Rezumat Teza Doctorat - Mircea Eliade

5/12/2018 Rezumat Teza Doctorat - Mircea Eliade - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/rezumat-teza-doctorat-mircea-eliade 1/11

MMIINNIISSTTEERRUULL EEDDUUCCAAȚȚIIEEII,, CCEERRCCEETTĂĂRRIIII ȘȘII IINNOOVVĂĂRRIIII RROOMMÂÂNNIIAA

UUNNIIVVEERRSSIITTAATTEEAA DDEE VVEESSTT TTIIMMIIȘȘOOAARRAA

FFAACCUULLTTAATTEEAA DDEE LLIITTEERREE,, IISSTTOORRIIEE ȘȘII TTEEOOLLOOGGIIEE

ŞŞCCOOAALLAA DDEE SSTTUUDDIIII DDOOCCTTOORRAALLEE

PPUUBBLLIICCIISSTTIICCAA LLUUII MMIIRRCCEEAA EELLIIAADDEE

ŞŞII OOPPłłIIUUNNIILLEE „„TTIINNEERREEII GGEENNEERRAAłłIIII””

CCoonndduuccăăttoorr şşttiiiinnțțiif f iicc::

PPrroof f .. uunniivv.. ddrr.. CCOORRNNEELL UUNNGGUURREEAANNUU

DDooccttoorraanndd::

VVIIVVIIAANNAA PPOOCCLLIIDD DDEEHHEELLEEAANN

TTIIMMIIȘȘOOAARRAA

22000099



2

PUBLICISTICA LUI MIRCEA ELIADE

ŞI OPłIUNILE „TINEREI GENERAłII”

REZUMAT

Am abordat această temă fiindcă în ultimii ani au apărut numeroase volume de

documente inedite legate atât de viaŃa lui Mircea Eliade cât şi de anii '30 ai culturii române,

documente care nuanŃează tema atât de dezbătută a relaŃiei publicisticii lui Mircea Eliade

cu opŃiunile „tinerei generaŃii”. Recapitulările noastre î şi propun o aşezare mai corectă a

scriitorului în anii '30 ai culturii române, o abordare care are în vedere întregul operei.

Mircea Eliade s-a afirmat pe scena culturală românească a epocii, fiind ghidspiritual şi „şef de coloană” al „tinerei generaŃii”, remarcându-se în rândul tinerilor

intelectuali ai acelei vremi prin talent şi deschidere către o multitudine de domenii.

SusŃinea cu pathos interesele colegilor săi, înaintând ideea că orice generaŃie de elită a unei

culturi este menită să realizeze ceva durabil, să lase drept moştenire spirituală urmaşilor

valorile sale, la fel ca înaintaşii lor, încercând totodată să-i depăşească atât în gândire, cât şi

în atitudinile faŃă de problemele culturii, în particular, şi faŃă de problemele vieŃii, în

general. Asta nu înseamnă că „tânăra generaŃie” i-a contestat pe predecesori, ba

dimpotrivă, i-a admirat şi le-a dedicat elogii. De pildă, Mircea Eliade vorbeşte în câteva

dintre articolele sale despre personalităŃile „titanice” ale culturii şi literaturii române: Mihai

Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan etc.

În activitatea sa în domeniul publicisticii, Mircea Eliade a manifestat un interes

acut pentru problemele perioadei respective. Articolele sale reflectă propria gândire şi

concepŃie asupra realităŃilor vremii. Prin conferinŃele susŃinute în cadrul AsociaŃiei

„Criterion” şi la Radio România, tânărul Mircea Eliade răspândea ideea inoculării

fenomenelor culturale în mentalitatea tinerilor, descoperindu-le acestora noi şi diverse căi

de cunoaştere.

Există o bibliografie abundentă a unor autori care s-au devotat o viaŃă studiului

operei eliadeşti. Fiecare dintre ei optează pentru Mircea Eliade în numele unei autorităŃi

culturale, dar şi în numele unor afinităŃi, pe care am încercat să le subliniem, pornind de la

tiparele unui timp al scrisului. Îl amintim pe Mircea Handoca, acesta depunând o muncă

intensă în descoperirea şi adunarea întregii opere a lui Mircea Eliade, consemnând-o în



3

volumul său – Biobibliografie Mircea Eliade. Printre alŃi exegeŃi, amintim pe: Ioan Petru

Culianu, Eugen Simion, Adrian Marino, Mac Linscott Ricketts şi mulŃi alŃii.

Prin tematica abordată, Mircea Eliade se raliază momentului contemporan, unele

dintre problemele de atunci fiind probleme actuale. A încercat, pe tot parcursul vieŃii sale,

să ofere o soluŃie viabilă acestor probleme, iar această soluŃie a oferit-o prin cultură. Princultură este posibilă regenerarea întregii lumi. În totalitatea ei, concepŃia/filozofia de viaŃă

şi existenŃă a lui Mircea Eliade constituie o replică la „escatologia” finalului de secol XX şi

de mileniu.

Prin vastitatea şi diversitatea domeniilor abordate, atât în ştiinŃă cât şi în literatură,

Mircea Eliade se integrează în seria reprezentanŃilor „gigantismului” românesc, poate şi a

exceselor enciclopedice, afirmate în ultimele trei secole prin Dimitrie Cantemir, Ion

Heliade – Rădulescu (din admiraŃie pentru acesta, tatăl lui Eliade î şi va schimba numele,

renunŃând la numele de Ieremia), Bogdan Petriceicu Hasdeu, Mihai Eminescu şi NicolaeIorga.

În activitatea pe care a desf ăşurat-o de-a lungul mai multor decenii, în diverse

domenii, scriitorul afirmă o intensă şi variată activitate publicistică, colaborând la

numeroase ziare şi reviste: „Ziarul ştiinŃelor populare şi al călătoriilor” (în perioada

debutului gazetăresc), „Calendarul”, „Vremea”, „Cuvântul” (director fiind Nae Ionescu,

mentorul său spiritual, de altfel, al întregii generaŃii tinere din perioada anilor 1927-'30),

„CredinŃa”, „Buna Vestire”, „Sfarmă Piatră”, „Gândirea”, „Tinerimea română”,

„Criterion” etc., susŃinând în acelaşi timp numeroase conferinŃe la Radio România: Taina

Indiei, Eseul european şi eseul românesc, Mesaj cultural de 6000 de ani, Arta şi tehnica

lecturii etc.

Nu putem înŃelege personalitatea lui Mircea Eliade f ără relaŃiile cu profesorul Nae

Ionescu şi colegii săi de generaŃie. Am încercat să le analizăm pornind de la studiile şi

documentele publicate în ultimii ani de exegeŃi importanŃi, ca Matei Călinescu, Mircea

Handoca, Eugen Simion etc.

În exil, a fondat şi condus revista „Luceaf ărul” (anul I, numărul 1, noiembrie 1948,

Paris), colaborând activ şi la alte reviste şi ziare româneşti din străinătate: „FiinŃa

românească”, „Cuvântul în exil”, „Revista scriitorilor români”, „Buletinul Bibliotecii

Române” (din Freiburg), „Caete de dor” etc. A întreprins şi o activitate de co-editor al

revistei „History of Religions”, apărută la Chicago, în anul 1957.

Am arătat că activitatea gazetarului şi scriitorului Mircea Eliade se va desf ăşura

până la plecarea sa definitivă din Ńară (1943), sub semnul unei literaturi experimentale,



4

„literatura authenticit ăŃ ii”, cum o numea el. A încercat să surprindă ritmurile febrilităŃii

trăirii şi creaŃiei ce va caracteriza generaŃia sa. Pe de altă parte, generația sa – „tânăra

generație” – s-a remarcat în planul vieții culturale, sociale şi politice româneşti interbelice

prin diversele atitudini şi multiplele opțiuni în ceea ce priveşte liniile şi direcțiile de

orientare. Toate acestea, sub influența profesorului şi filozofului Nae Ionescu, un„personaj” controversat pe scena politică a României dintre cele Două Războaie Mondiale.

Am arătat că discipolii reprezentau „cultura de grup” şi pledau pentru cunoaştere,

experiență, dorința de a fi aşa cum eşti, toate sub spectrul autenticității şi originalității

creatoare.

Discipol al profesorului şi filozofului Nae Ionescu, despre care spunea că i-a fost

dăruit ca să-şi poată îndeplini destinul, Mircea Eliade a fost considerat, încă din tinereŃe,

„şeful noii generaŃii”, generaŃie din care f ăceau parte: Emil Cioran, Constantin Noica,

Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Petre łuŃea, Petru Comarnescu, Petre Pandrea (PetreMarcu-Balş) şi multe alte nume, devenite ilustre în cultura română.

Lucrarea noastră readuce în prim plan atât rolul și opțiunile „tinerei generații” în

context social, politic și cultural, cât și activitatea lui Mircea Eliade în varii domenii, de la

publicistică, eseistică, până la folcloristică și diaristică. Am încercat să evidenŃiem

importanŃa acestor studii în cadrul culturii româneşti, studii ce au contribuit la dezvoltarea

morală şi spirituală a neamului nostru. Aşa cum a înŃeles-o şi promovat-o cu „pasiune, nerv

şi talent” însuși Mircea Eliade.

În primul capitol – „Tână ra genera Ń ie” şi riscurile „mizei politice” – am încercat

să surprindem câteva repere istorice în România anilor '30, cu accentul pe aspectul vieŃii

politice, sociale şi culturale. Principalele caracteristici ale vieții culturale şi literare în

spațiul românesc interbelic au fost: descoperirea unor noi orizonturi ale cunoaşterii, prin

înfiinŃarea mai multor grupări culturale şi ideologice şi pasiunea pentru gazetărie. S-a

încercat o reformulare a constiinței de sine a culturii române şi s-a propus o soluție de

dezvoltare pentru România. Curentele de idei şi personalitățile ce au dat substanță culturii

române în această perioadă, au abordat, din unghiuri diferite, situația fundamentală a

orientărilor moderne: tranziția spre modernitate, problema decalajelor față de Occident,

formula de evoluție culturală şi socială potrivită cu specificul nostru național.

Accentul cade îndeosebi pe realizările, opŃiunile şi caracteristicile „tinerei

generaŃii” de intelectuali ai României interbelice. E tineretul României Reîntregite, de după

1918. Altfel spus, e generaŃia celor pe care războiul i-a găsit adolescenŃi şi care aveau între

25 şi 35de ani în perioada pe care am supus-o analizei.



5

Împrejurările istorice şi sociale sub influenŃa cărora s-a format această „tânără

generaŃie” reprezintă totalitatea caracteristicilor sale, precum şi unitatea ei.

Una dintre cele mai importante dintre aceste influenŃe este aceea a războiului.

Războiul a surprins „tânăra generaŃie” în momentul perioadei formării sale, răsturnându-i

complet vechile criterii pe care le-a avut generaŃia anterioară, preschimbându-imentalitatea.

Aceste fapte au situat „tânăra generaŃie” într-un mare proces de „lichidare” a

secolului al XIX-lea, început de generaŃia precedentă în domeniul criticii de idei. În cadrul

acestui proces, „tânăra generaŃie” a avut ocazia unică de a trăi chiar acest moment de

ruptură între generaŃii, datorită căreia întoarcerea înapoi a devenit imposibilă şi

ireversibilă.

Capitolul al doilea – Dimensiunile noii spiritualit ăŃ i române şti – pune în evidenŃă o

nouă viziune asupra românităŃii, aşa cum se contura ea în mentalitatea şi orientările „tinereigeneraŃii” de intelectuali ai anilor 1927-30.

În perioada interbelică, cultura românească s-a distribuit în toate mediile sociale

devenind cu adevărat un bun naŃional. În această epocă de înflorire, cultura a atins o treaptă

superioară la nivelul căreia mediile intelectuale s-au diversificat din ce în ce mai mult.

Elita ştiinŃifică şi artistică a produs opere remarcabile, iar difuziunea în mase a produselor

culturale a cunoscut primele sale succese.

După încheierea Primului Război Mondial şi înf ăptuirea Marii Unirii,

intelectualitatea românească s-a lansat din nou în „marea polemică” privind prezentul şi

viitorul Ńării.

În această perioadă avem de-a face cu două grupuri interesate să promoveze politici

culturale distincte. Pe de o parte, europeniştii, care erau adepŃii integrării europene prin

opŃiunea pentru tipul occidental de dezvoltare economică şi socială, iar pe de altă parte,

tradiŃionaliştii, care erau partizanii autohtonismului şi ai unor modele care valorificau

moştenirea culturală proprie poporului român.

În sincronie cu aceste două grupuri s-au regăsit, cu diverse nuanŃări şi cu diferite

proporŃii de influenŃare, şi alte mişcări: mişcarea intelectualistă raŃionalistă de la „ViaŃa

românească”, revistă ce a promovat între anii 1906 şi 1916 poporanismul, a susŃinut în plan

cultural şi în plan social-politic europenismul (regimul democratic). Mentorul acestei

mişcări a fost Mihail Ralea; mişcarea neosămănătoristă de la „Junimea literară”, „Neamul

românesc”, „Ramuri. Drum drept”, „Floarea soarelui”, „Floarea darurilor” şi „Cuget clar

(Noul Sămănător)”, având ca mentor pe Nicolae Iorga, a susŃinut autohtonismul în toate



6

planurile (patriarhalismul, tiparele de viaŃă tradiŃionale); mişcarea modernistă de la

„Sburătorul”, având ca ideolog principal pe Eugen Lovinescu, a susŃinut europenismul în

toate planurile (industrializarea, sincronizarea, având ca etape: imitaŃia, adaptarea şi

integrarea); mişcarea tradiŃionalistă de la „Gândirea”, având ca mentor pe Nichifor Crainic,

a susŃinut autohtonismul în plan cultural (un autohtonism spiritualizat prin adăugareacomponentei religioase a ortodoxismului) şi în plan economic (caracterul agrar), iar în plan

social-politic a promovat europenismul (modelul corporativ şi statul etnocratic – bazat pe

autoritate şi ordine, izvorât din puterea naŃiunii; se sprijinea pe ideea de patrie, ideea de

monarhie şi ideea de biserică); mişcarea intelectualistă antiraŃionalistă de la „Criterion”,

având ca mentori pe Vasile Pârvan şi Nae Ionescu, a valorificat, în planul culturii, atât

autohtonismul cât şi europenismul, a susŃinut autohtonismul în planul economic, iar în

planul social-politic a promovat europenismul (modelul corporativ şi statul etnocratic).

Între aceste grupări, cea care ne reŃine atenŃia este mişcarea intelectualistă antiraŃionalistă de la „Criterion”. Nae Ionescu, profesorul „tinerei generaŃii”, a jucat un rol

decisiv în formarea şi orientarea reprezentanŃilor acestei AsociaŃii, din care f ăceau parte:

Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu,

Petru Comarnescu etc.

Dintre aceştia, se remarcă Mircea Eliade, ca fiind un „ghid spiritual”, „şeful noii

generaŃii” de după război. Acesta şi-a ghidat colegii de generaŃie spre noi orizonturi

culturale, spre noi deschideri, spre noi cunoaşteri. Toate au fost posibile datorită spiritului

său enciclopedic, mereu cercetător, mereu la curent cu problemele ce-l frământau, atât pe

el, cât şi pe întreaga intelectualitate românească din acea vreme.

În majoritatea articolelor sale, Mircea Eliade pledează pentru restaurarea culturii

româneşti. A elogiat mereu creaŃiile importante ale înaintaşilor săi, precum Mihai

Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga sau Vasile Pârvan. A îndemnat

„tânăra generaŃie”, din care f ăcea însuşi parte, să creeze opere autentice, durabile şi

originale. Se pare că a reuşit. Mărturie stau capodoperele literaturii române interbelice.

Capitolul al treilea – Mircea Eliade în presa culturală – integrează articolele,

eseurile, studiile de folclor, conferinŃele radiofonice, în bibliografia autorului. Este o

încercare de reconstituire a „traseului iniŃiatic” parcurs de tânărul publicist până în

momentul recunoaşterii la nivel mondial.

După ce am discutat despre mişcarea criterionistă şi activitatea lui Mircea Eliade în

cadrul acestei grupări, unde am analizat principalele contribuŃii ale tinerei intelectualităŃi

pe scena culturală românească interbelică, am pus accentul îndeosebi pe articolele şi



7

studiile tânărului gazetar, apărute în presa acelei vremi. De la primele încercări, din

perioada liceului, până la foiletoanele de la „Cuvântul” şi articolele „legionare”. Ultimele

amintite au f ăcut furori la vremea respectivă, de accea le-am dedicat un studiu mai

amănunŃit, f ăcând referire şi la notaŃiile Jurnalului portughez.

Despre implicarea lui Mircea Eliade în Mişcarea Legionară ar fi multe de spus.„...Rămâne loc de discuție – notează Nicolae Manolescu – în privința «fascismului» lui

Eliade. E destul de greu de explicat nu atât discreția lui Eliade însuși asupra opțiunilor sale

politice din tinerețe [...] cât faptul că niște lucruri bine cunoscute în epocă, reamintite de

câteva ori ulterior, și nu doar în țară, [...] n-au provocat nicio reacție a lumii academice

americane sau europene”.

Bibliografia pe această temă apare neîncetat. Mereu noi dezvăluiri, noi dezbateri.

Textele vorbesc pentru sine. Pe de o parte a baricadei sunt cei care acuză, găsind mereu noi

explicații, ipoteze și demonstrații. Pe de altă parte, sunt cei care prezintă cu obiectivitateevenimentele, argumentându-i „derapajele” tinereții, dar, totodată, argumentându-și

opțiunile pentru propriile convingeri. Adevărul este undeva la mijloc. Cu toate acestea, a

fost sau nu a fost legionar este o dilemă care se dispersează atunci când luăm în

considerare întreaga valoare a operei eliadeşti. Cert este că, în momentul se discută despre

apartenenŃa lui Mircea Eliade la cultura și literatura română, „baionetele” sunt lăsate jos. În

cele din urmă, mândria de a avea un savant român de renume mondial î şi spune cuvântul.

În ceea ce priveşte eseurile publicate în diferitele ziare şi reviste culturale ale

vremii, Mircea Eliade a selectat o parte dintre acestea, redându-le publicului larg, prin

publicarea lor în volume: Itinerariu spiritual (1927), Scrisori că tre un provincial (1927-

1933), Solilocvii (1932), Oceanografie (1934), Fragmentarium (1939), Insula lui

Euthanasius (1943).

Aceste lucrări refac, într-o bună măsură, „itinerariul spiritual” pe care l-a parcurs

însuşi Mircea Eliade în vederea găsirii de sine, atât ca fiinŃă individuală creatoare, cât şi ca

fiinŃă a unei civilizaŃii care se raportează la întreg universul culturii.

În paralel cu colaborarea la ziarele şi revistele româneşti interbelice, Mircea Eliade

a fondat şi a condus revista „Zalmoxis”, în 1938. ApariŃia ei a fost de scurtă durată

cuprinzând doar trei volume: primul număr – 1938-1939; al doilea – 1939-1940; al treilea

– 1940-1942. Cele trei fascicole are revistei au fost incluse într-un volum unic apărut la

editura Polirom, din Iaşi, grație tânărului Eugen Ciurtin, care subliniază rostul acestei

reviste/publicaŃii în definirea neoliticului românesc şi european. Noi am încercat să definim

locul acestei reviste în publicistica lui Mircea Eliade din anii '30. În paginile revistei s-au



8

abordat diverse probleme de istorie, arheologie, folcloristică, filozofie, mitologie,

orientalistică, istoria religiilor, istorie literară, etnografie etc.

Pe lângă intensa activitate în domeniul publicisticii, eseisticii şi folcloristicii,

Mircea Eliade a ținut prelegeri radiofonice. Perioada debutului în emisiunile radiofonice

corespunde unei implicări a autorului în viaŃa culturală a timpului: „Este o perioadă deactivitate frenetică şi multilaterală” – cum însuşi Mircea Eliade mărturiseşte în Memorii.

Prin aceste conferinŃe, susŃinute în perioada 11 ianuarie 1932 – 19 aprilie 1938, autorul şi-a

exprimat ideea valorificării posibilităŃilor de răspândire a culturii prin intermediul

radioului. În opinia sa de mai târziu, cele mai bune dintre conferinŃele radiofonice au fost

adunate în volumele de eseuri: Oceanografie din 1934 şi Insula lui Euthanasius din 1943.

Ultimul capitol – Mircea Eliade – confirmă ri şi rectifică ri – l-am dedicat vieŃii şi

activităŃii lui Mircea Eliade în exil. Mircea Eliade alege calea exilului datorită situaŃiei

politice a României din acea perioadă. Încercările sale de a obŃine un post de profesor laSorbona, acceptat iniŃial de francezi, fuseseră refuzate, fiindcă era necesară o aprobare a

statului român, de ambasadorul Stoilow, aşa că era clară relaŃia lui Mircea Eliade cu

Guvernul din România.

O temă fundamentală a statutului de cărturar al lui Mircea Eliade este „încercarea

labirintului”: este încercarea de a salva moştenirea culturală a patriei pierdute. Autorul î şi

dezvăluie/repetă /recapitulează adeziunea sa spirituală la cultura românească. Tema

labirintului e vizibilă şi în munca de a recupera drumuri de cercetare aparent abandonate.

În fiecare dintre cărŃi putem descoperi teme, căi, uneori pagini de odinioară.

Alte recapitulări, alte „descoperiri” ale secretelor (căutării, descifrării secretelor) au

fost căutate şi implicate de Mircea Eliade în literatură. Spre deosebire de cărŃile de ştiinŃă,

redactate în limba franceză, savantul şi-a scris romanele, nuvelele, autobiografia şi jurnalul

în limba română, „limba în care visez”. Dintre aceste lucrări de beletristică citabile, pentru

cifrarea şi descifrarea autobiografiei, sunt: La Ń igă nci şi alte povestiri (1963), Noaptea de

sânziene – roman (Forêt interdite, 1955), Pe strada Mântuleasa (1968), Ivan (1968), În

curte la Dionis (1968), Uniforme de general (1973).

S-a scris în repetate rânduri că savantul î şi mărturiseşte întotdeauna rădăcinile

româneşti. Că î şi subliniază mereu apartenenŃa sa la cultura şi limba română. Într-un

controversat interviu acordat lui Adrian Păunescu, în 1972, Mircea Eliade î şi declară

apartenența culturală astfel: „...eu sunt într-un anumit sens şi un om de ştiinŃă, silindu-mă

să fiu obiectiv în cercetările mele, şi atunci când fac literatură vreau să mă păstrez în acea

spontaneitate a visului sau a copilăriei. Cum se ştie, tot ce facem noi în literatură e o



9

nostalgie a copilăriei şi adolescenŃei, adică partea cea mai spontană şi mai creatoare a

vieŃii! M-au întrebat mulŃi de ce nu mi-am tradus eu însumi literatura în englezeşte, de

exemplu. Probabil că aş fi putut s-o fac, dar prefer să traducă alŃii. Cred că nu puteam să

scriu literatura decât în româneşte. Dar cred că nici n-ar fi trebuit să scriu altfel, pentru că

limba în care am scris şi scriu încă este continuitatea mea nu doar trecutul meu, ci cu tottrecutul culturii româneşti. N-am vrut să mă simt deloc un exilat, un om rupt de neamul

lui”. E un text care revine, într-o formă sau alta, şi în alte interviuri/declaraŃii ale lui Mircea

Eliade: scriitorul n-a vrut să se simtă un exilat nici în publicistica lui, politică sau

ştiinŃifică. Trebuie precizat faptul că relaŃia dintre opera din Ńară şi cea din exil e de

continuitate. Publicistica din exil a lui Mircea Eliade continuă şi întregeşte specificitatea

culturii româneşti, dându-i o deosebită importanță în configurarea spirituală a culturii

universale. Mircea Eliade a fost ataşat de România, dovadă fiind consistenta sa

corespondenŃă cu oamenii de cultură români în care reia temele esenŃiale ale scrisului său.Avea mereu nostalgia patriei-mame, gândindu-se la ea, practic exprimându-se printr-un

proiect naŃional.

O atenŃie aparte în cercetarea noastră o merită relaŃia maestru-discipol, cu referire la

relaŃia dintre Mircea Eliade şi discipolul său, Ioan Petru Culianu. Acesta din urmă este un

continuator al savantului în domeniul istoriei religiilor, un reper în bibliografia mondială

dedicată acestei discipline. Mass-media românească şi occidentală a acordat o importanță

deosebită relației dintre cei doi savanți ai istoriei religiilor, subliniind atât asemănările cât

şi deosebirile evidente între aceştia. Am comparat anii formării (şi publicistica de „tânăr

savant”) lui Ioan Petru Culianu cu a tânărului Mircea Eliade.

Am arătat că, deşi au existat multe interferențe şi asemănări în orientările ştiințifice

ale celor doi, diferențele şi divergențele de opinie cer a fi clar subliniate, fiecare

manifestându-şi în acest fel unicitatea. „Ruptura” dintre cei doi s-ar fi produs după moartea

Maestrului, în 1988-89, când Ioan Petru Culianu „se îndepărta discret de căile maestrului,

pe care continua totuşi să-l venereze”, e de părere Matei Călinescu.

O interferenŃă între publicistică şi confesiune, o prelungire prin jurnal a publicisticii

trebuie avută în vedere. Mircea Eliade a manifestat un viu interes pentru jurnal, memorii,

notaŃii intime, adevărate bucăŃi de „temperatură sufletească”. Undeva scria: „Un jurnal

intim sporeşte atenŃia. Scriind, vezi mai clar lumea din jurul tău şi îi uiŃi mai anevoie

culorile. [...] …Mi se pare că un jurnal e şi mai realizat [...] şi mai instructiv [...] dacă

autorul înregistrează, în curgerea orelor, anumite imagini, situaŃii, gânduri; dacă [...]

salvează, «îngheŃându-le», fragmente de timp concret…” Rândurile de mai sus reprezintă



10

propriu său crez, afirmarea autenticităŃii şi originalităŃii, pe toate planurile: de la gazetărie,

la beletristică şi diaristică. Pe lângă date strict personale, autobiografia sa oferă o imagine

cuprinzătoare asupra spiritualităŃii româneşti interbelice, existentă şi în publicistica sa.

În concluzie, putem spune că Mircea Eliade este „ultimul intelectual român de vaste

suprafeŃe creatoare”. FormaŃia sa spirituală şi intelectuală, în special, aceea de istoric şifenomenolog al istoriei religiilor, dar şi de publicist, eseist, folclorist sau conferenŃiar este

una enciclopedică, adaptată la modernitate. În mod paradoxal, modelele de la care se

revendică Mircea Eliade, în mod constant, sunt oarecum contradictorii: Bogdan Petriceicu

Hasdeu şi Nae Ionescu. Ceea ce apropie însă cele două modele pomenite anterior este acea

veşnică „nerăbdare a creaŃiei”, care l-a urmărit permanent şi pe Mircea Eliade.

„Nerăbdarea creației” e transpusă „atât de viu” şi „neliniştitor” în serialul de foiletoane

publicate în cotidianul bucureştean „Cuvântul”, apărut sub genericul Itinerariu spiritual,

adevărat manifest al „tinerei generaŃii” din anii 1927-1930.Mircea Eliade a subliniat necesitatea şi importanŃa unei gândiri pătrunzătoare ce nu

s-a lăsat niciodată intimidată şi „paralizată” de propriile-i forme, de propria-i istorie.

Gândirea acestuia se vrea mereu novatoare, schimbându-şi opŃiunile, optica şi

instrumentele utilizate. De oriunde ar porni în cercetările pe care le întreprinde, Mircea

Eliade se dovedeşte un om capabil ce î şi valorifică facultăŃile creative ale organismului şi

spiritului, reuşind să le domine. Pe tot parcursul întregii vieŃi, savantul român a fost

conştient de suprema sa datorie, ca om de cultură: datoria şi menirea de a crea diferite

expresii şi forme prin care viaŃa se manifestă. Pentru Mircea Eliade, existenŃa umană i se

pare a fi o continuă ascensiune şi perfecŃionare în domeniul moralului şi al spiritualului.

Un neîntrerupt şir de experienŃe, de cuceriri şi de înŃelegeri.

Putem spune că Mircea Eliade, în publicistică, și nu numai, a pus cultura pe primul

plan. A subliniat importanŃa şi valoarea acesteia în cadrul evoluŃiei unui popor. Era de

părere că un popor se poate desăvârşi, ajungând la cea mai înaltă treaptă a dezvoltării

spirituale, numai prin cultură.

Am arătat că, atât în Ńară, cât şi dincolo de hotarele acesteia, Mircea Eliade s-a

remarcat prin avansarea şi susŃinerea ideilor care privesc în mod direct problemele de

cultură românească, devenind astfel un fel de mesager al răspândirii acesteia în lume.

Am încercat să reconstituim și să restituim un fragment important al istoriei

culturale românești, fragment reprezentat de ceea ce s-a numit în epocă „tânăra generație”.

Tinerii „generaționiști” ai perioadei interbelice oferă modele în mai toate domeniile

culturii, de la jurnalistică, filologie, sociologie, literatură, până la etnologie, antropologie,



11

arheologie etc. „Tânăra generație” a adus, prin orientările şi a manifestările sale, atât pe

scena vieții culturale cât şi literare, un suflu nou. S-a desprins de vechea generație.

A realizat un nou deziderat: acela al uniunii românilor sub semnul aceleiaşi spiritualități.

A afirmat această spiritualitate naŃională ca o modalitate de valorizare specifică a culturii

româneşti. A propus soluționarea problemelor prin dezbateri ideologice publice.Intelectualitatea tânără s-a afirmat în presa scrisă, uneori cotidiană, ceea ce a ridicat nivelul

calitativ-valoric al culturii româneşti în ansamblu.

În comparație cu perioadele anterioare, viața culturală, socială şi politică din

România interbelică este extrem de bogată şi variată. Se întrepătrund poziții raționaliste şi

iraționaliste, obiectiviste şi subiectiviste, spiritualiste sau realiste, apropiate de ştiință sau

contestând valoarea cunoaşterii ştiințifice, intuiționiste, fenomenologice sau marxiste.

Sprijinindu-ne pe volumele de documente apărute în ultimii ani: seria Mircea

Eliade. Pro şi contra, 14 volume, editate de Mircea Handoca, pe seria Nae Ionescu şi

discipolii să i în arhiva Securit ăŃ ii, a Dorei Mezdrea, pe cărŃile fundamentale ale lui Matei

Călinescu, Sorin Alexandrescu, Florin łurcanu, Eugen Simion şi alŃii, am încercat să

nuanŃăm relaŃia publicisticii lui Mircea Eliade cu anii '30 ai „tinerei generaŃii”, dar şi cu

opera majoră a scriitorului.

Rezumat Teza Doctorat - Mircea Eliade

Documents

Transcript of Rezumat Teza Doctorat - Mircea Eliade