UNIVERSITATEA BUCUREŞTIFACULTATEA DE DREPT

T E Z Ă D E D O C T O R A T

Tema:

ROLUL ŞI COMPONENTELE VOINŢEI JURIDICE

LA FORMAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

R E Z U M A T

Conducător ştiinţific: Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN

Doctorand:COCEAN Valentin Cosmin

Bucureşti 2009

1

PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE .......................................................................................................11

TITLUL I. VOINŢA JURIDICĂ .............................................................................15

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ............................................................16

CAPITOLUL II. DEFINIREA CONCEPTULUI DE VOINŢĂ ........................18

CAPITOLUL III. CONCEPTUL DE VOINŢĂ JURIDICĂ ...............................26

Secţiunea 1. Voinţa juridică – element structural al actului juridic ................26

Secţiunea a 2-a. Etapele formării voinţei juridice. Elementele voinţei juridice 27

Secţiunea a 3-a. Rolul voinţei juridice în cadrul instituţiei actului juridic civil 31

Secţiunea a 4-a. Principiile voinţei juridice ....................................................34

§1. Principiul libertăţii actelor juridice (autonomia de voinţă) ..................34

1. Consideraţii generale ...........................................................................34

2. Evoluţia dreptului contractelor şi noua teorie a voluntarismului social 43

3. Principiul autonomiei de voinţă în dreptul român ...............................49

4. Limitele principiului autonomiei de voinţă .........................................51

§2. Principiul voinţei reale (interne) ...........................................................59

1. Consideraţii generale ...........................................................................59

2. Principiul voinţei reale în dreptul român .............................................66

3. Particularităţile voinţei în actele juridice unilaterale ...........................70

CAPITOLUL IV. ELEMENTELE VOINŢEI JURIDICE. PREZENTARE

SINTETICĂ .....................................................................................................75

Secţiunea 1. Aspecte generale ..........................................................................75

Secţiunea a 2-a. Consimţământul ca element al voinţei juridice .....................76

§1. Definiţie ................................................................................................76

§2. Cerinţele valabilităţii consimţământului ...............................................76

2

Secţiunea a 3-a. Cauza ca element al voinţei juridice .....................................80

§1. Noţiune .................................................................................................81

§2. Elementele cauzei actului juridic civil ..................................................82

1. Scopul imediat .....................................................................................82

2. Scopul mediat ......................................................................................84

§3. Cerinţele de valabilitate a cauzei actului juridic civil ...........................84

Secţiunea a 4-a. Relaţia dintre consimţământ şi cauză, elemente ale voinţei

juridice ........................................................................................................85

Secţiunea a 5-a. Interdependenţa elementelor voinţei juridice din perspectiva

condiţiilor pe care acestea trebuie să le întrunească .................................92

§1. Interdependenţa consimţământ-cauză, raportată la condiţiile de valabilitate

a consimţământului ...............................................................................93

1. Condiţia existenţei discernământului pentru autorul consimţământului 93

2. Condiţia nevicierii consimţământului ..................................................94

3. Condiţia exteriorizării consimţământului ............................................95

4. Condiţia exprimării consimţământului cu intenţia de a produce efecte

juridice ................................................................................................95

§2. Problema viciilor în analiza interdependenţei elementelor voinţei juridice

................................................................................................................96

1. Eroarea .................................................................................................97

1.1. Eroarea-obstacol (eroare distructivă de voinţă) .............................97

1.2. Eroarea gravă (eroarea – viciu de consimţământ) ..........................98

1.3. Eroarea indiferentă (uşoară) ...........................................................99

2. Dolul ....................................................................................................99

3. Violenţa ..............................................................................................100

§3. Interdependenţa consimţământ-cauză, raportată la condiţiile de valabilitate

a cauzei ................................................................................................102

§4. Aspecte ale interdependenţei în legătură cu probatoriul ....................102

§5. Interdependenţa în cazul actelor juridice abstracte ............................103

Secţiunea a 6-a. Concluzii .............................................................................103

TITLUL II. CONSIMŢĂMÂNTUL ......................................................................105

3

CAPITOLUL I. PRELIMINARII ......................................................................106

CAPITOLUL II. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE CONSIMŢĂMÂNT.

DEFINIŢIE ...................................................................................................107

Secţiunea 1. Evoluţie ......................................................................................107

Secţiunea a 2-a. Definiţie ...............................................................................113

CAPITOLUL III. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI – „CONVERGENŢA”

OFERTEI CU ACCEPTAREA ....................................................................115

Secţiunea 1. Consideraţii privind mecanismul încheierii contractului. Schema

„clasică” a acordului de voinţe ...............................................................115

Secţiunea a 2-a. Oferta de a contracta ..........................................................119

§1. Definiţie ..............................................................................................119

§2. Condiţiile ofertei .................................................................................121

§3. Forţa obligatorie a ofertei ...................................................................123

§4. Revocarea ofertei înainte de termen ...................................................125

§5. Oferta şi promisiunea de a contracta ..................................................137

Secţiunea a 3-a. Acceptarea ofertei ...............................................................140

Secţiunea a 4-a. Momentul şi locul încheierii contractului ...........................150

§1. Momentul încheierii contractului .......................................................150

§2. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia ...........................156

Secţiunea a 5-a. Modificări contemporane ale „schemei clasice” ...............158

§1. Principiile „schemei clasice” ..............................................................158

§2. „Diminuarea” actuală a rolului acordului de voinţe la încheierea

contractului. Multiplicarea „modelelor” de contract .............................159

§3. Teoria contractului de adeziune ..........................................................160

Secţiunea a 6-a. Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în

materie contractuală ................................................................................164

§1. Consideraţii introductive ....................................................................164

§2. Aplicaţii ale teoriei formării progresive a contractului ......................174

1. Oferta/acceptarea cu rezerve volitive ................................................174

2. Promisiunea unilaterală de a contracta ..............................................175

3. Pactul de preferinţă ............................................................................176

4

4. Promisiunea sinalagmatică de contract ..............................................177

5. Cesiunea convenţională a contractului ..............................................177

CAPITOLUL IV. CERINŢELE VALABILITĂŢII

CONSIMŢĂMÂNTULUI .............................................................................179

Secţiunea 1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ

...................................................................................................................181

Secţiunea a 2-a. Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu ................188

Secţiunea a 3-a. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat .........................190

Secţiunea a 4-a. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte

juridice (animo contrahendi negotii) ........................................................195

CAPITOLUL V. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT ..........................................207

Secţiunea 1. Eroarea ......................................................................................211

§1. Reglementare, definiţie .......................................................................211

§2. Evoluţia reglementării erorii ...............................................................215

§3. Clasificare ...........................................................................................218

§4. Structura erorii-viciu de consimţământ ..............................................268

§5. Cerinţele erorii-viciu de consimţământ ..............................................269

§6. Particularităţi ale erorii-viciu de consimţământ în materia căsătoriei 288

§7. Proba erorii .........................................................................................292

§8. Răspunderea pentru producerea erorii ................................................298

§9. Doctrina europeană. Concepţii clasice şi novatoare ...........................301

1. Eroarea în dreptul francez ..................................................................301

2. Eroarea în dreptul german .................................................................304

3. Eroarea în dreptul italian ...................................................................305

4. Eroarea în dreptul spaniol ..................................................................312

5. Eroarea în dreptul anglo-saxon ..........................................................313

Secţiunea a 2-a. Dolul ....................................................................................315

§1. Reglementare şi definiţie ....................................................................315

§2. Delimitarea dolului de alte instituţii ...................................................319

1. Dolul şi frauda ...................................................................................319

2. Dolul şi eroarea ..................................................................................321

5

3. Dolul şi violenţa .................................................................................324

4. Dolul şi culpa .....................................................................................324

5. Dolul şi infracţiunea penală ...............................................................324

§3. Natura juridică a dolului .....................................................................326

§4. „Ambivalenţa” dolului ........................................................................329

§5. Dolul în dreptul roman .......................................................................331

§6. Clasificarea dolului .............................................................................336

§7. Structura dolului .................................................................................343

§8. Cerinţele dolului .................................................................................355

§9. Sancţiune ............................................................................................362

§10. Proba dolului ....................................................................................363

§11. Domenii specifice manifestării dolului ............................................365

1. Dolul în liberalităţi .............................................................................365

2. Dolul în dreptul familiei ....................................................................368

§12. Dolul în dreptul comparat .................................................................372

1. Dolul în dreptul francez .....................................................................372

2. Dolul în dreptul italian şi spaniol .......................................................375

3. Dolul în dreptul anglo-saxon .............................................................379

Secţiunea a 3-a. Violenţa ...............................................................................382

§1. Consideraţii introductive, sediul materiei, definiţie şi evoluţia reglementării

................................................................................................................382

1. Consideraţii introductive asupra violenţei .........................................382

2. Sediul materiei ...................................................................................385

3. Definiţie .............................................................................................386

4. Evoluţia reglementării violenţei ........................................................389

§2. Clasificare ...........................................................................................391

§3. Structura violenţei ..............................................................................394

§4. Cerinţele violenţei ..............................................................................398

§5. Proba violenţei. Sancţiuni ...................................................................418

§6. Violenţa, viciu de consimţământ în materia căsătoriei .......................419

§7. Violenţa în dreptul comparat ..............................................................421

6

1. Violenţa în dreptul italian ..................................................................421

2. Violenţa în dreptul francez ................................................................428

3. Violenţa în dreptul spaniol .................................................................430

4. Violenţa în dreptul anglo-saxon .........................................................431

Secţiunea a 4-a. Leziunea ..............................................................................434

§1. Definiţie şi reglementare ....................................................................434

§2. Evoluţia europeană a reglementării leziunii. Drept comparat ............437

§3. Structura leziunii ................................................................................446

§4. Cerinţele leziunii ................................................................................451

§5. Domeniul de aplicare ..........................................................................452

§6. Natura juridică ....................................................................................455

Secţiunea a 5-a. Comparaţie între viciile de consimţământ ..........................459

CAPITOLUL VI. SANCŢIUNI „TRADIŢIONALE” ŞI „SPECIFICE”

NERESPECTĂRII CONDIŢIEI CONSIMŢĂMÂNTULUI ......................461

Secţiunea 1. Sancţiuni „preventive” şi „sancţiuni curative” ........................461

Secţiunea a 2-a. Nulitatea ..............................................................................466

Secţiunea a 3-a. Regularizarea – sancţiune specifică contractelor civile afectate de

un viciu de consimţământ .........................................................................469

CAPITOLUL VII. ASPECTE PRIVIND CONSIMŢĂMÂNTUL ÎN CAZUL

CONTRACTULUI DE CONSUM ................................................................477

Secţiunea 1. Consideraţii generale privind contractul de consum. Definiţie. Natură

juridică .....................................................................................................477

Secţiunea a 2-a. Noţiunea obligaţiei de informare ........................................486

Secţiunea a 3-a. Consecinţele neîndeplinirii obligaţiei de informare ...........493

Secţiunea a 4-a. Obligaţia de consiliere ........................................................498

Secţiunea a 5-a. Protecţia consumatorului împotriva clauzelor abuzive ......503

§1. Consideraţii prealabile ........................................................................503

§2. Principiul transparenţei în redactarea clauzelor contractuale .............505

§3. Clauzele abuzive .................................................................................507

1. Domeniul de aplicare .........................................................................507

2. Noţiunea de clauză abuzivă ...............................................................509

7

3. Clauze exceptate ................................................................................514

4. Proba caracterului abuziv ...............................................................515

CAPITOLUL VIII. DENUNŢAREA UNILATERALĂ – PROBLEMĂ PRIVIND

CONSIMŢĂMÂNTUL? NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI

CONSUMATORULUI DE „DENUNŢARE UNILATERALĂ” .................527

Secţiunea 1. Conceptul de denunţare unilaterală ..........................................527

Secţiunea a 2-a. Natura juridică a dreptului consumatorului de „denunţare

unilaterală” ..............................................................................................529

CAPITOLUL IX. ASPECTE PRIVIND CONSIMŢĂMÂNTUL INFORMAT AL

PACIENTULUI ............................................................................................538

Secţiunea 1. Consideraţii introductive ...........................................................538

Secţiunea a 2-a. Consimţământul informat şi obligaţia de informare ...........539

§1. Consimţământul informat ...................................................................539

§2. Obligaţia de informare ........................................................................541

TITLUL III. CAUZA ..............................................................................................544

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE. DEFINIŢIE ....................................545

CAPITOLUL II. ISTORIC. DREPT COMPARAT. EVOLUŢIE.

REGLEMENTARE .......................................................................................554

Secţiunea 1. Istoric. Drept comparat. Evoluţia conceptului „de cauză” . . .554

§1. Istoric ..................................................................................................554

§2. Concepţiile moderne cu privire la cauză în dreptul francez ...............556

§3. Dezvoltări ale teoriei cauzei în dreptul francez contemporan ............557

§4. Cauza în dreptul german .....................................................................560

§5. Cauza în dreptul italian .......................................................................562

§6. Cauza în dreptul belgian .....................................................................566

§7. Evoluţia noţiunii de cauză în dreptul civil românesc .........................567

Secţiunea a 2-a. Reglementare ....................................................................568

CAPITOLUL III .TEORII PRIVITOARE LA CAUZĂ ....................................571

CAPITOLUL IV. ELEMENTELE CAUZEI ACTULUI JURIDIC CIVIL .....577

Secţiunea 1. Scopul imediat ........................................................................577

Secţiunea a 2-a. Scopul mediat ...................................................................583

8

CAPITOLUL V. CERINŢELE VALABILITĂŢII CAUZEI ACTULUI JURIDIC

CIVIL ..........................................................................................................600

Secţiunea 1. Cauza să existe .......................................................................600

Secţiunea a 2-a. Cauza să fie reală .............................................................609

Secţiunea a 3-a. Cauza să fie licită şi morală .............................................623

CAPITOLUL VI. ROLUL ŞI PROBA CAUZEI. ACTELE ABSTRACTE .....632

Secţiunea 1. Rolul cauzei ............................................................................632

Secţiunea a 2-a. Proba cauzei .....................................................................633

Secţiunea a 3-a. Actele abstracte ................................................................637

CAPITOLUL VII. ASPECTE PRIVIND CONTRACTUL ÎN SISTEMUL

„COMMON LAW”. NOŢIUNEA DE „CONSIDERATION” ....................643

Secţiunea 1. Consideraţii introductive. Definiţia noţiunii de „consideration” 643

§1. Consideraţii introductive ....................................................................643

§2. Definiţia noţiunii de „consideration” ..................................................646

Secţiunea a 2-a. Clasificarea noţiunii de „consideration” ...........................654

§1. „Executory consideration” ..................................................................654

§2. „Executed consideration” ...................................................................655

Secţiunea a 3-a. Reguli care guvernează „consideration” ...........................656

§1. „Consideration” nu trebuie să se situeze în trecut ..............................656

§2. „Consideration” trebuie să provină de la cel căruia i s-a promis ceva 658

§3. „Consideration” trebuie să fie suficientă, dar nu şi adecvată .............659

§4. Renunţarea sau abţinerea de a chema în judecată...............................663

CONCLUZII ...........................................................................................................664

BIBLIOGRAFIE .....................................................................................................667

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII ........................................................667

II. STUDII, ARTICOLE, COMENTARII .........................................................689

III. PRACTICĂ JUDICIARĂ ............................................................................699

IV. DICŢIONARE ..............................................................................................704

9

Cel mai important factor creator, modificator sau extinctiv de raporturi

juridice civile este actul juridic civil, care asigură legătura dintre raportul juridic

abstract şi raportul juridic concret născut între anumite subiecte de drept,

beneficiari ai unor drepturi şi obligaţii, premisa acestor raporturi fiind întotdeauna o

normă juridică.

Calitatea de noţiune fundamentală pe care o are actul juridic pentru ştiinţa

dreptului se datorează, în mare măsură, faptului că voinţa joacă – în cadrul actului

juridic şi, pe cale de consecinţă, în domeniul dreptului – rolul celui mai important

element de construcţie conceptuală.

Materia voinţei juridice nu a scăpat controverselor nenumărate şi

dificultăţilor de aplicare şi interpretare a regulilor care o guvernează.

Aplicabilitatea erorii de drept, noţiunea de calitate substanţială a obiectului,

existenţa şi utilitatea noţiunii de cauză, protecţia consumatorilor, sunt doar câteva

aspecte, dintre multele evidenţiate în prezenta teză, care dau valoare ideii că, în

raport de dinamismul social şi contractual, reanalizarea noţiunii de act juridic

prezintă interes şi utilitate din punct de vedere teoretic şi practic.

Scopul principal al prezentei teze de doctorat constă în studierea conceptelor

doctrinare privind rolul şi componentele voinţei juridice la formarea actelor juridice

civile, din perspectiva Teoriei generale a dreptului civil, raportată la practica

judiciară în domeniu şi dreptul comparat.

PREZENTARE SINTETICĂ

În Titlul I. Voinţa juridică am observat, în primele capitole (Capitolul I.

Aspecte generale şi Capitolul II. Definirea conceptului de voinţă), conceptul de

voinţă, ca un fenomen psihic complex, specific uman. În acest sens, am relevat

10

conceptul de voinţă ca o categorie psihologică, obiect de studiu al ştiinţei

psihologiei (singura în măsură să explice mecanismele interne care stau la baza

formării voinţei umane), relevând importanţa pe care voinţa umană o are în aproape

orice domeniu al vieţii sociale sau individuale. În continuare, am tratat structura şi

fazele voinţei, dar şi calităţile voinţei şi voinţa socială, adică cea care caracterizează

modul de relaţionare a indivizilor în cadrul grupurilor şi comunităţilor şi care

determină gradul de coeziune al acestora.

Apoi, în Capitolul III. Conceptul de voinţă juridică (structurat, la rândul

său, în patru secţiuni), am analizat conceptul de voinţă din perspectiva ştiinţei

dreptului, identificând conceptul de voinţă juridică, ca fiind elementul structural

fundamental al actului juridic civil, una din cele mai importante instituţii de drept

(Secţiunea 1. Voinţa juridică – element structural al actului juridic civil).

Următoarea secţiune este consacrată, pe de o parte, etapelor formării voinţei

juridice, iar, pe de altă parte, elementelor voinţei juridice. În prima parte, am reţinut

că abordarea juridică a procesului de formare a voinţei preia elementele esenţiale

ale procesului psihologic de formare a voinţei umane, insistând asupra cauzalităţii

nevoie (dorinţă ) – hotărâre şi, în principal, exteriorizarea hotărârii, fără a omite

importanţa motivului determinant în finalizarea acţiunii. Formarea voinţei juridice,

rezultat al unui proces psihologic complex, subsumat proceselor psihologice

volitive, implică parcurgerea succesivă, în timp, a mai multor etape: reflectarea sau

reprezentarea în conştiinţa omului a unei nevoi materiale sau spirituale ce trebuie

satisfăcută; conturarea, sub impulsul acestei nevoi, a mijloacelor de satisfacere a

nevoii respective; deliberarea mentală asupra motivelor şi mijloacelor de satisfacere

a nevoii respective; intervenţia motivului determinant, reprezentarea intelectuală a

scopului urmărit; hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea

scopului urmărit. Exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic prezintă

relevanţă juridică deosebită întrucât acum ne aflăm în prezenţa consimţământului.

11

Exteriorizarea este un act de fixare a voinţei interne. Urmând structura psihologică

a actului voluntar, considerăm că exteriorizarea voinţei reprezintă ultima etapă

structurală a voinţei juridice şi anume execuţia. Prin executarea hotărârii se ajunge

la atingerea propriu-zisă a scopului, constând în transformarea hotărârii în acţiune.

Importanţa acestei ultime etape a formării voinţei este indiscutabilă deoarece ea

reprezintă o probă a autenticităţii proiectului stabilit, a corectitudinii deciziei luate.

De asemenea, în privinţa elementelor voinţei juridice, am stabilit faptul că voinţa

este – şi din punct de vedere juridic – un fenomen complex, în alcătuirea căruia se

regăsesc două elemente: consimţământul şi cauza. Aşa cum s-a arătat,

consimţământul reprezintă manifestarea, exteriorizarea hotărârii de a încheia un act

juridic civil. Consimţământul este voinţa declarată, elementul extern al voinţei

juridice. Cauza apare ca fiind acea etapă internă a voinţei juridice, care constituie

motivul determinant. În acelaşi timp, cauza reprezintă obiectivul urmărit la

încheierea unui act juridic civil (Secţiunea a 2-a. Etapele formării voinţei juridice.

Elementele voinţei juridice).

În sfârşit, am încercat să surprindem rolul voinţei juridice în formarea actelor

juridice civile, evoluţia teoriilor privind voinţa şi principiile fundamentale care

guvernează voinţa şi – pe cale de consecinţă – actele juridice civile (Secţiunea a 3-

a. Rolul voinţei juridice în cadrul instituţiei actului juridic civil).

Secţiunea a 4-a este dedicată principiilor voinţei juridice consacrate de

codul nostru civil, chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic: principiul libertăţii

actelor juridice (autonomia de voinţă) şi principiul voinţei reale (interne). În plan

juridic, principiul autonomiei de voinţă reprezintă capacitatea, forţa voinţei de a

genera un act juridic, de a explica efectele unui act juridic, deoarece dreptul

obiectiv doar confirmă forţa juridică a voinţei individuale. Voinţa juridică şi

autonomia sunt înţelese prin prisma individualismului juridic, în fapt

comportamentul indivizilor conştienţi de libertatea lor instituie ordinea de fapt

12

sancţionată de stat. Astfel, ia naştere dreptul subiectiv propriu-zis, considerat ca

inalienabil şi inerent naturii omului ca fiinţă raţională. Drepturile subiective devin

posibilităţi de exprimare raţională a libertăţii umane, iar dreptul pozitiv va

recunoaşte de drept situaţiile de fapt create de voinţa individuală.

Cu toate acestea principiul nu este absolut, cunoscând următoarele limite:

ordinea publică, respectiv normele care reglementează ordinea economică, socială

şi politică în stat; morala, adică respectarea regulilor moralei, ale bunelor moravuri;

normele imperative civile, de la care nu se poate deroga (cele de ordine privată).

Pe de altă parte, apariţia şi „folosirea” tot mai intensă a unei categorii noi de

contracte – contractele de adeziune (cărora li se alătură cele impuse, controlate,

tipizate, de consumaţie), a dus la reconsiderarea limitelor principiului autonomiei

de voinţă a actelor juridice. În fapt, proliferarea acestor tipuri de contracte s-ar

părea că reprezintă unul dintre simptomele înfrângerii principiului autonomiei de

voinţă de către un alt fenomen social economic şi în final juridic, acela al

dirijismului, care desemnează intervenţia pregnantă a statului în domeniul

economic, concretizat prin legiferarea unor noi reglementări sau modificarea celor

existente sau prin sancţionarea pe cale judecătorească a noilor interpretări date unor

instituţii juridice mai vechi.

În privinţa principiului voinţei reale, Codul civil român dă prioritate voinţei

interne a părţilor care exprimă adevăratul conţinut al actului juridic civil, respectiv

intenţiile reale ale părţilor. Însă, după cum se remarcă, principiul voinţei reale nu

trebuie absolutizat, susţinând că numai voinţa internă sau numai voinţa declarată

produc efecte juridice; mai corect este să se vorbească de o preponderenţă, după

caz, a voinţei interne sau externe. Executarea obligaţiilor asumate de părţile care au

încheiat actul juridic civil dar şi concordanţa dintre aceasta şi manifestarea de

voinţă a părţilor necesită stabilirea voinţei reale, interne a părţilor.

13

Odată fiind conturate toate aceste aspecte – menite să redea dimensiunile

conceptului de voinţă, ale principiilor sale, ale rolului şi structurii acesteia – am

abordat cele două elemente ale voinţei într-o prezentare sintetică (în Capitolul IV.

Elementele voinţei juridice. Prezentare sintetică, în primele trei secţiuni ale sale

– Secţiunea 1. Aspecte generale, Secţiunea a 2-a. Consimţământul ca element al

voinţei juridice şi Secţiunea a 3-a. Cauza ca element al voinţei juridice), pentru a

identifica legătura dintre acestea (Secţiunea a 4-a. Relaţia dintre consimţământ şi

cauză, elemente ale voinţei juridice), precum şi modul în care se

intercondiţionează, respectiv, interdependenţa dintre consimţământ şi cauză,

raportată la: condiţiile de valabilitate ale consimţământului, problema viciilor de

consimţământ, condiţiile de valabilitate a cauzei, aspecte legate de probatoriu şi

ipoteza actelor juridice abstracte (Secţiunea a 5-a. Interdependenţa elementelor

voinţei juridice din perspectiva condiţiilor pe care acestea trebuie să le

întrunească).

Titlul II este consacrat consimţământului ca prim element al voinţei juridice.

Am reţinut că între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul

întreg-parte. Consimţământul reprezintă elementul extern al voinţei (voinţa

declarată), fără de care aceasta nu ar avea nici o relevanţă pe plan juridic, căci

„voluntas in mente retenta nihil efficit” (Capitolul I. Preliminarii).

Apoi, în Capitolul II. Evoluţia conceptului de consimţământ. Definiţie,

am prezentat conceptul de consimţământ şi viciile de consimţământ în dreptul

roman, trecând spre definirea consimţământului ca manifestarea în exterior a

hotărârii de a încheia un act juridic civil. Consimţământul reprezintă o condiţie de

fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Am reţinut aici că, sub aspect terminologic, consimţământul are două

sensuri: el desemnează fie manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa

14

exteriorizată a uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau multilateral ori a

autorului actului unilateral (sens folosit, de exemplu, în art. 953 C. civ.:

„Consimţământul nu este valabil, când este dat din eroare, smuls prin violenţă, sau

surprins prin dol.”), fie (sens mai apropiat de semnificaţia etimologică a cuvântului

– cum sentire) acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau

multilaterale (sens utilizat, de exemplu, în art. 969 alin. 2 C. civ.: „Ele se pot revoca

prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”). În noul Cod civil

este eliminată inconsecvenţa terminologică, optându-se pentru utilizarea

termenului de „consimţământ” numai în primul sens (opţiunea a avut în vedere

tradiţia utilizării în acest sens a noţiunii), pentru cel de al doilea fiind folosit

termenul de „acord”.

In Capitolul III am vorbit despre încheierea contractului şi convergenţa

ofertei cu acceptarea. În prima secţiune a acestui capitol am făcut scurte

consideraţii privind mecanismul încheierii contractului, referindu-ne la schema

„clasică” a acordului de voinţe.

Oferta de a contracta a fost tratată în Secţiunea a 2-a – aspectele prezentate

privind definiţia, condiţiile ofertei, forţa obligatorie a ofertei, revocarea ofertei

înainte de termen, oferta şi promisiunea de a contracta, raportandu-ne şi la

reglementarea noului cod civil care consacră, in bună masura, soluţiile adoptate in

doctrină şi practică . Acceptarea ofertei, tratată în Secţiunea a 3-a, a relevat,

printre altele, problema valorii pe care o are simpla tăcere a unei anumite persoane

căreia i s-a adresat o ofertă. Prin ea însăşi tăcerea nu poate avea valoare de

acceptare. Numai ca excepţie, rezultată din lege, acordul părţilor sau alte

împrejurări, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare, ca în următoarele

cazuri: tacita reconducţiune, convenţia anterioară a părţilor, oferta făcută exclusiv

în interesul celeilalte părţi.

15

Ipoteza ofertei făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi a presupus o

analiză mai atentă. Considerarea ofertei ca fiind acceptată în situaţia tăcerii

destinatarului ar echivala cu a admite existenţa obligaţiei părţii care nu doreşte

încheierea contractului la emiterea unei manifestări de voinţă în acest sens. Dar

această concluzie este absurdă, răsturnând întreaga teorie a actului juridic.

Consimţământul la încheierea contractului presupune exteriorizarea unei

manifestări de voinţă, iar nu lipsa acestuia.

Ipoteza în discuţie pleacă de la prezumţia acceptării unei oferte din moment

ce ea nu poate decât să profite destinatarului. Dar consimţământul nu poate fi

prezumat. Manifestarea exterioară este de esenţa sa, iar aceasta nu este compatibilă

cu prezumţia care nu se bazează pe nici un element exterior ci doar pe avantajul de

care ar putea beneficia destinatarul ofertei. Ipoteza ar putea fi justificată practic pe

temeiul interesului destinatarului, dar nu poate fi nicicum justificată din punct de

vedere tehnico-juridic.

Două ar fi variantele în care am putea considera din punct de vedere juridic

ipoteza în discuţie: act unilateral sau contract încheiat prin manifestarea de voinţă a

unei singure părţi. Ambele variante sunt de neacceptat. Sau, mai exact, a doua este

de neacceptat, iar prima ar lipsi de sens atât discuţia, cât şi ipoteza.

Astfel, dacă am considera ca am fi în prezenţa unui act juridic unilateral,

atunci chiar ipoteza analizată nu şi-ar mai avea rostul. Nu este nevoie să mai

discutăm despre acceptare din moment ce actul unilateral presupune o singură

manifestare de voinţă. Deci, prezumţia acceptării rămâne lipsită de sens. Sigur că,

într-un astfel de caz ar trebui, poate, reconsiderată categoria contractelor

unilaterale, care ar fi în pericol să dispară, urmând a se integra în categoria actelor

unilaterale din moment ce s-ar aprecia că nu ar fi necesar consimţământul celui care

ar deveni creditor în urma încheierii actului.

16

În cea de a doua variantă am fi în prezenţa unui contract încheiat printr-o

singură manifestare de voinţă. Pentru că, prin ipoteză, consimţământul

destinatarului nu este dedus, ci prezumat. Dar, chiar definiţia contractului se opune

unei asemenea susţineri. Contractul, ca act juridic bilateral, presupune două

manifestări de voinţă, provenind de la fiecare dintre părţile acestuia. Deci nu putem

discuta de încheierea unui contract prin manifestare unilaterală de voinţă.

Concluzia nu poate fi decât una: ipoteza considerării ca acceptate a ofertei

făcută exclusiv în interesul destinatarului nu îşi poate găsi justificare în cadrul

instituţiei contractului.

Desigur, ipoteza analizată nu trebuie confundată cu aceea a acceptării tacite.

Am făcut corelaţia şi cu Noul cod civil în care chestiunea în discuţie este

reglementată expres. Potrivit art. 1196, alin. 2 din noul cod, tăcerea sau inacţiunea

destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din

acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte

împrejurări. Şi, pe de altă parte, potrivit art. 1186 alin. 2 din Noul cod, contractul se

consideră încheiat în momentul în care destinatarul săvârşeşte un act sau un fapt

concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor

stabilite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face

în acest mod.

Secţiunea a 4-a a acestui capitol a fost rezervată studiului privind momentul

şi locul încheierii contractului. Sistemul recepţiei, adoptat în doctrină şi practică,

este consacrat şi de noul cod civil pentru stabilirea momentului şi locului încheierii

contractului între absenţi.

În Secţiunea a 5-a am reliefat modificările contemporane ale schemei

clasice a acordului de voinţe (principiile schemei clasice, probleme privind

diminuarea actuală a rolului acordului de voinţe la încheierea contractului şi

multiplicarea modelelor de contract, precum şi teoria contractului de adeziune).

17

Precizăm că, în ce priveşte teoria contractelor de adeziune, aceasta nu a rămas fără

ecou. Ea a trezit atenţia legiuitorului care a reacţionat în două moduri: supunând

diferite contracte de adeziune unei reglementări obligatorii şi stabilind, în special

prin legislaţia de protecţie a consumatorului, reguli generale menite să evite

abuzurile părţii cu o poziţie dominantă.

În Secţiunea a 5-a am analizat unele aspecte privind teoria formării

progresive a consimţământului în materie contractuală. Preocupările doctrinare în

au determinat apariţia teoriei privind formarea progresivă a convenţiilor, văzută

drept un instrument de amenajare a întinderii consimţământului. Abandonând

concepţia instantanee a formării contractelor, potrivit căreia perfectarea actului

juridic bilateral rezultă în mod spontan din simplul schimb de consimţăminte, teoria

propusă arată că există situaţii în care primul contact juridic dintre părţile viitorului

contract marchează naşterea unui consimţământ parţial, a cărui completare se va

face apoi progresiv, în intervalul de reflexie autoprocurat de părţi sau alocat „părţii

slabe” de legiuitor. Tot în această secţiune am analizat şi chestiunea controversată

a naturii juridice a răspunderii precontractuale. Astfel, conform primei teorii, a

naturii contractuale, încă din momentul demarării negocierilor are loc între părţi un

contact social care determină naşterea unui raport obligaţional între subiecte

determinate, având ca obiect obligaţia generală de a se comporta cu bună-credinţă.

Pe de o parte, acest raport este născut în legătură cu viitorul contract, iar, pe de altă

parte, în orice raport de negociere a încheierii unui act juridic poate fi prezumat un

acord de voinţă al părţilor, prealabil demarării negocierilor, în sensul desfăşurării

acestora cu bună-credinţă. Inexistenţa unui astfel de acord ar presupune intenţia

părţii de a acţiona cu rea-credinţă, ceea ce ar împiedica de la început orice

negociere. A doua opinie, care pare a fi cea corectă, fie şi doar prin faptul că nu se

întemeiază pe o ficţiune, optează pentru natura delictuală a responsabilităţii

precontractuale, care cade, deci, în aria de aplicare a art. 998 C. civ. Conform

18

acestei teze, încălcarea obligaţiei de bună-credinţă în faza tratativelor constituie

încălcare nu doar a unui interes individual al unui subiect determinat, ci a unui

interes protejat în viaţa socială şi apărat de art. 998 C. civ. împotriva oricăror

comportamente dolosive sau culpabile ce încalcă obligaţia generala de neminem

laedere, impusă tuturor subiectelor de drept. Răspunderea precontractuală nu poate

avea decât natură delictuală pentru că apare înainte ca un contract să existe.

Capitolul IV este consacrat analizei cerinţelor valabilităţii

consimţământului.

Prima condiţie, tratată în Secţiunea 1, se referă la capacitatea de a contracta a

persoanei, adică la necesitatea ca manifestarea de voinţă să provină de la o

persoană cu discernământ. Atunci când o persoană procedează la încheierea unui

act juridic îşi manifestă voinţa cu intenţia de a produce efecte juridice, ceea ce

înseamnă că aceasta trebuie să conştientizeze aceste efecte, să le dorească şi să le

urmărească, trebuie să delibereze în cunoştinţă de cauză, cu alte cuvinte, trebuie să

aibă discernământ. Reglementarea, în parte neclară, a problemei discernământului

prin noul cod civil a fost, de asemenea, analizată.

A doua condiţie este cuprinsă în Secţiunea a 2-a. Consimţământul să nu fie

alterat de vreun viciu.

Cea de-a treia condiţie de valabilitate a consimţământului şi anume ca acesta

să fie exteriorizat (Secţiunea a 3-a), ţine de esenţa consimţământului în dreptul

civil; astfel, forma exterioară a voinţei măsoară distanţa dintre aceasta psihologic

înţeleasă şi voinţa exprimată, deoarece prin consimţământ se înţelege voinţa

manifestată în sens juridic. În principiu, modurile de exteriorizare ale

consimţământului sunt variate: poate fi vorba despre o manifestare expresă sau

tacită a voinţei. O problemă specială în legătură cu exteriorizarea consimţământului

a fost analizată, anume aceea de a stabili care este valoarea juridică a tăcerii. În

unanimitate se apreciază că, în principiu, tăcerea nu poate valora consimţământ, în

19

dreptul civil negăsindu-şi aplicare adagiul „qui tacit consentire videtur”. Totuşi,

sunt recunoscute anumite situaţii1 în care, prin excepţie, tăcerea are valoarea

manifestării de voinţă în sensul încheierii unui act juridic civil, şi anume: când

legea prevede în mod expres acest lucru (de exemplu, art. 1437 C. civ.); când

părţile stabilesc prin voinţa lor expresă că tăcerea valorează consimţământ (de

exemplu, prin antecontract, ori chiar prin contract în cazul stabilirii modalităţii de

reînnoire a unei convenţii sau de denunţare a acesteia); când tăcerea valorează

consimţământ potrivit obiceiului. Doctrina denumeşte aceste situaţii „tăcere

circumstanţiată”, când regularitatea raporturilor contractuale precedente între părţi

şi uzanţele nu impun o acceptare expresă de a contracta.

Secţiunea a 4-a. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce

efecte juridice. În această secţiune, am analizat situaţia în care manifestarea de

voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură

complezenţă, respectiv acordurilor de voinţe „non-obligatorii”: „actele de curtoazie

sau de complezenţă” şi „angajamentele de onoare”. Există acorduri de voinţe care

nu obligă, din punct de vedere juridic, deoarece părţile interesate nu au dorit să

stabilească între ele un raport juridic care să permită a cere executarea unei

obligaţii. Acesta este cazul promisiunilor politice care nu obligă, din punct de

vedere juridic, autorii lor faţă de beneficiari. De asemenea, este şi cazul actelor de

curtoazie, un fel de acorduri stabilite în baza unor „raporturi mondene”, care nu

obligă decât urmare a regulilor de politeţe (de exemplu, o invitaţie făcută şi

acceptată nu constituie un contract). Între prieteni, cunoştinţe sau în cercul de

familie se fac adesea promisiuni şi se cade de acord asupra diferitelor aspecte ce

presupun o interdepedenţă dintre „părţi”: se promit copiilor vacanţe sau diferite

bunuri în schimbul notelor bune obţinute la şcoală; se fac promisiuni de a întoarce

1 A se vedea supra, Capitolul III., Secţiunea a 3-a. Acceptarea ofertei, pag. 140.

20

o vizită; se dau întâlniri în vederea petrecerii timpului liber într-un anumit loc; se

promite un anumit serviciu etc.

Toate aceste exemple intră în categoria actelor non-juridice, deoarece

„părţile” nu au intenţia să se angajeze juridic şi să valorifice avantajele promise

prin recursul la justiţie. Exemplele date mai sus sunt rezultatul unui comportament

politicos şi a legăturilor fireşti dintre oameni, fără conotaţii juridice.

În cazul acestor acte de complezenţă, singura răspundere ce se poate angaja

va fi cea civilă delictuală, cu aplicarea dreptului comun în materie şi fără nicio

conexiune juridică cu împrejurarea că paguba a fost produsă cu ocazia „ îndeplinirii”

actului de complezenţă. Ipoteza care se circumscrie cel mai bine ultimei situaţii este

reprezentată de daunele produse cu ocazia transportului benevol de persoane şi de

bunuri. Pentru acest caz, s-a hotărât că gestul de complezenţă al „cărăuşului” de

ocazie nu poate fi decât sursa unei răspunderi delictuale, cu obligaţia, evident

juridică, de a repara daunele produse prin fapta sa sau a lucrului său. În acest caz

răspunderea este delictuală nu datorită faptului că transportul este benevol şi

gratuit, ci datorită faptului că nu are ca sursă juridică un act juridic, „cărăuşeria” în

speţă fiind lipsită de cauză juridică. Va exista însă un contract în cazul autostopului

remunerat.

În acelaşi context s-a pus şi problema remiterii de felurite bunuri, de valori

foarte variate, cu ocazia aniversării unui eveniment. S-a susţinut că dăruim şi

primim asemenea obiecte fără nicio intenţie liberală, fără să ne mişte valoarea

obiectului în sine, fără să aşteptăm recunoştinţă sau întoarcerea darului, şi fără nicio

urmă de intenţionalitate juridică .Este adevărat că asemenea tradiţiuni de daruri

ocazionale se fac doar în considerarea persoanei şi cu scopul vădit şi declarat de a

produce plăcere şi bucurie celuilalt care, la rândul său, apreciază gestul plin de

gentileţe al primului. Aşadar, este evident că resortul intenţional al acestor acte se

regăseşte în sfera afecţiunii pe care ne-o purtăm cu mai multă sau mai puţină

21

sinceritate. Dar, în acest caz este vorba de manifestări de voinţă făcute cu intenţia

de a produce efecte juridice, respectiv de a transmite proprietatea. Este situaţia

tipică a darului manual, varietate a donaţiei. Este adevărat că, dincolo de remiterea

bunului, părţile nu înţeleg să se oblige. Şi este adevărat că nu se pune problema

executării cu ajutorul justiţiei pentru că singura obligaţie asumată, remiterea

bunului, a fost executată (fără predarea bunului nici nu exista actul). Dar este destul

că s-a urmărit producerea unui efect juridic, transmiterea proprietăţii bunului,

pentru a califica manifestarea de voinţă ca fiind act juridic.

Se întâmplă ca anumite persoane să se oblige „pentru onoare”. Desemnată,

de asemenea, şi prin expresia „gentlemen’s agreement”, această practică este mai

frecventă decât ar părea la prima vedere, fie că ne referim la relaţiile familiale sau

amicale, profesionale sau economice. De vreme ce aceste angajamente se situează

în sfera raporturilor familiale, ele par, în general, lipsite de această forţă obligatorie,

relevându-se drept raporturi de complezenţă sau de curtoazie.

În cazul celorlalte raporturi menţionate, lucrurile nu sunt însă la fel. Fie că şi-

au dorit să compenseze o insuficienţă a dreptului, sau să „scape” de aplicarea

anumitor reguli, sau – şi mai simplu, dar poate mai semnificativ – să fi înţeles, prin

ezitare sau repugnanţă, să nu se angajeze „într-o formă valabilă”, părţile acestor

angajamente caută mult mai puţin să eludeze efectele dreptului, decât să situeze

acordul lor în afara sferei dreptului etatic. Însă acesta (dreptul etatic, s.n.) nu

acceptă această separaţie şi consideră că angajamentele de onoare leagă, din punct

de vedere juridic, pe autorii lor, după regulile obişnuite, aplicabile contractelor,

jurisprudenţa statuând în acelaşi sens.

Aşadar, delimitarea între declaraţiile de voinţă non-juridice şi cele juridice

ridică uneori dificultăţi. Fără a se putea enunţa o regulă generală, unele elemente

sunt, în acest sens, ajutătoare. De exemplu, gratuitatea prestaţiei, felul prestaţiei,

scopul actului, importanţa economică şi juridică a operaţiunii, valoarea bunului,

22

riscul celui care face prestaţia. Dar acestea pot fi numai indicii pentru delimitarea

manifestării de voinţă producătoare de efecte juridice de cea lipsită de astfel de

efecte.

În următorul capitol sunt prezentate viciile de consimţământ (Capitolul V).

Cerinţa ca manifestarea de voinţă să fie neviciată reprezintă o necesitate juridică,

dar şi o garanţie a respectării principiului libertăţii de încheiere a actelor juridice

civile şi al principiului de drept ce consacră egalitatea juridică a părţilor raportului

juridic civil, deoarece încheierea actului juridic civil trebuie să fie consecinţa unei

atitudini volitive liber şi conştient exprimată. Când voinţa persoanei participante la

încheierea actelor juridice civile este alterată pe parcursul formării voinţei interne şi

aceasta se formează, fie având în vedere o falsă reprezentare a mijloacelor prin

intermediul cărora subiectul de drept îşi poate atinge scopurile (eroarea şi dolul),

fie prin constrângerea subiectului de drept la o atitudine manifestată în discordanţă

cu interesele sale de natură juridică civilă, dar determinată de salvgardarea unor

interese superioare, pe care nu le poate ocroti de o altă manieră (violenţa), suntem

în prezenţa viciilor de consimţământ. Alături de eroare, violenţă şi dol, am tratat şi

leziunea, aplicată pentru anumite acte juridice şi pentru anumite persoane fizice,

dar asupra existenţei acestui din urmă viciu de consimţământ există controverse în

a fi sau nu fi considerat caz de viciere al consimţământului.

Secţiunea 1 este denumită Eroarea şi cuprinde 9 subsecţiuni. Reglementarea

şi definiţia sunt regăsite în §1, apoi, în §2 fiind tratate aspecte referitoare la evoluţia

reglementării erorii.

Apoi am analizat diferitele tipuri de eroare, oprindu-ne în special asupra

erorii grave (eroarea-viciu de consimţământ).

Aşa cum este cunoscut, noţiunea de calităţi substanţiale ale obiectului actului

juridic a primit doua interpretări diferite.

23

Potrivit concepţiei obiective, eroarea asupra substanţei obiectului se reduce la

eroarea asupra materiei din care este alcătuit bunul, asupra ansamblului calităţilor

sau al proprietăţilor ce îi sunt specifice şi care îl deosebesc de obiectele de altă

speţă. De exemplu, situaţia în care o persoană a cumpărat un bun de aramă, crezând

că este din aur.

Din punct de vedere al concepţiei subiective, unanimă în doctrina modernă,

noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic are o semnificaţie mult mai largă,

în sensul că în conţinutul acesteia se include orice însuşire care a fost determinantă

la încheierea actului juridic civil. Ceea ce se are în vedere nu este numai lucrul

considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea)

ce constituie obiectul actului juridic. Iar elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi

privite sau nu ca substanţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest

caracter. Substanţa desemnează calitatea substanţială, adică acea calitate a lucrului

pe care părţile au avut-o în mod special în vedere. Mai exact, calitatea este cea care

a determinat consimţământul uneia dintre părţi, substanţa obiectului actului juridic

fiind constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau

parte într-o asemenea măsură, încât, dacă nu ar fi intervenit eroarea, actul juridic nu

s-ar mai fi încheiat. Astfel, în funcţie de intenţia părţilor, pot fi calificate drept

calităţi substanţiale ale obiectului actului juridic: materia din care lucrul este

alcătuit, forma, vechimea, originea, autorul, cel care a confecţionat bunul, etc.

Sfera de aplicare a erorii, potrivit celei de a doua concepţii, o include pe

aceea stabilită conform primei concepţii. De aceea, în anumite cazuri, soluţia la

care s-ar ajunge ar fi aceeaşi, indiferent de concepţia adoptată. Este posibil ca falsa

reprezentare a faptului că bunul este din aur să fi fost decisivă pentru cumpărarea

acestora (şi în acest caz se ajunge oricum la nulitate). Pe de altă parte, în alte

circumstanţe, cumpărătorul ar fi putut să ignore faptul că bunul este din aur sau

24

aramă, consimţământul său fiind determinat de alte considerente. În acest caz,

admisibilitatea acţiunii în anulare va depinde de concepţia adoptată.

Problema este de a şti dacă o anumită calitate este substanţială sau nu este o

chestiune de fapt, care se apreciază de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele

încheierii actului juridic respectiv. S-ar putea întâmpla ca o anumită calitate, care în

mod obişnuit este considerată substanţială, să nu aibă această semnificaţie într-un

caz concret. Aşa, de exemplu, este posibil ca materia din care este confecţionat

bunul, care în mod obişnuit reprezintă o calitate substanţială, să nu intereseze

atunci când este achiziţionat un bun în considerarea vechimii sale. După cum este

posibil ca ambele, atât materia, cât şi vechimea, să fi fost determinante pentru

încheierea actului2.

Este cert că termenul de substanţă trebuie înţeles în sens subiectiv. Această

interpretare corespunde intenţiilor autorilor Codului civil. Ea se înscrie în logica

sistemului consensualist, care reclamă ceea ce putem numi o cercetare psihologică

la timpul condiţional trecut: cel interesat ar fi încheiat contractul dacă ar fi

cunoscut realitatea? Un răspuns negativ la această întrebare se dovedeşte a fi

totodată necesar şi suficient pentru a se pronunţa nulitatea.

Pentru a se pronunţa nulitatea, este nevoie ca reclamantul să demonstreze în

acelaşi timp şi că a crezut, în mod eronat, că obiectul prezenta acea calitate, dar şi

că acesta a fost motivul determinant al angajării sale. Faptul că un obiect nu ar avea

2 Se poate observa că, în general, se acceptă ideea că noţiunea de substanţă a obiectului actului

juridic se circumscrie sferei motivelor determinante, ceea ce demonstrează că eroarea viciază în primul

rând cauza actului juridic şi, numai prin intermediul acesteia, influenţează consimţământul. Constatarea

este valabilă şi pentru celelalte vicii de consimţământ.

Practic, singurele cazuri de eroare care ar afecta direct consimţământul sunt acelea care se ivesc

chiar cu ocazia manifestării exterioare a voinţei, adică erorile în declararea voinţei: erori de calcul,

neatenţia în exprimare (dorind să se propună preţul de 1.500.000 lei, se menţionează suma de 150.000 lei),

transmiterea manifestării de voinţă către o altă persoană decât cea căreia îi era destinată, etc.

25

aceeaşi calitate este sancţionat sau nu, în funcţie de starea de spirit diferită a două

persoane care au încheiat un acelaşi tip de contract: ceea ce reprezintă esenţa unei

interpretări subiective şi duce, printr-o contra-probă, la o verificare suplimentară.

Rămâne ca stabilirea calităţilor substanţiale să fie făcută de la caz la caz.

Interpretarea subiectivă, odată stabilită ca regulă, este aptă de două modalităţi,

putându-se analiza: care este calitatea care a determinat, individual, contractantul

care a comis eroarea; sau care este calitatea considerată ca determinantă în opinia

generală. Este vorba, aşadar, de a opta între a judeca in concreto sau in abstracto.

Şi într-un caz şi în celălalt se face o analiză psihologică a timpului condiţional

trecut. Această analiză însă va fi aplicată unui om, în primul caz, sau mediei

oamenilor, în cel de al doilea.

Divergenţa între cele două criterii nu le face să fie

contradictorii. Ea evidenţiază doar că raţionamentul in concreto

nu este, în sine, nici mai larg, nici mai restrâns decât cel in

abstracto: totul depinde de liberalismul sau de severitatea de care

dau dovadă judecătorii pentru a se considera convinşi că eroarea

pe care au sesizat-o a fost determinantă pentru cel care a comis-

o. Din acel moment, dificultatea majoră este dovedirea

caracterului substanţial, mai mult decât fondul cauzei.

Inconvenientele enunţate ar dispărea dacă s-ar dori să se admită

că, pentru a considera această dovadă ca prezentată, trebuie să

se dea dovadă de mai mult sau mai puţină rigurozitate, în funcţie

de circumstanţe: eroarea invocată a privit o calitate care este

substanţială în ochii opiniei generale? Trebuie să se presupună că

ea a fost aşa pentru cel care invocă nulitatea (reclamant),

exceptând proba contrară incumbând pârâtului. Eroarea

presupusă a privit o calitate care nu este substanţială în ochii

26

opiniei generale? Fără a respinge cererea doar din acest motiv,

trebuie să i se ceară reclamantului să demonstreze, pozitiv şi fără

echivoc, că tocmai această calitate este cea care l-a determinat

totuşi să-şi dea consimţământul.

Aşadar, nu poate fi primită aşa-numita concepţie intermediară potrivit căreia

prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic civil se înţeleg acele calităţi

pe care opinia generală şi obiceiurile le consideră drept esenţiale.

Oamenii sunt diferiţi şi varietatea intereselor lor este mare. În discuţie aici

este caracterul conştient al consimţământului unei părţi, dat în considerarea

intereselor sale, iar raportarea exclusivă la un interes tipic, stabilit în baza unei

aprecieri abstracte a situaţiei obişnuite, nu poate fi primită.

În plus, a accepta apelul doar la opinia generală în stabilirea calităţilor

substanţiale ar însemna să stabilim existenţa erorii, dând acces la acţiunea în

anulare, şi în situaţia în care menţinerea actului este soluţia evident justă. Astfel,

dacă într-un bun nu se regăseşte o calitate considerată obişnuit esenţială, dar bunul

rămâne potrivit pentru o anumită lucrare la care cumpărătorul intenţiona să îl

folosească, atunci nu va putea fi invocată eroarea, actul fiind menţinut, lipsa

respectivei calităţi nefiind relevantă, în principiu, în formarea voinţei

cumpărătorului.3 Desigur, raportarea la opinia generală este, aşa cum arătam mai

sus, utilă, dar nu acceptată drept criteriu exclusiv în stabilirea calităţilor substanţiale

3 Cercetarea circumstanţelor cazului exclude, uneori, posibilitatea ca lipsa calităţii potrivit

aprecierii comune să poată duce la anulare. Aşa, de exemplu, dacă în scopul mobilării sunt achiziţionate

cărţi la metru şi nu după titlu sau după autor, nu are importanţă faptul că în unele dintre acestea lipsesc

câteva pagini şi nu dobândeşte importanţă nici titlul sau autorul fiecărei opere în parte. Atunci când se

evaluează numai aspectul aprecierii comune ar trebui să se tragă concluzia că cine cumpără cărţi o face cu

expectativa ca acestea să fie integre în fiecare parte a lor. Numai că, în cazul în speţă, acestea au fost

cumpărate (în mod subiectiv) cu simplul scop al decorării, deci, „în raport de circumstanţe”, se poate

exclude că acest fapt trebuie „să se reţină hotărâtor pentru consimţământ”.

27

ale obiectului actului juridic, ci numai însoţită de aprecierea subiectivă dată de

raportarea la circumstanţele concrete ale încheierii actului juridic. Am văzut că

raportarea la opinia generală îşi manifestă utilitatea în special pe plan probator,

fiind de natură a reduce dificultatea dovezii pe care o implică viciul erorii.4

Concluzia nu poate fi decât una. Recomandabilă este utilizarea ambelor

criterii, dintre care, însă, raportarea la circumstanţele încheierii actului, judecata in

concreto, nu va putea lipsi niciodată.

B. Eroarea asupra valorii prestaţiei. Trebuie reţinut că, atunci când falsa

reprezentare cade asupra valorii economice a prestaţiei este vorba despre o eroare

lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la error in substantiam (chiar dacă

valoarea ar fi fost un element determinant la încheierea actului juridic), ci regulilor

de la leziune, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului

juridic astfel încheiat. Suntem în situaţia unei lezări care este reţinută ca o cauză de

nulitate doar cu titlu excepţional.

Mai trebuie adăugat că există, bineînţeles, nulitate atunci când confuzia cu

privire la valoare provine ea însăşi dintr-o eroare care cade asupra substanţei: de

exemplu, asupra autenticităţii unui tablou sau a unei piese de mobilier. În acest caz

cea de a doua este cea reţinută ca atare şi nu în baza consecinţelor pecuniare.

Se poate de asemenea admite nulitatea atunci când eroarea care cade asupra

valorii nu rezultă dintr-o apreciere greşită a valorii economice, ci dintr-o eroare

materială stabilită după toate regulile, cum ar fi o greşeală de etichetare? O astfel de

soluţie ar putea fi întemeiată, într-o astfel de situaţie, prin existenţa unui

consimţământ pur aparent – preţul oferit nefiind corespunzător celui care într-

adevăr se dorea – impropriu formării unui contract, situaţie similară cu ceea ce se

întâmplă în cazul erorii-obstacol.

4 Proba „aprecierii comune”, elementul obiectiv, este de o mai mare simplitate în comparaţie cu

cea a „circumstanţelor”, elementul subiectiv.

28

C. Eroarea privind previziunile economice. Presupunerea. Diferită de

eroarea asupra valorii prestaţiei, care depinde de circumstanţe prezente în

momentul în care consimţământul este dat, eroarea privind previziunile economice

ţine de posibile viitoare evoluţii ale obiectului prestaţiei. Se vorbeşte, de asemenea,

de eroarea care cade asupra rentabilităţii economice a unei operaţiuni, situaţie

care dă naştere unor dificultăţi importante. Spre exemplu, cumpărătorul unui fond

de marfă nu obţine profiturile scontate; cel care cumpără părţi sociale, nu obţine

dividendele pe care le spera. Pot ei obţine anularea contractului invocând faptul că

rentabilitatea investiţiei a fost o condiţie determinantă cu privire la care s-au

înşelat ?

Răspunsul de principiu trebuie cu siguranţă să fie negativ, în măsura în care

eroarea pe care ei o comit nu este legată de substanţa obiectului contractului şi ţine

mai curând de eroarea care cade asupra motivelor, care nu constituie, în principiu,

cauză de nulitate, chiar atunci când ele sunt determinante.

Problema erorii privind previziunile economice aduce în discuţie noţiunea de

presupunere, reprezentând acele aşteptări care au influenţat într-un mod deosebit

voinţa unei părţi, în aşa fel încât aceasta nu ar fi emis declaraţia (consimţământul)

dacă ar fi cunoscut exact lucrurile.

Aici trebuie distins între situaţia în care presupunerea a îmbrăcat forma unei

convingeri şi situaţia în care a reprezentat o simplă expectativă.

În cel de al doilea caz, evident, nu se poate pune problema declarării nulităţii

actului pe motiv că nu s-au împlinit speranţele părţii care reclamă nulitatea. Practic,

aceasta a înţeles să-şi asume un risc, similar situaţiei din contractele aleatorii, iar

acesta demonstrează inexistenţa unei erori.

O ipoteză similară întâlnim şi în situaţia erorii asumate, respectiv în ipoteza

în care circumstanţele încheierii actului au relevat părţii probabilitatea unei false

reprezentări, dar, acceptând riscul, consimte la încheierea actului. Nici aici nu vom

29

putea invalida actul pentru că eventualitatea erorii a fost reprezentată de parte în

procesul formării voinţei şi, prin aceasta, asumată. De fapt, nici nu putem vorbi de

eroare din moment ce partea cunoştea că realitatea ar putea fi diferită de

reprezentarea în perspectiva căreia a consimţit la încheierea actului.

Noul Cod civil reglementează în art. 1209 eroarea asumată, stabilind că „nu

atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la

care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări,

trebuia să fie asumat de acesta.”

Noutatea constă, dincolo de faptul reglementării erorii asumate, în

interzicerea criteriului obiectiv de apreciere asupra predictibilităţii erorii. Astfel,

pentru a refuza anularea actului, nu va fi neapărat necesar să se dovedească

asumarea riscului erorii prin prevederea ei (criteriul subiectiv), ci va fi suficient să

se stabilească faptul că victima erorii ar fi putut să o prevadă (criteriu obiectiv).

Aşadar, dacă din analiza împrejurărilor încheierii actului va reieşi că partea avea

posibilitatea să prevadă eroarea, chiar dacă nu se va dovedi că a şi făcut-o, se va

aprecia că riscul erorii a fost asumat şi, prin urmare, protecţia îi va fi refuzată.

Întorcându-ne la ipoteza în care presupunerea a îmbrăcat forma unei

convingeri, vom observa că aceasta este similară, dacă nu chiar identică, ipotezei în

care eroarea cade asupra motivului determinant.

Nici dezvoltarea unei noi teorii, a bazei de negociere, nu schimbă această

observaţie. Conform acestei teorii, într-o astfel de ipoteză este vorba de un viciu

obiectiv al contractului, care este chiar lipsa sau estomparea bazei de negociere, a

elementelor care au reprezentat premisa cunoscută de la care a plecat negocierea

dintre părţi (etapă a formării acordului de voinţe). Această teorie accentuează ideea

că este vorba de eroare asupra unui element a cărui importanţă era cunoscută de

cocontractant. Dar chestiunea cunoaşterii de către cocontractant este pusă în

discuţie şi în analiza erorii asupra motivelor determinante.

30

Ipoteza se regăseşte, de exemplu, în situaţia persoanei care încheie un

contract de locaţie a unei ferestre pentru că a crezut, în baza unei ştiri greşite din

ziar, că pe strada de mai jos trebuia să treacă un cortegiu regal sau parada

manifestărilor de carnaval.

Indiferent că ne menţinem în cadrul teoriei falsei presupuneri sau abordăm

situaţia prin prisma teoriei bazei de negociere, nu putem delimita suficient ipoteza

de cea a erorii asupra motivului determinant, încât să acceptăm soluţii diferite. Dar

eroarea asupra motivului determinant va fi abordată ulterior.

În orice caz, trebuie să reţinem că, în ipoteza în care convingerea părţii s-a

datorat propriei sale greşeli, nefiind justificată prin împrejurările încheierii actului,

vom fi în prezenţa unei erori grosiere, nescuzabile, ce nu va determina, în niciun

caz, nulitatea actului.

În sfârşit, precizăm că nu va putea fi judecat drept eroare asupra calităţilor

substanţiale ale obiectului actului juridic acel eveniment psihic care nu corespunde

unui defect de cunoaştere, ci unei erori de evaluare pozitivă. Astfel, nu se va anula,

de exemplu, achiziţionarea unui covor făcută din convingerea că acesta se va

potrivi cu mobila unei anumite camere.

D. Eroarea asupra propriei prestaţii. În general se vorbeşte despre eroare

asupra substanţei cu referire la obiectul contraprestaţiei. Eroarea poate să cadă,

însă, şi asupra obiectului prestaţiei proprii, caz în care, pentru identitate de raţiune

s-ar impune să fie recunoscută producerea aceloraşi efecte. De exemplu, în cazul în

care vânzătorul înstrăinează un tablou crezând că este o copie şi, în realitate, tabloul

era originalul. Şi nu s-ar putea susţine că într-o astfel de situaţie ar fi vorba despre o

eroare lezionară, asupra valorii propriei prestaţii, şi, ca atare, lipsită de efecte,

deoarece eroarea asupra valorii nu ar fi decât consecinţa erorii iniţiale asupra unei

calităţi substanţiale a obiectului prestaţiei. Numai eroarea de evaluare directă,

independentă de orice eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului

31

juridic, rămâne indiferentă pentru validitatea actului juridic. A considera altfel

înseamnă să înlăturăm nejustificat, dacă nu în totalitate, oricum în mare parte,

cazurile de error in substantiam, pentru că, în general, eroarea asupra substanţei

obiectului actului juridic constituie indirect şi o eroare asupra valorii.

În orice caz, concluzia care se poate trage este aceea că, în principiu, şi

eroarea asupra propriei prestaţii poate fi invocată ca motiv de anulare a actului

juridic.

E. Eroarea şi interpretarea contractului. Eroarea în declaraţie.

Interpretarea contractului şi contestarea pentru eroare se pun pe planuri diferite, cu

toate acestea între cele două se stabileşte o împletire inevitabilă: obiect de

interpretare e atât contractul, cât şi declaraţia de voinţă a celui în eroare (expresă

sau tacită); existenţa erorii poate fi dedusă numai după îndeplinirea unei corecte

interpretări atât a contractului cât şi a declaraţiei. Problema se pune în concret,

întrucât declaraţia primită, o dată ce generează în destinatar conştiinţa că ea

exprimă voinţa declarantului, poate totuşi să fie plurivocă.

Interpretarea obiectivă a contractului conform bunei-credinţe poate permite

ca, între diverse interpretări, să prevaleze aceea mai apropiată de natura şi obiectul

contractului; aceasta chiar ţinând cont şi de eventuala recunoaştere a erorii care ar

putea deriva din admiterea unei soluţii interpretative diferite. Şi se ajunge, şi pe

această cale, la excluderea contestabilităţii contractului din cauză de eroare, dacă

semnificaţia contractului este făcută să coincidă cu cea a voinţei neafectate de

greşeală.

În ipoteza în care interpretarea contractului nu exclude o divergenţă între

semnificaţia contractului şi semnificaţia pe care partea o atribuise declaraţiei sale,

devine actuală constatarea existenţei unei erori. Pentru că voinţa se manifestă în

declaraţie, şi aceasta trebuie interpretată; de aici posibila împletire între interpretare

32

şi contestarea actului pentru eroare. Într-adevăr, interpretarea sfârşeşte prin a

acţiona asupra a două sfere diferite: cea a contractului şi cea a declaraţiei de voinţă.

În concluzie, interpretarea operează atât cu privire la contract, cât şi cu

privire la declaraţie; logic trebuie efectuată mai întâi asupra contractului şi apoi

asupra declaraţiei. Evaluarea presupusă de interpretarea contractului este legată de

natura şi de cauza operaţiunii; evaluarea care se referă la declaraţie este legată de

raportul dintre declarant şi sistemul regulilor sociale de limbaj.

Mai departe, discutând despre interpretarea declaraţiei, trebuie să analizăm şi

problema greşelii formale în exprimarea consimţământului, respectiv a erorii în

declaraţie sau în transmiterea voinţei.

Voinţa, odată formată, trebuie să fie comunicată destinatarilor prin semne,

cum ar fi limbajul, şi prin instrumente, cum ar fi tiparul, telefonul, faxul, internetul,

procura dată terţilor. Tocmai acesta e cadrul în care dobândeşte importanţă eroarea

în declaraţie, prin care voinţa e corect formată, dar nu exact declarată.

În cazul în discuţie aici eroarea cade asupra exteriorizării voinţei, deci

presupune ca aceasta să se fi format fără vicii. Greşeala poate privi persoana

declarantului, care atribuie propriei declaraţii o semnificaţie diferită de cea pe care

aceasta o are în mod obiectiv, sau care adresează o declaraţie scrisă unei persoane,

alta decât cea căreia intenţionează să i se adreseze în mod efectiv”. Poate de

asemenea să privească greşeala împuternicitului pus să transmită declaraţia: oficiul

telegrafic sau chiar nuncius-ul în culpă sau în dol.

Se pune problema de a stabili dacă în acest caz sunt sau nu aplicabile regulile

din materia erorii. Într-adevăr nu toate viciile declaraţiei se pot corecta prin

interpretare, astfel încât să se restabilească voinţa efectivă faţă de voinţa

exteriorizată în document. Să ne gândim la ipoteza în care transmisia telegrafică

redă expresia „accept” în locul celei total diferite „nu accept”. Să ne mai gândim la

33

ipoteza în care plata este declarată în franci elveţieni, în loc de franci francezi. În

toate aceste ipoteze voinţa s-a format conştient, neviciată, dar nu corespunde

comunicării acesteia. Deci voinţele parţilor nu s-au întâlnit, nu au fost concordante.

Apreciem că şi aici ar trebui aplicate dispoziţiile privitoare la eroare, ipoteza

fiind similară celei a erorii obstacol, când actul încheiat corespunde numai voinţei

uneia dintre parţi, voinţa celeilalte fiind îndreptată într-o altă direcţie. Singura

diferenţă faţă de ipoteza erorii obstacol (sigur, în afara elementului asupra căruia

cade eroarea, aspect pe care nu l-am avut în vedere aici, obiectul greşelii putând fi

orice element al actului, inclusiv natura acestuia ori chiar refuzul

consimţământului) este aceea ca aici vizată este numai declaraţia de voinţă a parţii

care ar invoca eroarea. Dar, mai departe, prin ipoteză, această declaraţie a condus,

teoretic, la încheierea actului (în caz contrar discuţia nu ar mai avea loc), şi atunci

diferenţa se estompează.

Şi, aşa cum arătam, nici aici manifestările de voinţă ale părţilor nu se

întâlnesc decât formal. Fiecare consimte, cel puţin în parte, la altceva. Iar în ipoteza

în discuţie conflictul între voinţa parţii şi declaraţia acesteia poate fi mult mai grav,

aşa cum a rezultat din exemplele date, putând viza chiar sensul manifestării de

voinţă, acceptarea sau refuzul actului („accept” în loc de „nu accept”).

Desigur, rămâne de observat problema răspunderii pentru greşeală şi

consecinţele acesteia.

Noul Cod civil lămureşte problema erorii de comunicare sau de transmitere,

stabilind, în art. 1211, că vor fi aplicabile dispoziţiile privitoare la eroare şi atunci

când aceasta poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă

inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la

distanţă.

34

F. Eroarea de calcul. Eroarea de calcul, fiind, în principiu, doar o simplă

greşeală materială, nu va implica altceva decât rectificarea. În nici un caz nu va

pune problema nevalabilităţii actului.

Dar este necesar să distingem între eroarea de calcul în sens strict şi eroarea

asupra cantităţii, care poate căpăta caracteristicile unei erori produse asupra

premiselor efectuării unui calcul. Prima, referitoare la o eroare de calcul matematic

care a dus la un rezultat eronat, se evidenţiază cu ocazia executării contractului, a

doua, în schimb, referitoare la o falsă reprezentare sau la o falsă cunoaştere a

realităţii privind datele matematice sau criteriul matematic în baza cărora trebuie

efectuat calculul, viciază formarea consimţământului.

Eroarea de calcul este comisă în faza încheierii contractului, dar se manifestă

cu ocazia executării. Dar nu va fi eroare de calcul ceea ce priveşte exclusiv

executarea actului, apărând în cursul acesteia. De exemplu, dacă debitorul prin

efectul unei erori (de calcul) cu ocazia executării livrează mai mult decât datorează,

va putea solicita restituirea; dacă livrează mai puţin, va fi expus la acţiunea pentru

exacta îndeplinire a obligaţiei şi la eventuala cerere de daune din partea

creditorului.

Soluţia prevăzută pentru eroarea de calcul este rectificarea, propusă de cel

afectat de greşeală, şi nu anularea contractului, chiar şi pentru ipoteza de eroare de

calcul comună părţilor. În schimb, eroarea asupra cantităţii poate determina soluţia

anulării actului.

Această soluţie este consacrată expres în noul Cod civil, în art. 1210, care,

distingând între eroarea de calcul şi eroarea asupra cantităţii, esenţială pentru

încheierea contractului, stabileşte că prima nu va atrage decât rectificarea actului

(la cererea oricăreia dintre părţi), iar cea de a doua va putea determina anularea

actului.

35

G. Eroarea şi viciile bunului. Lipsa calităţilor convenite. Între eroarea

asupra substanţei şi viciile ascunse, reglementate de art. 1352-1360 C. civ., există o

strânsă legătură, care provine din fundamentul lor comun. În ambele situaţii,

determinante pentru asumarea obligaţiilor de către una dintre părţi sunt calităţile

bunului, neregăsite, însă, la cel primit efectiv, iar legea sancţionează astfel de

situaţii pentru a ocroti pe victima necorespondenţei. S-a susţinut chiar că viciile

ascunse reprezintă un caz particular de eroare asupra substanţei, cu o reglementare

şi cu efecte speciale.

Însă eroarea asupra substanţei nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale

lucrului, între aceste două situaţii existând deosebiri esenţiale. În cazul erorii asupra

substanţei obiectului, din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a

putut dobândi, în substanţa sa, lucrul voit şi poate cere anularea contractului. În

schimb, în cazul viciilor ascunse, cumpărătorul a dobândit lucrul voit, dar acesta

este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau, din cauza viciilor, se micşorează

valoarea sa de întrebuinţare şi cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci

rezoluţiunea vânzării (acţiunea redhibitorie) sau micşorarea preţului (acţiunea

estimatorie).5

Similar, trebuie făcută distincţia între eroarea asupra substanţei şi lipsa

calităţilor bunului convenite de către părţi.

Eroarea priveşte acordul, presupune evaluarea a ceea ce subiectul a crezut în

momentul încheierii contractului, respectiv confruntarea dintre reprezentare şi

realitate. Lipsa calităţilor se referă la executare şi comportă aprecierea obiectivă a

corespondenţei dintre lucrul prestat şi cel asupra căruia părţile s-au înţeles.

5 Potrivit noului Cod civil (art. 1710), în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor,

cumpărătorul poate obţine: a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia; b) înlocuirea

bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii; c) reducerea corespunzătoare a preţului; d)

rezoluţiunea vânzării.

36

Aşadar, în timp ce eroarea va deschide calea acţiunii în anulare, lipsa

calităţilor convenite va implica verificarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de una

din părţile actului, cu consecinţe similare existenţei viciilor bunului, respectiv, după

caz, rezoluţiune, micşorarea preţului ori executarea conformă convenţiei.6

Precizăm că, în acest caz, caracterul esenţial al calităţilor lipsă nu este o

condiţie a exercitării acţiunii, existenţa sau inexistenţa acestui caracter influenţând

doar remediul ce poate fi obţinut.

H. Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor esenţiale ale persoanei

cocontractante sau beneficiare a actului juridic nu reprezintă o cauză de nulitate

decât atunci când consideraţia persoanei, calităţile acesteia au fost determinante

pentru încheierea actului juridic.

De aici rezultă că error in personam vizează, de regulă, actele juridice

încheiate în considerarea unei anumite persoane, deci actele juridice intuitu

personae.

Aceste acte sunt, de obicei, actele cu titlu gratuit. Dar există şi acte cu titlu

gratuit (de exemplu, darurile făcute la decesul unei persoane de către familia

acesteia), care nu sunt încheiate intuitu personae, după cum există şi acte cu titlu

oneros în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea actului

(contractul de comandă a unei opere, contractul de societate, contractul de mandat,

contractul de muncă, contractul de locaţiune etc.).

În orice caz nu trebuie absolutizată calificarea pe categorii a actelor juridice

ca fiind încheiate intuitu personae sau nu. Este posibil ca un act juridic (de

exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) să nu fie încheiat, ca regulă, intuitu

personae, dar, în anumite circumstanţe, încheierea lui să fie făcută în considerarea

6 În noul Cod civil (art. 1714) este prevăzută expres aplicarea dispoziţiilor privitoare la garanţia

contra viciilor ascunse şi pentru ipoteza în care bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către

părţi.

37

persoanei cocontractantului (de exemplu, în situaţia în care o persoană, din orice

motive, vinde animalul său de companie, de care s-a ataşat, va considera cu

siguranţă importantă persoana cumpărătorului; sau în cazul în care este acordat un

credit cumpărătorului, solvabilitatea acestuia devine decisivă).

Se poate observa că, deşi textul art. 954 C. civ. se referă la eroarea asupra

persoanei cu care s-a contractat, în literatura de specialitate error in personam este

analizată şi în legătură cu persoana care, fără a fi parte în actul juridic, este

beneficiar al acestuia. Interpretarea extensivă a dispoziţiei legale a fost impusă de

necesitatea de a acoperi şi situaţia actelor unilaterale, şi chiar a stipulaţiei pentru

altul, şi justificată pe deplin de existenţa identităţii de raţiune.

Considerarea persoanei poate fi un motiv determinant pentru încheierea nu

numai a actelor bilaterale, prin raportare la persoana cocontractantului, ci şi, sau cu

atât mai mult, a actelor unilaterale (ori a stipulaţiei pentru altul) prin raportare la

persoana beneficiarului actului.

Modul de apreciere este acelaşi ca pentru eroarea care cade

asupra substanţei: ca şi lucrurile, persoanele au şi ele „calităţile

lor substanţiale”.

Ar părea evident, la o primă vedere, faptul că singurele calităţi demne de a fi

reţinute sunt cele ale cocontractantului. Cu toate acestea, nu este o regulă generală,

întrucât efectul unui angajament asumat faţă de o persoană depinde uneori de

calităţile unei alte persoane. Acestea din urmă (calităţile, subl. ns.) sunt cele care

devin în acest caz determinante; şi nu există nicio raţiune pentru care eroarea ce s-a

putut comite în legătură cu ele nu ar fi sancţionată.

În ce priveşte eroarea asupra persoanei, noul Cod civil o reglementează (art.

1207 alin. 3) în cele două ipoteze clasice: eroarea asupra identităţii persoanei şi

eroarea asupra unei calităţi a acesteia.

38

Este de remarcat faptul că dispoziţia nu circumstanţiază persoana asupra

căreia cade falsa reprezentare. Nu mai trimite, aşa cum o face actuala reglementare,

la persoana cocontractantului. Se admite, aşadar, posibilitatea invocării erorii

asupra persoanei şi în cazul în care falsa reprezentare nu cade asupra

cocontractantului, ci asupra unei alte persoane (de exemplu, beneficiarul actului,

dacă acesta este terţ), cu singura condiţie a caracterului determinant al erorii pentru

încheierea actului.

De asemenea, tot în Secţiunea privitoare la Eroare, §3.

Clasificare, a fost analizata sfera erorii indiferente în care sunt cuprinse, de

către doctrina franceză, şi eroarea asupra valorii (înţeleasă drept eroarea asupra

evaluării obiectului contractului), precum şi eroarea asupra motivelor determinante

(înţelegând prin aceasta eroarea asupra motivului care a determinat o persoană să

contracteze, motiv care rămâne exterior obiectului contractului, care nu are în

vedere nici calităţile bunului – obiect al contractului, nici cele ale persoanei).

Referitor la eroarea asupra motivelor determinante, situaţia nu este pe

deplin clarificată. Se precizează că dacă motivul rămâne exterior obiectului

contractului şi nu are în vedere nici calităţile bunului – obiect al contractului, nici

cele ale persoanei, atunci nu ne-am afla în prezenţa lui error in substantiam sau a

lui error in personam, sancţionate cu nulitatea actului. De exemplu, o persoană

cumpără un automobil, vizând a obţine ulterior o funcţie (un post) pe care aceasta îl

necesită. Dacă presupunem că, după ceva vreme, persoana descoperă că acel

automobil are un defect care îl face impropriu circulaţiei rutiere, ne aflăm în

situaţia erorii asupra substanţei lucrului, persoana putând cere anularea actului.

Dacă, în schimb, vehiculul este apt de a circula, dar nu intervine numirea aşteptată,

reţinem eroarea asupra motivelor, formă a erorii indiferente care nu este

sancţionată.

39

Soluţia se explică prin aceea că mobilurile care determină o persoană să

contracteze sunt mult prea variabile şi diverse pentru ca dreptul să poată ţină cont

de acestea. Permiţându-i unui contractant a invoca această formă a erorii, care este

de ordin pur psihologic, ar însemna să fie prejudiciată cealaltă parte, care nu a putut

cunoaşte raţiunile îndepărtate şi ascunse de a contracta ale partenerului său.

Totuşi, problema erorii asupra motivelor determinante nu poate fi analizată

decât în directă corespondenţă cu problematica referitoare la cauza actului juridic,

respectiv concepţia adoptată cu privire la aceasta şi cerinţa cauzei de a fi reală.

Noul Cod civil, în alin. 4 al art. 1207, stabileşte că „eroarea care priveşte

simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin

voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”.

Aşadar, regula este clară: în principiu, eroarea asupra motivelor nu va atrage

nulitatea.

Totuşi, va avea valoare de eroare esenţială şi va putea atrage nulitatea actului

eroarea asupra acelor motive calificate prin voinţa părţilor ca hotărâtoare. Fireşte,

dacă motivul este inclus în clauzele contractului (nu neapărat sub forma unei

condiţii suspensive sau rezolutorii care ar putea determina alte efecte decât cele în

discuţie aici), suntem în ipoteza excepţiei şi eroarea va atrage nulitatea. Dar textul

nu cere neapărat includerea motivului în contract, ci considerarea acestuia ca

hotărâtor prin voinţa părţilor. Fiind vorba de un motiv, fireşte că acesta aparţine

uneia dintre părţi, nu ambelor, ipoteza motivelor comune fiind dificil de imaginat.

Şi atunci, caracterizarea motivului prin voinţa părţilor ca fiind esenţial nu poate

însemna decât că partea căreia îi aparţine l-a făcut cunoscut celeilalte, împreună cu

caracterul său determinant. Nu putem vorbi decât în acest sens despre un acord al

părţilor asupra caracterului motivului, pentru că el nu poate fi determinant decât

pentru una dintre părţi. Aceasta îl enunţă, iar cealaltă parte ia act de existenţa şi

caracterul motivului atribuit de către cocontractant.

40

Fireşte că, pentru evitarea dificultăţilor de probă, calea cea mai uşoară este

inserarea motivului în contract, dar aceasta nu reprezintă o condiţie pentru a ne

situa în ipoteza excepţiei şi a da relevanţă erorii asupra motivului, în sensul de a o

califica drept cauză de anulare.

Precizăm că, oricum, faţă de includerea în noţiunea de eroare esenţială a

erorii asupra unei împrejurări considerate esenţiale de către părţi (art. 1207 alin. 2

pct. 2), soluţia dată falsei reprezentări a motivului determinant ar fi fost aceeaşi şi

în lipsa dispoziţiei speciale cuprinsă în alin. 4 al art. 1207. Motivul considerat

hotărâtor nu este decât o categorie ce poate inclusă în noţiunea mai largă a

împrejurării considerate esenţiale.

În plus, aşa cum vom vedea, problema motivelor contractului este strâns

legată de noţiunea de cauză a actului juridic, iar textul alin. 4 al art. 1207 trebuie

analizat şi prin prisma noii reglementări a acesteia.

Tot în Secţiunea privitoare la Eroare, §3. Clasificare,

amintim discuţia privind problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de

consimţământ. Argumentele admisibilităţii acesteia au fost aduse următoarele: art.

953 C. civ. prevede nevalabilitatea consimţământului când este dat din eroare, fără

a distinge între eroarea de drept şi eroarea de fapt, iar ubi lex non distinquit nec nos

distinquere debemus; legea prevede când nu este admisă eroarea de drept (art. 1206

alin. 2 C. civ. în privinţa mărturisirii judiciare), ceea ce înseamnă, per a contrario,

că în celelalte cazuri este admisă; în măsura în care se produce, eroarea de drept are

acelaşi efect ca şi eroarea de fapt – falsa reprezentare a realităţii, iar ubi eadem est

ratio, ibi eadem solutio esse debet7.

Acestor argumente li se mai adaugă şi altele. Nici un text de lege nu interzice

invocarea erorii de drept. Atunci când legiuitorul a dorit să nu poată fi invocată

7 G. Boroi, op. cit., pag. 218; Gh. Beleiu, op. cit., pag. 155.

41

necunoaşterea legii, a prevăzut-o expres, aşa cum este cazul în dreptul penal. În

legislaţia civilă nu există un astfel de text8.

În plus, cum realitatea contrazice teoria, cunoaşterea legii de către toţi cei

cărora li se adresează, rămâne un deziderat utopic, motiv pentru care câştigă teren

o altă teză care, deşi nu justifică ignorarea totală a regulii juridice, ia în considerare

dificultăţile cunoaşterii ei în cazuri concrete. Astfel, ar fi nedrept să se pretindă

părţilor cunoştinţe juridice, în privinţa cărora diferă uneori chiar opiniile instanţelor

de judecată. Cunoştinţele juridice ale individului, în măsura în care există, sunt

caracterizate printr-un puternic subiectivism şi relativism, rezultat al unui cumul de

factori: gradul de inteligenţă, nivelul educaţional, originea socială sau formarea

profesională.

În orice caz, nu trebuie înţeleasă acceptarea erorii de drept ca o acceptare a

încălcării normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor. Nu există echivalenţă

între cele două situaţii, întrucât cel care invocă eroarea de drept nu caută să se

sustragă de la aplicarea legii, nu urmăreşte a obţine consacrarea unei încălcări a

legii, ci se mărgineşte să arate că şi-a dat consimţământul ca urmare a cunoaşterii

inexacte a realităţii şi solicită să fie eliberat de angajamentul juridic asumat în

aceste condiţii tocmai prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege9.

Noul Cod civil pune capăt în parte controverselor legate de eroarea de drept,

legiuitorul pronunţându-se în favoarea admisibilităţii acesteia.

Astfel, în alin. 3 al art. 1207, eroarea de drept este calificată ca esenţială

(atrăgând nulitatea relativă), cu condiţia să privească o normă juridică

determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.

8 A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 271.9 D. Cosma, op. cit., pag. 162; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 270. Un exemplu elocvent îl

reprezintă situaţia persoanei care obţine un teren pentru a construi un edificiu, fără a şti că acesta este

grevat de o servitute care interzice construirea. Nu va putea să invoce necunoaşterea legii pentru a

construi, dar va putea invoca propria eroare pentru a se elibera de contractul încheiat.

42

Semnificaţia condiţiei ca eroarea să privească o normă juridică determinantă

pentru încheierea contractului reiese din consideraţiile anterioare.

Precizarea conform căreia caracterul determinant al normei juridice se va

stabili potrivit voinţei părţilor trebuie înţeleasă ca implicând o raportare la

convenţia încheiată, la operaţiunea juridică urmărită de părţi. Nu este cerută, însă, o

apreciere comună a părţilor cu privire la caracterul determinant al normei.

Este posibil ca, în convenţia părţilor, să fie inserată o referire la norma

respectivă, fie şi indirect, prin trimiterea cu titlu general la dispoziţiile aplicabile

unei anumite materii (de exemplu, dacă în discuţie ar fi încheierea unui contract de

vânzare-cumpărare, iar părţile ar trimite la prevederile aplicabile vânzării-

cumpărării, din care ar face parte şi norma asupra căreia ar cădea eroarea). Dar este

posibil ca părţile să nu facă astfel de trimiteri în contract, după cum este posibil ca

eroarea să fie reprezentată tocmai de ignorarea existenţei unei norme aplicabile sau

de credinţa greşită că o normă cunoscută nu ar avea incidenţă în cauză.

În toate aceste situaţii, caracterul determinant al normei se va stabili în

funcţie de influenţa pe care aplicabilitatea acesteia (atunci când existenţa normei a

fost ignorată) ori sensul real al său (atunci când falsa reprezentare privea conţinutul

şi semnificaţia normei) ar avea-o asupra operaţiunii juridice încheiate de părţi.

Dacă norma juridică respectivă ar afecta decisiv un element esenţial al

contractului, atunci ea va avea caracter determinant, indiferent că părţile au privit-o

în acest fel sau nu la încheierea contractului ori au ignorat-o cu desăvârşire.

Însă caracterul determinant al normei şi existenţa erorii asupra acesteia nu

sunt suficiente pentru a deschide calea acţiunii în anularea actului juridic, mai este

nevoie ca eroarea să nu fie nescuzabilă. Alineatul 2 al art. 1208 din noul Cod

califică drept nescuzabilă şi, prin urmare, fără consecinţe asupra validităţii actului,

eroarea de drept care priveşte dispoziţiile legale accesibile şi previzibile. Într-o

astfel de situaţie, eroarea este considerată imputabilă părţii care o invocă şi

43

protecţia îi este refuzată. Dispoziţia legală urmăreşte prevenirea abuzurilor şi, prin

aceasta, concilierea între eroarea de drept şi principiul nemo censetur ignorare

legem.

Aşa cum arătam mai înainte, este firesc să nu acceptăm posibilitatea

invocării necunoaşterii oricărei norme juridice. Dificultatea constă în a găsi criteriul

prin care să stabilim normele a căror pretinsă necunoaştere să nu poată fi primită

drept cauză de nulitate (adică a căror necunoaştere să nu fie acceptată).

Redactorii noului Cod civil au ales drept criteriu „accesibilitatea şi

previzibilitatea” normelor. Acest criteriu are, fără îndoială, meritul de a nu stabili

categorii de norme care, indiferent de circumstanţe, să fie excluse incidenţei erorii

de drept.

Totuşi, criteriul propus nu este la adăpost de critică. În primul rând,

formularea criteriului nu este suficient de clară. Se pune astfel problema stabilirii

semnificaţiei noţiunii de „normă accesibilă şi previzibilă”. În al doilea rând, textul

induce ideea că aprecierea se va face exclusiv în funcţie de circumstanţele obiective

care ţin de norma faţă de care se invocă eroarea, fără să intereseze circumstanţele

subiective în care aceasta s-ar fi produs (de exemplu, situaţia părţii care o invocă:

vârstă, grad de inteligenţă, nivel educaţional, origine socială sau formare

profesională).

Sigur, aşa cum am arătat, acceptarea unei aprecieri care se va face de la

normă la normă este, deşi mai dificilă, vădit preferabilă prestabilirii categoriilor de

norme care ar intra sau nu sub incidenţa erorii de drept. Dar soluţia corectă a

problemei nu poate înlătura din apreciere factorii subiectivi cu o relevanţă evidentă.

Pentru că într-un fel va fi apreciată situaţia în care eroarea de drept ar fi invocată de

o persoană cu studii superioare, eventual chiar din domeniul juridic, şi în alt fel va

fi apreciată aceeaşi eroare invocată de către un analfabet (exemplul este extrem, dar

ilustrează problema în discuţie). Eroarea de drept invocată de un jurist va fi mult

44

mai greu de acceptat (poate chiar exclusă) decât aceea ce ar fi invocată de un

neştiutor de carte. Temeiul distincţiei este evident.

Aşadar, stabilirea caracterului nescuzabil al erorii de drept ar trebui să

implice inclusiv analiza circumstanţelor subiective ale producerii erorii.

Dar să ne întoarcem la termenii folosiţi în formularea criteriului.

Expresia „normă accesibilă”, tratată literal, nu ar introduce nicio distincţie,

din moment ce toate normele juridice sunt, teoretic, în egală măsură accesibile.

Posibilitatea de a cunoaşte normele juridice este aceeaşi pentru toate.

Iar noţiunea de „normă previzibilă” este cel puţin la fel de neclară. Ea ar

părea să trimită la ideea de anticipare a unei norme juridice. Evident, însă, că nu

aceasta putea fi intenţia legiuitorului.

Credem că, în realitate, într-o formulare stângace, s-a dorit să se stabilească

interdicţia de a invoca eroarea de drept în cazul acelor norme care, prin frecventa

utilizare, prin domeniul de aplicare vizând activităţi curente, poate chiar

popularizare prin diferite căi, prin corespondenţa cu o regulă de morală pot fi

presupuse a fi cunoscute de o persoană obişnuită.

Accesibilitatea ar desemna uşurinţa cunoaşterii normei, probabilitatea

contactului cu aceasta. Iar previzibilitatea ar putea însemna posibilitatea de a

presupune existenţa normei, dată, poate, de justeţea vădită (echitatea trebuie

subînţeleasă) a acesteia ori de corespondenţa cu o regulă de convieţuire socială (de

exemplu, este de aşteptat să fii obligat la repararea unui prejudiciu cauzat prin fapta

ta).

Totuşi, indiferent de banalitatea normei, ar rămâne utilă şi aprecierea

subiectivă, cu luarea în considerare a situaţiei părţii care invocă eroarea.

În alcătuirea erorii-viciu de consimţământ intră un singur element, de natură

psihologică şi anume falsa reprezentare a realităţii, aspect reliefat în §4. Structura

erorii-viciu de consimţământ, din Secţiunea 1. Eroarea.

45

Apoi, în §5 sunt analizate Cerinţele erorii-viciu de consimţământ (elementul

asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru

încheierea actului juridic, în sensul că, dacă s-ar fi cunoscut realitatea, actul juridic

nu s-ar mai fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu

oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că

elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea

actului juridic civil în cauză). Legat de cercetarea circumstanţelor producerii erorii,

de analiza in concreto a acestora, în doctrină şi, uneori, şi în practică, s-a apreciat

că ar trebui să fie acceptată şi o altă cerinţă: aceea ca eroarea să fie scuzabilă. S-a

arătat că actul trebuie menţinut dacă eroarea provine dintr-o lejeritate sau neglijenţă

excesivă a errans-ului care o califică drept „nescuzabilă”. Astfel scuzabilitatea

erorii se cercetează in concreto, în funcţie de capacităţile personale ale errans-ului,

cu precădere a pregătirii sale profesionale. Aceasta şi în contextul în care se face tot

mai des vorbire despre obligaţia de informare pe care o au părţile unui contract,

obligaţie variabilă în funcţie de obiect şi persoana contractanţilor, care fixează

„limitele sancţionării erorii asupra substanţei”. Gradul de alterare al

consimţământului errans-ului nu prezintă nicio relevanţă juridică, acesta putând fi

chiar profund viciat. Cu toate acestea, se apreciază că greşeala, urmare a unor

„iluzii ridicole”, care puteau fi uşor demontate printr-o informare a errans-ului –

posibilitate facilă, de altfel – exclude din punct de vedere moral protecţia legală a

acestuia. Se pleacă de la ipoteza achiziţiei de către o persoană a unui tablou dintr-o

piaţă, în convingerea că a descoperit un tablou autentic de un maestru celebru,

„iluzia” acestuia fiind ulterior spulberată de un expert care stabileşte apartenenţa

pânzei. Astfel, cumpărătorul nu are dreptul de a porni o acţiune în anularea

contractului, deoarece nerespectarea obligaţiei de informare, dublată de caracterul

speculativ al operaţiunii juridice, nu îi conferă din punct de vedere „moral” această

posibilitate.

46

Aşadar, eroarea trebuie să nu fie imputabilă celui care o invocă. Deşi

doctrina noastră nu o reţine ca fiind o condiţie a erorii, ea se impune datorită

justeţei sale.

Fiind, până la urmă, o măsură de protecţie, nulitatea datorată erorii se

justifică doar în ipoteza când cel care o invocă s-a înşelat, nu şi când, dând dovadă

de o lejeritate inacceptabilă, a încheiat actul fără să examineze cu atenţie condiţiile

în care se încheie (de non vigilantibus non curat praetor). Un argument de text care

justifică raţionamentul îl poate constitui art. 1353 C. civ., potrivit căruia

„vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a

putut singur să se convingă”. Sigur, dispoziţia legală citată vizează materia

răspunderii pentru viciile lucrului, dar ilustrează concepţia legiuitorului privind

limitele protecţiei, iar ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

Apoi, aşa cum am arătat, admiţând eroarea de drept, trebuie să fixăm limitele

în care aceasta poate fi invocată, pentru a evita astfel abuzurile. Iar aceste limite pot

fi fixate prin refuzul de a da relevanţă oricărei ignoranţe invocate, respectiv tocmai

prin aprecierea caracterului scuzabil al erorii.

S-a susţinut, însă, că a admite că eroarea nescuzabilă nu poate duce la

anularea contractului înseamnă a se face confuzie între două concepte diferite, cel

de nulitate şi cel de răspundere. Obiecţia este în parte corectă. În măsura în care a

existat, eroarea, chiar nescuzabilă, a afectat procesul psihologic al formării voinţei,

deci, teoretic, ar trebui să determine invalidarea actului. În acelaşi timp, culpa care

ar putea fi reţinută pentru producerea erorii în sarcina celui care o invocă, ar putea

atrage răspunderea acestuia, respectiv obligaţia de a repara prejudiciul produs.

Aparent, nulitatea actului şi răspunderea errans-ului nu sunt legate. Dar s-a admis

deja de multă vreme că principiul răspunderii delictuale poate conduce la

menţinerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate, atunci când prejudiciul

care va trebui să fie reparat ar fi urmarea chiar a anulării actului respectiv, iar

47

răspunderea ar aparţine chiar celui care ar solicita nulitatea. Actul lovit de nulitate

va fi menţinut întrucât reprezintă cea mai bună reparare (de fapt, evitarea) a

prejudiciului ce s-ar putea produce urmare, în cazul nostru, a culpei errans-ului.

În noul Cod civil (art. 1208) este prevăzută expres lipsa de efecte a erorii

nescuzabile asupra valabilităţii actului. Eroarea va fi nescuzabilă, potrivit noilor

dispoziţii, dacă, după împrejurări, faptul asupra căruia poartă putea fi cunoscut cu

diligenţe rezonabile. Textul sancţionează ignoranţa grosieră şi pasivitatea excesivă

a celui care încheie actul fără un efort firesc de a se informa asupra condiţiilor

actului. Dacă dispoziţiile legale recente (în special cele din materia protecţiei

consumatorilor) consacrau obligaţia de informare între părţi, iată, firesc, că aceasta

nu exclude şi propria obligaţie a fiecărei părţi de a se informa. Aprecierea

caracterului nescuzabil al erorii se va face, ţinând cont de împrejurările încheierii

actului, după un criteriu obiectiv, impus de cerinţa rezonabilităţii diligenţelor care

ar fi fost necesare pentru cunoaşterea corectă a faptului asupra căruia a căzut falsa

reprezentare.

Aşa cum am văzut, în noţiunea de eroare nescuzabilă este inclusă şi eroarea

de drept invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208

alin. 2 din noul Cod civil).

Totodată, art. 1212 din noul Cod civil stabileşte că partea care este victima

erorii nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe. Victima

erorii trebuie să folosească mijloacele puse la dispoziţia sa pentru protecţia

intereselor sale, pentru evitarea sau repararea pagubei ce i-ar putea fi cauzată. Ea nu

ar putea îndrepta acţiunea în anulare în alt scopdecât acela pentru care i-a fost

deschisă: înlăturarea consecinţelor negative ale erorii. Errans-ul va trebui să

justifice interesul său legitim, patrimonial sau nepatrimonial, pentru anularea

actului.

48

În fine, în doctrina franceză se vorbeşte şi despre o altă cerinţă a erorii,

respectiv prezenţa prejudiciului. Aceasta ar presupune menţinerea contractului dacă

errans-ul nu suferă un prejudiciu. Deşi această cerinţă nu s-a impus ca o regulă în

practica instanţelor, analiza ei permite o mai bună apreciere asupra situaţiei de

fapt.10

Nulitatea actului juridic nu ridică nicio problemă în cazul în care reclamantul

a încheiat un contract dezavantajos sau când echivalentul pecuniar al prestaţiilor nu

este echilibrat. Astfel, prin analiza preţului, instanţele de judecată pot stabili

existenţa erorii errans-ului. Este un raţionament care permite, mai ales în situaţia

achiziţiilor, determinarea erorii, errans-ul plătind preţul conform credinţei că

obiectul întruneşte calitatea esenţială din punctul său de vedere, calitate care

implicit presupune un preţ sporit.

Psihologic, dacă într-adevăr eroarea a purtat asupra substanţei obiectului,

preţul nu prezintă nicio relevanţă. Moral, însă, nu se relevă necesitatea protejării

contractantului ale cărui interese nu au fost, în cele din urmă, prejudiciate: a plătit

un tablou mediocru la preţul unui tablou mediocru, chiar în credinţa că a

achiziţionat un tablou original, tacâmuri de bronz argintate la adevărata lor valoare,

chiar dacă le-a crezut de argint.

Sigur, inexistenţa prejudiciului văzut prin prisma mişcărilor în patrimoniu,

nu exclude interesul legitim al părţii căzute în eroare de a solicita nulitatea actului.

De aceea, existenţa prejudiciului nu poate fi acceptată ca o condiţie neapărat

necesară pentru anularea actului în caz de eroare. Totuşi, cercetarea acestui aspect

se dovedeşte a fi utilă pentru că existenţa prejudiciului poate fi un semn al

existenţei erorii.

Cele două condiţii ale erorii sunt cerute şi în reglementarea noului Cod civil.

Prima este inserată în alin. 2 al art. 1207 în prezentarea categoriilor de eroare

10 J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., pag. 160.

49

esenţială. Astfel, eroarea este esenţială când poartă asupra unei calităţi a obiectului

prestaţiei sau asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în

absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. De asemenea, eroarea este esenţială

când poartă asupra unei calităţi a persoanei, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi

încheiat. Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică

determinantă pentru încheierea actului. În ce priveşte eroarea asupra naturii actului,

identităţii obiectului prestaţiei ori identităţii persoanei, cerinţa este îndeplinită prin

ipoteză.

Cea de a doua condiţie este inserată în alin. 1 al art. 1207 care precizează că

partea care se afla, la momentul încheierii contractului, într-o eroare esenţială poate

cere anularea acestuia, dacă partea cealaltă ştia sau, după caz, trebuia să ştie că

faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea actului.

Formularea condiţiei arată că legiuitorul a înţeles să consacre sistemul

obiectiv de apreciere a îndeplinirii condiţiei. Astfel, nu va fi neapărat necesar să se

determine că partea cealaltă cunoştea că faptul asupra căreia a purtat eroarea era

esenţial (criteriu subiectiv), ci va fi suficient să se demonstreze că, din împrejurările

încheierii actului, rezultă că ar fi trebuit să cunoască acest aspect (criteriu obiectiv).

În continuarea analizei erorii, am reliefat particularităţile erorii-viciu de

consimţământ în materia căsătoriei (§6) şi aspecte privind proba erorii (§7).

În §8. Răspunderea pentru producerea erorii, am arătat că eroarea atrage

anularea independent de culpa părţilor. Dar, dacă eroarea este imputabilă cuiva, fie

reclamantului – întrucât nu s-a informat suficient – , fie pârâtului – întrucât,

cunoscând faptul că cealaltă parte se înşală asupra realităţii, omite să îi atragă

atenţia asupra acestui fapt – fie unui terţ (în ultimele două ipoteze fiind posibil să

ne aflăm în prezenţa unui dol) şi a rezultat un prejudiciu, acesta trebuie reparat de

cel vinovat.

50

Prejudiciul născut în legătură cu formarea nevalabilă a unui contract (cum

este şi cazul în care există o eroare asupra substanţei) nu rezultă nici din

neexecutarea, nici din anularea contractului, ci chiar din încheierea contractului

afectat de o cauză de nulitate, răspunderea pentru repararea acestuia (a

prejudiciului) fiind delictuală.

Uneori, culpa în încheierea contractului este imputabilă cocontractantului

errans-ului. În acest caz, trebuie făcută distincţia după cum cocontractatul se face

vinovat de dol (cunoaşte realitatea şi induce cealaltă parte în eroare, fie prin

manopere dolosive sau minciuni, fie prin comiterea unui dol prin reticenţă, ambele

presupunând intenţia de a înşela), caz în care contractul poate fi anulat pentru acest

motiv, sau se face vinovat doar de o simplă neglijenţă, neverificând informaţiile

comunicate errans-ului, acesta fiind indus în eroare fără intenţie, caz în care

contractul poate fi anulat numai pentru eroare asupra substanţei. În ambele cazuri

însă, cocontractantul errans-ului va fi ţinut pe temei delictual la repararea

prejudiciului suferit de acesta.

Repararea prejudiciului poate fi pusă în sarcina unui terţ vinovat de

încheierea contractului în condiţii de eroare asupra substanţei, cum este cazul

expertului care confirmă autenticitatea unei opere de artă, care, în realitate, nu este

autentică, inclusiv cazul în care un terţ comite un dol faţă de unul sau altul dintre

contractanţi, dar nu s-ar putea reţine acest viciu de consimţământ, deoarece în

contractele sinalagmatice acesta nu poate proveni decât de la părţi (cu titlu de

excepţie, este acceptat dolul datorat manoperelor terţului).

O mare parte a autorilor sunt însă de acord că, în ipoteza în care eroarea se

datorează propriei culpe a victimei acesteia, iar cealaltă parte este de bună-credinţă,

atunci partea care s-a aflat în eroare şi care a obţinut pentru acest motiv anularea

contractului, poate fi obligată la despăgubiri către cealaltă parte, în baza art. 999 C.

civ., pentru prejudiciul pe care anularea contractului îl produce acestuia.

51

Dar, în temeiul principiului reparării în natură şi integrale a pagubelor, s-ar

putea ajunge la soluţia ca actul lovit de nulitate să fie menţinut, întrucât reprezintă

cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului

datorită culpei victimei erorii.

În orice caz, însă, aici este locul referirilor la eroarea nescuzabilă ori al

argumentelor invocate împotriva admisibilităţii invocării erorii asupra propriei

contraprestaţii.

Aici interesează sursa erorii şi mecanismul prin care s-a produs pentru a

stabili eventuala culpă a victimei erorii şi, implicit, răspunderea acesteia.

Eroarea asupra propriei contraprestaţii ar putea reprezenta, de cele mai multe

ori, o eroare nescuzabilă, care, până la urmă, nu este altceva decât eroarea în

producerea căreia un rol important l-a avut culpa părţii care o invocă, şi care atrage

răspunderea acesteia pentru eventualele prejudicii cauzate.

În practică, problema răspunderii victimei erorii nu s-a pus şi aceasta are o

justificare foarte simplă: eroarea este oricum greu de dovedit, iar în acele cazuri în

care producerea ei este imputabilă părţii care i-a căzut victimă (de exemplu, în

cazul aşa-numitei erori grosiere) proba este aproape imposibil de făcut (prezumţiile

simple a căror utilizare este urmărită în dovedirea erorii, nu vor funcţiona în aceste

situaţii în favoarea victimei erorii, ci, din contră, ar putea funcţiona împotriva ei).

De aceea, instanţele nu au fost puse în situaţia de a se pronunţa asupra

răspunderii victimei erorii, problema fiind rezolvată în cazurile respective prin

imposibilitatea de a proba eroarea.

Analiza erorii s-a încheiat cu aspecte de drept comparat (dreptul francez,

german, italian, spaniol şi anglo-saxon) în §9. Doctrina europeană. Concepţii

clasice şi novatoare.

Secţiunea a 2-a este consacrată Dolului şi este alcătuită din 4 subsecţiuni(§).

Prima subsecţiune – priveşte reglementarea şi definiţia dolului. Apoi, în §2.

52

Delimitarea dolului de alte instituţii, dolul este prezentat în comparaţie cu: frauda,

eroarea, violenţa, culpa şi infracţiunea penală.

În ce priveşte natura juridică a dolului (§3.), au fost analizate două teorii

(prima teorie fundamentează acţiunea de dol pe răspunderea delictuală, cu

consecinţa reparării daunei cauzate, iar cea de a doua califică dolul, datorită

caracterului său de eroare provocată, ca nefiind altceva decât un viciu de

consimţământ). Această analiză a celor două teorii este constructivă pentru

elaborarea unei teorii mixte: dolul e un viciu de consimţământ modelat pe

principiul responsabilităţii.

Noţiunea dolului este „marcată de ambivalenţa lui” deoarece, pe de o parte,

dolul este un viciu de consimţământ, iar, pe de altă parte, este şi un delict civil (§4.

Ambivalenţa dolului).

Urmează apoi analiza §5. Dolului în dreptul roman.

Împărţirea dolului pe categorii a fost realizată în §6. Clasificarea dolului

(dolul principal şi dolul incident; dolus bonus – dolul tolerat – şi dolus malus; dolul

direct, imputabil uneia din părţile actului juridic, şi dolul indirect, caracterizat prin

aceea că partea căreia îi profită consecinţele dolului rămâne străină preparării lui, în

sensul că dolul este săvârşit de un terţ; reciprocitatea de dol; dolul pozitiv şi dolul

negativ – dolul prin reticenţă).

În ce priveşte Structura dolului (§7), două sunt elementele sale: cel obiectiv,

material (utilizarea de mijloace viclene – manopere frauduloase, maşinaţiuni,

şiretenii etc. – pentru a induce în eroare) şi cel subiectiv, intenţional (intenţia de a

induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic). Cu

privire la primul element, cu referire la admiterea simplei minciuni ca fiind

constitutivă de dol, în principiu, nu ar trebui să avem rezerve în a accepta că simpla

minciună poate fi constitutivă de dol. Important este, sub aspectul pe care îl

discutăm aici, să existe elementul obiectiv, orice manoperă. Dacă aceasta ar fi

53

improprie pentru a induce în eroare nu vom avea dol, dar nu datorită lipsei

elementului material, ci pentru că, pur şi simplu, nu există falsă reprezentare. Deci

celelalte opinii nu au în vedere de fapt elementul material, ci sunt preocupate de

rezultatul dolului. Fireşte că, pentru a fi dol, trebuie să fie provocată o eroare, dar

dacă aceasta s-a produs nu se poate susţine că nu există dol, pe motiv că autorul

acestuia s-a mărginit la o simplă afirmaţie neadevărată. În practică s-ar putea

ajunge la soluţia propusă de susţinătorii primei opinii, dar aceasta deoarece, pentru

a obţine anularea actului trebuie dovedit dolul, deci implicit şi eroarea provocată,

pentru care, obişnuit, s-ar folosi prezumţia simplă întemeiată pe constatarea

existenţei manoperelor dolosive, prezumţie care însă ar fi refuzată în ipoteza în care

s-ar aprecia că manoperele întrebuinţate nu erau de natură a induce în eroare.

În ceea ce priveşte incidenţa dolului negativ în materia liberalităţilor, în

doctrina franceză se arată că instanţele o admit mai degrabă în această materie,

decât în contractele cu titlu oneros, unde securitatea tranzacţiilor se impune a fi

respectată. Un alt argument pentru care dolul negativ este admis cu mai puţină

rezervă în această materie ar fi acela potrivit căruia, de vreme ce în materia

liberalităţilor actul juridic se încheie, de cele mai multe ori, în considerarea

calităţilor personale ale gratificatului, acest fapt trebuie să presupună, eo ipso,

încrederea dispunătorului în onestitatea acestuia. Or, este cu atât mai reprobabil a

înşela încrederea cuiva care a contractat doar pentru a procura un avantaj fără

contraechivalent celuilalt, iar acesta din urmă a recurs la maşinaţii pentru a-i

specula animus donandi.

Cu privire la aplicarea principiului potrivit căruia simpla tăcere poate fi

constitutivă de dol, admisibilitatea dolului prin reticenţă este unanim acceptată. Pe

de o parte, dezvoltarea ştiinţei şi progresului tehnic au determinat o creştere acută a

complexităţii raporturilor juridice, ceea ce făcea imposibilă păstrarea neschimbată a

etalonului de diligenţă medie la care trebuie raportată prudenţa oricărui

54

cocontractant, cu privire la posibilitatea de a se informa exhaustiv asupra tuturor

aspectelor ce prezintă interes pentru încheierea contractului. Această obligaţie de

diligenţă ar fi fost mai mult decât împovărătoare, chiar imposibilă în unele cazuri.

Pe de altă parte, menţinerea unui grad rezonabil de securitate a circuitului juridic

presupune ridicarea standardelor care reprezintă etalonul de onestitate contractual

minimal. În acest sens cred că trebuie respinsă aserţiunea potrivit căreia partea

contractantă nu este obligată să atragă cocontractantului atenţia asupra

dezavantajelor pe care le-ar putea prezenta pentru el operaţia ce se încheie, întrucât

apreciem că, în acest caz, s-ar încuraja încălcarea principiului bunei-credinţe, ceea

ce nu poate fi permis.

În lipsa unei reglementări a obligaţiei de informare, s-a considerat nu numai

utilă, dar chiar necesară inserarea sub forma unei clauze contractuale exprese a

obligaţiei reciproce de informare în orice convenţie, în scopul de a preîntâmpina

reticenţa dolosivă.11 Precizăm, însă, că o astfel de clauză inserată în contract nu

putea reprezenta, în caz de neîndeplinire a obligaţiei de informare, o cauză de

nulitate a actului juridic, ci doar un temei pentru o acţiune în despăgubiri.

În sfârşit, tot aici trebuie menţionată şi situaţia în care o parte, cunoscând

existenţa unei cauze de invaliditate a actului juridic, nu o aduce la cunoştinţa

celeilalte părţi. În acest caz suntem în prezenţa unui comportament culpabil care

poate fi privit ca un dol omisiv. Obligaţia de a comunica celeilalte părţi existenţa

unei cauze de invaliditate a contractului trebuie inclusă în obligaţia generală de

informare. Fireşte că reticenţa, în acest caz, nu va fi decisivă pentru desfiinţarea

actului, existând deja o altă cauză de nulitate, dar va da loc obligării la plata de

despăgubiri.

11 Menţionăm că „părţile pot insera în actul pe care îl încheie o clauză privind obligativitatea unor

declaraţii, sub sancţiunea anulării pentru declaraţii intenţionat inexacte”.

55

Noul Cod civil (art. 1214 alin. 1) reglementează expres, alături de dolul

comisiv, şi pe cel omisiv. Astfel, va fi dol şi atunci când o parte „a omis, în mod

fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea

să i le dezvăluie”.

Dispoziţia legală consacră astfel obligaţia generală de informare între părţi.

Două precizări se impun. În primul rând, trebuie observat că legiuitorul nu

circumscrie sfera informaţiilor ce trebuie aduse la cunoştinţa celeilalte părţi. Este

vorba de orice „împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Evident nu va fi

calificată drept dol omisiunea comunicării oricărei informaţii, ci numai a acelora

care puteau influenţa consimţământul celeilalte părţi, fie în sensul că aceasta,

cunoscând informaţia, nu ar mai fi contractat, fie că ar fi consimţit la încheierea

contractului în alte condiţii. Sfera informaţiilor relevante va fi stabilită aşadar în

funcţie de circumstanţele încheierii actului. În al doilea rând, trebuie stabilit sensul

expresiei „în mod fraudulos”, care circumstanţiază omisiunea informării. Credem

că aceasta nu poate fi înţeleasă decât ca solicitând intenţia autorului dolului.

Concluzia se bazează atât pe terminologia folosită care trimite la existenţa relei-

credinţe, deci la intenţie, cât şi pe faptul că, în discuţie fiind o omisiune, nu putea fi

circumstanţiată în sens material, ci doar la nivel intelectual. Aşadar, expresia

trimite la atitudinea autorului dolului, solicitând intenţia acestuia în adoptarea

conduitei reprobabile.

În ce priveşte Cerinţele dolului (§8), au existat autori care adaugă celor două

condiţii clasice ale dolului (să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să

provină de la cealaltă parte) încă două şi anume: dolul să fie anterior încheierii

actului şi dolul să fie dovedit de partea care îl invocă.

Aceste două condiţii nu pot fi, însă, reţinute. În ce o priveşte pe prima ea este

îndeplinită prin ipoteză din moment ce, în discuţie este un viciu de consimţământ,

iar consimţământul este exprimat la momentul încheierii actului juridic, de unde

56

rezultă că orice influenţă asupra lui nu poate fi exercitată decât înainte de acest

moment. Iar, în ce o priveşte pe a doua, aceasta se referă la proba dolului şi nu la

admisibilitatea invocării lui (iar necesitatea dovedirii este o cerinţă generală pentru

orice susţinere prezentată instanţei de judecată).

În schimb, deşi este unanim admis că nu există dol dacă împrejurarea pretins

ascunsă era cunoscută de cealaltă parte, nu este reţinută nici o condiţie în acest sens

în literatura de specialitate.

Dolul fiind o eroare provocată, cred că s-ar impune ca falsa reprezentare a

realităţii să fie reţinută ca element în structura dolului, ori ca necesitatea existenţei

falsei reprezentări să fie menţionată printre cerinţele dolului.

In continuare, dupa prezentarea sanctiunii care intervine in cazul dolului, am

analizat si aspectele privitoare la proba acestuia.

In paragraful 11 al sectiunii am prezentat doua domenii specifice de

manifestare a dolului : liberalitatile si casatoria.

Sub aspectul elementului obiectiv, o situaţie specială prezintă cazul dolului

în materia liberalităţilor, care se manifestă ca „orice manevră izvorâtă din

cupiditate prin care, în mod neloial şi obstrucţionist se convinge o persoană să

tulbure ori să frângă prin liberalităţi ordinea succesorală de drept comun sau să

schimbe destinaţia intenţiilor sale generoase, constituie o comportare dolosivă,

reunită sub numele de sugestie şi captaţie”12.

Iar în materia căsătoriei dolul se prezintă atât sub formă comisivă, cât şi sub

formă omisivă. Numai dacă autorul dolului face uz de manopere frauduloase

constând în fapte pozitive, vom putea reţine dolul comisiv13.

12 A se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Les liberalités, Litec, Paris, 2000, pag. 61.

13 Un exemplu dat în doctrină pentru a ilustra această situaţie este cazul în care unul din viitorii

soţi, care suferea de o boală gravă şi de durată, l-a indus în eroare pe celalalt în privinţa stării sănătăţii

sale, prin prezentarea unui certificat medical fals emis pe numele unei rude; a se vedea I. Albu, op. cit.,

57

Reticenţa este constitutivă de dol ori de câte ori o parte a păstrat intenţionat

tăcerea asupra unui fapt cunoscut, care prezenta un interes esenţial pentru cealaltă

parte şi pe care autorul dolului, dacă era loial şi de bună-credinţă, trebuia în

condiţiile date să-l comunice14.

Fireste sectiunea dedicata dolului se incheie cu o incursiune de drept

comparat, fiind prezentate succint cateva aspecte particulare in dreptul francez, in

cel italian, cel spaniol si in dreptul anglo-saxon.

Sectiunea urmatoare este locul tratarii violentei ca viciul de consimţământ ce

constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi provoacă acesteia o temere,

determinând-o să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Precizăm că, în vreme ce eroarea şi dolul afectează consimţământul părţii

chemate să încheie un act juridic prin alterarea premiselor intelectuale de la care

porneşte deliberarea persoanei, în cazul violenţei partea nu se află în eroare,

spontană sau provocată, având o reprezentare clară a dezavantajelor pe care le va

suferi prin încheierea actului juridic în cauză. Pusă însă în situaţia de a alege între

două rele, în mod conştient aceasta alege răul mai puţin important, reprezentat de

actul juridic smuls sub imperiul fricii.

Prezentarea evolutiei reglementarii in aceasta materie si a clasificarii

violentei, preced analiza structurii acesteia si a cerintelor ce trebuie indeplinite

pentru a fi calificata viciu de consimtamant. În structura violenţei intră două

pag. 96.

14 În acest caz este necesar să se ascundă de către unul din soţi însuşiri personal esenţiale, de

natură a periclita în mod obiectiv, iar nu subiectiv, existenţa căsătoriei; a se vedea practica: T.S., s. civ.,

dec. nr. 499/1977, în Culegere de decizii pe anul 1987, pag. 269.

58

elemente:un element exterior, obiectiv, constând în ameninţarea cu un rău15;un

element intern, subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.

Răul cu care se ameninţă poate fi de natură patrimonială (distrugerea unui

bun), de natură fizică (vătămarea integrităţii corporale) sau de natură morală

(compromiterea reputaţiei).

În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea, intră nu

numai persoana victimă a violenţei, cea determinată să încheie actul juridic, ci,

conform art. 957 C. civ., şi soţul ori, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii

acesteia. Se consideră16 că enumerarea din art. 957 C. civ. nu este limitativă,

persoanelor menţionate în acesta urmând a le fi asimilate şi alte persoane de care

cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune. Interpretarea extensivă a art. 957

C. civ. este întemeiată pe existenţa identităţii de raţiune, arătându-se că temerea

generată de ameninţarea la adresa unei persoane de care autorul actului este legat

printr-o puternică afecţiune, poate altera consimţământul în aceeaşi măsură, iar

uneori chiar în mai mare măsură decât cea generată de ameninţarea la adresa uneia

dintre persoanele menţionate în textul legal17.

În ce priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai acesta alterează

consimţământul victimei violenţei. Temerea este aceea care determină victima

violenţei să încheie contractul, animată de un singur motiv: evitarea răului cu care

era ameninţată. În literatura de specialitate, frica a fost definită ca fiind „acel senti-

15 Dacă ne raportăm şi la violenţa fizică, definită conform celei de-a doua clasificări propuse,

elementul obiectiv ar fi constituit din orice act sau fapt de constrângere, atât fizică (acte materiale), cât şi

morală (ameninţări).16 A. Ionaşcu, op. cit., pag. 86; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 280; G. Boroi, op. cit., pag. 226.17 A se vedea: D. Cosma, op. cit., pag. 174; Jean Simionesco, De la violence et ses effets dans les

actes juridiques, Paris, Juris-Classeurs, pag. 54-60.

59

ment negativ, acea stare psihică afectivă, generată de apariţia unei perspective

neplăcute sau de un eveniment ameninţător”18.

Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, două condiţii trebuie

îndeplinite cumulativ:

temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;

ameninţarea să fie injustă.19

În aprecierea primei cerinţe, chiar legea impune utilizarea unui criteriu

subiectiv. Astfel, art. 956 C. civ. prevede că temerea trebuie să fie raţionabilă după

dânsa (persoana ameninţată), precizând că se vor avea în vedere vârsta, sexul şi

condiţia persoanelor.20

Ameninţarea poate proveni fie de la cealaltă parte contractantă, fie de la un

terţ care acţionează în beneficiul acesteia. Nu există o prevedere legală care să

impună cunoaşterea de către cocontractantul victimei a violenţei exercitate de terţ

în avantajul său21.

18 A se vedea Colectiv de autori, Dicţionar de pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1979, pag. 187.19 Cele două condiţii sunt reţinute şi în reglementarea noului Cod civil. Prima condiţie reiese din

conţinutul alin. 2 al art. 1216: „Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea

ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea

sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. Cea de a doua condiţie rezultă din formularea

alin. 1 al art. 1216 care cere ca temerea ce justifică anularea contractului ă fie indusă fără drept.20 Criteriul subiectiv de apreciere este stabilit în noul Cod în art. 1216 alin. 4 care cere să fie avute

în vedere vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi

orice altă împrejurare ce ar fi putut influenţa starea acestuia la mmentul încheierii contractului.

21 A se vedea G. Răducan, op. cit., pag. 309.

Noul Cod civil (art. 1220) cere ca, pentru a fi atrasă nulitatea, în cazul violenţei exercitate de un

terţ, cocontractantul să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască exercitarea violenţei. Aşadar în noua

reglementare cazul violenţei exercitate de un terţ este tratat similar cazului în care dolul provine de la terţ.

60

A doua cerinţă impune calificarea violenţei ca viciu de consimţământ numai

atunci când ameninţarea este nejustificată, reprezentând o încălcare a legii (o faptă

ilicită).

Deci nu orice ameninţare, prin ea însăşi, va constitui o violenţă – viciu de

consimţământ. Ameninţarea legitimă nu va primi această calificare. Ca exemplu în

acest sens se citează cazul creditorului care ameninţă pe debitorul său cu darea în

judecată dacă nu îşi execută obligaţia. Totuşi, în funcţie de circumstanţele unei

astfel de ameninţări, de exemplu dacă ar fi săvârşită în scopul de a obţine un

avantaj exagerat şi injust, că ar putea primi calificarea de violenţă care viciază

consimţământul22.

În sfârşit, o ultimă problemă ce analizată în acest paragraf a fost influenţa

stării de necesitate asupra valabilităţii actului juridic civil.

Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul

conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic.

Starea de necesitate înseamnă situaţia în care o persoană se află sub

constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent. Sub puterea

acestei constrângeri persoana acţionează, încheie un act juridic, fiind însă lipsită de

posibilitatea de a-şi determina liber voinţa.

Aşadar, este fără putinţă de tăgadă faptul că starea de necesitate afectează

caracterul liber al voinţei, şi atunci înseamnă că nu se poate nega nici necesitatea

asimilării ei unui viciu de consimţământ. Şi, sigur, dintre toate viciile de

consimţământ nu poate fi aleasă decât violenţa, în a cărei ipoteză starea de

necesitate se încadrează perfect.

22 D. Cosma, op. cit., pag. 176-177.

Soluţia este consacrată expres în noul Cod civil, art. 1217 stabilind că este violenţă şi temerea

insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate.

61

Violenţa este definită ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în

ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o

determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Se poate observa că starea de necesitate poate fi încadrată cu uşurinţă în

această definiţie. Astfel, starea de necesitate înseamnă situaţia în care sub

ameninţarea producerii unor consecinţe grave, o persoană să încheie un act juridic

pentru a le evita ori reduce, act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Singura nepotrivire ar fi aceea că în cazul violenţei, din reglementarea ei pare

a se desprinde ideea ameninţării exercitată de o persoană, iar în cazul stării de

necesitate ameninţarea rezultă dintr-un pericol fortuit, care poate fi străin de voinţa

omului.

Dar, având în vedere că violenţa poate fi invocată şi atunci când ameninţarea

provine din fapta unui terţ, nu vedem ce se opune să admitem invocarea violenţei şi

atunci când ameninţarea provine dintr-un fapt străin de voinţa omului.

Mai departe, în ceea ce priveşte structura violenţei, aceasta este alcătuită din

două elemente: un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţarea cu un rău,

şi un element subiectiv, intern, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei în

cauză.

Dar aceste două elemente se regăsesc şi în cazul stării de necesitate: există o

ameninţare cu un rău, acel pericol grav, şi, de asemenea, persoanei în cauză i s-a

creat temerea faţă de producerea iminentă a unor consecinţe nefaste.

Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie întrunite

cumulativ două cerinţe:

să fie determinantă pentru încheierea actului civil;

ameninţarea să fie injustă;

62

În ce priveşte prima cerinţă, în cazul stării de necesitate ea este îndeplinită

prin ipoteză, întrucât actul juridic se încheie tocmai pentru a înlătura pericolul, în

lipsa acestuia fiind evident că actul nu s-ar fi încheiat.

A doua condiţie, credem, este şi ea îndeplinită. În ipoteza stării de necesitate

ameninţarea este nejustificată. În orice caz, această a doua condiţie a fost stabilită

pentru a exclude de la invocarea violenţei acele situaţii în care ameninţarea ar fi

legitimă, ar privi exercitarea unui drept cu respectarea tuturor principiilor de

exercitare a drepturilor subiective civile. Starea de necesitate nu poate fi inclusă în

această categorie de situaţii.

O altă similitudine existentă între violenţă şi starea de necesitate o reprezintă

faptul că, în ambele situaţii, pericolul poate ameninţa atât bunuri, cât şi persoane

(nu neapărat persoana în cauză).

În concluzie, putem spune că starea de necesitate corespunde perfect unei

situaţii de violenţă, neexistând elemente esenţiale de diferenţă care să contrazică

aceasta.

De vreme ce şi în caz de stare de necesitate consimţământul nu este liber, ci

constrâns, ca şi în cazul violenţei exercitate de o persoană, soluţia în cele două

cazuri trebuie să fie aceeaşi – „ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet”.

Atunci când, sub imperiul stării de necesitate, o persoană încheie un act

juridic, vom fi în prezenţa unui consimţământ viciat prin violenţă, actul fiind lovit

de nulitate relativă. Aceasta ni se pare soluţia cea mai justă în privinţa efectelor

existenţei stării de necesitate asupra valabilităţii actelor juridice.23

In sectiunea urmatoare, ne oprim asupra leziunii.

23 În raport de reglementarea noului Cod civil, însă, situaţia actului încheiat în stare de necesitate

va fi asimilată leziunii, fără a exclude şi posibilitatea invocării cauzei imorale.

63

Stricto sensu, leziunea are un înţeles tehnic, însemnând paguba pe care o

parte dintr-un contract sinalagmatic o suferă din cauza neechivalenţei prestaţiilor,

apreciată chiar la momentul încheierii actului juridic.

Spre deosebire de leziune, a cărei existenţă se apreciază la încheierea

contractului, impreviziunea (clauza rebus sic standibus), este o ruptură a

echilibrului contractual, survenită în timpul executării contractului, ca urmare a

unor circumstanţe economice sau evoluţiei monetare. Impreviziunea, subiect

controversat în literatura de specialitate, poate determina revizuirea actului juridic,

dar, fireşte, spre deosebire de leziune, nu va putea da şi posibilitatea anulării

acestuia24.

Leziunea a fost definită ca prejudiciul material suferit de una dintre părţile

actului juridic ca urmare a disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce

există în chiar momentul încheierii convenţiei. Aşadar, leziunea constă în diferenţa

de valoare ce există între contraprestaţii25.

24 Dezvoltată la începutul secolului al XX-lea de către jurisdicţia administrativă franceză, „teoria

impreviziunii acordă posibilitatea revizuirii acestuia de către părţi, dacă, ulterior perfectării contractului,

situaţia economică se modifică în mod imprevizibil şi de aşa natură încât să „rupă echilibrul prestaţiilor

părţilor”. Acest efect îşi are temeiul într-o clauză pe care părţile au subînţeles-o („rebus sic standibus”) şi

care condiţionează derularea contractului în termenii conveniţi de menţinerea factorilor economici la

valori aproximative pe toată perioada executării acestuia; a se vedea F. Perrin, Essai sur la reductibilité

des obligations excessives, Paris, 1905, pag. 288 şi urm., citat de C. Ourdane-Aubert de Vincelles, op.

cit., pag. 151; A. Weil, F. Terré, op. cit., pag. 207 şi urm., precum şi doctrina naţională: Gr. Giurcă, Gh.

Beleiu, Teoria impreviziunii – „rebus sic standibus” – în dreptul civil , în Dreptul nr. 10/1993, pag. 29 şi

urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic aplicabil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,

2006, pag. 74-80 şi 471-477; V. Pătulea, Posibilitatea modificării contractelor în cursul executării

acestora atunci când, prin schimbarea circumstanţelor, echilibrul contractual a fost afectat în defavoarea

uneia dintre părţile contractante, în Revista Dreptul nr. 10/2008, pag. 41-55; C.E. Zamşa, Teoria

impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.25 Definiţia dată leziunii este unanim acceptată în literatura de specialitate, diferenţele ce apar în

unele lucrări nefiind de substanţă.

64

Evolutiei istorice a leziunii ii urmeaza prezentarea structurii acesteia.

În ceea ce priveşte structura leziunii există două concepţii26, cea subiectivă

după care leziunea are două elemente: unul obiectiv – disproporţia de valoare între

contraprestaţii şi unul subiectiv – profitarea de starea de nevoie în care se găseşte

cealaltă parte, şi concepţia obiectivă după care leziunea presupune doar

disproporţia de valoare între contraprestaţii.

În legislaţia noastră a fost consacrată concepţia obiectivă despre leziune şi,

ca urmare, cel care invocă leziunea trebuie să dovedească numai vădita disproporţie

de valoare între contraprestaţii.

Proba leziunii se poate face prin orice mijloc de probă, potrivit dreptului

comun.

În principiu, leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea

relativă şi, respectiv, reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.

Acţiunea în anulare pentru leziune poartă denumirea de acţiune în resciziune.

În noul Cod civil este abandonată conceţia obectivă privind leziunea,

optându-se pentru concepţia subiectivă.

Astfel, art. 1221 alin. 1 stabileşte că există leziune atunci când una dintre

părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe

a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o

valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea

propriei prestaţii.

Structura leziunii va presupune, astfel, două elemente:

- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de

cunoştinţe a celeilalte părţi;

- disproporţia de valoare între contraprestaţii.

26 G. Boroi, op. cit., pag. 230.

65

În sfârşit, noua reglementare prevede distinct ipoteza în care partea lezată

este un minor (art. 1221 alin. 3). În această situaţie, se revine la concepţia obiectivă,

leziunea presupunând un singur element: obligaţia excesivă asumată de minor. Şi

aici însă este abandonată concepţia obiectivă clasică, caracterul excesiv al obligaţiei

minorului urmând a fi apreciat prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele

pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor încheierii actului. În

consecinţă, în această ipoteză nu se mai cere condiţia ca leziunea să depăşească

jumătate din valoarea prestaţiei asumate de partea lezată (art. 1222 alin. 2).

În ce priveşte sancţiunea leziunii, în toate cazurile, noile dispozitii recunosc

părţii lezate opţiunea între anularea contractului şi reducerea obligaţiilor sale cu

valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită (în principiu, diferenţa dintre

contraprestaţii). Cocontractantul părţii lezate poate solicita menţinerea contractului,

oferind, fie reducerea propriei creanţe (micşorarea prestaţiei părţii lezate), fie

majorarea prestaţiei sale.

Sunt analizate apoi cerintele leziunii si domeniul de aplicare al acesteia prin

raportare la legea in vigoare dar si la noul cod civil.

In sfarsit, in finalul sectiunii este abordata problema naturii juridice a

leziunii.

În ce ne priveşte considerăm că leziunea, cu motivarea expusă mai jos, nu

poate fi calificată drept viciu de consimţământ, ci, de lege lata, reprezintă o

condiţie27 pentru anularea actelor încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur,

fără încuviinţarea ocrotitorului legal (evident este vorba numai de acte de

administrare, deoarece actele de conservare sunt întotdeauna utile, iar pentru actele

27 D. Cosma, op. cit., pag. 153; Tr. Ionaşcu, op. cit., pag. 289; I. Rosetti-Bălănescu, O.

Sacchelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, 1947, pag. 136; L. Pop,

Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, op. cit., pag. 84.

66

de dispoziţie este necesară şi încuviinţarea autorităţii tutelare, lipsa acesteia

atrăgând nulitatea fără a mai fi necesar să se dovedească leziunea).

Noul Cod civil califică leziunea, aşa cum arătam, ca fiind viciu de

consimţământ. Faţă de noua reglementare a leziunii, calificarea ca viciu de

consimţământ îşi poate găsi justificare în lipsa caracterului liber al

consimţământului părţii lezate datorată circumstanţelor sale personale (starea de

nevoie, lipsa de experienţă ori lipsa de cunoştinţe). Totuşi, atitudinea speculativă a

cocontractantului, cerută prin ipoteză, apropie leziunea de ipoteza cauzei imorale.

Capitolul se incheie cu o scurta comparatie intre viciile de consimtamant.

Capitolul VI este afectat prezentarii cu titlu general a sanctiunilor specifice in

materia viciilor de consimtamant. In scurta prezentare a sanctiunii nulitatii

semnalam modificarile operate in aceasta materie de prevederile noului cod civil.

Ultima sectiune a capitolului este dedicata regularizarii ca sanctiune specifica

contractelor afectate de un viciu de consimtamant. Regularizarea poate fi definită

ca o sancţiune a unui contract atins de un viciu de consimţământ, şi care are ca

efect repararea consecinţelor pe care alterarea consimţământului le-a produs, astfel

încât să repună victima în situaţia în care s-ar fi aflat dacă viciul nu i-ar fi afectat

consimţământul. Aceasta sanctiune specifica, cu domeniu restrans de aplicare

potrivit legilor in vigoare, este reglementată expres în noul Cod civil in cazul

fiecaruia dintre viciile de consimtamant.

Mai întâi, în materia erorii, art. 1213 stabileşte că „partea care este victima

erorii esenţiale rămâne legată de contractul astfel încheiat dacă cealaltă parte este

de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod

corespunzător”. Din modul de redactare a textului pare a rezulta că „adaptarea

contractului” poate fi solicitată nu de victima erorii (care rămâne legată de

contract), ci de către cocontractantul acesteia care se declară de acord cu executarea

contractului în forma adaptată astfel încât să înlăture neajunsurile erorii. Fireşte că

67

revine judecătorului rolul de a aprecia în ce măsură adaptarea contractului este

posibilă, astfel încât să înlăture consecinţele negative ale erorii, şi, totodată, de a

stabili modalitatea concretă de adaptare. Legea nu prevede în ce ar putea consta

adaptarea (ar fi fost şi dificil faţă de varietatea falselor reprezentări), dar apreciem

că libertatea judecătorului nu va fi absolută acesta fiind limitat de necesitatea de a

înlătura „urmele” erorii şi, în acelaşi timp, de cererea formulată de cocontractantul

victimei erorii.

Mai departe, art. 1257 stabileşte că „în caz de violenţă sau dol, cel al cărui

consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-

interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita nmai reducerea

prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.

În discuţie fiind două vicii de consimţământ care constituie totodată şi delicte

civile, este firească soluţia de a reglementa posibilitatea victimei de a cere, alături

de nulitatea actului, şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Am văzut că, şi în

baza reglementării în vigoare, această posibilitate este admisă, din moment ce se

recunoaşte victimei dolului sau violenţei posibilitatea unei cereri în despăgubiri ce

poate fi cumulată cu acţiunea în anulare.

Dar noua reglementare stabileşte posibilitatea menţinerii contractului cu

reducerea prestaţiei victimei dolului sau a violenţei. De data aceasta, iniţiativa

regularizării contractului aparţine părţii al cărui consimţământ a fost viciat. Soluţia

este firească: în timp ce, în cazul erorii, cocontractantul nu avea nicio culpă, dar

putea fi pus în situaţia suportării unui prejudiciu consecinţă a anulării actului, în

cazul dolului şi al violenţei, cocontractantul este culpabil şi nu poate pretinde

protecţie.

De data aceasta, metoda de regularizare este indicată de text. Ea se va putea

produce numai prin micşorarea prestaţiei victimei dolului sau a violenţei cu

valoarea daunelor-interese la care ar putea fi îndreptăţită.

68

O singură precizare se mai impune. În text, noţiunea de daune-interese este

utilizată în două rânduri: mai întâi, când sunt cerute alături de nulitate şi, apoi, când

s-ar opta pentru menţinerea contractului cu micşorarea prestaţiei egală cu valoarea

daunelor-interese la care partea ar fi îndreptăţită.

Considerăm că nu trebuie pus semnul egalităţii între daunele-interese

aferente celor două situaţii. Daunele-interese sunt despăgubiri destinate a acoperi

un prejudiciu. Dar prejudiciul ce ar fi suportat, în ipoteza anulării actului, nu este

neapărat egal cu cel care ar trebui reparat (sau evitat) în ipoteza menţinerii

contractului.

Şi în materia leziunii noul Cod reglementează regularizarea. De data aceasta,

regularizarea poate fi cerută atât de partea lezată (art. 1222 alin. 1) ca o alternativă

a anulării actului, cât şi de către cocontractant (art. 1222 alin. 3).

Leziunea presupunând o disproporţie între contraprestaţiile părţilor,

regularizarea va presupune „egalizarea” prestaţiilor, respectiv, fie reducerea

prestaţiei părţii lezate, fie majorarea prestaţiei cocontractantului acesteia.

In Capitolul VII am tratat aspecte speciale privind consimtamantul in cazul

contractului de consum, cu privire in special asupra obligatiei de informare, a

obligatiei de consiliere, asupra regimului clauzelor abuzive si a chestiunii

controversate a naturii juridice a dreptului consumatorului de denuntare unilaterala.

In sfarsit, in finalul Titlului II, in Capitolul IX, am prezentat cateva aspecte

privind consimtamantul informat al pacientului.

In ultimul Titlu (III) am tratat cauza, cel de-al doilea element al vointei

juridice.

Titlul a debutat cu notiuni generale si definirea notiunii, a continuat cu un istoric al

notiunii de cauza, apoi am prezentat teorii privitoare la cauza (teoria clasică a cauzei, teoria

anticauzalistă, teoriei neocauzaliste). Teoria modernă a cauzei, teoria

69

neocauzalistă28, a întregit teoria clasică prin aceea că la scopul obiectiv, abstract,

invariabil al contractului, a adăugat şi motivul determinant, scopul subiectiv în

vederea căruia s-a contractat.

Urmeaza prezentarea elementelor cauzei, cerintelor valabilitatii cauzei si

aspecte legate de rolul si proba cauzei si chestiuni vizand aactele abstracte.

Capitolul VII face referire la contractul in sistemul Common Law si anume

la notiunea de „consideration”.

28 Emil Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.

145. Pentru o analiză a neocauzalismului, într-o sinteză care reţine două mari tendinţe ale acestei teorii

(analiza unitară – o importantă contribuţie revenindu-i lui H. Capitant – şi analiza dualistă), a se vedea şi

Ph. Malaurie, Laurent Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les obligations, op. cit., pag. 304-306.

70