Prozatorul buzoian Dumitru Dănăi-lă, care „nu mai poate fi ocolit de nicio istoriesau dicţionar literar buzoian” (Marin Ifrim),semnează, după Destine la indigo (2008) şiIubirile de altădată (2010), cel de al treilearoman al său, În căutarea paradisului (Edi-tura ALPHA MDN, Buzău, 2011). Cartea estede cea mai bună factură realistă, scrisă cu obi-ectivitate şi sobrietate de proces-verbal, amin-tind de stilul lui Stendhal, Flaubert sau Mau-passant.

Lumea din care-şi recrutează perso-najele „tipice în împrejurări tipice”, cum s-aspus până la saturaţie ori de câte ori s-a definitdoctrina realistă, este tranziţia românească in-terminabilă şi zămislitoare de drame în rândulcelor ce cred, naivii de ei, că pot trăi din mun-că onestă şi în frică faţă de Dumnezeu. O partedin aceşti marginalizaţi ai soartei este prezen-tată succint în primul capitol al cărţii: zidarulAndrei Alexiu care face naveta dintr-un orăşelfost comună, către Bucureştiul aflat la o jumă-tate de oră de mers cu autobuzul şi care pentrumulţi mai constituie un fel de Eldorado autoh-ton. Soția lui, Daniela Pietroiu, cu care s-a că-sătorit un pic forţat când a aflat că aceasta arămas însărcinată, este vânzătoare la un maga-zin din localitate, furată, în febra transformă-rilor sociale postdecembriste de mirajul miciiprivatizării ce se va dovedi, ca în majoritateacazurilor, păguboasă. Amanta zidarului, Or-tansa Zecheru, alintată Carmina deoarece seroşea din orice, îşi câştigă traiul zilnic trudindîntr-un atelier de confecţii. Fiecare dintremembrii acestui triunghi erotic visează să-şidepăşească, într-un fel sau altul, starea în carese complace un timp: bărbatul să plece în Spa-nia, soţia lui să pună pe picioare o afacere, iaramanta să-ţi găsească un soţ care să-i consoli-deze un statut social onorabil şi un trai mai sigur.

În altă parte de ţară, tot la o jumătatede oră de navetă cu maşina faţă de capitală,trăieşte Aromia Magdalena Stoian (Magda)care a absolvit un liceu agricol, însă nu s-aprezentat niciodată la IAS-ul la care a fost re-partizată. Se lasă curtată de mai mulţi băieţidin sat, dar niciunul nu se grăbeşte s-o ceară încăsătorie. Când un flăcău dintr-o comună ve-cină îi cere mâna, adolescenta bovarică nu maistă deloc pe gânduri. Strungarul Grigore Bă-nulescu (Grig) este departe de a-i aduce feri-cirea conjugală pe care o visase în nopţile eide insomnie feciorelnică. Lipsa oricărui orgasm,cu toate că va aduce pe lume doi copii, o îm-pinge pe frumoasa blondă spre o serie de adul-tere. Întâi păcătuieşte cu un fel de rudă, micmahăr local, care-o angajase telefonistă lapoştă şi, prin urmare, se simţea îndrituit să-şiceară dreptul în natură, ca orice angajator carerespectă sfânta corupţie românească dintot-deauna. Acestuia îi urmează antreprenorul Me-seriaşu, cel ce construia casa tinerei familii şicu care tânăra femeie aduce pe lume încă uncopil. „Băutor fruntaş”, cum i se spune, cu umorsubtil, Grig este disponibilizat şi, după ce-şiconsumă şomajul, ajunge temporar muncitorla o fermă zootehnică. Pe fondul acestor eve-nimente neplăcute, Magda se vede nevoită sădevină menajeră la o doamnă din capitală.Aici, în slujba Baroanei, cum era supranumitădoamna Stana, văduvă relativ înstărită încă în

aceste vremuri tulburi şi debusolate, îl cunoaş-te pe Doru Damian, profesor de română, pă-răsit de nevasta care fugise cu un bogătaş ita-lian şi îşi pierduse urma. Cu toate că şi virili-tatea acestuia e una deficitară de când fusesela un pas de a-şi viola o elevă păscută de cori-genţă în pragul bacalaureatului, Magda, fas-cinată de compania unui intelectual cultivat şispiritual, rămâne luni în şir alături de bărbatulmai vârstnic decât ea cu 20 de ani.

Fericirile protagonistei sunt, aşadar,intermitente şi mai mult furate. Stările de bea-titudine sunt pentru ea mai mult sau mai puţinocazionale. Când nu e părăsită de amanţi, îipărăseşte ea. Paradisul este pentru ea un fel deFata Morgana ce se îndepărtează neîncetat.Aşa că atunci când se iveşte oportunitatea de amerge să lucreze în Spania, Magda nu stă de-loc pe gânduri şi pleacă, aidoma a mii de oa-meni de rând dezorientaţi şi sătui să mai crea-dă în minciunile politice ale cerşetorilor pe-riodici de voturi, spre acest ţinut al eternei fă-găduinţe. Tentaţia experienţei iberice se dove-deşte mai puternică decât prezenţa lui Dorucare o iniţia în cultură şi-i vorbea despre far-mecul şi specificul patriei lui Cervantes.

În Spania, destinul Magdei se va in-tersecta cu al zidarului Andrei Alexiu ce, pefondul crizei economice, se angajase ca al-pinist utilitar şi nu încetase să spere că într-ozi va întâlni aici iubirea vieţii lui. „Nimic nu emai important decât colţul de rai implantat înmintea sa de câteva săptămâni, nimic nu con-tează decât iubirea atât de aşteptată, în afarăde femeia vieţii lui” (p.69).

Cei doi se întâlnesc şi se dedau, sufle-te pereche, unor partide de amor carnal dis-perat şi conclud că fericirea lor a fost scrisă înastre. Ambii trăiesc la unison iubirea visată şiaşteptată în secret toată viaţa. Nimic din ceeace-i frumos nu este însă etern. Evadarea în fe-ricirea paroxistică, totală şi recuperatorie sedovedeşte imposibilă. Şarpele geloziei începeîn curând să sâsâie şi prin apartamentul dinPuente de Vallecas. Andrei devine gelos dincauza colegilor de apartament, a telefoanelornevinovate primite de concubină din ţară. So-ţul o cheamă tot mai insistent acasă, apoi seoferă să vină el în la Madrid. Magda îşi joacăimpecabil rolul de soţie fidelă şi iubitoare şiîncornoratul se împacă relativ repede, fie şimomentan, cu ipostaza lui bovină. Singură-tatea însă îl doboară şi se pare că alcoolulnu-l mai ajută să şi-o înece în el. Ameninţă cusinuciderea, cu arderea casei şi cu alte gro-zăvii, aşa cum vede pe la emisiunile de ştiri cărecurg, fie soţii, fie copiii rămaşi în ţară. Soţiasimte aceste chemări ca pe un laţ ce se strângeîn jurul grumazului ei şi-i strangulează propriafericire descoperită, vai, atât de târziu (are 45de ani) în colţul de rai spaniol. Chiar de accep-tă formal cererea lui Andrei de a-i deveni so-ţie, ea nu se poate bucura deplin de aceastăclipă. Realistă şi mult mai pragmatică, Magdaştie, ca şi Andrei, de altfel, că fericirea cuivanu e deplină dacă se bazează pe nefericirea al-tora. Nu acceptă ca în paradisul ei să se re-verse obsesiv infernul direcţionat spre ea de şidinspre soţul gelos, poltron, beţiv şi bădăran.Zbuciumul femeii îndrăgostite cu adevărat abiala vârsta critică îi ocazionează prozatorului

pagini de profundă analiză psihologică. Ple-carea Magdei spre România echivalează cu oadevărată sinucidere şi ea jură să se întoarcănespus de repede în cuibuşorul de nebunii dinMadrid. Ajunsă acasă are zile în şir un aer lu-natec, de fiinţă cu minţile rătăcite şi multăvreme refuză sub cele mai diverse pretexte săîşi înşele amantul cu bărbatul ei postit. La Ma-drid, Andrei se topeşte de dor şi devine de ne-recunoscut. Starea economică jalnică din Ro-mânia, scăderea alarmantă a nivelului de trai,ca şi creşterea nevoilor familiei Bănulescu de-vin factori favorizanţi pentru întoarcerea fe-meii în Spania. Descinderea sa în capitala ţăriiiberice afectate, la rându-i, de efectele crizeieconomice europene, coincide cu plecarea ur-gentă şi definitivă a lui Andrei în ţară: mem-brii familiei sale, îndeosebi mezinul, suferi-seră grave arsuri în incendiul care le afectaselocuinţa (dărăpănătura pe care cu greu o tot re-paraseră şi o renovaseră cu banii trimişi deacest dezrădăcinat pater familias hărăzit cu ta-lentul exprimării elevate şi mereu la antipodulcelui căruia îi făcea fericită consoarta).

În căutarea paradisului este prinexcelenţă un roman de dragoste, o pledoariepentru dreptul la fericirea pentru care nu-i ni-ciodată prea târziu, chit că aceasta nu-i niciveşnică, nici scutită de umbre, de îndoieli şi despaima strivirii ei sub tăvălugul convenţiilormorale şi al obligaţiilor familiale de tot felul.Prozatorul nu-şi urăşte niciodată personajele,cum nici Caragiale, nici Băieşu n-o făcuseră lavremea lor. Cartea este densă, faptele naratesunt pe deplin plauzibile şi ele fac întru totulcredibilă această poveste de dragoste al căreidecor socio-politic şi economic se constituieca o necruţătoare, nicicând ostentativă însă,radiografie a tranziţiei româneşti şi a crizelorpe care le-a generat şi continuă să le generezesub ochii deznădăjduiţi ai românilor nevoiţi,nu o dată, să-şi caute supravieţuirea printrestrăini.

Dumitru Dănăilă, prozator care vinedinspre cariera de ziarist şi, ca atare, are o în-delungată practică a scrisului exact şi laobiect, îşi consolidează, cu şi prin cel de al tre-ilea roman al său, numele norocos de scriitorîn toată puterea cuvântului, un autor cu careBuzăul cultural actual, şi nu numai, se poatemândri temeinic şi, pe bună dreptate, motivat.

Pagina 18 FEREASTRA - mai 2012FEREASTRA - mai 2012

Ion ROŞIORU

În căutarea paradisuluiUN ROMAN AL DREPTULUI LA FERICIRE

Dumitru DĂNĂILĂ

SSTTAAGGIIAATTUURRAAIIUUBBIIRRIIII

(Fragment din romanul ROBUL ZARULUI)

Ar fi putut Cosmin Zisu să ocupeun post în Bucureşti, media cu care absolvi-se facultatea îl îndreptăţea. Nu i-a convenitoferta din capitală, rămăseseră numai între-prinderi mici, nesemnificative şi a ales, du-pă îndelungă chibzuinţă, după ce şi-a con-sultat zarurile, să fie inginer la „Tractorul”Braşov. S-a gândit, sigur că s-a gândit întâila Buzău, dar târgul de atunci nu avea pos-turi disponibile în industria anemic repre-zentată. Când a ales Braşovul, primul gânda fost la Mona, la figurile pe care o să le fa-că blonda auzind de opţiunea asta care, ne-îndoielnic, în închipuirea ei are legătură cuJeni, fosta prietenă a lui Tinică, a lui Cos-min, mai bine zis, Tinică parcă nu se maiasortează cu noul lui statut. Opţiunea n-avea

(Continuare în pag. 19)

(Urmare din pag. 18)

nicio legătură cu Jeni. Proaspătul licenţiat voiasă lucreze la o unitate cu prestanţă şi perspec-tivă, unde să se poată afirma, să demonstrezecine a ajuns el, puiul de urs plecat din satul luide munte să înfrunte lumea orânduită altfel de-cât ţărăneşte.

– Când am făcut alegerea, cel maimult am regretat că o să fiu departe de casă, dedumneavoastră, le spune Tinică Iosifilor, îm-brăţişându-i pe rând pe cei doi bătrâni de-acum,ce să ne mai ascundem după cuvinte!

Tuşa a albit şi s-a aplecat un pic, e şimai slabă, dar se ţine bine pe jumătatea decorp bună, e vioaie şi chiar năzdrăvană, îi face,când şi când, câte o farsă lui Gili, care zâm-beşte îngăduitor, spre deliciul consoartei, apoiîşi reia aerul sobru. Gili e tânăr pensionar, con-vins de curând de adevărul că, după ce te-ailiniştit în urma anilor de zbatere pentru oamărâtă de existenţă, vine cineva şi îţi puneceva în pensie. Cum ai trecut de şaizeci de ani,gata cu sănătatea, nu se poate să nu apară unsemn că mecanismul care te-a ţinut apt demuncă atât cât a fost nevoie a început să scâr-ţâie tocmai când trebuie să te ţină apt de bi-nemeritată odihnă. La el a început să şchioapetocmai „ceasul”, cum zicea doamna Vali, mă-tuşa Monei, motorul. Necazul lui Gili nu eneapărat că inima îi dă bătaie de cap, necazullui sunt semnele bolii. Pe ele ar vrea să le pi-tească, să nu ştie nevasta că, într-un fel, nici elnu mai e întreg.

– Şi nouă ne-ar fi plăcut să te avemaici, lângă noi, zice unchiul, strângându-şi înbraţe nepotul ca pe un fiu. Dacă nu se poate,nu-i nimic, tu ai de urmat calea ta, n-o să staipe lângă doi moşnegi. Tu să respiri aer tine-resc…

Pe Mona, era şi ea acolo, aşa cum îşidorise, o strânge la piept, cu puterile ei împu-ţinate, tuşa, care întinde apoi braţul bun cătreCosmin, îl aduce pe muntean aproape de ea,să-l sărute pe fruntea de om de curând ales, custudii, şi spune:

– Important e, măi băiete, că ai ter-minat facultatea, că te-a ajutat Domnul săajungi inginer!

– M-a ajutat, e drept, dar şi dumnea-voastră… Fără ajutorul de aici, de acasă, nureuşeam. Vă mulţumesc din nou. De mii de orivă mulţumesc, zice, simţind că n-are aer, Cos-min.

Ţâncul de altădată, coborâtul din munţi,om mare acum, ocupant al unui loc bun pescara socială, inginer, de! se aşează în ge-nunchi în faţa tuşei, apoi a unchiului, le ia, perând, mâna, le-o sărută şi, cu glas strangulat,rosteşte:

– Mulţumesc, mamă! Mulţumesc,tată!

Auzind înălţătoarele cuvinte, care nucredeau că le vor fi adresate vreodată, seîmpăcaseră din tinereţe cu gândul că n-are ci-ne să le zică astfel, nu ştiu bătrânii ce să facă,ce să spună. Puternic emoţionaţi, îi pun mânape creştet lui Tinică, dându-i parcă binecuvân-tarea pentru că a devenit fiul lor. „Dacă vrea elsă fie băiatul nostru, e, dacă nu, nu!”, ziceatuşa Teia demult, pe când Tinică era un puştan.De pe atunci simţea munteanul puternica le-gătură de suflet, a mai exprimat-o, dar n-a fostîn stare să pronunţe cuvintele acelea miracu-loase până acum, când recunoştinţa faţă de ceicare l-au considerat fiul lor a crescut enorm, a

depăşit limitele obişnuitului. – Tu să nu-ţi faci griji că rămânem

singuri pe aici, ne descurcăm noi, îl încura-jează unchiul Gili. Ne mai ajută şi Mona… Eae mai norocoasă, a prins post în Buzău…

– Nu în Buzău, lângă casă, se făleşteMona. Trec de rond şi gata, sunt la şcoală, e lao aruncătură de băţ şcoala. Nu mă aşteptam laasemenea noroc. Dacă lua şi ’mnealui repar-tiţie aici…

– Doar n-o să stau la Braşov o viaţă!zice inginerul. Cum se iveşte ceva bun, cumvin acasă. Oricât o să-mi placă Braşovul, numă va ţine legat de el. Am coborât eu de lamine din sat, n-o să fie o problemă să o iau lavale de pe Tâmpa!

– Muntele n-o să te ţină legat, dar ecineva, cu mai mută putere de atracţie decâtmuntele, care poate să te fixeze definitiv înBraşov, îl tachinează Mona.

– Se putea să nu te ducă gândul laJeni? Ştii bine că ea încurajează relaţia noas-tră, o apără Tinică pe cea de care se teme dom-nişoara profesoară.

– Aşa e! De la distanţă, aşa e… Cândvei fi acolo, altfel se va pune problema!

– Ia încetaţi voi cu problemele, copii,intervine unchiul Gili. Problema voastră e săvă adunaţi aici, la casa voastră, şi să v-o aran-jaţi cum vreţi, vilă să faceţi din ea!

– Iar o iei tu înainte cu ideile tale! Aimai bătut apropou’ ăsta cu adunatu’, de s-auruşinat copiii, îi retează vorba consoarta.

– Da, aşa e, mi-aduc aminte, am zis,când au terminat liceu’ am zis. Da’ acu’ ei suntmult mai aproape de acest adevăr. Nu-i bai că,deocamdată, se depărtează unul de altul. Seadună ei, se adună, o să vezi, şi-o să facă aicio vilă ce n-a văzut cartieru’! prezice unchiul Gili.

Fusese Cosmin la Braşov, în excursie,dar de „Tractorul” tot de la televizor şi din zia-re ştia. Când a văzut ce înseamnă uzina, cu-noscută peste mări şi ţări, n-avea cum să nu fiemândru că va lucra acolo. S-a adaptat repede,deşi n-a fost simplu, cum i s-a părut în primelezile. În faza finală de execuţie, tractoarele ve-neau pe bandă ca pe un râu liniştit, se întrupaudin munca a zeci de mii de oameni, purtausemnătura fiecăruia dintre ei. Proaspătul in-giner le semna cu numele de Măslină, împru-mutat de la aluniţa de pe gât, aşa îi ziceau ceide la montaj motor, unde fusese repartizat.După doi ani, semnătura lui avea deja greutatetehnică, dar nu neapărat pentru calităţile ingi-nereşti era îndrăgit de oameni, ci mai ales pen-tru firea lui deschisă, pentru corectitudinea şialtruismul lui, pentru zâmbetul aproape ne-lipsit de pe buze.

Se înşurubase bine proaspătul inginerla „Tractorul”. Şi la casa unde stătea cu chirieera totul în regulă. În plus, avea tinereţea cu el,avea cutezanţă, vigoare, exuberanţă, avea detoate, până şi câştigul era mulţumitor. Avea detoate, dar nu era acasă. Locuia aproape de uzi-nă, la nişte evrei trecuţi de şaptezeci de ani,singuri, unicul lor fiu era departe, în StateleUnite. S-au bucurat bătrânii că au un chiriaştânăr şi la locul lui, mai schimbau şi ei o vorbăcu cineva.

Se ducea inginerul, bineînţeles, la Bu-zău când avea liber, de sărbători, la sfârşit desăptămână sau în concediu, nu făcea mult pânăacolo, în jur de trei ore. Ai lui se bucurau să îlvadă, dar cel mai mult se bucura Mona. Dupăîntâmplarea cu pictorul, în urma căreia Cos-min a crescut şi mai mult în ochii ei, simţea că

nu mai poate să respire fără el. „Ce fericittrebuie să fie Ursu, îşi zicea blonda. La muncăîi merge bine, în plan sentimental îi mergeprea bine… Şi-a îndepărtat definitiv adver-sarul, pictorul ahtiat după femei, fără să se in-tereseze măcar cine e. Chiar şi pe adversariiipotetici i-a dat la o parte fără niciun efort.Acum poate să aibă siguranţa că doar el va ficel care va umbla pe aceleaşi cărări cu mine.Îl aştept oricât va fi nevoie, o viaţă, dacă enevoie, îl aştept. Orice sacrificiu e prea micfaţă de sufletul lui mare. Şi unde e sacrificiul,dacă vine când şi când acasă? Dacă nu venea,ca alţii, cu anii? M-aş fi dus eu la el… Acumcine mă împiedică să mă duc?”

Scurtă, dar ce densă a fost vizita Mo-nei la Braşov! Tot ce a aflat despre Cosmin, dela gazdele lui, a făcut şi mai luminoasă aura desfânt din imaginaţia sa. Acum ştia mult maimulte despre el şi era mândră că e iubita unuiasemenea om. Un singur lucru nu ştia: caremai sunt relaţiile lui cu Jeni. După întâmplareacu pictorul, n-a avut curaj să-i pună o aseme-nea întrebare. De mult îi stă pe buze întrebareaasta. Ce-ar fi să-şi ia inima-n dinţi şi… Nu! Arzice inginerul că a venit de la Buzău special,să-i adreseze întrebarea asta idioată, care nulămureşte nimic. Ba lămureşte, face ordine înnopţile ei neliniştite, când îl vede pe el şi peJeni cum urcă Tâmpa ţinându-se de mână şirâzând fericiţi. Fericirea lor întunecă fericireaei. Dacă ar dispărea şi scena asta… Nu rezistătentaţiei de a afla ce mai face rivala sa şi în-treabă, încercând să pară dezinteresată:

– Jeni stă departe de aici?– Mi-a spus cam pe unde are casa, dar

n-am reţinut, cunosc prea puţin oraşul. Dar dece te interesează? Vrei să-i facem o vizită?

– Dacă ar fi posibil, da.– Îi dăm întâi telefon…Au sunat de la un telefon public. Jeni

nu venise acasă, era la Cluj.– Însemnă că are un prieten acolo, în

Cluj, de-aia n-a venit ea acasă, presupune Mo-na. Nu ţi-a spus nimic de vreun prieten de-al ei?

– Ba da, zicea că e vorba mai mult deo joacă, nu e ceva serios, când o să fie ceva se-rios, îmi spune ea.

– Chiar crezi că îţi spune ţie tot?– Tot poate că nu, dar ce e mai impor-

tant îmi spune. A rămas o prietenie frumoasăîntre noi.

– Doar atât?– Atât, dar asta nu e puţin. E mare lu-

cru să-ţi deschizi inima către cineva. Desprenoi, ştie tot. În clipele acelea grele, ea m-asfătuit să nu mă îndepărtez de tine orice ar fi.Dar gata cu Jeni, prea alunecăm spre chestiidelicate… Mai bine mergem să luăm o gură deaer.

Tare, aerul Braşovului! Şi curat. Celmai curat aer pe care îl respira Mona după în-tâmplarea cu pictorul.

REVISTĂ DE CULTURĂREVISTĂ DE CULTURĂ Pagina 19

SSTTAAGGIIAATTUURRAA IIUUBBIIRRIIII