Universitatea Spiru HaretFacultatea de Educatie Fizică şi Sport

Kinetoterapie în afecţiuni locomotorii, anul I Master

ANTROPOLOGIE MOTRICĂ

REFERAT

CAPACITATEA DE REZISTENŢĂ

Coordonator curs: Lector Univ.dr. Buhociu Elena

Masterand: Rădoi Marian Cornel

2013

1

CUPRINS

1. Definiţii.....................................................................................................3

2. Substratul energetic...................................................................................3 3. Sistematizarea formelor de rezistenţă.......................................................4

4. Modalităţi de antrenare în activitatea sportivă..........................................4

5. Condiţionări de tip energetic.....................................................................6 6. Caracteristicile sistemelor producătoare de energie..................................7

7. Oboseala şi factorii determinanţi...............................................................8

8. Rezistenţa locală şi anduranţa...................................................................9

9. Rolul recuperării în efortul sportiv............................................................9

10. Evaluarea rezistenţei..............................................................................11

Bibliografie..................................................................................................11

2

1. Definiţii:

„Capacitatea de de a fi rezistent sau putera de a înfrunta oboseala” (DEX) „Capacitatea de a face faţă oboselii” (N. G. Ozolin). „Menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o activitate obositoare” (A. Demeter). „Timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate”.( C. Florescu şi colaboratorii)

„Aptitudinea motrică ce permite omului să facă faţă oboselii în eforturile de lungă durată.” ( R.Manno)

Astfel, putem concluziona că rezistenţa este capacitatea individului de a efectua eforturi de durată îndelungată fără să îi scadă eficacitatea şi fără a se instala starea de oboseală.

2. Substratul energetic:

Capacitatea de rezistenţă a organismului depinde îndeosebi de sursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de reglare. Rezervele energetice sunt localizate la nivelul celular prin fosfaţi, glicogen şi trigliceride. Aceste resurse pot fi aduse în sânge din ficat unde se află rezerva de glicogen, sau din stratul adipos subcutanat, la nivelul fibrei musculare aflată în activitate. Mobilizarea resurselor se face în funcţie de intensitatea şi durata efortului.

Capacitatea de rezistenţă depinde în mare măsură de rezervele de glicogen din ficat si de nivelul acestuia din sânge. Procesele de adaptare a organismului la efort nu se produc separat, ele acţionează în strânsă legătură, într-un sistem foarte bine pus la punct, astfel dezvoltându-se întreaga structură interesată :- sursele primare energetice- enzimele- transportul acestora- creşterea activităţii enzimelor- creşterea rezervelor energetice.

Efortul de tip aerob produce în fibrele musculare roşii o sporire şi chiar o creştere a suprafeţei lor până la 200/300 %, lucru ce sporeşte capacitatea de oxidare. De aceea, în efortul de rezistenţă se va acţiona asupra metabolismului fibrei musculare printr-un efort corespunzător. După aproximativ 4-6 săptămâni, efortul îşi pierde eficacitatea prin fenomenul de adaptare, devenind ineficient, astfel că vom interveni prin creşterea intensităţii efortului. În concluzie programul de antrenament trebuie schimbat periodic din 6 în 6 săptămâni, prin creşterea intensităţii.

3

Intensitatea efortului va fi crescută optim în cadrul antrenamentului pentru a nu produce acid lactic prin glicoliză anaerobă, cel mult formarea acidului lactic să fie în cantităţi mici ce corespund pragului aerob/anaerob.

3. Sistematizarea formelor de rezistenţă:

Din punctul de vedere al duratei şi distanţei parcurse, putem întâlni două forme de rezistenţă:- rezistenţă aerobă - reprezentată de capacitatea organismului de a efectua un

efort de lungă durată utilizând oxigenul în scopul producerii de energie motrică (mecanică)

- rezistenţă anaerobă - reprezentată de capacitatea organismului de a efectua un efort de scurtă durată utilizând energia produsă de organism în lipsa oxigenului.

Forme de rezistenţă speciale:

- rezistenţa de lungă durată, specifică probelor sportive ce se desfăşoară pe o durată mai mare de 8 minute.

- rezistenţa de durată medie, specifică probelor sportive ce se desfăşoară pe o durată cuprinsă între 2 şi 8 minute. Aici este vorba de un efort de tip mixt aerob / anaerob.

- rezistenţa specifică, considerată ca fiind capacitatea organismului de a efectua un efort timp îndelungat în condiţii anaerobe.

- rezistenţa de scurtă durată, specifică probelor sportive ce se desfăşoară pe o durată cuprinsă între 45 de secunde si maxim 2 minute.

- rezistenţa în regim de forţă, reprezentată de capacitatea organismului de a efectua un efort de lungă durată în condiţii de execuţie îngreunate.

- rezistenţa în regim de viteză, considerată ca fiind capacitatea organismului de a efectua un efort cât mai lung în viteză mare de deplasare.

4. Modalităţi de antrenare în activitatea sportivă:

Antrenamentul sportiv este un „proces pedagogic desfăşurat sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului omenesc la eforturile fizice, tehnico-tactice şi psihice intense, în scopul obţinerii de rezultate înalte într-una din formele de practicare competitivă a exerciţiilor fizice”. 

În consecinţă, antrenamentul sportiv are mai multe componente:pedagogică – prin procesul didactic cu care se operează; biologică – prin efectele obiective în planul dezvoltării funcţionale şi al

nivelului adaptiv al organismului uman;

4

psihologică – prin implicaţiile caracteriale, morale, emoţionale ale personalităţii sportivului;

sociologică – prin raporturile şi modul lui de integrare şi omogenizare în mediul social, economic şi cultural;

igienică – prin condiţiile specifice de alimentaţie, odihnă şi de mediu ambiant în care sportivul se antrenează şi se reface;

etică – prin idealurile de fair-play, de angajare totală şi onestă în pregătire şi în concurs;

estetică – prin frumuseţea şi rafinamentul gestului motric, prin complexitatea şi armonia acţiunilor motrice, prin spectacolul provocat de procesul sportiv.

Principiile antrenamentului sportiv

Pornind de la premisa că antrenamentul sportiv este înainte de toate un proces didactic cu implicaţii multiple, este necesară diferenţierea principiilor antrenamentului sportiv în doua categorii: principii generale şi principii specifice.

Principii generale Principiile generale sunt denumite ca atare deoarece se întâlnesc în toate

genurile de activitate socială, îndeosebi în sfera educaţională. Aceste principii surprind şi sintetizează realitatea complexă a antrenamentului sportiv, din punct de vedere al procesului pedagogic prin care se prepară performanţa sportivă.

Principii specifice În această categorie se includ principiile care acţionează preponderent în

antrenamentul sportiv şi care sunt utilizate şi în alte activităţi, generatoare de alte tipuri de performanţe (balet, muzică, circ etc.). Principiile specifice sunt de esenţă biologică pentru că practica antrenamentului implică înainte de toate cunoaşterea şi respectarea legilor care guverneză procesele de adaptare (a organismelor vii la excitaţii exterioare repetate care se manifestă sub forma solicitărilor fizice).

Principiul continuităţii Evidenţierea acestui principiu s-a impus pe măsura extinderii competiţiilor

sportive şi mai cu seamă datorită eşalonării lor pe întregul an calendaristic. Astfel, caracterul ciclic al pregătirii a fost înlocuit cu cel continuu. Unii autori evocă încă principiul ciclicităţii în accepţiunea de repetare în timp a concursului şi a pregătirii, dar viaţa sportivă internaţională a impus corelarea între pregătire şi concurs, adică continuitatea pregătirii ce leagă şi condiţionează concursul următor.

Perfecţionările morfofuncţionale caracteristice sportivilor nu sunt câştigate pentru totdeauna, ci reprezintă modificări reversibile, tocmai datorită capacitaţii organismului de a se adapta mereu la condiţiile de mediu în continuă mişcare. Dacă efortul nu se mai repetă se crează o situaţie diferită de cea precedentă şi

5

organismul va reacţiona în conformitate cu noile cerinţe. În absenţa exerciţiilor care au determinat şi întreţinut perfecţionările caracteristice antrenamentului, organele şi sistemele corpului se adaptează la noile condiţii, capacitatea funcţională, structura şi dimensiunile lor reducându-se până la nivelul solicitării noi, mai scăzute, la care sunt supuse.

Practica sportivă şi cercetarea ştiinţifică au demonstrat că perfecţionările dobândite prin antrenament se pierd într-un timp de 3-4 ori mai scurt decât cel necesar obţinerii lor. Involuţia survine chiar şi în cazul în care nu se întrerupe antrenamentul, dar scade intensitatea efortului în raport cu cea din etapa precedentă.

5. Condiţionarea de tip energetic:

Rezistenţa este condiţionată de funcţiile vitale, circulaţie, respiraţie şi procese metabolice complexe. Capacitatea de rezistenţă este condiţionaţă de mai mulţi factori cum ar fi:- Tipul fibrelor musculare cuprinse în activitatea întreprinsă. Funcţie de procentul

fibrelor musculare roşii şi consumul maxim de oxigen. Este considerat că fibrele musculare (albe sau roşii) intra în acţiune diferentiat, funcţie de gradul de solicitare şi de intensitatea efortului depus.

- Sursele de energie, activitatea enzimatică şi mecanismele hormonale şi de reglare. Rezervele energetice se găsesc la nivel celular sub formă de fosfaţi, glicogen şi molecule trigliceride. Este cunoscut faptul că la nivelul ficatului se află cel mai mare depozit de glicogen, dar totodată aceste rezerve sunt aduse cu ajutorul sângelui la fibra musculară din ţesutul adipos subcutanat. Mobilizarea acestor rezerve se face funcţie de intensitatea şi durata efortului.

- Capacitatea cardiovasculară este un alt factor ce condiţionează randamentul celulei musculare, funcţionarea sistemului cardiovascular fiind responsabilă de trasportul sângelui la nivelul ţesuturilor şi organelor şi deci, implicit, de transportul nutrienţilor şi a oxigenului necesar în efort.

- Capilarizarea şi reglarea periferică este un alt factor determinant în capacitatea de efort. Muşchii angajaţi în efortul de rezistenţă sunt beneficiarii unei vascularizări mai puternice decât celelalte grupe musculare neangrenate în efortul susţinut în acel moment. Se înregistrează o creştere de 15 - 20 de ori mai mare faţă de starea de repaus.

- Compoziţia sângelui este un factor ce poate condiţiona capacitatea de rezistenţă. O cantitate mai mare de eritrocite măreşte cu mult capacitatea de efort, datorită faptului că acestea sunt purtătoare de oxigen, dar şi prin conţinutul de hemoglobină ce ajută la fixarea acestuia, rezultatul fiind o mai bună oxigenare a ţesuturilor musculare.

- Capacitatea pulmonară. Volumul pulmonar şi capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor favorizează pătrunderea unei cantităţi sporite de oxigen în sânge.

6

6. Caracteristicile sistemelor producătoare de energie:

Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi limfatic) şi excretor.

Prin funcţia de nutriţie se înţelege activitatea prin care organismul prelucrează şi transportă substanţe: respiraţie, hrănire, circulaţie şi excreţie.

Activităţile fiziologice ale organismului uman necesită un consum permanent de energie.

Energia utilizată provine din substanţele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-reducere.

Respiraţia în funcţia de nutriţieRespiraţia reprezintă procesul fiziologic prin care la nivelul celulei

substanţele organice sunt oxidate rezultând energie. Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie externă), preluarea oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor respiratorii până la nivelul celulelor (respiraţie celulară sau internă).

Respiraţia celulară este reprezentată de ansamblul proceselor prin care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat este trecut în sânge. Din punct de vedere funcţional respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze la nivel tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.

Din oxidarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor (prin dehidrogenări, hidratări, decarboxilări sau dezaminări) rezultă CO2, H2O şi energie. Aceste reacţii de oxidoreducere se realizează cu producere de energie din care o parte se degajă sub formă de căldură, iar restul este înmagazinată sub formă de ATP, care ulterior reprezintă furnizorul de energie pentru menţinerea proceselor vitale.

Preponderent în producerea energiei este metabolismul glucidic anaerob şi aerob prin care se eliberează energia pentru sinteză a 38 molecule de ATP (adenozintrifosfat / parte din acizii nucleici ADN şi ARN, fiind compus din trifosfat, adenină şi riboză (opentoză). Este acumulatorul de enegie necesară celulei prin înmagazinarea şi conversia energiei celulare după necesităţile metabolice.

Digestia în funcţia de nutriţieDigestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt

descompuse în mici molecule numite substanţe nutitive. Aceste substanţe sunt transportate de sânge până la celule, unde suferă o serie de transformări.

Toate substanţele prezente în alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substanţe deja prezente în organism, dar această activitate de sinteză este limitată şi insuficientă pentru buna funcţionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoza, nu pot fi obţinute decât prin alimentaţie.

Principalele substanţe nutrititive sunt proteinele, lipidele şi glucidele.

7

Sistemul circulator în funcţia de nutriţieAcest sistem, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial

în funcţia de nutriţie a organismului. Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern, pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism.

Datorită sistemului circulator sângele este transportat în tot corpul. Sistemul circulator include în componenţa sa inima, vasele de sânge, precum şi sistemul limfatic, care furnizează substanţe nutritive.

7. Oboseala şi factorii determinanţi:

Oboseala este o stare fiziologică, reversibilă, a organismului, care apare în urma unui efort solicitant (volum şi intensitate semnificative), manifestat prin diminuarea capacităţii de a presta efort psiho-fizic.

Fiind o reacţie fiziologică neplăcută, de disconfort general sau local, acesta poate să se diminueze şi să dispară prin odihnă.

Starea de oboseală poate fi determinată in urma unor activităţi de mare solicitare fizică şi/sau psihică, pe fondul unor situaţii speciale, precum:-         stare de sănătate precară;-         condiţii grele de viaţă şi de muncă;-         factori defavorabili ai mediului fizic şi socio-profesional ;-         cerinţe superioare de prestare a unor eforturi fizice şi/sau psihice (efort sportiv).

Specialiştii în domeniu au avut preocupări în definirea conceptului de oboseală.Astfel, starea de oboseală poate fi definită, ca:

- "diminuarea reversibilă a capacităţii de performanţă fizică şi/sau psihică, care permite continuarea efortului, cu preţul unui supracost energetic considerabil şi al unei scăderi a preciziei motrice" (Weineck, J., 1995);

- "ca stare fiziologică reversibilă, manifestată prin diminuarea capacităţii de performanţă fizică sau psihică, aparută după un efort solicitant şi care dispare prin odihnă" (Bota, C., 2000);

- "reacţie fiziologică, inhibiţie, de protecţie, la nivelul SNC, care urmează logic unei activităţi psiho-fiziologice de o anumită durată şi intensitate" (Drăgan, I., 2002); 

- "proces fiziologic reversibil care protejează organismul de epuizare totală" (Gurău, A., 2004).

8

            Oboseala se instalează în urma diminuării capacităţii funcţionale generale sau a unor componente de tip somatic sau psihic (Bougoignon).

Bugard, citat de Bota, C., (2000) ordonează stadiile care se instalează la un organism obosit, astfel:

- stadiul I - oboseala cu răspuns armonios - este specifică sportivilor;- stadiul II - oboseala cu răspuns oscilant - se manifestă când refacerea este

incompletă;- stadiul III - oboseala cu răspuns discordant - când stării fizice de oboseală i

se adaugă şi oboseala psihică, uneori şi o stare de boală;- stadiul IV - cu epuizare - stare patologică, care cuprinde pe lângă sfera

sistemului muscular şi pe cea neuro-vegetativă, metabolică şi endocrină.Între oboseală şi epuizare este o diferenţă cantitativă, prin care fenomenele

de oboseală dispar după maxim 24 de ore, pe când procesele de refacere după epuizare impun un minim de 4-7 zile cu o terapie medicală complementară.

8. Rezistenţa locală şi anduranţa:

În funcţie de ponderea participării musculaturii corpului la susţinerea efortului, se consideră că rezistenţa se manifestă sub mai multe forme:

- rezistenţă generală- rezistenţă regională- rezistenţă locală

Rezistenţa locală este capacitatea de efort ce se desfăşoară cu participarea a mai puţin de 1/3 din întreaga masă musculară.

Hollmann şi Hetinger (1980), citat de J.Weineck, 1992, prezintă manifestarea rezistenţei prin combinarea acesteia cu forţa şi viteza.

Anduranţa musculaturii locale este reglată prin:Efort aerobic - static - dinamicEfort anaerobic - static - dinamic

9. Rolul recuperării în efortul sportiv:

Pentru evitarea instalării stării de suprasolicitare este absolut necesară cunoaşterea şi aplicarea, de către antrenor şi sportiv, a metodelor de recuperare a organismului după eforturile de antrenament şi competiţie.

Pe parcursul antrenamentului, singura cale de recuperare după efort este acordarea corectă a pauzelor dintre repetări. Pe parcursul competiţiei, prin folosirea schimburilor de jucători în funcţie de regulamentul propriu fiecărei ramuri sportive, prin solicitarea timpilor de odihnă şi prin administrarea de glucoză, de

9

lichide bogate în substanţe energizante şi de reechilibrare acido-bazică (ex. Gatorade).

Imediat după efort se pot folosi următoarele:- duşul cald - care are nu numai rol igienic, ci şi pe acela de relaxare a

musculaturii solicitate; - masajul şi automasajul - care, corect aplicate, contribuie la eliminarea mai

rapidă a acidului lactic acumulat în muşchi;- oxigenarea - mai ales în cazul probelor sportive ce se desfăşoară în

condiţiile datoriei mari de oxigen (eforturi preponderent anaerobe);- reechilibrarea hidroelectrolitică şi acidobazică, prin administrarea de sucuri

naturale, lactate, ceai sau apă minerală alcalină, completate (de la caz la caz) cu suc de lămâie, miere, glucoză etc;

- bazinul cu apă caldă, timp de 15-20 minute la circa 40°C, urmat, de regulă, de masaj şi automasaj;

- sauna - programată de 1-2 ori pe săptămână, niciodată după efortul principal, ci după un antrenament uşor, de revenire, de obicei în ziua următoare concursului sau unei zile de antrenament dificile.

La domiciliu, sportivul poate utiliza, în funcţie de condiţii şi împrejurări, alte forme de recuperare, precum:

- baia prelungită în cadă, eventual cu adaos de sare de Bazna, tei, muşetel etc;

- dieta alimentară – adecvată, specifică efortului (hiperproteică, hiperglucidică etc), din care nu trebuie să lipsească produsele lactate, fructele şi sucurile naturale, vegetalele etc;

- relaxarea autogenă - efectuată sub îndrumarea specialistului sau individual, după însuşirea ei corectă de către sportiv / sportivă

- medicaţia de refacere  conţinând polivitamine, poliminerale, tablete energizante, susţinătoare de efort fiind special pentru funcţiile hepatice, tonice psihice etc. , numai după prescripţiile medicului şi în strânsă legătură cu natura efortului probei sau ramurii sportive şi a perioadei de pregătire;

- odihna activă - mers, plimbări în aer liber (de preferinţă parcuri), lectură, alte sporturi (şah, biliard, etc);

- odihna pasivă - somnul, indispensabil vieţii şi, cu atât mai mult, refacerii după eforturile mari din antrenamente şi competiţii; durata somnului este variabilă, în funcţie de caracteristicile individuale ale sportivilor, trebuie să se desfăşoare în condiţii propice (întuneric, linişte, camere aerisite, temperaturi moderate); somnul asigură refacerea completă pe toate planurile (cardiorespirator, endocrino-metabolic, neuromuscular şi neuropsihic).

Folosirea mijloacelor de recuperare după efort, în procesul de pregătire sportivă, se face totdeauna în sistem, nici una din variante neputând asigura, ea singură, revenirea rapidă şi totală a funcţiilor organismului la valorile dinaintea efortului şi, cu atât mai puţin, la valori superioare acestora. Combinaţia acestor

10

mijloace, durata şi modul de folosire a lor, conţinutul dietei şi medicaţiei pre şi postefort se realizează sub stricta îndrumare a colectivului de specialişti, în funcţie de natura efortului de antrenament sau concurs, de specificul probei sau ramurii sportive respective şi de structura antrenamentului sportiv.

10. Evaluarea rezistenţei:

Rezistenţa este capacitatea omului de a lupta şi învinge oboseala, adica starea fiziologică reprezentată prin scăderea temporală a capacităţii de efort ca urmare a unei solicitări intense şi îndelungate. Când efortul poate continua cu intensitatea iniţială pe baza mobilizării resurselor volitive, se consideră că ne aflăm în faza oboselii compensate. Mai departe, indiferent de efortul depus şi de voinţa subiectului, intensitatea efortului scade şi corespunde fazei de oboseală decompensată. Astfel, putem concluziona că timpul este factorul ce trebuie luat în considerare în evaluarea rezistenţei.

Cel mai des folosite în evaluarea rezistenţei sunt testele de efort în care subiectul este supus unor eforturi diferite ca perioadă de timp şi complexitate biomecanică specifică eforturilor ramurilor sportive practicate.

Pe lângă metodele fiziologice de evaluare a capacităţii de efort, unde rezistenţa reprezintă componenta cea mai importantă, mai există şi testele de teren, ce ne pot ajuta în dirijarea efortului de rezistenţă.

Bibliografie:

- TEORIA ACTIVITĂŢILOR MOTRICE / Georgeta - Ioana Gheorhe / Editura Fundaţiei “România de Mâine”, 2008

- www.terapii-alternative.com

- http://www.traceurs.ro

11