Revista Zona Literara Nr 1- 2 Ianuarie - Februarie 2013 Varianta Internet

2013 / ianuarie - februarie / Zon@ Literară / 1www.zonaliterara.com

2 / Zon@ Literară / ianuarie - februarie / 2013 www.zonaliterara.com


Este simplu, în fiecare zi este noapte iar noaptea vedem stelele pe care ziua nu le putem vedea. Dacă ai insomnii ce faci? Te uiţi la stele, apoi te uiţi la televizor, unde se vorbeşte despre sfârşitul lumii. De aceea, pentru a evita tâmpirea voluntară, specialiştii recomandă trei feluri deloc dificile de a te uita la TV:

1. Cu televizorul închis, dar cu ochii larg deschişi;

2. Cu televizorul închis şi cu ochii închişi;3. Cu televizorul deschis, ochii deschişi,

dar cu sonorul pe mut şi TV-ul acoperit cu o pătură din păr de cămilă;

Dacă eşti singur noaptea, eşti singur în fiecare zi.

Totul revine la viaţă când copiii mei pun multe întrebări: „de ce vorbesc cu gura mea?” sau „de ce nu eşti tu mama şi mama nu este tu?” sau „de ce ai doi ochi când poţi vedea şi cu unul închis?” sau „de ce bocancii umblă desculţi şi nu poartă şi ei o pereche de bocanci?” sau „dacă am pune covor pe tavan, s-ar numi podea?” sau „de ce este noapte în fiecare zi?” etc. Eu le răspund tot timpul doar aşa: „pentru că altfel am face pipi noaptea în pat” şi ei înţeleg şi jucăm fotbal în casă cu portocale.

Când ai familie şi eşti insomniac, soţia ta poate deveni geloasă chiar şi pe-o insomnie. De pildă, soţia mea crede că o înşel cu luna, cică mi-a găsit odată pe cămaşă un fir de păr de-al ei. I-am explicat că luna nu este femeie, ci un bolovan. A răsuflat uşurată şi mai departe nu se cade să povestesc ce s-a întâmplat.

În fiecare zi este noapte şi, ca să scap de insomnii, mi se întâmplă ciudata chestie să mă îndrăgostesc de soţia mea în fiecare zi. Ea nu mă crede. Îmi zice: „eşti un mincinos, mincinosule!” îmi place când îmi spune asta.

Iau chitara şi-i şoptesc chitarei la ureche: „cântă-i o melodie” şi chitara începe să cânte singură, în timp ce noi facem ceva ce nu se cade să zic aici.

În fiecare zi, copiii mei dorm, dar mă miră faptul cum de mai au timp să fie trezi în fiecare zi.

Duc o viaţă fericită de insomniac. Privesc totul cu detaşare şi poate ăsta este singurul motiv pentru care în fiecare dimineaţă găsesc pe pervaz găinaţi de înger.

Chiar acum, de revelion, i-am spun soţiei pentru a o linişti: ”Revelionul s-a amânat pentru la anu’!” şi nimic nu ne poate opri să dăm play la Melancholia lui Lars Von Trier. Pentru final, se cer două concluzii:

1. Nu mi-e frică de sfârşit, pentru că el nu există.

2. Nu mi-e frică de sfârşit pentru că nu sunt singur, îi am pe ai mei lângă mine, de o parte viii şi de o parte morţii.

În orice caz, am companie, nu sunt singur iar asta îmi dă încredere să spun că SFÂRŞITUL LUMII S-A AMÂNAT PENTRU LA ANU’!

Sfârşitul lumii s-a amânat

pentru la anu’

poE(m)ditorial

Marius Ştefan Aldea


Ioana Petcu

Nebunul pentru tragicii greci este un fel de nucleu pentru acela care se va arăta din epoca lui Shakespeare până în dramaturgia modernă. În concepţia elenilor, nebunii sunt de fapt cei neînţeleşi, cei care vorbesc încriptat (aşa cum sunt profeţii), cei ce îndeplinesc fapte care depăşesc limitele (momentele de nebunie ale lui Oedip, coşmarele lui Oreste, bucuria exuberantă a lui Xuthos la recunoaşterea copilului). Stările de pierdere a sinelui delimitează sau topesc în acelaşi trunchi partea văzută cu cea nevăzută. Astfel dublul se face prezent, fie că face să coexiste, fie că desparte două zone.

Dar nebunia implică şi tragicul. În frenezia fugii, chinuită de tăun, Io cutreieră tărâmuri îndepărtate. Durerea ei amplificată o face inconştientă, cât timp goneşte ea este deposedată de persoana ei, de interiorul ei. Invizibilul se adânceşte în ea. Recăpătarea conştiinţei echivalează cu momentele de acalmie, sincope în care îşi spune povestea tristă. Uneori Io pare doar o păpuşă pe sfori de care dispun zeii – Zeus i-a dăruit un copil, Hera, la rândul ei scăpată de sub control, o blestemă. Întreaga piesă Prometeu înlănţuit stă sub semnul focului. De la aducerea luminii printre muritori, până la focul care arde mocnit în revolta şi aroganţa personajului central, până la mânia lui Zeus, simbolul

parcurge o gamă vastă de variaţii semantice. Nebunia lui Io irumpe ca o flacără, identitatea o părăseşte şi în femeia-junică se naşte alteritatea: “Vai mie, turbarea din nou mă cuprinde / Şi creieru-mi iarăşi s-aprinde rănit, / Iar ghimpele strechei mă arde; se zbate / În pieptul meu inima plină de spaimă / Şi ochi-mi rotesc ameţiţi. / Furtuna turbării mă smulge din căile mele / Şi limba mi-e neputincioasă; / Iar cugetu-mi tulbure luptă zadarnic / În groaznica furiei tălăzuire”1

O senzaţie turbionară o copleşeşte pe Io, iar confuzia ei este nimicitoare. Zeii pedepsesc pentru că invizibilul nu poate fi explicat în totalitate şi în acest caz trebuie să existe ceva sau cineva care să rezolve hieroglifa necunoaşterii. Misterul în concepţia anticilor are forme foarte fizice. Astfel, Io goneşte din pricina păcatului ei cu Zeus care a mâniat-o pe Hera, cu toate că, privit raţional, mitul ei se rezumă la alterarea eului. Pentheu plăteşte cu viaţa nu pentru că nu a respectat cultul lui Dionysos, ci pentru că el suferă un fenomen aproape vecin cu schizofrenia. Are o personalitate multiplă, fapt relevant nu doar de travestirea sa în femeie, dar şi de violenţa cu care ia decizii capitale. Kypris este vinovată pentru amarul 1 Antologie. Tragicii greci, studiu introductiv şi comentarii de D. M. Pippidi, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 254

Teatrul cu ochii nebuniei

Vizual & Virtual


destin al Fedrei, pe acelaşi motiv ca şi zeul bahic, pe motiv că Hippolit o desconsideră ca zeitate, ea o îmbolnăveşte pe Fedra şi dezlănţuie nefericirea în casa lui Teseu. Toate personajele care îşi pierd identitatea se apropie de eroii demitizaţi ai existenţialismului sau ai absurdului care nu mai văd în ei decât un enorm gol al fiinţei şi o imposibilitate de a fi liber. Acesta este momentul în care, pentru protagoniştii moderni se arată angoasa. Aşa este şi în cazul strămoşilor lor. Io aminteşte de frica atotcuprinzătoare care o năpădeşte; nu este vorba de o frică fizică, ci mai degrabă de spaima înaintea neantului din faţa ei. Este un fel de metaforă. Zările nenumărate prin care goneşte reprezintă haosul şi nesfârşitul. Pentheu fuge din faţa mamei sale, dar nu pentru că s-a speriat de ea ca înfăţişare, ci pentru că nu mai poate recunoaşte în ea pe fiinţa blândă care i-a fost alături, pentru că e despuiat de tot ce are – de identitate, de putere, de autoritate. El aleargă printr-o pădure necunoscută urmărit de femei hibride, rude cu el şi străine în acelaşi timp. Sentimentul derutant îl doboară, abia apoi intervine gestul capital al mamei-fiară. Şi Fedra se teme, dar nu de lucruri simple aşa cum ar putea să se citească la suprafaţa textului. Temerile ei vin din străfunduri: nu poate iubi cu adevărat, pentru că dragostea ei este una maladivă şi pentru că e respinsă în orice sens; refuzul iubirii este şi refuzul fericirii şi al fiinţei ei cu totul. Nerecunoscându-se în noul chip mistuit de boală şi de chin, ea se simte ca într-o cămaşă de forţă, ca într-un aparat de tortură care nu poate fi oprit din felul în care trage de corp, întinzându-l, mutilându-l. Mai mult chiar, nimeni dintre cei apropiaţi nu o înţelege, nici chiar doica, iar senzaţia neplăcută de a nu putea împărtăşi nimic nimănui pentru că toţi ceilalţi sunt ecrane sparte dincolo de care nu se înregistrează nimic, sporeşte angoasa.

Dintre cei trei tragici greci, Euripide este şi cel mai aplecat spre tema iluziei. Desigur, toţi folosesc procedeul deus ex machina, dar el este cel mai “înverşunat” în acest sens şi nu doar atât, dar piesele sale sunt şi mult mai atmosferice în comparaţie cu antecesorii săi. Mult mai dinamice din punct de vedere al construcţiei şi cu personaje mult mai umane şi mai credibile, Euripide este şi un

premergător în materie de ambianţă şi efecte dramatice. Bacantele este una din scrierile sale dintre cele mai bogate în astfel de artificii, de altfel preferată şi de mulţi regizori2. Într-un comunicat de presă referitor la noua lui versiune, Luca Ronconi afirma că teatul antic este ca un magnet care atrage şi se lasă atras, pentru că în simplitatea sa reprezentativă lasă loc desfăşurării creativităţii. Pentru artistul italian, Bacantele reprezintă opera cea mai densă, cea mai sugestivă şi mai misterioasă din opusul antic. Conturând aerul feeriilor de mai târziu, autorul face un joc din alternanţa planurilor vizibil-invizibil şi din balansul constant dintre părăsirea ego-ului şi recăpătarea alter-egoului. Fecund în elemente teatralizante, textul oferă structuri duale: travesti, transformări (un fel de scamatorii ale lui Dionysos), toate datorându-se nebuniei care-i învăluie pe toţi. Considerat, alături de Apollon, zeul tragediei prin excelenţă, Dionysos poartă cu el un cult al exuberanţei decadente, legenda conferindu-i o dublă aură încă de la naştere: el întruneşte principiul feminin şi masculin în aceeaşi entitate şi, deopotrivă, întruneşte principiile lumeşti şi divine fiind zămislit de Semele, fata regelui Cadmos, dar şi de Zeus, tatăl care l-a crescut în coapsa lui, ascunzându-şi pruncul de furia soţiei lui, Hera. Semele moare, trăsnită de focul iubitului ei, astfel că fiul zeului se va maturiza în preajma Nimfelor cărora părintele îl încredinţase. Lipsit aşadar de elementul masculin din familie, se va feminiza la rândul lui – şi nu în puţine rânduri el apare figurat cu trăsături femeieşti. Simbolurile sale sunt viţa de vie care se caţără pe tyrs (toiagul lui) şi o serie de animale în care se poate transforma: pentru că nu trebuie uitat, zeul este unul al metamorfozei, un fel de labilitate somatică îl carcaterizează. Se poate înfăţişa în taur, în ţap, în leu sau în panteră, iar şarpele

2 The Bacchae, regia Wole Soyinka, Royal National Theatre din Londra, 1972; Baccanti, regia Luca Ronconi, Teatro di Prato, 1977; Bacantele după Euripide, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte, 2004; Le Baccanti, regia Luca Ronconi, Picolo Teatro di Milano, 2004; The Bacchae, regia Michael Matthews, Compania Celebration Theater, West Hollywood, 2007; musical-ul The Bacchae, regia John Tiffany, Teatrul Naţional din Scoţia 2007; Le baccanti, regia Giacomo Bonagiuso, Teatrul Selinus di Castelvetrano, 2008; filmul Le baccanti, regia Giorgio Ferroni, 1961.


este unul dintre elementele care-l însoţeşte. Dionysos înseamnă de fapt confuzia atât pentru Pentheu, cât şi pentru Agave şi pentru Cadmos. Până şi Tiresias, prezenţă constant mistică în tragedia greacă, este acum prins de frenezia celebrărilor şi oferă o figură deschisă. Menţionăm că episodul întâlnirii dintre Cadmos şi Tiresias este considerat în critică fiind drept unul comic de vreme ce ambii renunţă la sobrietate şi la poziţiile lor importante deghizându-se în haine colorate şi vorbindu-şi aproape cu umor. Pentheus este cuprins de nebunie progresiv: întâi află că Dionysos a pătruns în oraş şi a pornit cortegiile de satiri, sileni şi bacante, cărora li s-au alăturat şi femeile din neamul său; apoi înnebuneşte în discuţia pe care o poartă cu tânărul necunoscut pe care nu-l poate domina, şi ca orice tiran nu poate suferi înfruntarea ageră a unui supus; în cele din urmă “vraja” se coboară pentru totdeauna pe ochii lui şi se lasă în mâinile zeului care-i este străin. Ochii lui Pentheu nu se schimbă aşa cum se schimbă cei ai lui Ion la aflarea identităţii lui adevărate, sau cum sunt cei ai lui Oedip care nu vor mai vedea decât moartea după momentul crucial al descoperirii sinelui. Ochii lui Pentheu sunt aceeaşi, doar că lor li se dezvăluie un alt univers, muntele Citeron îşi expune partea sa fantastică, stranie, dar seducătoare. Pentru că Dionysos este un seducător. La fel se întâmplă şi cu mama lui, cu Agave, ai cărei ochi nu mai percep decât latura ireală. Persoanjele din Bacantele suferă de o absorţie totală în invizibil, absorbţie care este egalul morţii în cazul lor. Întâmplările pe care vestitorul le povesteşte în rezumat după ce ele s-au consumat în afara scenei, aşa cum au plăcerea de a face autorii antici, sunt până la urmă un fel de timpi sincopaţi în care toţi se află în anticamera dispariţiilor. După se timpul îşi revine la curgerea normală, după ce dispar spectrele nebuniei, lumea este aceeaşi, se pot observa doar efectele trecerii prin gaura neagră. Recunoşterea fiului ucis, dezlănţuie moartea mamei care chiar dacă nu are loc faptic, este prezentă în mod absolut. Tragicul în privinţa lui Agave survine din imposibilitatea de a recupera pierderea care nu se referă doar la copilul ei, dar şi la propria persoană. Fericirea interzisă, într-un mod foarte violent de altfel, implică prezenţa

thanaticului. Dionysos e un magician nefast al timpului, un clovn cu un machiaj viu în spatele căruia se adânceşte negura răzbunării divine. Am folosit termenul de „clovn” pentru că imaginea pe care o oferă personajul este una hibridă între comic şi dramatic, ceea ce îl apropie mult de teatralitate. Acţiunea împinsă la extremă poartă în ea însemnul absurdului. Limita dintre comic şi tragic se şterge astfel că se iveşte neînţelesul, confuzia. Discuţia dintre zeu şi Pentheu denotă o grijă inexplicabilă a celui din urmă pentru persoana lui hilară, pe care însă o percepe ca fiind normală. Din acest contrast ia naştere dramaticul profund. Este un dezechilibru ireconciliabil între divin şi uman: omul a devenit iar o păpuşă în mâna lui Bachus care îi coordonează mişcările după propria voinţă. Corpul fără suflet şi fără măruntaie care apraţine acum lui Pentheu este ridicol şi trist, în egală măsură:

“(Dionysos iese din palat şi se întoarce pentru a-l chema pe Pentheus. Acesta apare gătit cu peplos lung, încins la brâu, mitră pe cap, tyrs în mână. Purtarea lui este din ce în ce mai stranie).

Dionysos: Nerăbdător să vezi ce nu e de văzut şi să doreşti ce nu e de dorit, te chem, Pentheus, ieşi din palat, arată-te privirii mele îmbrăcat în straie de bakhantă, cu duhul rătăcit, ca s-o pândeşte pe maică-ta şi ceata ei. […]

Pentheus: Într-adevăr, eu cred că văd doi sori şi două Thebe, două cetăţi cu şapte porţi. Tu pari a fi un taur ce merge înaintea mea; ţi-au şi crescut pe frunte două coarne. Deci tu erai sălbăticiune? Te văd schimbat în taur? […] Dar spune-mi cum arăt? Nu semăn cu Ino la stat sau mai degrabă cu Agave, maică-mea?

Dionysos: Uitându-mă la tine, îmi pare că le văd pe ele. Priveşte-te, aici un cârlionţ a lunecat din locul lui, nu stă cum ţi l-am potrivit suv mitră”3.

Zeului îi place să se joace. Scena migrează între cochetărie feminină şi cuvinte ce desemnează adevărul crud: mintea rătăcită, irosirea sufletului, obiectualizarea umanului. Textul nu vorbeşte despre legăturile lui Dionysos cu Pentheu, dar legenda ne explică şi totodată ne deschide noi piste: cei doi sunt 3 Euripide, Op. cit., pp. 172-173


veri. Zeul revine de fapt în oraşul de baştină, acolo unde mama lui a căzut pradă zeului şi de unde a fost alungată. Răzbunarea lui atinge cetatea în întregime, iniţial sub formă ludică (alaiurile de menade), mai apoi răul şi durerea finală copleşesc sufletele. Întâlnirile dintre Dionysos şi regele Thebei conţin în ele şi o răzvrătire de ordin genetic. Cel care se află în avantaj este zeul care cunoaşte situaţia şi în felul acesta îl domină o dată în plus pe rivalul său. Obturat în vizibil, ca şi cum ar fi încarcerat în propria vedere, Pentheu nu va înţelege nimic nici după ce invizibilul i se va revela. Singurii asupra cărora se va simţi un efect sunt Cadmos, bunicul pământean al zeului, şi Agave, mătuşa care cândva îi jignise mama alături de celelalte surori.

Mihai Măniuţiu încearcă două variante la piesa amintită, ambele adaptate modernităţii. Şi nu sunt simple adaptări doar fiindcă “dau bine” pentru omul secolului XXI, ci fiindcă ele răspund raţiunii actuale, care cu mici diferenţieri este aceeaşi raţiune ca şi în timpurile îndepărtate. În spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti4 regizorul transpune totul într-un limbaj parodic, punând accentul pe teatralitate, ceea ce relevă şi textul de bază. Un fel de teatru hiperbolizat se descarcă pe scenă, senzaţia care se lasă este aceea a oscilării între rizibil şi grotesc. Un fel de râs forţat, nervos, până la urmă, absurd, se descătuşează în Bacantele. Critica a primit realizarea cu rezerve, Grid Modorcea, în „Cronica română” crezând că mizanscena nu-l arată pe Euripide şi nu a înţeles scrierea veche: “Şi Mihai Maniuţiu, regizorul spectacolului, bine a scris pe afiş «după Euripide», fiindcă nu putea să comită decât un simulacru de spectacol antic. […] Spectacolul este, desigur, o impietate la adresa teatrului antic, care presupune din start ideea de altar, deci de ceremonie sfântă”5. Credem că vederea pluriperspectivistă este şi cea corectă în teatru şi nu suntem de acord cu viziunile unice care nu pot fi reconstruite. Textul fiind o canava deschisă poate fi forat în adâncime sau poate fi citit la suprafaţă, cert 4 Bacantele după Euripide, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Naţional Bucureşti, 1997, cu Ovidiu Iuliu Moldovan (Pentheu), Florina Cercel (Agave), Marius Bodochi (Dionysos)5 Grid Modorcea, O scenă pentru Bacantele în „Cronica română”, martie, 2004

este că explorarea straturilor în densitatea lor aduc elementele de detaliu care pot sugera apoi drumuri nebătătorite. Aşa cum în piesa discutată, dincolo de cultul bahic (care de altfel nu are nimic din sfinţenia creştină, fiind unul orgiastic), atmosfera iluzionistă conferă noi dimensiuni interpretative. Varianta din 2004 de la Târgovişte6 împinge dublul la un macrosemn teatral. Acum regizorul trece în subsidiar violenţa (dorim să semnalăm că temele care conduc ideile principale din creaţiile lui se apropie mult de însemnările lui René Girard7 în marginea tragediilor antice, cu precădere în marginea textului lui Euripide). Ca şi cum ar fi nişte sălbăticiuni dezlănţuite, eroii sunt despărţiţi de public printr-o plasă de fier. Pe de o parte scena arde mocmit sau explodează brusc, pe de altă parte publicul este închis în spaţiul lui ivizibil – pare că toată lumea este supusă unui pericol şi toată lumea este condamnată la prizonierat. Iar starea de prizonier vine din tragic şi pentru spectatori şi pentru actori. Măniuţiu îşi costumează personajele (şi e valabil şi în cazul Electrei) cu haine moderne, chiar banale. Uneori trench-ul şi pălăria unui personaj feminin într-un singur spot de lumină sau paltonul ponosit al lui Tiresias evocă veşmântul (exterior şi interior) al Străinului camusian sau personaje secundare dintr-o nuvelă cehoviană. Cutiile, paravanul folosit de scenograf pentru a delimita culisele se rampa luminată, dau senzaţia de sufocare şi trimit spre acelaşi sentiment absurd. Într-un fel parcă s-ar profila undeva, în lăuntrul acestor cutii de carton, personajul lui Daniil Harms care s-a închis şi a început să se sufoce într-o ladă, moartea fiindu-i însă interzisă8. Neverosimil, oarecum comic, dar şi foarte trist – adică absurd. În aceeaşi linie se înscrie şi povestea lui Agave şi a lui Pentheu. În viziunile sale scenice, Măniuţiu dă acelaşi răspuns întrebării: invizibilul este de nepătruns, oricât ochii noştri ar căpăta vedere extraretiniană.6 Bacantele după Euripide, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul “Tony Bulandra”, 2004, cu Liviu Cheloiu (Pentheu), Ştefan Cepoi (Dionysos)7 René Girard, Violenţa şi sacrul, traducere de Mona Antohi, Bucureşti, Editura Nemira, 19958 Daniil Harms, povestirea Lada în Mi se spune capucin, traducere, prefaţă şi note de Emil Iordache, Iaşi, Editura Polirom, 2002


O montare de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj aflată sub coordonarea lui David Zinder9 se află incontestabil sub nimbul jocului dintre identitate şi alteritate. Scenografia (semnată de Miriam Guretzky) împarte spaţiul publicului în două, poziţionându-l în oglindă. Scena se prelungeşte sub formă de dreptunghi, iar spectatorii sunt aşezaţi de o parte şi de alta, pe lungimea dreptunghiului. Prezenţele lor se pot descifra vag în penumbră. Eu şi celălalt este relaţia care se prefigurează în aranjamentul spaţial. Relaţiile tensionate dintre personaje, care alunecă mai mult în grotesc şi uită puţin de umorul textului, implică aceeaşi relaţie. Menadele acţionează ca un grup, din care se desprinde Agave, despuiată, cu pletele blonde răvăşite, aflată clar într-o transă a invizibilului. Unu şi multiplu, parte şi întreg sunt noţiuni relaţionale sinonimice celei dintre eu şi celălalt. Obiectele centrale resemantizate continuu sunt nişte capete înfăşurate în faşa medicală. Prezenţe ciudate, capetele semnifică, în funcţie de acţiune, fie imaginea finală a mamei care desface de pe trunchi ţeasta fiului într-un apogeu al pierzaniei, fie recunoaşterea tardivă după ce cadavrul a fost atât de mutilat încât nu a mai rămas decât o coajă informă din el, fie sacrificiul suprem. Dar capul detaşat de corp trimite şi la desfacerea ordinii universale: pshyche este despărţită de soma. Şi animus de anima. Cumva ne putem întoarce la ideea teatralităţii teatrului, când scena arată precis că totul este o butaforie enormă şi că dincolo de morţii din spectacol nu e decât un înveliş gol, care nu are nimic viu înăuntru.

Oare să nu fie aceasta tragedia teatrului – această neputinţă de a umple cu viu viscerele manechinului? O serie de alţi dubli pot fi depistaţi în spectacol: lumină-întuneric, spus-nespus, arătat-ascuns. Culoarea albă este şi ea un fetiş al regizorului Zinder, ea face ca puritate iniţială să se transforme în hidos. Astfel că albul este şi el acum o culoare duală: sacrul implică în mod axiomatic profanul. Într-o cronică realizată pentru acest spectacol,

9 Bacantele de Euripide, regia David Zinder, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, 2004, cu Sinkó Ferenc (Dionysos), Oldizsár Emöke/Tordai Tekla (Agave), Buzási András (Pentheu)

Radu Ţuculescu nota cu fineţe: “Culoare ce semnifică fie absenţa, fie suma culorilor. Albul se află mereu la extreme, are o valoare limită. În schema clasică a oricărei iniţieri, el este moartea şi renaşterea. Albul apusului (alb mat) şi albul răsăritului (cel strălucitor). Albul fast şi albul nefast. Albul răsăritului, al purităţii, al inocenţei, al virginităţii. Albul giulgiului, al spectrelor, al tuturor nălucilor... Albul e şi o culoare a revelaţiei, a stării de graţie...”10. Supratema spectacolului se însumează din semnele teatrale – nuclee cu semnificaţii multiple care însă converg la unitate. Ea constă în ştergerea fiinţei prin anihilarea eului. Mulţimea de cranii ca de ceară care constituie imaginea din afişul spectacolului reprezintă pe toate personajele fantoşate care ca într-o sală de teatru părăsită zac în dezordine pe podea.

Invizibilul în Bacantele este abisul. Iluzia face doar posibilă alunecarea în neant.

Povestea lui Aiax văzută în piesa lui Sofocle este similară din punctul de vedere al apariţiei iluziei şi a intruziunii zeului în creierul uman cum se întâmplă şi în Bacantele. Lipseşte însă acum atmosferica, primând partea moralizatoare. Aiax se supune aparent zeilor, dar este pedepsit în final pentru încercarea lui de a se preamări: după moartea lui Ahile el concurează pentru a obţine armele acestuia care trebuiau să fie atribuite celui mai viteaz dintre aheieni; învins fiind de Ulise el vrea să se răzbune şi considerând că a fost pus la cale împotriva lui un complot se decide să omoare pe toţi capii aheilor. Lucru imposibil pentru că în acest momentu intervine Lussa11, mai precis

10 Radu �uculescu, Radu �uculescu, Dionysos şi flubberul său cel alb... în „Observator cultural”, nr. 254-255, ianuarie, 200511 Termenul este preluat din greceşte şi înseamnă Termenul este preluat din greceşte şi înseamnă “tulburarea fiinţei”. Jean-Pierre Vernant făcea apropierea dintre Lussa şi Thanatos “Când un om este posedat de Lussa şi mimează gesturile, expresia şi strigătele Gorgonei, devine el însuşi un fel de dansator al morţilor, un bacant al lui Hades. Teroarea care îl domină, spaima care îl înfioară şi care îl face să danseze pe sinistra melodie a flautului vin direct din Infern: în ele este concentrată puterea unui mort, a unui demon răspunzător care îl urmăreşte pentru a-l sili să-şi ispăşească păcatele [...]” (Jean-Pierre Vernant, La mort dans les yeux, Paris, Hachette, 2008, p. 62). În fapt toţi cei cuprinşi de Lussa descoperă mai târziu că au pierdut fiinţa, că nu mai sunt decât oameni fără viaţă care-şi duc umbra fără formă pe pământ. Aşa sunt Oedip, Oreste, Electra şi Clitemnestra, Pentheu şi Agave, Aiax,


intervine Athena care furându-i minţile îl face să masacreze o ceată de vite. Iluzia se joacă în capul eroului. El crede că a săvârşit sacrificiul suprem şi a înlăturat toţi rivalii trimiţându-i în Hades în numele Atenei, când de fapt privirea lui umbrită nu vede reala dimensiune a faptelor. În fond, uciderea cirezii de vite nu este decât un pretext, când de fapt protagonistul este pedepsit pentru iniţiativa luată în gând. Momentul nebuniei lui Aiax, în care nimic nu mai este recunoscut, determină fantoşarea lui. Atunci el nu mai reprezintă decât un trup desfăcut în care se întrevede un vid enorm. Chipul păpuşii pe sfori nu-l părăseşte nici pe el. Aici intervine iar imaginea absurdului. Neputinţa de a ieşi din cercul desenat de zei, neputinţa de a scăpa de sub vraja care goleşte corpul de suflet, de a stăpâni invizibilul – iată nimicnicia la care este supus şi Aiax. Aram Frenkian afirma pe bună dreptate: “El se supune pur şi simplu în faţa hotărârii divine şi a puterii sublime din la care ele emană. Nimic mai mult. Este un fel de credo quia absurdum, pronunţat înainte de vreme”12. Gestul final al lui Aiax de a-şi pune capăt vieţii poate fi interpretat drept salvarea sa, el trecând sub îndemnul propriei voinţe de partea cealaltă a lumii, însă poate fi perceput şi drept o acceptare a corpului său vid. Clipa în care vede cu adevărat măcelul pe care l-a produs, este cea în care personajul se recunoaşte şi, asemenea lui Oedip, realizează cât de cumplit poate să fie chipul lui interior.

Fedra – toţi sfârşind înainte de a părăsi lumea muritorilor. Moartea lor nu este decât o certitudine a nefiinţării.12 Aram Frenkian, Aram Frenkian, Op. cit., p. 57

Egoismul prin care care se decisese iniţial să omoare şefii aheieni decurge din noaptea fiinţei sale. Cuvintele finale ale peronajului de legendă se aud precum într-o incantaţie care coboară viaţa în moarte: “Să duc pân’ la sfârşit ce-mi fost-am pus în gând! / ... O! Moarte, moarte-acum te-ndură şi mă vezi! / Curând, curând de taină sta-vom în Infern. / O! Tu, o rază-a zilei ce străluci, şi tu, / O! Soare de lumină dătător, Aias / Vă spune cel din urmă-al lui cuvânt […] / Şi-acuma, bun rămas! Ce-oi mai avea de spus / Voi spune-acolo jos... la Hades... în Infern!”13

Aiax invocă elementele naturii, singurele elememente ale realului care au rămas imuabile. Lumina pe care o vede, acum cu ochii morţii, este una orbitoare, cea care-l va purta pe tărâmul invizibilului. Critica14 îl alătură pe Aiax în galeria personajelor sacrificiale (împreună cu Antigona). Totuşi neexcluzând această opinie, nu o împărtăşim în totalitate, de vreme ce considerăm mai importantă problema identitară în cazul ambelor personaje. Într-adevăr ei practică suicidul pentru că nu-şi mai găsesc loc acolo unde au trăit fericiţi, dar şi pentru că nu se mai regăsesc pe ei. Mai mult, nu mai regăsesc (nu mai recunosc) chipul lor frumos de altă dată. Întâlnirea cu urâtul îi determină să recurgă la varinata finală. Confruntarea dintre identitate şi alteritate, îl face uneori pe Hades atotputernic.13 Antologie. Tragicii greci, Op. cit., pp. 314-315 14 Rosanna Lauriola, Rosanna Lauriola, El Ayax de Sófocles: hybris, necedad y sentido común. Una comparación con Antígona, în “Emerita - Revista de Lingüística y Filología Clásica”, LXXVI, nr. 2, iulie-decembrie, 2008, pp. 217-229


Poezia lui Radu-Vasile Chialda din această nouă carte, Apocalipse imaginare, demonstrează că autorul are o mână agilă, care, în spiritul literaturii postmoderne, printează stări ale inimi, zbateri lăuntrice, dar şi conţinuturile, de o geometrie stranie, a minţii. E uşor de remarcat faptul că poetul scrie despre identităţile seducătoare ale lumii reale, sacre, sau imaginare.

Ochiul său fascinat de semirealitatea universului filtrează cu discreţie detaliile care, în sufletul cititorilor, declanşează acea lumină de început de lume, acea sensibilitate care pune în relief ecoul. De la poezie la poezie se creează o situare aproape organică a urmelor şi umbrelor, fapt care ne arată că Radu-Vasile Chialda este mereu preocupat de relaţia pe care un text o poate crea cu cititorul.

Pe de altă parte, fiecare fotogramă inserată în poezia sa are un rol bine stabilit, astfel încât putem considera că nu ne aflăm în faţa unui autor care îşi încearcă, folosindu-se de zaruri, norocul literar. Totul este asumat de poet cu o seriozitate care îi sporeşte originalitatea şi valoarea, astfel încât, în urma lecturii întregului volum, ai satisfacţia că nimic din lumea aceasta nu se pierde, totul se spiritualizează, în ciuda progreselor unora de a instaura dictatura apocalipsei.

Tot la Radu-Vasile Chialda, cum la puţini poeţi tineri găsim, poezia nu îmbracă de faţadă cuvinte şi imagini intelectuale, ba chiar nici nu îşi propune să folosească tehnici care să o sufoce. Pentru el încercarea de a împopoţona limbajul poetic e asemenea momentului de pregătire a miresei – inutil după nuntă. Altfel spus, pentru Radu-Vasile Chialda poezia trebuie să aibă capacitatea de a transmite cel mai calm aer de umanitate. Poezia nu are nevoie de halucinaţii imprevizibile, care să aşeze omul şi universul într-o amnezie totală ci, dimpotrivă, aceasta este valoroasă atâta vreme cât pune sub zodia simbolurilor metafizice viaţa cea de toate zilele cu fondul ei spiritual şi existenţial.

Uneori, pentru a aşeza cât mai clar sentimentul poetic, autorul se foloseşte de ironie şi umor creând astfel, cu feeling-ul său, un decor aproape fantastic, în care deopotrivă fiinţe reale şi fiinţele imaginare se topesc într-o comuniune celestă.

Pe de altă parte, visul şi oniricul dau forţă şi

sugestie reprezentărilor poetice. În acest sens, viaţa luminoasă, considerată de mulţi apostoli ai apocalipsei ca fiind izolată în trăirile ei mistice, este readusă – resuscitată – în planul lumii terestre. Aşa se face că, în imaginarul poetic al lui Radu-Vasile Chialda, copiii de şcoală sunt, de fapt, îngeri, iar educatoarea este Doamna. În opinia mea, aceasta este o lecţie clară dată de poet acelora care fabrică, în abatoare clandestine, apocalipse imaginare: „Un rai plin de îngeri / Alfabetic aranjaţi în băncuţe / Priveau înainte spre tablă / Răspicat salutând-o pe Doamna. // Toţi îngerii clasei ordonaţi în picioare / Au început corect să rostească / Bună dimineaţa! Frenetic / Şi-atunci… / A-nceput viaţa” (Îngerii din clasa-ntâi).

Cele cinci secvenţe ale cărţii: Întâi, Îngerii; Şi Dumnezeu…; Păcatele; Apocalipse imaginare; Ispitele şi demonii de „Apoi”, precum şi acel Epilog, alcătuiesc, pe de o parte, geometria talentului poetului Radu-Vasile Chialda iar, pe de altă parte, ansamblul de teme şi motive cu care poetul propune o schimbare la faţă, dar şi la citire, a lumii.

Volumul populat când de personaje biblice, când de personaje fantastice şi demoni, când de personaje din imediata vecinătate a biografiei poetului are o prospeţime spirituală, care mă obligă să-l consider pe Radu-Vasile Chialda a fi un profet plin de har, pentru care a rosti şi scrie poezie înseamnă a alimenta lumea cu un conţinut de adevăr. Şi adevărat spune poetul că omul contemporan, deschis către atâtea capcane, se lasă ispitit şi cade uşor pradă iluziilor al căror relief, mai bine analizat, evidenţiază ambiguitatea: „Prefer să m-amăgesc cu foc,/ Cu dragostea ce-o port femeii-nşelătoare,/ Cu părul roş şi ochi de-ai tăi / De spui că s-a născut din tine,/ Decât să îţi rostesc credinţă / Şi paj al negurii să fiu.” (Păcatul de a rezista ispitei).

Cred că Radu-Vasile Chialda, cu acest al doilea volum de poeme, în care mai apar şi mici scăpări de construcţie poetică, îşi demonstrează în primul rând lui, şi apoi nouă, ambiţia şi siguranţa sa ca fiind un sincer conducător liric pe bulevardul stărilor metafizice. Cred că volumul apocalipse imaginare prezintă toate motivele să-l considerăm paşaportul nostru pentru intrarea în lumea cea de după apocalipsa anului 2012, adică în lumea aşezată în tiparul primei raze de lumină, lumea cu tot cu zvârcolirile şi dramatismul ei. Fără a fi viclean, Radu-Vasile Chialda a decis să construiască o navă de versuri în care să salveze ce mai poate fi salvat din acest tablou al post-ismelor asfixiate de propriile lor programe şi mistere. Zimţii acestei realităţi anemice ne obligă să privim apocalipsele imaginare ca pe un manual pentru viaţă aşa cum, ni se pare, face poetul.

Ed. Zona Publishers, Iaşi, 2012.Paul GORBAN

Apocalipse imaginarede Radu Vasile Chialda

Click Libris


Dan-Liviu Boeriu

Atunci când spui despre un volum de poezie că este „surprinzător”, te gândeşti în primul rând la felul ingenios în care autorul reuşeşte să se reinventeze stilistic, să străbată aceeaşi temă folosind o altă cale de atac, să propună, brusc, un artificiu deviator. Cu toate acestea, dacă tonul calm al poeziei se îmbogăţeşte cu alte coordonate afective, mergând pe o simbioză perfectă cu obsesia principală, poţi avea şansa să constaţi că, dincolo de meşteşugul de necontestat al artei lirice, mai există un „ceva” care îţi aduce mesajul mai aproape. Pe acest „ceva” a pariat Teodora Coman cu al său volum de debut intitulat „Cârtiţa de mansardă”. Zelul introspectiv al autoarei, frumos defăcut în bucăţi de o inofensivă ferocitate feminină, uneşte într-un unit lexical tablouri domestice şi semne exterioare, având ca scop un lucru simplu: devoalarea impudică a personalităţii fecunde, a unei minţi în căutare de răspunsuri febrile, a unei atitudini ponderat-revoltate. Toate acestea au o miză egoistă, izvorâtă dintr-o inadaptare pulsională: regăsirea intimităţii. Teodora Coman nu mizează pe efectul imediat, smuls printr-o inovaţie metaforică de natură să-ţi taie răsuflarea. Totul se croieşte pe nesimţite, creşte sub ochii cititorului, i se impregnează în piele pe măsură ce litera versului i se lipeşte de retină: „e una din bucuriile simple ale vieţii / să dormi fără pernă / pe salteaua veche / dacă stai cu urechea lipită / îţi auzi clar pulsul / printre arcuri / te poţi asculta / ca pe inima lucrurilor” (p.26). Senzaţia de indiscreţie a celui care află secretele poeziei e creată de

Implozie

complicitatea pe care autoarea o stabileşte de la bun început cu destinatarul acestor crochiuri delicate şi totodată puternice. Nimic exhibitoriu, totuşi, în această dorinţă a poetei de a crea punţi între angoasa personală şi receptorul ei accidental. Introspecţia, ca măsură imediată de diagnosticare a mizantropiei, apare aici într-o corespondenţă uluitoare şi izbutită estetic între forma brută a nebuniei cochete şi omologul ei corporal: „de ce teama de riduri / când creierul e zbârcit / din naştere // de ce teama de labirint / când creierul circum-evoluat / arată la fel de încurcat / ca o grămadă de intestine” (p.34). Liniştea nu poate fi regăsită decât utilizând elemente scenografice care să amintească, prin dramatismul lor, de perioada fetală; implozia concentrează şi absoarbe pe tăcute agitaţia corelativă a fricii de expunere. Poeta se „îmbracă” într-o tăcere simbolică (se lasă acoperită de apă, inserându-se astfel într-o stare de agregare străină), reuşind să exprime contopirea cu propria carne, pacea embrionară, calmul celest al căderii în sine: „mă aşez în cadă şi dau drumul la robinet; / o să aştept cu genunchii la bărbie până ce apa o să mă cuprindă şi o să mă / îmbrace, atentă să nu se tulbure, până la gât. / lumina cade prin geam, pe mâini, doar atât, cât să mă înmănuşeze. / înecul e atunci când te înveleşti complet, până la creştet, până la capăt. / plămâni înfofoliţi matern cu apă, ca nişte gemeni / înainte de culcare” (p.30). Această regresiune a eului, ca mijloc de reducere a fiinţei la resorturile ei primare, apare mai des în cuprinsul volumului, ceea ce denotă că prăbuşirea într-un

Laptopisetul literar,


timp al siguranţei iniţiale este singura opţiune de a spune un „nu” hotărât tentaculelor agresive ale lumii înconjurătoare; tentativa ei de a confisca principial individualitatea pentru a o modela după propriile reguli n-o lasă indiferentă pe poetă care, cu graţie, îşi contemplă reducţionismul voluntar şi îl expune cu detaşare studiată: „am auzit bine: / mi-a mai trosnit o vertebră / bazinul mi-a mai scăzut cu un nivel / în curând o să încap în spaţiul îngust / rămas între dulap şi perete / cu genunchii mei perfect / rabatabili” (p.50). Simbolistica autoarei curge pe două paliere: unul ar fi acela al exteriorităţii debile, incapabilă să cuprindă esenţe „tari” (de unde şi nevoia de refugiere din faţa unui asemenea asalt nevrotic); celălalt ar fi cel al stabilirii unor criterii de reinventare a regulilor trupului. Poeta, decisă de-acum să deschidă o nouă lume pornind de la rescrierea în cheie proaspătă a nevoilor trupului, găseşte în propriile maladii pretexte pentru reciclarea lor într-un circuit închis, ermetic şi profund personal, imitând astfel ciclurile cosmice. Se recreează, deci, un univers miniatural, capabil să producă o nouă formă de energie necesară întreţinerii vieţii: „gata cu toate compresele / cataplasmele băbeşti / cearşafurile cu oţet / cu care mă înfofoleau / în copilărie // acum nu îmi mai usuc părul / mi-l petrec ca pe-un bandaj / în jurul frunţii / îmi scad de una singură /

febra // o alung tot aici înăuntru / respect cu sfinţenie / regula circuitului închis” (p.55). Această demisie onestă de la mersul general al lucrurilor va provoca, în schimb, puseuri de mimetism vizionar, de replică imagistică a mizeriei cotidiene. Solitudinea asumată în acest mod întâmpină în mod firesc o rezistenţă a imaginaţiei care, obişnuită cu tablourile sumbre ale lumii din care tocmai s-a substras, va exploda în tablouri hiperrealiste, trepidante şi mirosind a carne vie: „cumpăr încălţări în care abia-mi intră piciorul / împing în pantoful cu o juma’ de număr mai mic / până ce îmi intru bine de tot în rană / pentru data viitoare vreau / cu un număr întreg // am ieşit un pic în oraş / două ore mi-am plimbat carnea tocată abia cumpărată / niciun câine vagabond / nu s-a-ncumetat să se apropie / de mine [...] / piciorul bătut de pantoful meu strâmt / aduce de departe a şobolan / intrat de bună voie / în cursă” (p.63). Refuz, totuşi, să văd în lirica Teodorei Coman o retorică a feminităţii. Din punctul meu de vedere, în „Cârtiţa de mansardă” primează refuzul candid al constrângerilor şi metodele ingenioase de auto-salvare, mai degrabă decât crearea unui regii pentru a devoala un feminism agresiv. Episoadele care tratează fulgurant probleme ale eului feminin nu au ca scop impunerea unei ideologii, ci infuzarea poeziei cu elemente autobiografice simbolice. Iar corporalitatea mereu prezentă e doar un miez al acestei refugieri din faţa unui necunoscut apăsător şi degradant pentru sensibilitatea fragilă a autoarei. Nu din eroism se întâmplă lucrurile acestea, ci din pricina unei răni adânci: „nu pretind să mi se construiască / un habitat o rezervaţie / nici să mi se dea / un partener de joacă / ori de perpetuare / a speciei // mi-ajunge golul ăsta din stomac / cu marginile lui aproape nutritive / mă ţine bine închisă aici / mă ocroteşte / ca într-o placentă / cel mai subestimat organ” (p.67). Am spus, la începutul acestei cronici, că găsesc „Cârtiţa din mansardă” a Teodorei Coman drept surprinzătoare. Îmi menţin părerea, cu necesara completare că ineditul unui astfel de volum nu se datorează neapărat unor pasaje grave şi teribile, propunând un estetism sumbru şi arid („adu-ţi aminte că nu există milă / nici măcar crucificarea / nu s-a făcut / sub anestezie”), ci mai ales viziunii de excepţie a autoarei şi lirismului ei încordat. Nu sunt puţine volumele de debut din ultimii ani ale poeţilor noştri care să fie încărcate cu o asemenea forţă a expresivităţii, cu un asemenea talent liric al comprimării emoţiei până la funcţia ei moleculară şi, nu în ultimul rând, cu o sensibilitate virilă şi bine strunită.

(Teodora Coman, Cârtiţa de mansardă, Casa de editură Max Blecher, 2012)


Felix Nicolau

Iepurele sare de unde nu crezi, buturuga mică răstoarnă carul mare şi nu aduce anul ce aduce ceasul. Toate aceste zicători-cimilituri se traduc/sparg exact în capul canonului în construcţie. Căci există un canon stabil şi altul oscilant, al prezentului. În acesta din urmă se zbat mulţi, prin multe mijloace, să pătrundă. Farmecul zbaterii, şansa de a fi contemporan cu ea, este mirobolantă. Cunoşti şubrezeniile vedetelor momentului şi te amuzi când apare un outsider mai solid decât ei.

Aşa este cazul romanului Cu capul în Non (Editura Renaissance), al lui Mihnea Urs. Autorul a robotit puţin într-o bancă, după care, neînţelegând să stea cuminte în banca lui, a intrat în media prezentând între 2005 şi 2007 emisiuni la MTV şi TV K-lumea, mai apoi luându-şi lumea-n cap şi a purcezînd la studiul actoriei şi teatrului la Montreal.

Deşi întrucâtva masiv, adică etalat în două volume, romanul nu pierde vremea cu stilistica, eseistica sau cu estetica. Intră destul de rapid în subiect şi pedalează cu nerv,

fără opinteli şi gâfâieli. Ceea ce nu înseamnă că ar fi vorba de un roman de aventuri citadine. Cartea redă experienţele trecerii de la adolescenţă la prima maturitate într-o formulă ce vizează inteligenţa, enunţurile spectaculoase, metanaraţiunea şi un ton impertinent-sceptic. Propriu-zis, eroul Luca, student la Universitatea Titu Maiorescu, Facultatea de Geografie, se îndrăgosteşte lulea de Roxana Vulpescu. Deşi sensibilitatea lui este demnă de ultimul volum din La Medeleni, povestea este relatată pe ritmuri de Sarmalele reci. Şi uite-aşa, romanţul deviază într-un roman al consumismului şi snobismelor de tip balcanic. Condamnându-l pe Luca la avatarurile modului mimetic inferior, prozatorul poate ironiza convenţionalismul, superficialitatea, laşitatea, insensibilitatea, materialismul şi câte şi mai câte.

Calităţile scrierii, aşadar, sunt inteligenţa şi sucursala acesteia, inteligenţa artistică. Începutul este abrupt şi sugestiv: „Dădusem fumului forma camerei. De fapt, a bucătăriei”. Enumeraţiile caraghioase,

Inteligenţa şi sucursalele ei



hiperbola şi mai ales litota sunt procedeele favorite pentru reflectarea bizareriilor citadine. Dar şi observaţiile subtile, care sfâşie pe alocuri tonul (auto)ironic al cărţii constituie un alt element de forţă: „Era aşadar una dintre acele zile în care oamenii ţin luminile aprinse. Nu ca să vadă, ci ca să spere”.

Năbădăile adolescenţei nu sunt înregistrate abisal-teatralizat, precum la Cărtărescu. Abordarea este inversată: „Nu mă dădeam mare, niciodată nu am făcut-o în faţa unei femei. E la fel de josnic precum ai trage vânturi în faţa acesteia. Eram ridicol, însă în modul în care este ridicol orice bărbat atunci când e pur şi simplu tâmpit de un anumit ochi de femeie”

Roxana, studenta fatală, are ochii „ca două piscine de hotel tropical”. Cucerirea ei anevoioasă este dezbătută într-un monolog interior constant pus în scenă, în fond o proiectare în abis a condiţiei romanului de faţă: „Pretinde şi azi că nimic nu a anunţat-o despre sentimentele mele, deşi eu eram ca un fel de manifestaţie de patruzeci de mii de cetăţeni ce roiau pe străduţe strâmte către ea zguduind pancarte cu „FIŢI A MEA PE VECI,

TOVARASA ROXANA VULPESCU!>>”. Îndrăgostitul se compară cu „doi cai într-o Dacie berlină prin Berlin, un shaker în mâna unui bărbat paralizat”, un nenorocit terfelit de „vaginul ei de fier”.

Fantezia, totuşi, în opinia mea, plasează romanul la un nivel superior, mai ales că literatura noastră suferă cumplit la acest capitol. Avem fantastic, dar foarte puţină fantezie. Or, fantezia înseamnă o râsturnare-dereglare jucăuşă sau bizară a realităţii: „Dacă am călca cu ochii şi am avea o talpă în loc de cap, imaginea noastră despre lume ar mai fi oare aceeaşi? Cu excepţia faptului că ar fi zoom in/zoom out la fiecare pas, la fiecare ochi pe orizontul nostru strâmt. Şi tălpii din cap i-ar conveni de minune o realitate netedă, pe care să fie uşor de păşit...”.

Registrul comparaţiilor dă şi el seamă de vitalitatea fanteziei: „Imi silisem părul cu gel ca să stea pe spate ca la marii poeţi romantici de demult sau ca la marii ţigani din prezent”. Dialogurile din mijloacele de transport sunt ţicnite şi bufe, ca un joc de biliard cu mingi de oină.

Mostrele de tehnică romanescă sunt oferite mai ales de spargerea cadrului narativ, un fel de stop-acţiune, în care antieroul solicită pe la ghişeele sorţii anularea diverselor păţanii tocmai descrise de el şi în care se făcuse de râs. Dialogul cu destinul pentru răscumpărarea „particulelor de ruşine” seamănă cu Giudeţul sufletului cu lumea, al lui Dimitrie Cantemir. Punerea în abis şi fisurarea convenţiilor narative pot fi obositoare, dacă lungite extrem. Însă uneori sunt de un haz nebun. De exemplu, nea Paul, bărbat trecut bine, îl freacă pe sub masă, noaptea, la terasa berăriei, pe „Piţurcă ăl bătrân”, holbându-se din beznă la vânzătoarea Dora. Când se trece la fapte, iese un fel de threesome: „Ea se rezemă cu fundul de tejghea. Muchia tejghelei îi presă carnea moale a feselor într-un fel în care până şi mie acum, ca scriitor, mi se scoală numaidecât”.

Acestea sunt calităţile unui roman care, puţin comprimat şi difuzat cu pricepere, ar putea ajunge un best-seller printre cititorii cultivaţi.


Emanuela Ilie

Greu de recomandat, în acest agitat (cum altfel ?!) decembrie electoral, o lectură mai potrivită decât cartea de publicistică a lui Nicolae Prelipceanu, Odioseea. Un jurnal pe sărite, Institutul European, Iaşi, 2011. Elementele ei peritextuale vorbesc de la sine atât despre procesul de elaborare, cât şi despre formula, dominanta şi tematica acestui op în care scriitorul îşi devoalează, practic, identitatea socială – şi, prin ea, o parte a identităţii sale spirituale. Odioseea (truc lingvistic resuscitat, pe cale anamnetică, dintr-un dialog-spectacol al autorului cu Nichita Stănescu) reuneşte texte din perioada 2006-2011, majoritatea publicate la pagina de opinii (op&ed) din „România Liberă”, cotidian la care autorul a fost şef al secţiei Cultură. Nota autorului şi prezentarea finală a cărţii, realizate de către acelaşi Nicolae Prelipceanu,le recomandă ca pe nişte „pagini negre”, crescute nu din vreo „înclinaţie morbidă a celui care le-a scris”, ci din chiar terenul mocirlos în care se tot afundă, de ceva vreme, „personajele şi realităţile” definitorii pentru actualitatea românească. „De altfel, credem că lumea românească actuală este chiar mai neagră decât se înfăţişează ea în această carte”, ne avertizează scriitorul care se imaginează în postura unui Ulise ce navighează „printre scilele si caribdele tranziţiei şi ale post-

tranziţiei, întruchipate când de mentalităţi, când de oameni, când de faptele lor”.

Fireşte că interfaţa cărţii este politică, dacă înţelegem prin politică un anume mod de raportare cu adevărat reflexivă la coordonatele definitorii ale realităţii româneşti: economicul, socialul, politicul, filosoficul. Pe axul acesta pe care mulţi publicişti îşi dovedesc, în ciuda intenţiilor contrarii, rigiditatea stilistică şi sterilitatea ideologică, Nicolae Prelipceanu dovedeşte însă o mare mobilitate. Mai întâi, pentru că în spaţiul democratic al textului său publicistic – text cu semn politic şi funcţie constructivă – se varsă o serie de afluenţi tematici dintre cei mai semnificativi astăzi: ,„democraţia de gazetă de perete”, alt nume pentru „deriva morală a lumii democratice”; manipularea grosolană, robotizarea, pe scurt, transformarea indivizilor în „morţi vii”, în sistemele totalitare şi nu numai (Inimă rece); „originalizarea” capitalismului şi „originalizarea” democraţiei (Capitalismul original); (ne)vinovatele plăceri ale politicianului român (Şeful rozelor); „pericolul familiilor de politicieni veroşi” ori acela al „clientelismului cras” (Triburile politice româneşti); mafiile, funcţiile şi prieteniile interesate (Amicus Plato?); „majoritatea toxică” şi Fericirea de a trăi în România;Rugăciunea ca

Odiseea. O, moravuri româneşti!



… „o alternativă la înjurătură” în perioada imediat post-electorală (Campania de rugăciuni); bigotismul înaltelor feţe politiceşti (Iunie, o comemorare);coma instituţională dar şi, plecând de la aceasta, metehnele unora dintre colegii scriitori (precum „stilul cerşetor cu ştaif, dar de fapt fără niciun ştaif” – România şi instituţiile) etc. etc. De multe ori, titlul textului comprimă şi tema, şi atitudinea auctorială: Tâmpitopole, Excrescenţele haosului, 50% revoluţie şi restul continuitate, Asta, de bună seamă, nu e Europa!, Jaful în vreme de criză, Un nou gaz de luptă, gazul persuasiv, Alt glob n-aveţi?, Civilizaţia abuzului, Infernul sanitar, Strâmbă-lume etc. E de la sine înţeles că, nu de puţine ori, nodurile şi semnele subsumate acestor teme identitare sunt tratate cu solvent corosiv ori cu o simplă soluţie de continuitate, de care autorul uzitează totuşi în virtutea unei concepţii fundamental melioriste. Căci, în ciuda aparenţelor adesea contrarii, punctarea tarelor incurabile şi a nevralgiilor (să sperăm totuşi?!) pasagere ale societăţii româneşti de ieri şi de azi este, în Odioseea cel puţin, forma de manifestare a unei iubiri încă nevindecate.

Apoi pentru că, oricât ar părea ele de sumbre, „paginile negre” ale lui Nicolae

Prelipceanu se luminează subit când observatorul realităţii socio-politice actuale, adică al lumii „care seamănă ca două picături de apă din două oceane surori cu aceea descrisă de Caragiale”, face loc scriitorului de formaţie şi profesie. Multitudinea de referinţe culturale din Odioseea aminteşte în permanenţă de faptul că jurnalul pe sărite este scris de un filolog care, chiar şi atunci când pare a privi exclusiv spre prezentul macro- ori spre faptul divers, tu(r)nat mediatic, nu uită să invoce experienţe sedimentate în trecutul mai mult sau mai puţin glorios, pe deplin convins că „nu suntem decât nişte imitaţii palide ale unor fiinţe nefericite şi rătăcite de altădată”. Astfel, o ştire neagră, despre un cărăuş care a fost surprins bătându-şi sălbatic, cu muchea toporului, caii incapabili să tragă o căruţă supraîncărcată, îi aminteşte de discursul Sfântului Francisc ţinut vrăbiilor gălăgioase şi de aproape domesticirea lupului din Gubbio, ca modele exemplare de „înţelegere superioară, spirituală, a lumii create de Dumnezeu”. Criza finanţelor europene şi o propunere mai veche a lui Berlusconi – stoparea activităţilor burselor până trece criza – reprezintă pretextul perfect pentru invocarea teoriilor economice ale lui John Maynard Keynes, comentate via René Guénon, dar şi a memorabilelor rânduri despre „civilizaţia untului” scrise de Constantin Noica. Plecând de la „simpla enumerare a pericolelor care te pasc într-un Tâmpitopole modern, la care creatorul cuvântului, Ion Luca Caragiale, nici nu visa!”, scriitorul comentează valenţele Ţiganiadei de „operă întemeietoare, operă ctitoritoare”, al cărei autor ar trebui trecut „printre ctitorii patriei, că printre cei ai literaturii române este deja, e drept doar în ochii câtorva cunoscători”. În sfârşit, posibilele consecinţe ale proiectului Roşia Montana sunt asemănate cu nimic altceva decât cu liniile peisajului mort, halucinant din Călăuza lui Tarkovski.

Ades întristătoare, uneori astringente, alteori dulci-amărui, dar întotdeauna efervescente, pilulele publicistice ale lui Nicolae Prelipceanu se pot administra în sezonul rece al alegerilor electorale ca o alternativă mai mult decât viabilă la nesfârşita lipsă de glagorie mediatică. Căci ele pot constitui un remediu de sezon la o maladie din păcate perpetuă…


Ciprian Voloc

„Fericirea în vid”, ultima carte semnată Arthur Suciu (editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2012), deşi conservând o anumită ambiguitate la nivelul conceptelor ce-i alcătuiesc titlul, conţine suficiente sugestii ce ne permit să aproximăm gândul autorului – fără ca, prin aceasta, libertatea noastră de interpretare să fie neapărat zăgăzuită –, prin prisma unor exprimări precum: „Fără experienţa fericirii n-am putea suporta viaţa. Continuăm să trăim în această lume pentru că au fost clipe când am primit de la ea ecoul” (p. 6), „Ascult muzică religioasă bizantină. Pe nesimţite, în creierul meu se face vid” (p. 19), „Ori de câte ori sunt fericit, am un impuls de a intra înr-o biserică şi de a-i aduce mulţumiri lui Dumnezeu. Până să găsesc una însă, fericirea de obicei îmi trece şi astfel recunoştinţa mea rămâne fără obiect” (p. 42), „Interpretarea este ultima noastră activitate şi speranţa că, în acest fel, ne vom putea aciua în visul unui vid” (p. 55), „Singurul lucru care ni se revelează este vidul în care vieţuim” (p. 64), „Avem, avem nevoie de metafore pentru a ne ascunde de nimicul de neînţeles care ne înconjoară!” (p. 99), „În fiecare zi nu fac decât să constat sfârşitul tuturor valorilor şi instaurarea împărăţiei Vidului” (p. 126), „Omul postmodern este o fantoşă; lipsa de repere sau reperele artificiale la care se raportează îi conferă iluzia eliberării, presimţirea unei

Între fericirea vidă şi vidul nefericirii

fericiri vide” (p. 133), „ce vom face când toate adevărurile vor ajunge în faţă, când nimeni nu se va mai putea eschiva de la realitatea vidului? Căci, până acum, nimeni n-a avut curajul de a fi fericit cu adevărul în faţă; nimeni nu şi-a făcut o sarcină din a zugrăvi vidul în culori calde şi nu a gândit aceasta pentru mai mulţi, pentru toţi” (p. 141). Prin ele însele, rupte de



contextul cărţii, aceste fragmente nu oferă o perspectivă directoare asupra mizei acesteia. Că avem de-a face cu o viziune subiectivă, e limpede, dar pentru a constata în ce măsură acest subiectivism este esenţial, fiinţei umane, e absolut necesar să găsim puncte de sprijin în corpusul celorlalte cugetări ce alcătuiesc cartea. Or, lectura reclamă un ochi format, obişnuit cu un anumit gen de comprehensiune, cu predilecţie pentru literatura existenţial-problematizatoare, fapt ce ne îndreptăţeşte să vorbim, în aceeaşi măsură, de un ochi deformat, în sensul că cel căruia mintea i-a fost copleşită, indiferent la ce vârstă, de viziunea lucidă, neconsolată ideologic asupra vieţii, nu mai poate privi lumea, inclusiv propria viaţă, altfel decât avem prilejul să constatăm în cartea lui Arthur Suciu.

Sucevean şcolit în tradiţia filosofiei ieşene şi trăitor pe malurile bucureştene ale Dâmboviţei, autorul „Fericirii în vid” se caută obsesiv şi bezmetic pe sine, urmând tiparul unei paradigme spirituale vechi şi noi deopotrivă. Cele trei secţiuni ale lucrării – „Mecanica depresiei”, „Urme pariziene”, „Dezlipirea de sine” – sunt tot atâtea cedări în faţa tentaţiei de a pune ordine într-un univers interior căruia nu i se poate conferi, în fond, un sens. Există, totuşi, o serie de coordonate de natură să-l ghideze pe cititor, cu putinţă de individuat în text prin intermediul temelor şi problemelor asupra cărora se revine cu obstinenţă. S-ar putea crede, prin prisma titlului primei secţiuni, că e vorba de o gândire ce a căzut victimă unei „căderi nervoase” cu putinţă de caracterizat drept „o anxietate aproape neîntreruptă, punctată de atacuri de panică. Ceea ce scriu nu este, prin urmare, efectul unei revelaţii. Este acest vid anxios cel care se sparge în pixeli” (p. 5).; percepţia aceasta se repercutează asupra fiinţei înseşi: „Într-o lume întâmplătoare, fiinţa nu este altceva decât o nuanţă a depresiei” (p. 108). Să fie vorba, aşadar, de o gândire depresivă sau, poate, de o gândire lucidă care coexistă cu o stare depresivă? Gândirea depresivă ajunge mereu la aceleaşi concluzii, indiferent de datele de plecare; pe de altă parte, gândirea lucidă nu poate fi, în esenţă, optimistă, dar nici pesimistă (cel mult sceptică, căutând continuu); voi opta pentru a doua parte a dilemei, apreciind cartea drept un jurnal intim şi deschis al gândirii lucide, opţiune pe care voi încerca să o ilustrez cu extrase din carte. Nu voi fi de acord cu etichetatea mostrelor de gândire de regăsit în paginile acestei cărţi drept gândire depresivă, dat fiind că nu intenţionez să încurajez confuzia

dintre gândirea lucidă şi gândirea depresivă. Aceasta din urmă ar corespunde gândirii alterate esenţial de starea psihică corespondentă, inclusiv gândirii (aparent sănătoase) care se limitează a alimenta, cu justificări, trăirea depresivă, indiferent de datele sale fundamentale sau de contextul raţionării. Or, acest proces nu este de constatat în paginile cărţii lui Arthur Suciu; gândirea sa este cât se poate de normală, cu toate că obiectul ei de analiză predilect este chiar... anormalitatea. Şi, chiar dacă autorul pare a sugera contrariul: „Metoda mea este paradoxul, ducerea gândirii la exasperare şi la limită. Gândesc cu inima şi nu cu raţiunea” (p. 18), observaţia îmi pare a fi mai curând un gest spectacular, nesustenabil în contextul cărţii, câtă vreme, conştientizând agresiunea continuă, externă şi internă, asupra raţiunii, găseşte căi de a se opune procesului, consemnând: „Cu vremea devenim tot mai nebuni, şi numai şiretenia ne ajută să ne păstrăm uzul raţiunii” (p. 11). E drept, imixtiunile mistice sau pur şi simplu superstiţioase, în cîmpul gândirii, sunt aproape imposibil de zăgăzuit: „În mod obşinuit, sunt un liberal şi un raţionalist. De la un anumit nivel însă, nu mai pot aplica nici o regulă, ajung să-mi ghicesc în palmă” (p. 85), dar problema care mi se pare relevantă, miză şi posibilă cheie de lectură a cărţii, este măsura în care acestea izbutesc să altereze fundamentele şi procedeele raţiunii. De o raţiune mistică, ecstatică – conform edificantei distincţii a lui Lucian Blaga – , nu poate fi vorba, la Arthur Suciu; de o raţiune paradoxală, numai pe alocuri, iar, atunci când survine, faptul nu comportă nimic maladiv, având, dimpotrivă, darul de a redimensiona, de a fortifica puterea gândului, de a-l face mai pătrunzător şi mai viguros. În general, urmând liniile directoare ale aceleiaşi distincţii blagiene, raţiunea a cărei expresie o constituie cartea de faţă rămâne o raţiune enstatică, echilibrată, onestă, normală.

Gândirea este şi va fi, atunci când individul izbuteşte să o protejeze, în miezul ei viu, de infiltraţiile afectivităţii, pur şi simplu lucidă. Indiferent dacă ea coabitează cu o stare depresivă, atâta vreme cât rigoarea sa logică nu este afectată de respectiva stare (ca şi de alte stări psihologice, pozitive sau negative din prisma standardelor – relative, şi ele – ale normalităţii) ea rămâne lucidă. Pentru a vorbi de o gândire depresivă ar trebui să avem de-a face de o gândire esenţial alterată, ceea ce nu este cazul lui Arthur Suciu, după cum nu este nici cazul lui E.M.Cioran, alt autor român suspectat de


a fi fost victima unei gândiri depresive. Or, cu această precizare am dobândit deja răspunsul la problema formulată încă de la început: fiind vorba de o gândire lucidă, jurnalul existenţial al lui Arthur Suciu este unul care-l priveşte direct şi esenţial pe omul generic contemporan. Înţeleg, prin aceasta, tipul uman care întrupează coordonatele spirituale şi comportamentale ale societăţii de astăzi, fie că o numim sau nu postmodernă ori în alt fel. Insul care a ajuns la un anumit nivel de conştientizare a limitărilor multiple, fatale, lipsite de sens, specifice lumii contemporane, cărora nu li se poate sustrage; insul care realizează dimensiunile eşecului personal sau al naţiunii căreia, printr-o contingenţă banală, „mecanică”, îi aparţine; insul căruia i se relevă, zilnic, absurditatea măştilor şi inerţiilor cultivate şi dobândite, deopotrivă, prin intermediul unor eforturi disproporţionate în raport cu însemnătatea lor profundă; insul care înţelege în mod dramatic că puterea raţiunii este în acelaşi timp şi semnul slăbiciunii acesteia, în măsura în care nu se poate exercita decât însingurându-se din ce în ce mai mult şi afundându-se într-un vid caracterizat tocmai de imposibilitatea de a mai întrezări un sens în afara demersului de construcţie a propriei lumi. Atât individul, cât şi lumea sa vor deveni, în acest fel, un banal personaj, element al ficţiunii ce se autogenerează, pentru manipularea căruia raţiunea se va vedea obligată să cheme în ajutor imaginaţia. Acestei prime cedări, a raţiunii, îi vor urma, însă, în mod inevitabil, altele, totul conducând la o instaurare, înlăuntrul universului raţiunii, a acelor dimensiuni dubioase ale lumii împotriva căreia revolta raţiunii s-a exprimat, încă din zorii modernităţii, cu atâta vehemenţă. Cu singura diferenţă că, acum, aceste dimensiuni – transcendentul, credinţa, iraţionalul, absolutul, sensul, evoluţia etc., nu în ultimă instanţă fericirea – sunt considerate simple jocuri textualiste pe care raţiunea se iluzionează că le poate controla şi dirigui. Abia caracterul nesatisfăcător al acestui control ar putea genera, la nivelul afectivităţii, o stare depresivă, fapt care redimensionează dilema exprimată mai sus: depresia ar putea fi, pentru conştiinţa lucidă, tocmai o consecinţă a eşecului monopolului raţiunii asupra înţelegerii şi trăirii lumii, dispunând de o natură spirituală, dar lipsită de necesitate şi de universalitate, de unde şi neputinţa aceleiaşi raţiuni de a-i contracara efectele (întrucât ea însăşi le-a generat), ca şi încercarea pe alocuri disperată de a găsi soluţii în afara spaţiului ei propriu de exercitare, după

cum ne mărturiseşte chiar autorul: „Oricât aş încerca să aprofundez contingenţa, nu pot renunţa la ideea că există ceva dincolo de mine. (...) În orice clipă, chiar şi atunci când fug de mine, este lucrul la care aspir. Sunt convins că dacă aş înţelege până la capăt ce vrea acest dincolo de mine însumi, n-aş mai face nici o greşeală” (p. 83).

Deocamdată, în universul desacralizat în care vieţuim, nostalgia fericirii pare a fi fost substituită doar de o fericire vidă. După cum este de bănuit, faptul nu-l poate mulţumi pe Arthur Suciu, dat fiind că această fantoşă a fericirii nu poate rezista analizei meticuloase a aceleiaşi raţiuni, atunci când se trezeşte din hipnoza fericirii goale de orice conţinut străin sieşi. Este autentică, fericirea autogenerată, sau ea maschează, în fond, vidul unei nefericiri imposibil de surmontat, de îndată ce a fost demascat? Ce este de făcut atunci când „zugrăvirea vidului în culori calde”, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, nu mai este cu putinţă? „Fericirea în vid” este tocmai mărturia acestei stări limită a conştiinţei lucide contemporane. Nu îmi imaginez că o astfel de carte ar putea fi parcursă şi aprehendată de o persoană care nu a experimentat, ea însăşi, vidul omniprezentei nefericiri cotidiene, mascat abil de către societatea consumistă. Şi totuşi, un simptom al acestui vid lăuntric poate fi întâlnit pretutindeni şi la aproape oricine: plictisul. Acest flagel al timpurilor moderne este şi mărturia bolii profunde a sufletului actual. Reflecţiile asupra plictiselii nu sunt deloc puţine, în carte: „Plictisul este viziunea modernă asupra morţii” (p. 11), „Este greşit să credem că, petnru a continua să iubim aceeaşi persoană, trebuie să evităm plictisul sexual” (p. 13), „Plictisul unor zile de care am scăpat rămânând acasă, refuzând să plec în călătorie...” (p. 15), „Plictisul erodează clipele care au fost şi care vin, le transformă retroactiv sau anticipat în rebuturi ale timpului. Plictisul te readuce cu picioarele pe pământ, cu picioarele în pământ. El este reverberaţia afectivă a materiei moarte. El este eu.” (p. 33), „Vine vremea când te mulţumeşti cu variaţiile plictisului, când plictisul ajunge să ţi se pară o beţie a simţurilor” (p. 40), „Nu găsesc altă explicaţie la trezirile repetate din somn decât aceea că mă plictisesc. Mă plictisesc şi atunci când dorm” (p. 44), „Mă mir că m-am născut. Sunt plictisit că trăiesc. Sunt disperat că voi muri” (p. 105), „Mă simt ataşat în continuare de eul meu, cu tot plictisul pe care mi-l trezeşte îndelunga lui frecventare” (p. 106), „Ieşim în


lume nu atât din dorinţa de a-i cunoaşte pe ceilalţi, cât din plictisul faţă de noi înşine” (p. 108), „La o primă privire aruncată lumii, mirare; la a doua, stupoare; la a treia, deja plictis” (p. 122), „Că, în cele din urmă, am ajuns... jurnalist ţine de o anumită perversitate a firii mele, de setea de contraste afective ce vine din plictis” (p. 139). Plictisul este simptomul unei boli vechi căreia nu i se sustrage aproape nimeni şi căreia gânditorii încearcă de ceva vreme să-i desluşească mecanismele; dramatic este faptul că nu trebuie să fii un filosof ori un gânditor lucid pentru a-l experimenta, victimă plictiselii îi cad inclusiv cei care nu au legături durabile sau măcar tangenţiale cu lumea spiritului, cu investigarea lucidă a datului. Aceasta ar putea semnifica faptul că fiinţa umană înregistrează, la nivelele sale profunde, falsitatea vieţuirii, revoltându-se în acest chip oarecum misterios, căruia cu greu îi putem conferi un rost şi căruia îi acordăm atenţie doar pentru că ne perturbă activitatea (falsa activitate!) cotidiană.

Fără a fi o reacţie autogenerată artificial, dimensiunile acestei stări de fapt sunt accentuate, în anumite spaţii, chiar de mediatizarea lor postmodernă: „Descoperirea lipsei de sens a vieţii este veche, dar popularizarea ei e-o cucerire a epocii recente. A fost nevoie de ceva timp până când să ne angoasăm en masse” (p. 20). Şi totuşi, cel puţin în cazul autorului, conştientizarea absenţei sensului pare a se repercuta negativ la nivel afectiv îndeosebi în mediul în care trăieşte – societatea românească – dat fiind că în secţiunea a doua a cărţii, concepută în ambianţa Parisului, nu se regăseşte nici o referire la plictis! Putem opina că, în spaţiul românesc, mai mult decât în altele, gândirea lucidă ajunge să constate o „normalitate” anormală, stare de fapt ce poate favoriza apariţia sau reactivarea depresiei, fără să o genereze în chip necesar. Situaţia e amar conştientizată chiar de către autor: „Fie că o iei pe calea meritului, fie pe cea a combinaţiilor de tot felul, în România nu ajungi nicăieri. (...) Incertitudinea structurală defineşte sistemul, iar aceasta îi afectează pe toţi” (p. 123), „După opt luni petrecute la Paris, începusem să-mi revin moral. Mi-au trebuit doar câteva zile, la întoarcere, ca să mă reinstalez în deriziune” (p. 109). Aceasta ar putea însemna că nici măcar supoziţiile potenţial depresive ale gândirii nu generează, în chip necesar, gândirea depresivă; e nevoie de un câmp propice, care să le favorizeze creşterea, dezvoltarea; iar în România el este prezent din belşug. Voi considera această stare de fapt drept

o confirmare indirectă a opţiunii căreia i-am dat glas încă de la început: anume că gândirea, lucidă fiind, nu are o legătură esenţială cu depresia. Aceasta din urmă se manifestă la nivelul afectivităţii, e o dimensiune a trăirii, nu a gândirii înseşi. Atunci când trăirea depresivă persistă, gândirea se opreşte, inevitabil, şi asupra ei, dobândind un conţinut, dar, câtă vreme îşi menţine caracterul raţional, nu va fi altceva decât o gândire lucidă. Cu alte cuvinte, cartea lui Arthur Suciu poate fi citită şi înţeleasă şi de o persoană care nu este depresivă. Mai mult decât atât, cel care o citeşte nu trebuie să se teamă că va cădea pradă depresiei, la finalul lecturii. Din această perspectivă, digresiunii de faţă i se poate recunoaşte supoziţia că este necesară constatarea (eventual experimentarea) vidului, nicidecum intimitatea depresiei, pentru a empatiza cu autorul, ca şi convingerea că cel puţin un lucru nu i-a reuşit: „Vreau să fiu un scriitor neplăcut şi delirant. Visul meu este ca cititorilor mei să le fie ruşine că mă citesc” (p. 65).

De altfel, în chip voalat, separaţia dintre minte şi simţire, dintre luciditate şi depresie e exprimată chiar de către autor: „Mecanica vieţii: iată ce <simte> un depresiv!” (p. 29); aşadar, depresivul simte mecanica vieţii, nu o gândeşte. Resortul depresiei e exterior raţiunii, legat fiind de posibilitatea speranţei, după cum aflăm din „Contribuţii la apocalipsă” (Editura Junimea, Iaşi, 2008), cartea de debut a lui Arthur Suciu: „disperarea este creştină; depresia, în schimb, este epuizarea speranţelor şi conştiinţa că ele nu vor putea să învie niciodată” (p. 6). Revenind la „Fericirea în vid”, ipoteza interpretativă se întregeşte cu noi lămuriri: „Analiza logică poate fi utilă, dar nu ajunge niciodată la rigoarea unei decepţii” (p. 90), în sensul că certitudinea pe care o aduce cu sine trăirea (în cazul de faţă, decepţia) depăşeşte ca forţă, ca ecou – în aceasta constând, de fapt, „rigoarea” invocată – evidenţa concluziilor logice. Iar dacă „A reveni la raţiune nu înseamnă nici pe departe a reveni la sine” (p. 21) este pentru că sinele depresiv e tot mai puţin receptiv la semnalele diriguitoare ale raţiunii, singura instanţă în măsură să evite sau să amâne prăbuşirea. Căci, oricât de pornit împotriva raţiunii ar fi depresivul – în aceasta constă paradoxul – oricât de insistent ar încerca să-i pună în cârcă nefericirile sale, unica sa salvare nu poate veni decât de la aceeaşi hulită şi incomodă raţiune. În absenţa atât de subminatului ei aport, într-un univers indiferent pentru zei şi pentru oameni, în care revelaţia nu poate fi decât semnul tranziţiei către


nebunie, mai rămân, ca posibilităţi „evolutive”, prăbuşirea definitivă în disperare sau în abulie.

Deocamdată, acest ultim liman a fost amânat „cu succes”, de către Arthur Suciu. Altminteri nu am mai fi vorbit despre cartea de faţă, inedită mărturie a luptei lăuntrice dintre ispita prăbuşirii depresive (veritabilă necesitate sau chiar voluptate a ratării, asupra căreia autorul se opreşte în repetate rânduri) şi golgota rezistenţei lucide (a raţiunii împotriva infiltraţiilor afectivităţii şi a propriilor sale limite). Nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta cîmpul de bătălie în condiţiile pierderii lucidităţii. Până la viitoarea carte a lui Arthur Suciu, rămâne să ne bucurăm de compania unei gândiri lucide care nu a obosit, încă, să (se) iscodească. Vom reţine că, prin ea însăşi, rezistenţa raţiunii, oricât de paradoxală şi de lipsită de sens ar părea, nu conduce în chip necesar la depresie, fapt valabil inclusiv în cazul autorului: „Dacă rezist, este pentru că ştiu să evadez, la timp, în indiferenţă şi ne-gândire. În cea mai mare parte a timpului nu gândesc deloc; aceasta mă ajută să gândesc când am nevoie” (p. 18). Vom vorbi, aşadar, de o oscilaţie între stări succesive şi antagoniste, polarizate afectiv în chip variat şi a căror dominantă e depresia. Această inconstanţă apare drept nefirească raţiunii, care i se împotriveşte, în încercarea absurdă de a unifica fiinţa: „a face ceea ce gândeşti, a acţiona conform propriilor convingeri, este o formă atât de radicală de a trăi, încât viaţa poate să devină realmente de netrăit” (p. 103). Cum nici obişnuinţa cu absurditatea vieţii nu este facilă: „Ne-am putea obişnui cu ideea că viaţa n-are nici un sens, dacă am fi siguri de asta. Dar nu suntem siguri” (p. 14), rămâne rezistenţa, chiar dacă sincopată (un soi de revoltă, în felul în care gândeşte Albert Camus conceptul). Rezistenţa aceasta ţine şi de o împotrivire de ordin moral, câtă vreme „O gândire adaptată la realitate nu poate fi decât o gândire umilită” (p. 126). În cele din urmă, o anumită oboseală, o anumită uzură a spiritului este inevitabilă, momentele de prăbuşire – temporare, câtă vreme rezistenţa e încă activă – putând ceda spaţiul unei depresii ucigătoare: „Di Lampedusa are dreptate să susţină că experienţele negative <lasă în fundul sufletului un strat de doliu care, îngroşându-se zi de zi, sfârşeşte prin a fi adevărata cauză a morţii>” (p. 86). Rezonanţa eşecului, la nivelul personalităţii, diferă de la individ la individ, acesta neputând să o aleagă, aşa după cum nu-şi poate alege firea ludică sau religioasă (p. 134).

Conştientizarea absurdităţii vieţii,

exprimată sau nu prin paradoxuri, aparţine totuşi raţiunii, chiar dacă unei raţiuni perplexe, suspendate; e, însă, o raţiune ce nu a abdicat: „nu coerenţa este ceea ce caut, ci contradicţia. Vreau să fiu clar, dar nu dau înapoi din faţa haosului” (p. 18); nu întâmplător, „Dintre toţi filosofii, antici şi moderni, singurii actuali sunt scepticii” (p. 24), autentici eroi ai raţiunii, rândurile dedicate scepticismului avându-şi miza lor, în ambientul cărţii. Pe de altă parte, „Viaţa nu e-atât contradictorie, cât confuză. Şi nu o sinteză a contrariilor căutăm, ci descâlcirea unui nod ale cărui fire îşi au capătul în necunoscut” (p. 114). Cu alte cuvinte, dacă existenţa apare drept obscură, raţiunii, faptul relevă nevoia ei încăpăţânată de ordonare, de sens, de soluţie; încăpăţânată deoarece ştie prea bine că „Viaţa are trei probleme mari: munca, sexul şi moartea. Nici măcar una nu are o soluţie” (p. 69). Faptul trădează o conştiinţă lucidă – lucidă tocmai pentru că, realizându-şi condiţia, perseverează –, şi numai unei conştiinţe lucide lumea actuală i se poate revela drept ceea ce este: un insondabil vid, fundal al neliniştii perpetue: „De la naştere şi până la moarte, suntem neliniştiţi. Nu-i nimic de făcut pentru a schimba această condiţie” (p. 62). Anormalitatea este, la urma urmei, un punct de vedere al normalităţii: „Cu cât eşti mai normal, cu atât grotescul şi urâtul lumii te agresează mai tare” (p. 47). Oricât de relativă ar fi această stare de normalitate, rămâne reacţia, ca modalitate de conservare a individualităţii proprii, cu atât mai dramatică cu cât „Întotdeauna, conştiinţa apare când nu mai este nimic de făcut. A conştientiza: un efort inutil” (p. 63), o atare reacţie fiind, în fond, şi cartea aceasta a lui Arthur Suciu, alcătuită, în condiţiile în care „Adevărul n-a fost niciodată prea original, prea spiritual şi nici măcar foarte productiv” (p. 43), din gânduri personalizate, mai mult sau mai puţin originale, autorul recunoscându-şi anumite „gânduri luate de la alţii”, dar transfigurându-le şi unificându-le printr-o „simţire unică” (p. 25), prin „concreteţea existenţială şi percutanţa limbajului” (p. 46). Este genul de reacţie ce se constituie, indiferent de modul în care se reflectă în plan afectiv, ca expresie a refuzului gândirii „adaptate”, modelate după tiparul realităţii date, obediente societăţii consumiste, reprezentând de fapt o abdicare de la natura esenţial critică şi liberă a gândirii, abdicare ce ne îndreptăţeşte să vorbim de universalizarea nu a nefericirii vide, ci a „fericirii în vid”, iluzie ultimă a unei condiţii umane în fatală derivă.


Ştefan CiobanuCând am început să citesc cartea lui

Pascale Roze Iţic mi-am zis: ce subiect spinos, ce cale bătută şi periculoasă şi asta pentru că ştiam cât de des au fost abordate tema, perioada şi mentalitatea din carte. M-am bucurat când am citit dosarul de presă al romanului că Marianne Payot scria în L’Express: subiectul este unul riscant, tematica fiind aproape zilnic alimentată de mărturii tulburătoare de prima mână. Totuşi, ce atrage în

Iţic sau despre fuga evreului din religie

acest roman nu este neapărat subiectul delicat din istoria noastră, cât mai ales stilul şi felul în care o spune. Autoarea (actriţă de naţionalitate franceză) abordează subiectul prin propoziţii scurte şi percutante, care redau în doar câteva cuvinte ceea ce s-ar fi putut spune în fraze lungi. Apoi, propoziţiile sunt grupate în mici paragrafe, care rar ating dimensiunea unei pagini, ce induc senzaţia de flash-uri interioare, flash-uri în care nu o dată se intersectează palierele timpului. Autoarea nu atacă psihologia vremurilor, nu aduce critică sau aprecieri, se mulţumeşte să urmărească personajul Iţoc (diminutiv Iţic) Gersztenfeld ca un obiectiv de filmat, dezvăluind tensiunile interioare, tensiuni care nu depăşesc orizontul subiectiv. Cutremurătoarele vremi, cu toate atrocităţile pe care le cunoaştem, sunt doar schiţate, vag conturate, prin intermediul unui personaj căruia, vocea interioară îi spune periodic, cu tonul patern auzit în copilărie: merge şi-aşa care tinde să devină un laitmotiv în viaţa personajului. Nici personajul şi nici autoarea nu redau judecăţi de valoare care ar fi tentante, şi care pot apărea aproape automat. Avem ocazia să vedem o lume cenuşie, fără detalii prea multe, dar plină de esenţe (cel puţin subiective) şi savoare. Lumea din jur este redată fugitiv, precum trecerea zilelor, încercând parcă să ne facă să vedem viaţa fadă a unui om din acele vremuri tulburi. Vânzoleala, punctele de control, filtrele, viaţa din lagăr, toate acestea se ridică la suprafaţa paginilor, a literelor, ca o viermuială care nu te poate lăsa indiferent. Un roman scurt, dar percutant, care nu ocoleşte mentalitatea unei naţiuni, unei vremi, unei



perioade de timp, într-un mod puţin diferit de cel idilic, romanesc pe care îl cunoaştem. Febra evreului de a pleca de lângă familie se implementează în mentalitatea fiecărui copil nu prin discursuri ci prin observarea vieţii din jur, iar fuga de religia care domină atât conştiinţa colectivă cât şi cea individuală, este o decizie personală şi ţinută secret prin tăcere şi discreţie. Iţic este un personaj simplu, fără drame explozive, fără evadări din lumea interioară, un personaj care nu se revoltă, care nu îşi strigă greutăţile şi tensiunile, dar care încearcă prin propriile arme, adaptate faptelor înconjurătoare, să treacă mai departe, să reuşească, să iasă cumva (nu să se trezească, pentru că nu are în nicio secundă senzaţia de irealitate) din aceste evenimente care vin peste el, ca trenurile

pline de emigranţi sau prizonieri evrei. Trăirea interioară este la cote maxime pentru propriu univers, şi se rezumă la iubirea faţă de Maryem, la copilăria relativ fericită (apar scurte amintiri născute din asociaţiile cu evenimentele curente), la ciocnirea cu mentalitatea înconjurătoare cu care nu se poate identifica. Scurtul roman nu se transformă într-o armă moralizatoare îndreptată spre acele timpuri, ci într-o redare, aş zice onestă, a scurtei vieţi (o fi o legătură între scurta viaţă personajului şi lungimea romanului?) a lui Iţic, personaj care trage după sine, stop cadre din curtea lagărelor, a gărilor supraaglomerate, a străzilor pline de dărâmături şi morţi. Un roman bun de citit pentru forţa cu care imaginile din acea perioadă se reconstruiesc în mintea cititorului prin foarte puţine cuvinte.

Wojciech Kuczok - Mizeria sau când fundaţia unei case e lipsită de timp

Nu există graniţe între generaţii. Nu poţi delimita exact când începe şi când se termină o vârstă. Poţi doar să observi decăderea, intrarea în putrefacţia vie a vieţii, poţi să surprinzi reluările în slow motion ale gesturilor disperate, ale ticurilor golite de bogăţia semnificaţiilor de odinioară. Wojciech Kuczok (n.1972) este unul dintre cei mai de seamă scriitori din Polonia. Pentru romanul Mizeria (apărut la editura Polirom în anul 2003) a primit cel mai mare premiu pentru literatură din ţara sa, premiul Nike. Romanul surprinde, sub titlul Antibiografie, dificultăţile de adaptare a unei familii înţepenită într-o mentalitate depăşită de trecerea anilor. Istoria Poloniei şi în special a spaţiului silezian îşi spune dramatic cuvântul în vieţile unor oameni care, neatenţi la istoria care curgea în jurul lor, se găsesc captivi fie într-un sentiment religios fad (vezi sora bătrânului K), fie într-un comportament cavaleresc dus la extrem (vezi fratele bătrânului K), fie într-o viziune spartană a educaţiei (vezi bătrânul domn K). Istoriile personajelor curg în ochii cititorului ca nişte calupuri, ca nişte dosare în care sunt redate dintr-o suflare toate întâmplările şi trăsăturile de caracter, pentru ca apoi, acestea (personajele) să


apară fragmentar şi pe neaşteptate de-a lungul cărţii, sau să nu mai apară sub nicio formă. Romanul este scris adânc, uneori prea tuşat, suferinţele din copilărie căpătând dimensiuni enorme prin repetatele bătăi ale tatălui în timpul cărora intervenea un absurd dialog părintesc. Nici viaţa şcolară nu este uitată, repetatele flegme, un adevărat potop de scuipături, în clasă, pe holuri, la wc, pe stradă, în curţi, în magazine, oferind cititorului o imagine apocaliptică a copilăriei greu de imaginat. Casa a c e e a (scrisă intenţionat de autor cu pauze între litere pentru a sublinia însemnătatea pe care o avea pentru bătrânul K) se comportă până la urmă ca o fiinţă vie, ca un monstru care a înghiţit mai multe persoane şi pe care le supune la o îndelungată şi sufocantă digestie. Autoritatea tatălui este explicată de dorinţa de a-şi ascunde ratarea în viaţă, de aici şi interzicerea copilului de a ieşi din această casă părintească undeva unde ar putea observa cum stau lucrurile. Autorul nu judecă însă toate aceste manifestări părinteşti, cum nu judecă nici viaţa stranie a unchiului şi mătuşii care locuiesc împreună în aceeaşi cameră. Nu judecă nici atitudinea mamei, când îngăduitoare şi drăgăstoasă, când surdă şi oarbă la ţipetele şi plânsetele lui sub bătăile crunte ale tatălui. Autorul nu evită momentele tandre, când toate personajele zâmbesc şi se simt bine, acele momente având însă o umbră sinistră, o atmosferă apăsătoare pe care cititorul le resimte din plin. şi parcă sunt mai dure decât tot restul pasajelor. Tensiunea şi caricaturizarea excesivă se revarsă la propriu şi la figurat în ultimul capitol

printr-un vis sugestiv şi hipnotic, care reia anumite motive întîlnite de-a lungul romanului pentru a le întipări în sufletul cititorului. O întreagă istorie a mentalităţii poloneze este concentrată în drama unei familii care nu a ţinut pasul cu schimbările din jur, referirile făcându-se mereu la un timp trecut (educaţia de pe vremea tatălui bătrânului K, viaţa de pe vremea tatălui bătrânului K etc) pentru ca, în ultimă fază, totul să prindă mucegai şi igrasie, totul inclusiv inimile celor ce nu au putut face faţă la trecerea necesară dintre generaţii. Desigur, efectele nefaste ale regimurilor totalitare nu şi-au spus încă ultimele cuvinte. Încă se scriu romane, se fac filme etc. Fiecare autor încearcă să surprindă câte un element aparte, câte un unghi nou, neabordat până acum. Arta europeană s-a angajat în mod deliberat şi tacit în dezvăluirea efectelor produse de aceste regimuri, prin voci clare şi dramatice, care accentuează şi subliniază dramele personale, drumurile frânte ale oamenilor luaţi pe nepregătite de istorie. Bătrânul domn K (o trimitere clară la personajul lui Kafka) este un don Quijote caricaturizat, un apărător al unei iluzii, al unui vis, păstrătorul unei morale pline de molii. Romanul este surprinzător prin detaliile şi descrierile tratamentelor absurde prăinteşti, atât fizice (bătăi) cât şi psihice (discursuri moralizatoare demne de un bolnav mintal). Împăcarea nu este surprinsă pentru că nu îşi are rostul personajele având un rol de jucat pe scena vieţii, scenă care se destramă puţin câte puţin sub ochii cititorului.


Liviu G. Stan

A spune o literatură năucitoare constituie aproape un reflex pavlovian atunci când auzi pronunţându-se numele Hertei Müller. Oricâte prostii ar îndruga unii şi alţii, prăbuşiţi pe sub mesele instituţionalizate ale patriei, Herta Müller e un caz clasat, clar şi la obiect: o scriitoare absolut colosală. Dar nimeni, sau aproape nimeni, nu pare a lua în calcul şi o altă faţetă a laureatei Nobel, trecând aproape neobservată precum o umbră. Mă refer la criticul literar Herta Müller. Ba nu, am comis un derapaj grosolan, căci e mai mult decât atât. Rectific: mă refer la gândirea critică (în sensul criticii literare) a Hertei Müller. Desigur, cei care insistă să scrijelească cu patimă semnul egal închis cu şapte lacăte între demersul critic şi metodologie, vor lovi cu pumnul în masă şi, cu nodul, cu nodul din gât, vor afirma că e imposibil, că a vorbi despre Herta Müller de pe poziţiile unei gândiri critice e… e… e… pur şi simplu un atac la adresa demnităţii stilistice. Însă cine va insista să aprindă un chibrit în beznă şi va consimţi că mobilitatea şi forţa de pătrundere ale actului critic nu constau, în esenţă, în a împleti şi despleti ghemuri de filiaţii sau

Câteva reflecţii. Herta Müller şi gândirea critică.

a scotoci conceptual până la sânge la baza rădăcinilor culturale, ci în capacitatea vieţii lăuntrice de a tăia în carne vie prin cuvânt acolo unde trebuie tăiat în carne vie şi de a mângâia prin cuvânt acolo unde totul cere mângâiere, va realiza că Herta Müller este purtătoarea unui limbaj critic în faţa căreia mulţi monştri sacri ar cam trebui să-şi regândească grimasa.

Se vede cu ochiul liber: pe Herta Müller o doare-n cot de schelăria vreunui program analitic sau de limpiditatea demonstrativă a teoreticianului. Şi nu, nu e vorba de obştescul dispreţ „creator” al scriitorului faţă de trusa de scule interpretative (considerată mereu inferioară) a criticului literar. Când vorbeşte despre literatură, la modul absolut (!), şi despre actul de a scrie, în absolut (!), gândirea critică a Hertei Müller nu este interesată de a fixa, ca fapt nud şi vulnerabil, împlinirea estetică a scrisului şi literaturii. Omul e un clovn dialectic mult prea pervers, pentru a putea fi ţintuit în propoziţe ca într-un insectar – preocuparea standard a metodei. Ţinta stringentă a gândirii critice mülleriene o putem găsi, în opinia mea, în chiar discursul

Avatar


ţinut de scriitoare la Academia Suedeză din Stockholm în 2009, cu ocazia primirii Premiului Nobel. În discurs, Herta Müller spune: „Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mână. Care omite gura. Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă (…) Dar scrisul a-nceput în tăcere – acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc cu mine însămi mai multe decât se puteau spune. Cele ce mi se-ntâmplau nu mai erau exprimabile în vorbire. Cel mult adaosurile exterioare, nu însă şi proporţiile lor. Pe-acestea nu mai puteam decât să le silabisesc mut în creier, în cercul drăcesc al cuvintelor, atunci când scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea de viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vârtejul cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe urma celor trăite în cercul drăcesc al cuvintelor, până când un lucru îmi părea aşa cum nu-l mai cunoscusem înainte.” Tot în acelaşi discurs: „Când scrii, nu poate fi vorba de încredere, ci mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.” Apoi, la câteva propoziţii distanţă: „Cu cât ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atât arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe când le trăiai.” Ţinta stringentă? „Cu cât ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atât arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe când le trăiai.” K.O., unicitate în stare pură şi febrilă! Putem afirma că în ceea ce tocmai am citit e ceva care induce smintire oricărei acţiuni metodologice a limbajului critic. În minte ne răsună asurzitor o energie pe care metodologia, oricât şi-ar lărgi inelul de dominaţie terminologică, nu o poate imortaliza. Vreau să spun că viziunile Hertei Müller ne vorbesc într-un mod atât de onest şi acut nu doar din vârtejul fiorului creator, căci intervine aici, zic eu, o altă mărturisire a experienţei. Mărturisirea celui care, cunoscându-şi spiritul creator, nu a fugit mâncând pământul de el însuşi, ci, din contră, s-a legat la ochi şi a făcut pasul în gol, ştiind că, oricât s-ar zbate, scrisul adevărat, indiferent de câtă istorie conceptuală s-ar umple cerul şi pământul, iarba şi apele, microbii şi insectele, explodează, şi a explodat dintotdeauna, într-o stare de sfâşiere interioară. „Treaba” stă, cumva, astfel: cu cât scrisul te învăluie mai mult în tine însuţi, cu atât te sfâşii interior mai mult şi cu cât te sfâşii interior mai mult, cu atât te substitui mai mult abisului.

Numai într-o stare de sfâşiere interioară cuvintele sunt de acord să cadă la tocmeală. Iar aceată stare de sfâşiere interioară, ne demonstrează Herta Müller, nu poate fi identificată prin paroxisme emoţionale precum disperarea sau fericirea. Atunci? Paradoxuri senzoriale ale intervalelor? „Efortul tău de-aici se trage: în timp ce scrii nu poţi nici să trăieşti, nici să vorbeşti. Scrisul e doar pantomima amândurora. O dublă pantomimă: o dată pantomima lucrurilor concrete ale vieţii, ce trebuie forţată să intre în privirea limbii. Şi, în al doilea rând, după privirea limbii mai urmează şi tertipul limbii. E o a doua pantomimă despre felul cum alcătuirea frazei îi bagă-n cap legea sa cuvântului scris (…) Cuvintele dictează ce trebuie să se întâmple, mergi pe urma sonorităţii lor, a unei matematici precise până în punctul unde metafora ia prin surprindere faptele concrete. Cuvintele inventate îşi trag respiraţia: nu ştii ce-ţi îngăduie şi ce nu, deci – încerci. Ele se reped să-nhaţe ce le trebuie. Iar ce nu îngăduie, refuză. Nimic nu le este indiferent. Cuvintele au auzul bun, flerul le face să fie inteligente”, explică Herta Müller în eseul „Porumbu-i galben, nu e timp”, grupat alături de memorabilul discurs al scriitoarei în ultima ei carte de eseuri, „Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică” (Humanitas, 2011). Cel puţin trei concluzii par a se desprinde din explicaţiile Hertei Müller: 1) în cel care se petrece cu adevărat actul scrisului creator, legăturile intime dintre suflet şi lume se încarcă de prezenţa şocului; 2) cel care a simţit cu adevărat scrisul creator ştie că valoarea exemplară a literaturii este o spaimă a cuvintelor; 3) cel care a trăit, pur şi scandalos, într-o spaimă a cuvintelor ştie că scrisul creator, văzut prin prisma practicii, nu poate fi explicat niciodată în termenii unei clarităţi teoretice, ci doar conjugat într-un mod autist şi înecăcios, ca şi când ai mesteca pietre, ca şi când un om l-ar trezi pe un alt om dintr-un somn profund şi, punându-i un reflector în faţă şi o lamă de cuţit la gât, ar răcni: „Zi repede ce-ai visat!” Personal, aş schimba oricând toate „minunile” criticii metodologice pe o asemenea amploare a percepţiei. Există aici, în explicaţiile Hertei Müller, o legănare de adâncimi şi o luciditate lăuntrică care nu provin decât dintr-un singur „loc”. ISTOVIREA – care, nu ştiu de ce, dar îmi pare mereu a fi ultima destinaţie transcendentă a limbii. Astfel de percepţii


nu mai au nevoie de argumente solide (ştiinţifice, culturale etc.) pentru a fi validate drept purtătoare de adevăr, pentru că ele nu mai aparţin demult inteligenţei, deci nu sunt demistificări. Ele pronunţă adevărul cu „A” mare. Într-un mod firesc precum respiraţia. Pentru că: unu: ele nu sunt exprimate prin chin meditativ, cum se întâmplă adesea în cazul multor gânditori care, indiferent de febrilitatea stilistică şi profunzimea afirmaţiilor, scrisul lor are durerosul handicap structural de a fi pustiu sub raportul scrisului creator (primul exemplu care-mi vine în minte, ca purtăror de instincte strălucite, este V. Şklovski); doi: ele sunt manifestările paralizante ale unei revelaţii mute: scrisul creator vine întotdeauna ca o revelaţie mută: asta pronunţă, într-un fel sau altul, toate marile cărţi şi toate marile scrieri despre creaţia artistică şi literară: iar revelaţia, ce altceva poate fi ea, dacă nu o stare de sfâşiere interioară? Gândirea critică a Hertei Müller acţionează printr-un fel de asmuţire opintită a limbii, într-o anvergură a trăirii care nu poate cuvânta decât bâlbâindu-se în imagini. Odată instalată în limbaj, înnoadă cuvinte în noduri neobişnuite, iar cuvintele, animate parcă de un torent electric, încep să se bâlbâie în imagini, visându-se mai întâi unele pe altele, apoi amplificându-se şi domolindu-se într-un efort sfâşietor de a se rupe unele de altele. Aici, în acest soi de bâlbâire, îmi pare a se afla nucleul ei dur, farmecul ei pătrunzător, distorsiunea ei clarvăzătoare. Şi oare, întreb, influenţat de o perspectivă deleuzeiană şi fără a gândi deziderativ, nu este bâlbâirea singura „dimensiune” stilistică (şi, de ce nu?, compromis stilistic) prin care etern capriciosul esenţial se lasă interogat şi conjugat? Puţin mai sus scriam că în cel care se petrece cu adevărat actul scrisului creator, legăturile intime dintre suflet şi lume se încarcă de prezenţa şocului. Se cere o completare interogativă: Poate sau nu fi numit acest şoc un şoc al tainei? „Privirea limbii” şi „tertipul limbii”: citind aceste alături de cuvinte, simt că Herta Müller ne duce în proximitatea unei materii intime a cuvântuluil, care, după ce parcurgi asemenea intensităţi senzoriale, te convinge să recunoşti gândul ce-ţi fuge turbat prin cap, şi anume că totul devine tulbure şi că ţi-e greu să mai fii sigur dacă, în scrisul creator, cuvântul mai este alcătuit din litere şi nu din cicatrici modulate…


Vin camioane în fiecare zi acum, uneori două, alteori trei, poate și mai multe, nu stă chiar toată ziua lipit de geam ca să fie sigur că numărul lor nu-i mai mare. Înainte îi aduceau în autobuze, el așa a venit și chiar a stat pe scaun, se pare că între timp au renunţat la confort, iar uneori, când se deschid ușile, în buluceala care se creează, cadavrele par să coboare laolaltă cu ceilalţi, dar apoi, în timp ce viii se ridică și încep să meargă, morţii rămân culcaţi la pământ în poziţiile acelea caraghioase pe care mai demult le-ar fi considerat lipsite de demnitate. Acum chestiunile astea nu-l mai interesează, demnitatea, laolaltă cu multe alte

lucruri care într-o vreme îi păreau importante – onoarea, integritatea, perseverenţa, rigurozitatea – și totuși nu se poate abţine să nu se gândească la ce se întâmplă cu oamenii ăștia, n-au cum să încapă toţi în clădire și de luni întregi n-a existat zi în care să nu fie sosit măcar un camion și nu e nevoie decât de un simplu calcul ca să-ţi dai seama că… „Las-o baltă”, aude o voce, aceeași voce agasată, care are impresia că îi vorbește de undeva din dreapta, așa că de fiecare dată, chiar și acum după ce s-a obișnuit cu ea cât de cât, întoarce capul într-o parte, ca și cum cineva chiar ar fi acolo. „Ce-ţi pasă ţie ce se întâmplă cu ei? Dă-i dracului, și așa eram prea mulţi! Nu mai puteam respira

Vin camioane...

Florin Irimia

e-Proza


Flor

in Ir

imia

, “O

fere

astră

întu

neca

tă”,

Ed.

Pol

irm, 2

012.

unul din cauza celuilalt, ai uitat?!” Are dreptate, din punctul acesta de vedere, dar se încăpăţânează să nu recunoască, numai așa, ca să nu-i facă pe plac. La o lună, două, după ce-a venit aici, s-a trezit într-o zi că cineva îi vorbește, își dă cu părerea despre cam tot ce-i trecea lui prin minte iar părerea era de fiecare dată diferită de a lui. La început s-a speriat, credea că urmează să înnebunească, și poate chiar asta a fost, un semn de nebunie, doar că alte simptome nu s-au mai arătat. Numai vocea, de la-nceput enervantă, batjocoritoare, pe care acum încearcă s-o ignore, să nu-i mai răspundă cum a făcut iniţial când demnitatea și toate celelalte prostii încă mai aveau cât de cât importanţă iar el trăia cu impresia că lucrurile se vor întoarce la normal. Normal, anormal, ce-o fi-nsemnând unul și ce-o fi-nsemnând celălalt? Pentru că ce-i acum normal, la-nceput i se părea anormal. Anormal ca așa ceva se se-ntâmple, și mai anormal să i se-ntâmple tocmai lui, anormal să nu se întâmple altceva care să-l scoată de sub incidenţa neprevăzutului și să-l așeze într-un loc sigur, laolaltă cu președinţii și toţi ceilalţi oameni importanţi. La fel cum se întâmplase până atunci, adică, cum se deprinsese mintea lui să gândească, pentru că, până atunci, avusese întotdeauna noroc și scăpase cu bine din câteva situaţii extrem de periculoase, mai precis două, accidentul de mașină și cancerul care-l vizitase și apoi plecase, ca un chiriaș mofturos, nemulţumit de condiţiile oferite. În accidentul de mașină au murit soţia și prietenul lui cel mai bun despre care tocmai aflase că erau ceva mai mult decât prieteni. “Cum se transformă cu drag în cu dragoste?”, citise într-un e-mail pe care cumva ea uitase să-l șteargă, după care a găsit într-o carte o scrisoare, un document Word scos la imprimantă, cu titlul, Cum s-o uiţi pe Femeie. Nu-și mai amintește cu exactitate toate cuvintele deși în perioada aceea îl citise de multe ori. Ceva legat de intempestivitatea sentimentului de iubire, de forţa lui copleșitoare care se prăvălește peste tine. Ceva legat de uitare, ceva legat de voinţă. Ceva care ar fi putut suna cam așa: “S-a întâmplat atât de brusc, ai impresia, deși nu e adevărat, au existat mii, zeci de mii, poate milioane de secunde petrecute împreună care au dus pe nesimţite la asta. Cuvinte schimbate, fraze aruncate de la unul la altul ca și cum ar fi fost mingi de tenis. Zâmbete, poate și ceva atingeri, dar nimic evident, nimic care să bată la ochi. Și de ce ar trebui să vrei s-o uiţi, la o adică? Ce-are dacă te gândești tot timpul la ea? Ce-are dacă faci asta de fiecare dată când nu-i lângă tine iar atunci când e, ţi-e teamă să-i spui? Iată, deci, și motivul pentru care trebuie s-o

uiţi, tocmai pentru că NU vrei să-i spui, nu vrei să-i spui cât de mult te gândești la ea pentru că te gândești că dacă-i spui, complici foarte mult lucrurile. Așa că mai bine le ţii pentru tine și te prefaci mai degrabă indiferent faţă de ea chiar dacă în realitate tot ce-ai vrea să faci n-are nimic de-a face cu indiferenţa. Cum s-o uiţi pe Femeie? Pe această Femeie? Tocmai pe ea, care ţi-a intrat sub piele și s-a cuibărit acolo pentru că e puţin friguroasă iar la tine sub piele e cald. Pe ea despre care nu știi practic nimic. Decât că are planuri mari de viitor, pe care probabil și le va împlini dacă se va ţine de ele. Dacă soarta are să fie blândă cu ea, dacă n-ai să te bagi tu pe fir să i le dai peste cap. Pe ea despre care știi că ţine regim. Și se laudă, copilărește, că a adoptat un nou stil de viaţă. Mai sănătos, evident, doar nu mai bolnăvicios ca cel adoptat de tine acum câţiva ani și de care nu te-ai mai lăsat. Cum s-o uiţi dacă e așa de…plină de viaţă? Ei bine, uite așa. Simplu. Faci exerciţii de voinţă. Mai întâi ţi-o scoţi din vise. Noapte de noapte, nu te mai gândești la ea înainte să adormi, și, în felul acesta, poate nu imediat, dar la un moment dat n-ai s-o mai visezi… făcând toate lucrurile acelea, banale de altfel dar pe care nu le face niciodată în compania ta, pentru că nu cu tine


trăiește. Apoi, procedezi la fel și cu gândurile din timpul zilei. Nu-ţi fă griji, dacă ţi-a ieșit din vise, îţi va ieși și din viaţa diurnă. Iar dacă nu poţi să n-o mai vezi, dacă viaţa vă aduce tot timpul împreună, ca pentru a-ţi juca o festă, chiar și numai pentru câteva minute, atunci nu-ţi rămâne decât să scrii despre ea, zilnic, cu metodă, să transformi în scris tot ce-ai putea face fără ajutorul scrisului și ai să vezi cum în doar câteva săptămâni, singura Femeie pe care încă n-o poţi uita, e cea pe care ai creat-o tu însuţi. Trebuie să fi fost o scrisoare mai veche, nesemnată, nedatată, dar tot ce spunea autorul ei despre Femeie se potrivea cu ce știa și el despre Corina. Între timp se părea că stratagema cu scrisul nu funcţionase și tot ce fusese dat uitării fusese uitarea însăși. Bănuielile îi fuseseră confirmate de un prieten care îi văzuse într-un bar, foarte aproape unul de altul, ţinându-se de mână, ne mai încercând să mascheze ceva. Sincer, vestea nu-l afectase prea tare. Poate chiar simţise o oarecare ușurare la momentul acela. Peste numai câteva zile au plecat toţi trei, el, Corina și prietenul divorţat, să-și petreacă Revelionul împreună la o cabană în munţi. N-au mai ajuns. Microbuzul i-a lovit cu putere din lateral ceea ce a făcut ca mașina lor să se dea peste cap de mai multe ori iar el, cum își spusese mai târziu, n-a avut nici măcar bunul simţ să-și piardă cunoștinţa. S-a ales cu câteva vânătăi și asta a fost tot. În plus, moartea Corinei a însemnat dispariţia altor vânătăi, poate invizibile, pentru că erau pe dinăuntru, dar nu mai puţin dureroase când le atingeai. Nu se mai iubeau de ceva vreme, ajunseseră în punctul acela al unei relaţii când cei doi simt că nu-i mai unește nimic însă continuă să-și exploateze toate vulnerabilităţile pentru a se răni reciproc, dar nici măcar asta nu fusese suficient ca să divorţeze. Și atunci soarta, parcă agasată de perpetua amânare a unei decizii finale, interveni ea și desfăcu complicatele noduri ale legăturii ce devenise absurdă. Ce-i drept, o făcu brutal și imprevizibil, așa cum procedează de obicei soarta, dar cel puţin acum era sigur că nu vor mai fi niciodată împreună și niciunul nu-i va purta sâmbete celuilalt pentru anii petrecuţi în certuri și nefericire. Se așteptase ca la un moment dat, ea sau amantul să-i dea vestea cea mare. Vestea care avea să le schimbe la toţi viaţa. În schimb, a primit altă veste, cum că ceilalţi doi pasageri din mașină au murit. I-a părut rău, normal, dar n-a căzut în depresie. S-a considerat atunci un mare norocos. Dar apoi a venit rândul lui, o da, și încă cum, ziua aceea când, în urma unei alte lovituri primite în cap (care, de data asta, l-a lăsat inconștient și fără nici un leu în

portofel) și-a făcut o tomografie și a aflat că avea o tumoare pe creier. O lovitură cauzează o altă lovitură, fizicul parcă vine să dea în cap psihicului, ca doi fraţi ce se urăsc de moarte. Mai târziu, după ce poliţia îi prinsese pe golanii care-l atacaseră în timp ce traversa parcul, a aflat că numai el scăpase “nevătămat”, cum se exprimase poliţistul cu care vorbise, că celelalte victime nu fuseseră la fel norocoase, una murise iar cealaltă zăcea în spital c-o rană urâtă în piept. „Nevătămat”, cântărise el atunci cuvântul în gând, “nimeni nu scapă nevătămat din lumea asta, iar acum e rândul meu să intru în ring.” S-a dovedit ulterior că dacă nu ar fi fost nevoit să-și facă tomografia, tumoarea ar fi crescut până la stadiul în care ar fi devenit inoperabilă, ceea ce ar fi dus automat la moartea pacientului. Așa, doctorii au încercat mai întâi cu chimio-terapie iar când aceasta n-a dat roade, l-au operat și i-au extirpat-o. Și acum e de părere că, dacă s-a vindecat, dacă a supravieţuit operaţiei și apoi cancerul l-a lăsat în pace, a fost pentru că nu s-a panicat. Pentru că n-a început să se vaite, să se zvârcolească, să-și dea cu pumnii în cap sau să-și plângă de milă. Nici nu prea ar fi avut cui, la o adică, la momentul acela era singur-singurel, dar chiar și așa, fără public, tot ar fi putut s-o facă. Însă în loc să se-apuce de plâns și să blesteme ziua în care s-a născut, el și-a șoptit mesaje de încurajare. Și-a zis, “N-are cum să ţi se-ntâmple tocmai ţie, tu ești un mare, mare norocos”. Chiar credea asta. Se considera norocos dar fără să vadă în noroc rezultatul vreunei intervenţii divine. Și cum să-l fi văzut când el nici măcar nu credea în Dumnezeu? Prin urmare, după operaţie nu a devenit religios, nu a avut sentimentul că viaţa era dintr-o dată mai frumoasă și nici revelaţia că primise în dar ceva preţios, neașteptat pentru care trebuia să fie recunoscător. Se considera norocos, la fel cum alţii se consideră aleși, binecuvântaţi, dar privea norocul ca pe ceva ce i se cuvenea. Și de ce, mă rog? Ce anume îl făcea pe el mai special? Greu de dat un răspuns. S-a gândit și s-a tot gândit iar singura explicaţie valabilă a rămas aceeași pe care o avusese dintotdeauna fără să trebuiască să se gândească de ce nici măcar o secundă. I se cuvenea pentru că așa simţise mereu, că tot norocul ce i se întâmpla exista în el ca o vâlvătaie, ardea acolo invizibil dar intens, și tocmai această intensitate era cea mai bună dovadă că nu se înșela. Așa că s-a bucurat când a scăpat de cancer iar apoi, puţin mai târziu, când cărţile îi fură întâmpinate cu interes – din ce în ce mai mare pe măsură ce numărul lor se-nmulţea –, când începu să primească invitaţii


după invitaţii să vorbească pe la diverse reuniuni, conferinţe și simpozioane, când, de aici, trecu la organizarea propriilor conferinţe unde lumea se aduna ca la urs, să-l asculte pe talentatul orator, omul care păcălise moartea de două ori și era dispus să împărtășească și altora din experienţa lui, să-i înveţe cum să-și canalizeze energiile pozitive ca să alunge răul din viaţa lor. Dar în tot acest timp, talentatul orator nu experimentase nici măcar pentru o clipă ceva asemănător unui sentiment de recunoștinţă. Recunoștinţa, dacă l-ai fi întrebat, era pentru cei slabi, pentru cei nepricepuţi, pentru toţi cei cărora nu li se cuvenea un anumit lucru dar pe care totuși îl primeau. N-aveau decât să fie recunoscători dacă simţeau nevoia, el nu intra în categoria asta. Așa că atunci când lucrurile au început să se precipite, când devenea pe zi ce trece din ce în ce mai clar că situaţia avea să scape de sub control, a crezut că va fi în siguranţă. Că orice s-ar întâmpla, nu i se va întâmpla tocmai lui. Ceea ce nu-nseamnă că a stat cu mâinile în sân. Nimeni n-a stat în clipele alea cu mâinile în sân. Nici măcar panica care s-a adunat deasupra orașului ca o furtună iar când s-a dezlănţuit, nimic nu mai părea să aibă de-a face cu ideea de umanitate aflată, chipurile, într-o etapă avansată de dezvoltare. Dar el nu s-a panicat. Sau nu foarte tare. Pe vremea aia, demnitatea era o condiţie a celui ce credea că totul i se cuvine.

În ultima vreme a început să se simtă teribil de trist, o tristeţe-debusolare, o tristeţe-disperare, îi vine greu s-o definească, o tristeţe acută, în orice caz, și o premieră, ca multe altele înaintea ei, care, tocmai de aceea, nu l-a mai luat prin surprindere. Cum nimic nu s-a schimbat în programul lui zilnic, primul lucru la care s-a gândit a fost că sentimentul e indus chimic printr-un compus care probabil i se pune în mâncare. Din greșeală sau în mod intenţionat. Încă se mai fac teste, au trecut doi ani dar lucrurile nu sunt în continuare foarte clare. Ca de exemplu cine este la conducere acum, de ce este și ce se va întâmpla cu toţi cei care nu sunt. I-ar plăcea ca într-o zi să fie îndeajuns de puternic, de demn, și să refuze mâncarea iar apoi să vadă ce se întâmplă, dacă în felul acesta scapă de tristeţe ( sau poate chiar de prezenţa agasantă a Vocii) dar dintr-un motiv sau altul nu se simte în stare. Foamea îl izbește ca un atac cerebral, îl doboară de fiecare dată prin agresivitatea ei, așa că de fiecare dată când i se aduce mâncarea, nu poate decât să se repeadă la ea și s-o devoreze în câteva secunde, lacom ca o fiară în cușcă.

După care, vreo jumătate de oră nu simte decât că-i e bine. Că era normal să mănânce, dacă i se făcuse foame, că foamea înseamnă până la urmă sănătate. După care îl apucă, nu, îl copleșește, îl cotropește tristeţea. Urmată de sentimentul de debusolare, amestecat cu un soi de panică, de frică, care aproape că-l face să-și smulgă părul din cap. Sau pielea de pe oase. Ca și cum stratul de epidermă protector e un intrus care îi blochează accesul spre cine este el cu adevărat. Cam asta simte în momentele acelea. Că adevărul, în tot ce cuprinde acesta, inclusiv adevărul despre cine este el, i se ascunde, că nimeni din cei de aici nu are cu adevărat grijă de ei, că grija, cât există, provine din interes, că sunt folosiţi în niște scopuri incerte, iar când experimentele se vor termina, vor fi duși undeva unde să fie omorâţi, probabil nu departe de aici ( dar cum se numește aici?), sau, și mai rău, lăsaţi să moară cu zile. O jale nesfârșită, o neputinţă totală, ca și cum o gaură neagră și-ar deschide gura hâdă și l-ar absorbi în întunericul ei, pune stăpânire pe el și îl transformă într-un străin pe care instinctiv îl dispreţuiește pentru lipsa lui de noroc. Măcar dacă ar reuși să scrie, să ţină un jurnal al nefericirii lui de zi cu zi și tot ar fi ceva dar e exclus ca acest lucru să se poată întâmpla. Nici măcar n-ar trebui să-i treacă prin minte așa ceva. Teoretic n-ar trebui să-i treacă nimic prin minte. Păi nu înspre asta se îndreptau? Cuget, deci urmează să mor. Parcă așa suna sloganul. Dacă-și mai amintește exact, dacă amintirile sunt ale lui. Parcă mai poate fi sigur? Își amintește cum a venit aici, într-un autobuz și că a stat jos tot drumul și că drumul a fost lung dar, culmea, nu-și mai amintește ce anotimp era, dacă era frig sau cald, sau cum arăta peisajul. Își amintește și minuţioasele consultaţii medicale ca și cum ar fi trebuit să plece pe lună. În rest, mai nimic, frânturi de amintiri, imagini cu el mic, cu el mare, el înconjurat de niște persoane care se comportă ca și cum l-ar cunoaște deși reciproca nu e valabilă. Crâmpeie, momente care nu știe de unde încep și încotro se duc. Nimic care să lase impresia de continuitate. Oare asta păţesc toţi copiii care cresc singuri, fără fraţi sau surori? Poate de aici i se trage impresia că totul i se cuvine. Când crești singur nu trebuie să-mparţi cu nimeni nimic, nu ești conștient decât de tine însuţi, nu te concentrezi decât pe tine însuţi dar poate tot de aici provine și lipsa amintirilor. Când crești de unul singur nu trebuie să-ţi conștientizezi timpul și tot ce întreprinzi în limitele unei zile, a unei săptămâni, luni sau chiar a unui an tocmai pentru că nu trebuie să-l împarţi cu nimeni,


îţi aparţine în totalitate și nu e nevoie să fii foarte atent la felul cum trece. “Ce tâmpenii poţi să-ndrugi, dragul meu! Te lasă neuronii, băiatule, de-aia nu mai ţii minte nimic. Prea multe nopţi nedormite, prea multe ţigări, prea multă băutură! Sau poate, mai știi, ești traumatizat și nu vrei să-ţi amintești… Da’ lasă că de-acum ești în siguranţă. Nu că ar mai conta la ceva, hă-hă-hă-hă-hă!”

Singurul moment când Vocea nu vine să-l sâcâie, e în somn, cel de-al doilea motiv pentru care a ajuns să aștepte cu nerăbdare să poată adormi din nou. Primul e că visează, visează abundent, ca și cum viaţa sa nocturnă, chiar dacă una eminamente onirică, ar vrea să compenseze pentru toată monotonia din timpul zilei.

Visele sunt atât de vii, atât de reale, încât nu-și dă seama dacă ce visează chiar i s-a întâmplat la un moment dat – altfel spus, dacă-și visează amintirile de care nu mai e conștient – sau e doar produsul imaginaţiei sale, cert e că nu există noapte în care să nu viseze ceva și aproape tot timpul când se trezește își amintește perfect ce făcea în somn, pe unde umbla și cu cine se întâlnea. Bunăoară, ast-noapte, era cu o iubită din liceu și se plimbau prin Cișmigiu, acolo își dăduseră întâlnire, îţi amintește cum se sărutau, senzaţia plăcută a lucrului interzis ( dar de ce interzis?) și al recuperării unei amintiri pe care o credea moartă. Afară era călduţ iar ei se ţineau de mână și apoi s-au oprit să se așeze pe o bancă continuând să-și spună toate cuvintele acela dulci și moi pe care și le spun îndrăgostiţii cu voci șușotite, apoi se pomeni că ajunsese la Muzeul Ororilor comise de Regimul Comunist, își amintește perfect ce scria pe frontispiciul clădirii, iar iubita din liceu dispăruse, fiind înlocuită de doi prieteni de-al lui, amândoi mici de statură și care se deplasau cu greutate ca și cum le-ar fi fost tăiate labele picioarelor, ceea ce, când s-a uitat, chiar se întâmplase, dar ei nu păreau afectaţi, se obișnuiseră cu cioturile lor, și împreună au plecat să locuiască într-o parte rău famată a capitalei, dar cumva interesantă, pitorească, iar în timp ce mergeau, agale, șontâcăind, el și-a dat seama că n-avea cum să fie în București, întrucât ca să fie în București ar fi trebuit mai-nainte să plece din Iași și cum să plece duminică din Iași, și încă la ora 18.30 seară când a doua zi trebuie să se ducă la școală că avea ore….

“Nu mai ai ore, tăticule, ai uitat? S-a terminat cu huzurul, cu viaţa aia liniștită, acum ești aicea, cu noi, bagă-ţi minţile-n cap ce dracu’?”

Alteori, cei cu care se-nsoţește în vis sunt figuri familiare, cel puţin asta e senzaţia care-l încearcă, dar nu-și poate aminti numele

lor și din cauza asta se frustrează. Acum două sau trei nopţi a fost în Grecia, undeva la malul mării, își amintește perfect nu doar valurile ci și mirosul din aer, era pe o plajă în compania a două femei tinere cu care mai călătorise și-n trecut, se însera de-acum iar nisipul nu mai era atât de fierbinte și în timp ce mergeau el inspira mirosul acela marin combinat cu izul plăcut, de parfum, care venea dinspre femei, și asta-i dădea o nemaipomenită senzaţie de bine. Doar că de la un moment dat cele două au început să se îndepărteze, și cu cât mergeau, cu atât se îndepărtau și mai mult, aproape că alergau acum în timp ce picioarele lui deveneau din ce în ce mai grele, “staţi”, a strigat, “unde plecaţi?” dar ele nu păreau să-l audă și atunci și-a dat seama că nu se vor opri până nu le va striga numele pe care nu și le va aminti niciodată. Visul l-a ţinut în alertă, iar când s-a trezit a avut o mare dezamăgire la conștientizarea că de-acum urmau alte zece, douăsprezece ore în care nu va face nimic decât să se uite pe geam, să mănânce, să-și facă nevoile și să se războiască, vorba vine, cu sentimentul de tristeţe și imensă singurătate care avea să-l acapareze. Ar fi putut, bineînţeles, interacţiona cu ceilalţi, dar nu simţea nicio tragere de inimă. De fapt, dacă ar fi fost singur, singur în adevăratul sens al cuvântului, s-ar fi simţit poate mai puţin singur, mai puţin trist decât se simţea acum. Ceea ce n-ar fi rezolvat oricum mare lucru, frustrarea, neputinţa, lipsa de perspectivă… De aceea preferă să se uite pe geam, ore în șir, în fiecare zi, aceeași priveliște mohorâtă, același cer plumburiu, la care se adaugă, din timp în timp, „venirea camioanelor care deșertă toate gunoaiele acelea în care s-au transformat fiinţele umane, deșeuri, atât și nimic mai mult, numai bune de pus pe foc, ceea ce probabil se și întâmplă, e din ce în ce mai convins că la asta sunt folosiţi, singura lor utilitate logică e aceea să ardă, să producă căldură, energie, mai ales acum când celelalte resurse s-au epuizat, una după alta… cu cât se gândește mai mult, cu atât i se pare mai plauzibil gândul. Cineva TREBUIE să fi avut un plan pe care l-a pus în aplicare și acesta e rezultatul. Sunt oameni care ar fi în stare de orice, nu numai că ar fi în stare, dar chiar le-ar face plăcere. Într-o noapte a visat ceva și despre asta, întâmplător acum nu mai ţine minte detaliile dar își amintește perfect senzaţia de dezastru implacabil, de sfârșit iminent, de niște indivizi care erau pe urmele lui și voiau să-i facă de petrecanie, lui și altora ca el, știa că laţul i s-a strâns în jurul gâtului și nu mai are pe unde să scape, știa că


împreună cu el și din cauza lui vor mai muri și alţii, nevinovaţi ( dar de ce se făcea el vinovat?) iar singura consolare pe care o avea era dată de conștientizarea că acela nu era decât începutul, că în curând moartea va lovi ca o molimă și-i va secera pe toţi, buni și răi, deopotrivă.

Într-o zi, la ceva timp după ce își câștigase renumele de motivational speaker sau mai precis de inspirational speaker, se pomeni că se așează la birou și, în loc să înceapă o nouă carte despre cum să, se porni să scrie un roman. Era despre cuplu cu probleme în căsnicie care are un accident de mașină, un accident care ar fi putut fi evitat, recunoștea la un moment dat personajul principal care, spre deosebire de soţia lui, scăpase cu viaţă, și acum se căia că în clipa dinaintea impactului, nu virase de volan la dreapta, cum ar fi putut, ci se lăsase în voia destinului ca să facă el ce-o vrea din trupurile și vieţile lor. Era un roman trist și destul de sentimental pentru că, scriindu-l, realizase cât de mult îi lipsea totuși Corina, cât de mult contase prezenţa ei în viaţa lui, dar pe care se hotărî să nu-l publice, tocmai de teamă că sentimentalismul îi strica din efect chiar dacă pentru el avusese un rol aproape terapeutic. Însă apoi se apucă să scrie un altul, despre un bărbat care se retrage din civilizaţie pentru a trăi în sălbăticie, împreună cu animalele, pe care-l publică și imediat constată cu satisfacţie și fără pic de recunoștinţă că se bucura de succes și din nou își spusese că pur și simplu acesta i se cuvenea. Ca scriitor de proză, descoperi în el un individ mult mai sobru decât era scriitorul motivaţional, un fel de frate geamăn dar opus celui care era el în public – elegiac, sumbru, pesimist. Habar n-avea ce zăcuse în el, așteptând cu răbdare în întuneric, ziua când avea să capete o voce și, odată cu asta, faima dată de recunoaștere.

Acum câteva nopţi a visat că era la o întâlnire cu publicul, le vorbea cititorilor cu aceeași bucurie și însufleţire pe care o avea pe vremea aceea, totul părea cât se poate de real, mai puţin bârfele pe care le emitea cineva, cum că scrie pe banii lui taică-său. Taică-său care și el își dorise la un moment dat să fie scriitor dar care nu avusese suficient talent și motivaţie pentru asta așa că îl susţinuse pe el, îi susţinuse primii pași ca atunci când era mic și încercă să meargă. Să meargă pe picioare și apoi să meargă pe bicicletă. De fapt, singura prezenţă în viaţa lui din perioada aceea a fost taică-său. Maică-sa l-a născut după care a început să se poarte ca și cum misiunea ei se încheiase. Nu-i de mirare că mai târziu au divorţat.

Misiunea ei se încheiase pe toate planurile, făcuse greșeala să se mărite și să facă un copil, acum voia să-și trăiască și ea viaţa. Sau ceva de genul acesta, varianta ei distorsionată a ceea ce însemna să-ţi trăiești viaţa. Interesant cum își amintește mai multe despre ea decât despre el, sau poate nu mai multe dar ce-și amintește despre ea e întotdeauna viu și colorat pe când copilăria lui și-o amintește doar vag, ca și cum nu i s-ar fi întâmplat lui ci ar fi auzit-o povestită de altcineva. Cineva care nici măcar n-are talent de povestitor.

Uneori vocea pare să capete formă. Asta se întâmplă întotdeauna noaptea, întotdeauna înainte ca el să adoarmă, când are impresia că o umbră neagră vine și se așează la marginea patului lui. Dar nu ca să-l vegheze ci ca să-l ia cu ea. Poate că vocea e moartea, s-a gândit, poate că ora când îi va suna ceasul nu-i departe. Totuși, nu-și poate imagina că urmează să moară. Nici măcar în agonia care îi însoţește crizele de singurătate, nu se gândește că urmează să moară. Și totuși, acum câteva zile s-a surprins gândindu-se la ceva ce nu existase niciodată până atunci în vocabularul său: sinucidere.

Dacă s-ar sinucide ar scăpa de toate. De locul acesta enervant și plicticos, de tot ce e posibil să se întâmple cu ei de-acum înainte. Poate că există viaţă după moarte, poate în felul acesta ar revedea-o pe Corina și s-ar simţi din nou bine în compania ei, sau poate că, odată ce ar muri, totul ar dispărea subit în neant, ceea ce n-ar mai avea cum să-l afecteze pentru că n-ar mai fi conștient de nimic. Dar, și dacă aș dori să se sinucidă, nu ar avea cum s-o facă. Totul este etanșeizat, nu se poate arunca de la fereastră, nu se poate ștrangula cu nimic, îneca, otrăvi, nu există nicio modalitate ca să sfârșești cu viaţa aici. Există, în schimb, o mie de motive ca să-ţi dorești s-o sfârșești și milioane de minute în care să-ţi imaginezi cum ai s-o faci. Atât și nimic altceva. Gândul prăvăli peste el o euforie inexplicabilă. Dintr-o dată se simţea incomplet, nefinisat, ca și cum ar fi fost un obiect la care cineva începuse să meșterească dar la un moment dat se oprise. Ca un artist care începe ceva și apoi își dă seama că se îndreaptă într-o direcţie greșită. Asta era el: o direcţie greșită, un proiect rămas neterminat, un fel de rebut căruia acum trebuia să i se găsească o nouă utilitate. Din obișnuinţă, se trase mai aproape de geam ca să observe camioanele dar pentru prima dată realiză că nu mai are chef să se holbeze la ele.

“Bravo, tăticule, începem să facem progrese”, auzi Vocea, acum binedispusă, vorbindu-i din dreapta. “Bravo, ţie,”, îi răspunse el, „bravo că există cineva care să le remarce.”


Popor nevrednic, am auzit câinele urlând în scara blocului şi zgâriind uşa unui necunoscut de teama lupilor şi lupii, într-o haită mai deasă decât cârdul corbilor, alergau după lună pe cerul albit ca fundul sticlind al unei mări secate şi când au ajuns-o, cu perii spinării zburliţi, au muşcat din ea şi luna toată s-a înroşit de propriul ei sânge şi s-a făcut de cârmâz şi sângele-i sleit a curs nouă zile pe pământ, roşindu-l, şi-am văzut vârcolacii ca nişte viermi albi, colcăind în cerul ca gheaţa şi au sfredelit soarele şi-l înghiţeau şi soarele s-a făcut de porfir când l-au muşcat colţii lor tăioşi şi-a curs ca o baltă de sânge în mare şi marea s-a făcut rubicondă şi-apoi s-a închegat şi toate

Apocalipsa candidă

e-Proza

Dan Perşa


planetele le-am văzut cum se rostogoleau din boltă şi cădeau ca nişte căcăreze şi se sfărâmau de pământ şi-am văzut galaxiile, oprite din rotirea lor şi prăbuşindu-se în ele însele, încât pe toată întinderea cerului nu mai rămăsese decât un mare soare beteag şi roşu, ce se sparse în miliarde de scântei, care căzură pe pământ în roiuri aprinse, ce-au stârnit vâlvătăi în păduri, au topit munţii şi apele mării, le-au vaporizat, secând marea, am văzut peştii fierţi în oceanele date în clocot şi din pământ rocile topite s-au revărsat şi bolta, neagră ca un catafalc, surpată pe sutele de milioane de tone de piatră ieşite din pământul crăpat şi rănit, sub formă de magmă, iar catapeteasma cerului în două despicată am văzut-o… şi în acest joc de tinereţe cu Miron, prietenul meu, pe care ne plăcea să-l jucăm, hai, povesteşte Apocalipsa, ne îndemnam, i-am cerut să mă lase pe mine să îndrug mai departe parodia, căci timpul lui expirase, dar nici eu nu aveam mai mult talent ca el pentru închipuirea întâmplărilor finale, n-ai povestit de Apocalipsă, îl necăjeam, ci doar despre Iad, fiindcă oamenii tăi nu mor, ci doar sunt chinuiţi veşnic, Ba nu, riposta Miron Licurici, e drept că e vorba de Iad, dar unde în altă parte mai poate exista o apocalipsă continuă şi fără sfârşit, aşa că am câştigat. Însă îi ceream să aştepte să povestesc şi eu, el îmi făcea şicane, dar nu mă lăsam… femeile au născut monştri cu ochi de bou, picioare de broască, mâini ca labele de paing, cap de şarpe şi-am văzut oameni cu gurile holbate, dar nu pentru a implora iertarea, ci fiind cuprinşi de asfixie, coloanele bolţii s-au surpat, râurile au fost cutremurate de lavă, le-am văzut vâlvătăile frez ce urcau la cer, iar în maldărele de cenuşă ale pădurilor, jarul ce mai trăia era ochiul marmaziu al morţii… blocurile s-au prăbuşit în ţăndări şi pulberea lor a cuprins de trei ori pământul şi celor ce le intra pulberea în ochi, orbeau, celor ce le intra în urechi, surzeau şi celor ce le intra în gură, mureau şi-am văzut doi oameni, care erau numai pe jumătate oameni, căci crunt la chip, cu ochi de vier, bot de maimuţă şi urechi de linx era unul din ei în jumătatea

lui omenească, iar în jumătatea de jos avea formă de seceră şi el era întreg din cârmâz şi hârşti, tăia capul mioarelor, hârşti şi căuta un miel anume, pe care nu l-a găsit şi-atunci sudoarea lui s-a preschimbat în plumb topit… Ha, striga Miron Licurici, ai făcut o rimă, n-ai voie…. şi unde cădeau picăturile conabii, arborii se uscau şi apele se prăpădeau, iarba de pe faţa întregului pământ a pierit, iar celălalt om avea chip de buhă în partea omenească a trupului său, iar sub mijloc era ca un baros şi lovea capul mioarelor, poc, poc!…Iar jucaţi jocul ăla prostesc despre apocalipsă? întreba mama lui Miron Licurici, în trecere pe sub bolta de viţă de vie unde ne aflam adunaţi…Ard! Ard! Ard! – săream eu atunci în picioare, de teamă că voi pierde întrecerea. Lumea arde. Oamenii sunt vâlvătăi de necurată magmă oxidată-n nelinişti, sunt cercuri de foc ce se rostogolesc pe asfalt, sunt pătrate de pară, pojar de nedesăvârşite anatomii antropomorfe. Ies, din diagonalele lor, radicali – epoleţi de carne – şi pi-uri din diametrele lor – medalii de plăgi purulente – iară deasupra ceru-i jivină de întuneric, Argus nepăsător. Pe acoperişul căminelor plouă şi ninge cu statuete şi manechine aprinse, plouă şi ninge, apele învolbură străzi, ne cuprind, inundă oraşe cu pară, ţări se scufundă... Stele comate au căzut din cer... Gata, striga Miron Licurici, a expirat timpul, dar Sorin, cu ceasul în mână, anunţa implacabil că mai e un minut, după care avea să jurizeze apocalipsele...şi fum şi foc şi pucioasă, mă bâlbâiam eu, încât toate vietăţile pământului au fost arse şi pământul a aruncat fum şi foc şi pucioasă, ucigând oamenii lui… Şi tocmai când mă simţeam pierdut, îmi venea câte o idee de final, cu care să-l zdrobesc pe Miron…I ar după ce toate acestea s-au întâmplat, a venit Adonai şi avea faţa de aramă cu flăcări stacojii, coarne până dincolo de vreo lume, cap de struţ, piept de cămilă, sex de şacal asemenea unei limbi despicate, un picior de lup şi altul de vier şi vrând să împungă cerul cu coarnele lui de berbece, a văzut că nu era cer şi vrând să potopească pământul cu focul răsuflării lui, a văzut că pământul nu


mai era şi când a vrut să înghită vietăţile în pustia pântecelui său, a văzut că vietăţile nu mai erau şi vrând să crape între dinţi oamenii, ca pe seminţele de dovleac, a văzut că oamenii nu mai sunt şi nimic nu mai era şi Adonai vru să se aşeze spre a-şi plânge singurătatea, dar nu era loc de şezut şi vru să jelească, dar nimeni nu îl auzea şi vru să scurme cu piciorul de lup, dar nu avea ce scurma, fiindcă rămăsese singur singurel, aşa cum a fost înainte de a fi lumea…Apoi băieţii se certau o vreme, pentru a hotărî a cui poveste a fost mai dibace, unora le plăcea mai mult a mea, fiindcă la sfârşit vorbeam de Adonai, altora le plăcea a lui Miron, fiindcă parcă era mai spăimoasă şi astfel mai trecea o după-amiază şi am rămas până astăzi cu gândul la imaginea candidă a apocalipsei, despre care nu ne puteam închipui că va veni câţiva ani mai târziu peste noi, cea adevărată, vreau să zic, îndată ce vom fi maturi… Dar acum eram nedumerit, căci în timp ce îmi aduceam aminte, cineva povestise cu glas tare apocalipsa aceasta, întocmai cum am scornit-o eu cu Miron Licurici. M-am uitat împrejur şi nu ştiau ale cui puteau fi vorbele ce au repovestit, ale servitorului să fi fost, m-am întrebat şi am privit spre el, dar el era ţeapăn ca duşmănia, ca ebonita şi totuşi altcineva nu le-ar fi putut spune şi pentru a mă salva de îndoieli pustiitoare, mi-am zis că numai el putea fi, căci a mai vorbit servitorul cu altă voce, iar acum îmi păru că e glasul bunicului, dar nu credeam ca bunicul să fi rostit apocalipsa, fie ea şi naivă… Eu am vorbit, auzii un glas grav, fornăit şi ameninţător şi când am privit, am văzut pe Nero prăbuşit în tronul său larg, Nero, atât de enorm cuprins în grăsimile lui şi veşmintele albe cât zece cearceafuri, cu degete cât pâinile, încinse de inele nărtoase, cu antebraţul cât un vier, cu ochii înfundaţi în slăninele feţei. Era cât statuia lui Baal şi privii de jos către el, de la labele picioarelor umflate cât două buturugi şi gambele în ale căror cărnuri sfidătoare intraseră adânc şireturile sandalelor romane, şi la trupul lui revărsat peste marginile tronului şi la capul lui fălcos pus direct pe trunchi, iar în spatele

lui erau colonadele lui Apollon din Pavlovsk, în jur numai ruine, Eu am vorbit, spuse el mişcându-se puţin, atât cât o putea face şi speriat l-am chemat în gând pe Decebal şi el veni cu tot poporul său, spre a lovi Roma şi oştirile Golemului, spre a-l salva pe Traian şi atunci Nero înclină cu mare greutate capul şi huruiră în el sicrie şi oase ca într-un mare cavou-catacombă, mă privi şi râse apăsat, îşi înălţă trompa, sumeţindu-şi caninii cât fildeşii de lungi şi scoase un răget de colun şi-am auzit răsuflarea lui gâfâită, parcă împinsă din burta chitului, ce stârni vântoasele şi oştenii au fost spulberaţi, i-am văzut ridicaţi în aer şi duşi sute de leghe, unii căzând zdrobiţi între stâncile Tatrei, alţii în Devol, câţiva în Marea Moartă şi-n Cyrenaica puţini, pe câmpiile abia însămânţate, printre ciori, unde carnea li s-a sfârtecat şi ei s-au prefăcut în flenduri de carne, Da, eu am vorbit, spuse Nero şi acum uită-te la ochii mei putrezi şi m-am uitat, ochii îi erau ca două ugere de vacă mâncate de viermi şi uită-te la nasul meu rânced şi-am văzut cum din carnea lui necrozată curgeau sucurile veştede ale morţii şi uită-te la obrajii mei mucezi şi-am privit leşul lor albicios şi uită-te la trupul meu, spuse şi-am simţit duhoarea stârvului şi pestilenţa hoitului, încât mi se făcu greaţă, Şi curând mă voi trezi, spuse Nero şi mă voi aşeza în scaunul de Judecată şi păşind încet, voi terciui întreaga omenire sub talpa sandalelor mele, căci sunteţi mai păcătoşi ca mine şi mi-a fost dată puterea peste voi, şi-am întins mâna, pentru a-i şterge prima literă a cuvântului scris pe frunte, dar nu ajungeam, Descrie acea literă, spuse Homer, apărut lângă mine şi-am început să spun: e făcută din patru segmente şi patru este cifra crucii, am spus şi atunci monstrul se prăbuşi, topindu-se ca un terci puturos, o gelatină care s-a întins şi-a curs spre noi şi-apoi s-a strâns, preschimbându-se într-un imens leu de mare, ale cărui cărnuri tremurau în înaintarea lui târâtă spre noi, şi-am închis ochii, înspăimântat şi apucându-mă de poala hlamidei lui Homer, l-am lăsat pe orb să mă călăuzească în fugă… Vom intra în viscerele timpului, i-am auzit glasul şi o


moliciune mă cuprinse, ca şi când m-ar fi ameţit un abur de oţet aromat…

Când am ieşit din tunelul oranj, eram orbit de ameţeală, dar într-un mod plăcut, fiindcă mă simţeam aproape plutind, ca atunci când ai coborât dintr-o maşină după ce ai călătorit mult timp cu viteză sau ca atunci când din întuneric intri într-o sală de bal luminată feeric şi totuşi, în orizontul vederii mele era crepuscul, o lumină parcă umbrită, filtrată de vegetaţia luxuriantă a unei lumi apuse, tropicale, o lumină lutoasă, negru-mierie, ca pielea feţei asiaticelor blonde, având fineţea cerii. Privii în jur, căutând din ochi pe Homer, dar nu mai era şi am văzut mişcându-se neliniştitor enormele asparagus dintre eucalipţi, ferigile cu frunze penate, războlite de ciorchini de sporangii, iar dintre ele se înălţa vertical aripa translucidă a unei ortoptere, ţesută fin, în mozaic iregular, din nervuri roşietice şi i se înălţa craniul acoperit cu piele roz fragmentată în solzi, şi-o spinare de rinocefal, cu coarda dorsală elastică şi frumos arcuită, făcută dintr-o pieliţă fină, întinsă pe oase subţiri ca oasele de peşte, aşa cum stă marginea pânzei umbrelei deschise pe spiţele întinse, iar pe craniu, între coarnele cum sunt cele de rinocer, călărea Aspasia din Milet, iar când arătarea se ivi cu totul dintre frunze, condusă de femeie cu frâu de borangic legat la zăbala de aur ce-i era înfiptă dihăniei în gură, am recunoscut acel trup imens, de leu de mare înaripat, cu picioare de şopârlă, verzi, era Nero, împăratul romanilor şi el porni, mânat de femeie, răsturnând de-a valma cocotierii albi, bambuşii noduroşi, micile agave, gardeniile roz, dracila înfoiată, laurii, manglierii, stejarii, velnişii, încât lăsa în urmă o cale pământoasă, zdrobită, foarte clară între baobabi, chitri şi secvoia, cale pe care l-am urmat, mai cu seamă pentru maiestuoasa regină a bunului gust, până ce balaurul ieşi din pădure, urmându-şi calea printr-un deşert de aur arămiu, aflat într-un veşnic crepuscul şi am mers pe dâra lăsată de el, până când am văzut că Aspasia, deşi ţinea frâul, era captiva monstrului, între

coarnele lui ca într-un turn. Şi după ce arătarea a traversat deşertul, s-a cufundat în ocean şi a prins să-l înoate, ca un leviatan, lăsând deasupra apelor zimţate doar botul cu Aspasia între coarne, aripile lui translucide, întinse pe mare ca două gondole, pe care m-am urcat, şi creasta de dragon din spinare, ca pânza unei jonci, în care bătea vântul. Trecu prin Gibraltar, tăie apele viorii ale Mediteranei, l-am văzut ieşind din ele în Delta Nilului mâlos şi apele i se scurgeau de pe trup ca un diluviu, suflând din ele aburi ce îl ascundeau pe alocuri, încât monstrul părea un pământ de început al lumii. Se târî, împingându-se cu picioarele lui de şopârlă, ce nu-i puteau suporta greutatea, de-a lungul ţărmului, până în Alexandria, oraşul Ptolemeilor, surpând cu greutatea trupului său temple şi mastabale, cu aripile lui sanctuare şi Marele Obelisc în vârful căruia tocmai răsărea soarele, enorm cheag de sânge şi se îndreptă spre Bibliotecă, făcu o spărtură în ea cu cornul ca o trompă din vârful botului şi pătrunse între rafturile cu giuvaericale de cărţi, aleside de suluri de papirus, îl auzii râzând şi ridicându-se ca atunci când l-am întâlnit întâia oară, drept Nero pe tron, scăpără un chibrit şi aprinse o torţă şi cu ea împrăştie focul în toată clădirea, hohotind nebuneşte, cuprins de furoare şi strigând neîntrerupt Laudă ţie, Prometeu! iar când focul căpătă atâta putere, încât se făcu asemenea unui rubin translucid şi trosnind, se aşeză calm în mijlocul bibliotecii, pe un tron de aur şi argint bătut în nestemate şi l-am văzut cuprins în vâltoare, până se înroşi ca oţelul topit, când strigă: O, ce artist mare piere odată cu mine! iar Aspasia se făcu răsurie, cu diadema-i ruginie forjată pe cap şi cocul, în agrafe bordo, stacojiu ca o pară, cu fibulele veşmintelor, ţesute-n platină, purpuroase şi o văzui înălţându-se de pe creştetul monstrului, soră a zeiţei Atena, ca duh marmaziu şi îndreptându-se spre El-Kahira în zbor, se opri deasupra Gizeh-ului între marile piramide, ezitând între Kefren şi Keops, dar se lăsă într-un târziu pe creştetul Sfinxei, cufundându-se în capul ei ca într-o mlaştină, în care îmi dorii să mă afund şi eu.


Sentimentele noastre sunt atât de sărace, mi-am spus, încât nu putem privi decât cu un ochi naiv lumea. Mă apropiai de Sfinx, crezând-o moartă, dar gura ei se deschise: Ce creşte când iei şi scade când pui, zise, înviată o clipă, căci apoi, privind-o, era la fel de tăcută şi singură ca servitorul meu, nepăsătoare de piramide, de pustiul Deşertului de Est, fiindcă inima ei, însăşi, îmi dădui seama, era un pustiu de eresuri, arse de soare şi ger şi fără izvor, de când putem răspunde tuturor întrebărilor sale, E groapa, groapa, am plecat de lângă ea murmurând, în minte cu imaginea-i nesfârşită, pe care n-o doream înlocuită de nimic, căci ce e Sfinxul altceva decât o ghicitoare şi ce e ghicitoarea dacă nu o Enigmă şi ce e enigma, dacă nu labirintul, al cărui centru e un răspuns?

Şi ce e Sfinxul, dacă nu multiplicarea nesfârşitelor potenţe ale spiritului, inflorescenţa iluziilor noastre în aerul de aur foşnitor al planetei, atunci când iubim miracolul răcorii, nu a cavoului, ci a neasemuitei ciocolăţi fierbinţi, auzii un glas lângă mine, urmat îndată de o pocnitură – era managerul, îmbrăcat ca un chelner al anilor ‘3o, cu haină albă şi pantaloni negri, cu o medalie de crom la rever, cu ghetre în picioare şi părul purtat ca un dandy al zilelor noastre, prins în inel la ceafă, spre a face o coadă, şi care tocmai desfăcea o sticlă de şampanie, cu gesturi versate: poc!… Răspunsei: poc! poc! deşi încercat de mari îndoieli, căci răspunsul putea fi şi hârşti! hârşti! dar nimerisem, Felicitări, spuse atunci entuziasmat managerul şi îmi turnă şampanie în pahar, care sfârâi şi se topi, încât abia rămase un strop ca să beau, deşi eram însetat şi băui, iar apoi am mâncat „dulcea limbă de pisică” -, ai trecut de încă o barieră, ai recunoscut instantaneu codul de acces: poc! zise, răspunsei: Poc! poc! şi el râse ca după o glumă bună şi atunci se ivi Homer, Am fost prin preajmă, spuse, dar mi-a fost teamă să mă arăt, până când aţi râs, căci aşa se spune, că de omul care râde şi de omul care fluieră pe drum să nu te temi, Dar să te temi, spuse managerul, de omul care nu-şi pune picături oftalmice

în ochi, picături de vin pe limbă, de omul care nu iubeşte femeia, de cel care nu-şi doreşte mai mult decât are, de cel care nu s-a lamentat niciodată, de cel pe care nu l-a durut ficatul, dar mai ales fereşte-te de Omul Roşu, spuse şi fiindcă vorbea aşa mult, l-am suspectat că nu vrea să-i toarne şampanie şi lui Homer, dar el tocmai atunci luă o cupă şi turnă, până când spuma s-a revărsat peste marginea ei, Homer bău, Ar trebui să facem focul, spuse, pentru că ne aşteaptă o noapte lungă şi cum eu eram cel mai tânăr, am adunat de pe ţărm aşchii şi scânduri de epave ale marilor galioane sfărâmate şi aduse de valuri la ţărm, le-am aranjat sub forma unui rug indic de incinerare, pe care l-am dat focului şi în jurul căruia ne-am aşezat, Un foc de tabără, spuse Homer, care-şi sprijinise bastonul de stâncă, şi îşi duse palmele aproape de gură, ca şi când ar fi vrut să le încălzească răsuflând, Un foc de tabără, repetă…ca pe vremea aheilor… şi atunci era ca şi acum iarnă, o iarnă post-atomică, dar acolo, în faţa Ilionului, era normal ca iarna să fie aşa, fără zăpadă, cu lapoviţă doar şi acesta era motivul pentru care Ahile nu lupta, ura „apăraia”, cum i-a spus şi se ascunsese în cort, cufundat în adoraţia îmbujoratei Briseis. Şi, într-adevăr, lapoviţa curgea din cer, bătea faţa mării ca-ntr-o piele de tobă, dar asupra noastră şi-a focului se întinsese o cornişă de sticlă galben-portocalie şi, ciudat, nu ne era frig, deşi vântul răbufnea, aducând peste noi pulberi de ape şi fulgera şi tuna atât de amarnic, încât mă înspăimântai, întrucât îmi spuneam că asemenea ploaie va atrage cataclismul unui cutremur şi îmi va fi dat să văd prăbuşirea pământurilor în ele însele şi căderea cerului, încât toate se vor face una. Îmi era cu adevărat frică, nu era nimic manierist în frica aceasta, căci vedeam moartea şi: Nu ştiu de ce, de o vreme moartea mă înspăimântă, le-am spus, dar nu ştiu de ce am vorbit, era singurătatea ce ne înconjura, cerul inexistent, care îmi evoca nefiinţa, încât dincolo de moarte nu mai vedeam nimic – sâmburele din oameni murise şi nu erau decât golemuri şi înţelesei atunci de ce mă înspăimântau oglinzile,


privindu-mă în oglindă, mi-aş fi putut oricând vedea cuvântul scris pe frunte, da, era invizibil, dar îl ghiceam în pielea tâmplei ce se rida şi în carnea feţei, tot mai informă şi aceste lucruri mi le-a spus şi Homer, Ţi-ai pierdut credinţa în nemurirea sufletului, Da, ne-am pierdut-o toţi, i-am spus şi focul atunci se înfioră, tot ce vreau, am continuat, este să spulber orice sens al existenţei, pentru că de aici vine răul, din descoperirea unui sens, De ce? întrebă managerul, dar se vedea că se preface naiv, Pentru că orice sens înseamnă un lanţ al cauzalităţilor şi eu nu mai suport determinismul, am răspuns, determinismul înseamnă moarte absolută, deoarece leagă lucrurile unele de altele într-un şir logic al materiei, din care piere frăgezimea liberă a fiinţei Create, exaltarea veşniciei simţite, bucuria destăinuirii unei lumi transcendente şi nu mai suport, Da, spuse Homer, înţeleg, e o mare năpastă, mai cutremurătoare decât cea a conului Manolache, Cred că aşa este, i-am confirmat lui Homer, prefăcându-mă că nu-i observ sarcasmul, pe mine mă înspăimântă moartea lumii, nu moartea mea în speţă, încât nu mai cred în preziceri, căci toate spun un singur lucru: sfârşitul a fost din început şi de fapt începutul nu e decât mirajul prin care am fost făcuţi să credem că am fi şi că există fiinţă…un fulger imens tăie cerul, la lumina căruia îl văzui pe bunic trebăluind la stupii săi, Hei, bătrâne, l-a strigat Homer şi el veni către noi, plutind într-un glob de lumină, în care nu era ploaie şi norii nu erau substanţa informă a lumii, ci se aflau plutind pe cerul albastru, De ce-i spui bătrâne, l-am întrebat pe Homer, Pentru că e mult mai bătrân decât mine, spuse acesta şi Bunicul ajunse lângă noi, râse, Văd frica, glăsui, asta pentru că nu ştiţi ce se întâmplă şi făcând cu mâna un semn, deschise vălmăşagul haosului şi într-o insulă de neasemuit senin, cu lumină de aur, Sfântul Ilie, cu o nebridă pe umeri, urcat pe vălătucii norilor, lovi cu suliţa un enorm leu de mare, înroşit în foc, care se zvârcolea, sunând asurzitor din trompă, dar Sfântul atinse cu degetul acel sunet şi îl preschimbă în clinchete de clopoţei şi râse, Asta e, spuse Bunicul, nu e nimic înspăimântător în furtună, ci e doar Sfântul Ilie care străpunge fiarele, De aceea

e atât întuneric, am spus, pentru că fiarele s-au înmulţit nemăsurat, Da, dar Sfântul Ilie are destule fulgere, râse Bunicul, iar dacă o fiară e mai aprigă decât puterile lui, atunci vine Sfântul Gheorghe călare şi o loveşte cu suliţa-i vătămătoare, iar calu-i arhanghel o sfârtecă sub copite, mai spuse Bunicul şi se făcu nevăzut şi atunci întunericul se rupse şi pe cerul afund, petece albe de nori spărgeau auroral, în pânze de argint, lumina soarelui, iar marea se făcu mierie şi orizontul se deschise până dincolo de puterile ochiului de-a vedea, nisipul plajei se auri şi un alcion turcoaz plutea în adâncimea cerului, fără solemnitate…

Când această imagine dispăru, odată cu toţi cei care îmi stăteau alături, se ivi piticul de ebonită şi am văzut că făcea o pantomimă ca pentru a-mi reaminti o tragedie, avea două lacrimi desenate cu rimel sub un ochi, una sub cealaltă, pe faţa-i pudrată cadaveric şi încerca să-mi atragă cu tot dinadinsul atenţia, cu un soi de exasperare parcă… mâinile lui subţiri ieşeau din mânecile scurte ale fracului, încât îi vedeam uneori o parte din antebraţul osos şi fără păr între marginea mânecii şi cea a mănuşilor albe, jobenul îi umbrea fruntea şi din nou se aplecă, scuturându-şi braţele pe care apoi le lăsă să atârne, dar nu înţelegeam, şi gambele albe i se vedeau între pantalonii scurţi şi jambierele albe, iar pantofii lui de lac cu pompon, de forma fierului de călcat, tropoteau, având tălpi de lemn, Nu, rotii eu capul descurajat, nu înţeleg şi atunci el trase un panou, dar pe care nu era nimic scris, deşi el îmi arăta tot mai insistent ceva – şi încă şi încă – şi atunci parcă ghicii în gesturile lui câteva cifre… Am privit atent, era numărul de telefon al lui Miron, l-am format şi am aşteptat să sune de mai multe ori de cât se cuvenea… „De unde sunaţi?”, a întrebat o voce, care îmi păru obosită, sau ca a unui om trezit din somn, dar o voce aproape de copil. „Din oraş”, am răspuns…

- Dar Miron a murit, a spus vocea…

(fragment din romanul „Liviu Levant – viaţa continuă”)


Eram din nou pe terasă. Durerea provocată de anxietate trecuse, însă substanțiala prezență de pe canapea mă săgeta înspăimântător. Mi-am spus că e doar imaginația mea bolnavă. Cu ea avusesem mult de furcă și nu o dată eram nevoit să plec fără vreun motiv sau fără a-mi propune o țintă precisă, doar pentru a imita fuga de un ceva amenințător și letal năzărit în creierul meu mult prea fecund. Îngânam o melodie auzită jos, în bucătărie, la radio, puneam câte o placă de gresie și priveam locul de pe canapeaua albastră de unde mi se părea mie că entitatea aceea nedefinită

își făcea simțită prezența. După o jumătate de oră am renunțat. Era prea mult. Simțeam nevoia să plec. M-am îmbrăcat cu haine curate și, după ce i-am spus soției că lipsesc câteva minute, am ieșit pe stradă. Inspiram și respiram profund. PARA’ se insinua în mine șerpește. Am început să alerg, sperând că efortul exagerat avea să-mi limpezească gândirea și să-mi redea optimismul. Într-adevăr, preț de câteva minute mintea mi s-a liniștit, iar gândul sinistru ce-și ițise capul de prin tenebrele subconștientului s-a retras temporar. „Doamne, Dumnezeule!” am șoptit. „Ce dracu înseamnă asta? Așa ceva nu am

e-Proza

Gestul animalului mortfragment

Dorin Mureşan


mai pățit. Doar nu o să înnebunesc fără vreun motiv”. M-am oprit, mi-am scuturat brațele, picioarele, am făcut câteva genuflexiuni, mi-am frecat abitir obrajii cu palmele. Apoi, am luat-o înapoi către casă, călcând apăsat.

Și ea călca apăsat. Eram destul de grăbiți și numai noi știam de ce. O chema Emanuela și era directoare economică la o firmă al cărei obiect de activitate îmi era indiferent. Părăsisem un local plin de fum. Șezusem acolo în canapele mari, curate, consumând cocteiluri cu votcă. Eram beți de uimire și excitare. O pipăisem de atâtea ori încât îi activasem dorința și i-o amplificasem la maxim.

Am intrat în garsonieră sărutându-ne. Am proptit-o pe perete. Avea rochie lucioasă, scurtă, neagră și sacou din același material. Și-a lipit talpa de perete și mi-a luat capul în mâini. Sugea din mine saliva. I-am mângâiat coapsele și fundul. Am luat-o de mână și am dus-o în mijlocul camerei. Am dezbrăcat-o repede. Apoi m-am tras înapoi și am privit-o cu un zâmbet satisfăcut. Avea picioare lungi, sculptate, sâni ca niște mere galbene, părul lung, îngrijit. Îi simțeam mirosul rafinat de la distanță și penisul mi se rigidiza tot mai mult. M-am dezbrăcat, la rândul meu, repede. Am așezat-o pe canapea și am pătruns-o. Ea a căscat gura, o gură înfiorător de mare, de parcă ar fi vrut să mă înghită. I-am oferit degetul. L-a acceptat gemând încet. I-am mângâiat cu cealaltă mână interiorul uneia dintre coapse. Am urcat cu degetele către vagin și am început să-i frec clitorisul. A căscat din nou gura aceea mare, ca un crap abia prins și aruncat pe mal, lângă sacul verde în care se zbăteau molcom ceilalți pești. Intram și ieșeam din ea așa cum probabil directorul general o făcuse de atâtea ori. După câteva zeci de minute am ejaculat bogat pe pântecul ei ca o tablă de slănină. Atunci am văzut că era proaspăt epilată între picioare. M-am așezat lângă ea și mi-am aprins o țigară. Nu fuma, nu consuma alcool. Era exagerat de rafinată. Nu era târfa ratată pe care o întâlnisem de atâtea ori. Dar era femeie, era o gaură lubrifiată.

— Vai, ce bine a fost, mi-a șoptit, sprijinindu-și brațul lung și alb de umărul meu drept.

— Da, am confirmat, închizând ochii

și aruncând fumul în sus.— Mai vreau! a zis.— Ai răbdare! am șoptit.Când am stins țigara, eram deja

pregătit pentru a doua tură. Am așezat-o capră în mijlocul încăperii și am intrat în ea. Cu una dintre mâini mă sprijineam de șoldul ei iar cu cealaltă îi frecam clitorisul. Gemea aprins, își căsca gura larg, ținea ochii închiși, tremura de plăcere. Am sfârșit târziu, introducându-mi limba pe lângă degetul pe care mi-l țineam înfipt în gura ei, cu ea deasupra, cu degetele țesute în părul meu, cu bucile înroșite de la zecile de palme cu care i-am hrănit dorința rapace. S-a abandonat nemișcării acolo, în brațele mele, cu obrazul lipit de pieptul meu păros, cu gura căscată, ca un pește mort.

Începusem să plâng. PARA’ strălucea

în mine ca un cadavru spintecat sub razele soarelui. În ciuda faptului că mintea îmi rula sistematic, din cauza iureşului nesfârşit de gânduri apărute de nicăieri, nu înţelegeam nimic. M-am așezat pe banca din părculețul în care îmi duceam deseori copiii. Chircit, cu palmele lipite de tâmple, cu ochii ficşi, cu picioarele adunate sub bărbie, cu o piatră fierbinte în dreptul stomacului, transpirând, zbătându-mă ca un pește în cârlig. Nu mai înţelegeam nimic. Era prima oară când atingeam starea mentală pură, veritabilă, a unui nebun. Creierul sucombase, era ca un hard-disk intrat în sleeping time. Monitorul încă mai funcţiona, el încă îmi arăta o imagine, dar ea nu avea nici o cauză. Nu ştiam unde sunt, nu ştiam cine sunt, nu ştiam unde locuiesc şi anticipam faptul că nu voi mai ajunge niciodată acasă. Eram singurul om de pe planetă. În jurul meu pământul se surpase, creând un abis circular complet care îi făcea pe ceilalţi inaccesibili, definitiv. Mi-au trecut prin minte, asemeni flashback-urilor consolatoare (așa numeam stările post-narcotice care mă îmbărbătau, justificându-mi halucinațiile), senzațiile de leşin care apăreau în timp ce eram pe stradă. Un clic în dreptul cefei şi spaima uriaşă că în următoarea secundă mă voi prăbuşi pe caldarâm şi voi intra în comă sau voi muri. De obicei, mă aşezam pup, la baza unei clădiri, sprijinit cu spatele de peretele acesteia, şi inspiram cu nesaţ aerul, în timp


ce inima îmi bubuia în spatele ochilor. Mi-am amintit, apoi, de atacurile câinilor ciobăneşti pe care îi întâlneam sus, pe dealurile din jurul satului bunicilor, forţa aceea canină brută care năvălea peste mine şi verişorii mei, fuga noastră, încordarea extremă a muşchilor atunci când ne căţăram în copaci şi hohotele de râs rigid, lugubru, care ieşeau din noi, sub impactul spaimei resimţite. Toate acele experiențe nu reprezentau absolut nimic în comparație cu transa în care acum, fără să vreau, fără să știu de ce, fără să știu cum, și fără să îmi pun măcar aceste întrebări, mă adâncisem, ca-ntr-o groapă plină de rahat negru, extrem de lipicios. Prezența aceea substanțială de pe canapea răsufla în jurul meu, răsufla lângă mine, părea că vrea să-mi invadeze nările, plămânii, sângele, tălpile. Am simțit-o apoi pe bancă, aproape de coapsa mea. În tornada de gânduri, mi-am șoptit că nu îmi mai pasă. La urma urmelor, chiar nu mai conta, de vreme ce în creierul meu, în pământul acesta maiestuos, electric și infinit de fecund, atât de aproape de Dumnezeu și atât de departe de El, cineva aruncase deja sămânța nebuniei, iar planta care crescuse repede avea acum tulpină groasă de copac. Și-n momentul în care voința mea a șoptit abandonul total, în momentul în care entitatea aceea fantasmagorică, precum un vânt rece și, în același timp, cald, prin dessousul analgezic ce se cuibărise sub prezența ei înfiorător de amenințătoare, în momentul în care mi-a atins carnea, m-a luat în brațe și mi-a invadat, cutremurător, trupul biciuit de ne-nțelegere, am simțit cum realitatea se transformă într-o substanță incredibil de dulce și de zemoasă. O întrebare a curs prin mine, contraatacând ceea ce, în mod ciudat și spontan, devenisem: ce simte, Doamne, individul acela aplecat ca o plantă uscată, goală pe dinăuntru, închis într-un sanatoriu? Şi nu o oră, şase ore, o zi, un an, ci toată viaţa. Ce simte, Doamne, un om care… nu mai contează? Brusc am realizat opusul: în această moarte eu, cel puțin, contam mai mult ca niciodată.

*

— Nu contează, tataieeee! Grăsanul cu mustața pătrată sub nas

râdea trufaș. Avea fața roșie, ca o bulină de grădiniță. Expresia „nu contează, tataie” îi

adulmeca continuu buzele, asemenea muștei de căcat ce revine mereu la clătita cu miere.

— Dar când l-am prins pe ală, ce fugea cu motoreta lui. Îți amintești, Teo?

Individul căruia i se adresase părea destul de gânditor. Purta cămașă albă și nu avea păr pe creștetul capului.

— Da, a răspuns, ducând paharul cu vin la gură. Ne-am fugărit ceva. Oamenii se uitau la noi cu gurile căscate.

Vorbea încet, ca pentru sine.De pe masa din sufragerie mâncărurile

împrăștiau arome îmbietoare. Șuncile cleioase fuseseră aruncate, atent, lângă bucățile rubiconde de salam cu pânză de mucegai alb pe margini, bucățile de cașcaval stăteau deoparte pe platou, frumos crestate, o farfurie alungită cu ce mai rămăsese din pireul de cartofi auriu trona în mijloc iar alături, ca un vulcan aburind, castronul mare cu pulpe de pui coapte în sos de usturoi. Ca deșertate dintr-un sac, sticle de vin, câteva doze de bere desfăcute și nelipsitul pet de palincă. Cele două neveste, cu obrajii îmbujorați, păreau absente, fiind mai degrabă martorii involuntari ai discuției în care nu își găseau locul. Se mai priveau din când în când, cu un orgoliu fudul garnisindu-le ochii. Una dintre ele fuma. Scutura des scrumul țigării în scrumiera adâncă din cristal roșiatic aflată pe marginea mesei. Cealaltă ronțăia un măr verde. Mustăciosul aruncă pe gât un păhărel de palincă.

— Da, confirmă, l-am fugărit prin spate pe la central. Boul o intrat într-un stâlp de-ăla de pe marginea trotuarului și i s-o dus motorul. Da’ zici că nu avea nimic. Mama dracului îl știe. Ce l-o fi făcut să fugă, nu știm nici amu.

— L-am cercetat și cu etilotestul, a continuat cel numit Teo. Era pe zero. Dacă o fi hoțit ceva, asta nu știm încă. Mai vedem. Cine știe ce apare. Oricum, o fost suspectă tătă faza.

— Io îmi amintesc și de trotuarista aia…— Lasă.. interveni Teo… cu trotuarista

a fost altceva. Mai bine nu am mai vorbi din-astea, că nu îi frumos cu nevestele la masă.

Femeia care mușcase din măr îl privi suspicioasă.

—Ce e cu trotuarista? întrebă, curiozitatea sfeclindu-i obrajii.

—Una mereu îmbrăcată cu un costum așa, lucios, zici-că… tot timpul o găsim pe


lângă centrul ăla franțuzesc. Dintr-o dată Teo se arătă foarte pus pe

vorbă. Bău din paharul cu vin și ridică degetele mâinii libere în sus, ca pentru a cere răbdare.

— Am plecat de la blocul ăla rotund destul de târziu, că dusesem un bețiv la mașină. Oooo… e poveste lungă și asta. Am prins un tip beat la volan.

— A, egzact, făcu mustăciosul, bătând puternic din palme, atât de puternic încât femeia care fuma aruncă scrumul pe masă instinctiv, speriată de zgomot.

— Daaa. Ce idiot! Trăgea la măsea acolo, în dreptul blocului șprei… eee… ăla de lângă Farmec (sublinierea veni ca un recul la mișcarea aprobatoare a capului ce ronțăia din măr). Și-o aruncat doza pe geam și noi treceam pe-acolo. Întâmplător. Fooooarte suspect (bău din pahar). Mi-o zis mustață să ne-oprim la Farmec să-l așteptăm, că sigur vine, prostu. Și fix așa o fost. Numai ce l-am văzut. Merea încet. Se vedea cât colo că e mort de beat. Puțea ca un cur de maimuță. O sărit la noi, că de ce… că nu avem hoți și bandiți să-i prindem… că el e… cum o zis?... că ceee?... e cobaiu nost… dar…

— Nu contează tataieee! buhăi mustață… dă actele la rost…!

— Da. L-am întrebat și câte beri o băut… că el una… da se simțea că erau multe de tot, că puțea așa, a drojdie de-aia de closet. Și numai ce să vezi… dintr-o dată s-o pus pe mașină și o zis că așa trebuia să fie. Naiba știe ce înseamnă asta. Clar că trebuie să fie cumva, că nu poate să nu fie cumva, că doar așa-i scris…

— Io am văzut că avea parbrizul spart, continuă mustață, umplând un păhărel cu palincă. Și i-am zis că ce face pe-acolo, că uite, poate o accidentat pe cineva… și n-aveam ce face… nu contează, tataieee… trebe rezolvată problema, orice-ar fi…

— Daaa, continuă Teo, de data asta gânditor. Părea că uitase pe unde își lăsase ideea. L-am dus la rutieră să-l verifice cu etilotestul. Avea mult la bord. Peste zero virgula opt. Foarte mult. În sânge îi dublu. Iar la valoarea asta e ca și cum ai fi în comă…

— Da știi că și el o întrebat că dacă îi mult. Săracuuu’…

Mustață își arăta sufletul. — După aia am mers la spital și i-am

făcut acolo dosaru’ penal. El tot întreba că ce

pățește. Ce să pățască? O să fie judecat.— D-ap’i era târziu, continuă mustață

să-și exhibe sufletul. Nu o fost o amenințare pentru nimeni că nici câini nu erau pe drum.

— O să scape, făcu Teo, dând ușor din mână, ca pentru a sugera că întâmplarea în sine nu era mare lucru. Da’ o fost ciudat. L-o pus doctora aia să umble. Omu nu părea beat. Da’ avea față pământie. Zici că i se întâmplase ceva. S-o speriat de comatosu ăla?

— Eeee, confirmă grăsanu’. O ieșit tipu’ ăla pe targă, atunci. Îmi amintesc. Io m-am dus la o injecție.

— Da, da. Nu-ș’ de ce era așa pământiu. Tot mă gândesc că o fi pățit ceva. Că așa, se gândea la ceva. Avea o privire de-aia pierdută.

— Și după ce l-am dus tot zicea că așa trebuia să fie, își aminti brusc grăsanul. Și tot întreba că ce-o să pățască.

— N-o să pățască nimic, zise din nou Teo, ridicându-și vocea, de parcă ar fi dorit el însuși să se convingă de ceea ce spune.

— Și după aia ne-am dus la centrul ăla franțuzesc, nu mai avu răbdare buhăitul. Trotuarista era tot așa îmbrăcată. Noi știam că tre’ să o găsim acolo că face ea ceva șmenuri. Măi, da’ era unu cu ea. Avea un X6 alb. Omu’ subțârel, și beat. Asta făcea șmenuri. Tulai, dar așa pe dimineață bună, ne gândeam noi. Ce chestie. Să ai așa o mașină și să ajungi la trotuariste de-astea scârboase.

— Da, da. Pe ea am dus-o la secție. Ăsta cu X6-le când ne-o văzut s-o dat jos din mașină, o încuiat și mai că nu o fugit de noi. O știut el ce-o știut. N-o fost prost, ca ăstălalt. Da mustață o zis să-l așteptăm, și l-am așteptat după colț. O oră bună. După aia am plecat.

— Nu contează, tataaaaieee, strigă mustăciosul izbind tăcerea care se lăsase molatic, așa cum se lasă praful după ce se prăbușește o casă.

— No, noi am fost la datorie, încercă să se consoleze Teo. Da puteam să-l lăsăm în pace pe tipul ăla… de primu’ zic. Nu-ș’ de ce era așa pământiu.

Își duse paharul cu vin la gură și îl goli, sorbind lichidul încet, ca și cum ar fi acceptat o otravă. Se lăsă apoi pe spătar și își încrucișă brațele, privind în masă, de parcă aceasta nu ar mai fi existat.

— Nu-ș’ ce naiba a avut. Zici că l-am omorât.


e-Proza

Lorena Lupu

Dona Juana fragment

„După un timp, nu-l mai pot urmări, aud doar un zumzet calm cu un iz dulceag. Am trăit o singură dată senzaţia asta, de lipsă a unei căi de ieşire, când a trebuit să mă mut de acasă, împreună cu mama, pentru că

tata nu ne mai voia. Avea bani, avea relaţii, ne-a înlăturat uşor din calea lui. Stăteam în mijlocul camerei mele, mă uitam la pătuţ, la şifonier, la dulapul cu sertaruri, la covor, la perne, şi căutam să mă obişnuiesc cu ideea că nu le voi

foto

: Ste

luţa

Pop

escu


mai vedea niciodată. Că în câteva zile, voi spune „acasă” unei case străine. Şi atunci încercasem să vorbesc cu fiecare: cu tata, cu mama, cu rude, cu prieteni de familie. Ba chiar o sunasem pe „cealaltă femeie” – îi găsisem numărul într-o agendă şi o rugasem să vină cu mine la cofetărie. Acceptase amuzată. —Spune-mi Rodica. —Ştiu că eşti Rodica. Mama urăşte numele ăsta. Rodica mă ajutase să mă aşez pe scaunul din cofetărie. —Păi şi atunci de ce ai vrut să ne vedem? —Pentru că am vrut să văd dacă eşti foarte frumoasă. —Şi? Cum sunt? mă întrebase Rodica amuzată, cu o notă de cochetărie în voce. Era frumoasă în stilul caracteristic al femeilor acelor timpuri, cu păr tapat şi roşu, buze pline şi roşii, unghii roşii ca sângele. Sigur avea mult păr pubian, întocmai ca starurile porno. Văzusem pe plajă destul păr pubian să ştiu că există; m-am întrebat în clipa aia dacă şi ăla e roşu. Am început să râd. —De ce râzi? O să-mi spui că sunt urâtă, nu? Să te răzbuni. —Nu. Mă gândeam dacă ai părul roşu la păsărică. —Astea-s comentarii de-ale mamei tale, nu? ripostase Rodica, severă. Eu roşisem teribil. De ce, de câte ori un copil spune ceva inteligent, e bănuit pe nedrept că reproduce ideea unui adult? Rodica îmi interpretase greşit roşeaţa. —Lasă, mă, nu te ruşina, are dreptate femeia să mă comenteze răutăcios. În fond, eu i-am furat bărbatul. Apoi mi se uitase în ochi: Uite, să ştii un lucru. Mie nu îmi place să am păr nicăieri. Întotdeauna îl dau jos. —Păi se poate da jos, ca o şosetă? În faţa ochilor mei de copil era o plajă întreagă de adulţi nudişti, care îşi

scoteau blăniţele pubiene, împingându-le de-a lungul piciorului, apoi le aşezau mai la umbră, să nu cumva să le decoloreze soarele, să le poată pune seara înapoi. Nu ar fi fost decât încă o tâmpenie fără sens din ritualul zilnic al adulţilor. —Nu, nebuno, începuse să râdă. Ce copil nebun eşti tu! Când îţi creşte, iei aparat de ras, ca bărbaţii, şi te razi în fiecare zi, să nu doară. Bine, unele o fac cu ceară fierbinte, dar aia ustură tare de tot. Ştii, e frumos să ai pielea curată, eu aşa cred. O femeie cu pielea curată e o femeie care se respectă... Întocmai ca şi Syssy acum, Rodica se lansase într-o logoree lungă şi fără sens, iar eu încetasem să o mai ascult. Stăteam neputincioasă pe scaunul de metal rece al cofetăriei, aşa cum stau acum pe acest şezlong, noianul de vorbe goale trecea pe undeva pe lângă mine şi se izbea de pereţi, în timp ce un spasm al stomacului îmi spunea că asta e, nu mai e cale de întoarcere. Rodica a continuat, însă, să iasă cu mine la prăjitură pe ascuns. Nu-i spunea nimic tatii, pentru că tata i-ar fi făcut o scenă mamei, că se foloseşte de copil să bage strâmbe în relaţie, sau altă prostie de mascul megaloman, iar mama mi-ar fi făcut tărăboi mie, că de ce mă bag în cârd cu curva mizerabilă care ne-a distrus viaţa. Şi Syssy va continua să iasă cu mine la cafea pe ascuns. Nu-i va spune lui Mircea, pentru că Mircea are altă strategie de cuplu pe termen lung, în care eu nu mă încadrez. Femeile astea! Arta lor de a-mi distruge viaţa cu zâmbetul pe buze şi a continua să mă ţină aproape pentru a-şi exprima empatia clandestină! Partea mai tristă e că nu mi-o distrug doar mie – şi-o distrug, prin aceeaşi mişcare neinspirată, şi pe a lor. Rodica a ajuns în scurt timp să divorţeze cu mare scandal de tata.Şi nici pe Syssy nu îl văd îmbătrânind lângă Mircea. Prieteniile cu mine, însă, au rămas.”


Vasile Iftime este un poet al ingenuităţii. Scrie ca şi cum poezia ar începe cu el. Lucrează cu osârdie pentru a da lumii o faţă lirică. Din realitate nu mai rămâne decât un zaţ în care se poate ghici viitorul tot mai diafan. Poetul cade în darul copilăriei şi îşi lasă în voie imaginaţia. Un tipar ludic însemnează lumea cu voioşie, cu inocenţă, miniaturizând-o şi înmulţindu-i miracolele. În acelaşi registru al bucuriei, Vasile Iftime elogiază femeia iubită, împodobind-o cu metafore. Poetul dă curs unui soi de expresionism, temperat prin gingăşie, nuanţat printr-un ludic discret, aprofundat prin simboluri religioase abia sesizabile. Câteva parabole biblice sunt aduse în planul existenţial, niciodată într-un mod convenţional. Tonul este şi el modulat, cu inflexiuni diverse amintind de Cântarea Cântărilor, de Scrisorile portugheze ale Ma¬rianei Alcoforad. De altfel, suavitatea este caracteristica acestei poezii, care atenuează cruzimile, caligrafiind idealist şi melancolic. Este o poezie a unei cuminţenii visătoare. Textele sunt epitalamuri, uneori căpătând accente elegiace, ca în acest splendid vers: „bezna picură în sticla cu lapte până se face doliu

în scutece”. Parcă trezit, poetul se întoarce din oglinda prin care a colindat, lăsându-se acaparat de vertijul scrisului: „la masa mea,/ beat de cuvinte, scriu o carte/ cu scuze/ pentru că sunt”.

Paul Aretzu

Chiar dacă se recomandă, uneori, ca o dicţie pentru însingurare, poezia din cel mai recent volum semnat de Vasile Iftime creşte, luminoasă, din percepţia unei lumi în care poveştile, personajele şi întâmplările lor miraculoase consună, se cer împărtăşite şi nu o dată se copilăresc. Insolitarea, când există, provine tocmai din această viziune fundamental hipocoristică asupra universului care, când nu e transfigurat oniric sau resuscitat pe cale anamnetică, e privit prin filtrul mirabilului infantil. Ceea ce face ca, spre exemplu, albinele să poarte pe umeri aureole de înger, păsările să picteze ramurile plopilor, iar copiii să poată răsări şi din pântecele plin de stele al femeii, şi dintr-o rădăcină de romaniţă.

Atenţie, cititori! Fluturii închişi în cutia poştală pot isca frumuseţi nebănuite!

Emanuela Ilie

Editura Zona Publishers, Iaşi, 2012.

Fluturi în cutia poştală de Vasile Iftime

Click Libris


Se spune uneori că realitatea bate literatura sau în mod contrar, literatura face ca realitatea să fie trăită autentic. Există istorisiri ce pleacă de la fapte istorice care ni se par incredibile, adică de necrezut, uluitoare. Sunt, de asemenea, povestiri în care ajungem să credem şi să le considerăm mai mult decât ficţionale, şi le folosim ca exemple, bucurându-ne de fiecare dată când putem să le aducem în discuţie, când putem să scoatem „adevărul” din ele, transformându-l într-unul universal valabil. Asemenea celui care visează şi nu ştie dacă totul a fost o reverie, literatura se suprapune pe conştientul cititorului şi-l face de multe ori cu uşurinţă să amestece fantasticul cu materialul. Exemplele sunt multe, ba aş fi înclinat să afirm că nevoia noastră pentru închipuire este una din feţele problematicii mitologiei şi a mitului, aşa cum o descrie Mircea Eliade. Mitul nu este

în totalitate un exerciţiu retoric cu ajutorul căruia se persuadează, se convinge, se stăpâneşte; mitul reprezintă o posibilitate de înţelegere, de interpretare şi de poziţionare în dimensiunea umanului. Mitologia şi mitul nu au murit şi nici nu vor muri vreodată, chiar dacă alternează între sacru şi profan. Bunăoară şi în filosofie se inventează şi se reinventează miturile.

Introducerea atinge într-o mică măsură ceea ce mi-am propus să discut, dar schiţează orizontul larg în care ne încadrăm, descrie un fel de motiv ontologic, o trăsătură existenţială pe care o regăsim nu din cele mai vechi timpuri, ci din totdeauna. Recent am citit romanul Paulei McLain, Soţia din Paris,(în engleză The Paris Wife) şi m-au trezit suspiciunile din somnul livresc tocmai atunci când la finalul cărţii autoarea lasă rezervat un spaţiu unde scrie despre sursele bibliografice.

Avatar

Ştefan Diaconu

“Biografia ficţională” şi mit: “une génération perdue”


Iată ce zice: “Cu toate că Hadley Richardson, Ernest Hemingway şi alte persoane reale apar în această carte ca personaje de ficţiune, am considerat important să redau cât mai exact amănuntele vieţilor lor şi să urmez firul evenimentelor, care au fost foarte bine documentate. Adevărata poveste a căsniciei soţilor Hemingway e atât de dramatică şi de captivantă şi a fost atât de bine zugrăvită de însuşi Ernest Hemingway în Sărbătoarea continuă, încât ambiţia mea a devenit să intru mai profund în vieţile emoţionale ale personajelor şi să dau înţelesuri noi evenimente istorice, respectând în acelaşi timp faptele.”1 Autoarea, din prisma lecturilor sale, vrea să propună o hermeneutică sentimentală pe baza faptelor petrecute. Citind aceste rânduri vedem disonanţa dintre obiecte, dintre “vieţile sentimentale” şi “evenimentele istorice”, bibliografia pe care îşi susţine demersul conţinând multe lucrări cu caracter literar, ori istoric (apar cărţi în care e studiată perioada anilor 20’ din secolul trecut a Parisului). A făcut bine că i-a zis roman, mai mult decât atât, are şi o valoare literară pe măsură, Paula McLain dovedindu-şi priceperea şi talentul artistic. Ceea ce reuşeşte scriitoarea e să realizeze o poveste, să imagineze un jurnal al personajului Hadley Richardson, în care găsim numeroase confesiuni cu referire la personajul Ernest Hemingway. Pe alocuri intervine vocea naratoarei care se vrea a fi obiectivă, după cum am observat din citatul de mai sus. Într-o recenzie a romanului, Brenda Wineapple, presupune că Paula McLain a dat o replică scrierii lui Hemingway, Sărbătoarea continuă, în care a conturat imaginea soţiei altfel decât idealizată şi ca “un alter ego ce a împărţit cu el vechile zile bune dinaintea faimei şi a averii”2 aşa cum o prezentase scriitorul american în lucrarea postumă. Hadley Richardson ca soţie personaj îl concepe cu adevărat altfel pe soţul şi iubitul Ernest Hemingway tot în calitate de personaj. Distincţia personaj literar-personaj istoric este necesară pentru a nu încurca planul istoricului cu cel al fantasmagoricului, pentru a nu reinventa un mit. Atrage atenţia asupra acestei diferenţieri Olivia Laing în finalul recenziei sale din 1 McLain, Paula, Soţia din Paris, traducere de Iulia Gorzo, Bucureşti: editura Humanitas, 2012, p.3392 Brenda Wineapple, A novel of Hemingway’s first marriage, The New York Times, 18 martie 2011, ediţie on-line :” where he idealizes his first wife, Hadley Richardson, as the alter ego who shared with him the good old days before fame and fortune”

The Guardian, unde confirmă că nu viaţa unui oarecare Ernest Hemingway a rămas în istorie (un om ca toţi ceilalţi), ci opera scriitorului Ernest Hemingway a rezistat şi ea e cea cu adevărat importantă.

Inconvenientul ce poate surveni în urma “interpretării” Paulei McLain e la nivel de raportare valorică: dintr-un plan al interpretării etice se trece cu uşurinţă la cel al esteticii, astfel apar prejudecăţile (miturile sau aşa zisa lene a gândirii) în care persoana Hemingway devine unul şi acelaşi cu opera sa. Dacă se ajunge la concluzia că Ernest Hemingway a fost un beţiv notoriu, un afemeiat, un partizan al viciilor, un om rău cu alte cuvinte, această judecată primează şi în analiza scrierilor sale. Fireşte că nu toţi oamenii pot gândi astfel, însă nu putem exclude posibilitatea că se va întâmpla şi în maniera asta.

“Biografia ficţională” este în fond literatură şi nimic mai mult. Personajul Ernest Hemingway şi soţia lui trebuiesc tratate ca atare, altfel ele se vor identifica cu cele istorice şi vor fi pe bună dreptate membri ai unei “génération perdue”, cum îi numeşte Gertrude Stein pe tinerii ce s-au confruntat şi au rezistat războiului şi consecinţelor sale. “Une génération perdue” apare de fiecare dată când se încearcă “biografiile ficţionale”, “obiectivitatea” analizei istoricului pierzând teren în faţa spiritului creator, în faţa “ambiţiei” unui biograf. Prin “une génération perdue” înţeleg că intenţia “noilor sensuri ale evenimentelor istorice” proiectează nişte perspective deformate, desubstanţializate, “golite” (cum ar spune Husserl, fenomenologic) şi ni se scot la iveală alte personaje decât cele reale. Ei bine, schimbul petrecut nu înseamnă altceva decât o “pierdere”, o mitologizare până la urmă.

Romanul Paulei McLain se păstrează însă prin conţinutul literar, prin acesta zic eu că are mai mult de câştigat. Poate fi înscris într-un anumit curent literar, al “biografiilor ficţionale”, mişcare ce nu e deloc modernă; un nume care-mi vine în minte e cel al biografului lui Dante Alighieri, Giovanni Boccaccio, biografia scrisă de el e un loc în care se păstrează şi ficţiunile. Aş încerca să merg chiar mai departe de atât şi să mă încumet să zic că şi Vieţile paralele ale lui Plutarch au destule fricţiuni, mai ales când scrie despre Cicero pe care l-a cunoscut doar din scrierile ciceroniene. În materie de lucrări mai recente, Sarah Churchwell aminteşte în treacăt pe


Jay Parini cu The Passages of Herman Melville, David Lodge cu A Man of Parts dedicat lui H.G. Wells, David Miller cu Today about the death of Joseph Conrad. Tot Olivia Laing face corelaţie între Soţia din Paris şi romanul lui Curtis Sittenfeld, American Woman, loc în care “spune povestea unei Alice Blacwell, blânda soţie şi prima doamnă liberală a unui bogat, vulgar şi îngust la minte preşedinte.”3 În articolul său evocă toposul întâlnit la cele două romane: soţia care stă în spatele omului de succes, soţia care se sacrifică de dragul soţului şi pentru acesta, refuzându-se pe ea cu gândul de a-l lăsa pe el să se realizeze, antinomia dintre o femeie sensibilă, iubitoare, protectoare şi bărbatul dur, raţional, aventurier. Olivia Laing remarcă opoziţia dintre cele două personaje şi impresia care-l pune pe Ernest Hemingway într-o lumină proastă, la finalul cărţii:”Ca şi George Bush, Hemingway de-a lungul anilor a degenerat într-o crudă caricatură a lui: ‘Papa’, acel terorizat îmbibat de băutură care umblă prin lume cu o puşcă într-o mână şi paharul de whiskey în cealaltă.”4

Deşi ambele voci narative din romanul Soţia din Paris sunt feminine, nu poate fi considerat pe de-a întregul un roman ce aderă la mişcarea feministă. E de apreciat, mai ales că e o carte a iubirii, a iubirii lui Hadley faţă de tatăl ei, faţă de Ernest Hemingway şi faţă de artă; e un roman al iubirii de prieteni, de carieră, de viaţă liberă, sinceră, simplă, a iubirii lucrurilor mărunte şi a luptei dintre viaţă şi moarte. Paula McLain rămâne tributară romanului-jurnal al lui Hemingway, Sărbătoarea continuă, dar aşa cum s-a mai scris, posedă originalitate prin viziunea sa creatoare, prin stilul uneori romanţios şi dulceag, dramatic şi optimist. Cititorii descoperă în roman cercul artiştilor americani emigraţi în Paris, cafenelele preferate de ei şi atmosfera specifică acelei vremi. La fel ca în contemporaneitate, un scriitor nu e remarcat pentru calităţile şi talentul său, ci succesul e măsurat şi în cantitatea de noroc amestecată cu abilitatea de a se cultiva relaţiile (relaţiile nu în sensul peiorativ românesc). Atrăgătoare sunt situaţiile în care Paula McLain îi 3 Olivia Laing, The Paris wife by Paula McLain. The Guardian, 20 februarie, 2011, ediţie on-line: “told the story of one Alice Blackwell, the gentle, liberal first lady of a wealthy, vulgar and dim-witted president.”4 Idem. „Like George Bush, Hemingway has over the years degenerated into a crude caricature of himself: “Papa”, the drink-sodden bully who roamed the world with a shotgun in one hand and a whiskey in the other.”

creionează pe Ezra Pound, Gertrude Stein, Francisc Scott Fitgerald cu soţia sa dementă Zelda, Dorothy Shakespear şi Alice B. Toklas. Apar conflicte şi dispute, cum e şi firesc într-un grup de scriitori, cele mai multe din cauza dorinţei de afirmare, de notorietate, de supremaţie în domeniu. Sunt veşnicele conflicte “moderne” dintre generaţii, chiar dacă nu sunt explicitate concret, ele îmbracă veşmânte împopoţonate, dar rămân aceleaşi mituri ale unei generaţii pierdute, a lui Icar ce nu îşi dă seama de sminteala de a se fi ridicat prea sus, a lui Pygmalion de a se îndrăgosti de propria-i creaţie, mitul sacrificiului pe care şi Ezra Pound îl pune pe seama lui Ernest Hemingway căruia îi trebuia câte o soţie pentru a lăsa în urmă o capodoperă literară (un meşter Manole fără scrupule şi pragmatic).

Sunt surprinse în romanul Paulei McLain pasiunea scriitorului american pentru drumeţiile montane, schi, pescuit, box, cursele de cai şi coride. Modul de a-l ipostazia ca un împătimit al sportului crează o aură protectoare a personajului, scoate o latură a umanului; întrecerea, lupta şi situarea între cele două extreme- a învingătorului şi a învinsului- sunt nu condiţii ale existenţei, ci o tehnică a nobilului de a trăi viaţa prin fiecare broboadă de sudoare. Viaţa este suferinţă, oroare, dezastru, amestecate cu iubire, plăcere, îmbucurătoare motivaţie ce duce la supravieţuire; conţinutul diluat, ne scrie Paula McLain, îl beau împreună, în Paris şi-n alte locuri ale lumii pe unde călătoresc, soţii Hemingway, Ernest Hemingway şi Hadley Hemingway.

Bibliografie:

McLain, Paula, 1. Soţia din Paris, traducere de Iulia Gorzo, Bucureşti: editura Humanitas, 2012

Brenda Wineapple, 2. A novel of Hemingway’s first marriage, The New York Times, 18 martie 2011, ediţie on-line: book-review-the-paris-wife-by-paula-mclain.html

Olivia Laing, 3. The Paris wife by Paula McLain. The Guardian, 20 februarie, 2011, ediţie on-line: paris-wife-paula-mclain-review1.htm


Anton Lascu

Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.

Făt-frumos rămâne un personaj arhetipal care îmi bântuie visele din copilărie. Cu siguranţă, nu numai mie. Bineînţeles că mă identificam cu el, cu Eroul. În visele mele el zbura, căuta, cucerea. Dar se şi bătea, destul de des, dacă ne gândim bine. De ce şi Cum o făcea, iată ce ne preocupă în primul rând în paginile de faţă. Talentul şi abilităţile lui de mare kaftangiu, ştiinţa lui marţială, felul cum erau portretizate scenele de luptă de către povestitor, unele surse, influenţe sau similitudini istorice sau mitice, fapte şi atitudini marţiale simbolice care ţin de Înţelepciunea Perenă, la asta ne-am gândit acum. Am ales unul din cele mai explorate şi exploatate basme româneşti, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, nu însă şi din perspectiva pe care preferăm să o denumim marţialistă. Pentru că Făt-frumos are în această aventură a sa un comportament destul de ambiguu în ceea ce priveşte căile lui către succes, am simţit nevoia să clarific, aici mai ludic, în altă parte ceva mai serios, tocmai gesturile lui de super-erou, un pic viclean, un

pic viteaz. Există şi o înţelegere mai specială a Eşecului său în păstrarea Nemuririi şi a Tinereţii veşnice, cauze pe care le voi oferi din perspectiva unei hermeneutici marţialiste.

1. Centaurizarea şi înarmarea lui Făt-frumos în vederea Călătoriei (în care se vede că Nemurirea nu se poate obţine fără să-ţi însuşeşti Ştiinţa Kaftelii)

Se ştie prea bine, o ştia şi Don Quijote, pe care o să-l reîntâlnim în curând, nu se pleacă întru Aventură, spirituală ori profană, cu mâinile goale. În funcţie de modelul mimetic care ne stăpâneşte (bucătar, negustor, cărturar, ori războinic), ne luăm fie mâncare, fie parale, fie hârţoage, fie, în cazul unui Făt-frumos, ori Harap-alb, un cal performant şi un set complet de arme, şi o armură. Ei, dar cum acestea nu se găsesc pe toate drumurile (aşa ar fi toţi oamenii feţi-frumoşi, ceea ce este inadmisibil chiar şi în „în cea mai bună dintre lumile posibile”) obligatoriu sunt ocultate şi cer încercări grele pentru a pune mâna pe ele.

Literatura & Kafteala

) )

Marţialitate şi Imortalitate.


Adică, a recunoaşte ce se ascunde sub răpciugă (un Pegas) şi sub rugină (arme tradiţionale, dar cu aura sângeroasă a potenţialului lor). Necesară este utilizarea forţei bicepsului (de voinic, ni se precizează) întru verificarea potenţialului marţial al Pegasului : „dar, cum punea mâna şi apuca pe câte unul de coadă, îi trântea, şi astfel toţi caii căzură”.

Un Om-cal, un Centaur, din aceia buni, nu bestial, un set tradiţional de arme, reflectorizante, şi o promisiune făcută înainte de a-ti vedea faţa expusă în lume, care era chipul tău înainte de a te naşte, aşa sună un celebru koan zen? Nu ştiu, poate vi se pare mult ori puţin pentru obţinerea Imortalităţii?... Ne dam seama prea bine ca doar activând, trezind în el condiţia de Centaur, Făt-frumos se poate porni înspre împlinirea dorinţei sale. Am scris aceste pagini tocmai în perioada zodiacală a Săgetătorului, însuşi Făt-frumos fiind o reluare a acest simbol zodiacal. Nu este el Arcaşul care ţinteşte visul omului spiritual, Imortalitatea, învingerea Morţii? Săgeţile lui taie obstacolele sub forma Monştrilor, dar nu se opresc în ele. Făt-frumos este chiar întruchiparea centaurilor Chiron şi Crotus care vânează, colindă pădurile, unul este medic destoinic, altul continuă şi acum să săgeteze scorpionul lui Heracles…

Înarmarea cu un arsenal adecvat nu impune deloc ceva updates, ci conţine ceea ce orice voinic convocat la oastea mare, în vremuri demult apuse, era necesar să aibă la el: „ca să ajungi la dorinţa ta, trebuie să ceri de la tatăl tău paloşul, suliţa, arcul, tolba cu săgeţile şi hainele ce le purta el când era flăcău”. Caută şi vei găsi, curăţă şi arsenalul tău va străluci: „Făt-frumos, după ce răscoli trei zile şi trei nopţi, găsi în sfârşit, în fundul unui tron vechi, armele şi hainele tătâne-său de când era flăcău, dar foarte ruginite. Se apucă însuşi cu mana lui să le cureţe de rugină şi, după şase săptămâni, izbuti a face să lucească armele ca oglinda. Destulă muncă avu; dar fie, că izbuti”. Înarmarea se transformă într-un un proces spiritual, laborios, de dezvăluire a unei Lux Perpetua, ocultată în arme, care ajung să lucească, să oglindească adevăratul Chip al Eroului, altfel inaccesibil chiar lui însuşi. Când vine vorba de utilizarea armelor

din dotare, Făt-frumos se pare că nu apelează decât la arc şi săgeţi. Ştim, desigur, că are mai multe dar, de pildă, paloşul aici ne apare doar ca o armă de paradă : „Făt-frumos îmbrăcat ca un viteaz, cu paloşul în mână, călare pe calul ce-şi alesese”; fie doar ca o armă de rezervă când arma principală, arcul cu săgeţi, nu ii este de ajuns: „ iar paloşul şi suliţa să le ai la îndemână, ca să te slujeşti cu dânsele când va fi de trebuinţă”. Făt-frumos este prin excelentă un săgetător, unul eficient până când îşi pierde ştiinţa şi ratează ţinta, iar atunci nu va rata un vânat, ci chiar Prada Supremă…

2. Despre kafteala în care succesul se obţine cu viclenii, în zbor şi cu arme de distanţă, aşa ca-n zilele noastre

O fi Făt-frumos viteaz, dar este unul cam precaut, care respectă reguli clare de luptă înainte de a intra în ring şi a începe meciul. Se odihneşte, este atent să nu apară duşmanul pe neaşteptate, strânge mai bine chinga calului, primeşte consiliere psihologică de la calul lui ca să îşi canalizeze cum trebuie fluxul de adrenalină înainte de luptă. Stă în principal într-o atitudine defensivă, aşteaptă ca adversarii să muşte momeala, aparenta lui situaţie de victimă sigură. Scenele de luptă sunt terifiante, totuşi. Cel puţin sonoritatea excesivă în atac venită din partea Monştrilor trezeşte spaima: „ auzi o ciocănitură groaznică… auziră un urlet şi o vâjietură cum numai auziseră ei până atunci…urlau dobitoacele de ţi se făcea părul măciucă pe cap”. Ca să nu mai pomenesc de imaginile apocaliptice în care „când Scorpia este necăjită, varsă foc şi smoală… Scorpia cu o falcă în cer şi cu alta în pământ şi vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute”. Acestea sunt imagini ale oricărui război, vechi sau nou, mitic sau real, în care nu există alt orizont în afara uriaşei guri care înghite vieţi, în care nu există cer senin, ci numai flăcări, urlete şi fum. Făt-frumos ştie când şi cum să înceapă lupta, ce tactici şi tehnici de atac sunt potrivite pentru fiecare situaţie, când are şanse şi când nu are cu ştiinţa lui în ale kaftelii. Vitejia lui e bine calculată şi are grijă să îşi asigure succesul prin mijloace adecvate,


consiliat fiind de cal, se înţelege. Ştie de asemenea să regleze vitezele de atac, viteza lui preferată fiind cea a săgeţii, nu a vântului, viteza monştrilor, o viteză inferioară. Mai este şi viteza gândului, dar această e mai degrabă viteză de transport, şi nu de luptă, aici inutilizată, se pare. Făt-frumos îşi comută controlul vehiculului pe pilot automat (vă amintiţi de Povestea calului de abanos, un cal mecanic, din O mie si una de nopţi?) pentru a avea mâinile libere în timpul survolării şi atacului aerian, Descrierea kaftelii aeriene produsă de Petre Ispirescu e fantastică, calul decolează, ajunge deasupra Scorpiei, care din fericire e terestră cu toata Falca ei cosmică, cade în picaj, îşi alege unghiul potrivit de atac, lansează proiectilul, amputează, adică în limbajul basmului „îi zboară”, membrul vizat. Nimic la întâmplare în această isprava marţială. Făt-frumos e şi un pic viclean în toate luptele lui. Faptul că al său cal îşi poate lua zborul e o surpriză neaşteptată pentru inamicii săi. Ni se spune în basm că avea patru aripi, dar constatăm pe parcurs ca aceste aripi sunt fie invizibile, fie camuflate. Făt-frumos preferă să îşi învingă monştrii prin arme de distanţă, prin viteză, prin elemente-surpriză în luptă. Sare, se eschivează de la lupta corp la corp, spre deosebire de alţi feţi-frumoşi, surprinde, fentează, camuflează, călăreşte ca un mongol al lui Genghis-han, calul lui nu are frâu (se ţine de coamă, indiciu al autonomiei acestuia, dar şi al centaurizării lui Făt-frumos. Găsim un pic de viclenie de tip ninjutsu în înţelepciunea marţială a lui Făt-frumos. Deci, ce-i trebuie pentru a-şi obţine Graalul său? Spune Gheonoaia, calul plus vitejia, care îl fac Centaur, îl fac rapid, versatil şi strateg, dacă asta se înţelege aici, în basm, prin vitejie.

Te întrebi ce fel de săgeţi utiliza Făt-frumos în luptele sale, căci nu apar, în luptele cu monştrii săgeţi cu vârfuri destinate străpungerii? Dacă explorăm cât de cât istorii ale armelor şi armurilor vom găsi ca erau folosite şi vârfuri de săgeţi în formă de semilună, hărăzite exclusiv tăierii, amputării, decapitării. Istorii există. Împăratul roman Commodus, fiul (bastard probabil) împăratului filosof Marcus Aurelius, gladiator amator, mare împătimit după spectacolele morţii din Roma antică, se

distra stând pe o platformă înălţată în arena circului de unde trăgea săgeţi cu vârfuri speciale doar pentru a decapita struţii care alergau prin arenă. Şi bestia era bună la un asemenea sport, omorând cu sutele păsările cu gâtul prea lung. Sau, Arjuna, prinţul din Māhābhārata, utiliza astfel de săgeţi pentru a-şi decapita duşmanii pe câmpul de luptă, antrenat fiind în Ştiinţa-Veda tragerii cu arcul, cunoscută în India ca Dhanurveda. Făt-frumos posedă şi aptitudini de taumaturg, de vindecător, de chirurg magic. Făt-frumos îmi pare a fi dotat şi cu ustensile medicale moderne medicale. Are la el o traistă mai aparte care funcţionează ca… ladă frigorifică, altfel cum să înţelegem păstrarea în bune condiţii a membrelor şi capetelor amputate? Colecţionar de trofee de război, vânător de capete, suspect la rându-i de un pic de canibalism, cine pe cine „mănâncă fript”(totuşi, cele două surori antropofage, Gheonoaia şi Scorpia, aveau o natură umană la origini) se arată a fi şi un bun taumaturg. Ştie să conserve cum trebuie un membru amputat, ştie să îl re-ataşeze organismului de unde provine. E un procedeu magic, o gândire magică la mijloc. Numai mânuitorul armei care a produs rana poate aduce şi vindecare, aici. Un gând contrar parabolei buddhiste cu cel atins de săgeată care, în loc să scoată săgeata din rană, întreabă de identitatea trăgătorului etc. Gândul lui Buddha că speculaţiile metafizice sunt tardive când e vorba de Salvare, aici nu se aplică. Doar cu Făt-Frumos de faţă se poate reda integritatea corporală a monştrilor. De aici şi compromisurile făcute de aceştia cu Făt-frumos.

3. Bătălia finală întru transcendenţă nu este întotdeauna o kafteală, ci doar o simplă eschivă

Proba finală, accesul in Palatul Tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte , deschiderea portalului pentru a ajunge la Doamnele Fiarelor, trei şi numai Una, Mama fiarelor, Marea Zeiţă a religiilor neolitice, nu se mai face prin luptă. Marţialitatea lui Făt-frumos, pusă la încercare, am văzut cum, nu


mai are şanse de reuşită. Ne aşteptăm poate la o venatio, o luptă cu animalele, spectacol de Colosseum din alte vremuri, dar nu se întâmplă nimic. Centaurul nostru, Săgetătorul taoist ştie că nu are cum să câştige şi această luptă. Nu există nici o ştiinţă marţială care să-l ajute. Lighionile sunt prea multe, şi prea sălbatice. Aşa că îi rămâne Saltul, Zborul din imanent în transcendent. Când vine vorba de Saltul final în Transcendenţă, în Imortalitate, marţialitatea nu ne mai este de folos. Kafteşti cât kafteşti, cumva în lumea noastră, cumva între două lumi, în nomensland-ul pustiu al celor două păsăroaice-dinozaur fără aripi, doar atât. Permisiunea accesului, şi Protecţia, vin de Acolo, nu de Aici, din forţele de războinic. Tot ce mai poate încerca Războinicul, spiritual, este Saltul. Dar, asta este drama lui Făt-frumos, drumul nu este fără întoarcere, căci nu aşa gândim noi această trans-cendere? Marţialitatea lui l-a ajutat, marţialitatea lui l-a trădat…

4. Despre marţialitatea înşelătoare şi Palma Morţii, despre care nu ştim sigur cât de tare doare

Acest Făt-frumos din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte este unul mai aparte ca model de marţialism versatil. Utilizează arme şi strategii de luptă de la distanţă, stilul de luptă close combat fiindu-i total la neîndemână, fie trânta, fie scrima. Dacă nu ar face-o pe-a centaurul nu ar obţine nici măcar acel surogat de nemurire pe care il oferă cele trei graţii. Din păcate pentru el, e doar o longevitate mitică, vis de taoist, şi cam atât. Făt-frumos nu arată nici pe departe bravura smintită a bersekr-ilor în luptă, ceea ce la alţi feţi-frumoşi din alte basme vom întâlni. El fuge, face eschive, salturi, în nici un caz nu este un Voinic deplin. El este un apolinic in felul lui, îşi încalecă Pegasul, săgetează, se apropie de Soare, El este un colecţionar de trofee de luptă, părţi din corpul creaturilor învinse. Îmi pare îndoielnic să vorbeşti de „triumful lui Făt-frumos ”, după e expresie a lui Mircea Constantinescu, când vedem foarte bine cum luptă şi ce câştigă până la urma Făt-frumos din toata aventura lui, programată prenatal,

în căutarea Imortalităţii. Un triumf trecător, în care tot Timpul câştigă, în care toată marţialitatea lui, ezitantă şi cam fără bravură, nu-i aduce decât o amânare a kaftelii finale. Făt-frumos va fi consumat, va fi distrus de propria pasiune, Vânătoarea. Nu poţi fiinţa pe Tărâmul Nemuritoarelor şi să continui să fii Vânător. Mai mult, va deveni şi un vânător prost, pasiunea aceasta îl va atrage în Valea Plângerii. Să ne amintim, există înscrisă o melancolie, o nostalgie în orice Erou, în Ahile, în Heracle, în Bhīma din Māhābhārata. Dorinţa de a vâna, de a ucide de dragul Pasiunii, îl va atrage pe tărâmul Melancoliei. Făt-frumos nu mai este demult, şi în ce paradoxuri temporale ne-am băga dacă ne-am apuca să reflectăm, un vânător bun. El ratează două săgeţi la rând. Când i s-a mai întâmplat lui aşa ceva? Abilitatea lui marţială, de folos până la un moment dat, îl va trăda de data aceasta. Tot Timpul câştigă, tot el te face să uiţi, să pierzi, să te pierzi. Marţialitatea perfectă de vânător a lui Făt-frumos e tot temporală şi temporară. El nu a obţinut Nemurirea (la care, paradoxal se poate renunţa, ne învaţă mitologia greacă, cazul târgului dintre Chiron şi Prometeu). Nemurirea, înţelegem din acest basm, nu se poate câştiga doar prin marţialitate. Sau, poate, nu se poate păstra prin această Cale, Do, ar zice japonezul războinic. Ce se întâmplă la final? „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiţă, şi căzu mort şi îndată se şi făcu ţărână”. În realitatea basmului, Făt-frumos îşi încasează kafteala finală de la Moarte, kafteală ce-l face KO şi-l trimite la podea, adică în nefiinţă, la condiţia sa ultimă, de ţărână. În kung fu, această lovitură este cunoscută ca dim mak, în cantoneză însemnând „atingerea morţii”. Este o lovitură cu palma, uneori o simplă atingere pe care o primeşti de la un expert şi care îţi dereglează traseele energetice din corp, care îţi reprogramează timpul vieţii tale. Adică, îl scurtează mai mult sau mai puţin. Această palmă letală o primeşte Făt-frumos la Sfârşit de la o Maestră Supremă. Nu el va fi manipulatorul Timpului, cu toate talentele lui marţiale, ci Moartea, stăpână veşnică a acestei dim mak de care pomeneam…


Nicolae Căruntu este un poet ce vorbeşte cu sufletul, aşa cum îi şade bine unui poet. Filonul de la care se revendică este unul arhaic, dar numai în măsura în care arhaicul reprezintă o lume situată mult mai aproape de fiinţă, de Dumnezeu. Arhaicul de dinaintea schimonosirii lumii, acesta e singurul adevăr care-l interesează, de unde şi simplitatea modului în care-şi aşează, privirea, atunci când diagnostichează lumea. Fără îndoială, toate aceste precizări ar fi colaterale dacă nu aş aminti miezul tare al poeziei lui Nicolae Căruntu: căutarea şi desluşirea neîncetată a înţelepciunii. Este vorba, deopotrivă, de înţelepciunea lucrurilor - cu menirea lor mai mult decât enigmatică, a naturii - cu toată splendoarea ei, a timpului - cu peregrinarea sa ce interzice răgazul, a omului - cu rătăcirea ce se ascunde, sieşi, a lui Dumnezeu - ca formă supremă a expansiunii vieţii, de regăsit, însă, în fiecare dintre zămislirile sale. Mesajul poeziei lui Nicolae Căruntu ar putea fi rezumat cam în felul următor: există o înţelepciune proprie fiecărui lucru, care se manifestă inclusiv în condiţiile deplinei rătăciri, a respectivului lucru, a deplinei ignorări, de către acesta, a menirii sale, în lume!!!

Poezia lui Nicolae Căruntu, deşi cântă, la modul propriu, această simplitate eternă, nu este, la rândul ei, simplă, decât în sensul profunzimii la care ne face părtaşi - în mod direct, fără sforţarea de a şi-o însuşi, de a-i schimba, în sensul dorit de om, rosturile. Acesta este şi meritul remarcabil al poetului: nu schilodeşte, deloc, limba, prin ipostazele inedite în care o aflăm, în poemele sale.

Există, în poezia lui Nicolae Căruntu, imagini răscolitoare, de care este imposibil să faci abstracţie, ulterior, cu prilejul reîntâlnirii cu stimulii ce le-au provocat, cum este cazul şi cu acest exemplu. Simplitatea, acompaniată de profunzimea şi de naturaleţea expresiei, ajunge să fie sintetizată într-o izbucnire sufletească răscolitoare. Inamic declarat al artificiilor de limbaj - al celor inutile, bineînţeles, inclusiv al celor riscante, aduse în pagină doar de dragul de a şoca - Nicolae

Căruntu surprinde: viaţa poemelor sale nu reiese din combinaţiile inovatore ale cuvintelor, ci din autenticitatea datelor prime despre care alege să vorbească. Exact acele dimensiuni ale existenţei considerate, îndeobşte, banale, de către cei mai mulţi dintre noi, îi atrag atenţia, aducându-ni-le, totodată, la cunoştinţă, într-o manieră care să le destineze neuitării.

Mulţi îl consideră pe Nicolae Căruntu, din acest motiv, un poet-rapsod. Prejudecata s-a încetăţenit, cred, de la o superficială cunoaştere a termenului rapsod. Conform dicţionarelor uzuale ale limbii române, rapsodul este un cântăreţ şi recitator de creaţii populare, respectiv autor de poeme epice ce narează evenimente deosebite din viaţa poporului. Or, nici vorbă de aşa ceva, la Nicolae Căruntu! Poezia sa nu este exponenta unei colectivităţi, sau cel puţin a unei percepţii colective asupra lumii, pentru simplul motiv că, astăzi, Nicolae Căruntu reprezintă excepţia, şi nu regula! Reîntoarcerea către natură, în ceea ce are ea mai originar, este proclamată, prin fiecare fibră a lirismului său, dar fără nici o legătură cu filonul poeziei populare! Singura legătură ce poate fi invocată, între creaţia sa şi aceea rapsodică, este faptul că se prezintă, şi una şi alta, în veşmântul cântecului. Într-adevăr, există, la Nicolae Căruntu, o muzică ascunsă, ce face sufletul să vibreze, făcându-l captiv al percepţiei purificatoare asupra propriului suflet. Şi, chiar dacă glasul acestei muzici imposibil de conceptualizat este durerea despărţirii de cei dragi, nostalgia trecerii, fără de perspectivă, prin lume, chiar bucuria contemplaţiei, adică a clipei în care omul pare a surprinde eternul, muzica - în ea însăşi - este cea care se impune, în cele din urmă, ca suverană. Astfel că, trecând peste toate amânările noastre cotidiene (acelea care să ne trimită către noi înşine), peste decăzutul sens al lui dincolo, poetul vine cu al său dincolo: dincolo de eternul dincolo la care sperăm, zi de zi, nu mai rămâne altceva decât clipa prezentă, supremul miracol al sfârşirilor noastre împreună - anume, miraculosul aici...

Ciprian VolocEditura Zona Publishers, Iaşi, 2012.

Căderea cortineide Nicolae Căruntu

Click Libris


Bărbatul încerca să-şi desfunde urechea stângă şi nu reuşea. În acelaşi timp, îşi amintea de o altă zi în care dorise aceeaşi desfundare concretă, dar cu opreliştile de rigoare: prea multă ceară în ureche. Se afla lângă un semafor dezgustător, împroşcat cu noroi şi fecale de câine, privind spre trotuarul celălalt. Adunase destulă salivă pentru o furtună în deşert, dar aştepta momentul, o clipă sinistră care întârzia dincolo de numerele roşii ale semaforului. La dreapta lui, o femeie cochetă îl privea cu un dispreţ greu disimulat. Nici nu era dificil: mogâldeaţa care trecea drept fiinţă umană nu putea avea un statut atât de înalt. Nespălat, nebărbierit, mirosind de la o poşta a alcool ieftin şi greţos, bărbatul reprezenta relicva masculină în cea mai inferioară formă posibilă.

Femeia nu mai rezistă şi, văzând că numerele nu hotărâseră încă trecerea, spuse:

- Domnule, nu puteţi să vă manifestaţi în partea opusă? Sunteţi de-a dreptul dezgustător.

Bărbatul întoarse privirea, niţel jenat mai mult din cauza întreruperii şirului gândurilor, şi se opri la jumătatea gestului de a-şi deversa abundenţa flegmatică. Se răzgândi şi, reflectând la timpul rămas până ajungea în partea opusă, observă, pentru câteva secunde, înfăţişarea femeii: aproximativ 30 de ani, frumuşică, deci fatală prin esenţa superficială a aspectului, cu o fustiţă scurtă, degajând un miros fin de lavandă şi o impresie de căpşuni, aceasta reprezenta relicva feminină de cea mai joasă speţă. Bărbatul tuşi puţin şi-i arătă

e-Proza

Ionuţ Acrudoae

Epilogul remuşcării


dinţii neîngrijiţi, scuipând pe semaforul mizer, dar fără intenţia de a-l curăţa. În momentul schimbării culorii pentru a permite trecerea, bărbatul rosti sec:

- O zi bună, domnişoară.Simplitatea, aceasta e expresia luminii, a

culorilor, era concluzia la care putea ajunge bărbatul după meditaţia îndelungată la marginea trotuarului. Ar fi ajuns la o expresie mult mai docilă dacă nu ar fi fost întrerupt atât de brutal. Da, o societate democratică, o rămăşiţă a istoriei şi a mizeriei umane. Dar era mult prea devreme pentru gânduri profunde, doar pentru un păhărel de tărie. Şi unde asta? Mult mai aproape decât ar fi vrut să înţeleagă...

Bună dimineaţa, Mitică!- Bună şi ţie, omule. Nu e cam -

devreme pentru „gustărică”?- Niciodată nu este, doar atunci când

este cu adevărat. Dă-mi din cea ieftină azi, sunt cam lefter în ultima vreme.

- Omule, eşti lefter de când te ştiu, dar asta nu te-a împiedicat să-ţi serveşti „gustărica” matinală. Dar văd că astăzi este mult mai matinală decât trebuie.

- Taci naibii o dată şi dă-mi de băut.Un bar simplu, comun şi vizitat doar

de beţivii locului, mereu aceiaşi, mereu în stare de ebrietate, mereu aşteptând trecerea spre trotuarul celălalt. Câteodată, atunci când unul dintre ei reuşea să treacă, în linişte sau în chinuri, obişnuiţii localului se bucurau de câte o „gustărică” gratis, un cocktail binevenit la vremuri de restrişte.

- Ai auzit ce bucurii ne mai aşteaptă, omule?, rosti sictirit barmanul. O să ne îngroape în datorii. O să mâncăm frunze din copaci şi o sa ne îmbrăcăm cu haine folosite. Guvernul ăsta ne aduce la sapă de lemn...

- Nu am de unde să ştiu diferenţa, Mitică, eu sunt la sapă de lemn de când mă cunosc. Tu ai clienţii obişnuiţi şi, oricât de greu îţi va merge afacerea, tot ai o pâine de pus pe masă. Da, o pâine pentru tine şi pentru femeia aia urâtă căruia îi spui nevastă.

- Lasă că nu e chiar aşa, replică Mitică, ignorând aprecierea estetică a bărbatului din faţa sa, corectă de altfel. De data asta e pe bune, criza e definitivă, Guvernul e pe sponci, Opoziţia cică ne ajută, dar se ajută pe sine...

Bărbatul nu-l mai asculta de secunde bune; îşi desfunda de zor urechea stângă şi-şi amintea că nu era pentru prima dată când făcea acest gest. Începuse demult, prin anul al II-lea de facultate, într-un cămin atât

de murdar încât până şi şobolanii îl ocoleau. Alături de câţiva colegi de cameră, se uita la un film abia apărut şi piratat de hackeri, când o durere surdă îl determină din instinct să-şi înfigă degetul mic în urechea stângă, înfundând definitiv urechea. Când filmul se încheiase iar colegii începuseră cu laude sau reproşuri, băiatul se afla în balconul de la etajul I, scobind undeva, spre adâncuri doar de el ştiute, ca un miner disperat care-şi pierduse casca preferată în adâncurile pământului. Era o seară normală în căminele studenţeşti, cu mult alcool, femei superficiale şi răbufniri sporadice de violenţă, dar el tot încerca să scape de surplusul de ceară, adunat cine ştie de câţi ani într-o ureche mult prea mică pentru acest fenomen. Era din ce în ce mai enervat şi, după aproape un ceas de încercări inutile, îndesând un deget deja maroniu într-o ureche prea sensibilă, renunţă şi se întoarse în cameră. Colegii, terminând discuţia cinematografică, porniseră o băută spontană, cu o chetă mizeră în care se adunaseră bani de două peturi din cea mai ieftină bere. Nu refuză o cană şi se aşeză într-un colţ, reluând aceeaşi activitate febrilă: desfundarea unei urechi încăpăţânate, o ureche care, după un timp nedefinit, ajuta la un singur lucru: împiedicarea debitaţiilor lui Mitică să ajungă până la el.

- Ai terminat „gustărica” aia, Mitea, sau mai ai de boscorodit acolo?

- Lasă-mă, omule, m-am săturat de servit beţivi ordinari şi lepre fără viitor. Doar ştii că voi refuza să te servesc, tu vei insista, iar acelaşi ritual vechi de aproape un deceniu se va desfăşura pe covorul roşu al ruşinii. De data asta sila e reală, omule.

- S-o crezi tu. Ritualul se va păstra atâta timp cât voi trăi eu, sau poate şi tu. Dar poţi fi înlocuit, asta nu e o problemă. Dacă ştii ce te macină, atunci de ce nu-mi spui?

Barmanul îl privi cu o vagă urmă de compasiune iar bărbatul de la tejghea realiză veridicitatea acesteia. Nu reacţionă, dar îşi aminti de prima privire de compasiune pe care o primise, cu mulţi ani în urmă, desigur, din partea unei fete. Trecuse de primul prefix al maturităţii şi descoperise ceea ce nu reuşise în timpul liceului: minunea iubirii împărtăşite. Cel puţin aşa crezuse la început, că denumirea de iubire era o feerie trăită doar de el, numai el deţinea secretele unei afecţiuni cuprinzătoare, arzătoare, contopită cu ea: Emma, numele nefericirii absolute. O cunoscuse pe aleile luminate (acum le vedea întunecate) ale complexului studenţesc, o briză somniferică


a ceea ce nu avea să mai cunoască vreodată. Păşiseră pe străzi lăturalnice, cunoscuseră locuri pustii, oameni fără nume, relicve ale trecutului altora, dar nu şi al lor: aveau doar prezentul, un timp imaterial, concret doar prin sărutări târzii şi îmbrăţişări rare, tot mai rare. Acum era doar o umbră a trecutului, atunci era prima şi marea iubire. Acum o ignora total, atunci o iubea şi o detesta deopotrivă: aflase de ce plimbările lor găseau doar pustietatea, de ce sărutul incipient şi terminal era scurt şi cu o aromă de Kent, de ce oamenii nu aveau nume. El însuşi era un nimeni, iar ea îi acordase şansa ieşirii din anonimat, chiar dacă pentru o secundă şi faţă de câţiva rataţi pasageri. Atunci se simţise viu, acum inspira doar mirosul nostalgiei şi, printre molecule vagi, cel al unui Kent 8.

- Neaţa, omule!, susură, deja pilit, un bărbat scund, cu o ţigară abia atârnată în colţul gurii. Ce se mai învârte p-aci?

Bărbatul îi aruncă o privire scurtă barmanului care-i întinse „gustărica” victorioasă. Omul o agită puţin, o privi ca pe o dulce dragoste, uitată în negurile vremii, linse marginea paharului, inspiră o aromă ambiguă de rom, vermut, lămâie şi un ingredient necunoscut, apoi sorbi, în două-trei reprize, întreg conţinutul paharului. O secundă, pupilele se dilatară, dar reveniră la poziţia iniţială. Acea nano-secundă de efect cocainic era de ajuns pentru o zi, însă bărbatul se găsea într-o altfel de transă.

- Mai pregăteşte una, Mitică, ca să rezist până acasă.

O muzică difuză se opri ca la un semn, barmanul îngheţă într-o poziţie nefirească, aranjând nişte pahare, iar noul-sosit se trezi din beţie ca prin minune. „Gustărica” era o porţie unică, la o săptămână, iar o doză dublă la un interval atât de scurt putea anihila sistemul nervos a zece bărbaţi sănătoşi-tun, nu numai al unui om aflat la jumătatea drumului spre trotuarul final. Dar Mitică nu refuză, o pregăti imediat şi o aşeză în faţa bărbatului.

- Uite, satură-te, poate în felul ăsta vei scăpa de coşmaruri. Definitiv.

Privea lichidul auriu ca pe o ultimă salvare din ghearele tuturor: a vechiului, a noului, a eşecurilor, a laşităţii dovedită pe deplin de-a lungul timpului, iar în final, o salvare din gheara atotstăpânitoare a existenţei. Agită puţin paharul şi aşteptă un semn, o culoare, un sunet, orice. Nimeni nu se mişca, iar timpul părea doar o părere, un zgomot pe firmanul unei lumi neştiute. Tăcerea se disipă

imediat după ce bărbatul se ridică brusc, aruncă câteva bancnote pe tejghea şi părăsi barul fără o replică în plus. Barmanul oftă – puţinii beţivi matinali se întoarseră la bolboroselile obişnuite – iar noul venit privea în gol, fixând un punct absolut nesemnificativ. Paharul cu „gustărica” rămase neatins.

- Mitică, spuse bărbatul scund, eu am plecat acasă. Mâine mă duc să-mi caut un loc de muncă.

Rătăcise prea mult timp prin labirintul sufletului, iar acum era prea târziu pentru a mai ieşi din el. Bărbatul, ameţit serios după o singură „gustărică”, se opri la acelaşi semafor şi rămase mirat: era curăţat, iar un afiş al Primăriei ameninţa cu amenda un viitor atentat la entitatea corporală a oraşului. Bărbatul schiţă un gest, dar se răzgândi la timp: semaforul era verde. Dincolo nu-l aştepta decât alt trotuar, urmat de o altă stradă, un alt trotuar până la aceleaşi construcţii rigide de beton, numite locuinţe, care îl ameţeau mai mult decât zece pahare de „gustărică”. Era infernul în care se obişnuise să trăiască, dar care îl transformaseră într-un sclav al rutinei, de unde şi evadarea spre alcoolism, singura salvare a unui bărbat ratat. Trecând strada a doua oară şi încercând să scape de o durere surdă în urechea stângă, presând lobul cu palma, bărbatul îşi aminti că nu fusese întotdeauna o epavă. Desigur, din punct de vedere social fusese o insulă pustie, o insulă de singurătate, dar realizările veniseră pe palierul profesional. Dar asta până... nu dorea să-şi amintească, nu ceea ce încerca să înece în zecile de litri de alcool. Nu... În ultima clipă se răzgândi şi porni spre parcul central, fiind prea devreme pentru somnul post-beţie şi pre-mahmureală.

Paşii erau şi nu erau ai lui, iar tânărul care călca violent alături de el se conforma tiparului ordonat de acesta, conturându-se pe marginile evoluţiei sale anterioare. Colina obositoare nu mai avea aceleaşi caracteristici, iar muşchii picioarelor rezistau cu stoicism şi o nouă putere interioară îşi făcea apariţia, motorul vechii creaţii. Ochii reprezentau camera 3D cu rezoluţii infinit îmbunătăţite, iar peisajul era mai diversificat şi mai uşor de observat: fustiţie scurte, dar discrete, ocheade neruşinate, dar aruncate sub gene timide, mişcări lascive, dar şi aluziv-dansante. Urechile corespundeau sunetului interior şi reflecţiilor exterioare, iar verticalitatea fetelor din jurul său năştea un freamăt subtil, dulceag. Universitatea păstrase calmul secular, dar nu şi linearitatea educaţional-non-profitabilă. Ţelul lui era altul


în acest moment, deoarece simţurile îi şopteau noutatea fenomenului, al faptului de a fi aici, de a repara ce nu putuse fi reparat. Zâmbea. Realizase determinismul faptic şi încerca să rememoreze utilitatea acestuia, dar nu reuşea. EA putea fi oriunde, oricând, orice. Dar nu putea respinge fatalitatea momentului, dorinţa îmbrăţişării şi lacrima perfecţiunii.

Parcul ştiut păstrase savoarea micro-universului iubirii pierdute, dar şi verdeaţa viselor rătăcite. Simţea apropierea, dar zgomotul surd al unei cantităţi de ceară străvezie umbrea bucuria momentului. Nu, nu acum, lasă-mă câteva clipe. Anul al patrulea a avut câteva săptămâni de surzenie temporară, iar glasul EI a fost mult estompat. Claritatea fericirii trecea de la 3D la ceaţa unei dimineţi londoneze. Se oprise la umbra unui salcâm cvasi-centenar, lovit, sluţit, doborât de antipatia umană. Aceeaşi bancă metalică, scorojită de climă şi neglijenţă. În acest moment, centrul sentimentelor reprimate înviase, un vulcan timid primind binecuvântarea imploziei, revelaţia prezentului distrugând plasa acaparatoare a lumii. Încercase de multe ori să raţioneze, dar emisferă stângă se afla în repaus. Celelate simţuri erau vii: percepea uscăciunea salcâmului, vedea nimicnicia clipei, auzea cântecul jalnic al păsărilor şi închidea în sine durerea viitorului. Creierul plecase în vacanţa binemeritată, iar locul devenise hârtia in blank pe care o putea completa după voie. Numai acum.

- Bună. Ce faci?Astfel începuse timpul nedefinit, eclipsa

vieţii sale paralele. Din acea clipă, existenţa lui se fracturase în două direcţii neverosimile, în ciuda incredulităţii sale. În primul rând, „bună” era un semnal de alarmă, iar răspunsul pozitiv şi optimist (un rânjet larg, chiar dacă ascuns în braţele unei ridicări curioase din sprâncene) trimitea la dezastre neînchipuite (a se vedea evoluţia ulterioară, extrem de fluctuantă). Al doilea aspect, „ce faci?”, permitea intruziunea finală, iar replica ta, oricare ar fi fost, avea urmări nefericite, care te vor zdruncina din temelii: prietenie, afecţiune sinceră, eschivări, iubire incipientă, nevoie de o nouă afecţiune sinceră, necesitate directă, mulţumirea necesităţii indirecte, nemulţumirea prezenţei fizice, dorinţă puternică de apartenenţă la un grup specific („O, Romeo, where art thou Romeo?”), revanşa timpului prin absenţă îndelungată, revenire temporară, învierea afecţiunii, apoi haosul intern, etern prin esenţă. După catastrofa finală, acceptarea iubirii...dar numai din partea lui. Apoi respingerea definitivă a

unui nucleu altruist, crezut benefic. În fine, el se găsea în cadranul clipei oportune. Încă nu la prezentul acelui „bună, ce mai faci?”, dar pe aproape. Parcul înnoise o legătură firavă, transformând-o în controverse constructive, legându-i de pământ pentru totdeauna. Nu dorea această legătură prea umană; închise ochii şi străpunse pânzele trecutului, alungând gânduri, impresii, fapte inconştiente. ..

Da, blestemul interior al clădirii studiului şi a meditaţiei istorice, şopti printre băncile şi culoarele care-l aducea spre prezent. Zidurile reci erau mesagerii călătoriei interioare, spaima schimbării şi cutremurul apariţiei EI. Zidurile îi sugerau fuga, fuga spre infinit, fuga spre izbăvire fără izbăvire, fuga spre mortalitate, fuga spre dorinţa amorului fizic, pur, simplu, sălbatic. Dar paşii, nemernici autonomi şi încăpăţânaţi, îl aduceau spre bibliotecă, cu rucsacul murdar şi rupt, dar plin de cărţi de restituit. Banca fantastică, cu scaunul rezervat pentru mai bine de trei ani de coate roase, probleme gastrice şi stres feminin continuu (a se vedea strâmba, blonda naturală şi celelalte impresii ipocrite). Dar unele fapte trebuiau împlinite.

- Bună. Ce faci?Încă nu ajunsese momentul fatidic,

abia îmbrăţişase primele cursuri cu impresii înfricoşătoare pentru câteva secunde, dar amintiri amuzante pentru eternitate. Înălţimea ameţitoare a sălii de lectură îl impresionase mereu, iar aşteptarea fusese întotdeauna mai uşoară în acest fel. Clipind de câteva ori, realiză că grăbea apropierea, chiar şi fără voia lui, apropierea întâlnirii cutremurătoare... Apoi se opri din evocări şi spaime necuvenite. De ce păstrase dureri, de ce nu fusese la înălţimea statutului său masculin? De ce nu refuzase de la început apropierea, de ce plecase de la premisa eronată că eternul feminin determina zâmbet, blândeţe şi viaţă? Nu, eternul feminin te aducea pe pământ, o forţă negativă, primordială, chiar mai puternică decât gravitaţia. Iar momentul îşi împlinea destinul cu fiecare clipire, cu fiecare suflu de vânt aparent.

- Bună. Ce faci?Nu mai făcea nimic, iar cartea pe care

o ţinea în braţe devenise scrum albicios, petale cenuşii de cultură, la fel de aparentă ca şi vântul. Zilele erau secunde, iar secundele erau zile, una mai palidă decât alta. Înainte ca impresia finală să devină secundă, totul se metamorfoză în zi, nefericită, rece, convulsivă. Până când durerea devenise cumplită, iar urechea stângă răspundea vag la stimuli


externi. Încă o săptămână alternativă, dar contopită cu sperietorile alternanţei de a fi cu ea, de a îmbrăţişa noaptea din ea, creneluri şi vârfuri extreme. Apoi, inevitabilul...

- Bună. Ce faci?Părea o pitică ameţită, pierdută într-

un oraş necunoscut, zâmbind cald doar pentru a primi indicaţii cu mai puţină răceală şi xenofobie, dar şi fals, determinând atacul impulsiv al respingerii imediate. Dar respingerea nu urmase, iar el se întorsese pentru a repara acest neajuns. Nu era nevoit decât să refuze acel prezent, să aleagă alt loc de meditaţie şi contemplare voită a istoriei, dar acest lucru însemna să schimbe mult prea mult din viaţa sa posterioară. Încercând să desfunde urechea stângă, înţelese că viaţa din alternativa sa nu era nici acum prea grozavă, asocială, înecată încontinuu într-un alcool otrăvitor şi în alegeri mereu nefaste, chiar dacă incipientul fusese de bun augur.

Se aşeză la penultima masă din capăt, pe scaunul de la perete, în faţa luminii binefăcătoare, reflectând, citind, tremurând spre inevitabil. Conştiinţa sa fantomatică, atotprezentă şi cuceritoare a golurilor interioare, îl îndruma spre un destin în care el nu credea încă. Auzea paşii mici, măsuraţi, reflecţia viitoarelor discuţii inutile, dar atât de relevante pe moment. Vedea ochii seducători prin culori ireale (erau verzi, erau albaştri?), dar atât de pământene, superficialitate subtilă, dar atât de minunaţi prin prisma amintirilor, antipatici prin existenţa apropiată de a ta. Simţea viitoarele atingeri aluzive, dar numai în conştiinţa ta cretină, fără un fundament real.

- Bună. Ce faci?Simulă chipul cel mai detestabil pe

care îl cunoştea, însă figura nu-i reuşi. O fiinţă minusculă, o creatură înfricoşătoare prin prezenţă şi acţiuni viitoare, virtual pe planul unor divinităţi răzbunătoare. Zâmbea, iar acest aspect îi înşelase defensiva cândva. Nu şi acum. Acest moment de realizare subită îi oferi încrederea căutată de atâta vreme. Era prezent prin referinţa la un viitor cunoscut, mult prea real prin dureri şi activităţi umilitoare. Era... viu.

- Uite, îţi spun ce fac, dar tu renunţi la toate credinţele tale, la orice divinitate atotcuprinzătoare, la orice aspect benefic şi devii sclava mea pentru următorii patru ani de facultate. Apoi îţi poţi relua activităţile... dacă mai ai curajul.

Aşteptarea unei reacţii la afirmaţia şocantă fusese printre puţinele bucurii din viaţa sa, iar momentul actual, din orice perspectivă

spaţio-temporală era privit, era orgasmul cosmic din toate unghiurile posibile.

- Ce... ce ai spus?Acum era rândul lui să rânjească,

frecându-şi mâinile pentru lovitură de graţie.- Fii....Se lăfăia pe scaunul ros de milenii

de studiu filosofic, în vreme ce nucleul cutremurului său interior de mai bine de un deceniu se îndrepta spre uşă, furibund, dar şi cu lacrimi în ochi. Da, curajul de a spune propoziţia potrivită, la timpul potrivit. Apoi cutremurul reveni. Se înfioră, iar elementele realităţii dispărură treptat. Încercă să-şi desfunde urechea, dar era lobul nepotrivit. De ce este urechea dreaptă, nu înţeleg... Deveni o moleculă aurie, o picătură de cianură evaporată instantaneu, o relicvă oxigenată, învârtindu-se în cercuri obscure, nefaste, întunecate ca gândurile sale; totodată, într-un timp fără timp, într-un prezent real şi sinistru, o palmă zdravănă îl trezi din somnul realităţii.

- Trezeşte-te, omule, am crezut că ai murit, spuse barmanul, alb ca varul. Nu mai vii în barul ăsta, serios. Nu vreau să te am pe conştiinţă.

- Mitică, de ce am devenit ceea ce sunt acum? Unde am greşit, de ce am greşit?

Barmanul ridică din umeri şi se urcă pe un scaun sprijinit de tejghea. Barul era gol, iar umbrele care jucau la fereastră sugerau că afară se înnoptase. Cât timp am dispărut în visele altor vremuri? Şi de ce s-a înfundat urechea dreaptă?

- Uite, omule, şopti, întunecat, barmanul. Eu nu am nimic cu tine, mai plăteşti din când în când, dar nu faci scandal şi nu-mi distrugi barul, cum fac alţii. D-aia încerc să-ţi dau un sfat...

- Mitică, mai scuteşte-mă...Barmanul îl apucă brutal de gulerul

hainei şi-l trânti pe un scaun, împingându-l spre perete.

- Ascultă-mă o dată şi gata, nenorocitule! Una e să pierzi ceva concret, şi alta e s-o faci pe martirul. Tu eşti doar o pată de ulei pe autostrada imensă a vieţii. Trezeşte-te la realitate, uită clipa aia din trecut care te macină mereu, ia-o de la capăt şi vei fi viu. Dacă nu, oricum nu mai vreau să te văd pe aici. M-ai înţeles?

Bărbatul se scutură de visul întruchipării şi de braţele puternice ale barmanului şi se ridică. Urmări ultimele raze roşietice spre apus, dar privirea sa cuprindea alte orizonturi. Se îndreptă spre ieşire, fără vreo replică, fără reproşuri. Afară, focurile aprinse ale nopţii îl înconjurau cu o dragoste neştiută, iar stelele clipeau de o compasiune spontană.


Thomas A. Sebeok (1920-2001), alături de Umberto Eco, Algirdas-Julien Greimas, Julia Kristeva şi mulţi alţii, este considerat ca făcând parte dintre aceia care, prin transformarea studiului global al semiozei într-o ştinţă a vieţii, a lărgit domeniul investigaţiilor semiotice trezind interesul din partea ştiinţelor cognitive şi sociale. Născut la Budapesta, semioticianul emigrează în SUA, unde îşi va lua doctoratul la prestigioasa instituţie Princeton University în 1945. După susţinerea doctoratului T. A. Sebeok, în cadrul unor turnee de conferinţe – în 1998 a ţinut şi la Bucureşti o prelegere – defăşurate în întreaga lume, dezvoltă teoria potrivit căreia semiotica este disciplină de sine stătătoare, demonstrând cu multe ocazii deschiderile pe care această disciplină le are către ştiinţele cognitive şi biologice. Activitatea lui de cercetare în domeniul semioticii este susţinută şi argumentată de cele peste 500 de titluri de cărţi şi articole semnate de-a lungul timpului, precum şi de generaţiile de tineri semioticieni, care au avut prilejul de a-i cunoaşte ideiile în cadrul cursurilor ţinute la universităţile nord-americane. Cercetările şi ideiile vehiculate în lucrările sale arată cum semiotica interacţionează cu procesele şi produsele biologice, prihologice şi culturale. Din acest punct de vedere Thomas A. Sebeok poate fi considerat un novator în cadrul disciplinelor semiotice, în sensul în care vedem că savantul aduce semiotica din sânul sistemelor filosofice, lingvistice şi hermeneutice

şi o reaşează în circuitul ştiinţelor biologice. Transformând din nou semiotica într-o ştiinţă a vieţii, Sebeok nu face decât să ne arate că semnele sunt realizate în organismul uman ca extensii ale sistemului de recreaţie al corpului. Thomas A. Sebeok spune că între corp, minte şi cultură există un proces care le leagă între ele, proces numit de el semioză, prin care înţelegem producerea şi interpretarea semnelor. Natura semioticii este aceea că ea cercetează interconexiunea dintre viaţă, înţelegând aici tot ceea ce este organic, tot ceea ce arată un semn de viaţă – de la termite la oameni – şi semioză. Cercetările şi ideile lui Sebeok pot fi puse în vecinătatea celor ale biologului Jakob von Uexküll (1864-1944) care demonstrase cu mai bine de jumătate de secol înainte că fiecare organism are vieţi diferite în interior şi în exterior. În acest sens, semioticianul arată că unul dintre cele mai principale obiective ale studiului biologic al semiozei este comunicare non-verbală care are loc în interiorul unui organism sau între două sau mai multe organisme. În comparaţie cu alte specii care trimit semnale de viaţă, indiferent de natura acestora, numai specia umană este capabilă să comunice, simultan sau alternati, atât prin mijloace (cu ajutorul limbajului, scrisului sau limbajului-semic) non-verbale, cât şi prin cele verbale. Dacă, bunăorară, procesul de comunicare verbală a unui om suportă un accident (cum ar fi unii oamneni de la naştere nu posedă abilităţi de a comunica

Avatar

Paul Gorban

Semiotica lui Thomas A. Sebeok- ştiinţă a vieţii -


verbal, alţii îşi pierd vorbirea în urma unor traume sau în urma procesului de îmbătrânire), în ciuda lui omul poate continua să comunice. Lipsit de capacitatea de a verbaliza omul poate comunica non-verbal: „Comunicarea non-verbală are loc în interiorul unui organism sau între două sau mai multe organisme. În interiorul unui organism, participanţii la actele comunicaţionale pot presupune – ca surse ale mesajelor ori destinatarii ai lor sau şi una, şi alta – pe niveluri de integrare ascendente, componente celulare, celule, ţesuturi, organe şi sisteme de organe. În plus, trăsături de bază ale organizării biologice în totalitatea ei, dirijate non-verbal în acel milieu intérieur, includ sinteza proteinelor, metabolismul, activitatea hormonală, transmiterea impulsurilor nervoase ş.a.m.d. Comunicarea la acest nivel e studiată îndeobşte (printre alte ştiinţe) de subdomenii ale biosemioticii numite protosemiotică, microsemiotică, citosemiotică sau, generic vorbind, endosemiotică. Comunicarea internă are loc prin intermediul unor operaţii semice sau al semiozei chimice, termice, mecanice şi electrice.”1

Potrivit cercetărilor realizate, Thomas A. Sebeok arată că cele mai vechi forme de comunicare interorganismică din biosfera noastră pot fi identificate la procariote, altfel spus la bacterii. Comportamentul social al acestora, de a se organiza în colonii şi de a transmite informaţii i-au determinat pe biologi, dar şi pe semioticieni să cerceteze procesele lor comunicaţionale non-verbale, caracterizate ca forme de semioze biologice.

Dacă, în schimb, avem în vedere vertebratele, savantul ne spune că se impune o analiză comparativă nu doar între comunicarea non-verbală şi cea verbală, ci şi între comunicarea non-verbală şi cea vocală. Bunăoară, el arată că în comunicarea lor, oamenii folosesc multe canale, printre care şi cel acustic. Comunicarea acustică, poate fi atât verbală, cât şi vocală, dar ea mai poate fi somatică sau artificială. Comunicaţia acustică somatică poate fi vocală, ca un ţipăt rezultat din cauza unei sperieturi, sau non-vocală, cum e lovitul din palme la sfârşitul unui spectacol pentru a comunica artistului aprecierea. Sebeok mai consideră că, la oameni, comunicarea non-verbală în maniera ei acustică, la toate comunităţile cunoscute, a fost dezvoltată artistic sub forma unei mari varietăţi de realizări muzicale. Comunicarea acustică (în toate formele ei) transmite către receptor sunetul. Acesta, când este verbal, poate fi modulat de la şoapta intimă până la strigăt,

1 Thomas A. Sebeok, Semnele. O introducere în semiotică, traducere rom. de Sorin Măcrulescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, pp. 30-31.

cum adesea întâlnim în timpul unui spectacol de teatru sau în timpul lecturării unui poem. Când sunetele sunt puse în relaţie pot produce semne sau sisteme de semne, astfel încât, în cele din urmă, ajungem la ceea ce putem numi semioză. De exemplu, sunetele din cuvântul l – a –m – p – ă luate separat nu vor arăta decât nişte corpuri pe care în baza contractului social le asemănăm cu nişte vocale sau consoane, în timp ce puse în relaţie ele dau un semn, cuvântul lampă care denotă obiectul lampă. La rândul lor, cuvintele luate ca semne, puse în relaţie cu alte semne (cuvinte), vor duce la un sistem de semne, cum avem aici: lampa din dormitor este portocalie. În acest sens, Einstein într-o scrisoare trimisă unui prieten în 1945 îi scria cum anume pot fi combinate semnele între ele cu ajutorul minţii, în aşa măsură încât ele să comunice ceva despre univers: „cuvintele sau limba, aşa cum sunt ele scrise sau rostite, nu par a juca nici un rol în mecanismul meu de gândire. Entităţile fizice care par aservi ca elemente în gândire sunt anumite semne şi unele imagini mai mult sau mai puţin clare care pot fi voit reproduse şi combinate”. Revenind la sunet mai spunem despre el că: „e independent de lumină şi poate fi, utilizat şi ziua şi noaptea. Apoi, el umple întregul spaţiu din jurul sursei. Prin urmare, nu necesită o linie de conectare directă cu destinaţia. În plus, el presupune o cheltuială infimă de energie. La majoritatea animalelor, numai corpul produce sunete – de obicei, nu e necesară nici o unealtă. În cazul oamenilor, sunetul poate fi modulat de la şoapta intimă până la strigătul cu bătaie lungă”.2 Studiile lui Thomas A. Sebeok ne arată că omul este singura vietate din sistemul biologic care după o muncă îndelungată, pe scara evoluţiei, a ajuns să comunice, chir şi cu ajutorul unor instrumente, cuvinte convenţionale şi alte semne. Ideea savantului indică felul în care organismele comunică prin intermediul unor modele sau lumi individuale „fiecare în conformitate cu organele sale de simţ specio-specifice, de la cele mai simple reprezentări ale manevrelor de apropiere şi retragere, până la cele mai sofisticate teorii cosmice ale lui Newton şi Einstein”.3 Pentru Thomas A. Sebeok semioticianul nu dezvăluie niciodată ce anume este lumea, dar ne îndeamnă cum o putem cunoaşte; altfel spus, ceea ce descrie un model semiotic este nu „realitatea” ca atare, ci natura aşa cum ne este dezvăluită de metodele de investigaţie a semioticianului. În acest sens, semiotica apare ca o metadisciplină. Ea deschide locul comunicărilor posibile, arătând relaţiile dintre semne sau a producerii

2 Idem, p. 36.3 Idem, p. 43.


de semne. Continuând şi dezvoltând teoriile lui Jakob von Uexküll, Thomas A. Sebeok mai spune că traficul de mesaje verbale este, în momentul de faţă, identificat numai la animale şi mai ales la Homo sapiens sapiens. El găseşte la om două repertorii semice separate, dar total combinate: a) limbajul non-verbal, derivat de la strămoşii lui mamiferele, îndeosebi primate şi b) limbajul verbal, exclusiv uman. Dacă materia semioticii este strâns legată de cele două tipuri de limbaj, ei bine, tipul de limbaj verbal face subiectul unei discipline subordonată semioticii, anume lingvistica.

Cercetările recente arată că de la Homo habitas la Homo sapiens limba s-a dezvoltat, într-o primă fază, ca o adaptare, în timp ce vorbirea s-a dezvoltat din limbă ca o exaptare derivată: „În consecinţă, limbile – care constau dintr-un set de trăsături ce promovează adecvarea – pot fi gândire cel mai bine urmări ale unui proces de construcţie prin selecţie în perspectiva funcţiei cognitive de modelare şi nicidecum, după cum au insistat în egală măsură filozoful Popper şi Lingvistul Chomsky, în perspectiva funcţiei de comunicare prin schimb de mesaje. Aceasta din urmă a fost întreţinută în mod curent prin mesajele non-verbale, ca în cazul animalelor, după cum continuă să fie şi azi în contextul majorităţii interacţiunilor umane. Câteva milioane de ani mai târziu, limba a ajuns să fie însă exaptată pentru comunicare, mai întâi sub forma vorbirii (iar apoi a scrisului). Acest interval de timp relativ scurt a fost necesar pentru o ajustare mutuală plauzibilă a capacităţii de codare cu cea ce decodare”.4 Din rândurile de mai sus reiese că fiinţa umană are capacitatea de a formula şi de a transmite mesaje. În acest sens, ştiinţele comunicării şi ale hermeneuticii contemporane au arătat că mesajele formulate sunt trimise pe un canal către un destinatar. Pe acest canal numit canalul comunicării (verbale sau non-verbale) mesajul suferă anumite operaţii: este codificat şi decodificat. Procesul de transmitere, de la emiţător către destinator, a mesajului dintr-o formă de energie în alta este cunoscut ca proces de codificare. În timp ce, când destinatorul detectează şi extrage din canal mesajele codate, pentru a le înţelege, el trebuie să efectueze altă traducţie, urmată de alte transformări, înainte ca să poată avea loc interpretarea. Acest ultim proces este cunoscut ca proces de decodificare. „Codificarea şi decodificarea presupun un cod, un set de reguli neambigue prin care mesajele sunt convertibile dintr-o reprezentare în alta; codul este ceea ce se presupune că ar avea în comun, în fapt sau ipotetic, total sau parţial, cele

4 Idem. pp. 185-186.

două părţi angajate în schimbul de mesaje”.5 Bogatul domeniu al cercetării semiotice este compus, potrivit lui Thomas A. Sebeok, din şase factori cheie: mesajul şi codul, sursa şi destinaţia, canalul şi contextul. Mergând pe linia deschisă de medicină şi continuată de tradiţia filosofică şi lingvistică, Sebeok arată că noţiunea centrală a semioticii rămâne totuşi semnul. Voi aminti aici că pentru Peirce semnul era un concept generic. Peirce recunoaşte ca fiind semn acel ceva care stă în locul cuiva sau a ceva într-o anumită privinţă sau calitate. Semnul derivă dintr-o bază trihotomă alcătuită din icon, index şi simbol. Peirce ajunge să distingă de la nouă clase de semne, până la şaizeci şi şase de clase de semne. Într-un articol publicat în 1868 Peirce, ca şi Thom, ajunge la concluzia că semnele iau fiinţă numai prin dezvoltarea lor din alte semne, semnul devenind la rândul lui un semn, şi aşa ad infinitum, ceea ce ne trimite cu gândul la semioza nelimitată (vezi la Umberto Eco). Semioticianul american, Thomas A. Sebeok găseşte cel puţin trei trăsături generale ale semnelor. Astfel, pe linia deschisă de Dante Alighieri în De vulgari eloquetiae care dă următoarea definiţie conceptului de semn: acest semn este sensibil în calitatea lui de sunet; iar în măsura în care se dovedeşte în stare să însemne ceva, după voie, este raţional6, Sebeok spune că a) semnul este bifacal, adică este alcătuit din două părţi indispensabile: una aistheton, perceptibilă sau sensibilă, respectiv noeton, inteligibilă sau raţională. Astfel, semnificantul se află în zona perceptibilului (sensibilului), un impact apreciabil asupra cel puţin unuia dintre organele de simţ ale interpretului, în timp ce conţinutul semnificat se află în zona inteligibilului, a raţionalului. b) există semn cu grad zero. Acest lucru nu este o noutate. Lingviştii, în special Roman Jakobson, folosesc expresia semn zero, cum ar fi fonemele şi morfemele. Totuşi, Sebeok avertizează că lingviştii care folosesc terminologia semn zero sunt obligaţi să înţeleagă fie semnificant zero, fie semnificat zero, niciodată ambele cazuri. c) O a treia trăsătură generală a semnelor pe care o identifică Thomas A. Sebeok este aceea legată de ocurenţa sau denotaţia particulară a unui semn. În acest sens, semioticianul dă următorul exemplu: „putem spune că o pagină dintr-o carte are 250 de cuvinte, acestea reprezintă numărul de ocurenţi lexicali, în timp ce numărul de cuvinte diferite de pe o pagină reprezintă numărul de tipuri 5 Idem, p.53.6 Dante Alighieri, Despre arta cuvântului în limba vulgară, traducere rom. de P. Creţia, în Opere minore, E.L.U., Bucureşti, 1971, p. 535.


lexicale diferite”.7 Chiar dacă de-a lungul vremii o serie de filosofi, logicieni, lingvişti şi semioticieni au încercat să caute şi să definească multiplele relaţii posibile dintre semnificant şi semnificat, relaţii care să ducă la noi clasificări ale semnului sau ale sistemelor de semne, astăzi doar o mică parte sunt identificate în mod regulat şi utilizate în genere. Astfel Sebeok ajunge să clasifice semnele în şase specii, care nu sunt caracteristice doar pentru oameni. Cele şase specii de semn sunt: semnalul, simptomul, iconul, indexul, simbolul şi numele. Pentru Thomas A. Sebeok semnalul este un semn care declanşează în mod mecanic (natural) sau convenţional (artificial) o anumită reacţie din partea unui receptor. La rândul lui, receptorul poate fi deopotrivă o maşină sau un organism şi, ne putem imagina, chiar o entitate supranaturală personificată.8 O receptare polemică găsim la Bühler şi Pazukhin. În concepţia primului, semnalul se adresează destinaţiei, al cărui comportament intern şi extern îl guvernează. Altfel spus, semnalul acţionează ca un reglementator de trafic, care provoacă sau inhibă reacţia.9 De partea cealaltă, Pazukhin subliniază că teoria lui Bühler este riscantă, deoarece a lăsat loc interpretărilor eronate. El spune că în teoria lui Bühler se găsesc cel puţin două erori: prima eroare constă în neglijarea modelului organon al lui Bühler ca totalitate, în care conceptul de semnal este plasat pe aceeaşi poziţie cu conceptele de simptom şi simbol, iar cealaltă eroare este aceea că se uită a se avea permanent în vedere aspectele semnelor. Opinia lui Thomas A. Sebeok cu privire la această dispută este că ar trebui mai curând: „să înţelegem că relaţia dintre semnal şi semn e aceea dintre o categorie marcată şi una nemarcată, adică exact cea dintre o specie şi genul căreia îi aparţine, aşa cum susţinea şi Bühler. În al doilea rând, Pazukhin introduce şi discută amănunţit ceea ce el numeşte două moduri de control, ambele fiind interacţiuni întemeiate pe ideea de relaţie cauzală: controlul direct şi controlul de tip blocare-şi-declanşare. Controlul prin semnalizare e un caz special al acestuia din urmă, ceea ce duce la concluzia, implicită în definiţia dată de către Pazukhin semnalului, şi anume că între un semnal şi reacţiile produse de el există doar o relaţie ocazională”.10

7 Thomas A. Sebeok, op. cit., p. 62.8 Ibidem, p. 66.9 K. Bühler, Sparachtheorie: Die Darstellungsfunktion der Sprache, Fiscjer, Jena, 1934, p. 28.10 R. Pazukhin, R. Pazukhin, „The Concept of Signal”, Lingua Poznaniensis, 16: p. 43, apud Thomas A. Sebeok, op. cit., p. 67.

În concepţia lui Thomas A. Sebeok simptomul este un semn compulsiv, automat, non-arbitrar, astfel încât semnificantul este cuplat cu semnificatul sub forma unei legături naturale. Inspirat de semiotica medicală Sebeok arată că sindromul este o configuraţie reglementată de simptome cu un designat stabilit. O caracteristică fundamentală pe care semioticianul o identifică la simptom este că denotaţiile lui sunt în cele mai multe cazuri diferite atât pentru expeditor (pacient – simptome obiectivei), cât şi pentru destinatar (medicul – simptome obiective). Teoria interpretării simptomelor, altfel spus simptomatologia sau semeiologia (cum o mai numeşte Sebeok) ar putea fi considerată începutul teoriei semnelor. Dacă, bunăoară, privim către gândirea antică îi găsim pe vestiţii medici, fiziologi şi anatomişti, Erasistratos, Hipocrate, Medicul Galen din Pargam, Herophilos, epicurianul Asclepiades din Bitinia cum interpretau simptomele pentru a identifica anumite boli. Astăzi, arta de a interpreta simptomele „are o semnificaţie ce depăşeşte cu mult gestionarea cotidiană de către medic a maladiei. După cum anticipase şi Hipocrate, succesul ei derivă din capacitatea psihologică a medicului, iar aceasta depinde hotărâtor de abilitatea practicantului/practicantei de a-şi pune amprenta competenţei atât asupra pacientului,cât şi asupra mediului reunit (asistenţa strânsă în cabinetul lui/ei, care poate consta din familia şi prietenii pacientului, ca şi din colegii şi echipa medicului.(…) Potrivit gândirii medicale recente, preocuparea contemporană pentru diagnoză – şi anume ideea că misiunea recunoscută sau acţiunea centrală a medicului este de a explica semnificaţia condiţiei pacientului – depinde în ultimă analiză de rolul autoatribuit al medicului ca factor autorizat de expunere şi explicare a valorilor societăţii contemporane. Boala e înălţată astfel la statutul de categorie morală şi trierea simptomelor ar trebui privită, aşadar, cel mai bine ca un sistem de taxonomie semiotică – sau, în limbajul semiotic rusesc, un sistem de modelare secundar”.11 Thomas A. Sebeok spune apoi că un semn este icon atunci când există o similaritate topologică între un semnificant şi denotatele sale. Este cunoscut faptul că noţiunea de icon este moştenită din filosofia lui Platon, mai precis din teoria acestuia cu privire la mimesis. La Platon găsim ideea că arta în general (în care înglobăm şi poezia) se prezintă ca imitaţie: mimesis. În dialogurile socratice ale lui Platon găsim Poezia ca artă a muzelor. Cu ajutorul acestei arte Socrate va încerca să traducă visul, adică fantasia. Filosoful născut în Alôpekê, Atica, 470

11 Idem, pp. 107-108.


î.H., atunci când îşi explică convingerea că după moarte îl mai aşteptă ceva, ceva mai bun pentru cei buni decât pentru cei răi, ceva pentru filosofi, altfel spus, atunci când explică teoria nemuririi sufletului prin separarea lui de trup, îi povesteşte lui Cebes de ce s-a apucat de versificat (până atunci Socrate nu scrisese niciodată poeme): „CEBES: Ah, Socrate, bine că mi-ai amintit. Ce e cu poeziile pe care le-ai făcut versificând fabulele lui Esop şi compunând un imn către Apolon? (…) cu ce gând te-oi fi apucat tu oare, după ce ai intrat aici,12 să compui versuri, tu care n-ai făcut asemenea lucruri niciodată.(…) SOCRATE: Ei bine, Cebes, spune-i adevărul… m-am apucat de versuri nu ca să mă iau la întrecere cu el13 ori cu fabulele lui (lucru deloc uşor, îmi dau prea bine seama), ci ca să aflu tâlcul unor vise, să dau ascultare zeilor, să aflu dacă asta este cu adevărat acea artă a Muzelor14 pe care visele mă îndemnau stăruitor să o compun. (…) M-a bântuit toată viaţa un anume vis care, sub înfăţişări schimbătoare, îmi dădea de fiecare dată acelaşi îndemn: Socrate, arta Muzelor să fie sârguinţa ta. Iar eu, până acum, înţelegeam că îndemnul şi încurajarea din vis au în vedere tocmai ce făceam, aşa cum un alergător este încurajat de spectatori: credeam că prin artă a Muzelor visul înţelegea muzica cea mai înaltă, vreau să spun filosofia, îndeletnicirea mea obişnuită. Acum însă, după proces şi după ce sărbătorirea zeului mi-a amânat sfârşitul, m-am gândit că poate visul are totuşi în vedere arta Muzelor în sens obişnuit şi că se cuvine să-i dau ascultare. (…) Şi astfel am alcătuit întâi un imn către zeul chiar acum sărbătorit, apoi am socotit că poetul, dacă e să fie poet, nu trebuie să cânte întâmplări adevărate, ci să născocească” (60 d-e, 61 a).15 Astfel se face că Socrate ne spune în apologia sa (22 b-c) că poeţii nu din înţelepciune (au sophia) fac ceea ce fac, ci printr-o înzestrare firească şi sub puterea inspiraţiei,16 întocmai ca profeţii şi tâlcuitorii de oracole.

Platon ne arată că Socrate consideră că peste poeţi, atunci când sunt inspiraţi, lucrează nebunia venită de la zei. Astfel se face că poeţii, când sunt locuiţi de Muze, sunt mânaţi de dorinţa de a lumina mintea şi sufletul celor de aproape, de a arăta frumuseţea: „Al treilea chip al nebuniei

12 Socrate era întemniţat în Atena şi se pregătea să ia medicamentum pro veneno. 13 Se referea la poetul Euenos 14 Artă a muzelor: în text, mousiken. Mousike face parte din domeniul lui Apollon şi se foloseşte adesea pentru a desemna orice lucru asupra căruia prezidau Muzele, căpătând astfel trăsături de cultură şi umanism.15 Platon, Phaidon sau despre suflet, traducere rom. de Petru Creţia, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 41-42.16 Enthousiazontes care după cum am văzut vine ca un dicton (în vis).

şi-al sfintei posedări ne vine de la Muze. Dacă se înstăpâneşte asupra unui suflet gingaş şi curat, el îl stârneşte şi-l exaltă, şi-l mână către cântări şi felurite poezii; datorită chipului acestuia, nenumăratele fapte ale străbunilor capătă veşmântul frumuseţii şi luminează mintea şi sufletul urmaşilor. Însă, cel care, lipsit de nebunia ce vine de la Muze, ajunge la poarta poeziei încrezător că va pătrunde aici prin nimic alta decât meşteşugul său este un poet nedesăvârşit, iar poezia lui – numai cumpătare – păleşte în faţa celei hrănită de sfânta nebunie.” (245 a).17 Şi Democrit spune despre poet că atunci când scrie cu extaz şi cu suflu divin este în chip frumos.

Platon, în Ion, vorbeşte despre un lanţ al inspiraţiei, care deschide Muza, trecând prin poet către auditor. (Poemele în antichitate erau ascultate, rostite în public, purtau o cantabilitate care avea ca scop şi atragerea atenţiei.) Potrivit lui Platon, poezia apare în om atunci când acesta este pătruns de harul divin şi îşi iese din sine, părăsit de judecată. Câtă vreme versificatorul îşi păstrează judecata n-are putere să dea poezie: „Cât îşi păstrează judecata, nici un om n-are puterea să creeze poezie sau să dea glas, în vers, unei preziceri”, (vezi Platon, Ion, 543 b, trad. Dan Sluşanschi şi Petru Creţea). Poezia apare astfel la filosofii antici ca o artă care are menirea să-l facă pe om mai frumos, asemenea zeilor, să-l determine să iubească viaţa şi să capete încredere în puterile lui, să-şi sărbătorească prin cântec zilele locuite cu zeii.

Viaţa de zi cu zi este invadată de numeroase reprezentări iconice pe care le-am putea numi iconuri de identitate culturală, antropologice sau iconuri geografice sau motivate. Primele categorii de iconuri le-am putea atribui unei anumite culturi, ele fac dovada unei anume civilizaţii sau organizaţii, în timp ce iconurile geografice sau motivate, din punctul nostru de vedere, sunt iconurile care aparţin altor culturi, dar care vin printr-un anumit grad de motivare în contact cu o cultură anume. Societatea contemporană, guvernată de ideea globalizării culturale şi, mai mult, a globalizării religioase, este sufocată de iconuri georgrafice, importate din anumite zone culturale.

Thomas A. Sebeok, adoptând poziţiile lui P. Bouissac cu privire la trăsăturile esenţiale ale iconicităţii sugerează ca acestea pot fi rezumate astfel18:

Nu există semne iconice pure; •continuându-l pe Ayer, Sebeok arată că în fapt, nici un semn real nu este icon. Transformarea deiconizării e frecventă; procesul contrar de iconizare mai rar

17 Platon, Phaidros sau despre frumos, traducere rom. de Gabriel Liiceanu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 84.18 Thomas A. Sebeok, Thomas A. Sebeok, op. cit., pp. 136-141.


întâlnit. Iconicitatea, sugerează Thomas A. Sebeok, •joacă un rol fundamental în formarea vieţii cotidiene în toate culturile. Semnele iconice inundă codurile de comunicare ale omenirii, pe cele verbale şi non-verbale.Semnele iconice se găsesc în întreaga serie •filogenetică, în toate modalităţile aşa cum sunt ele circumscrise de către organele de simţ prin care membrii unei specii date sunt capabili să se informeze despre mediul lor. Contrafacerea semnelor, în fapt toate manevrele de iluzionare întreprinse de plante, animale ca şi de oameni depind de iconicitate. Enigmele nerezolvate cu privire la modul •atotprezent de producere, stocare şi transmitere a ocurenţilor ca semne iconice abundă. Unele dintre ele ţin de logică, unele de psiho-fiziologie, altele de etologie. Soluţionarea lor, arată Sebeok, aşteaptă apariţia unor instrumente analitice, dintre care de departe cele mai promiţătoare par a veni din teoria catastrofelor, carele vor face susceptibile de analiză topologică.

Referindu-se la index, Thomas A. Sebeok spune că un semn este indexicabil în măsura în care semnificantul său este contiguu cu semnificatul sau este un eşantion al acestuia. În acest sens, semioticianul arată că un obiect dat poate să funcţioneze, într-o anumită măsură, ca semn iconic, ca index sau ca simbol. El aduce ca exemplu drapelul S.U.A şi spune că19:

Iconicitatea trece în prim-plan atunci când •atenţia interpretului se fixează asupra celor şapte dungi roşii organizate ale steagului alternând cu alte şase albe (identice laolaltă cu numărul coloniilor fondatoare) sau asupra numărului stelelor albe grupate într-un câmp albastru unic (în totalitate, identice cu numărul statelor din Uniune).Într-o şarjă de cavalerie, să zicem, steagul •era de obicei folosit pentru a îndruma imperativ, într-o manevră indexicală, către o ţintă.Dezbaterile ulterioare deciziei recente a •Curţii Supreme asupra cazurilor de ardere a steagului prezintă drapelul S.U.A. ca pe o problemă supraîncărcată emoţională, fiind o subspecie de simbol.

Thomas A. Sebeok numeşte simbol20 un semn lipsit de similaritate, fie de contiguitate, ci numai cu o legătură convenţională între semnificantul lui şi denotate, şi cu o clasă intenţională pentru designatul său. El precizează că trăsătura legătură convenţională, care la Peirce

19 Idem, pp. 116-117.20 Idem, p. 79.

e acel caracter arbitrar, este introdusă pentru a distinge simbolul de semnul iconic, de index, în timp ce trăsătura intensiune este necesară pentru a-l distinge de nume.

În ultimele decenii specialiştii în semiotică au pus în discuţie un număr important de subspecii de simboluri printre care: alegoria, însemnul, marca de fabrică, diviza, emblema, insignele etc. În acest sens, Ekman şi Friesen au reintrodus şi reactivat termenul de emblemă: „emblemele se deosebesc de cele mai multe dintre celelalte comportamente non-verbale mai întâi prin uz şi îndeosebi prin relaţia lor cu comportamentul verbal, conştiinţa şi intenţionalitatea. Emblemele sunt acele acte non-verbale care au o translaţie verbală directă sau o definiţie de dicţionar, constând de obicei într-un cuvânt sau două sau poate o propoziţie. Această definiţie sau translaţie verbală a emblemei e bine cunoscută de către toţi membrii unui grup, ai unei clase sau culturi…oamenii sunt aproape totdeauna conştienţi de uzul emblemelor, adică ştiu când folosesc o emblemă, o pot repeta dacă li se cere să o facă şi îi vor asuma răspunderea comunicaţională pentru ea”.21 Ultima categorie de semn pe care o distinge Thomas A. Sebeok în sistemul semnelor este numele. Potrivit semioticianului, semnul care are o clasă extensională pentru designatul său se numeşte nume. În acest sens, el arată că indivizii denotaţi printr-un nume propriu nu au nicio proprietate comună în afara faptului că răspund la acel nume. Indivizii sunt identificaţi cu ajutorul numorilor atestabili verbal, cum ar fi un nume personal sau un CNP (cod numeric personal), şi cu ajutorul unei mulţimi de indicatori non-verbali. Thomas A. Sebeok arată că toate speciile care emit semnale de viaţă, enunţă un flux continuu de dentificatori, adică afişări, identificându-le sursa într-una sau mai multe moduri: în ceea ce priveşte specia, starea reproductivă, poziţia în spaţiu sau timp, rangul într-o ierarhie socială etc. Pe lângă cele şase specii de semne pe care le-am adus aici în atenţie Thomas A. Sebeok face deseori aluzie şi alte tipuri de semne, cum ar fi: afişajul, alegoria, descriptorul, deviza, diagrama, efigia, emblema, identificatorul, indicatorul de imagine, insignele, însemnul, marca, marca de fabrică, metafora, numorul, plăcuţa de identitate, semnătura, sindromul şi stigmatul.

21 P. Ekman şi W.V. Friesen, P. Ekman şi W.V. Friesen, „the Repertoire of Nonverbal Behavoir: Categories, Origins, Usage, and Coding”, Semiotica, 1, 1969, p. 59, apud Thomas A. Sebeok, op. cit., pp. 81-81.


Deşi volumul Soldatul câinelui se află în imediata vecinătate cronologică a firului evenimenţial din Cutremurul oamenilor constituind, conform confesiunii auctoriale, „urmarea lui din punctul de vedere al tematicii”1, destinul editorial al tomului redactat la Paris în anul 1982, la puţin timp după evenimentele relatate în carte, este unul specific scrierilor din această perioadă: elaborate în limba română, ele parvin lectorilor (occidentali) prin hainele lingvistice de împrumut ale tălmăcirilor. Astfel, în varianta franceză apare la Editura Hachette din Paris, în 1983, cu titlul Chassée-croisé, iar în limba română abia în 1991, la Editura Humanitas şi, ulterior, în 2003, la Editura Flux din Chişinău. Chassée-croisé desemnează, potrivit explicaţiei din Dictionnaire de la langue française, o „mişcare de persoane care se încrucişează fără a ajunge să se întâlnească”, un „schimb reciproc şi simultan între două lucruri, două situaţii”, adică un „du-te vino, o vânzoleală2”, fără materializarea întâlnirii

1 25 februarie 2011, http://www.paulgoma.com/autofilmare-43-despre-soldatul-cainelui2 ibidem

Daniela Sitar-Tăut

Paul Goma:

dintre vânător şi vânat. În ceea ce priveşte titlul românesc al romanului el se întemeiază pe un fel de chiasm, având ca punct de plecare poezia lui Grigore Alexandrescu, Câinele soldatului, o „imitaţie”, inspirată de romanticul francezul Casimir Delavigne. Textul mizează pe ultravehiculata fidelitate canină, sacrificiul dus, în urma morţii soldatului (stăpânului) până la extincţia patrupedului. Simbioza om-câine cunoaşte o metamorfoză situaţională şi cognitivă demarată încă din titlu, prin inversiunea polilor faţă de textul-mamă. Conotaţiile permutării sunt explicitate de Eva Behring care este de părere că acesta: „sugerează decizia securistului de a-şi trăda stăpânul, care pentru el era ‹un câine de stăpân›”3, (aspect validat de textura volumului care înfăţişează jocul dublu al agentului de securitate al R.S.R., Matei Haiducu4), dar şi 3 Eva Behring, Scriitori români din exil (1945-1989). O perspectivă istorico-literară, Traducere din limba germană de Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau, Editura Fundaţiei Culturale Romne, Colecţia „Critică şi istorie literară“, Bucureşti, 2001, p. 155.4 V. şi Matei Haiducu, J’ai refuse de tuer. Un agent secret roumain révèle les dessous de l’«affaire», Librairie Plon,

Avatar

„Nu-i nimic de făcut”. Vânătoarea continuă.

Despre neajunsul de a fi român printre români


obstinarea temerară a „soldatului” de serviciu al exilului autohton, gardianul adevărului, de a se opune şi-a demasca, fie prin acţiuni militantiste directe, fie prin manifestări scripturale, actele opresive ale câinilor aparţinători „Braţului Lung al Securităţii”.

Inclus de autor pe propriul sit webistic în categoria „mărturie”, alături de Culoarea curcubeului’77 şi Patimile după Piteşti, romanul are, prin conţinut, alura unui policier, semnalat de către scriitor într-o autofilmare din 25 februarie 2011: „Soldatul câinelui este un fel de roman-reportaj despre fapte care s-au petrecut aici, la Paris, în 1982, în urma măsurilor de retorsiune, de pedepsire a noastră, a celor care aveam gură mare împotriva regimului prin, pur şi simplu, tentative de asasinat.”5 Deşi cronologia liniară a cărţii este una limitativă (3 februarie 1981-26 noiembrie 1982, ultima dată fiind reflectată printr-un pasaj metatextual, interviul luat preşedintelui François Mitterand de către ziarul „Le Monde”), actul confesional se extinde, prin flash-back-uri succesive, alimentate uneori de memoria involuntară, la etape anterioare exilului parizian, reflectate preponderent în relaţiile confruntative cu agenţii de securitate ai statului totalitar comunist. Monica D. Cândea, într-o pertinentă recenzie făcută tomului propune trei paliere de receptare a acestuia, veritabile pledoarii pentru lectură: „povestea dinamică, plină de răsturnări de situaţie a disidentului – angrenat într-un război tacit cu adversarul totalitarist, fără chip precis”; „psihologia, mereu în stare de alertă, a celui care trăieşte obsesiv iminenţa unei morţi absurde”; „dimensiunea estetică a cărţii, dincolo de valoarea ei de mărturie istorică, documentară”, vizibilă prin dispunerea arhitectonică, în trei părţi a materialului epic şi „prezenţa unor laitmotive reluate obsesiv, până la epuizarea semnificaţiilor”6. Tripticul narativ se coagulează în jurul unor sintagme reiterative care punctează febrilitatea, anxietatea, obsesiile, fobiile, antagonismele,

Paris, 1984. Mărturiile vor fi preluate ulterior în volumul Luciei Hossu Longin, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, p. 351, în care agentul securităţii dezvăluie planul de a-i turna în pahar aconitină, o substanţă extrasă dintr-o plantă cu proprietăţi toxice, provoacă inhibiţia centrilor nervoşi respirator, circular şi vasomotor şi conduce la moartea, după 12 ore, a celui care a ingerat-o.5 Paul Goma, http://www.paulgoma.com/autofilmare-43-despre-soldatul-cainelui6 Monica D. Cândea, Memorialistica închisorilor. Diaspora. Disidenţa (coord.: Daniela Sitar-Tăut), Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, p. 89.

represiunile, tentativele de asasinat, denigrarea celui care, nici după plecarea forţată din ţară, nu scapă de supravegherea organelor de securitate româneşti. Astfel, citatul din Thomas Mann: „Adâncă e fântâna trecutului”, care iniţial i se pare de o copleşitoare platitudine (tâmpă) are un dublu rol: somnifer garantat în perioadele tensionate (prima pagină din Iosif şi fraţii săi, tradusă de propriu-i socru este un eficient tranchilizant nocturn) şi adjuvant mnemotehnic, care facilitează regresiunile în perioada infantilă, apoi în d.o. din Lăteşti sau universul carceral. Aducerea-aminte, rareori beatnică, mai mult atroce în reflectarea unui destin plin de vicisitudini (sociale, politice, alimentare) obligă memorialistul la amprentarea durabilă a trecutului prin act scriptural. Angoasa cotidiană a unei existenţe aflată sub spectrul incertitudinii, efemerităţii fiinţei poate fi anesteziată prin relatarea faptică. Soldatul câinelui devine oarecum, din punctul de vedere al învelişului narativ poliţienesc, jurnalul unui asasinat eşuat, dar a unui şi mai ratat flagrant delict, demascarea regizată a tentativelor de ucidere a disidenţilor români pe teritoriul francez, ce se soldează cu un fiasco.

Al doilea refren vehiculat este cantonat în prezent şi redă ardoarea fiului Filip de-a ieşi din casă: „Mergem în parc? Te rooog!” Strategiile de persuasiune şi şantaj emoţional operate de copilul dornic de promenadă se izbesc de atitudinea defensivă a tatălui pentru care orice ieşire din mediul domestic constituia o expediţie plină de pericole. Exteriorul constituie un spaţiu generator de angoase şi nelinişti în privinţa securităţii personale. Dorinţa de a-şi proteja fiul de un posibil rapt determină părintele să reziste, de cele mai multe ori, imperioaselor rugăminţi ale băiatului care foloseşte contactul cu alte persoane pentru a relata cu inocenţă trecutul familial. Arsenalul ieşirii „la luptă” este detaliat descris, cu o uşoară ironie atunci când hopul promenadei a fost trecut: igiena personală, îmbrăcămintea curată, pe motiv că „nu te poţi prezenta la morgă cu chiloţii murdari”, verificarea obsesivă a actelor de identitate, amplasate strategic într-un buzunar exterior al servietei, prezenţa celei mai recente cărţi în bagajul de promenadă, cu o fotografie a scriitorului pe coperta a IV-a, pentru ca identificarea „victimei”, în caz de „accident” să fie mai facilă, autodotarea cu arme albe, un gigantesc cuţit apt să anihileze un potenţial adversar, amplasarea copilului


la zece paşi în faţa tatălui, despărţirea de el în parc, lipirea de ziduri protectorale sau, în lipsa acestora, de câte un arbore, traversarea prin locuri nemarcate etc.

A treia sintagmă este tributară ultimei părţi, adevăratul policier, în care protagonistul devine actor al unui scenariu regizat de poliţia franceză. Cu amărăciune, naratorul remarcă faptul că urmăririle galilor sunt inferioare celor româneşti. Ajunge mai degrabă un Joseph Rouletabille, ale cărui intuiţii şi dezlegări enigmistice sunt salutate cu reverenţă de agentul secret francez: „Votre pif d’ecrivain”. Flerul scriitorului se dovedeşte mai eficient decât jongleriile şi supoziţiile partenerilor de la poliţia secretă pariziană.

Epicentrul cărţii, care antrenează celelalte episoade, îl constituie tentativa de asasinat cu bombă asupra lui Paul Goma, din 3 februarie 1981. Delimitat de restul volumului, prologul cartografiază circumstanţele primirii bizarului colet, precum şi ravagiile psihice ulterioare acestuia. Aerul de irealitate aparentă este generat de forma romanescă a mărturisirii, raport confesional al tentativelor de lichidare venite din partea Securităţii române, structurile dialogate, angrenarea unor poliţişti reali în

acţiune. Inventarierea obstinată a datei se conjugă cu o radiografie a cuplului, a încercărilor la care acesta a fost supus de-a lungul timpului. Retrospectiva aduce în prim-plan portretul Anei, focalizat prin intensitatea irisurilor şi atitudinea belică, nealterată de trecerea timpului, femeie-camarad, mamă, soţie, suporter în toate împrejurările vieţii. Atrocitatea episodului cu bomba dezamorsată care răneşte un inginer de la D.S.T., Calisti, augmentează supoziţiile tenebroase ale Anei în privinţa viitorului şi-a faptului că Filip ar fi putut deschide pachetul. „Mama voastră de cavernicoli!”- este sintagma definitorie a femeii, injurie adresată cu năduf acestor (nevăzuţi, anonimi) oameni ai cavernelor, camuflaţi în peştera totalitarismului, fără chip, mercenari plătiţi să lupte pentru anihilarea cavalerilor adevărului. Gorgona comunistă nu are nume, solii ei lăsând semne, letale uneori, astfel încât plângerea făcută a doua zi la poliţie are un adresant ştiut, dar care nu poate fi incriminat onomastic.

Bizarul colet primit în jurul orei 16 deţine un expeditor la fel de straniu, care alertează simţurile destinatarului, rodat într-ale maşinaţiunilor sistemului represiv: „I.A., Hotel Castellana, Madrid”, iar în interior memoriile lui Nikita Hruşciov în limba spaniolă sau o carte despre liderul sovietic. Studierea cu atenţie a coletului determină acţiuni psihotice, naratorul alternând spaima cu revolta că i s-a înscenat o farsă. Bomba constituie apogeul unui lanţ de ameninţări anterioare, derulate în metroul newyork-ez sau în cel parizian, apeluri telefonice anonime ori telegrame primite înaintea contraconferinţei de la Madrid, realizată ca o replică la adresa celei a socialiştilor, cazaţi la Hotel Castellana. Variaţiunile ariei lichidării sunt reflectate succint: „Dacă n-o termini cu prostiile, faci cunoştinţă cu umbrela bulgărească”7;

7 Sintagma se referă la cazul scriitorului fugit din Bulgaria, Gheorghi Markov, anihilat la Londra. Mihaela Matachita rezumă într-un articol circumstanţele, precum şi conotaţiile atribuite ulterior tehnicii de anihilare: „Asasinarea disidentului bulgar, cu o umbrelă, a devenit un simbol al intrigilor sovietice în timpul războiului rece, cu lovituri dure şi spioni dotaţi cu gadget-uri de tip James Bond. Markov, un scriitor care fugise din Bulgaria comunistă, a murit pe 11 septembrie 1978, la cîteva zile după ce fusese înţepat cu o umbrelă în timp ce aştepta autobuzul la Londra. Medicii legişti au descoperit în piciorul victimei o capsulă minusculă ce conţinea o otravă puternică, ricina. Presa a numit cazul «umbrela bulgărească».” (http://www.jurnalul.ro/stiri/externe/umbrela-bulgareasca-ramine-deschisa-print-133313.html)


„Te sfătuim prieteneşte: nu mai da atâta din gură, că rişti să ţi-o înfundăm cu ţărână!” „Dacă pui piciorul la Madrid, îţi tăiem capul vândutele!; interpelări denigratore: „Porcule, care vrei să ne ocupe ruşii!”, „Vândutule, care vrei să vini Ardealul nostru boanghenilor!”, „Anticristule, jidovitule, Neamul Românesc o să te pedepsească!”, promisiuni de maltratare repercutate şi asupra membrilor familiei: „Ţie îţi radem barba de rabin, pe jidoavca de nevastă-ta o belim, pe jidănaşul cel mic îl scurtăm de puţă, de tot!”, „Până acum te-am avertizat, de-acum trecem la fapte.” (pp.14-15.)

Autoscopia ulterioară descoperirii că bomba este una adevărată creează portretul exilatului hăituit, care nici în Occident nu scapă de represaliile securităţii: „sunt ceea ce ei reuşiseră, iată, să facă din mine: un unu, un singur, un fără-apărare, deci un nimic, o muscă, un vierme – în faţa (şi contra) Re-vo-lu-ţi-ei, al cărei Braţ armat şi lung poate atinge şi pedepsi pe oricine, oricând, oriunde.” (p.17.) Monologul interior se converteşte într-un rechizitoriu al caznelor fizice şi psihice îndurate din pricina securităţii care au început o dată cu prima arestare, în 1956 şi n-au încetat după mai bine de două decenii. Rememorarea aduce şi pagini de etnopsihologie, reliefând, încă o dată anomaliile şi carenţele morale ale neamului mioritic, într-o „Ţară a lui Ciomag-Vodă” în care „ciomăgiţii ajunseseră să colaboreze cu ciomăgaşii, să fraternizeze întru ciomăgeală, până la totala confuzie.”(p.17) Spre deosebire de alţi exponenţi ai exilului, Paul Goma refuză să scrie altfel decât în limba română, deşi publică „în neromâneşte”, asemuindu-se unui sculptor care „ciopleşte” doar în limba maternă. Raportul dintre redactarea textelor în limba română şi o alta, străină, este perceput în termeni carcerali: „deţinut liber”, în primul caz (cu „d.o.” la Paris, din pricina regimului de la Bucureşti), respectiv „puşcăriaş”, captiv în cel de-al doilea, ca utilizator al unui alt idiom.

Remarcăm constantul transfer de culpă operat de cei de la Interne: rebelul maltratat este acuzat de locotenentul Ţîrlea că i-ar fi cauzat leziuni… în timp ce-l molesta. Un alt cap de acuzare sunt scrierile: „io-te ce ne-ai făcu’ cu cărţile teli” (p. 33), motiv pentru care lamentaţiile condeierului sunt nejustificate, conchide cu ironie naratorul: „de ce să mă plâng că-mi aruncaseră înapoi bomba?” Mai ales că aceasta era camuflată într-o carte. Una dintre glosările recurente este aceea pe seama norocului, pornind de la afirmaţiile Monicăi Lovinescu şi-a lui Virgil Ierunca referitoare la şansa de-a

fi ajuns viu la Paris, în 1977, spre deosebire de preotul Calciu-Dumitreasa, încarcerat încă, inclusiv prin spitale psihiatrice sau muncitorul Vasile Paraschiv răpit, torturat, iradiat, închis în centre alocate nebunilor cronici. Contabilizarea raportului ghinion-noroc se transformă într-un succint CV al actelor insurgente, dar şi al rezistenţei în faţa tentativelor de îngenunchere: „– Mama voastră de cavernicoli! Dacă n-aţi reuşit să mă puşcăriaţi acolo, în celulă, în închisoare, în deo, în «libertatea» de după ’64; apoi în Uniunea Scriitorilor, în partid, apoi în afara Uniunii, în afara literaturii române, «în afara societăţii», apoi din nou în celulă, în birourile de anchetă, (cu pumni, palme şi cu «prietenia dezinteresată» a voastră, cu chimia şi cu promisiunile de reintegrare, cu ameninţările şi cu rugăminţile aproape implorările de a nu spune, de a nu scrie nimic despre ce se întâmpla… chiar în acel moment…); în biroul ministrului Pleşiţă şi la ieşire, în maşinile voastre în care mă aruncaţi, după ce mă smulgeaţi pur şi simplu de pe trotuar; în buncherul amenajat numai pentru mine, la Biblioteca Centrală din Casele Brătianu şi în apartamentul amenajat numai pentru noi, la marginea Bucureştiului (pe o stradă fără nume, într-o clădire fără număr, fără indicaţie de scară); în «libertatea» pe care mi-aţi amenajat-o între plecarea de la Rahova şi plecarea de la Otopeni, cu câte patru-şase urmăritori pedeştri şi două-trei maşini: dacă n-aţi reuşit să mă transformaţi


în om nou până la vârsta de 42 de ani şi atâta vreme cât eram între labele voastre, un obiect, un boţ de lut de modelat, cum v-aţi putut imagina că o să devin aici, în libertate, ceea ce nu devenisem acolo în închisoare: un mut? Cine v-a suflat ideea creaţă potrivit căreia, voi, iluştrii, cu Braţul vostru Lung, puteţi «reeduca» un nereeducabil?” (p. 43-44.) Toate tentativele de cocârjare a rectitudinii morale au ca revers exacerbarea acesteia. Reducerea la tăcere „căluşul”, promovat de „educatori” amplifică insurgenţa disidentului care contracarează cu arme proprii: „megafonul” (demascarea mondială a tacticilor represive) şi scrisul.

Pasajele retrospective sunt înţesate şi cu picanterii care demască puternic cameleonismul şi servilismul conjunctural al conaţionalilor. Astfel, bravura lui Al. I. Ştefănescu de-a incrimina cenzura într-o şedinţă USR este anihilată în episodul imediat următor când, muştruluit bărbăteşte de consoartă (Nina Cassian), se anesteziază bahic creându-şi un disculpant alibi. Paul Goma identifică trei tipuri de strategii de narcotizare, conjugate cu repere temporale: „după” (cazul Ali Ştefănescu), „în-timpul” (Dan Cristea care se alcoolizează taman când trebuia să-i întâlnează pe cehii refugiaţi în urma Primăverii de la Praga), respectiv „în vederea”, profilaxie şi panaceu al alibiurilor.

Invazia tancurilor ruseşti şi a trupelor poloneze, ungare, bulgare şi est-germane în

Cehoslovacia, în noaptea de 20-21 august 1969 curmă idealurile de libertate şi egalitarism ale locuitorilor enunţate de Aleksandr Dubcek încă de la începutul anului, printr-un set de reforme care vizau eliminarea cenzurii şi „socialismul cu faţă umană”. Primăvara de la Praga devine un moment de respiraţie democratică şi un punct de reper în lupta de emancipare din lagărul comunist estic. Paul Goma este entuziasmat de discursul lui Nicolae Ceauşescu de la mitingul din Piaţa Palatului (21 august 1968), prin care reuşeşte să-i mobilizeze pe români, dar şi să câştige credit internaţional prin aparentul divorţ de Moscova. Declaraţia acestuia, de incriminare a trupelor sovietice, precum şi afirmaţia că nimeni nu are voie să se amestece în treburile interne ale altui stat angrenează un lanţ de adeziuni în sânul P.C.R. a intelectualilor mefienţi de până acum. O bună parte din economia epică a părţii întâi relevă iniţiativa lui Paul Goma de-a organiza şi în cadrul Uniunii Scriitorilor, unde nu era încă membru, brigăzi patriotice, de apărare a ţării în cazul unui atac armat sovietic. Deşi e conştient de puterea liliputană a României faţă de statura pantagruelică a „fratelui de la Răsărit”, acesta demarează o suită de intervenţii care nu-l scutesc de ridicol, mai ales că solicitatea de a fi dotat cu armă venea din partea unui inamic al socialismului, a unui fost deţinut politic. La fel ca în romanul Bonifacia reapare cuplul Tita Chiper-Saşa (Alec) Ivasiuc, femeia dovedindu-


se un suporter al autorului abia publicat, în vreme ce vechiul coleg de detenţie nu ezită să-l descurajeze („Tu, la «România literară»”) sau să-şi aroge el ulterior meritul de-a fi venit cu ideea organizării brigăzilor patriotice la U.S.R. Plin de onestitate, scribul mărturiseşte scrierea, după dictarea lui Jancsi Szász, a cererii de intrare în P.C.R. Şedinţa de admitere în partidul comunist („am fost ultimul”) nu este eludată, nici camuflată ulterior, fiind înregistrate până şi reacţiile celor din anturaj. Astfel, Dumitru Ţepeneag îl apostrofează cu sarcasm: „Tu eşti cre-tin? Chiar atât de cre-tin eşti?” (p. 63) Potenţialul vot de blam este ameliorat prin explicitări: deşi închis de comunişti se înscrie în partidul lor ca urmare a vocii etnice, a sângelui de basarabean care speră să răscumpere, măcar printr-o frondă de două zile, umilinţa resimţită la cotropirea Basarabiei de către ruşi în anul 1944. Naivitatea utopică e eului de atunci, când s-a lăsat „orbit de un discurs-de-la-balcon” al lui N. Ceauşescu, ce părea un promotor al „antirusismului real al românilor” nu estompează daimonul vituperării. Aminteşte colegilor de condei ulteriorul act de laşitate din anul 1977, acela de a nu semna Carta şi Scrisoarea deschisă adresată lui Pavel Kohout, de solidarizare cu principiile promovate atunci de către cehoslovaci. Desigur, cap de listă este Nicolae Manolescu, retractil şi peste ani la „scrisorile” confraţilor, cum este cea a lui Mircea Dinescu. Prozatorul include însă numele celor care nu au dat înapoi: „Doinaş, Hăulică, Paleologu, Pleşa, Şora”. (p. 62) Emoţionantă în ceea ce priveşte solidaritatea umană este relatarea întâmplării cu muncitorul care, deşi nu semnează scrisoarea, îl însoţeşte zilnic în tramvai, operând empatic o disidenţă tăcută, devenind mesagerul colegilor de muncă, cărora le raportează evoluţia insurgentului, faptul că e în viaţă şi nu cedează, întristându-se la aflarea veştii că pleacă din ţară. Tovarăşii lui aprind zilnic lumnări la Biserica Răzoare pentru familia Goma.

Fluxul amintirilor se opreşte asupra unor momente prezentate în romanele Din Calidor, Arta Refugii, Astra sau Bonifacia, astfel încât o serie de personaje sunt reluate de la un text la altul: Moş Iacob, suplinitorul de bunic basarabean, calidorul casei natale din Mana, deportarea tatălui în Siberia, declarat decedat, „Centrul de repatriere” din Sighişoara şi măsluirea actelor pentru a nu ajunge în Basarabia ocupată, rugul cărţilor arse de sovietici în curtea casei părinteşti şi circumstanţele care au dus la încarcerarea

tatălui. Imaginea paternă este asimilată unui Zeus, care dă singur naştere concetăţenilor, (cu aport filial, ce-i drept) prin acte fabricate, pentru a-i proteja de exilul siberian. Înduioşator este episodul din cimitir, noaptea când copilul se lipeşte de mormântul fratelui mai mare, Petrică şi intră în groapa destinată tatălui dispărut pentru a se simţi mai aproape de ei, precum şi „jocul cu moartea” al lui Moş Iacob, convins de faptul că dacă pe cruce va trece un an ulterior (1991) celui în curs, învăţatorul Eufemie va reveni sănătos din captivitate.

„Şi mai ales să ţinem legătura” este salutul recognoscibil în timp pentru basarabeni, victime ale atâtor refugii, „porunca întâi a refugiatului”, parola care-i face să se descopere aceleiaşi caste. Formula este prezentă în scrisorile părinţilor, dar şi înaintea trecerii tatălui în nefiinţă. Prin intermediul ei recunoaşte în intempestiva Vanessa, traducătoarea rusoiacă de la Paris, care apare şi dispare alarmist, oferind scuze şi termene necreditabile, o descendentă, cameleonică identitar, a lui Rory (Aurora Gane), fetiţa de doisprezece ani cu fundă albastră, pasiunea ascunsă avută în perioada „Centrului de repatriere” din Sighişoara.

Partea secundă este guvernată de interogaţia-implorare a fiului: „Mergem în parc? Te rooog”. Dialogurile părinte-fiu redau disjuncţia dintre gândirea matură şi logica infantilă deconcertantă. Jocurile cartografice de creare a lumii, de redimensionare a ei sub stindardul mai binelui („cartoterapie”) se izbesc de constatarea filială: „Tu nu lucrezi, tu strici lumea. Mai bine ai scrie.” (p. 92) Evenimentele contemporane alternează cu fulguraţii ale unui trecut mult îndepărtat. Naratorul întreţine permanent suspansul, astfel încât o parte din sugestiile primei părţi vor fi elucidate abia în cele următoare. Dacă Paul Goma este convins că „nu-i nimic de făcut” în ceea ce priveşte situaţia din România, aceeaşi sintagmă este utilizată de Virgil Ierunca cu privire la Franţa: imposibilitatea poliţiei de a demasca agresorii sau asasinii securişti, situaţia din exil, cabalele românilor asupra românilor. Despre neajunsul de a fi român printre români este avertizat naratorul de către generalul Pleşiţă: „Nouă ne-ai stat în gât ca un os de peşte, dar tot nu scapi: te dăm noi pe mâna exilului! O să te halească exilul, de n-o să rămână din tine nici fărâmă – avem noi grijă.” (p.122) Semnele promise de către securist se resimt încă de la sosirea în Franţa când află de tentativa de asasinat asupra Monicăi Lovinescu. Apariţia


lui pe pământ francez generează disensiuni în cadrul comunităţii româneşti, mai ales că o parte dintre aceştia s-au lăsat intoxicaţi de materialele fabricate în România împotriva lui. Pe de altă parte, personalitatea lui Paul Goma îi eclipsează, ba mai mult, încă de pe acum – începe să capete dimensiuni mitice. Matei Haiducu, agentul secret trimis să-l lichideze îi relatează faptul că dictatorul comunist în consideră inamicul No. 1 şi se teme că, în cazul unei revolte, va fi înlocuit de acesta. Cuplul Lovinescu-Ierunca este prezent în numeroase contexte scriitorul folosind un ton reverent la adresa luptei duse de către aceştia pe calea undelor, dar progresiv, „clandestinii” vizitatorii din ţară ai celor doi disidenţi solicită absenţa lui Goma de la întrevederile cu aceştia, semnalând debutul unei rupturi. După cele trei exiluri enumerate (1940 – „rămânerea pe loc în Basarabia”, „refugiul din ‘44” şi „cel din ‘70: excluderea din literatură”– p. 109) până se aplifică tot mai mult exilul din exil, punerea lui progresivă la zid tocmai de către conaţionalii din diaspora. La un moment dat securitatea românească, prin intermediul „atotputernicului Grenadă” ajunge să-i interzică (!) să moară sau să sufere vreun accident, fiindcă ar fi ei culpabilizaţi mondial. „Cererea” de conservare a vieţii sau sănătăţii nu sistează nici bătăile, nici invectivele aplicate de către aceştia la intervale neregulate. După plecare, hărţuirea se amplifică. Istoricul Iuliu Crăcană remarcă agresiunea psihică necontenită a scriitorului şi după anul 1977: „Aflat în conflict cu regimul încă din 1956, Paul Goma nu s-a împăcat niciodată cu acesta, deşi i s-a oferit în nenumărate rânduri ocazia. Nedreptăţile suferite şi ororile trăite în detenţie şi în timpul domiciliului obligatoriu l-au marcat prea puternic pentru a mai putea accepta compromisuri. Cu timpul, prin prestigiul căpătat peste hotare, a devenit incomod şi greu de anihilat. Instituţia care s-a ocupat în permanenţă de el, Securitatea, a luat cele mai diverse măsuri pentru a-l supraveghea. La un moment dat, ea raporta situaţia operativă din 3 în 3 ore. Telefonul i-a fost ascultat permanent, din 1971 până în 1984 (mijloacele tehnice funcţionau şi la Paris). A fost filat mereu, dosarul conţinând fotografii ale soţilor Goma şi ale prietenilor lor, în cele mai diverse ipostaze (la piaţă, în timpul plimbărilor zilnice cu câinele etc.).”8

Două episoade caramelizează portretul versatilului şi grandomanului Nicolae Breban, fără a-l împiedica pe condeier să-i peneleze 8 Iuliu Crăcană, Securitatea contra Paul Goma, „Rost”, nr. 34, decembrie 2005

cameleonismul ulterior: sprijinul acordat Anei, când după un interogatoriu intens, o conduce de la procuratură la casa tatălui ei, în perioada în care Paul Goma era arestat şi apoi, ulterior eliberării, îl ajută să care, precum un hamal profesionist, cuferele din pivniţă în casă „cu un aer şi cu o naturaleţe nebănuite” (p. 118)

Memoria înregistrează anomaliile şi neşansele destinului personal anterioare exilului. Permisia pe care trebuia să o primească în 1958, în timpul d.o., pentru a-şi vizita părinţii în Ardeal este emisă voluntar de către Livescu, ofiţerul de securitate care-i supraveghea, pentru un alt oraş, Constanţa, unde n-avea pe nimeni. Tentativa de a vedea marea, pentru prima dată, într-un geros ianuarie se transformă într-un coşmar care-i aduce alte necazuri: acuza că dorea să părăsească ilegal ţara îmbarcat pe un vapor suedez. Repriza de maltratări până la clarificarea situaţiei este succedată de un alt verdict eronat, cel de hoţ, lătrat isteric de librăreasa care-l consideră suspect din pricina vestimentaţiei paupere şi a bărbii.

Fluxul aducerii-aminte este secundat de reveniri în prezent zugrăvind panoul parizian al mitingurilor în favoarea polonezilor analizaţi în contrast cu românii, al acţiunilor militantiste de stârpire a totalitarismului. Conferia diasporei nu este înfăţişată doar în culori sumbre. Dincolo de denigrări, subterfugii, pâre, mistificări, ponegriri reciproce, faţa umană a exilului, solidaritatea şi altruismul reprezentanţilor ei reiese în cazul procesului lui Emil Georgescu. Tentativele de asasinat asupra lui Orăscu, Goma şi Penescu sunt continuate şi asupra comentatorului politic al „Europei Libere” de la München care după spitalizare are parte de un neloial proces. Deplasarea lui Paul Goma în Germania, ca martor al apărării, focalizează disjuncţia dintre aparatul mental al occidentalilor şi ausländer-i. Victima este culpabilizată discriminant din start de către purtătorii de robe germani, care nu vor să accepte ideea unui atentat politic şi încearcă să-l facă vinovat de „o afacere-cu-blănuri”. Fost procuror în România, Georgescu n-a asimilat suficient germana şi sistemul lor legislativ, are parte de o traducătoare care-i falsifică şi trunchează depoziţia. Ca o maximă clemenţă-concesie, Paul Goma este acceptat ca martor al apărării: contabilizează seria agresiunilor securităţii asupra redactorilor de la „Europa Liberă” şi constată, spre stupefacţia completului de judecată, că procesul a fost politizat.

Vocaţia simetriei este vizibilă şi în dispunerea


cărţi în trei părţi care la rândul lor sunt subdivizate în câte 7 capitole. Dacă secţiunile anterioare relatau fie represiunile sistemului carceral sau ale securităţii, fie ameninţările sau tentativele de omorâre venite din partea ei, ultima parte configurează o permutare situaţională. Astfel, naratorul joacă şi se joacă de-a otrăvirea, conform unui scenariu pus la cale de D.S.T: „Am jucat scena ca un actor foarte prost. Eu întotdeauna am fost un actor foarte prost, deşi am dat examen la cinematografie, dar nu la actorie. Am jucat scena şi când să culegem fructele, Mitterand, care era atunci preşedintele Franţei, a vrut să dea din senin o lovitură politică nu ştiu cu ce scop, probabil de reclamă: a inventat, a pus să inventeze nişte terorişti irlandezi. Această afacere a făcut ca a noastră, care era foarte serioasă – urma să-l atragă chiar pe Pleşiţă aici în Franţa, zicea Haiducu – să fie aruncată9”. Deranjaţi că asasinatele politice şi mutilările membrilor diasporei se petrec pe „solul Franţei”, contraofensiva se pliază şi mimează strategiile operate de securişti până acum, cu acceptul ţintei vizate. Paul Goma este reticent însă faţă de conaţionalul convertit, agent dublu, colaborator acum al poliţiei franceze, cu atât mai mult cu cât acesta este şi fiu de securist. Afirmaţiile lui nu pot camufla îndoctrinarea. Astfel, toate atentatele împotriva disidentului au fost comandate de exilaţi, contrademonstraţia din Spania sabotată de „legionarii de la Madrid”, Vasile Paraschiv e într-adevăr nebun etc. Aceeaşi prudenţă o manifestă şi faţă de Virgil Tănase, mare-dispărut-mare, aflat sub protecţia DST care pare a fi beneficiat de un sejur prelungit în zone exotice câtă vreme s-a militat pentru recuperarea lui. Furiile acestuia, amiciţia cu mai-marii-zilei, telefoanele conspirative date din biroul comisarului nu anesteziază rodatele simţuri ale scriitorului care constată: „Tănase, «dispărutul» de la 20 mai, a reapărut ieri, 30 august, viu şi nevătămat.”(p.206); Cine apare în carne şi oase – mai ales în piele bronzată, bronzată? Dispărutul Tănase!”(p.208); „Are dreptate Ţonţulică: nu am de unde să ştiu în ce închisoare-curată petrecuse el aceste o sută de zile de arăta aşa de bronzat. În închisorile din România eram păziţi cu grijă, feriţi, nu numai de razele nocive ale soarelui, ci şi de lmina zilei, fie ea şi indirectă: în închisorile pe care le cunoscusem, mă bronzasem la becuri de 25 waţi - şi acelea mânjite cu var.” (p. 208)

Ultimul sub capitol are o puternică încărcătură scenică, marcată prin didascalii 9 Paul Goma, http://www.paulgoma.com/autofilmare-43-despre-soldatul-cainelui

similare celor teatrale. Dacă anterior a fost actor şi coautor al scenariului otrăvirii, acum privirea auctorială se transformă în spectator al celorlalţi participanţi: o imaginativă sală de proces în care toţi sunt culpabilizaţi. Son „pif d’écrivain” certifică atitudinea retractilă a prezidentului francez, haiducia laolaltă a Haiducu-lui, dornic de o împacare cu bale mioritică, à la Caragiale („Insist: sunteţi invitaţii mei, cunosc un restaurant”) şi fariseismul lui Ţonţo rămas în biroul Corsicanului Rossi. Deşi iniţial prezidentul condiţiona venirea în România de eliberarea (reapariţia) lui V. Tănase, ameninţând, într-o conferinţă de presă, cu deteriorarea relaţiilor dintre două ţări în cazul în care răpitul disident n-ar mai fi în viaţă, în final nu mai există nici un comunicat de presă care să incrimineze acţiunile vindicative ale securiştilor români pe teritoriul francez, ba mai mult, subliniază durabilitatea legăturilor istorice dintre Franţa şi România. Răspunsul acestuia referitor la faimoasa „affaire Tănase” este: „Je n’ai rien à dire là-dessous” (p. 222) Contrareplica auctorială „Nici eu”, ca urmare a descurajării resimţite după pillatianul spălat pe mâini al francezilor, la puţină vreme după ce a constatat şi labilitatea şi subiectivitatea sistemului juridic german faţă de exilaţi, va fi infirmată scriptural în Jurnalul de noapte lungă, publicat la Editura Nemira, Bucureşti, în anul 1997.

Soldatul câinelui, continuare a Cutremurului oamenilor, relevă destinul de hărţuit perpetuu al scriitorului din diaspora, care nu încetează acţiunile militantiste împotriva „ciumei roşii”, în pofida faptului că lupta îi pune existenţa sub pecetea insecurităţii. „Soldat” fidel sieşi, sistemului de valori inculcat de educaţia parentală, Paul Goma este – şi aici – „secretarul societăţii care-şi scrie istoria” (H. de Balzac), relevând Scènes de vie spectaculare care configurează un destin particular. Dacă în Culoarea curcubeului’77 aveam istoria unei caste restrictive, a „Celor care în anul de graţie 1977 s-au încăpăţânat să creadă că sunt oameni şi-au început cu începutul: s-au eliberat de frică; s-au eliberat de ei înşişi10”, Soldatul câinelui este cea a unui survivor niciodată îngenuncheat.

10 Moto al cărţii Moto al cărţii Moto al cărţii Culoarea curcubeului’77 (Cutremurul oamenilor); Cod „Bărbosul” (Din dosarele Securităţii, 1957-1977), Editura Polirom, Iaşi, 2005.


Marius Marian Şolea

am nevoie de mult pământ sub picioare pentru orice tip de înălţare

Paul Gorban: Recent ai fost la Iaşi şi ai participat la „Salonul de literatură Zero+”. Ştiu că de Iaşi te leagă foarte multe amintiri. La un moment dat, în cadrul unei discuţii îmi spuneai că fiecare stradă, fiecare piatră, fiecare clădire îţi trezeşte emoţie şi astfel îţi este foarte greu să mergi prin Iaşi odihnindu-te mental, sufleteşte. Practic, la Iaşi ai urmat cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă, secţia Patrimoniu Cultural – Restaurare – Conservare Carte. Tot aici participai la formatul „clasic” al „Salonului de literatură” condus şi atunci de profesorul Mirel Cană, de care, de altfel, te leagă o lungă prietenie. Povesteşte-mi despre un episod care ţi-a rămas şi astăzi în suflet, la peste 10 ani de când ai părăsit oraşul.

Interviu

Marius Marian Şolea: Sunt enorm de multe aceste episoade. Dacă revista nu ar avea un profil literar, v-aş reda cel puţin două minuni. Am să vă povestesc însă întâlnirea cu Mihai Ursachi, fără comentarii sau interpretări. Eram în anul I, probabil se întâmpla prin luna decembrie a lui 1994. A venit la prezentarea unei cărţi la Casa Pogor. Deşi, imediat ce am ajuns în Iaşi, am căutat să mă pun la punct cu operele scriitorilor de aici, despre Ursachi, din punct de vedere literar, ştiam doar lucruri generale. Îmi amintesc că poezia lui mi-a părut atunci grea, obositoare, în nici un caz nu o puteam citi pentru informarea care mi se părea necesară... Din acest motiv, am trecut la alţii, lăsând capitolul Mihai Ursachi pentru un oarecare alt moment, când


voi avea timp. Două lucruri continuau să mă atragă: ironia din textele dumnealui şi faptul că toţi scriitorii ieşeni erau oameni, doar unul, în unanimitate, o legendă, Magistrul. Un semi-zeu care trecea pe străzile Iaşilor. Mi se părea un subiect mult prea complex. În acel sfârşit de an, a venit la o prezentare de carte la Casa Pogor, din păcate nu mai ştiu autorul, nu ţin jurnal, deci nici nu îl voi afla în prăfuite însemnări. La sfârşit, oamenii rămâneau, ca şi acum, la specializare. Pentru mine, această tradiţie este şi astăzi o cruntă pedeapsă, fac tot posibilul să dispar. În acea seară, erau mai multe surse de amuzament şi am rămas. Mihai Ursachi parcă oficia acele discuţii de pahar, toţi treceau pe la el să închine, gesturile şi vorbele lui îmi păreau a fi din filmele cu nobili englezi. La un moment dat, nu mai ştiu cine, a ţinut să mă prezinte Magistrului, a venit mi-a spus şi nu voiam, invocând că nu e momentul prielnic. De altfel, nici azi nu doresc să îmi fac cunoştinţe literare. Nu aveam cum să scap fără violenţă de acest ritual. Aşa am ajuns în faţa lui Mihai Ursachi, am ascultat extrem de contrariat sintetica prezentare care mi se făcea. El mă privea cu capul aplecat într-o parte, din când în când ni se întâlneau ochii, e destul de probabil să-şi fi dat seama de consistenta mea bucurie din acel moment. Mi-a pus nişte întrebări, i-am răspuns scurt de fiecare dată. La finalul discuţiei mi-a spus că obişnuieşte să se uite uneori, când vine la Muzeu’, pe textele celor care au citit sau vor citi la cenaclu şi, asta îmi amintesc exact, „mă uit după poeţi puternici, mai ales poete, nu găsesc.” Am zâmbit la prima cădere în umanitate a titanului. A văzut ceva în zâmbetul meu de atunci, probabil vreo compatibilitate, ca să fiu prudent. Mi-a spus că în acea seară este bine dispus şi că doreşte să-mi determine destinul literar, că îmi va scrie o Prefaţă pentru debut şi că va fi foarte sincer, în funcţie de cum va găsi textele. Dacă nu îi vor fi satisfăcute exigenţele, va scrie exact acest lucru, fără menajamente. M-a întrebat dacă mă învoiesc. I-am răspuns că da. A fixat întâlnirea chiar pentru a doua zi, ora 10.30, în faţa Agenţiei CFR din Piaţa Unirii. Cartea exista şi avea deja o prefaţă, era a lui George Ţărnea. Acesta venea des la Târgu Jiu, îmi acordase multă atenţie, relaţia a mers apoi spre o prietenie specială, inclusiv la mare făceam cumva să ajungem să ne vedem. În acea seară, l-am sunat acasă pe George Ţărnea şi i-am spus păţania. A fost bucuros, i-a

transmis toate urările „luptătorului Ursachi” şi mi-a spus că prefaţa lui se va transforma în postfaţă... A doua zi, ne întâlneam pentru a-i da manuscrisul. Întâlnirea m-a şocat oarecum, îl aşteptam pe Mihai Ursachi, venise un cowboy veritabil, cizme, pantaloni, curea, cămaşă, jachetă, pălărie, mustaţă, totul era autentic. Am străbătut Lăpuşneanu şi am urcat la Casa Universitarilor de pe Copou. Aveau să fie multe întâlniri, zeci de poveşti literare, din detenţie, din SUA, din Iaşi, tot felul. De câteva ori m-a chemat să luăm împreună apă de la izvorul din Gradina Botanică, la ora 5 dimineaţa. M-am dus. Subiectul Mihai Ursachi ar fi inepuizabil. Ti-am transcris prima întâlnire. Aş scrie o carte cu ce îmi povestea el, dar nu e nici timp şi nici nu interesează pe nimeni.

P.G.: Dar să ne ducem mai adânc în biografia ta, despre care cronicarii cărţilor tale spun că e de-a dreptul cutremurătoare. Chiar dacă eşti născut, în ’74, în Bucureşti, originile tale se trag dintr-un sătuc gorjenesc, Corşor, sătuc pe care, de altfel, îl aminteşti în cartea “Graiul vostru. Viziunea ţăranului din Gorj asupra lumii”, publicată la Editura Eikon, Cluj-Napoca, în 2006. În satul acela s-au aciuat câteva familii de aromâni. Iar tu te tragi din o astfel de familie. În cartea pe care am amintit-o mai sus am găsit în textul scris în memoria bunicii, Maria, o mărturisire pe care aş vrea să o dezvolţi. Anume, spui că ai început să vorbeşti limba română folosind rostiri şi cuvinte vechi, cuvinte pe care, de altfel, le foloseşti şi astăzi, secvenţial, în cărţi. Şi scrii: „Dacă acestea se vor pierde, se va pierde timpul.” Recent am primit de la tine şi un volum de versuri care poate fi considerat un document al originilor tale, un document al întoarcerii către sine. Este vorba despre cartea „Scrisori pentru depărtările din voi”, redactată şi în româneşte şi în aromână.

M.M.Ş.: Cartea despre care vorbeşti tu este o antologie care conţine strict poemele în idiolect, însă volumul de la care am plecat este „Un peşchir şi o ţâră dragoste”, Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2004. A fost scris imediat în urma morţii bunicii mele, februarie 2002. Atunci am simţit că rădăcinile mele cu lumea din care veneam au pierit, am simţit iremediabila pierdere, singurătatea, pustiul ce avea să vină. Ea fusese singura supravieţuitoare a identităţii mele, urma să


nu mai am pe nimeni, să nu mă mai regăsesc în nimic. Eu am nevoie de mult pământ sub picioare pentru orice tip de înălţare. Acelea nu erau poeme pe care să le fi dorit atunci publicate, erau cântece, mărturisiri, incantaţii ale unui timp înstrăinat, amintirile mele din Rai. În vara acelui an însă, mi-a dat prin cap să mă duc la Academie şi să caut în celebrele ei Atlase lingvistice, la zona Olteniei de Nord, anumite cuvinte ale satului nostru, voiam să văd ce au cules ei de pe teren, aproape nimic, „cuvintele mele” nu erau inventariate. Bătrânii copilăriei mele muriseră deja, ştiam că acea limbă nu se mai vorbeşte nici măcar în respectivul sat, nu mai avea cine, deci urma să moară şi limba. Atunci am împănat o carte pe care o scrisesem a fi de dragoste cu poeme în idiolect, pentru ca respectivele cuvinte să rămână scrise undeva, să nu dispară, aşa a apărut această carte.

Limba conţine un anumit specific al dezvoltării, scoarţa cerebrală este amprentată şi de particularităţile unei comunicări. Limba aceea avea expresii care însemnau şi altceva decât sensul imediat, cu funcţie de camuflaj în comunicare, era o limbă parolată. Stăteam şi eu între trei-patru moşnegi care o vorbeau şi mereu trebuia să fiu atent la şmecheria care trebuia să fie, la sensul subsidiar, mascat. Abia aşteptam să se întâlnească cu străbunicul meu şi să-i aud vorbind „în dodii”. Din 1977 şi până în 1982 m-am putut ameliora în limba aceea,

apoi am folosit-o singur când se mai ivea ocazia...

Despre Scrisori pentru depărtările din voi îţi spun doar că este cartea unei sfâşieri identitare şi strigătul meu către nişte oameni care chiar nu ştiu cine sunt, au uitat rostul înalt al existenţei lor, şi-au pierdut firea. Aş vrea să se oprească prăbuşirea acestei popor, devenit discutabilă comunitate în fiecare dintre cele cinci ţări balcanice...

P.G.: Pe bună dreptate, spun cronicarii, ai avut parte în adolescenţă de experienţe cutremurătoare. Bunăoară, la 17 ani ai întrerupt liceul, se întâmpla în 1992, şi ai plecat pe front în Transnistria. Ai trăit la propriu ceea ce mulţi tineri vedeau la televizor sau auzeau la radio. Ai trăit războiul. Ai văzut, cum se spune, moartea cu ochii. Abia mai târziu, în 2007, publici, pe baza experienţelor trăite, romanul Crimă şi pace bună. De ce ai ales, la 17 ani, o asemenea provocare?

M.M.Ş.: Dacă sunt obiectiv, sintetic şi riguros, răspunsul nu poate fi decât unul singur: de prost. Însă dacă doreşti un răspuns pentru revistă, o să mă agăţ de nişte detalii şi de indulgenţa corespondentă lor. Plecarea în Basarabia a fost ceva foarte complex, chiar şi în viteza corespondentă adolescenţei... Lucrurile s-au desfăşurat, în mare, astfel: reportajele

Fotografiile de război sunt făcute publice pentru prima oară.

O parte din grupul de voluntari care aveau ca responsabilitate linia I a Plazdarmului Coşniţa. În stânga, comandantul Ion Chianu, dăruit ca gardă de corp lui Fidel Castro de către Nikita Hruşciov, în 1961. Al doilea din stânga, Marius Marian Şolea, Coşniţa, iulie 1992, pe malul Nistrului


de pe front mă impresionau. Surprinzător pentru mine, basarabenii care luptau acolo transmiteau multă dragoste, forţă şi, destul de ciudat pentru spaţiul românesc, realism. Am văzut la TVR cel puţin două declaraţii în care luptătorii moldoveni, de fapt foşti combatanţi din războaiele URSS-ului în Afganistan, Vietnam şi Cuba, spuneau că ştiu foarte bine că, în condiţiile date, Armata a XIV-a îi va învinge, era fosta lor armată din Afganistan, dar că nu vor părăsi niciodată aliniamentele de front. Apoi, mi-am dat seama că războiul din Transnistria reprezintă cel mai important eveniment istoric din spaţiul românesc de la cel de-al doilea război mondial încoace. Evident, nu luam în calcul evenimentele din decembrie 1989, începusem să ştiu că totul a fost caricaturizat în această aşa-zisă revoluţie, de la desfăşurare şi până la cum şi de ce s-a murit. Războiul din Transnistria era un conflict pentru teritoriu. Când miza este teritoriul, atunci evenimentul capătă un sens real. În rest, libertatea, foamea şi schimbarea ordinii sociale de la un moment dat nu sunt suficiente în perspectiva mea pentru a lua în calcul o eventuală implicare. Însă înţeleg că pentru alţii pot fi suficiente, dincolo de aspiraţiile strict individuale pe care astfel de evenimente le conţin în sine. În romanul pe care îl aminteşti, e primul volum, de fapt, justific plecarea, o explic. Prezint lumea mea de atunci şi evadarea din ea.

P.G.: În fond, experienţa frontului te-a maturizat. La întoarcere în ţară, nu continui liceul aproape de familie. Alegi Bucovina, Vicovul de Sus din Suceava, unde obţii la bacalaureat media 9,85. Apoi, tot pe cont propriu, vii la Iaşi student la teologie. Între timp debutezi în 1995 cu volumul Mereu secunda, mereu şi Dumnezeu, volum în care, aş spune, sunt încă inserate meditaţii cu privire la experienţa frontului. Apoi publici aproape în fiecare an câte o carte, poezie, proză, publicistică. Observ în majoritatea lor ca o obsesie câteva motive: Dumnezeu, Femeia, Socialul, Memoria. În unele locuri impui un ton meditativ, în altele dimpotrivă, unul mai ironic, ca şi când ai dojeni, ai certa pe aceia care lovesc în adevăr, în istorie, în naţionalism, în destin etc.

M.M.Ş.: Războiul m-a transformat profund, a redirecţionat dezvoltarea mea, mi-a

construit cu totul alte aspiraţii. Întâmplările şi sensurile găsite acolo mi-au demonstrat că viaţa este cu totul altceva decât ceea ce percepem în mod obişnuit. Mult timp după aceea m-am adaptat greu la banalul cotidian, la ce vedeam, la ce auzeam, la activităţile zilnice. Aproape totul mi se părea amuzant şi îmi rămâneau foarte puţine lucruri pe care aveam chef să le fac. Şi, cel mai important, îmi rămăseseră foarte puţini oameni cu care mă puteam întâlni...

Nu, m-am întors la Târgu Jiu pentru clasa a XII-a, însă după primul trimestru am vrut să plec la Chişinău. În iarna lui 1993 am obţinut transferul la Liceul Vasile Alecsandri din Chişinău, cu ajutorul minunatului om de cultură Nicolae Dabija. Directorul care aprobase acest transfer se numea Vasile Dombrov. Însă conducerea liceului din Târgu Jiu a refuzat „din raţiuni de stat” să aprobe această mutare. Ulterior, lucrurile s-au complicat foarte mult, pentru a-mi proteja familia a trebuit să plec, a fost de fapt o fugă. M-am dus la Putna. Stareţul mănăstirii a decis continuarea liceului la Vicovu de Sus, m-a înscris toamna la Grupul Şcolar Ioan Nistor. Sunt vreo zece km Putna – Vicovu de Sus, dacă traversezi Suceava pe punţile de la Bivolărie. Făceam naveta pe jos, cu ocazii, cu faitonul, cu calul, cu bicicleta, în funcţie de starea vremii şi de oportunităţi. Şi aceea a fost o perioadă decisivă a vieţii mele. În fond, prin poarta Mănăstirii Putna am intrat în Biserică şi acum mă tem să nu ies prin poarta de la Patriarhie... Din sinceritate. Venirea la facultate la Iaşi tot părintele stareţ al Putnei a hotărât-o; eu şi atunci voiam să fac facultatea de drept, această convenţie cu ordinea de drept din România mă provoca... La Iaşi am trăit o altă perioadă de neînlocuit pentru mine, de data asta a fost una odihnitoare, plină de pace şi de conţinut uman. Acesta a rămas cel mai important oraş din inima mea.

Referitor la frecvenţa editorială despre care pomeneşti, este un lucru pe care mi l-am impus, deşi nu pun preţ pe această abilitate literară, priceperile mele sunt în cu totul alte perspective. Însă îmi place literatura bună, sunt un cititor aplicat, trăiesc cu bucurie pură lectura unui text puternic, sau a unui text care creează ceva ce are şi rost de existenţă.

P.G.: De aproape zece ani lucrezi în administraţia publică. Mai exact în Ministerul Culturii şi Cultelor. Numele


tău este legat mediatic de această instituţie. Sunt cunoscute deja încercările tale de a demasca impostura instituţională cu privire la acordarea unor subvenţii editoriale pe criterii nu tocmai cinstite. Ai semnalat birocraţia sistemului şi multe altele. Unele titluri din ziare chiar te numesc „consilierul care se bate cu ministerul”… Între timp apele s-au mai aşezat? Ce zici de relaţia funcţionar public – şi zicala din bătrâni „capul plecat sabia nu-l taie”?

M.M.Ş.: Nu mai are ce să se aşeze. Doar interesele de grup, continua şi obsedanta fugă după privilegii personale şi căutarea febrilă a unui stăpân pentru care să furi, adică să aplici politica de guvernare în domeniul în care activezi, direcţionarea bugetelor alocate domeniului către reprezentanţii puterii sau către anturajul puterii. Am în vedere în principal administraţia centrală din care fac şi eu parte. În administraţia publică legalitatea nu mai contează, totul funcţionează în virtutea intereselor celor pe care îi alege poporul şi a celor numiţi de cei aleşi de popor. Practic poporul este inima acestei democraţii care merge în cerc, fără a se da deloc peste cap şi fără a ameţii... E un dezastru cu mult mai mare decât ceea ce percepe în mod obişnuit omul care nu are cunoaşterea din interior a sistemului, practic aici se produc răul şi mizeria din ţară. Activitatea noastră este crearea aparenţei de legalitate, speculaţia şi acoperirea cu hârtii pentru lucrurile pe care le generăm, sau, cel puţin, pe care le trecem cu vederea. Respectarea legii este sursă de amuzament în mod obişnuit şi de stres, când intrăm în criză de timp. În acest fel, în România sporeşte zilnic civilizaţia de hârtie şi creşte solidaritatea bazată pe înţelegeri obscure. Se mai întâmplă şi un alt lucru foarte grav: o deprofesionalizare masivă în toate domeniile, cu urmări care vor fi catastrofale în timp. Calităţile pe care ar trebui să le aibă un funcţionar, într-un astfel de context, se transformă în handicapuri severe, oamenii serioşi şi bine pregătiţi pleacă, nu vor sau nu pot să lupte, ori se gândesc la ineficienţa unei atitudini, sunt mai slab construiţi şi cedează. Alţii aşteaptă pur şi simplu pensionarea. Activi rămân doar nişte maimuţoi care s-au adaptat acestui sistem biologic, care nu pot să facă nimic altceva, inapţi pentru viaţa reală, însă preferabili vieţii de convenţie. Acestora inteligenţa naturii le-a Îm

brac

at c

u sa

rică

, veş

mân

t spe

cific

arm

ănes

c.


dezvoltat, pe lângă cavitatea bucală de albină (specializată în supt şi lins), şi buze adezive, cu care nu doar că satisfac ritualul zilnic administrativ, dar se şi prind ca lipitorile de sursa binelui lor cotidian. Deşi nevolnici ca inteligenţă şi pregătire, ştiu foarte bine ce au de făcut pentru a fi preferaţi de cei care se perindă la robinetele bugetare. Uneori, ca să îşi salveze firicelul de conştiinţă, pe care totuşi cred că îl are fiecare om, dezvoltă relaţii de prietenie falsă, ca să îşi spună că tot ceea ce fac fac din prietenie, ci nu din conjunctura pe care trebuie să şi-o facă favorabilă. E amuzant când priveşti fragmentar, însă drama este una înrobitoare pentru ceea ce s-ar mai putea numi ţară, naţiune şi alte tâmpenii dintr-astea. Probabil şi oamenii politici au înţeles că nu mai este posibil să scape de aceste produse ale „tranziţiei româneşti” şi atunci s-au gândit să le folosească aşa cum sunt, adică să facă guvernarea să meargă...

P.G.: Dar să revenim şi la chestii mai literare. Ştiu că la un moment dat coordonai un site literar. Cum ţi se pare această evoluţie a scriitorului român, care astăzi postează pe internet cam tot ce îi trece prin destin?

Nu am coordonat nici măcar o zi site-ul despre care vorbeşti, activităţile pe care le-am dezvoltat acolo creează această confuzie, este vorba de două antologii, de trei festivaluri literare, de participări la şedinţe de cenaclu şi de câteva zeci de cărţi de autor.

Cea despre care vorbeşti tu nu este o evoluţie, evoluţia aceasta nu este nici măcar o abilitate, e doar o manifestare de conjunctură. Evoluţia nu are ca sursa internetul şi nici nu este un specific al spaţiului virtual. Ceea ce spui tu este de fapt o exhibare a anonimatului, o compensare a împingerii scriitorului înspre periferia socială. Pentru că nu îl mai întreabă nimeni nimic, spune el cum stau treburile. Modernitatea îi favorizează accesul la o tribună virtuală, care poate să funcţioneze la un moment dat în funcţie de potenţialul şi de responsabilitatea celui în cauză. Cum zici, el asta face, postează ce crede el că este important pentru ceilalţi, cu precădere. În mare, prezentul este încărcat de scriitori postaci, lucrurile serioase însă sunt foarte vizibile chiar şi în aglomeraţie. Literatură există şi pe internet, şi pe clasica hârtie. Dacă există, internetul rămâne instrumentul cu

care circulă. Atât şi nimic mai mult.

P.G.: La un moment dat, ca mulţi alţi internauţi, ai construit un manifest, Boierismul. Vorbeşte-mi mai mult despre el. Ştiu că prin acest manifest ceri şi întoarcerea către limba şi cultura română. De altfel, dacă nu mă înşel, conteşti toată această goană nebună după alte ADN-uri E-uri scriitoriceşti…

M.M.Ş.: La un moment dat, mă săturasem, fără a fi pudibond de felul meu, de atâta poezie a mucoaselor, cădeau peste ţară avalanşe de mucoase şi secreţii. Contingente de poete şi poeţi urâţi, minioni şi infirmi descriau, cum ştiau ei, marea frecangeală. Aproape că se instituise dogma sexului la vedere ca certificat pentru literatura contemporană. Toţi strigau în piaţa publică şi-şi descriau fericirea de a avea aparat reproducător, se terminaseră marile teme poetice, se epuizaseră pe fiecare şcoală în parte. La un moment dat, începuseră

Des

en d

e M

ihai

Chi

chio

acă

, 199

4, Ia

şi.


şi babele să se masturbeze public şi critici serioşi, dintr-un fel de oportunism, înţelegeau că revoluţia culturală românească trebuie susţinută. Sunt totuşi puţini indivizi dezvoltaţi în aceste laboratoare care au dovedit ulterior că pot fi scriitori. În acel context, împreună cu trei amici, am semnat o viziune despre cum ar trebui să fie scrisul, despre ce resurse şi ce mize ar trebui să-l genereze. Am hotărât că trebuie să avem un „generic” la activităţile noastre, ne-am întâlnit într-o seară şi l-am scris pe bucăţi, cea mai pare parte a fost scrisă de Felix Nicolau. În fond, era un enunţ despre cum credeam noi că ar trebui să fie literatura, naivităţi în fond. Nici măcar noi nu i-am dat o importanţă mai mare decât a avut...

P.G.: Că tot am trecut de atâtea apocalipse: religioase, literare, politice, sociale etc., cum vezi în 2013 situaţia omului şi, apoi, a scriitorului român. Tu ce proiecte ai pentru acest an postapocaliptic?

M.M.Ş.: Constat că media te-a virusat şi pe tine, în cazul în care nu vrei să fii glumeţ... Cum cred că ţi-ai dat seama, nu am avut privilegiul de a trăi nici un fel de apocalipsă. Fenomenele care se întâmplă în ultimele trei domenii enunţate de tine le poţi numi, cu destulă prudenţă, calamităţi, dezastre etc. Întrebarea ta e foarte generală, nu e spaţiu pentru răspunsuri specializate, care să cuprindă aspectele care merită luate în discuţie,

sunt prea multe. Cred că omul va continua să se confrunte cu problema fundamentală a lipsei de sens a vieţii pe care o trăieşte. Oricum, el este foarte derutat în contemporaneitate. Opţiunile lui au coborât mult în substratul său biologic, aspiraţiile au devenit dorinţă de a poseda. E o goană nebună după o devenire maimuţărită, omul contemporan caută febril dobândiri care să compenseze golul din el. Civilizaţia se dezvoltă în latura ei materială, omul nu mai găseşte nici un avantaj în ameliorarea spirituală, e prins, e prizonierul unei curse infernale a dezumanizării. Nu are învăţaţi credibili, şcoala e ruinată, Biserica se ocupă de exact inversul celor pe care le propovăduieşte, societatea nu mai sancţionează nimic, regulile sociale sunt doar nişte teorii retrograde... E o mare singurătate în care se dezvoltă mutanţi. Proiectul meu pentru acest an este doar să trăiesc, să cunosc şi să mă bucur de înţelesurile bune.

P.G.: Ai avut la debut, aşa cum spuneai, prietenia şi susţinerea Magistrului Mihai Ursachi. Ai primit de la el sfaturi pe care probabil le-ai luat în seamă. Dacă tu acum ai fi în situaţia să dai un sfat unui tânăr poet (talentat) ce i-ai spune? Şi, în fond, cum ţi se pare noul


val de literaţi: poeţi, prozatori, critici etc.

M.M.Ş.: În primul rând, i-aş spune că talentul nu e suficient, că e doar un potenţial. I-aş mai spune să asimileze cultura deja validată valoric, să nu trăiască în zona experimentului, lucrurile acestea se fac mai târziu, când dobândirile deja vor fi fost, să fie atent la ce îşi propune scriitorul pe care îl aprofundează, la rostul pe care îl dă acesta propriei literaturi, să fie preocupat să se construiască pe sine dintr-o substanţă sănătoasă! I-aş mai spune să fie imun la social, să nu-şi dezvolte deprinderile dimprejur şi ticurile nervoase ale contemporaneităţii, să-şi facă din singurătate o sursă a puterii, să nu depindă emoţional de exterior, să nu caute libertăţi şi împliniri în afară, toate acestea sunt înăuntrul nostru, să nu nege ce a fost înainte, crezând că astfel poate să-şi impună prezenţa, e comic şi ridicol, să nu facă nimic cu orice preţ, să ştie că produsul lui literar poate doar cuceri! Nu poate să-l siluiască pe cititor să-l recepteze. Succesul minor, căutat prin metoda „fără milă, şoc şi groază” parazitează, de fapt, construcţia reală. Mă opresc aici, pot scrie o carte întreagă de sfaturi în acest domeniu, fără complexe.

Nu e nici un val, Paul. Şi dacă ar fi, ce e val,

ca valul trece. Asta nu înseamnă că literatura

actuală tânără ar fi searbădă, nici vorbă, găseşti suficientă valoare, problema e că trebuie să cauţi grâul în lanul de neghină. Sunt prea mulţi aspiranţi şi uneori îţi piere cheful de a mai fi atent la spectacolul devenirii...

P.G.: În finalul interviului aş vrea să fac trimitere la două versuri din volumul “Liber” publicat la Editura Vinea, 2008. Primul vers: “nu cred că omul să fie numai o carne sentimentală”. Confesiunile biografice pe care mi le-ai dat în acest interviu cred că dovedesc... Şi al doilea vers, din acelaşi volum: “Doamne, lumina mă ajută să văd binele în lumea Ta”. În ce măsură omul atât de tehnicizat mai caută aceste emoţii “la îndemână”?

M.M.Ş.: În măsura în care el ştie că aceste emoţii există. Trebuie să afle mai întâi care este sursa lui de existenţă, mai apoi să-şi înţeleagă rostul, să nu trăiască la întâmplare, sau după regulile naturii biologice, trebuie să îl preocupe cât de cât să facă dovada spiritualităţii sale. Să-şi trăiască propria viaţă, ci nu prin imitaţie. Să nu trăiască pentru sine, e o viaţă fadă asta. Abia apoi poate căuta emoţiile despre care vorbeşti. Tehnica trebuie să rămână în raţiunea ei de existenţă, aceea de a produce confort şi progres material. E absurd ca tehnica, din ce în

ce mai evoluată, să ne tâmpească, să ne îndepărteze de viaţa reală şi de suflet.

Totuşi, fenomenul se întâmplă... Ar fi mult de vorbit în legătură cu asta, de explicat cauzele, despre

dezvoltarea fără anticorpi a acestor abilităţi de folosire a instrumentelor tehnicizate, despre transformarea spaţiului vital al omului într-un simplu spaţiu de relaţionare unică, n-ai spaţiu suficient tipografic şi nici nu ştim dacă ne solicită cineva această dezbatere... Omul trebuie

să fie în comuniune cu semenii, nu cu aparatele.


la filipeni casele se fac din lut apă bălegar şi paiela filipeni se repetă istoriaacolo s-a pomenit într-o bună zi nenica

*

în filipeni nu se moare cu una cu douăacolo trebuie să ai nervii tarica să mori de totnenica eracât o vişinăniciodată prea mare niciodată prea dulce

*

peştele din iaz ajunge în căldaredin căldare în castron unde e spintecat curăţat şi feliatdin castron pe masă unde se aureşte cu făină de porumb şi se prăjeşte la foc mic în tigaieapoi se aduce pe-o farfurie mare şi se aşază lângă mămăligăşi nimeni să se mire de călătoria pe care a făcut-o peştele

*

când eram mic fugăream toate umbrele din cartiereram bruce lee toţi copacii se temeau de mineştir şi lobodă zburau frânte la pământ pe oriunde aş fi trecutîn drum spre şcoală care era la 5 min de casă

Anatol Grosu

Mouse Liric


toţi duşmanii se rugau să fie cruţaţi toate profele şi profiierau bătuţi pentru doii pe care-i primeam de regulă la purtare eleonora vasilievna şi proful de educaţie fizică mă porecleau cazacul pentru că am sărit la bătaie la ultimulcă mă punea pe mine pe bruce leesă sar ca prostul când c-un picior când cu-altulpe bordură stupid exerciţiueu salvam ţara oamenii

eu eram desant şi aveam un plutoncu universal soldier cobra batman terminatorul ninja superman chuck norrisnoi am câştigat războiul din transnistria

eram cândva bruce lee

nici o umbră nu trecea prin cartier fără ştirea meanici o umbră nu îndrăznea să se revolte eram dictatorul bun eram lenincel din centrul capitalei aveam şi eu statuie deja pe la cinci anidar nimeni nu ştia nimeni nu trebuia să ştieeram singur ca brando din apocalypse now

de curând am ieşit la pensie nu mai vreau să salvez patriabruce a murit şi sunt de două ori mai singur

acum dacă aş redeveni copil aş fi cred vreun magnat de pe wallstreetaş fi mai practic

*

odată ce vreo casă e ridicată în filipenimuştele se adună ca de paştele blajinilorcând laşi picăturile de vin să curgă pe pământsă bem cu toţiiiar din ouăle roşii nu rămâne decât coajapentru că gălbenuşul trăieşte în albuşşi aşa-i de bun cu sareşi eşti şi tu în casa ta o muscă

*

pe vremea când Dumnezeu se juca la întrerupătornenica stătea la masă cu noi tăind mămăliga cu o aţă neagrămămica curăţa peştele de oasetăticu saliva după primele înghiţituri de viniar badea gheorghe fuma la uşăcineva trebuie să iubească şi şarpelecă e singur şi se târăşte


*

mâţa-porc suge maţele peştilor ca pe macaroanerâgâie a lene îmi vine să disec mâţa-porc să o atârn de blanăcu doi cleşti s-o aud cum mugeştesă se rostogolească moartea să curgăşi văd cum câinele-cap-de-buldozer sapă beciuri subterane să se ascundă de sirena mâţă-porcmrrrgroh-groh groh-grohînsăşi moartea evită cu religiozitate pe mâţă-porc moartea e fiţoasă se trage numai la proaspăt şi curat porumbelul cade al naibii de frumosm-apuc de coada lui cap-de-buldozer care înghite uşile din calea luiuna după alta şi ca râma lasă în loc fier aluminiu aurîn ochii lui e mâţă-porc şi ea urlăspre egipt spre egipt cap-de-buldozer eu sunt bumerang eu sunt bumerangberber berber becul s-a ars chibritul e umed aici nu se râde apa-i cu fociov ce-n uşă citea regulamentul să ştie şi el ce se poate ce nucând cum şi de cemâţa-porc întârziemâţa-porc gândeşte

*

eu aveam o oglindă mare care avea prin părţi alte două mai mici ele mă multiplicau într-atât că nici nu reuşeam să mă număr trăiam în mai multe caseun om poate fi totuşi în mai multe locuri în acelaşi timp nenica era trist el n-avea decât icoane

şi cobora de-acolo câte-un nenicuşîl mângâia pe căpşorîl lua în braţe şi-l legănaşi-i spunea să creşti mare-mare puişor se auzea o muzicuţă ca de patefoncare-l învia pe nenica

aceleaşi zile când nenica privea ca-ntr-un televizoratunci mai bine era să-l laşi în pacecă tinereţea lui ca o muzicuţă curgea duminică dimineaţaşi muştele dansau şi ele în aerşi o ploaie mocănească venea peste filipeniaducând cu sine o zi de odihnă în plus

şi iepuraşii şi vacuţele şi căluţiişi purceluşii şi răţuştele şi oiţele priveau cu milă din căsuţele lorla căsuţele noastreşi se deschideau toate şi o dragoste mare ne umfla inimile cu azot şi filipeniul se făcea mai mic şi mai micpână am văzut că era cât o epistolăşi s-a spart inima mea


vr#26

luminiţele satului rămase destul de mult în urmă____licurici îngheţaţi deasupra cîmpului înzăpezitse-ngînă de zi____atîtea-mi cerşesc compasiune la ora astao succesiunea de imagini şi mirosuri în faţa cărora mă bucur că stă cenzura, prezenţa celorlalţisoarele dimineţii, deodată sus, deodată vîrîndu-se în fiecare cotlonprintre case netencuite, printre cîmpuri industriale în paragină, gonim către oraşîn oraş cetăţenii au plecat la culcare____ultimele resturi ale nopţii sînt măturate dinaintea noastră

(în grajdurile din periferie, cu toatele deodată, animalele deschid ochiideja obosiţi de lumina indiscretă a dimineţii, intrăm în cuşti)

running post-installation trigger

în lîncezeala amiezii tîrzii umbrele se retrag aproape perceptibilmişcăm sacadat între semafoarealiniaţi şi absenţi şi pregătiţica nişte berbeci, la un semn, năpustim

apoi timpul încetineşte iar, ca un disc pe care pui mînaapoi timpul porneşte iar, ca un disc de pe care iei mîna

ne tîrîm între un semafor şi altulcu mai puţină libertate de mişcare decît figurinele de umpluturăale unui joc video

Matei Hutopila


astăzi am muncit treişpe oreşi mama nu va ştivineri am băutm-am tîrît la marginea patului şi am vomatasta a fost toată puterea mea în weekend, pînă la marginea patuluica un cîine, weekendul în duhoare, dezhidratat şi mortşi singursînt opt ani de cînd mama nu ştie

sînt pe jumătate mort şi uzinei nu-i pasă; azi m-au biciut din nou”nu eşti destul de proactiv, vrem să faci mai mult şi mai bine”sînt o roticică care se toceşte se toceşte se toceşteiar cînd nu va mai fi bună de nimic

amiază tîrzie, umbrele se retrag aproape perceptibilţîşnesc din autobuz şi-mi dau seama că e încă lumină

there are no updates to install

în curbă la parpaniţa, prin cireada de vaci ca prin popicesingura amintire, faptul în sine, mai mult din ce mi-au zis eiîn curbă la parpaniţa, o roată explodată, maşina-n zigzagratăm podul ca de la unşpe metri, singura amintire cîmpurile fumegînde

fumul şi ceaţa şi aburii şi puloverul cu ochiuri mari al tateistogurile-n celofan, jivinele-n şură, balega cartînd fiecare uliţă din satmai ceva ca maşina googledrumuri de balegă, case de balegă, oameni de balegăsîntem vălătuci şi ne muiem cu fiece ploaieciuperci cresc la grindă, şiroaie pişă pe la streşinişobolanii ne mănîncă păpşoii ne mănîncă pereţii ne mănîncă puieţii

mi-e dor de bunicu, vreau să învie, de morţii noştri nu mi-e frică, mamaienu plînge, mamaie, ştiu că cuvintele astea le-am învăţat în filme darvă iubesc, pe toţi, mamaie, vreau să fim iar clanul ăla mare şi la-un-loc-totbunicu petrache să-mi povestească din război cu amîndoi plămînii întregi şi viibunicu ghiţă să mă ia la băut să mă ia la curve, mamaie, am crescut, mamaie

o să bătucesc glodu ăsta, desculţ, în genunchi, în mîini, pînă o să se facă piatrăşi nimeni n-are să mai intre-n pămînt în bătătura noastrăşi nimeni n-are să mai iasă şi nimeni n-are să mai intrela noi

in cache

deşărtam roaba de bălegar pe brazdele jumate ţărnă şi iezii săreau să-i car napoicu cizmuliţele lor mînjite şi obrăjorii lor arşideşărtam roaba de copii pe brazdele jumate ţărnă şi


lopeţile-o umpleau de bălegar să-l car napoi

cîmpul ca o scenă delimitată de rîpă, de rîndul de cireşi, perjii trăsniţi şi cătinadinvale de casă teoicile cu apă de ploaie dinvale de casă raţele leşeşti în cîrdun cîrd de babe crăcănate

aici iarba creaţă arsă peste vară, acum jilavăaici nalba şi romaniţa, şerpii printre frunzegăini cotcodăcind pe sub cătină şi încordarea dinaintea averseiaici găinaţuloamenii în baloane de celofan oamenii în cizme de gumăaici glodulurmele de tractor umplîndu-se cu apă

cerul peste noi, nourii mai aproape ca livadafurnicile se-ntorc în muşuroaie, şi-aprind candele, şi cred

peste dealuri dealuri, Drumul naţionaloameni frumoşi şi plictisiţi şi străini gonind în linişte

au cele mai deştepte tricouri şi cel mai corect playlist cu toţii

ca un pui de mîţ printre perne stau pierdut între cei din stînga mea şi cei din dreapta meadincolo de pereţii trupului aud vorbele lor, simt atingerea lordincolo de pereţii trupului ocheadele şi fericirea potolită, ca la mortbucuria lor şi spaima lor că sînt vii ţi acumdincolo de pereţii trupului gesturile automatizate ale trupuluiau fost luni în care nu am mişcat nimicluni cu aşteptare absentă în staţii cu stat absent la rînduri cu băut absent şi copulaţie absentăluni în care între noi sutele de kilometri s-au închegat şi-au devenit de nepătrunsşi încă nici o cale de ieşire din minedin mine doar gesturile automatizate ale trupului

am ajuns prea tîrziu

fiecare petic a fost cartat, fiecare milimetru sărutattoate picioarele au fost desfăcute şi toţi copiii născuţichirpic peste chirpic şi uite zidurile-n jurîntre noi, zidurile

prin pereţii de sticlă, din camere alăturate, privim fiecare pe fiecare

şi nimeni nu vorbeşte despre ce se vede despre ce se ştieîn ochii celorlalţi femeile noastre sînt ale noastre şi viaţa noastră e a noastrăşi grimasele noastre sînt ale noastre


Alex

andr

a Neg

ru

To let myself go

// sunt balerina ce dansează şchiopătândpe câmpurile minate ale minţii tale

ţinând pe umerităceri tot mai grele

e dintr-o dată noaptete aştept

pe străzi de smoalăacolo unde umbrele ţi se desprind de tălpi

şi îşi fac de capîn cluburi underground

eu te aşteptpe jumătate nemângâiată pe jumătate dezbrăcată

cu un sărut negruce-mi stă pe buze

ca pe marginea unei prăpăstii

în asteptarea aceastavăd oameni fără chip alergând în jurul meu ameţitor de repede

văd păsări cu aripi tatuateascunzându-se sub scara îngerilor

văd soldaţi bătrâni înghesuindu-se între zidurifurându-şi unul altuia somnul

în locul acesta te aşteptcu o inimă de sticlă înfăşurată în ziare

e anotimpul mâinilor reci şi a săruturilor date pe fugăşi tot ce îmi rămâne

e să mai ies câte puţin din minesă te caut

în sticle verzi gări şi submarinesă întind frânghii să construiesc punţi

între visele mele şi realitatea ta


No lightpe străzi atât de cunoscuteprintre cei mai obişnuiţi dintre oameniacolo mă pierd în cele mai lucidemomente ale mele

dimineţile sunt o adevărată revelaţieprivitul în oglindă, recuperarea unei identităţilăsate la marginea oraşului peste noaptecontactul cu oameniiun fel de convingere personală că în minenu a murit încă totul

cel mai mult îmi plac conversaţiile lungicând în fumul de ţigară ancorez temeri şi mărturisirica într-o pânză de păianjen care capteazăvise rele/ acelea sunt momentele în care te simţica o icoană la care se roagă toţi necredincioşii

anotimpul acesta recemă curăţă de toate frunzele uscateun fel de regenerare sentimentală prin care trecca printr-un tunelspre eliberare

toamna aceasta am nevoie de cinevade care să îmi agăţ existenţa

Oameni noihrănesc păsări şi orfani cu pâineschimb trenuri, alerg dintr-un om în altuldar tălpile îmi rămân mereu curatepregătite pentru un nou exerciţiu de echilibru

trec pe partea mea de prăpastie doar oameni în a căror ochi pot încăpea întreagăfiecare zi e doar o simplă aruncare de zaruri ce îmi descoperă un alt chipîn mintea mea, de sub corăbii răsturnatese aude acelaşi cântec ţigănesc- atunci secundele devin umane şi muşc din viaţă ca dintr-un măr aproape perfect

uneori cobor treptetrepte ce duc în adâncul umbrelor melede acolo privesc cerul şi plâng ca un copilce vede pentru prima oarăcum un om moareatât de aproape de el

apoi mă ridic pe vârfurisar până îmi ies din minţi de fericireşi ţip de parcă aş simţi în vene explozii solaresunt un om noucu încheieturile libere cu so singură pereche de pantofişi o lume întreagă răsturnată în spate.

Constelaţia fdae momentul acela când începi să îţi doreşti să rupi să sfâşiibucăţele mici din ceilalţisă simţi că trăieşti că însemni ceva mai mult


pentru că am crezut în tine mai mult decâtîn orice alt dumnezeute-am privit minute în şir şi ţi-am mărturisitcele mai frumoase păcate cu zâmbetul înecat în sticle verzi/ dacă ai fi întins o mână măcarai fi ajunsacolo unde se macină acele claustrofobe nelinişti

în mine trăieşte o bătrânăce cântă în ţigăneşte când încerc să îmi golesc ochii de tinecând vreau să te alung să îţi decojesc atingerileuna câte unapână când ajung la substraturi ce mă dezvelescatât de mult încâtmi se face teamă să mă mai privesc goală în oglindă

braţele melelungi şi reci ca nişte holuri de spitalamorţesc într-un somn indus/ e doar o altă piatră aruncată spre cerce se întoarce în mine cu asprimea unei ploi torenţiale

Despre trupuritu nu ai ştiut niciodatăte-am urmărit zile întregi printre crăpăturiţi-am radiografiat gesturile ticurile şi toate aceledetalii care te compun atât de firescatât de cald şi cuminteca o prezenţă maternă ce o doreşti împletităde tinepentru totdeauna

sunt atingeri ce se sparg la contactul cu carnease împrăştie în atmosferă şi ajungpe trupuri străine nemângâiateorice om ar trebui să se lase legănat în braţemăcar o datăaltfel riscă să îi crească cactuşi dinspre umeri spre braţeşi mai departe

pentru că noi ne-am născutîn aceeaşi constelaţieîmpărţim acelaşi vismereu desculţi şi curaţi rezolvăm probleme de oameni marişi ne umplem buzunarele cu pietresă ştim că trebuie să ne întoarcem întotdeauna acasăla sertarele cu trupuri calde ca de cai sălbaticice s-au opritsă bea apă

mai departevreau să dispar şi în urma mea să las o groapă comunăpentru celelalte femei care te vor iubi/ mi te amintesc cum erai prima oarăo scenă cu cortinele traseaveai un roi de albine în tinece au ieşit rând pe rând să mă înţepeprobabil aşa se întâmplă întotdeauna.


Cătălin - Mihai Ştefan

Cătăl

in - M

ihai Ş

tefanPagini din viaţa

lui A. Litrar

Fisurarea ruinei

Păşea cu dreptul într-o groapă – nu ştiu să spun dacă se ţinea după elsau o trăgea cu sine arătându-i hăul,iar cu stângul se făcea că merge pe borduridin vârful cărora se împăuna fără pene până când credea că devenise buricul pământului, şi-l vede în sfârşit cerul.Teoretic ruinatul ar fi arătat pe alocuri ori găurit dinafară sau dinăuntru, ori rupt ca o hârtie, cu umerii ciobiţi, cu încheieturile lipsă, mâinile boanteşi respiraţia consumată de tusea de fiecare dimineaţă asupra căreia scuipa mici plămâni. Avantajul era că inima ar fi fost tăbăcită cu o puzderie de ochi; prin ei se vedeau cele mai decantate sentimente.În realitate, măcar de n-ar fi fost vorba de invidia, ci de prea multa viaţă de care ar fi putut crăpa Litraru Litrar, dacă-ar fi avut-o. Ar fi luat şi cei din jur aer din ea, dar ca o coincidenţă, nu era nimeni prezent nici măcar cu gândul. Măcar de n-ar fi fost totul un mare eufemism.

Frica din sân şi sticlirea ochilor

Lui A. Litrar îi venea să-l facă una cu pământul,să nu mai deosebească pe unul de celălaltcând îl vedea de la depărtare cum îi sticlesc ochii ca o pereche de sticle pline cu lichid germinal de gânduri şi sentimente, sticle cu diferite luciri şi străluciri venite din cea mai îndepărtată parte a fiinţei.Şi când se apropia de el nu se simţea în largul său, dar nici în largul altcuiva sau măcar al unui lucru, ci se simţea subţire şi se îngusta văzându-se cu ochiiori de câte ori nu-l putea evita sau nu-şi putea scoate frica din sân de teama ei de-a nu-l lăsa cu totul gol şi singur.


Frământarea gândurilor şi trasul din ţigară/Glasul tare şi râsul agăţat în barbă

Până şi Breţcu observă că A. Litrar e de multe ori când dus pe o întindere necontenită de gânduri, când frământat de ele, cu trupul vălurit, aproape de nerecunoscut de învolburatdacă nu i s-ar vedea sporadic gura ţuguiată trăgându-şi răul de zi cu zi dintr-o ţigară. Poate că se gândeşte la cum să facă să nu mai fie prins asupra faptelor, cum să se separe de gravitaţia în jurul lor, cum să nu mai piardă printre degete timpul şi să găsească locul de unde să-l câştige pentru a mai putea pune cuiva degetul urduros pe rană şi a-l călca pe nervi fărâmiţându-i uneori până la lipsirea de ei.

/

I-ar cădea faţa printre crăpăturile pământului sec de sub el dacă E. Lasvu i s-ar mai arăta în vis şi i-ar spune din nou cu glas tare, greu, pietros, că îl paşte o mare primejdie, una care se hrăneşte din el câte puţin de la distanţă. Şi în cele din urmă şi-ar râde în barbă cu meteora sa, dacă i-ar fi alături întru bine măcar în vis, iar aceste râsete cât ar fi ele de discret agăţate în barbă s-ar încolăci de ce a mai rămas din ei. Ea tot afară ar trage cu urechea şi cu coada ochiului ca dintr-o armă de vânătoare, şi înăuntru l-ar împunge cu privirea pe Lasvu* sărind chiar cu gura pe el, cu şuvoaie de cuvinte de sub care cu greu ar ieşi ca dedesubtul unui blestemat con de umbră.Până şi Breţcu a observat şi el rar pronunţă. Măcar de i s-ar arăta totuşi Lasvu.___________________*aducându-l să semene trupeşte cu Litraru său

Mâncatul jarului şi absenţa croitorului*

În lumea în care trăia, A. Litrar căuta cu lumânareanodurile pe care-ar fi trebuit, după mintea lui, să le facă papura,mintea lui ca un generator de gânduri care-i măcinau dinţii până la prăseledupă ce lupta puţin luându-le la trântă fără succes.Când lumânarea nu-i mai ajungea lua felinarul,apoi făclia cu riscul cunoscut de-a le mânca jarul cândva,mai ales că pe toate, pe rând, le purta în gura sa spartă în multe locuri.Ştia că va trebui cândva să predea ştafeta olimpică meteorei sale,oricum mereu prezentă la moara lui hodorogită de câtă apă cu rugină i-a dat, ruinând-o, de fapt,naufragiind-o într-un viitor cu totul previzibil.El însuşi rămânea cu sufletul cernut de tot ce era bun, şi încărcat de câte suflete mâncase; tot timpul se afla în căutarea zilei de ieri, adică ori de câte ori era tras în prezentîşi lua privirea şi, ca şi când nu-i mai folosea la nimic,o arunca-n trecut trântind-o de lucrurile lui făcute fără sens giratoriu.Deci nu mai lua viaţa-n piept ci tot mai în spatemai ales că în tot trecutul său în care, neavând de ales, îi era binenu găsea nici acum un croitor care să-i fi croit un drum,drept pentru care nu-şi mai putea nici măcar stoarce ochii de lacrimi,**lucru dealtfel vizibil.La toate astea gândea Borealul uneori cu-o nostalgie care-i repugnaşi se mira în continuare cum se făcuse de locuiseră acelaşi pământ.

__________________*Aici zace portretul rezumat al lui A. Litrar. Fie-i ţărâna cuvintelor mele uşoară!**Când a fost cazul să le aibă, şi le-ar fi şters dar nu le vedea pe unde curg.


Putredul de bogat

Când văzu că Litraru se încăpăţânează în a sta cu minţile pe-afarăşi ele în a nu se înapoia de unele singureDumnezeu nu i le mai băgă înapoi în cap ci i le luă şi le dădu altora.Se petrecu exact în momentul când acesta-şi mesteca pofticios gândurile-amare care-i apăsau sângele.*După o sută de ani Litraru avea să fie găsitîntr-o histrionică stare de putrefacţie, ca urmare,după studii amănunţite – la care în sfârşit avea şi el răbdare – fu instaurat în funcţia de piesă de colecţie într-un muzeu de antropologie.Ce se-ntâmplase: în timpul vieţii şi-a dorit să fie bogat,visa cu ochii deschişi la asta şi-şi privea atât de lung visul încât îl împingea spre celălalt pol.**Văzându-l, somnul îl fura tot mai des înăuntrul săuunde-l făcea atât de bogat că venele îi deveneau aţoase,sângele i se fărâmiţa, mai pe scurt, pământul îi cam ţuguia burta.Doar oasele-i rămâneau albe şi zvelte de nepuse la treabă ce erau.Am aflat totul din ghidajul muzeografuluicare ştia să citească în ochii lui fierţi în gânduri amareunde cică ar fi văzut şi pragul nebuniei înfăşurată într-o splendoare de firesc.Totuşi, ca-n orice muzeu, dintotdeauna se va romanţa uneori prea mult.

_________________________*Atunci a început Borealul să bănuiască faptul că lumina uneori mai bate şi altfel. Deja-l văzuse ars pe faţă de două mari palme.** A.Litrar în reverie

În faţa pereţilor favoriţiA. Litrar se visa pe nişte cai mari şi tot mai verziunde-L aştepta pe Dumnezeu să apară şi să-L apuce de-un picior,dar El nu-l lua în serios nici măcar cu o unghie,nici măcar cu o potcoavăde-a unuia dintre acei cai morţi,ceea ce în lumea noastră echivalează cu arătarea degetului mijlociu.

Intratul pe sub piele şi ieşitul din fire

A. Litrar îşi făcuse o obişnuinţă din a sta pe capul cuivacând cu mâinile, când cu picioarele, când cu şezutul mascatşi-i cânta în toate strunele, mai ales în cele rupte,până ce-i reuşea arheologic intratul pe sub piele, aflat fiind mereu în căutarea unui alt sufletdupă care să-şi acordeze ceasul uneia din cele două perechi de mâini la vederepentru a nu intra în dezacord nici cu timpul nici cu privirea lui.Odată ajuns, reieşea din discuţia oricui cu gazdazona unde se afla – niciodată nu se mulţumea cu un singur locşi-ncerca omniprezenţa.Acest stil de viaţă nouă ţinea până când gazda-şi simţea sufletul sufocat de mediatorul între el şi lumea de-afară,şi-şi ieşea din întreaga sa fire scoţând-o cu tot cu musafirul purtător al tuturor văzutelor şi nevăzutelor carii.*

_____________________________*Litraru a-ncercat acelaşi lucru şi cu Borealul, dar cel din urmă, oricât şi-ar fi dorit, nu-l putea gusta, deci nici mânca sau înghiţi sub vreo formă, sub orice chip ar fi luat.


Interviu

Leons Briedis

Poezia nu poate fi o copie fotografică a naturii şi realităţii, dar nici

irealitatea deplină ea nu poate fi.

Paul Gorban: Dumneavoastră sunteţi unul dintre traducătorii care nu sunt legaţi de limba română doar prin învăţarea acesteia, ci şi prin apropierea de casa şi opera unor importanţi scriitori români. Vom vorbi la un moment dat despre arta traducerii, dar până acolo haideţi să vorbim puţin despre copilăria dumneavoastră. Propun să ne întoarcem în casa părintească şi să depănăm amintiri. Ştiu că v-aţi născut într-o familie de învăţători, de cărturari în oraşul Madona, situat în centrul Letoniei. Descrieţi-ne în câteva cuvinte oraşul copilăriei lui Leons Briedis. Vorbiţi-ne în acelaşi timp despre starea spirituală şi culturală a locurilor natale. Ce v-a marcat devenirea lirica?


Leons Briedis: Este adevărat, m-am născut în cătunul Grantiņi (Prundiş), judeţul Madona, iar părinţii mei erau pedagogi la şcoala din localitatea Pamati (Temelie), tatăl era pedagog de matematică, în timp ce mama – de limbă şi literatură. Tatăl meu îşi dorea foarte mult ca eu să devin matematician, dar se vede că limba şi literatura m-au atras mai mult decât matematica. Aceste localităţi se află la răscrucea drumurilor, pe unde trecuseră fie că din vest spre est sau în direcţie inversă: ruşi, suedezi, polonezi, francezi care, după cum se vede, au lăsat urme adânci în sufletul meu. Dar natura şi împrejurimile extrem de frumoase m-au determinat să scriu versuri încă de pe când aveam doar cinci anişori, pe care le-am publicat ulterior în presa letona din Riga, la vârsta de 7 ani. Din această regiune îşi trag rădăcinile multe personalităţi de vază din artă, cultură şi literatură; marii romantici şi marii însinguratici se trag din aceste ţinuturi. Acestei regiuni îi este caracteristică un lirism moderat, cu accente deosebit de dramatice şi tragice, cu ritm deosebit de nervos şi intens: „cu imposibilitatea de a rămâne în el, dar şi imposibilitatea de a-l părăsi”. „Pe pajura sufletului – surâsul cu reversul strigat”. Încearcă să trăieşti în linişte şi pace cu el şi prin aceasta, noi cei din Vidzeme, ne deosebeam de lumea din celelalte regiuni ale Letoniei (Latgale, Kurzeme şi Zemgale), populate de ţărani sobri şi cumpătaţi. Din locurile natale am moştenit inexplicabila tristeţe şi dor de călătorie prin lumea imaginară. Probabil că astfel pot explica de ce Odiseu devenise cândva unul din personajele mele preferate. Cel puţin, imaginar am cutreierat lumea în lung şi-n lat.

Paul Gorban: Ajuns la maturitate veţi alege, în 1968, să urmaţi cursurile filologice ale universităţii Letone din Riga. Dar peste doi ani sunteţi exmatriculat pentru „disidenţă studenţească”. Ne-aţi putea detalia acest episod? Ştiu ca totul a pornit de la câteva discuţii libere pe care le-aţi purtat cu colegii, discuţii notate drept „naţionaliste”.

Leons Briedis: Prin anii 60 generaţia mea era numită „ generaţia optimiştilor trişti”. Primăvara din Praga, tulburările studenţeşti de la Paris, invazia tancurilor sovietice în Cehoslovacia, represiile regimului sovietic, ca să nu mai vorbim de acel fon ideologic, în care trăiam şi creşteam. Eram peste seamă de tineri şi peste seamă de naivi, plini de idealuri, un soi de hippy cu pletele lungi şi alură de boemă care aveau planuri grandioase cu care, cum credeau ei, vor schimba lumea.

Noi aveam programe utopice, pe

care încercam să le realizăm pentru a surpa din interior imperiul. O făceam cu ajutorul Cuvântului poetic care, în fond, a fost arma noastră de eliberare naţională, armă pe care am folosit-o împotriva tancurilor sovietice. Am obţinut, în cele din urmă, datorită visului nostru, surparea imperiului. Mergeam prin diverse şcoli din Riga şi din provincie şi ţineam discursuri şi citeam oamenilor poeme patriotice. Pe cât puteam, încercam să stabilim legături cu tradiţiile şi poezia populară, interzisă atunci de regim. În timpul studiilor mele la Facultatea de Filologie reuşisem să organizez chiar primul ansamblu de artă populară, cu care concertam prin diverse cluburi de la ţară. Încercam astfel să reanimăm tradiţiile interzise, inclusiv şi pe cele cu caracter religios. Chiar în centrul Rigăi se afla cimitirul vechi şi părăsit, în care erau îngropate marele somităţile politice şi literare din timpul Republicii independente, unde noi, studenţii, ne strecuram clandestin noaptea pentru a le curăţa de buruiene şi gunoi, după care ritualic puneam flori pe ele, în semn de preţuire. Cu mai mulţi colegi de generaţie călătoream prin sate pentru a curăţa cimitirele şi bisericile, cărora, în cele din urmă, le reparam acoperişurile şi orgile. În timpul acesta aveam grijă să popularizăm autorii care au trăit în timpul Letoniei independente (1920-1940), autori interzişi de imperiu în acele vremuri. Stabileam legături de colaborare cu letonii emigraţii (Suedia, Germania, Canada, Australia, SUA etc.) care părăsise ţara în 1944 (circa 100.000 de oameni). Amintesc, de altfel, că la 25 martie, 1949 aproape 100.000 de compatrioţi de-ai noştri au fost deportaţi în Siberia. Noi scriam de mână manuale noi de istorie, care se deosebeau de marele mostre din manualele de istorie ale regimului.

Prin 1968, fiind deja student la Facultatea de Filologie a Universităţii de stat, am citit la radioul universităţii patru dintre poemele mele. Imediat am nimerit în centrul atenţiei KGB-ului şi secretarilor de partid comunist, astfel încât, la 25 martie, 1970 (ce coincidenţă! – era exact de ziua deportării letonilor) eu, ca „element antisovietic” cu încă nouă colegi de facultate am fost exmatriculaţi din Universitate, fără dreptul de a intra la vre-o altă instituţie superioară de învăţământ din imperiu. Mi s-a conferit statul de organizator a actelor împotriva regimului. Nu degeaba prin 1975, când m-am întâlnit cu Mircea Dinescu, am fost botezat de acesta drept „bătrânul ideolog”. KGB-ul urmărea să intenteze împotriva noastră chiar şi un proces penal, ca să ne acuze public de antisovietism ca, în cele din urmă, să ne condamne la şapte ani în Gulag. Dar nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, căci mai târziu au renunţat la această idee. Mă gândesc că poate


că din motiv că cei de la Moscova se temeau de scandaluri publice. În orice caz, procesul a fost suspendat. Nu demult, am aflat de la un fost şef al KGB-ului, că în proiectul lor exista şi ideea de a mă elimina fizic. Dar faptul că eu eram deja plecat din Letonia m-a salvat.

Paul Gorban: În perioada studenţiei publicaţi versuri în revistele literare „Tineretul sovietic” şi „Literatura şi arta”, versuri apreciate imediat de criticii vremii. Bunăoară, cu girul Uniunii Scriitorilor din Letonia veţi fi acceptat ca student la Facultatea de Limbi străine a Universităţii din Chişinău, secţia de Filologie şi spaniolă. Este momentul care vă va apropia puternic de literatura şi cultura română. Aici o veţi întâlni pe tânăra scriitoare Maria Macovei, cu care veţi întemeia după finalizarea studiilor o familie română-letonă. De altfel, doamna dumneavoastră poartă suferinţa acelora deportaţi. Spunem pentru aceia care nu ştiu că familia ei a fost deportată în Siberia. Vorbiţi-ne despre debut şi întâlnirea cu viitoarea doamnă, despre perioada studenţiei la Chişinău. Cum i-aţi cunoscut pe scriitorii de acolo, pe Grigore Vieru, Nicolae Dabija, Emilian G. Păun şi alţii.

Leons Briedis: Prin anii 70 am fost exclus nu numai de la universitate, ci şi din rândurile tinerilor autori ai Uniunii Scriitorilor, unde eram deja cunoscut ca poet. Eram interzis către publicare. Cu toate acestea, prezentasem volumul meu de versuri la editură. Dar recenzia „internă”, cum se practica atunci pentru editare, era negativă şi distrugătoare. Conţinea calificativele de „poezie fără de perspectivă, politic nestabilă”. Tot atunci mi-am dat seama că mulţi dintre prieteni mă părăsiseră. Însă, colegii mei de breaslă mai în vârstă, populari şi bine cunoscuţi în Letonia (Imants Ziedonis, Ojārs Vāţietis, Vizma Belşeviţa), m-au ajutat şi susţinut moral. În acei ani congenerii mei, cunoscând faptul că sunt o fire care nu acceptă compromisul şi care niciodată nu va „recunoaşte în public vina sa” şi nu va scrie versuri de conjunctură, fac tot posibilul să mă convingă să nu întreprind nici o activitate politică, activitate pe care eu, acerb cum eram din fire, continuam oricum să o fac. În cele din urmă, colegii mei m-au sfătuit că ar fi mai bine să părăsesc Letonia. Lucru pe care l-am şi făcut. Astfel, am ajuns în Moldova, tocmai în culmea peripeţiilor sorţii mele, loc în care am găsit tot ce îmi lipsea în Letonia.

Despre Moldova, pe vremea aceea, ştiam doar că este parte componentă a României care, ca şi noi, în urma pactului „Ribbentrop –

Molotov” a fost ocupată de tancurile sovietice. Mai ştiam că locuitorii Moldovei (Basarabia) sunt de origine română şi vorbesc în limba română. Pe vremea aceea, scriitorii de la noi se stăruiau să înveţe limbile străine şi să-i traducă direct pe autori din limba originală. Acest gest era un fel de solidaritate tacită împotriva imperiului. Spaţiul roman/dacic era pentru mulţi dintre noi încă necunoscut. Nu prea era cunoscută limba română, de unde nici cultura şi nici literatura română nu s-au bucurat de popularitate în Letonia. Acesta a fost motivul principal pentru care am decis să plec în Moldova.

Primul scriitor cu care am făcut cunoştinţă aici a fost Grigore Vieru. Această întâlnire a avut loc la 24 septembrie, 1971. Am ajuns la poet prin recomandarea colegilor mei mai în vârstă, care-l cunoşteau şi care-i publicaseră deja o plachetă de versuri în letona, în 1968.

Grigore Vieru m-a primit ca pe un frate, mai curând ca pe un fiu, asumându-şi grija de mine. Am susţinut examenul de admitere la Facultatea de limbi străine (limba spaniolă) a Universităţii de Stat din Chişinău, unde am devenit student. Eram nespus de surprins că, prin faptul că îl cunoşteam pe Grigore Vieru, şi colegii lui (L. Damian, V. Teleucă, J. Vatamanu, Gh. Vodă, V. Tulnic, A. Ciocanu, E. Loteanu, M. Cimpoi etc.) m-au primit în rândurile lor ca pe un frate de-al lor, cu toate că ei nu mă cunoşteau nici ca om şi nici ca poet. Această solidaritate frăţească exista aproape între toţi oamenii de cultură ai regimului sovietic. Lucru care m-a ajutat mult să suport vijeliile sorţii, să nu mă las înfrânt; pentru aceasta le sunt adânc recunoscător.

În 1974 m-am căsătorit cu o româncă, Maria Macovei, a cărei familii fusese, cum bine aţi şi menţionat, deportată în Siberia şi care, cred eu, că se simţea prea însingurată. M-am reîntors în Letonia cu Maria unde între timp apăruse prima mea carte de versuri „Copacul de tei - sângele şarpelui”. Titlul ei l-am sustras dintr-o formulă magică a unui descântec „de luat durerile”. După apariţia volumului de poeme am fost primit imediat în rândurile Uniunii Scriitorilor cu o singură carte. Deşi, ca să fii primit pe atunci în Uniunea Scriitorilor, după normele regimului, se cerea să ai două cărţi. Până în prezent, eu consider cartea de debut una dintre cele mai valoroase cărţi ale mele. Ea a avut mare succes atât la cititor, cât şi la critici şi multe dintre poemele mele au fost incluse în manualele şcolare. Cred că prin căsătoria mea cu o româncă i-am determinat pe ideologii sovietici să mă treacă din statutul de „naţionalist” în cel de „internaţionalist”. Însă această situaţie nu a durat multă vreme, căci a doua carte a mea a fost


distrusă de cenzură.După doi ani de studenţie, cei de la KGB

au dat peste mine în Moldova, propunându-mi să colaborez cu ei, adică să-i torn la securitate pe colegii moldoveni care mă primiseră cu atâta suflet şi atâta sinceritate, ca pe un frate de-al lor. În schimb, ei îmi promiteau să mă asigure cu toate condiţiile necesare de viaţă, să călătoresc liber în România, să mă aprovizioneze cu orice literatură. Îmi spuseseră că dacă nu accept mă vor persecuta şi voi fi dat afară şi din Universitate. Eram revoltat şi eram gata să lupt cu ei dar Maria, care cunoştea prea bine KGB-ul ca organ represiv fascist, mi-a spus că nu mă vor lăsa în pace până nu-mi vor măcina viaţa şi sănătatea. Ea ştia ce spune, căci fusese deportată cu familia în Siberia şi cunoştea metodele lor. Atunci i-am spus Mariei că nu pot pleca fără ea. Ea a consimţit să plecăm împreună şi în 1974 am părăsit Moldova.

Consider că cei doi ani petrecuţi în Moldova au fost anii de maturizare a viziunii mele ca om şi ca poet; şi pot afirma, fără exagerare, că eu m-am născut fizic în Letonia, iar spiritual în Moldova. Adică la Chişinău am scris prima mea carte de versuri, inspirat de poeticele lui Mihai Eminescu, Grigore Vieru, doinele şi baladele populare. Studiam limbile romanice, iar în paralel cu ele studiam limba română. Astfel m-am întors în Letonia cu un bagaj mare de cunoştinţe în domeniul limbilor romanice (spaniolă, italiană, portugheză, franceză şi română). Bagaj de cunoştinţe care mi-au ajutat mult la traducerea şi popularizarea în Letonia a literaturii din limbile romanice.

Paul Gorban: Traduceţi din poeţi precum Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Ştefan Augustin Doinaş, Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu etc. etc. Altfel spus, poezia românească este dusă şi valorificată în Letonia. Spuneţi-mi cum au fost receptate scrierile poeţilor români şi, mai mult, cum sună lirica românească în letonă. Se spune, de altfel, că prin traducerile pe care le faceţi din diferite limbi: spaniolă, rusă, engleză, portugheză etc. etc. sunteţi unul dintre putinii „diplomaţi culturali” care duc spiritualitatea estică în librăriile şi amfiteatrele vestului.

Leons Briedis: Cred că este necesar să menţionez că relaţiile literare dintre Letonia şi România încep în anul 1882, când în revista „Pagalms” („Curtea”) cu pseudonimul Carmen Silva apar „Cugeterile unei regine” ciclu de aforisme, maxime şi cugetări, ale reginei Elisabeta din România (1843 – 1916). Prin anii `20

ai secolului trecut, unul dintre cei mai populari poeţi ai noştri, Ianis Rainis (1865 – 1929) a tradus şi publicat din creaţia lui N. Bolintineanu. Prin 1959 a apărut o culegere de versuri a lui Eminescu tradusă, din păcate, prin intermediul limbii ruse. La fel prin intermediul limbii ruse sunt traduse şi editate lucrări din operele lui M. Sadoveanu şi Eugen Barbu, precum şi alte bucăţi de proză apărute în presa letonă. Apar de asemenea, în revista „Literatūra un māksla” („Literatura şi arta”) balada „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”. Din păcate însă, toate aceste traduceri sunt făcute prin intermediul limbii străine, de aceea sunt departe de original. Mie, ca om care posedă limba română, mi-a revenit rolul de a fi un „deschizător de drumuri” al culturii şi literaturii româneşti în Letonia. De 40 de ani mă ocup cu traducerile din română şi acest lucru a devenit o parte componentă a creaţiei mele poetice. Am tradus până în prezent peste 20 de cărţi (toate proiectele sunt finanţate de statul leton - n.n.), având nespus de multe publicaţii prin presa letonă. În majoritatea cazurilor sunt culegeri de versuri. Pe de altă parte am tradus şi editat şi basme populare româneşti, doine, balade, eseuri şi romane. Am tradus şi publicat peste 100 de autori, începând de la doine, balade, Eminescu şi Arghezi până la autorii din timpul de astăzi. Fireşte, fiind poet, prefer să traduc culegeri de poezie. În prezent este gata şi aşteaptă lumina tiparului o antologie întitulată „Poezia română a secolului XX”. Am nevoie numai de oarecare suport finaciar din partea României.

Cu toate că ne deosebim prin poziţia geografică, lingvistică şi istorică, venim din acelaşi izvor al valorilor europene. Deşi, noi letonii, trăim sub aureola suedeză, germană şi ungro-fină, spiritual noi suntem mai înrudiţi decât s-ar putea crede la prima vedere. Folclorul nostru, creaţia noastră populară are nespus de multe afinităţi cu tradiţia predacică şi tracică. Avem cu voi cu mult mai multe afinităţi spirituale, decât cu cel al populaţiei din jurul nostru (din bazinul mării Baltice; germanii, estonienii, suedezii –n.n.). De origine noi nu provenim de aici, din bazinul mării Baltice. După unele versiuni istorice, strămoşii noştri au sosit aici pe la începutul erei noastre, de undeva de pe teritoriul hindus. Dar nu poate fi exclus şi faptul că ne tragem din Tracia. Fireşte că miile de ani care au trecut până acum ne-au îndepărtat unii de alţii. De aceea eu, cel pe care-l numiţi „diplomat cultural”, mă simt mai curând ca omul care încearcă să lege legăturile rupte, rădăcinile spirituale dintre noi. Caracteristic pentru noi este setea şi dorul spiritului de armonie şi de frumos, dorul de sacru şi mitic, dorul de orfismul care ne alimentează fiinţa cu eterna energie de viaţă.


Deşi ne exprimăm în diverse limbaje poetice, multe dintre cărţile marilor români au influenţat mult viaţa noastră literară. Aş numi doar câteva nume (ceilalţi autori, rog, să mă ierte!): Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Grigore Vieru. „Cuvintele potrivite” ale lui Tudor Arghezi, pe care eu am editat-o în 1975 la Riga a introdus un val nou în literatura noastră calmă şi sobră. Cartea lui Lucian Blaga „Sienāžu pārdevējs”(„Vânzătorul de greieri”) care a văzut lumina tiparului în anul 1982 s-a dovedit a fi aproape de sufletul nostru şi nu numai prin metafora poetică, panteistă şi existenţialistă, ci şi prin gândirea filozofică şi estetică. În schimb cartea lui Grigore Vieru „Piektdienas zvaigzne” („Steaua de vineri”) ne-a surprins prin marea ei simplitate şi profunzime, prin imaginile plastice şi sugestive, prin muzicalitatea frazei poetice, prin idealurile spre care aspirăm cu toţii şi care ne reanimează legăturile strânse dintre natură şi soartă. Secretul succesului lui M. Eminescu şi Grigore Vieru, cred eu că se află în acestă simbioză cosmogonică dintre om şi natură, cosmos şi existenţă. Dar cea mai mare surpriză am trăit-o la editarea cărţii lui Nichita Stănescu „Nekas nav cits” („Nimic nu este altceva”), apărută în 1977. Acest volum nu prea mare de versuri s-a integrat surprinzător de organic în procesul nostru literar. Poeţii care aveau pe atunci 20-30 de ani au declarat autorul „Necuvintelor” ca părintele lor spiritual. E un caz de excepţie în literatura noastră.

Paul Gorban: Totuşi să ne întoarcem la problema traducerilor. În ce măsură traducătorul îşi dă în vileag gândirea şi spiritualitatea prin actul traducerii. Sau, cum comentaţi intersecţia dintre eul traducătorului şi eul celui tradus.

Leons Briedis: Traducerea nu este o transpunere mecanică dintr-o limbă în alta, ci este un proces creator în care lucrezi în mod deosebit cu spiritul şi limba ta, iar traducerea lasă urme adânci în viaţa şi poetica ta. După mine, traducerea nu este o profesie, ci o soartă poetică. Nu este atât expresie cât revelaţie. Traducând te cufunzi din ce în ce mai adânc în limba ta. Traducerea este un alter ego al tău. Posibilitatea unică de a fi un alt „eu”. De aceea orice traducere ar trebui să devină o parte componentă a procesului literar de la noi. Spre regretul meu acest lucru se întâmplă mai rar decât mi-aş dori. Dar totuşi, câteva culegeri au avut această rezonanţă. Printre ele, aş pomeni culegerile lui T. Arghezi, L. Blaga, N. Stănescu, A. Blandiana, G. Vieru, S. Augustin Doinaş, G. Naum, M. Dinescu, M. Sorescu, pe care le-am

editat în volume aparte şi care au avut priză atât la critici, cât şi la cititorii noştri.

În limba letonă versurile lor sună atât de organic încât sunt şi tot odată nu sunt poeme scrise în letonă. Aceste traduceri sunt de-a întregul creaţii letone, în aceiaşi vreme ele mai sunt şi altceva. A fi şi a nu fi în acelaşi timp letone, după părerea mea, este cel mai important la traducerea textelor dintr-o limbă străină în limba ta. Sau cum spunea scriitorul argentinian J.L Borges: „Shakespeare se asemuie cu toţi oamenii, exceptând faptul că el se asemuie cu toţi oamenii”. Şi Nichita Stănescu doar spunea că „Nimic nu este altceva. Eu sunt tu”. Iar eu ca traducător aş mai adăuga: „Şi tu eşti eu. Şi noi împreună suntem Totul”.

Paul Gorban: Să vorbim şi despre poezia dumneavoastră. Ea este catalogată de exegeţi drept una încărcată de tonuri metafizice. Mulţi critici români vă situează poetica sub zodia doinelor însă, pe bună dreptate, alţii spun că de fapt filonul metafizic vine, ce-i adevărat tot din folclorul Letoniei, deci dinspre tradiţie, doar că sub zodia dainelor. Pentru cititorii noştri v-aş ruga să ne precizaţi diferenţa dintre doina românească şi daina letonă.

Leons Briedis: Poezia populară letonă, ca şi cea românească este sacră, sfântă, irepetabilă şi incomparabilă. Prima oară ea a fost adunată şi editată de către folcloristul Krişiānis Barons (1835 –1923). El le-a defini cu numele de „daine” în scopul de a accentua originea tracică a balţilor, rădăcina ei sanscrită şi europeană. Cu poezia populară letonă cititorul român poate face cunoştinţă în culegerea întitulată „Daine letone”, editată la editura Hiperion din Chişinău, 1990 în traducerea soţiei mele, Maria Briede - Macovei, cu note, comentarii şi prefaţă suficient de amplă. Este o traducere despre care aş spune că este atât românească cât şi letonă.

Fiecare popor e mândru de moştenirea creaţiei sale. El va susţine că posedă cea mai frumoasă comoară din lume şi va avea perfectă dreptate, deoarece el nu va contesta creaţia altui neam, ci va accentua particularităţile caracteristice ei: de-a fi incomparabilă, irepetabilă şi veşnică. Şi ori de câte ori vom caracteriza o creaţie populară cu calificative superlative, vom avea dreptate căci vom accentua doar valoarea ei naţională ca parte componentă din tezaurul mondial. Şi apoi, nu trebuie să uităm că, la multe popoare prima formă a destinului uman, a fost totuşi poezia populară.

Poezia populară letonă e un fenomen surprinzător şi misterios. Misterios prin expresia lirică şi metaforică, condensată într-o formulă


magică de patru rânduri care cuprinde şi exprimă veşnicia şi infinitul: Cine cântu l-a cânta,/ Cine graiu l-a învăţa; / Cel ce stelele va număra,/ Spuma mărilor va aduna. Surprinzător prin modul de interpretare al vieţii omului, a naturii şi aştrilor cereşti, prin existenţa unei modalităţi de gândire filozofică, a unei poetici moderne şi prin structura textului extrem de arhaică.

În cartea sa „Munca şi ritmul” cercetătorul german Biuher, citind notele de călătorie prin Letonia ale unui compatriot de al său din secolul XVIII, scria: „Pe vremea secerişului am dat peste numeroşi cosaşi, care îşi însoţeau mişcările cu nişte cântări ritmice şi surprinzătoare. Preotul (luteran - n.n.) îmi explica însă că aceste cântece sunt cântecele păgâne (în sensul de rural) ale băştinaşilor...”. Cu alte cuvinte este vorba chiar de poezia populară care poartă numele de „Daine letone”.

Dainele au apărut în cele mai străvechi timpuri şi sunt memoria preistorică a neamului nostru. Unii astronomi afirmă că o daină letonă din aşa zisul ciclul „Soarelui” ar fi apărut prin sec. III î.e.n. deşi dainele sunt la fel de străvechi ca şi „Rigveda”, strămoşii noştri nu le-au înveşnicit prin pergamente şi nu le-au încrustat în piatră, ci le-au păstrat în cântece, dansuri şi portul naţional.

Dainele se cântau zi şi noapte, în zile

de lucru şi la sărbători, însoţindu-l pe om de-a lungul existenţei sale, de la primul strigăt al unui nou-născut până la cea din urmă suflare a celui care pleca în nefiinţă şi mai departe – în lumea spiritelor: Cântând mă nasc,/ cântând cresc,/ cântând viaţa mi-o trăiesc,/ cântând Laima eu văzui / în grădina domnului. (Laima este aici zeiţa fericirii, iar grădina domnului în mitologia populară este o entitate „păgână” şi precreştină).

Poezia populară „se năştea, creştea, trăia odată cu omul, iar după moartea acestuia, îl însoţea pe cântăreţ în lumea spiritelor”, dincolo de linia orizontului, la Măicuţa Soare (în letonă ca şi indoeuropeana veche „Soare” este de genul feminin; o relictă a matriarhatului), iar Luceafărul (în letonă –Auseclis) este un personaj ceresc foarte important care se căsătoreşte cu fiica Soarelui. Dainele aveau cele patru vârste în cele patru anotimpuri, cu cele patru coloraturi ale vocii omeneşti; de la cele mai luminoase de bucurie, primăvară şi copilărie - până la plecarea omului în lumea spiritelor, conturate în ciclul numit „daine mitologice”. Viaţa şi moartea nu sunt prezentate separat, ci ele există ca o viaţă ce se prelungeşte şi care se deosebeşte de cea terestră prin existenţa spiritului în cer şi soare. Ar trebui menţionat că, creaţia populară atât letonă, românească cât şi haikuurile japoneze, respiră şi funcţionează direct în cadrul naturii.


Natura determină tonalitatea şi optimismul lor. În cadrul naturii nici un sentiment nu este tragic sau pesimist, ci este mereu plin de vervă, viaţă şi vitalitate. Este mereu, ca şi natura, în mişcare, schimbare şi transformare, mereu în devenire. Aceste poeme miniaturale de patru rânduri se cântă permanent, peste tot şi pretutindeni. Avem o frumoasă tradiţie, sărbătoarea cântecului şi dansului care are loc odată la patru ani (inclusă şi în analele UNESCO) şi care semioficial/clandestin a început în 1864, când Letonia încă era sub jugul Rusiei ţariste. Arta corală la noi este deosebit de populară. Colective întregi de prin toată Letonia se adună de ziua cântecului şi dansului şi adunaţi în colective de câteva zeci de mii de oameni, uneori până la 40 - 50 de mii, cântă la unison. Toţi acei care au vizitat Letonia în aceste zile de sărbătoare sunt copleşiţi de măreţia şi grandoarea lor, de spiritul colectiv ca un singur organism monolit al unui neam, ce s-a păstrat prin veacuri.

Avem cam peste un milion şi jumătate de cântece din care se formează şiragul solar de daine. Fiecare cântec începe, urmează şi se sfârşeşte într-o anumită succesiune. Cântăreţul este obligat să le cânte în aşa fel, încât cântecul să coincidă cu evenimentul. Cântăreţul nu are voie nici să le anticipeze nici să le întârzie. Astfel, depinde de măiestria, gustul şi imaginaţia cântăreţului, una şi aceeaşi daină, cântată în contexte diferite – la locul şi timpul potrivit – devine o modalitate de creare a noi sensuri, metafore şi subtilităţi. Aşa cum e însăşi viaţa sau cum cel puţin era ea în mediul civilizaţiei rurale, în culmea de înflorire a dainelor, când existenţa lor se desfăşura în cea mai strânsă legătură cu natura, universul şi cosmosul, de unde îşi trag rădăcina de origine tradiţiile şi obiceiurile creaţiilor populare.

În acelaşi timp o daină, măiestrit rotunjită, perfectă şi independentă ca un mărgăritar din şiragul lung şi mare, de peste un milion şi jumătate de daine, ruptă de context, deseori pare neînţeleasă şi chiar absurdă. Polivalenţa lor semantică, datorită formei lor perfecte şi gândului bine închegat, e în directă dependenţă de contextul cântat. În câteva cuvinte, dar foarte sugestive, daina e în stare să dea o caracteristică multilaterală subiectului ales, în stare să ne dezvăluie o lume plină de vrajă şi farmec, capabilă să pătrundă în sufletele noastre şi să ne emoţioneze.

Creaţia întotdeauna a avut scopuri educative. Cântecul popular e în stare să afirme binele, să nege răul, să învinuiască şi să pedepsească pe cel ce încalcă legile fiinţării, să-i îndrume pe cei abătuţi din cale şi să-i ocrotească pe cei slabi şi orfani. Dainele sunt Codul rural de

legi pentru cunoaşterea şi comportarea omului în sânul naturii. Sunt ca o zicală, maximă sau aforism poetic. Din păcate însă, noi nu le mai receptăm azi ca putere educativă, ci doar ca nişte imagini frumoase şi sugestive. Iată un exemplu extrem de grăitor: Trecui crângul de argint,/ Nici o ramură n-am frânt;/ De-i frângeam o rămurea,/ Pădurea m-ar arginta.

În daina de mai sus „codrul de argint” este graiul nostru, iar „a frânge o ramură” înseamnă a-i călca legea, ordinea lui şi versul „Pădurea m-ar arginta” are sensul de pată a ruşinii, semn de încălcare a legii codrului de argint, a graiului şi tradiţiilor.

Dainele se cântă oricând şi oriunde. Le cântau cu mic şi mare. Le cântau până oboseau. Şi fiecare cântăreţ avea în zestrea sa până la câteva mii de cântece. Le cântau, unindu-le prin subiect, temă sau tradiţii, unindu-le în cicluri convenţionale, cântecele „le depănau în ghem”, ca „să le dezdepene” (să le descânte) când s-a face primăvară.

Deşi există pe la un milion şi jumătate de daine (la peste un milion şi trei sute de mii de letoni - n.n.), letonii vor zice că există numai prima şi ultima daină, iar celelalte sunt sfârşitul primei şi începutul celei de a doua daină, fapt care le aseamănă mult cu eposul.

În rândurile de mai sus spuneam că dainele se cântă „depănându-se ghem”, iar„ cufăraşele pline de cântec” se păstrează în grădina cea cu trandafiri, în urzică sau bălegar – în dependenţă de tematica lor. Dainele întotdeauna au fost izvorul nesfârşit de inspiraţie pentru om, pentru că le puteai singur ticlui, sau învăţa de la măicuţă, de la tăicuţă, de la soare, de la luna (în gen masculin! – n. n.) de la tei şi privighetoare, de la Măicuţa Crângului, Vântului, Soarelui, Mării, Pământului etc.: Cântă-mi maică,/ Cântă-mi mult,/ Să stau cântul să-l ascult:/ De la pâne de la soare / Pe – nţelesul dumitale.

Orice lucru şi fenomen în daine devine însufleţit, creând astfel un şir de spirite şi zeităţi care sălăşluiesc atât în împărăţia cerului, cât şi în lumea pământeană şi subpământeană. Şi aceste zeiţe, fiind la chip şi asemănare „cu măicuţa ” soare, se deosebeau prin faptul că erau înzestrate cu o putere magică caracteristică antropomorfismului din Grecia Antică.

Dainele se cântau mereu şi pretutindeni, iar melodia lor e în raport direct cu ritmul muncii rurale. Melodia – ba în ritm săltăreţ, ba cu modulaţii calde şi lirice de legănare (ligo) – nu era decât o însoţitoare pioasă care venea din urma textului poetic şi metaforic cu scopul să-i înlesnească memorarea lui.

Pe vremuri adevăraţi popularizatori ai dainelor erau colindătorii care, cutreierând


în lung şi-n lat Letonia, învăţau cântece noi şi intrând din casă în casă, cereau voie să cânte „Cântecul Domnului Dumnezeu” (aici Dumnezeu este un nume „păgân” şi precreştin ca şi în mitologia hindusă de altfel). Şi după ce cântau un şir de cântece le dădea câtea o bucată de pâne. Iar dacă gazda auzea vre-un cântec nou, îl invita pe cântăreţ la masă, îi ospăta şi învăţa cântecul nou de la el.

Dainele exprimă sensibilitatea spiritului de a cunoaşte, de a vedea şi simţi lumea, atât din nemijlocita sa apropiere, cât şi din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii.

Universul strămoşilor noştri excludea noţiunea apocaliptică a morţii. Moartea era receptată ca ceva inevitabil, dar nu tragic. Ea era ca o reîntoarcere acasă, la sânul universului, la măicuţa soare, la măicuţa pământului, a valului, a cimitirului...

În poezia noastră populară toate spiritele funcţionează viu, dumnezeu este mereu alături de lună, natură şi soare: La Palatul de argint / Trei porţi erau:/ Pe una Luna intra,/ Pe alta Soarele,/ Pe-a treia Dumnezeu/ Călare pe calul său.

Dumnezeu în dainele letone e nume propriu şi nu forţă supranaturală. De multe ori el este prezentat ca cel ce menţine ordinea în cer, patronează holdele, coboară pe pământ lunecând pe deasupra lanului de grâu, îmbrăcat în hlamidă lungă şi cenuşie, poalele căruia, atingându-se de spicele de grâu, ca albinuţa poleniza „ lanurile din spice de aur”.

Puterea creaţiei populare constă în unitatea dintre natură, om, cer şi pământ, unitate care creează un stil orfic, astrologic, cosmogonic şi oracular. Unitate care nicicând nu se învecheşte, ci face ca poezia populară să fie transparentă, transcendentă, modernă şi actuală. Creaţia populară reprezintă cel mai autentic mod de exprimare a adevărului, răspunzând celor mai mari nevoi ale omului.

În daine omul se află în sânul naturii mamă, cu legi perene, cu principii orânduite şi stabilite de străbuni după cer, lună, stele şi soare. Omul este ordinatorul acestei lumi prin cunoaşterea ei şi oriunde nu s-ar afla el: în cer, mare, pământ, sub pământ, în soare - el este mereu acasă, fiind pretutindeni însoţit de şirul mare de măicuţe. Oriunde nu l-or duce paşii de acasă în lume el mereu va ajunge la măicuţa vântului, cerului, soarelui, pădurii, mării, valului, pământului... Stabilind astfel o legătură strânsă de rudenie cu cele mai inexplicabile şi depărtate fenomene din natură şi univers, dainele vor deveni un adevărat sistem de educaţie şi învăţământ pentru om. Antrenându-le memoria, transformându-i în copii ageri şi isteţi, dainele erau în stare să înlocuiască cartea

şi şcoala, fiind multă vreme singurul mijloc de educaţie al civilizaţiei rurale. Stabilind în aceeaşi vreme o legătură armonioasă între existenţă, natură, univers şi lumea înconjurătoare sunt ca elixir şi remediu pentru restabilirea echilibrului sufletesc. Iar, dacă veţi privi cu mai multă atenţie poezia populară ca formă încadrată în chenarul frumuseţii şi armoniei naturii, veţi observa câtă energie şi vitalitate poate sorbi omul din ea. Căci poezia populară este puterea vieţii, umple sufletul de viaţă şi vitalitate, în aşa fel încât nu mai rămâne nici un loc pentru crize şi depresii.

Poezia populară letonă, ca orice creaţie populară din lume, este surprinzătoare prin marea varietate tematică, prin expresia artistică plastică şi sugestivă, laconică şi concisă, concentrată în trei, patru, cinci, şase şi (foarte rar) mai multe rânduri.

Ciclul de un milion şi jumătate de daine letone sunt clasificate după vârsta omului şi după ciclul solar. Este un ciclu (pe la 44.000) despre munca păstorului şi plugarului în cele patru anotimpuri ale anului.

Munca pentru lumea rurală e temelia temeliilor, condiţia umană a existenţei. Munca nu numai că înfrumuseţează plaiul şi casa, ci îl înnobilează şi pe cel ce munceşte: Hei, fecioare-surioare,/ Pe plugari să-i îndrăgiţi,/ Că la mâini şi la picioare / Sunt ca merii înfloriţi.

Dainele au salvat populaţia letonă de asimilare. Letonia fiind o colonie a imperiului rus, de teamă că vor dispărea limba şi neamul de pe faţa pământului, spiritele iluministe de la răscrucea secolului XIX - XX au lansat un apel către populaţie ca să culeagă şi să trimită dainele pe numele lui Krişiānis Barons la Moscova, care slujea pe atunci guvernator la moşia lui Stankevici (un nobil rus) şi n–avea dreptul de a trăi în ţara sa. Sute de mii de stoluri au luat calea din Letonia spre Moscova.

Selectându-le, sistematizându-le şi editându-le la tipografia din Ielgava – orăşel nu departe de Riga (unde pentru prima oară văzu lumina tiparului Nr. 1 al „Glasului” în grafie latină; ce coincidenţă!), în viaţa poporului leton s-a produs un moment de cotitură istorică - acest proces a dat imbold renaşterii şi formării poporului leton ca stat şi ca naţiune.

În toate timpurile sunt perioade istorice, când o generaţia sau alta vine cu declaraţia, că creaţia populară şi tradiţiile sunt fosile şi exponate de muzee, demult depăşite de vreme. Dar, în cazuri extreme de crize şi situaţii depresive, pline de degradare, reînvie deodată această moştenire spirituală care vine şi ne animează, ne întremează şi ne scoate iar şi iar din toate crizele posibile şi imposibile; mintale, spirituale, existenţiale. În timpul independenţei


naţionale, când eram ameninţaţi cu tancurile sovietice, noi cântam dainele letone, prin care simţeam puterea şi unitatea naţională. Astfel putem afirma că, cu cântecul popular, noi am învins tancurile sovietice.

Paul Gorban: Poezia şi credinţa, poezia şi muzica, poezia şi familia, poezia şi gândirea, toate acestea formează taina marelui univers creaţional în care vă identificaţi. Dar totuşi cum aţi defini dumneavoastră starea poetică?

Leons Briedis: În primul rând eu aş vrea să vorbesc despre starea poetică aşa cum o văd eu. Poezia nu poate fi o copie fotografică a naturii şi realităţii dar nici irealitatea deplină ea nu poate fi. Ea este starea de cuget şi spirit, realitatea unică, inexprimabilă prin alte forme ale creaţiei. În acest sens îmi amintesc de doi pictori de ai noştri care, plecând în Balcani să picteze şi dând peste natura care era mai frumoasă ca orice compoziţie şi culoare a artei plastice, s-au întors acasă, fără să picteze nici un tablou. „Natura este atât de superbă, îmi ziceau ei, încît nu am putut picta nimic”. „Ei, vedeţi, le zic eu, acuma puteţi înţelege, de ce în Balcani numai arta poetică poate să mai funcţioneze”. Deci poezia este în stare să exprime inexprimabilul în alte domenii ale artei noastre. Dar pănă la urmă, nici cuvântul nu este în stare să exprime întregul fond de emoţii şi impresii. În asemenea situaţii, poeţii devin romantici şi suferă din cauza inexprimabilului. Este o boală metafizică a multor curente literare care s-au cufundat în supra-realism, cubism, futurism, expresionism etc.

Lumea a experimentat toate mijloacele iar azi, obosită, a renunţat la metafora cosmogonică, care este însăşi esenţa poeziei. După mine, secretul poeziei populare letone, româneşti, a lui M. Eminescu şi G. Vieru constă anume în acestă poetică cosmogonică, în puterea ei de a stabili legătura între eul liric, natură, cosmos, cer, lună, stele şi soare. Poezia are realitatea sa poetică, care e mai cuprinzătoare şi mai copleşitoare decât orice altă creaţie, ea este profetică, cosmogonică, orfică şi demiurgică. Poeţii provin de la profeţii care ştiau să citească în cer, lună, stele şi soare. Nu degeaba atât în România, cât şi în Moldova poetul este cartea de vizită. Potrivit lui Platon poeţii sunt păsărarii care ştiau să descifreze izvoadele vechi, iar în zoroatrism poeţii şi azi sunt fiinţele la mormintele cărora vine lumea ca la profeţii ce le pot dezvălui secretele de viitor ale vieţii.

Paul Gorban: Sunteţi un important editor peste graniţă, traducător şi redactor

de revistă. Mă refer la revista „Centaurul. Secolul XXI”. Ce notă are această apariţie în Letonia? Ştiu că revista are tradiţie, fiind publicată încă din 1992.

Leons Briedis: Eu, de fapt, de mic visam să editez o revistă a mea. Prin clasa a cincea „editam” caietele şi le transformam în reviste. Scriam în ele articole, desenam, publicam versuri şi proză etc. „Editasem” astfel vre-o 20 de caiete/ reviste. De aceea, după independenţă, când fiecare putea să-şi exprime sinele, fireşte că eu m-am gândit mai întâi la revistă. Cu atât mai mult, conduceam revista „Grāmata” („Cartea”) care coincidea cu spiritul de eliberare naţională şi devenise extrem de populară. Dar ca o fire independentă, am părăsit-o, înfiinţând cu Maria, revista şi editura noastră proprie. La baza de formare a revistei noastre am luat ca model revista românească „Secolul XX”, cu care crescusem şi ne maturizasem ca oameni de cultură, atât eu cât şi Maria. Revista noastră se numeşte „Kentaurs XXI”, iar editura -„Minerva”. Lucrul la editarea revistei şi a cărţilor ne-a făcut să fim la curent cu tot ce se întâmplă în societate. Este ca şi cum am fi ţinut degetul pe pulsul tuturor evenimentelor de la noi şi din lume. Autorii noştri erau profesori din toată lumea. Mulţi dintre ei au scris special pentru revista noastră şi de aceea ea se află în multe biblioteci din lume, inclusiv şi în biblioteca Nobel din Stockholm. Multe dintre materialele publicate sunt incluse în programele de învăţământ. Studenţii se folosec de materialele revistei noastre la scrierea lucrărilor de curs şi de diplomă. Pentru editarea revistei „Grāmata” mi s-a acordat Premiul de stat, iar pentru activitatea mea de poet, traducător şi editor am fost decernat cu Ordinul naţional al statului leton independent „Trei Stele”. Mi s-a conferit bursă pentru merite şi am fost primit şi ca membru de onoare în Academia de Ştiinţe din Letonia.

Prin editarea cărţilor şi revistei noi vroiam doar să participăm la educarea noii generaţii. Vroiam ca ei să fie oameni cât mai culţi, mai docţi şi mai înţelepţi ca noi. Lucrul la revistă şi editarea cărţilor ne-a deschis deodată o lume nouă, o realitate care există dincolo de această realitate depresivă în care trăim. Este o experienţă de viaţă absolut nouă, pe care noi o transcriem într-un amplu studiu alcătuit din trei volume. Primul volum „Prezent infinit şi etern” a apărut deja la Riga în anul 2008. În prezent lucrăm la volumul doi întitulat „Întruparea universului în Cuvânt”. Şi pentru volumul trei avem deja materialele adunate. Rămâne să ne rugăm de soartă ca să ne dea timp să le putem duce pe toate la bun sfârşit. Pentru aceasta avem nevoie de timp, de mândrie şi răbdare.


Bogd

an F

edere

ac

Ultima gură de aer

hai să lăsăm deoparte beţiile, fumatul and others,bunică-miu a murit la 71 de ani de cancer pulmonar.când a hotarât că-i gata, a cerut să fie decuplat de la aparatul de oxigen,s-a întors pe-o parte si a început să cânte un cântec de adormit,cândva copiii, acum durerea din noi.să fii dependent de aer e natural,să nu îti fie de ajuns cel ce te încojoară,duce la moarte.şi a iubit-o pe bunică-mea 48 de anişi a iubit-o mult, cât să facă 7 copiicare s-au iubit mult şi i-au făcut nepoţicare iubesc mult, uniii-au dăruit strănepoţi, cei pe care i-a cunoscut se jucau cu masca de oxigenşi îi trăgeau drenele.în agonie vroia să fumezeşi frate-miu, mai mare, îi întindea o ţigară neaprinsăla care batrânul se uita lung şi refuza:şi ce, crezi că voi fuma? nu vreau să mor;am văzut-o, e urâtă şi nu am vrut să o iau de mânăcând m-a invitat la dans cu masca mamai-tii la nunta noastră.când a refuzat să ne vorbească mai mult despre îngeri, moarte şi dumnezeipe care o viaţa întreagă i-a pomenit cu du-te-n dumnzeii mă-tii!ne-am dat seama că îngerii există,îngerii veghează din cer, nu dintre noi, de pe pamânt.

Mouse Liric


nu mănânc şi nu dorm

acelaşi eu şi manieramea insuportabilă. furtunăcare ne îngroapă într-un sicriu neîncăpător

chiar nu mai conteazăe la fel de personal ca atunci când eşti înjurat de mamătextul acesta se vrea acea mână de ajutoruneori satisfacţie care să te scoată din starea de căcat în care te afli

eşti la fel de slabă ca înainte să te îngraşi-am reuşit să te fac să mai zâmbeştite rog, şterge puţin obiectivul webcamuluiacu nu-ţi văd ochiinoaptea nu o văd pe sor-ta când face sexdar ţie-ţi aud lacrimile„i wish i could be close to you”iar gândurile mele fredonează„so close nomather how far”pot să zicsuntem pe aceaşi lungime de undădar prindem posturi diferite

de data asta nu am înţeles nimicnici noapte bunănu am avut nici un sărut cerşitnu am câştigat nici ploaia la cărţi

în loc de motto, vorbele lui Rzv:RzV SyW: ce mai aştepţiRzV SyW: eu nu am mai acris de o lunăRzV SyW: şi încerc să evitRzV SyW: e ca la labăRzV SyW: când îţi dai drumuRzV SyW: păi curge frate

când emoticonurile cunosc cel mai bine sentimentele

nu noicuvintele noastre se îndrăgostescşi televizoare cad de la etajul patru

te privesc printr-o sticlă goalăsă realizez ce pierd noapteacând tu dormi singură şi tristă pe-un pat de spitaliar dimineaţa râzi cu copiii din salonfaţa ta nu ar exista fără zâmbetnici bere fără alcoole axioma pe care unii încearcă să o demonstreze

nici mările din jurul pupilelornu ar exista fără lacrimile ce le curăţă

iubind fără permis categoria A pe două picioareculegi momente de tăcereşi ţeşi o tăcere mai mare cu care te înveleştiîn nopţile de toamnăcând emoticonurile au obositînaintea cuvintelor


Vasile Iftime

Astfel

Ca să omori o pasăre este nevoie de trei pietre:cu prima piatră poţi strivi cântecul,cu a doua piatră poţi strivi zborul,cu a treia piatră poţi strivi viaţa.În iarbă, trei pietre:una cântă,alta zboară,alta culege cuib.Ca să omori o dragostetrebuie să se facă noaptepe toate feţele pământului,în loc de cer,deasupra,o grindă.Lumină atârnată în ştreang,muzica se încâlceşte pe o suveică,moartea, împăturită pe din patru, într-o scrisoare.Apoi,dumnezeu scutură vorbe,apoi, cineva culege nisipul,apoi, se închid ochii,nimic mai simplu.Nicio diferenţă într-o cochilie goală de melc şi o coajă de nucă.

Ca să omori o pasăretrebuie să te ridici deasupra pământului.

Şotron

La început dragostea are aripile cusuteprecum pleoapele pruncului înainte de naştere,precum melcul ascuns într-o cochilie de inimăsătul să mai fie amăgit cu descânteceînchipuite pe fiecare limbă de clopot,precum sâmburele dintr-o piersică în care noaptea se simte bine mersi ziua în amiaza mare,la început dragostea este ca floarea de răsărităcu ochii în oglindă cât să ştie că nu suferă de singurătate.

Mai apoi,totul se întâmplă ca o eliberare de păsări.

Draga mea,imaginează-ţi fluturi cu aripile subţiri înălţând baloane colorateîntr-un bloc de desen,un colţ de soare în partea de sus a paginiişi nişte nori de cerneală pelikanlipiţi cu degetul mic pe cerul format A3(semn de fericire pe hârtie velină).Apoi, imaginează-ţi o ploaie,blocul se udă,desenele curg pe parchet,pe covor,dezlegate,mai mult decât nişte urme ce nu ştiu să respire prin rouă.Desene multicolore pe fereastră până în vârful brazilor,


Draga mea,imaginează-ţi cum umplem pagini întregi de copii,iar o voce ne spune:- Lăsaţi-i să vină la mine.

P.S.Soarele aşteaptă cu un foarfece de luminăpe marginea ciubărului cu apă caldă.

O hemoragie albă

Un om de zăpadă nu moare niciodată sub ochii copiilor,el aşteaptă să vină noapteaprecum actorul căderea cortineisă poată îngenunchea în el însuşi. (Moartea în somn este ca o plecare prin vecini, iar visul, o mare ascunsă într-o cochilie de scoică.)

Un om de zăpadă nu se topeşte aşa, pur şi simplu, el plânge.Lacrimile, un rimel ieftin, brăzdează obrazul.Uneori transpirăcând se priveşte cu soarele în ochi, alteori, are emoţii,tremură, face febră…simptome ale omului de zăpadă care iubeşte.

Un om de zăpadănu este o hemoragie albăîn luna martie.Priveşte norii,un dans alb,desculţi,în cer,deasupra pământului.

Şi câte mai sunt

Aproape o mie de scrisori în jumătate de anŞi, doamne, câte mai avem să ne spunem!Cuvintele ca o respiraţie, ca un lapte cald, dulce,pe buzele pruncului.Cuvinteleîn cutia poştală –ouă de pasăre, zborul loveşte cu cioculpe taste

cât să adune cuib deasupra lumii.

La început ne citeam fără întrerupereşi o luam mereu de la capăt.Citeam până şi spaţiul alb de zăpadă…Literele, sănii trase de câini spre cercul polar.

Mai târziu, scrisorile –acoperământ de lumină, pagina – o câmpie A4în luna martie.

Acum, le ştim pe de rost,simţim cum se scriu după cum ne bat inimile,inimile bat ca nişte aripi de porumbella porţile cerului.La noapte le vom aştepta să se aştearnă aidoma frunzelor toamna.Chipul nostru pe nisip –scrisori peste care marea nu poate trece.

Lacrima lui Noe

Noapte de toamnă şi ploaie.Cafeaua sângereazăpeste cioburi de memorie,felia de pâine plânge a jertfă pe ştergar alb,lumânarea se aprinde odată cu fiecare respiraţie,linişteataie linia vieţii în podul palmeicu muchiile unui zar.Pe fiecare faţă, 7 puncte negre.Dacă uiţi ziua de ieri, mai arunci o dată.Cauţi ziua de mâine?Îl rostogoleşti cu toate cele 6 feţespre cer.Incertitudine ca-n lama cuţitului:gândeşti,şopteşti, râzi în timp ce ei îţi desenează semne în podul palmei.La porţile cerului,un om bun ciopleşte corabie.Nu-ţi pasă.Împătureşti inima în ziareca pe un trofeu câştigat la roata noroculuişi mai arunci o dată.


Nico

leta P

opa

Scurt eseu despre existenţă

Nu ştiu mai nimic despre călugări. Şi, la urma urmei, nici nu mă interesează. În lume e un haos total. Nu cred într-o ordine absolută, nu cred în echilibru, poate doar în iluzia lui. Nu cred în cei care se autocontrolează, care cred că sunt stăpâni pe propria fiinţă. Nu cred în cei care practică abstinenţa, nu cred că mulţi dintre cei care trăiesc în păcat îl iubesc pe Dumnezeu mai puţin decât cei mai mari asceţi ai acestei lumi. Cred mai degrabă într-o viaţă de artist, de boem, nu de contemplare, ci de trăire dureroasă a existenţei, de implicare în iluzie şi păcat până la contopirea totală cu neantul (şi cu toate acestea o viaţă de sfânt).

E dureros să vezi cum fiecare dragoste de pe acest pământ, trăită cu intensitatea sfârşitului, se umple de riduri, îmbătrâneşte, se urâţeşte şi în cele din urmă dispare. Dar e înălţător să poţi găsi resurse pentru a trăi iar şi iar clipe extatice, fără a avea vreodată impresia temporarului, a trecătorului. Să te simţi stăpânul universului, să crezi că eşti începutul şi sfârşitul, iubirea absolută.

N-am înţeles niciodată de ce moartea creează panică, de ce trebuie să fii trist la o înmormântare şi vesel la o nuntă, când, în ultimă instanţă, pierderea libertăţii e mai întristătoare decât moartea.

Mi-am văzut bunica murind, plină de plăgi, lipsită de puterea de a se exprima, cu toate acestea, plina de viaţă, cu ochii arzând de dorinţa de a vorbi, de a trăi.

Nu cred în virtute, în sacrificiul în numele unei cauze mai mult sau mai puţin nobilă, dar cred iremediabil în iubire şi în acel banal, dar extrem de profund, “carpe diem”.


Umbra

Primul dumicat de pâine pe ziua de azi nu e al Bilmundei (lui Saramago), nici al nefericiţilor de la poarta bisericii. E al ei, al umbrei pline de idei. Ohoo... şi de-aţi şti voi câte idei, cât zbucium, câtă îndurare pot exista într-o umbră ...

O linişte apocaliptică puse stăpânire pe ea. Sărută icoanele şi când ajunse la cea a Sfintei Filofteia (care şi-a dat straiele săracilor, cum fac toţi sfinţii) se produse declicul. Mintea se goli de gânduri, sufletul se umplu de lumină. Nu, nu sunt vorbe goale îndrugate de prozeliţi. E realitatea aceea care îţi zburleşte părul şi-ţi deschide orizontul unei lumi necunoscute, în care, desigur, vei păşi doar dacă ai curaj. Şi ai, pentru că eşti Nicoleta. Tu ştii că a fi futută e doar o realitate nefericită, bizară şi dezgustătoare şi că a visa că eşti futută e o fantasmă dulce care te încarcă cu energie pentru activităţi mai practice. Întotdeauna genul acesta de fantasme e însoţit de ceea ce în mod curent numim “dragoste”. Adică te gândeşti la unul (sau la una) ca la fiinţa aceea pe care din milă, de frică sau pur şi simplu din plictiseală doreşti să o ajuţi: să-i aduci micul dejun la pat, s-o mângâi, să-i împărtăşeşti idealurile. Dacă faci toate acestea te simţi “împlinit”, adică ai şi tu un rost în lumea asta, nu mai eşti singur. Obligatoriu, în astfel de perioade n-ai voie să scrii, să ieşi în oraş, să ai tot felul de activităţi care te-ar putea îndepărta de fericitul obiect al dragostei. Dumicatul de pâine era, de fapt, un dumicat de chec, făcut în casă de o doamnă bătrâna şi simpatică care, îmi place să cred, mai are încă fantasme erotice. În tinereţe avea (trăia) doar nişte banale realităţi erotice lângă soţul sau amantul ei. Spun banale pentru că ele erau nimica toată pe lângă înfricoşătoarele, îmbucurătoarele şi cutremurătoarele reverii erotico-mistice de acum.

Avea dreptate Cioran când spunea că numai moartea şi sexul (dragostea?) te apropie de Dumnezeu (iată-mă emiţând şi judecăţi de valoare).

* * *

Umbra umblă de-a buşilea prin sufletele oamenilor. Îi înţelege exagerat de bine, le dăruieşte mai mult decât poate ea duce şi pleacă. Ei se trezesc, peste ani, loviţi, încrâncenaţi de viaţă, batjocoriţi, înfrânţi. Atunci îşi aduc aminte de ea. Nu, nu îi apucă regretul, nici nostalgia. Spun simplu: am nevoie de ea! Ea, care este balsamul tuturor rănilor, înfrângerilor, al comediei ăsteia de doi bani numită viaţă. O caută cu disperare. Mulţi o găsesc. O imploră să facă pentru ei diferite lucruri: să le facă copii, să le închine poezii, să se lase pătrunsă de pulele lor obosite ... Ea îi ascultă pe toţi şi din puţine, din foarte puţine cuvinte îi lămureşte. Le vorbeşte despre sfinţi care au avut o tinereţe tumultoasă până să primească harul, le povesteşte cum un important poet basarabean a devenit unul dintre cei mai mari duhovnici (ortodocşi) contemporani, le explică despre cât de important este să ai un “morcov existenţial”, o pasiune, o iluzie de care să te agăţi, motoraşul tău interior.

Ei pleacă mulţumiţi. După o astfel de discuţie unii devin scriitori,


alţii călugări, unii ajung să aibă performanţe în meserii mai tehnice, cum este ingineria hidraulică. Se simt mai puternici fără a fi făcut aproape nimic pentru asta.

Bucuriile, împlinirile lor, se contabilizează pe tărâmul unde “nu este durere, nici întristare, nici suspin” şi unde ea îşi ia micul dejun.

Păcatul

Să ai senzaţia c-ai fute şi-o piatră, şi-un fluture mort, şi-o rază de stea... Să trăieşti pentru pizdă. Să simţi că-ţi fierbe carnea pe tine, că nu mai eşti bună de nimic. Cu ce poţi contracara o astfel de stare? Cum poţi lupta împotriva cărnii când spiritul se confundă cu ea, când amalgamul cosmic al morţii face parte din tine? El are mâini cu degete lungi şi subţiri, la capătul lor raze de soare strălucesc.

Cum poţi lupta împotriva cărnii când ea e mai puternică decât tine? Cum poţi lupta împotriva ta? Ce sfinţi şi ce biserici, ce pasiuni şi hobby-uri te pot sustrage din ghearele ei? Ea păşi în sanctuarul desfrâului în speranţa unei morţi rapide şi definitive. Lămpile de cleştar se aprinseră, sufletele bâiguiră o rugăciune. Oraşul se umplu de lumină. Maşina se opri, dar el nu coborî. Viermele crud al conştiinţei a fost, de data aceasta, mai puternic decât drăcuşorul blajin al simţurilor. Merseră mai departe. Ea nu vedea decât bărbatul, nimic altceva. Se gândi apoi că aceste sentimente nu sunt potrivite pentru o femeie. Dar ce e potrivit pentru o femeie? ... Lucrurile nu stagnează, ele se adaugă cu o rapiditate uimitoare unei hore a morţii. Preamăresc poezia, o consideră singura lor raţiune. Ea nu va mai fi o expertă a lacrimilor, a umilinţelor, a supunerii, a mâinilor rupte, a ochilor umflaţi, a nefericirii mâncată pe pâine la micul dejun, a atacurilor de panică, a neîmplinirii în totalitate. Specialiştii au spus că are un trup şi un spirit bolnave. Dar ceea ce ei n-au prins în diagnostic e scânteia, lumina, harul... spuneţi-i cum vreţi. Ascunsă într-un colţ al trupului sau sufletului (cum s-o fi numind), scânteia aceea neobservabilă din exterior, dar atât de importantă pentru posesor, avea să facă minuni. Se gândi: Lacrimile nu au nicio legătură cu viaţa. Ele aparţin altui sistem, vin de pe alt tărâm. Când eşti obosit, mâinile îţi îngheaţă în durere, sufletul se supune unei istorii a faptelor, limba se încleştează într-o tăcere bolnavă. Dar... totul se va schimba. Mâinile vor zburda vesele pe trupuri înmiresmate, vor excita organe sexuale dornice de extaz, chipurile se vor îmbăloşa şi sufletele vor zbura.

Lacrima căzu pe hârtie şi deschise drumul către o lume a simţurilor. EI se aşeză pe scaun, îşi propti cârjele în strană şi zâmbi. Era un bărbat frumos, la aproape cincizeci de ani, cu chipul expresiv. Hainele trădau sărăcia în care trăia. Era tipul acela de erou dostoievskian în care Dumnezeu şi-a coborât mila. Exact ce-şi dorea.


*Nu fusese căsătorit şi avea săpat pe chip zâmbetul irezistibil al omului veşnic îndrăgostit. De la ultima întâlnire se schimbase mult. Trupul îi era acoperit cu straie călugăreşti (sau de novice), părul îi crescuse, barba îi era împletită sub bărbie. Avea ceva şi din aerul simpatic al unui Don Juan ratat. Îi plăcea să ţină discursuri filosofico-mistice: Stăm în pântecele lui Dumnezeu precum copilul în burta mamei. Nu ştim cum e afară, nici măcar nu suntem siguri că există un “afară”. Lacrimile ne însoţesc pretutindeni, nodul din gât a devenit un accesoriu nelipsit.

Se apropie de el şi îl privi în ochi. Apoi se aşeză pe scaun şi simţi mâna bărbatului căutându-i pizda.

Deşi desfrâul nu e decât o variaţiune a plictiselii, în sanctuarul lui ne poate aştepta Dumnezeu.

Melancolie

Simt nevoia acută de a reîncepe scrierea unui jurnal. Sunt atât de singură... Poate că inactivitatea socială îmi dă sentimentul singurătăţii. Astăzi, şi nu numai, am avut câteva momente de bucurie exacerbată pentru faptul că voi avea un copil. Acum însă sunt tristă. Nu pentru că voi avea un copil, ci pentru că am început să am sentimentul inutilităţii, să mă îndoiesc că acest copil îmi va da un rost.

A început din nou să mă neliniştească duplicitatea mea... Şi totuşi îi iubesc. Pe Mihai pentru că e un înger, pe Mircea pentru că e un demon (cel puţin în relaţia cu mine). Trebuie să-i fac pe fiecare în parte să creadă că doar pe el îl iubesc.

E atât de ciudată existenţa. Unii trăiesc pentru a construi case, alţii pentru a face copii, alţii pentru a medita asupra rostului lor şi al celorlalţi în această lume.

Fiecare are ceva de făcut ... Dar eu, eu îmi voi găsi oare vreodată rostul? Sau poate că tocmai postura de concubină este scopul vieţii mele!?

Nicoleta Popa, Amelia Stănescu & Victor �uţuianu. Protagoniştii “Salonului de literatură Zero+”,

ediţia a V-a, 2012. la Casa Dosoftei, Iaşi.Foto: Ioana Grigore


Silvia

Mari

a Nete

duDEBUT

Copertă îmbrăţişată (Silv-ianism)

Trag linii albe de cocainăpeste cifre organizate în coloane,până când calendarul devinehalucinogen şi din burta lui gravidăse nasc alte şi alte zile.

Oricâte decupaje aş facelocurile goale se strâmteazăca nişte buze înăcrite.

Tu esti Apocalipsa mea, iubirea mea ermetică,prevestită de atâţia cititoriîn stele.Mă pregătesc pentru tineprin catharsis.

Zilele născute din burta nouăse revarsă în imagini, halucinaţii,desenând în mine coloane albe,greceşti, de drag şi de voinţă.

Ireversibila metamorfozăEu, particula de praf de pe spatele unui gândaccaptiv în bucătăria lui Dumnezeu,ma întreb :- Când voi fi respirată spre o altă existenţă,când celulele melese vor unii cu plămânii calzi şi umeziai noului univers ?Mă voi muta, eu, cu cele200 de picioare, ochi, mâinişi sfinctere într-oaltăbucătărie ?Sau voi rămâne blocatăsub aripile cerate şi negreunde mă aflu acum?

Mi-a topit unghiilede la picioarefocul neputinţeiîn care ardca într-un purgatoriu veşnic.S-au transformat în cretădiformă şi bejcu care scrijelescpe spatele gândacului ce mă poartă:NU MĂ CĂLCAŢI !


ProvizoriuHai să ne ştergem cu o radieră picioarele...Să ne inventăm o viaţă care nu ne va aparţine niciodată.Voi începe să desenez pe luna maronie un nou pământ,unde să trăim nemângâiaţi de oceane şi nepriviţi de soare.Prin noroaiecalcă în urmele paşilor mei, să uite cu toţii că am fost aici.Alunecă-ţi bluza peste şoldurişi agaţă-ţi mâinile în ale mele coaste.

Călcâiul meu va sângera mereu, dar asta nu mă va opri,Nici marea, nici tânguielile calde de iunie…Aici totul se transformă în note muzicale,în jazz-ul pe care nu l-am ascultat de ajuns,în rock-ul ce nu m-a îmbraţişat destulşi în folk-ul ce mă va înşela curând…

Mi-e mai adio ca niciodată şi simt cum se curbează rugăciunile în mine...Nu voi uita nicicând de tine, de nopţile glaciale şi de scânteile din marmură.Hai să ne modelăm, din apusul celorlalţi, un soare nou.Lipeşte-l în locul gol de pe tavan, în spărtura prin care mereu plouă,Prin care mereu şuieră vântul şi va fi cald...

Ascultă... E ultimul tren ce mai scârţâie în gara mea,de mâine iau tranvaiul.

Visele mele neprotejate Vreau să-mi prelungesc gratiile până la tinesă te privesc ca înainte de o condamnare la moarte.Cu speranţa ceruită pe frunte, să mă golesc de realitate până te voi modela în mine.

Transformă-mă în lucirea ochilor tăi şi te voi preface în iarbă de mai, adormind mereupe gândurile tale.

Distanţa dintre noi îmi calcă mereu furtunul cu oxigen...E ca o asistentă binevoitoare şi neîndemânatică.Ba îmi trimite doze duble de morfină, ba mă sufocă…

Alung haosul dimineţii cu mirosul cafelei sacre...Iar tu... îţi ridici pomeţii, adulmeci şi strângi jaluzelele… ca pe nişte fluturi.E timpul meu să îţi spun:- mulţumesc pentru ziua de ieri...Seara te pierd în aburii de ceaide mentă... aburi imprimaţi în mirosul de tutun...

Timpul e personajul care îmi joacă feste,îmi îmbolnăveşte fericirea,dezumflă roţile destinului meuşi îmi infectează visele.

Îmi voi lua până la urmă şi un burghiu şi o lupă şi-ţi voi citi gândurile,dar acum îmi ajunge să folosesc scara… pentru că acolo susmiroase a părul tău…


foto: Gilda Comarzan

Iulian TănaseBRAŢUL PROMIS

Cînd totul se termină, ce mai rămîne?

Amintirile, nişte antropofage graţioasemanipulează timpul cu nonşalanţămanipulează visele şi sîngeleademenesc inima în camere întunecoase şi reciîn care se aud cele mai înnebunitoare muzicicare s-au inventat vreodată.

Ce mai rămîne cînd totul se termină, mai rămîne ceva?

Amintirile nu mai folosesc de mult la nimicînsă nu le poţi lăsa singuretrebuie să trăieşti împreună cu ele, pînă la capătaşa cum te culci în fiecare noapte cu o aceeaşi boală incurabilă.

Cînd totul se termină, mai rămîne ceva?

Femeile nu ştiau să răspundă la asemenea întrebăridar se purtau de parcă ar fi cunoscut dinainterăspunsurile la toate întrebările lumii.De aceea, cînd nu-i mai puteau suporta alături pe bărbaţii lorele îşi dădeau foc la patcînd nu-i mai puteau privi, îşi scoteau pur şi simplu ochiicînd nu-i mai puteau iubi, îşi străpungeau inimilecu un cuţit cu lama lungă şi subţire.

Ce mai rămîne cînd totul se terminăcînd femeia de lîngă tine îşi dă foc la patca să nu te mai poţi aşeza lîngă eacînd îşi scoate ochii pentru că nu vrea să te mai vadăcînd îşi sădeşte un cuţit în inimă pentru că nu te mai poate iubi?

Bărbaţii nu ştiau să răspundă la asemenea întrebăridar se purtau de parcă ar şti că pentru toate aceste întrebărinu există decît un singur răspunsdeşi bărbaţii purtau la ei mai multe răspunsuride care nu se despărţeau niciodată.

De aceea dacă un bărbat îşi înşela femeia care îl iubeaşi îl aştepta în pat cu ochii deschişiel trebuia să-şi taie un braţ –erau bărbaţi, şi îşi tăiau braţul promisşi, în scurt timp, toţi bărbaţii rămăseseră cu un singur braţşi totul părea cît se poate de firesc.Văzîndu-şi bărbaţii cu un singur braţfemeile ştiau că nu vor mai fi înşelate şi a doua oarăpentru că un bărbat fără amîndouă braţele nu ar mai fi bărbatşi ele ştiau asta, şi ei ştiau că ele ştiu asta.


Dar ce mai rămîne cînd totul se termină?

Cînd bărbaţii cu un singur braţsimţeau că nu îşi mai iubesc femeile – ei nu le înşelau.Pur şi simplu îşi retezau şi celălalt braţpentru că un bărbat care nu mai iubeşte nu mai este bărbatşi atunci la ce bun cele două braţe, la ce bun un singur braţ?După ce se castrau şi de celălalt braţbărbaţii coborau la rîu, pentru a înota cît mai departe.

DESPRE ANATOMIA VALURILOR

M-am gîndit, de ce nu, la un experiment.L-am pus în aplicare conform intuiţiei iniţiale.Am tocmit cîţiva pescari să îmi prindă cîteva valuri.M-au întrebat – cîte?Le-am răspuns – cinci.S-au mirat – cinci!?Le-am întărit mirarea – da, cinci.Au vrut să mai pună şi alte întrebări.I-am oprit la timp – fără alte întrebări!Le-am dat un aparat de fotografiat.Le-am zis – înainte de a le prinde, să le faceţi cîte o fotografie.Au pornit în larg a doua zi, înainte de răsărit.Mi-au adus valurile la amiază.Mi-au zis – sînt cinci, le poţi număra.Le-am numărat – erau cinci.I-am plătit pe pescari potrivit înţelegerii.Le-am spus – nu le ţin decît o zi.M-au întrebat – doar o zi?Le-am spus – da, o zi.S-au mirat din nou.Le-am întărit şi mirarea asta – mîine să veniţi să le luaţi.M-au întrebat – şi noi ce să facem cu ele?Le-am răspuns – le daţi drumul în mare, ce altceva!?Mi-au zis – mîine, la amiază, sîntem la tine.Am urcat valurile în remorca maşinii.Am ajuns la locul experimentului în mai puţin de o oră.Am descărcat valurile din remorcă.Le-am aşezat pe o pînză impermeabilă.Mi-am recapitulat ipotezele.Am hotărît că nu vor avea loc disecţii.Mi-am confirmat hotărîrea – fără disecţii.Am verificat starea camerei obscure.Am verificat starea întunericului dinăuntru.Am verificat starea razelor negre.Am pus logograful în funcţiune.Am constatat că toate funcţionau potrivit planului.Mi-am făcut datoria faţă de valuri.Le-am spus că sînt interesat de anatomia lor.Le-am spus că am o bănuială aproape ştiinţifică în privinţa lor.Le-am liniştit – nimic rău n-o să vi se întîmple.Le-am rugat să nu se teamă de întuneric.


Le-am descris în detaliu camera obscură.Le-am recitat un poem de Sylvia Plath.Le-am repetat de cîteva ori – razele negre nu sînt nocive.M-au întrebat – eşti sigur?Am intrat în camera obscură pentru cîteva secunde.Le-am spus – mă întorc în cîteva secunde.M-am întors în cîteva secunde cu un mănunchi de raze negre.Le-am întins razele – uitaţi-vă, aşa arată.S-au liniştit.Le-am vorbit puţin despre bănuiala mea.Le-am zis – eu cred că ascundeţi ceva.Au rîs – ce să ascundem?!Le-am răspuns – nu ştiu, vom vedea după.Am pus la punct ultimele detalii ale experimentului.M-am uitat la ceas – era timpul.Am introdus în camera obscură primul val.I-am spus – durează un minut, poate două.L-am aşezat pe un pat.Am pornit logograful.Am eliberat razele negre în cameră.I-am injectat valului 50 ml de întuneric lichid.Am urmărit cu atenţie ecranul logografului.Am înţeles că bănuiala mea a fost corectă.I-am spus valului – eşti liber, poţi să te îmbraci.I-am mai spus – să intre următorul.A intrat următorul – rezultatul a fost acelaşi.A intrat următorul şi următorul următorului.Au intrat, pe rînd, toate cinci.Am ştiut de la bun început că valurile ascund ceva.Am privit imaginile înregistrate de logograf.N-am ştiut să descifrez acele semne.M-am bucurat oricum.Am ştiut de la bun început că valurile ascund ceva.Am bănuit că există o anatomie efemeră a valurilor.Am sperat că întunericul camerei obscure va face lumină.N-am fost sigur de nimic la început.Am înţeles abia după ce am privit logografiile.Am ieşit afară din camera obscură.Le-am arătat valurilor logografiile.M-au întrebat – ce înseamnă logografie?Le-am zis – e un alt fel de radiografie.S-au liniştit.Le-am invitat – priviţi-le.S-au mirat – nu s-au recunoscut.N-au crezut.Am ştiut că nu vor crede şi nu se vor recunoaşte.Le-am spus – să lăsăm.Le-am mai spus – pot să vă culc la mine în noaptea asta.Au acceptat.Ne-am trezit tîrziu.Au venit pescarii – era miezul zilei.Am urcat valurile în remorcă.Le-am eliberat în mare potrivit planului.Au murit la scurt timp.


Iezuitul

Merge sigur şi apăsat, are ochii verzi, sau poate aşa îmi pare, din depărtare, sau din cauza felului meu de a privi, nu-i desluşesc prin ceaţa care învăluie oraşul decât inima neagră, putreziciunea ierbii în urma paşilor grei,

sunt curioasă, oare cum i-o fi părul, de culoarea cafelei prăjite sau poate, de culoarea spicului ars, cum i-o fi atingerea, o sfâşiere turbată sau poate, o devastatoare tandreţe, cum i-o fi vocea, înceată şi moale, ca lăsarea amurgului, sau poate, liturgică, ca zborul de porumbei peste catedrală,

dar uite-l, acum pleacă de tot, intră în fortăreaţă, scrie multdespre obsesie, despre arta iluziei, despre cuptoare de ardere, despre împăcare, despre un drum al pierzaniei,despre o altă faţă a binelui, despre mine - Femeia Utopică.

la donna e mobile

Iarăşi, cea care părea adormită face prin mine ravagii -din nou să adun, să-mi aduc inima-n piept, să refac tencuiala pe blocuri, să-mi curăţ şira spinării de muşchi. Şi chiar de nu vrei, toţi se grăbesc să ciupească sodomic din tine, şi chiar de nu poţi, o forţă majoră te-mpinge din spate să lupţi.

Şi-atunci te întreb, ce simţi când, în locul plăcerii, febra, ţipenia, dihania, sacrul îţi chinuie trupul păgân?

Zeiţă Furia, războiul acesta va fi decisiv. Aud sunetul

Silvia Goteanschi


ascuţit al cuţitelor, urmăresc un bărbat ce priveşte-ntr-o sticlă tot ce e opus deschizăturii - o femeie goală dansează pe mese şi pe unde apucă...dă drumul la câini.

ora exactă pentru a te întoarce

E o noapte cu ploaie deasă, aşa cum îţi plăcea numai ţie, îmi trag cizmele cu greutate pe picioarele învineţite, ies să te caut, sau poate să-ţi desluşesc umbra printre celelalte o mie de umbre hoinărind pe ciment,

stau la capătul scării cu un câine care se uită la mine ca la o creştină şi foamea lui îmi creşte colţi în stomac,uşa blocului este larg deschisă, ca o inimă tăiată din care trebuie să iasă momentele duioase din viaţă în ordine cronologică,

vecina de la 6 se uită la mine de parcă nu m-ar cunoaşte, aruncă câinelui leşinat la picioarele mele câteva oase, mormăie ceva despre curentul întrerupt şi obrazul umflat de la o muşcătură de viespe,

mamă, în momentul acesta visez că tata e singur, între noi e un geam de sticlă imens şi nici o trecere subterană.

dress poem

Unele nopţi nu au lună.

Din mine creşte o funie, se întinde ca iedera până aproape de cerul stocat. E un mod de a strânge informaţii, de a survola zona dintre ochi ca teritoriu determinat.

Geamul se mişcă. Ţi-e şi frică să tresari, să gândeşti sau să tai din imagini. Nu există libertate în mine, speranţa de eliberare e doar o iluzie.

Singura realitate a acestei secunde sunt gratiile de la balconul vecin, ceapa degerată, îndesată în colanţi maro, frigul care ascute senzaţia de usturime.

Suntem într-o regiune de frontieră cu paltini nebuni şi animale hidoase -să irosim lumina, să irosim apele, întunericul şi tăcerea adâncă dintre noi.


starea spinus

Un fulg uriaş mi se opreşte pe vârful nasului, iarna îmi intră pe nări ca un virus. E alb în jur – copacii în cămăşi de forţă, străzile în mantii, oameni înveliţi în stofă, bătăile de inimă oprite cu o furnicătură.

Încă o secundă şi iată noaptea, cu plantaţii de cactuşi şi modificări cerebrale, cu suflete exilate în corpuri calde. Pământul e un monstru care absoarbe plante suculente, câmpii cu cămile, adormiţi.

Am să vin la tine pe un drum lung, cu bălţi de sânge, brăţări de lut, scaieţi şi pneuri arse.Până atunci, moarte, dacă foloseşti un depanator de lumină, ai să vezi din unghiuri o femeie cu soare.

păcătoasa

Îmi vorbeşte un Mort despre dragosteşi eu îl aud şi-l sărut.Umblă Minciuna pe stradă şi eu o văd şi o cred.

Plângi, femeie, chipul acesta care nu este al tău. Plângi, păcătoaso, iar atunci cand chipul devine scrum ai să ştii să renaşti.

Ce largă e moartea aceasta, cât loc de înnebunit. Cât ai să nesocoteşti legile scrise?Cât ai să muşti din fructul oprit?

În toate pustietate, în toate pământ. Să dezvelim Omul şi goliciunea lui să fie, din nou, ruşine.

Nu ştiu de când, în capul meu trăieşte un bărbat.Când veţi vedea că pune asupra-mi stăpânire, legaţi-mi ochii, legaţi-mă de mâini, de picioare, chemaţi salvarea.

vecinătăţi

Noapte de noapte urc pe o stâncă, cu lumânarea în mână, departe,

la capăt de om. Caut lup, să despoaie această piele de rău. Îi dau de mâncare, îi ating colţul dur, până face lumilor bune ocol. Nimic să te ia înapoi, nici ploaia care urlă-n ureche, destul. Şi când nu te-aştepţi, aproape de lună, dansând cu stafiile, apare un frumos vânător. Te bate pe umăr şi spune: - Nu, nu există, e doar o poveste, ai ochi de femeie, mai poţi?

Dimineaţa mi-aprind o ţigară, furtuna a stat, lupul l-a păpat şi pe prinţ. Citesc în ziar, departe, pe stâncă, în ultima noapte a fost nimicit de urgie cel mai mare canton. Îmi zic, nu e bine. Deschid o umbrelă, pentru cei unde plouă, desenez un castel şi suflu în el toată viaţa din mine – un fel de credinţă-n etern.

dulcelui meu asasin

dorm într-o carapace de ţestoasă pe malul unui lacşi întind cu mâinile lumina, încolo şi-ncoace,împletesc imitaţii şi trestiile mă ating cu încântare, ne încâlcim în umbre, exact ca atunci când ne îmbrăţişam ideile fixe până la juisare,

carnea mea e brună-roşie ca un fruct de curmal, iar ochii de culoarea spaimei, ştii cum e culoarea spaimei?o picătură de sânge mare într-o picătură de sânge mică,

îmi treci cu degetul pe linia spinării, încolo şi-ncoace, stângaci ca şi acul de gramofonpe o placă zgâriatăşi totuşi,ce mătăsoasă mă simtîn gândurile tale ucigaşe sub acest clar de lună nesăbuit.


Ciprian Iulian Şoptică

O metodă analitică în sfera hermeneuticii, oarecum într-un mod neinţenţionat, întreprinde Ludwig Wittgenstein în special în lucrările sale postume Caietul albastru şi Cercetări filosofice, dar elemente premărgătoare găsim şi în lucrarea sa de tinereţe: Tractatus logico - philosophicus. Aici, perspectiva hermeneutică este integrată în mod sistematic în demersul aparent proiectiv de justificare a identificării gândirii cu clarificarea logică şi a limbajului cu imaginea logică a faptelor lumii. Acest lucru îl putem identifica pentru început, analizând anumite propoziţii din Tractatus:

P. 3. „Imaginea logică a faptelor este gândirea”.

P. 4. „Gândirea este propoziţia cu sens”. P. 4.01. „Propoziţia este o imagine a

realităţii”. P. 4001. „Totalitatea propoziţiilor constituie

limbajul”1.Pornind chiar de la propoziţiile principale

P1, P2, P3...P7, cele care constituie ideile forţă prin care Wittgenstein 1 îşi va construi propriul sistem logico-filosofic, vom încerca să identificăm intenţiile sale privind constituirea unei filosofii hermeneutice de factură analitică, axată îndeosebi 1 Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico - philosophicus, trad. Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 24.

Avatarurile interpretării. Cazul Wittgenstein.

pe problema constituirii sensului şi a semnificaţiei. După cum bine ştim, sistemul astfel construit, în ciuda acurateţei sale logice, greu de combătut, în scrierile sale de mai târziu îl va nega vehement, mai mult, îl va considera o eroare fatală din punct de vedere filosofic. Un astfel de gest de auto-contestare aproape masochistă, la o primă vedere ne-ar putea determina să credem că Wittgenstein reprezintă un caz excepţional de manifestare radicală a gândirii raţional-critice, un caz care ar putea fi deosebit de interesant atât pentru psihanalişti, cât mai ales pentru fenomenologi. Vorbim de acei fenomenologi naturalişti care îşi iau ca obiect de studiu, pe de-o parte, identificarea şi descrierea conştiinţei umane în raport cu lumea, iar pe de altă parte, natura, structura, funcţiile, respectiv procesele (manifestările) imprevizibile ale conştiinţei în genere.

Bineînţeles, cazul Wittgenstein nu este singurul de acest gen în istoria gândirii umane (Martin Heidegger, Jean-Paul Sartre sau Emil Cioran s-ar putea încadra, fiecare în grade diferite, într-o astfel de evoluţie întoarsă a gândirii), dar exemplul său este grăitor prin modul violent prin care raţiunea unui eu anume - raţiunea eului tânărului Wittgenstein - se neagă atât de virulent pe sine, până acolo încât nu doar se auto-suprimă, ci chiar se neagă total, conştiinţa sa neantizându-se

Avatar


în faţa propriului sistem de credinţe, ca apoi să se reconstruiască eroic din propria-i cenuşă. Evident, nu doar în cadrul filosofilor întâlnim o astfel de atitudine intelectuală, ci şi în rândul poeţilor, prozatorilor, artiştilor plastici, politicienilor sau chiar în rândul savanţilor din cadrul ştiinţelor empirice. În cazul acestora din urmă, manifestarea publică a unui astfel de comportament cognitiv auto-punitiv ar putea duce la următoarea situaţie ridiculă pentru lumea oficială a ştiinţei.

Să ne imaginăm un fizician (extrem de scrupulos la datorie) care, după ce ar fi luat cu bucurie Premiul Nobel pentru o descoperire epocală în domeniul său de activitate, la un moment dat, după trecerea unui anumit număr de ani de la primirea doritului Premiu, în urma unor cercetări asidue de evaluare şi re-evaluare a fascinantei sale descoperiri, constată umilitor faptul că teoria, respectiv invenţia pentru care a fost premiat, în realitate era o regretabilă eroare, ba chiar o stupiditate epistemologică, o ruşinoasă greşeală de calcul matematic sau de observaţie empirică. Aflându-se astfel în faţa unei situaţii penibile nu doar pentru propria-i reputaţie de savant, ci mai ales în faţa dreptului absolut al bunului simţ de a se îndoi în privinţa obiectivităţii şi corectitudinii intelectuale a colectivului ştiinţific care a hotărât acordarea râvnitului Premiu.

Exerciţiul de imaginaţie propus nu are însă altă menire decât aceea de a pune şi mai clar în evidenţă următorul aspect: în cazul lui Wittgenstein avem de-a face nu cu orgoliul unei gândiri liniar-unitare, dimpotrivă, cu spectacolul fascinant al întoarcerii gândirii asupra ei înseşi (în sensul contemplaţiei aristotelice), nicidecum pentru a se auto-venera, ci pentru a se nega, critica şi auto-suprima. Acest eveniment aparte în istoria gândirii nu trebuie interpretat însă în maniera specualtivă a dialecticii hegeliene. Deşi dureros pentru evoluţia intelectuală a propriei sale conştiinţe, ba chiar pentru constituirea a ceea ce astăzi numim fenomen cultural de succes, brand intelectual, model ştiinţific standard, modă teoretică, gândire pe val etc, credem că exemplul lui Wittgenstein este ilustrativ tocmai prin sinceritatea cu care s-a manifestat în cadrul epocii sale, prin urmare, trebuie luat ca model cognitiv - moral pentru viitoarele generaţii de intelectuali. Fie acestea de filieră umanistă, reală, tehnică, vocaţională, de orientare spiritualistă sau pur laică, ultra-specialişti sau transdiciplinari.

De altfel, în istoria culturală a omenirii, cu toate că într-o primă etapă iniţiativa creatoare a spiritelor critice, dar mai ales auto-critice, este respinsă sau desconsiderată, uneori chiar ironizată, într-o viitoare etapă evaluativă sau auto-evaluativă, se constată şi chiar se apreciază admirativ contribuţia substanţială a acestora. În acest sens, turnurile teoretice radicale, permutările

conceptuale de excepţie, transformările de situaţie neaşteptate, în general orice formă de manifestare epistemică heterodoxă, de genul metodei analitice iniţiate de Wittgenstein în filosofie, deşi iniţial foarte greu de înţeles şi acceptat, ulterior, vor deveni chiar fundamentele noii cunoaşteri teoretico-practice. O asemenea atitudine spiritual-intelectuală, în opinia necritică a simţului comun pe nedrept stigmatizată şi acuzată ca născătoare de teorii absurde, eretice, paradoxale, antinomice, incoerente, sau, mai rău, ca inventatoare de concepţii total irelevante pentru poziţia ştiinţifică oficială, de fapt, se constată că a reprezentat tocmai nivelul teoretic cel mai de vârf pe care omenirea l-a atins în acel moment. Aceste teorii „eretice”, uneori chiar „periculoase”, în realitate au constituit motorul principal al evoluţiei umane, reprezentând însăşi materializarea pozitivă a potenţialităţii şi creativităţii umane.

După cum ne sugerează şi A. C. Grayling în lucrarea sa despre viaţa şi opera lui Wittgenstein, teoria care stă la baza Tractatusului este tocmai „teoria reprezentaţională a sensului”, aceasta fiind explicaţia modului în care limbajul şi lumea sunt corelate şi, prin urmare, a felului în care sensul se ataşează la ceea ce spunem atunci când folosim în mod corect limbajul. Conform „teoriei reprezentaţionale a sensului”, atunci când un semn sau un şir de semne nu reuşeşte să exprime o propoziţie, avem de-a face cu un non-sens. Semnele sau şirul de semne nu spun absolut nimic, întrucât nu reprezintă nimic din lume.

Limitele a ceea ce poate fi spus şi, deci, gândit cu sens, se dovedesc astfel a fi impuse de structura limbajului şi a lumii deopotrivă, dar şi de felul în care sunt conectate reciproc prin relaţia de „reprezentare”. Numai atunci când se obţine o astfel de conexiune, semnele noastre au sens. Cum este posibil, aşadar, sensul unei propoziţii, cum putem formula sau propune propoziţii cu sens? Răspunsul la o astfel de întrebare, care l-a bântuit pe parcursul întregii sale opere atât antume, cât şi postume, este unul cât se poate de logic: propoziţiile despre care nu putem spune nimic sunt fără sens. Iar plecând de la această teză, în finalul Tractatusului, Wittgenstein 1 conchide: întrucât nu putem spune despre conţinutul propoziţiilor aparţinând unor domenii, precum etică, religie, estetică, în genere propoziţii ce tratează probleme ale vieţii sau ale sensului şi originii vieţii, acestea se află în afara lumii, sau, mai precis, în „afara domeniilor faptelor” şi „al stărilor de lucruri”2 constituente.

Prin urmare, a încerca să spui ceva despre ele, dat fiind modul în care lucrează limbajul, este echivalent cu a cădea în non-sens. Nu trebuie să înţelegem însă, faptul că etica în sine, spre exemplu, este un non-sens, ci doar încercarea de

2 Ibidem, p. 45.


a vorbi logic (ştiinţific) despre ea, ca fiind un non-sens. Aşadar, subiectele cu semnificaţie etică sau religioasă doar se arată, ele nu pot fi exprimate în mod logic. În susţinerea acestei idei, în Tractatus, Wittgenstein 1 scrie următoarele:

P. 4.02 „înţelegem sensul semnului propoziţional fără ca acesta să ne fie explicat”, şi

P. 4.021 „Propoziţia este o imagine a realităţii, căci, dacă înţeleg propoziţia atunci cunosc situaţia pe care o reprezintă. Iar propoziţia o înţeleg fără ca sensul ei să-mi fi fost explicat”.

P. 4.022 „Propoziţia îşi arată sensul”,P. 4.024 „A înţelege o propoziţie, când ea

este adevărată, înseamnă a şti ce se întâmplă (o putem, deci, înţelege şi fără a şti dacă este adevărată). O înţelegem dacă-i înţelegem părţile constitutive”3. Mai mult, sensul unei propoziţii în viziunea lui Wittgenstein 1 nu derivă din adiţionaliatea, respectiv validitatea ei. El există cumva a prioric, rezultând mai degrabă din contextualitatea, utilitatea, specificitatea sau structuralitatea propoziţiei însăşi, întrucât:

P. 4.027 „Ţine de esenţa propoziţiei faptul că ne poate comunica un sens nou”, sau

P. 4.2 „Sensul propoziţiei constă în concordanţa şi neconcordanţa ei cu posibilităţile existenţei stărilor de lucruri”, ca apoi, în P. 5.4731 să postuleze a prioricitatea sensului unei propoziţii, iar în P. 6.13 transcendalitatea logicii (unei propoziţii), de unde, inevitabil, derivă şi imposibilitatea greşirii în privinţa constituirii sensului semnului:

P. 5.4731 „logica este a priori datorită faptului că nu se poate gândi ilogic” şi, prin urmare,

P. 5.4732 „Nu putem da unui semn sensul greşit”.

Pornind de la deviza simplităţii a lui Occam, Wittgenstein 1, în P. 5.47321 conchide: „unităţile de semne care nu sunt necesare nu semnifică nimic”4. Totodată, acordând o funcţie teleologică semnelor, Wittgenstein 1 susţine teza următoare: „semnele care îndeplinesc un scop sunt logic echivalente, iar semnele care nu îndeplinesc nici un scop logic sunt lipsite de semnificaţie”5. Autorul Tractatusului critică astfel poziţia lui Gottlob Frege vizavi de teoria sensului şi a semnificaţiei şi formulează apoi, una proprie în P. 5.4733: „Frege spune că orice propoziţie formată corect trebuie să aibă un sens, iar eu, că orice propoziţie posibilă este formată corect, şi, dacă ea nu are nici un sens, aceasta poate să depindă numai de faptul că nu am dat nici o semnificaţie unora dintre părţile sale constitutive”6.

După cum am putut observa deja, intenţia lui Wittgenstein 1 (cel din tinereţe) era realizarea

3 Idem4 Ibidem, p. 123.5 Idem 6 Idem

distincţiei dintre ceea ce poate fi rostit logic şi cu sens, de ceea ce nu poate fi rostit (logic şi cu sens). Ceea ce poate fi gândit logic şi cu sens ţine în principiu de sfera ştiinţelor naturii. Despre ceea ce nu are nici un sens din punct de vedere logic nu putem spune nimic şi, de aceea, în vorbirea curentă în mod direct noi chiar ne referim la acest lucru. Faptul decisiv pentru Wittgenstein 1 este premisa că lucrurile despre care putem enunţa din punct de vedere logic ceva cu sens şi cu un conţinut informaţional nu au nici o importanţă pentru existenţa umană. Este important astfel, să punem în lumină, să clarificăm lucrurile esenţiale ale vieţii prin intermediul modului nostru de a vorbi, acţiona sau gândi, indiferent dacă aceasta ne reuşeşte sau nu.

Ideea fundamentală din Tractatus poate fi rezumată astfel: odată cu înţelegerea structurii logice a limbajului nostru, ne dăm seama că soluţionarea problemelor filosofice constă în cunoaşterea faptului că ele nu pot fi formulate logic, cu sens. Wittgenstein 1 observă astfel discrepanţa între logica formală, aşa cum era prezentată de către logicienii şi matematicienii vremii (Frege, Russell, Wihtehead, Hilbert, Ackermann, Gödel) şi logica limbajului nostru, care nu vizează neapărat un calcul pur formal. Totuşi, ceea ce este comun în majoritatea limbajelor ce pot fi vorbite şi înţelese (precum engleza, germana, chineza, franceza, româna etc) e că au aceeaşi structură logică, pe care, în fundamentele ei de bază o regăsim şi în celebra Principia Mathematica. În realitate, toate propoziţiile înţelese şi exprimate în situaţiile concrete ale vieţii cotidiene sunt în acord cu logica, ceea ce înseamnă că orice propoziţie deţine o formă logică şi numai una.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere logic, o propoziţie nu poate fi analizată decât într-un singur mod. Motivul pentru care ne înşelăm căteodată în cadrul unor speculaţii abstracte cu privire la logica limbajului sau referitor la forma logică relativ corectă a unei propoziţii, în genere, este acela că în limbaj cuvintele pot avea mai multe înţelesuri, pe când propoziţiile cu structură gramaticală identică pot avea forme logice complet diferite. Nu întâmplător, „gândurile” înlănţuite în Tractatus urmăresc tocmai determinarea unei forme logice valabile pentru orice propoziţie. Conform propoziţiei principale P. 6: „Forma generală a funcţiei de adevăr este p”. Aceasta reprezintă forma universală a propoziţiei prin intermediul căreia se arată în mod clar ceea ce este posibil şi ceea ce este imposibil. În opinia lui Wittgenstein 1 tot ceea ce este logic posibil trebuie să fie adecvat cu ideea generală, formalizată şi simbolizată în limbajul logicii prin propoziţia simplă p.

Un aspect important al tezei lui Wittgenstein 1 se referă la faptul că fiecare propoziţie are o formă logică şi numai una, sau la ideea că „ceea


ce se poate spune în genere, se poate spune în mod clar”7. Acest lucru presupune că orice propoziţie cu sens, orice gând autentic trebuie să aibă „o semnificaţie complet determinată” (conform propoziţiei P.4). Exprimat sub forma unei „propoziţii cu sens”, „gândul” nu poate fi echivoc sau vag în raport cu aceasta. Gândul clar, adecvat, coerent este reprezintat doar de ceea ce este concordant cu forma logică a propoziţiei prin care se exprimă, iar gândul confuz, obscur, ambiguu, de ceea ce este neconcordant (cu forma logică a propoziţiei prin care se exprimă). Dacă logica propoziţională şi logica predicatelor a lui Frege şi Russell în principiu pot să dezvăluie în orice limbaj şi în mod complet forma logică a unei „propoziţii cu sens”, atunci înseamnă că este posibil să cunoaştem în mod univoc modul în care trebuie să formalizăm respectiva „propoziţie”. Astfel, în cazul folosirii unei propoziţii concrete, precum: (1) „Toţi bărbaţii iubesc o femeie”, trebuie să fie clar dacă ea va fi înţeleasă ca şi (a) „Exisă o femeie şi numai una care este iubită de către toţi bărbaţii”, sau ca şi (b) „Fiecare bărbat iubeşte o femeie oarecare”. Altfel, nu vom putea determina în chip univoc propoziţiile ce vor fi compatibile sau incompatibile cu propoziţia (1).

O altă teză principală din Tractatus este aceea că orice limbaj cu sens poate fi analizat din punct de vedere extensional. În contextul logicii propoziţionale acest lucru înseamnă că doar valorile de adevăr ale enunţurilor sunt relevante pentru raporturile logice dintre propoziţii, în vreme ce sensul (intensiunea) propoziţiilor este irelevant. Această perspectivă îşi găseşte expresie în P. 5: „Toate propoziţiile cu sens sunt funcţii de adevăr”8. Iar o funcţie de adevăr reprezintă o propoziţie a cărei valoare de adevăr rezultă din valorile de adevăr ale propoziţiilor atomare cuprinse în cadrul ei, şi a relaţiilor logice dintre acestea. De altfel, în Tractatus vom observa că Wittgenstein va caracteriza toate propoziţiile drept funcţii de adevăr. De unde, în mod logic va rezulta faptul că două propoziţii care nu au reciproc valori de adevăr independente trebuie să stea într-o relaţie dată de o „funcţie de adevăr” (conectori logico-propoziţionali: disjuncţia, conjuncţia, negaţia, rejecţia etc).

Totuşi, ar trebui să existe din principiu şi propoziţii care să nu fie „funcţii de adevăr” ale altor propoziţii. Astfel de propoziţii sunt numite de Wittgenstein propoziţii elementare (atomare). În Tractatus nu găsim însă niciun exemplu clar pentru o astfel de „propoziţie elementară”. Mai mult, conceptul de „propoziţie elementară” trebuie înţeles drept „concept limită”. În studiul nostru ne interesează în mod special rolul acestui concept, întrucât se bazează pe faptul că în actul constituirii sensului unei propoziţii trebuie să

7 Ibidem, p. 1258 Ibidem, p. 126

existe nişte unităţi infinitezimale cu sens. În opinia noastră, această posibilitate ar fi o perspectivă atomistă în abordarea sensului.

Iar pentru a înţelege direcţia de cercetare a lui Wittgenstein 1 în privinţa posibilităţii constituirii sensului, credem, totuşi, că este de o importanţă crucială păstrarea conceptului ideal de „propoziţie elementară”, întrucât, dacă am renunţa la el, am ajunge la o relativizare a distincţiei dintre propoziţii complexe şi propoziţii simple: ceea ce într-un context apare drept propoziţie simplă, într-un alt context ar putea fi considerat ca propoziţie complexă, şi reciproc. În plus, această nederminare strictă între propoziţiile simple şi complexe demonstrează că relaţiile intensionale dintre propoziţii nu pot fi excluse, astfel încât relaţiile dintre „valorile de adevăr” ale propoziţiilor vor fi dependente de „sensul” propoziţiilor respective. În acest caz, tezele cinci şi şase din Tractatus ar fi incomplete. O altă consecinţă ar fi aceea că nu mai poate fi realizată o delimitare completă a ceea ce este posibil logic, ceea ce ar însemna că nu am reuşit să determinăm ceea ce poate fi gândit şi spus, iar prin aceasta, nici felul în care ar putea fi soluţionate problemele filosofice.

Cu toate acestea, „propoziţiile elementare” posedă „valori de adevăr” care sunt reciproc independente, „valoarea de adevăr” a unei propoziţii fiind independentă de sensul ei. Acest fapt este decisiv pentru teoria semantică a lui Wittgenstein 1. Conform acestei teorii, sensul unei propoziţii este determinat de ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca propoziţia respectivă să fie adevărată, aşa cum , de pildă, în teoria adevărului corespondenţă, adevărul se constuitie doar în cadrul adecvării dintre fapte în genere şi teoriile, ideile, gândurile, concepţiile despre fapte. În concepţia lui Wittgenstein 1, a înţelege o propoziţie înseamnă să ştii ce se întâmplă atunci când ea este adevărată, ceea ce trimite la a cunoaşte condiţiile sale de adevăr. Sensul unei „propoziţii complexe” este determinat însă de sensul propoziţiilor „elementare”, precum şi de modul în care acestea sunt combinate. Astfel, problema constituirii sensului devine: cum înţelegem sensul unei propoziţii elementare? Pentru a răspunde la o astfel de întrebare, Wittgenstein 1 propune o teorie a imaginii referitoare la sensul unei astfel de propoziţii (elementare). Prin această teorie, Wittgenstein 1 încearcă să descrie cum anume pot fi utilizate semnele în cadrul unei propoziţii, astfel încât, ele să poată sta (ca şi semnificaţie) pentru altceva decât pentru ele însele.

La modul general, problema constituirii sensului se rezumă în felul următor: cum este posibil ca limbajul să se refere la ceva? Wittgenstein 1 distingând aici între propoziţii (complexe sau elementare) şi nume (termeni, concepte analizate sau neanalizate). Întrucât „propoziţia elementară”


reprezintă cea mai simplă propoziţie posibilă, ea este în acelaşi timp doar o îmbinare de simboluri, iar semnul unei propoziţii trebuie să fie, la rându-i, o îmbinare de semne. În principiu, „semnul unei propoziţii” trebuie să fie complex, fiindcă altfel nu ar putea să exprime ceea ce este adevărat sau fals. Potrivit Tractatusului, aceasta este o caracteristică fundamentală a limbajului, conform căreia doar propoziţiile pot avea un sens. „Numele” sau „grupele de nume” nu pot fi adevărate sau false.

Semnele se află, deci, într-o „conexiune determinată”, fapt pentru care într-o „propoziţie elementară” ele trebuie să fie simple. Wittgenstein 1 numeşte aceste semne prin termenul „nume”, tocmai pentru a sugerea natura simplităţii lor, simplitate care va conduce inevitabil la imposibilitatea definirii lor. În acest demers se vede, desigur, influenţa teoriei descripţiilor a lui Bertrand Russell. Modul în care Wittgenstein încearcă în Tractatus să dovedească în detaliu în ce măsură o anumită combinaţie de „nume” poate da naştere unui sens, este exprimat în propoziţiile ontologice din introducere. Wittgenstein 1 înlătură astfel reprezentarea despre lume, potrivit căreia aceasta ar fi o sumă de obiecte, fiind obsedat apoi, de o idee ce îi preocupa pe mulţi filosofi din antichitate până în prezent: ideea că reprezentarea diversităţii şi a variabilităţii lumii presupune introducerea unei distincţii absolute între simplu şi complex. Doar astfel a fost posibl ca Wittgenstein 1 să instituie o perspectivă ontologică prin care să se poată impune „teoria imaginii” în strânsă legătură cu „perspectiva extensională”. Finalitatea acestor teorii constând în determinarea absolută a conceptibilului şi posibilului.

Prin intermediul teoriei imaginii se indică mai întâi modul în care are loc înţelegerea sensului respectivei „propoziţii elementare” şi a „stării de lucruri atomare” reprezentate. În sens larg, „teoria imaginii” lămureşte felul în care limbajul şi gândirea sunt puse în relaţie cu lumea. În Tractatus, o propoziţie îşi relevă sensul prin starea de lucruri atomară reprezentată de ea, prin urmare, concluzia lui Wittgenstein 1 este aceea că sensul unui gând, respectiv al unei propoziţii cu sens se arată. Sensul unei propoziţii, mai pe larg, lumea constituită şi reprezentată de aceasta, nu se poate arăta cuiva care reprezintă o parte a acestei lumi. Sensul, respectiv lumea, se arată unei persoane în măsura în care persoana este privită tocmai în această perspectivă. Conform Tractatusului, sensul nu se poate defini decât ostensiv, indicându-se.

În lucrările sale postume însă, perspectiva analitică asupra problemelor hermeneutice se schimbă radical, fapt pentru care nu mai vorbim de Wittgenstein din Tractatus, ci de un alt Wittgenstein, în general numit de către exegeţi: Wittgenstein 2. Astfel, în lucrarea postumă Caietul

albastru avem de-a face cu o situaţie hermeneutică radical diferită faţă de cea din Tractatus. Aici, perspectiva analitică asupra constituiri sensului şi a semnificării, asupra explicării modului în care se realizează fenomenul înţelegerii şi a înţelesului ca atare este total schimbată. Wittgenstein 2 încearcă să răspundă la întrebări de genul: „Ce este o explicaţie a înţelesului?” sau „Ce este înţelesul?”, ajungând la o concluzie aparent desprinsă din Tractatus: procesele de înţelegerea a ceva şi de a da sens la ceva derivă din anumite procese mentale bine determinate, legate de funcţionarea limbii (prin intermediul cărora poate funcţiona însăşi limba).

Mai mult, semnele limbii noastre ar părea moarte fără aceste procese mentale şi s-ar putea crede că singura funcţie a semnelor este aceea de a genera astfel de procese. Conform concepţiei analitice a lui Wittgenstein 2, funcţionarea limbii presupune o parte anorganică: mânuirea semnelor, şi o parte organică: actul de înţelegere a acestor semne, de a le da sens, a le interpreta, a le gândi. Acestea par a avea loc în minte ca şi mecanisme care nu le putem înţelege. De exemplu: un gând nu poate să fie în concordanţă cu realitatea, dar, cu toate acestea, există o cale de a evita măcar parţial aparenţa ocultă a proceselor gândirii. În aceasta constă, de fapt, înlocuirea oricărui fel de activitate a imaginaţiei prin observarea obiectelor reale.

Dacă Frege ridiculiza concepţia formalistă asupra matematicii, spunând că formaliştii confundă ceea ce este lipsit de importanţă, semnul, cu ceea ce este important, înţelesul, iar în absenţa unui sens sau a unui gând, o propoziţie ar fi ceva cu totul lipsit de viaţă şi banal. Wittgenstein 2 concluzionează că ceea ce trebuie adăugat semnelor moarte pentru a face din ele o propoziţie vie este ceva nematerial, având proprietăţi diferite de tot ceea ce este doar un semn. Prin urmare, viaţa semnului o reprezintă folosirea lui, de unde desprindem ideea unui sens pur pragmatic al semnului şi totodată al sensului. Ne aflăm în faţa constituirii unei hermeneutici analitice, oarecum în continuarea tradiţiei pragmatismului american.

Înţelesul semnului este o imagine care ia naştere în mintea noastră ori de câte ori vedem sau auzim semnul, atunci când adoptăm metoda de a înlocui această imagine mentală cu un obiect exterior pe care îl vedem (spre exemplu: o imagine pictată sau modelată). Chiar dacă am putea descoperi aici un anumit caracter ocult al procesului mental, Wittgenstein 2 îşi dă seama de faptul că este o greşeală folosirea unui semn ca şi cum ar fi un obiect ce coexistă cu semnul. „Semnul propoziţional” primeşte semnificaţia de la „sistemul de semne”, adică de la limbajul căreia îi aparţine. Într-un cuvânt, a înţelege o propoziţie înseamnă a înţelege un limbaj, propoziţia având viaţă


doar ca parte a sistemului de limbaj. Prin urmare, a vorbi despre gândire ca şi activitate mentală ne induce în eroare. Ca „agent al gândirii”, mintea este doar o metaforă.

Dacă ne propunem să facem analiza sensului, explicaţiei şi a înţelesului în concepţia lui Wittgenstein 2, mai întâi trebuie să ţinem seama, neapărat, de anti-mentalismul său radical din scrierile târzii. Conform acestor scrieri, printre care se înscrie şi lucrarea Caietul albastru: gândirea, ca şi proces reflectiv, constă în esenţă din operarea cu semne, iar înţelesul unui cuvânt reprezintă o imagine sau un lucru corelat cu cuvântul. În aceste scrieri, de o mare importanţă în înţelegerea fenomenului explicaţiei îl are critica a ceea ce, metaforic, Wittgenstein 2 numeşte „sete de generalitate”9. A stabili originea generalizării este şi o preocupare pentru metoda ştiinţei de a reduce explicaţia fenomenelor naturii la cel mai mic număr posibil de legi primitive ale naturii. Generalizarea fiind aici sursa necritică a metafizicii, care, din păcate, îl poate conduce pe filosof, fie el şi filosof al naturii, într-un întuneric complet.

Întrucât o astfel de filosofie este „pur descriptivă”, setea de generalitate ce o caracterizează devine o atitudine dispreţuitoare făţă de ceea ce în ştiinţele empirice numim fenomen unic (singular) sau caz particular. Conform lui Wittgenstein 2, dispreţul metafizicii speculative faţă de ceea ce în logică se consideră a fi un caz mai puţin general izvorăşte din ideea că un astfel de caz (pur empiric) ar fi în realitate incomplet. Filosofia astfel înţeleasă, ar fi o luptă neproductivă împotiva fascinaţiei pe care o exercită asupra noastră diferitele forme de exprimare, fie ele specifice limbajului comun sau ştiinţific. Multe cuvinte din cadrul limbajului comun nu au, de regulă, un înţeles strict, bine precizat sau clarificat. Un cuvânt nu şi-a dobândit înţelesul, oarecum printr-o putere independentă de noi, astfel că ar putea exista un gen de cercetare ştiinţifică asupra a ceea ce înseamnă într-adevăr cuvântul. Un cuvânt are doar înţelesul pe care i l-a dat, îl dă, sau îl va da cineva la un moment dat.

Ori de câte ori interpretăm un simbol într-un fel sau altul, interpretarea este un simbol nou adăugat celui vechi. Fiecare semn poate fi interpretat, dar înţelesul nu poate fi interpretat (sau mai degrabă nu ar trebui să poată fi interpretat), tocmai pentru că el reprezintă ultima interpretare posibilă. Ca şi finalitate a interpretării, înţelesul este scopul unei hermeneutici de factură analitică. Înţelesul este chiar interpretarea semnului. Ceea ce ne ispiteşte să gândim înţelesul a ceea ce spunem ca pe un proces, este analogic cu una din formele de exprimare: a spune ceva şi a gândi ceva. Dacă sensul este o existenţă fantomă asupra cuvintelor,

9 Ludwig Wittgenstein, Caietul albastru, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 45.

atunci, obiectul gândului nostru ar fi o umbră: ne imaginăm umbra ca fiind o imagine a cărei intenţie nu poate fi pusă în discuţie, o imagine pe care nu o interpretăm pentru a o înţelege, ci o înţelegem fără a o interpreta. În această ordine de idei, însăşi propoziţia este o imagine ce n-are nicio asemănare cu ceea ce reprezintă. Nu câştigăm nimic presupunând că trebuie să se interpună o umbră între exprimarea gândului nostru şi realitatea de care se ocupă gândul. Dacă vrem o imagine a realităţii, atunci propoziţia însăşi este o asemenea imagine. Propoziţia are un sens numai ca element al unui sistem de limbaj, ca expresie în cadrul unui calcul logico-semantic. De aceea, nu există vreo dihotomie de felul: lume mentală - lume fizică.

Întrucât dificultatea este produsă doar de felul nostru diferit de a ne exprima, trebuie să privim întotdeauna modalităţile diferite în care sunt folosite realmente cuvintele respective, cu alte cuvinte, să urmărim sensul utilizării lui. Înţelesul unei expresii va fi caracterizată astfel, de folosirea efectivă pe care i-o dăm, el nu este doar un însoţitor mental al expresiei. În concepţia lui Wittgenstein 2, este total greşit a crede în posibilitatea minţii noastre de a justifica alegerea unui anumit sistem de notaţie. Ca şi exemplu argumentativ în susţinerea acestei opinii, Wittgenstein 2 ne propune să analizăm cu atenţie cuvântul „eu”. Avem, pe de-o parte, utilizarea lui ca obiect (braţul meu e rupt), iar pe de altă parte, utilizarea lui ca subiect (eu văd lucrul cutare). Prin urmare, Wittgenstein 2 consideră că numai folosirea specifică a unui cuvânt este cea care dă acelui cuvânt înţelesul său. Folosirea cuvântului în sens practic, ca şi activitate specifică a limbajului, reprezintă astfel, tocmai înţelesul lui. Un studiu amănunţit pe tema înţelegerii şi a constituirii semnificaţiei unei propoziţii în cadrul dinamic al limbajului, Wittgenstein 2 îl va dezvolta mai ales în lucrarea postumă Cercetări filosofice.

În această scriere, Wittgenstein 2 afirmă, ca şi idee de bază a întregii sale opere postume: fiecare cuvânt are o anumită semnificaţie. În opoziţie directă cu cele susţinute în Tractatus, noua problemă ce o ridică acum Wittgenstein devine: „în ce măsură conceptul general al semnificaţiei cuvintelor învăluie funcţionarea limbajului cu o ceaţă ce face vederea mai clară”10. În acest sens, învăţarea limbajului nu mai este o explicaţie, o activitate de înţelegere sau auto-înţelegere a cuvintelor, ci o instrucţie, în sens pragmatic. Întrucât limbajele constau în genere doar în respectarea unei ordini a utilizării sensului, rezultă că un cuvânt nu are nici o semnificaţie dacă în ansamblul limbajului acestuia nu-i corespunde nimic. Absolut izolat,

10 Ludwig Wittgentein, Ludwig Wittgentein, Cercetări filosofice, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul-Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 67.


un cuvânt nu semnifică nimic, sensul său se constitue doar în calitatea sa de indicator al unui referent.

Expresia semnificaţiei fiind folosită astfel, contrar spiritului limbii, mai ales dacă prin ea este desemnat „lucrul corespunzător cuvântului”. După cum se afirmă şi în Caietul albastru, semnificaţia unui cuvânt este dată doar de folosirea lui în cadrul limbajului. Preluând ideea lui Frege despre posibilitatea constituirii sensului unui cuvânt, în Cercetări filosofice, Wittgenstein 2 îşi reasumă teza că un cuvânt are semnificaţie doar în contextul propoziţiei, în cadrul unui limbaj coerent, constituit şi utilizat în mod practic, asemenea limbajului comun. Sensul unui cuvânt, ce pare că se constituie, aparţine prin urmare doar limbajului în care respectivul cuvânt este utilizat. Amintindu-l apoi pe Frank Plumpton Ramsey, în cele din urmă Wittgenstein 2 acceptă ideea că logica este o ştiinţă normativă, precum şi teza că cel care rosteşte o propoziţie, acordându-i prin aceasta un sens (sau o înţelege), în realitate face un calcul după reguli foarte bine determinate.

Re-analizând relaţia dintre gândire, limbaj şi propoziţie, după ce a stabilit în mod clar sensul şi logica numirii unui lucru, ulterior a descrierii lumii constituite de acel lucru, în final, Wittgenstein 2 va întreprinde o apologie a ordinii şi a măsurii în privinţa posibilităţii constituirii sensului, aceasta, evident, pe lângă regulile implicite ale clarificării expuse încă din epoca Tractatusului. Referitor la o astfel de asumare a ordinii în constituirea semnificaţiilor cuvintelor în cadrul propoziţiilor, în Cercetări filosofice Wittgenstein 2 afirmă tranşant: „acolo unde nu există sens trebuie să existe ordine perfectă. Iar ordinea perfectă trebuie să fie proprie şi celor mai vagi propoziţii. Propoziţiile trebuie să aibă un sens determinat, (...), întrucât un sens nederminat nu ar fi sens”11. După cum observăm, în acest punct Wittgenstein 2 se detaşează vădit de „teoria reprezentaţională a sensului” din Tractatus, unde se atribuia sensului, în special un rol formal-teleologic, a prioric, transcendental.

Deşi ne-am fi aşteptat la iniţiativa curajoasă a constituirii unei noi teorii a sensului pornind de la critica celei susţinute în Tractatus, conform lui Wittgenstein 2 nu avem voie să propunem niciun fel de teorie în legătură cu posibilitatea constituirii sensului. Nu trebuie să fie nimic ipotetic în consideraţiile noastre. Orice explicaţie trebuie lăsată la o parte, locul ei trebuie să-l ia descrierea, singura care-şi permite ca ţel luminarea (clarificarea) problemelor filosofice. O asemenea idee, în aparenţă chiar mergând pe drumul deschis de metoda fenomenologică, va fi cu vehemenţă criticată de filosoful Karl Raimund Popper, care va propune o abordare raţional-

11 Ibidem, p. 71.

critică asupra teoriei experienţei, în special în partea întâi din Logica cercetării. În concepţia lu Wittgenstein 2 însă, filosofia reprezintă o luptă înverşunată împotriva vrăjii intelectului nostru, o luptă care, paradoxal, nu poate fi dusă decât tot cu mijloacele limbajului. Mai mult, problemele filosofice care iau naştere printr-o interpretare greşită a formelor limitate ale limbajului nostru au caracterul adâncimii. De asemenea, o sursă principală a neînţelegerii noastre este aceea că nu cuprindem cu întreaga noastră privire (incluzând aici şi privirea critică), folosirea cuvintelor. Reprezentarea ce cuprinde cu privirea întregul lumii constituite prin limbaj oferă totodată şi înţelegerea limbajului. Această înţelegere (a limbajului) constă tocmai în faptul că noi „vedem corelaţiile” existente între componentele limbajului. În această privinţă, Wittgenstein 2 acordă o însemnătate fundamentală găsirii şi inventării a ceea ce el a numit „verigi intermediare ale limbajului”.

De o însemnătate fundamentală pentru constituirea unei hermeneutici analitice este şi conceptul de „reprezentare analitică a lumii”, care, în ciuda actului disecării elementelor constituente ale lumii, şi mai ales ale lumii limbajului în care sensul se constituie, cuprinde cu vederea întregul (posibil al lumii). Conceptul de „reprezentare analitică a lumii” desemnează, de fapt, însăşi forma noastră de reprezentare a lumii, modul lucid în care noi vedem lucrurile. Dar, în virtutea acestui mod aparte de a privi lumea, noi fixăm în permanenţă reguli privind condiţiile de întemeiere a sensului lumii, reguli asemănătore diferitelor tehnici stabilite de obicei în cadrul jocurilor. Altfel spus, noi suntem captivi ai propriilor noastre reguli, iar această captivitate în limitele regulilor noastre reprezintă tocmai ceea ce vrem în genere să înţelegem, să cunoaştem, să descoperim, într-un cuvânt, să trăim la modul conştient ceea ce încercăm să cuprindem cu privirea noastră limitată. Libertatea cunoaşterii şi condiţiile de întemeiere a sensului lumii sunt astfel, date de însăşi limitele regulilor impuse de universul gândirii şi înţelegerii noastre.

Wittgenstein 2 nu se împotmoleşte, totuşi, la această formă limitată de scepticism, failibilismul cunoaşterii şi înţelegerii umane nu-l împiedică să avanseze în demersul său analitic de investigare a problemelor fundamentale ale hermeneuticii: constituirea sensului şi a semnificaţiei propoziţiilor utilizate de noi într-un limbaj, investigarea orizonturilor, dar şi a limitelor interpretării, posibilitatea înţelegerii şi explicării lumii etc. Calea sa de investigaţie va fi însă una pragmatică. Conform perspectivei pragmatice alese de Wittgenstein 2, semnificaţia reprezintă, în mod clar, doar simpla folosire a cuvintelor, sensul cuvintelor constituindu-se în funcţie de utilizarea lor. Dar Wittgenstein 2 merge


mai departe şi lansează conceptul pragmatic de utlizare a înţelegerii. Conform acestuia, înţelegerea însăşi este o stare de luciditate şi conştienţă din care ia naştere utilizarea corectă a cuvintelor în cadrul limbajelor. Utilizarea devine astfel un criteriu de bază al înţelegerii. Dar, pentru a nu se creea confuzii trebuie menţionat mai întâi faptul că înţelegerea nu este un simplu proces mintal de tip intuiţie-decizie.

În concepţia metafizică tradiţională (neo-platonică) lucrurile apăreau ca şi cum ar fi pre-determinate, anticipate cumva într-un mod unic, mistic, fapt ce trimite la ideea că numai actul de a avea în vedere ceva poate să anticipeze în mod adecvat realitatea. Adevărul lumii sensibile constituindu-se cumva pe fundamentul unui utopism al lumii inteligibile, pe un prealabil ontologic şi gnoseologic, sensul lumii nu se poate constitui, la rându-i, decât tot pe baza acestuia. În concepţia pragmatică însă, sensul se constuie abia în momentul utilizării cuvintelor într-un limbaj bine structurat, el nu este un dat, o donaţie de ordin metafizic sau mistic.

Cu toate acestea, modalitatea exactă în care are loc utilizarea cuvântului - constituirea de facto a sensului - nu este, şi nici nu va putea fi înţeleasă vreodată de noi. Prin urmare, actul utilizării va fi interpretat drept expresie a unui proces bizar. Mai mult, Wittgenstein 2 susţine că orice interpretare, împreună cu ceea ce ea interpretează, altfel spus, atât obiectul interpretării, cât şi actul în sine al interpretării ne scapă în mod misterios. Subiectul conştient al interpretării, în ciuda efortului de clarificare şi descriere a fenomenelor lumii, rămâne neputincios atât în faţa a ceea ce interpretează, cât şi în ceea ce priveşte modul însuşi de constituirie a sensului lumii. Oricât de avansat ar fi în procesul de clarificare şi dezvăluire, actul interpretării nu poate servi drept suport pentru utilizarea cuvintelor. De asemenea, interpretările singure nu determină semnificaţia cuvintelor în propoziţii.

Confruntat cu această dilemă privind raportul utilizare-interpretare (a unui cuvânt), în Cercetări filosofice, Wittgenstein 2 revine aproape obsesiv la ideea că „a înţelege o propoziţie înseamnă a înţelege un limbaj, iar a înţelege un limbaj înseamnă a stăpâni o tehnică. (...) A interpreta înseamnă în acest caz înlocuirea unei expresii a regulii cu alta”12. Dar, cu toate că, în opinia lui Wittgenstein 2 regula (norma, raţiunea, calculul) se opune acţiunii, în privinţa regulilor de interpretare şi constituire a unei semnificaţii adecvate actului interpretării însuşi, Wittgenstein 2 consideră că a urma o regulă presupune, de fapt, a te angaja într-o practică a interpretării.

Limbajul fiind un labirint plin de cărări întortocheate, alcătuit din propoziţii încărcate

12 Ibidem, p. 123.

cu un amalgam infinit de semnificaţii, în mod surprinzător, modul obişnuit de acţiona al oamenilor reprezintă tocmai sistemul de referinţă cu ajutorul căruia putem interpreta de fiecare dată un limbaj străin. Mai mult, pentru limbaj lipseşte regularitatea specifică gândirii logice. De aceea, definiţia, oricât ar încerca să clarifice sensul unui cuvânt desemnând un anumit obiect real sau imaginar, nu este este decât un pervaz (aparent) mental, pe care, în realitate nu stă nimic. De înţelegerea unui limbaj ţine nu numai un acord în definiţii, (între definiens şi definiendum), ci şi un acord în judecăţi (între subiectul şi predicatul logic). Chiar dacă, despre caracterul inconsistent al definiţiilor13 Wittgenstein scrie mai pe larg în Caietul albastru, apropiindu-se în această privinţă de concepţia lui Karl Popper din Logica cercetării, sau din Conjecturi şi infirmări, în cele din urmă, Wittgenstein 2 atribuie definiţiei un rol însemnat: fixarea semnificaţiei unui semn.

A folosi un cuvânt fără justificare nu înseamnă a-l folosi şi fără îndreptăţire. Ceea ce se arată lumii, se arată ca o explicaţie sau ca enunţ descriind relaţia existentă între diferite forme de exprimare, care, de obicei ne par potrivite atunci când filosofăm pe o anumită temă. În actul interpretării şi al înţelegerii trebuie să avem în vedere faptul că propoziţia nu este o simplă expresie a gândului, aşa cum nici strigătul o simplă expresie a durerii. Prin urmare, înţelegerea este o experienţă subiectivă ce nu poate fi definită în mod precis. În concepţia lui Wittgenstein 2 „ceea ce oamenii acceptă ca justificare, în genere se arată în modul în care ei gândesc şi trăiesc”14. Dacă oamenii gândesc în limbaj, prin intermediul expresiilor şi cuvintelor, atunci, în nici un caz nu-mi trece prin minte, alături de expresiile lingvistice utilizate, şi „semnificaţiile” atribuite acestora. Din perspectiva lui Wittgenstein 2, limbajul însuşi este „vehicolul gândirii”, mediul natural, dar şi social-cultural, în care are loc dezvoltarea cunoaşterii în vederea înţelegerii lumii.

Evidenţiind rolul fundamental pe care Wittgenstein 2 îl atribuie limbajului în vederea constituirii sensului, observăm că un loc central în Cercetări filosofice îl ocupă ideea „jocului de limbaj”. Aceasta ne ajută să înţelegem în ce fel semnele devin purtătoare de sens. De altfel, o altă idee de bază a lui Wittgenstein din perioada târzie este aceea că semnificaţia unui cuvânt nu este un „ceva” anume, o caracteristă specială, ce se atribuie în mod logic cuvântului, şi nici un obiect fizic, psihic sau ideal. Semnificaţia unui cuvânt constă, mai degrabă, în explicaţia care se

13 Karl Popper, Karl Popper, Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru Surdu şi Erwin Tivig, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 64.14 Ludwig Wittgenstein, Ludwig Wittgenstein, op.cit, p. 131.


poate da pentru respectivul cuvânt. Semnificaţia unei expresii, la rându-i, fiind explicată prin aceea că ni se arată (indică) modul în care expresia respectivă este utilizată în diferite situaţii.

Aşadar, în Cercetări filosofice unitatea fundamentală nu mai este propoziţia, ci „jocul de limbaj”, cel care mijloceşte şi totodată poartă cu sine sensul cuvintelor şi al expresiilor. Wittgenstein 2 se desparte aici, de însăşi concepţia sa de bază privind posibilitatea constituirii sensului şi a semnficaţiei: pentru a putea avea o semnificaţie clară şi univocă a sensului este necesar să se indice acele caracteristici pe care un lucru trebuie să le aibă, pentru ca unui semn să i se poată aplica un sens. Indicarea completă şi univocă a regulilor necesare aplicării semnului nu mai constituie o condiţie absolută a constituirii sensului. Semnificativ este aici modul prin care Wittgenstein 2 înţelege realizarea a ceea el numeşte explicarea unei expresii.

În concepţia sa, o expresie nu are nicio semnificaţie anume, semnificaţia constă doar în faptul că expresia poate fi aplicată în situaţii diferite. Pe de-o parte, există o strânsă relaţie între înţelegerea unei expresii şi capacitatea de aplicare a acesteia într-un limbaj anume, iar pe de altă parte, între înţelegerea unei expresii şi capacitatea acesteia de respectare a unei reguli (logice, semantice, practice, de limbaj etc). Tema explicării unei expresii, Wittgenstein 2 a dezbătut-o, îndeosebi, atunci când a făcut referinţă la problemele teoretice privind analiza fundamentelor matematicii.

De altfel, pentru Wittgenstein 2, de o importanţă capitală în problema înţelegerii a fost diferenţierea clară între a înţelege o expresie şi a înţelege o regulă. A înţelege o expresie înseamnă să o putem aplica în situaţii normale, conform practicii lingvistice generale, adică în concordanţă cu un comportament lingvistic care respectă anumite reguli, iar a înţelege o regulă înseamnă a o putea urma, respectiv judeca în funcţie de practica generală, până unde anume se aplică acea regulă, a-i evidenţia, cu alte cuvinte, limitele utilizării.

Relaţia stabilită între înţelegerea unei expresii şi înţelegerea unei reguli, ulterior, va fi folosită de Wittgenstein 2 tocmai pentru a reliefa o altă idee de bază: înţelegerea sau referirea cu sens la o anumită expresie (de ordin semantic) nu poate fi echivalată cu o stare mentală, ori cu un proces psihic anume. A înţelege o expresie, respectiv a te referi la ceva (real sau imaginar) printr-o expresie lingvistică, nu are nimic de-a face cu dimensiunea mentală, cu ceva interior şi privat, ci este ceva mai mult, ceva care trimite în mod direct la asumarea expresiei în orizontul posibil al „lumii vieţii” în care suntem cu toţii ancoraţi, aşa cum, de pildă, ne-o cere obligativitatea respectării unor reguli în orizontul lumii vieţii publice, social-politice,

juridice, morale, culturale etc.Ideea ireductibilităţii înţelegerii la un

simplu proces psihic sau mental se argumentează pe două direcţii: întâi se arată în mod limpede că înţelegerea nu poate fi acelaşi lucru cu un proces mental sau o stare psihică, indiferent de ce tip ar fi acestea. În multe situaţii înţelegem o expresie, sau urmărim o regulă de comunicare, fără să avem stabilite în mod clar anumite percepţii, sentimente, reprezentări, sau fără să fim într-o anumită dispoziţie de ordin cognitiv sau afectiv. În al doilea rând, dacă presupunem că aplicarea corectă a unei expresii este, într-adevăr, un criteriu sau un indice de bază pentru a înţelege expresia, înţelegerea propriu-zisă (cunoaşterea semnificaţiei expresiei) constă în cu totul altceva. Căci, se întreabă Wittgenstein 2: cum face celălat de este în stare să utilizeze corect expresia folosită de mine? Iar apoi, prin ce se diferenţiază înţelegerea unei expresii de o utilizare corectă a ei? Prin formularea acestor întrebări, Wittgenstein 2 crede că a ajuns, inevitabil, la o limită de netrecut: problema relaţiei dintre înţelegerea unei expresii (formularea unei reguli) şi aplicarea expresiei (urmarea efectivă a regulii) nu poate fi soluţionată prin simpla trimitere la actul de a înţelege. Soluţia lui Wittgenstein 2 fiind aceea că înţelegerea propriu-zisă a expresiei nu constă în altceva decât în aplicarea ei corectă. Dar, aceasta nu înseamnă că trebuie să existe anumite criterii publice, intersubiective, pentru a vedea dacă o anumită persoană a înţeles o expresie.

Chiar dacă intenţia semnificării este înserată în situaţie, în obiceiurile şi instituţiile omeneşti, totuşi, putem spune ceva cu sens doar dacă am învăţat să comunicăm între noi în interiorul limitelor impuse de regulile specifice limbajului ales: verbal, scris sau mimico-gestual. Aşadar, în cadrul hermeneuticii analitice a lui Wittgenstein, observăm o deplasare radicală de la o analiză a priorică şi transcendentală, către o perspectivă opusă, a posteriorică, empirico-pragmatică a problemei sensul limbajului. În perspectiva empirico-pragmatică, gândirea nu mai este văzută ca un proces transcendal non-corporal, care, deşi poate conferi vorbirii viaţă şi sens, totuşi, poate rămâne oricând despărţit de actul vorbirii.

În concepţia pragmatică a constituirii sensului şi semnificaţiei unui limbaj, funcţionarea unui cuvânt poate fi ghicită doar din modul cum este utilizat. În acest context, Wittgenstein 2 inevitabil îşi pune următoarea întrebare: „cum se comunică în genere ceva, care este jocul de limbaj al comunicării?”15. Chiar dacă, în principiu, Wittgenstein se declară anti-nominalist, totuşi, încercând să-şi răspundă întrebării mai sus enunţate, în mod surprinzător, Wittgenstein 2 va susţine că „imaginea mintală este imaginea care

15 Ibidem, p. 132.


va fi descrisă atunci când cineva descrie imaginea pe care o are (despre lume n.n). (... ) Noi nu analizăm un fenomen (spre exemplu: gândirea), ci un concept (cel al gândirii) şi prin urmare avem în vedere în special utilizarea unui cuvânt”16.

Urmând cu fidelitate acestui enunţ, nominaliştii post-wittgensteinini (anumiţi structuralişti sau neo-pozitivişti) vor face greşeala de a interpreta toate cuvintele drept nume. Prin aceasta însă, ei nu descriu în mod concret cum are loc utilizarea cuvintelor, ci dau doar o indicaţie formală privind modul în care se realizează o astfel de descriere. Ca argument împotriva poziţiei radical nominaliste, Wittgenstein 2 mizează pe celebrul său argument al învăţării şi înţelegerii „durerii”. În opinia sa, conceptul de „durere” îl învăţăm odată cu limbajul. Nu putem înţelege faptul că celălalt are o anumită durere de dinţi, dacă nu recunoaştem, de pildă, în gestica sa, sau în atitudinea sa comportamentală, expresii evidente ale durerii. În privinţa înţelegerii şi recunoaşterii durerii celuilalt, credem însă, că pe lângă aspectul înţelegerii expresiei generate de fenomenul durerii, este necesară şi încrederea sau încuvinţarea raţională sau empirică a faptului că celălalt nu minte, că nu doar mimează expresia durerii, ştiind foarte bine, totodată, că noi recunoaştem şi înţelegem perfect ceea ce el vrea să spună.

În concluzie, sensul unei propoziţii, aşa cum ni se prezintă de către Wittgenstein 2 rezultă, în principiu, din utilizarea ei. Nu există nimic ascuns, un sens al cuvintelor care nu ni se revelează în totalitate. O propoziţie cu sens nu este doar cea pe care o putem spune (clar şi distinct), ci o putem totodată şi gândi. Mai mult, în partea a doua din Cercetări filosofice, Wittgenstein îşi pune o altă întrebare fundamentală: „cum este posibil să vedem un lucru potrivit unei interpretări?”17. Întrebare care, bunăoară, şi-a adresat-o şi Friedrich Nietzsche propunând metoda perspectivismului în filosofie, iar după Wittgenstein, fenomenologii post-husserlieni de factură umanistă: de la Martin Heidegger şi Max Scheler, la Paul Ricoeur şi Jean-Luc Marion.

În cele din urmă, Wittgenstein 2 ajunge, prin reflecţii vii, dar lucide, la ideea de bază că un concept se impune, prin urmare, nu are sens să-ţi analizezi propria ta experienţă subiectivă. În ciuda paradoxalităţii sau ambiguităţii ei, experienţa trebuie doar trăită. În această privinţă, Wittgenstein 2 face o diferenţă reală între a interpreta şi a acţiona, respectiv a vedea. Sintetizând, a interpreta înseamnă a gândi, deci, este un act de reflecţie lucidă, clară, distinctă, pe când a acţiona, a vedea (a observa, chiar a experimenta, n.n) reprezintă o stare. Mai departe, analizând (fenomenologic) actul intenţional, observăm că, faptul de „a 16 Idem17 Ibidem, p. 133.

avea în vedere este tot atât de puţin experienţă subiectivă ca şi a intenţiona”18. Simpla explicare a cuvântului nu se raportează la un eveniment care se produce în momentul pronunţării sale. Mai exact, câmpul de forţă a unui cuvânt este tocmai ceea ce el decide în momentul când se utilizează. Înveţi folosirea cuvintelor pe parcursul sau chiar în momentul utilizării lor. Sensul nu se dă, ci se constituie/re-constituie mereu.

Bibliografie

Clement, Elisabeth (coord. ed.), 1. Dicţionar enciclopedic de filosofie ,,Filosofia de la A la Z”, traducere de Aurelian Cojocea, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2001.

Frege, Gottlob, 2. Meaning and Reference, ed. Peter Geach and Max Black, Oxford: Oxford University Press, 1952.

Grayling, Anthony C., 3. Wittgenstein, traducere de Gheorghe Ştefanov, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

Hügli, Anton şi Lübcke, Paul (coord. ed.), 4. Filosofia în secolul XX. vol II. Teoria ştiinţei. Filosofia analitică, traducere de Andrei Apostol, Mihnea Căpraru, Cristian Lupu, Marius Mureşan, Marius Stan, Editura All, Bucureşti, 2003.

Lecourt, Dominique, (Coordonator), 5. Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, traducere din francezã de Laurenţiu Zoicaş (coord.), Editura Polirom, Iaşi, 2009.

Popper, Karl, 6. Logica cercetării, traducere de Mircea Flonta, Alexandru Surdu şi Erwin Tivig, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Popper, Karl, 7. Conjecturi şi infirmări, traducere de Constantin Stoenescu, Drăgan Stoianovici, Florin Lobonţ, Editura Trei, Bucureşti, 2002.

Ramsey, Frank Plumpton8. , Facts and Propositions, in „Aristotelian Society Supplementary Volume 7”, pp. 153–170, Cambridge, 1927.

Whitehead Alfred North, Bertrand Russell, 9. Principia mathematica, Cambridge: University Press, 1910.

Wittgenstein, Ludwig, 10. Tractatus logico-philosophicus, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

Wittgenstein, Ludwig, 11. Caietul albastru, traducere de Mircea Flonta şi Adrian-Paul Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

Wittgenstein, Ludwig, 12. Cercetări filosofice, traducere de Mircea Dumitru şi Mircea Flonta, în colaborare cu Adrian-Paul-Iliescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.

18 Ibidem, p. 135.


nea` Cotruş

Gabriel Andronache

e-Proza

Nimeni nu mai ştia cui îi venise ideea de a face în micul orăşel B. un Muzeu de Istorie a Comunismului din România. Cert este că, în cele şapte luni de funcţionare, doar unsprezece vizitatori călcaseră pragul ambiţioasei instituţii culturale. Evidenţa lor fusese ţinută strict de către nea Cotruş, fost şofer al prim-secretarului judeţean de partid, care retrăia intens printre exponate voluptatea vremurilor apuse. Tot nea Cotruş se ocupase personal de amenajarea

obiectelor în cele două săli ale muzeului. Cele mai multe dintre acestea erau donaţii venite de la diverşi binevoitori care au dorit să rămână anonimi. De pildă, o piesă de mare raritate o reprezenta un salam cu soia, care încă purta pe etichetă înscris: «Alimentara 23, Berceni, februarie 1974», muşcat la unul dintre capete. Cercetătorii care l-au studiat au căzut de acord că muşcătura data din anii `80, poate chiar `81, fiind produsă de către mandibula unui pensionar. Concluzia


savanţilor fusese certificată şi de faptul că au găsit înfipt în salam un cupon de pensie pe care cineva scrisese: „Veronica, iartă-mă, dar nu mai pot trăi cu această povară pe suflet. Ţi-am mâncat salamul şi măslinele din frigider. Mă simt atât de sătul încât nu merit să trăiesc. Al tău, Pandele“. Într-o altă vitrină fusese expusă la loc de cinste o sacoşă goală, sub care scria caligrafiat cu grijă „Sacoşa alimentarus“. Făcând şi pe ghidul, nea` Cotruş dădea detalii câte unui vizitator care prefera răcoarea muzeului caniculei de afară. „Aşa era tradiţia. Sacoşa trebuia să fie goală, oriunde ar fi purtat-o proprietarul ei. Acest exponat cu greu l-am putut recupera din cămara unui muncitor din Buzău. Era plină cu alte sacoşe care aveau în ele alte sacoşe mai mici, ştiţi, ca păpuşile ruseşti. Am ales-o pe aceasta, cea mai mare, un model din `86. Textura ei încă mai păstrează urma unei sticle de lapte şi, surpriză!, chiar aromă de portocală, o utopie în acele vremuri!“

Însă, o mare satisfacţie trăise custodele neobişnuitului muzeu într-o seară când venise un instalator să sudeze o ţeavă spartă. După ce meşterul îşi terminase treaba, nea` Cotruş l-a răsplătit cu vizionarea unei piese cu adevărat grele. „Aici avem o surpriză pentru cunoscătorii de artă contemporană, aşa cum simt că sunteţi şi dumneavoastră, tovarăşu` Panait. O menghină! IMGB, anul de graţie 1972! Ei, ce spuneţi?“, aproape că a strigat nea`

Cotrus, savurând surpriza instalatorului. Acesta a adulmecat-o îndelung. „Mmmm... încă îşi păstrează buchetul. Un miros de şpan inconfundabil. Ce savoare!“, a oftat tovarăşu` Panait. „Da, e o perlă, trebuie să recunosc. Dacă doriţi, puteţi priza în voie, şi eu am fost multă vreme dependent de ţevile de la Republica“, replică nea` Cotruş, melancolic. Toate ar fi mers ca unse cu vaselina ţevilor de la Republica dacă, într-o zi, proprietarul muzeului nu ar fi plasat, pe un piedestal impozant, un obiect straniu: capul unui om, complet chel, privind fix. Sub el, o tăbliţă îi indica specia: Cap de locuitor. Nea` Cotruş l-a privit nedumerit. „Incredibil, capul de locuitor chiar există? Nu e o fabulaţie, o invenţie statistică?“ Nu, capul de locuitor chiar stătea acolo, în mijlocul muzeului, singura operă de artă care a străbătut vremurile fără să sufere nici o modificare, nici măcar o zgârietură pe ici, pe colo. Poate doar PIB-ul să-l fi avut mai câş, dar, în rest, se ţinea încă bine.

Venirea capului de locuitor se dovedi a fi o pacoste pentru proprietarul muzeului. Tot timpul cerea bani pentru medicamente, întreţinere, transport şi multe altele. Până într-o zi, când antreprenorul iubitor de artă îşi puse mâinile în capul de locuitor, îl aruncă într-o magazie şi închise şandramaua de muzeu. Doar nea` Cotruş ce mai intră seara, pe ascuns, şi sterge de praf ţeasta ciobită a exponatului. Aşa, din compasiune proletară.


Interviu

Paul

Vin

icius

Sunt un experimentalist

Poet, dramaturg, jurnalist, născut la 24 ianuarie 1953, la Craiova. Absolvent al unei facultăţi politehnice bucureştene, renunţă la cariera inginerească imediat

după decembrie 1989, reprofilându-se în domeniul jurnalistic. Debut

literar publicistic în 1982, în revista Amfiteatru, cu poezie. Din 1982 şi

până în prezent îi apar grupaje de poeme în majoritatea revistelor literar-culturale din ţară, printre care: Flacăra, SLAST, Contemporanul, Luceafărul, Lucifer, ArtPanorama, România Literară, Steaua, Euphorion, Cronica, Convorbiri Literare, Timpul, Poezia, Calende, Vatra, Tribuna, Dilema, Familia, Viaţa Românească, Mozaicul, Ateneu, Poesis, Contrafort ş.a. Este membru fondator al cenaclului literar Universitas (1984-1990), coordonat de profesorul universitar şi criticul Mircea Martin. A debutat editorial în 1998, cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Editura Crater, Bucureşti) – premiile Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) –, urmat de volumele de poezie Eclipsa (Editura Crater, Bucureşti, 1999) – premiile Festivalului Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei şi Festivalului de Poezie „George Coşbuc” de la Bistriţa – şi Studiu de bărbat (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002) – premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (ASB). În 2004, îi apare tipărită piesa de teatru Şi noi am fost în America (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2004) – premiul Theatrum Mundi şi al primăriei municipiului Bucureşti –, iar în 2005, Un poem pentru Ioan Flora (Pagoda Press, S.U.A., 2005), urmat de volumul de dramaturgie Colonia Grafitti/Working class, heroes class (Editura MLR, Bucureşti, 2006) – nominalizat la premiile USR şi ASB. În 2011, îi apare volumul de poeme Liniştea de dinaintea liniştei (Editura Tracus Arte, Bucureşti), căruia i-a fost decernat Premiul Naţional pentru Poezie „Mircea Ivănescu” pe anul 2011 şi Premiul Naţional pentru Poezie al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Paul Vinicius este membru al USR, al ASPRO, al Societăţii Ziariştilor din România şi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România. Din 2003, este redactor de carte la Editura Muzeul Literaturii Române, de pe lângă Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.


Amelia Stănescu: Interviul nostru, domnule Paul Vinicius, este prilejuit de apariţia volumului, Kemada – Editura Tracus Arte, 2012. Cu ce îmbogăţeşte această nouă carte parcursul dvs. literar? Şi… de ce acest titlu?

Paul Vinicius: Păi, Amelia, la drept vorbind, lucrând la un volum, nu mi-am pus niciodată problema de a-mi… îmbogăţi (wow!)… în vreun fel… parcursul literar – ah, Dumnezeule, ce ditamai struţocămila!… deşi cred că aşa s-a şi întâmplat, oarecum; măcar prin… numărul titlurilor cărţilor care s-au tot adunat şi îmi poartă numele pe copertă. Cel mai calificat să răspundă unei asemenea întrebări, cred eu, ar fi, totuşi, un critic literar, cu ochelari sau fără, cu căţel sau motan, dar care, totuşi, să-mi fi şi citit cărţile, pentru a putea avea repere. Pe de altă parte, gândindu-mă eu mai bine – fiindcă, asta e: m-ai cam luat prin surprindere cu întrebarea ta –, trebuie să recunosc că sunt un tip care se plictiseşte extrem de repede de orice „jucărică”… de orice formulă scriitoricească, adică, oricât de mirobolantă ar fi ea şi chiar dacă s-ar fi dovedit a fi fost de succes. Nu-mi place să-mi calc pe propriile urme; nici în viaţa de zi cu zi şi, cu atât mai puţin, în cea de scriitor. Şi poate tocmai de aceea şi sunt un experimentalist perpetuu, mereu în căutarea unor noi formule de a face… de a exprima poezia. De la bun început – şi, mai exact, de la primul meu volum cu care am debutat în 1998, Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate –, mi-am propus ca niciunul dintre volumele mele ulterioare (iar aici nu mă refer doar la poezie) să nu semene unul cu altul şi, iată, cred eu, am reuşit. Revenind la întrebarea ta şi, deci, la noul meu volum, ei bine, habar nu am ce ar aduce el nou faţă de volumele precedente, însă, cu siguranţă, este altceva. Şi mai cred că diferenţele importante, dacă, într-adevăr, există, nu ar putea veni decât din surplusul de înţelepciune (de carne înţelepţită), dobândit de mine în intervalul dintre finalizarea unui volum şi a celui imediat următor, de unde o şi mai acută şi percutantă perspectivă asupra vieţii. Cam aşa văd eu lucrurile.

În ceea ce priveşte titlul, ei bine, prefer să nu-l explicitez, lăsându-le cititorilor plăcerea şi surpriza decodificării lui. Tot ce-ţi pot spune este că, într-adevăr, are o cheie şi că, totodată, este un titlu atipic – la acest moment – pentru un volum de Paul Vinicius.

A.S.: Cum alcătuieşte Paul Vinicius un nou volum? Ce selectează şi ce poeme lasă de-o parte?

P.V.: Înainte de orice, pentru a deveni volum, trebuie musai să fi început să-l trăiesc… Nu glumesc. Adică, vreau să spun că nu pot începe un volum dacă în viaţa mea nu a început măcar o poveste, un story. Şi nu cred că dezvălui vreun mare secret, câtă vreme mai tuturor scrutărilor critice care s-au abătut asupra scrierilor mele nu le-au scăpat puternicele patine autobiografice. Şi, da, recunosc, aşa şi este. De fapt, îmi este aproape imposibil să fac o delimitare brutală între ceea ce trăiesc şi ceea ce scriu. Odată începută povestea principală, în timp, mai apar alte o sumedenie de poveşti secundare, care se întrepătrund şi, bine-nţeles, personaje. Toate acestea se întâmplă în timp şi spaţiu. Aşa apar şi poemele, care, la rândul lor, conţin, cu o mare rigurozitate, toate coordonatele spaţio-temporale, respectând cu stricteţe desfăşurarea poveştilor şi ramificaţiile lor. Când povestea principală începe să „obosească” sau, pur şi simplu, se sfârşeşte, ştiu deja că manuscrisul trebuie încheiat. Urmează apoi travaliul aparatului autocritic, şlefuirea şi finalizarea fiecărui text în parte. Ordinea aşezării în pagini este extrem de exactă, ea trebuind să se supună coordonatelor temporale ale desfăşurării poveştilor. Desigur, ca orice altă carte de poezie, şi volumele mele pot fi deschise la orice pagină şi citite „pe sărite”, reluate de oriunde şi oricând doreşte cititorul. Sunt sigur însă că citit aşa, cititorului îi vor scăpa o sumedenie de înţelesuri şi, mai ales, va pierde destul de mult din arhitectura particulară a volumului, fiindcă acolo are loc o desfăşurare a unei lungi felii de viaţă, redată artistic şi având o regie cât se poate de bine pusă la punct. De aceea, pentru a nu pierde nimic din ceea ce a dorit autorul să transmită, nu pot să nu le recomand celor


care îmi deschid cărţile să le lectureze ca pe un volum de proză, adică, cap-coadă. În ceea ce priveşte selecţia, pot spune că se mai întâmplă uneori ca în intervalul în care scriu la un volum deja bine definit în mintea mea, să mai apară şi texte care nu au vreo legătură cu substanţa volumului, deci nu au ce căuta în respectiva carte. Acestea, fie – dacă au o anumită „greutate” – ar putea constitui germenii unui alt volum, fie nu vor apărea niciodată în vreunul…

A.S.: Ce aşteptări aveţi de la această nouă carte?

P.V.: Sper să fie bine primită de public şi să câştige Premiul Nobel pentru… Ping Pong pe Iarbă.

A.S.: Nu vă deziceţi (pe alocuri, e adevărat) nici cu acest prilej de un anume limbaj „dezbrăcat”... Cum îi justificaţi prezenţa în poezia dvs.?

P.V.: Uite-aşa: „– Vae vae cucu victis,/Benedictus, Benedictus,/toată moartea e un strip-tease!” – îmi sare-n ajutor maestrul Ursachi… Lăsând gluma la o parte, cred că este problema intimă a fiecărui scriitor în parte să îşi aibă grijă de inventarul lingvistic şi de uneltele specifice. Totodată, câtă vreme limbajul „dezbrăcat” face parte din existenţa noastră cotidiană, de ce ar trebui oare poezia să facă abstracţie de el? Pentru mine, cel puţin, poezia înseamnă sau, ar trebui să însemne, în primul rând, cel mai elementar impuls vital. Pe de altă parte, „îmblânzirea” unor asemenea cuvinte şi folosirea lor într-un areal poetic, pentru a putea surprinde cât mai exact nuanţa intimă a întâmplării, a personajului, a epocii etc. nu-i deloc la îndemâna oricărui mânuitor de pix. Ba chiar este extraordinar de dificil să mai faci să vibreze şi să leviteze un text poetic îngreunat de astfel de cuvinte „bolovănoase” şi „colţuroase”… Pentru mine, cel puţin la început, a fost ca un fel de pariu: „Oi fi în stare să fac poezie şi cu astfel de cuvinte?” Şi, cel puţin, am încercat. Oricum, pudibonderia nu cred că are neapărat vreo legătură serioasă cu poezia şi, în plus, nu ştiu cât public cititor ar mai putea spera să aibă poeţii dacă s-ar apuca să scrie, în aceste timpuri, ca în secolul 19, chit că şi în acele

vremuri au existat destui experimentalişti… Oricum aş lua-o, mi se par a fi de o crasă ipocrizie tipii care tună şi fulgeră împotriva folosirii cuvintelor „dezbrăcăţele” în poezie, câtă vreme tot ei sunt ăi care salivează, în secret, pe la filmele târzii, cu trei de „x”…

A.S.: Îmi aduc aminte că vi s-a interzis în 1987 de către cenzura comunistă publicarea plachetei de poezie Marţea albastră, miercurea albă. Vă mai amintiţi acele momente? E un câştig, la ora actuală, faptul că putem tipări aproape orice?

P.V.: Păi, cum aş fi putut uita acea „musaca tragicomico-literară”, care m-a forţat să fac un pariu teribil cu mine însumi, şi anume, ca timp de zece ani să nu mai public nimic, nicăieri, în ţară şi, mai degrabă, s-o şterg cât mai rapid peste graniţă? Bombonica de pe acea colivă se numea to’arăşa Clătici şi se ocupa cu foarfecele culturale pe la Centrul Universitar Bucureşti, sub patronajul căruia apărea gazeta „Convingeri Comuniste” – titlu pompieristic (aşa cum dealtfel cam toate erau în acea vreme), dar pe care noi, membrii cenaclului „Universitas”, al Universităţii, condus de don’ profesor Mircea Martin, îl umanizasem, spunându-i „Coco”… În definitiv, în paginile ei nu găseai decât, cel mult, vagi urme de convingeri comuniste; era o revistă de bună ţinută intelectuală, scrisă de tineri studenţi, ca şi noi, cei de atunci. Cum între Paul Nancă – redactorul şef, pe atunci, la „Coco” – şi don’ profesor Martin apăruse o înţelegere privind debutarea membrilor cenaclului nostru în paginile respectivei reviste, pe hârtie de ziar, prin vara lui ’86 s-a purces la treabă. La fel cum blajinul ţăran Ion Stoica, din satul Ormindea, figurează la loc de cinste în istoria descoperirilor aeronauticii româneşti, cu prototipul unui avion (mai mult elicopter), care a rămas cunoscut sub numele de „Drăcia lui Stoica”, invenţia invenţiilor în acele condiţii de austeritate, rod al pactului „Coco”-„Universitas”, avea să se numească „Colecţia Cartea cea mai


Mică”… Mai exact, în „Coco” au început să apară, lunar, opt pagini de supliment poetic, conţinând producţiile a câte unui membru al cenaclului nostru… Aţi putea spune: Aş!... Şi ce mare scofală? Păi, nu, nu vă pripiţi! Fiindcă: îndoite de vreo trei ori (cu infinită atenţie), capsate în vreo două locuri (pe înălţime), tăiate destoinic, cu lama de ras, numai anumite (de prisos) îndoituri… minune: cele opt pagini de revistă se prefăceau într-o albă-ca-zăpada cărticică, de format liliputan, dar totuşi… volumaş (la oi m-aş duce), chiar dacă numai aşa, pe hârtie de ziar şi, evident, canci – ISBN. Dar, ce mai conta? Importantă era fericirea primăvăratică şi uşor necoaptă la cap a celor dintre noi care – în sfârşit! –, iată, acum îşi puteau permite luxul de a scrie dedicaţii şi da autografe pe „volume” purtând numele lor… Aşa au „debutat” Cristian Popescu şi Ştefan Andrei Damian – Dumnezeu să-i odihnească –, Daniel Bănulescu, Horia Gârbea, Sergiu Ştefănescu, Augustin Ioan, Anca Mizumschi, Ramona Fotiade şi încă mulţi alţii. Eu fusesem programat să apar în cel de-al 7-lea sau 8-lea număr din colecţie, însă am fost singurul care i-a provocat to’arăşei Clătici o criză de indigestie atât de crâncenă încât, după o succintă judecată de valoare asupra versurilor mele (ulterior, relatată de Paul Nancă, după convorbirea telefonică avută cu to’arăşa), de genul: „Ăsta, Vinicius, n-are nicio licărire de lumină în el… La el totu-i întunecat şi contondent, nu simţi nimic din bucuria omului muncitor de a munci în colectivitate… şi o mai ia şi razna…” , Foarfeca a conchis: „Păi, Vinicius ăsta nu trebuie nicicum publicat, ci luat şi dus de urgenţă la Spitalul 9, că acolo-i e locul! Şi, să nu mai aud de el!” Aşa încât, dintre toţi colegii mei de cenaclu, eu am fost singurul „nedebutat” şi, atunci, mi-a căzut tot cerul în cap (de prost ce eram) şi m-am hotărât să fug în străinătăţuri sau, de nu reuşesc, să nu mai public nimic în ţara asta de rahat, înainte de zece ani… Chestie de care m-am şi ţinut şi am dus-o până la capăt. Aşa se şi explică, de altfel, debutul meu aproape arghezian, la 45 de ani… În momentul în care mi s-a întâmplat povestioara asta, am resimţit-o ca

pe o mare tragedie şi m-am socotit nenorocit pe viaţă, însă acum, cu mintea omului matur, zâmbesc peste umăr şi-mi spun că am avut un foarte mare noroc că s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat şi, mai ales că am luat decizia tăcutului timp de un deceniu, fiindcă, tăcerea asta, cel puţin în cazul meu, cred c-a fost de aur… În plus, expresiva ţeavă de eşapament a zaharisitei to’arăşe Forfecoi, îndreptată spre mine, mi-a furnizat şi titlul volumului de debut, Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Editura Crater, Bucureşti, 1998). Deci, şi ca să sintetizez, una peste alta, am ieşit câştigat. Referitor la situaţia actuală, când ne putem exprima liber şi tipări „aproape orice”, da, îl consider un câştig, fiindcă altfel ce s-ar mai alege din înţelesul conceptului de libertate, pe care o tot invocăm, aproape zilnic? Desigur, înţeleg unde baţi tu, Amelia, însă, pe de o parte, nu pot accepta ideea reinstaurării vreunei cenzuri, iar, pe de altă parte, aspectul calitativ care, de fapt, te preocupă, ar putea fi rezolvat cât se poate de elegant dacă editurile ar funcţiona exclusiv pe principii sănătoase. Fiindcă, dacă autocenzura autorului nu prea funcţionează, măcar editorii ar avea menirea de a filtra profesionist manuscrisele primite spre editare. Oricum, sunt sceptic în privinţa aplicabilităţii practice a acestui deziderat teoretic, şi asta datorită slăbiciunii umane în faţa sclipirilor banului. Mereu se vor găsi proprietari de lanţuri de ţoale second hand dornici să treacă drept poeţi, ca şi omuleţii-şvaiţer aferenţi, avizi să-şi umple golurile cumva… Mereu. Însă, Amelie, fii pe pace: nu-i dracu’ chiar atât de negru. Fiindcă tot viitorul va avea ultimul cuvânt.

A.S.: „În ţara mea e nasol” – vă spun prietenii, dar dvs. vă place aici...

P.V.: Ei, şi tu! Parcă ar mai fi nevoie să ne-o spună cineva… O vede pân’ şi ăl cu numai o strapontină la cap, nu neapărat, cu scaun. Fiindcă este o realitate atât de palpabilă încât te poţi duce liniştit la ăle mai groaznice filme horror, numai ca să te relaxezi. De ce nu plec? …Nu-i vorba aici nici de frica de necunoscut, nici de vârstă, nici de trup, nici de alte calcule meschine. Este vorba că atunci când ai într-adevăr un suflet care a iubit şi iubeşte, de


foto: Mihai Barbu

mic copil, misterul locului lui, cu toate cele bune şi cele rele, oriunde altundeva s-ar duce s-ar surpa, fiindcă centrul lui de greutate ar rămâne aiurea. În plus, ador acest truism: patria mea e limba română.

A.S.: Cum aţi caracteriza atmosfera culturală/ literară a României de azi?

P.V.: Există aici, la noi, oameni de toată lauda – şi nu puţini – care îşi dau osteneala şi reuşesc să închege o aparenţă de efervescenţă creatoare, organizând tot felul de manifestări la care ţi-e mai mare dragul să participi. Aş chiar remarca, în ultima perioadă, de fapt, de vreo 5-7 ani, un efort susţinut din partea artiştilor din domenii diverse (muzică, literatură, coregrafie, artă plastică, teatru, film etc.) de a se cunoaşte şi colabora între ei, o strângere a rândurilor, având drept rezultat producţii hibride de o mare inteligenţă şi frumuseţe. Îi iubesc pe toţi acei ce-şi dau silinţa şi reuşesc să îşi sfinţească locul. Însă, cu o floare, nu se face primăvară. Realitatea este tot cea atât de palpabilă, din care te întorci acasă plin de vânătăi şi cucuie… Chiar nu ştiu ce-au în cap desenele animate care tot sporovăie şi sporovăie, cât e ziulica de lată (că, deh, lată e!), de pe sticlele televizoarelor, însă, dacă mă uit la cifra procentuală alocată culturii de la bugetul de stat, bănuiesc că murături. Şi,

în definitiv şi la urma urmelor: pentru cine o fi şuierat sirena lu’ Vasile Roaită?

A.S.: Trăiesc senzaţia că nu sunteţi un fan al premiilor literare, al catalogărilor în vreun fel sau altul, nu scrieţi pentru a fi „recompensat”. Dar, dacă ar fi să oferiţi dvs. un premiu sau mai multe, ce volume, ce autori ar intra în categoria „favoriţi”?

P.V.: Şi tu, pupila mea, Amelie?... În fine. Passons! Mda… Deci… ce autori… favoriţi… Auzi?... Dar, ce-ar fi aşa de neimaginat, dacă nu aş avea deloc bani (cum, de fapt, nici nu am), nici măcar pentru un premiu? Că doar trăim în România. Evident, te-ai foi tu puţintel pe scaun, şi tot ai da-o pe-aia cu „prin absurd”… După câte văd, cale de întors nu există, iar Ploieştiul e departe. Păi, uite, dau cu banul, printre ei… şi, ia să vedem cum pică, fiecare, precum la ruletă… Deci, într-o ordine absolut întâmplătoare sau nu: Ion Mureşan, Absolut Vodca, Maria Tănase, Ioan Es Pop, Bergenbier, Laba Gâştii, Fier de Călcat, Nichita Danilov, Dacia Logan, Marian Drăghici, Busuioacă de Bohotin, Angela Marinescu, Ceai de Muşeţel, Mircea Bârsilă, Rasputin, Nicolae Coande, Mercedes Benz, Eugen Suciu, Eric Clapton şi, dacă a mai rămas ceva spaţiu tipografic…


Nora

Iuga

În căutarea unei definiţiiCine ştie exact ce înseamnă o bucătărie? O bucătărie este o încăpere care aparţine unui apartament (bucătăria familiei) sau unui local public de consum (bucătărie de restaurant), uneori e solitară şi inadaptabilă (bucătărie de vară, construită din scînduri în fundul grădinii), alteori mobilă şi perfect adaptabilă (bucătărie de campanie). Bucătăria se poate folosi în exclusivitate, în acest caz se bucură de un statut privilegiat (are perdeluţe şi flori pe masă) sau este neglijată (ca o rudă săracă pe care nu eşti obligat s-o prezinţi musafirilor). Dar bucătăria mai este folosită şi în comun şi atunci beneficiază de un tratament egal, analog cu afecţiunea acordată unui orfan crescut la casa copilului.

În bucătărie se află aşa numita

mobilă de bucătărie: un aragaz, al cărui număr

de ochiuri variază după starea civilă şi materială

a posesorului, cu sau fără cuptor. Cuptorul poate fi de

diverse dimensiuni, uneori are multe butoane pentru reglarea

temperaturii, dar acestea sînt adesea ineficiente. Dulapul este amplasat de

obicei la perete, pe perete sau în perete şi este prevăzut cu sertare, rafturi sau bar. În bar se ţin, cu rare excepţii, uleiul, zahărul, făina, grişul, orezul şi pastele făinoase. În sertare se ţin cuţitele, furculiţele, lingurile, cutiile cu scobitori, storcătoarea de lămîie, răzătoarea şi, eventual, cleştele de zahăr. Uneltele folosite în bucătărie sînt de fapt variantele domestice ale unui instrumentar de tortură. Am uitat să precizez că bucătăria este şi cadrul legal destinat exercitării libere a instinctului nostru de agresiune împotriva celorlalte forme organice existente în mediul înconjurător. Pe masa de bucătărie se spintecă, se toacă, se răzuieşte, se striveşte, se pisează, se jumuleşte, se jupoaie... şi toate

Poesi

s

foto: Cato Lein


aceste operaţii, mai mult sau mai puţin automatizate, se efectuează zilnic pentru menţinerea echilibrului nostru vital. O bucătărie poate fi un excelent mediu de investigaţie sociologică. De pildă, dacă întîmplător ciocanul, cuiele, liţa şi lumînarea se află în sertarul dulapului, laolaltă cu tacîmurile poţi deduce imediat că te afli în casa unui intelectual sau a unui artist. Tehnicienii, inginerii, posesorii de autoturisme (printre aceştia se numără şi intelectualii, dar ei constituie o categorie aparte – au suferit un transplant – sînt intelectuali cu maşină) manifestă o grijă specială faţă de unelte, le respectă, le separă de masa eterogenă a obiectelor, le ţin în cutia de scule. Uneori în bucătărie se păstrează relicvele unor civilizaţii mai vechi: un primus, un fier de călcat cu cărbuni, care se închide la vîrf cu un cap de cocoş, o piuliţă de aramă, un grătar de sîrmă, un vătrai. Astfel bucătăria devine un mic muzeu de istorie meşteşugărească – ea ne păstrează nealterată recunoştinţa faţă de geniul creator al înaintaşilor. Dar pentru a nu ne îndepărta de subiect; bucătăria mea face parte dintr-un apartament de două camere şi este folosită în exclusivitate de mine, cu unele mici excepţii, cînd Nino – bărbatul meu – îşi îngăduie plăcerea de a pregăti o iahnie de cartofi sau un orez cu lapte (ştie probabil că divertismentul stimulează creaţia). Bucătăria mea nu are perdeluţe, nici flori pe masă, nici faianţă în tonuri pastelate, ea poartă permanent o culoare verde a cărei nuanţă variază după gustul vopsitorilor. La ce foloseşte o bucătărie? Fireşte, veţi răspunde, la prepararea bucatelor, mai corect, ea ne pune la dispoziţie un spaţiu adecvat, în care se efectuează curent operaţiile de pregătire a celor trei mese principale şi, ocazional, a meniurilor servite la aniversările membrilor de familie, de revelion sau la alte sărbători de iarnă şi primăvară. La acest capitol bucătăria mea se încadrează în ritualul obişnuit. Sînt zile însă cînd monotonia

programului o exasperează. Atunci trece peste orice convenţie şi îşi permite unele extravaganţe. O apucă o mîncărime boemă şi primeşte în intimitatea ei poeţi, prozatori, traducători – mai puţin critici literari. Pe muşamaua tăiată pe alocuri cu cuţitul de pîine sau arsă de ţigară şi-au sprijinit coatele trei generaţii: Gabriela A., Carmen P. şi Mariana M. sporovăind între un morcov şi un cocean de varză despre realismul magic, umorul englezesc ori despre Sylvia Plath. Parcă îl văd pe Vasile V. lîngă chiuvetă, posedat de proiectul unei seri literare „Urmuz“ sau pe Marius R. pradă unei adînci melancolii, după ce a scăpat din mînă ultima butelcuţă de Chianti. Chiar şi introvertitul de Ion I. s-a însufleţit aici, pe scaunul de lemn, pe care ţin pledul de plaje de la 2 Mai, cînd mi-a făcut destăinuiri despre visatul lui roman. L-am surprins odată în oglinda mare de lîngă uşă pe Virgil Mazilescu fardîndu-se. Ce ochi putea să aibă, Dumnezeule... şi Dinu A. care îmi tot cotrobăia în sertarul cu mărunţişuri pînă cînd s-a îndrăgostit de un cuţit de conserve. O bucătărie poate fi deci un salonaş monden sau o cafenea literară, dar, de cele mai multe ori, ea care nu se interesează de ţinuta exterioară, ea care în zile de totală apatie miroase a mucegai şi ratare, ea ca o cenuşăreasă deznădăjduită, are revelaţia miracolului. Atunci bucătăria devine un sanctuar bîntuit de umbre. La masa ei de lemn negeluit, noaptea, cînd se sting toate zgomotele zilei, îmi încep aventura, scriu.

*** cineva călătoreşte fără să plece, fără să coboare, lasă uşa deschisă animalelor chinuite de carnea lor, vîntului cu buzele verzi, memoriei şi egoismului nesfîrşit al acestui convoi pe care viitorul îl pregăteşte şi deodată îl aud cum vorbeşte despre corint cu vocea lui rarefiată încît corpurile plutesc sus de tot ca stelele şi piatra nu te atinge şi fructul nu se lasă muşcat. în corint cuvintele nu se rostesc ele luminează


1 augustLa ora asta Virgil Mazilescu trebuie să fii ajuns la 2 Mai. Şi-a lăsat sacoşa cu două cămăşi, o pijama, periuţa şi pasta de dinţi la gazda lipoveancă şi s-a dus întins la Dobrogeanu să întîlnească prieteni. La 2 Mai nu ai nici o şansă să fii singur, mai ales cînd eşti un doimaiot veritabil, ça veut dire, că faci parte din aristocraţia aceea veche de artişti şi scriitori, care încă din timpuri imemoriale (să tot fie vreo treizeci de ani, de cînd Nina a descoperit grădina deliciilor de la Pontul Euxin) şi-a durat aici reşedinţa de vară. De-a lungul anilor populaţia s-a stratificat – cele trei categorii de suflete care respiră aerul sărat, pigmentat cu miresme de guvizi, turchestani şi bălegar proaspăt, se disting uşor „după vorbă, după port“, cum ar spune poetul. Băştinaşii au feţe late, măslinii, ochii oblici, cînd se numesc Erdin sau Genghiz; ochi albaştri, ciufuri şi bărbi blonde, braţe tatuate cu ancore şi sirene, cînd se numesc Vania; poartă cămaşă de dimie şi brăcinar, cînd se strigă peste ulucă Ion sau Gheorghe. Ăştia sînt doimăienii. Şi doimaioţii au bărbi, dar mai au şi cîini – dalmaţieni, setteri, boxeri – care răscolesc nisipul fierbinte şi urinează pe sticlele de pepsi şi cico. Femeile lor înalte şi unduitoare se pierd în rochii lungi şi largi de pînză topită – preferă maronul şi movul închis – prin a căror transparenţă formele se oferă ochiului cu discreţie. Părul şi-l strîng în tulpane albe, mătăsoase sau sub borurile imense ale pălăriilor negre de pai. Păşesc felin în picioarele goale, purtînd la glezna subţire un lănţişor fin de aur.Peste această lume, învăluită într-un abur crepuscular, au dat năvală doimaiştii. (Robinetul ăsta se închide tot mai greu. Ar trebui schimbată garnitura. Stropul de apă se iveşte prudent la gura ţevii ca botişorul unui şoarece, apoi se curbează tot mai mult, se lungeşte, se gîtuie la rădăcină şi cade întocmai ca un cap mic pe cercul de metal al orificiului de scurgere. Se aude un zgomot scurt, aproape vesel. Noaptea simţi picătura lovindu-te ritmic în creştet. Nu forţa, continuitatea ucide.) Şi doimaiştii au cîini – pechinezi, şoricari – au şi maşini, trabanturi şi dacii; la acest capitol pot să fie uşor confundaţi cu doimaioţii, dar spre deosebire de aceştia, sînt totdeauna proaspăt bărbieriţi, poartă costume de balon cu mîneci scurte şi uneori seara îşi pun cravate în dungi. Soţiile lor vorbesc tare, îşi cumpără

şorţuri, spray-uri şi prosoape de la bazar. Deşi sînt gălăgioşi – unii merg cu tranzistoarele deschise la maximum pe strada mare – nu par veseli. Se plimbă cu familia aruncînd priviri dezaprobatoare în dreapta şi în stînga.Virgil îşi bea vodca laolaltă cu lipovenii şi le recită versuri din Guillaume, poetul şi administratorul. E foarte cald. Soarele intră pe fereastra deschisă întreg, înconjurat de roiuri de muşte. Unele sînt impozante, au un lustru albastru şi bîzîie. (Mă urmăresc ierarhiile – die Überlegenheit der schönen Frauen.) Mereu se strecoară parazitare aceste paranteze în logica unei descrieri exacte, întocmai ca nişte căţeluşi care ţi se încurcă printre picioare. Aş vrea să descriu blocul de vizavi. Are şase scări şi opt etaje – al nostru are opt scări şi zece etaje. „O jumătate de kilogram de verde cîntăreşte mai puţin decît un kilogram de verde...“ începea un poem citit la Festivalul de poezie de la Sighişoara... dar pentru ca aceşti paraziţi să dispară definitiv nu mai contează cantitatea unei culori, ci doar acea statornică, nemişcată şi fără de limite peluză de iarbă. „Se văd mingile singure descriind curbe în aer“ sau „se văd numai siluetele jucătorilor lovind cu racheta mingi imaginare“. Dialog cu un bărbat străin: „Blow-up! Iată, avem amintiri comune“.

(din Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie,Casa de Editură Max Blecher, 2012).

Selecţie de Claudiu Komartin


Şi nebunie

prea blând să moricând trec ideipe râul unui astruşi toamna curge să inducăîn taina ta de spaimănebunie;

prea cald să uiţischimbarea cândte-au stins în umbre zeiişi-n cuburi cenuşii ţi-au prinssălbatica gândire;

prea visător să nu orbeşticând steagurile cresc să stingăa lumilor zidire vie;

şi mult prea micsă nu străpingifrigul din uimire;

copac, sferănostalgie;

şi nebunie

Octav

ian So

viany

Octavian Soviany (n. 1954, Braşov) a debutat cu placheta Ucenicia bătrânului alchimist (1983), urmată, în anii ’90, de alte patru volume de poezie, strânse în antologia Cartea lui Benedict (2002). După 2000 a publicat Alte poeme de modă veche (2004), Scrisori din Arcadia (2005) şi Dilecta (2006), pe lângă romanele Textele de la Monte Negro (2003, reeditat în 2012 cu titlul Arhivele de la Monte Negro) şi Viaţa lui Kostas Venetis (2011). A mai publicat cărţi de critică şi dramaturgie, fiind unul dintre cei mai polivalenţi scriitori români contemporani. Volumul Pulberea, praful şi revoluţia va fi publicat în 2013 în Slovenia, în traducerea lui Aleš Mustar.

argument

Doi cerşetoristau la margineadrumului.Unul e praful,celălalt – pulberea.

Căutaţi de pomană:n-o să găsiţiîn poemele asteaniciopicătură depoezie.

Rudele mele apropiatesunt pulberea, praful şirevoluţia.

cineva invizibil mă pălmuieşte

Iarăşi osâmbătă goală.Pe cadranul unuiceas dinuniriiora cincie pictată cu negru.Cineva invizibil măpălmuieşte. Mergpuţin aplecat, caun brancardier obositcare se poartă pesine însuşi sprecasă.Ca şi cumaş avea

Poesis


casă. Ca şi cumm-ar aştepta undevao cameră albă desanatoriu, undese vorbeşte numai înşoaptă, iar paturile aucearşafuri curate. Unde tumă aştepţi înhaine albe deinfirmieră. Cu coapsafierbinte ca ceaiul detei al uneifetiţe bolnave.

cântec despre oastea lui igor

igor evodca sinucigaşilor.O înghiţica pe-un puiviu de ariciadus de un chelner slinospe o farfurioară deplastic.Igore cea mai ieftină votcă.Beau şi eu igor.Şi îi văd pe toţi ceilalţiclienţi ailocaluluicum îşi ţin ficaţii în palme,nişte bucăţele de carne stricatăcu care ar încerca să ademeneascăo pisică jigărită şi galbenă.

Hei, unde-s zombi nebunulcare ieşea la cerşitşi sorin inginerul şi alec dascălul dematematici şi nea bobo şi scaramouche şi oarţă lăutarulşi oacă şi leu şi trombonică ţiganulcare ne cânta la trompetă zaraza?

Ăştia bărbaţi!Îşi purtaumoartea înbuzunarca pe-un pachet ieftin de mărăşeşti,şi nici unul din einu mai face de mult

umbră pământului.

Le-au ros şobolaniidegetele de lamâini şipicioare, iar viermiile mai caută şi acumprintre dinţiresturi demâncare şi băutură.

Uneori ne dăm mâna.Încercăm să vorbim.Urinăm în tufişuri.Facem uşoareîncercări de socializare.

edgar lee masters

Te gândeştiuneori labătrânul lee masters,

cel carea scris pecolina delângă spoon river:„Sub această colină pietrosăodihneşte America”

Îl vezi salutându-l,cu pălăria luialbă de paie,pe buffalo bill –bărbatul acela grozavcare călărea peşapte cai verzi şis-a făcut pulbere, şipe marii oameni airevoluţiei cares-au făcut pulbere,şi pe abraham lincoln

care s-a făcut

pulberepulberepulbere.


Îl auzi cum şopteştepe colina pietroasă delângă spoon river:„Veniţi să v-arătunde odihnescohio şi illinois şiinsula manhattanşi connecticut şiarkansas,veniţi să vă-arătfrica pe careşade americafrica lui tom eliotfrica sylviei plathşi frica

luilee harvey oswaldcare dorm înfrăţiţisub

această colină pietroasăcare cândva a fostun oraş,sub această iarbă pipernicităcare a fostodinioară america

şi carenu va mai fi niciodatăamerica”.

(din Pulberea, praful şi revoluţia,Casa de Editură Max Blecher, 2012)

Selecţie de Claudiu Komartin

foto: Ana Toma


Salva

tore Q

uasim

odo

Născut la 20 august 1901 în Modica, şi-a petrecut o mare parte a copilăriei în di ferite oraşe din Sicilia ori entală. Quasimodo publică primele poeme în 1930 în revista avangardistă „Solaria”. În acelaşi an îi apare primul volum de poezii, intitulat Acque e terre (Ape şi pământuri). Poeziile, printre care au fost incluse şi câteva scrise la vârsta de 18 ani, amintesc melancolic de ţinutul Siciliei. Doi ani mai târ ziu, publică Obroe Sommerso, apoi Erato e Apollion în 1936 şi Poesie, în 1938. Abia în 1946 publică un nou volum de poezii, inti tulat Giorno dopo giorno (Zi după zi, 1947), în ca re devine vizibil an gajamentul mo ral şi tonul epic al criticii soci ale impus de autor versuri lor sale. Acesta es te urmat şi în La vita non e sogno (Viaţa nu e vis, 1949), Il falso ei il vero verde (Falsul şi adevă ratul verde, 1954) şi La terra impareggiabile (Pămân tul incomparabil). Ultima sa colecţie de versuri a fost Dare e avere (A avea şi a da, 1966). Înainte de a primi Premiul Nobel al Academiei Suedeze, Salvatore Quasimodo a câştigat de asemenea premiul San Babila (1950), premiul Etna-Taormina (1953) şi premiul Viareggio (1958). În 1960 şi 1967 a primit distincţiile „Honoris Causa” din partea Universi tăţilor Messina şi Oxford.

Poesis


Falsul şi adevăratul verde

Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică a orologiului. Nu contează dacă deschizi sau scrutezi dezolarea: rămân ore aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze neaştep tată în geamurile ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori.

Îmi rămân înceti neala unui surâs, cerul întu necat al unei haine, velurul de culoarea ruginii înfăşurat în păr şi despletit pe spate şi-acel chip al tău scufundat într-o apă abia mişcată.

Lovituri de frunze asprite de galben, păsări de funingine. Alte frunze crapă azi cren gile şi sar răsucite: verdele fals şi cel adevărat din aprilie, acel rânjet dezlănţuit al certei înfloririi. Şi tu nu înflo reşti,nu pui zile, nici visuri să urce dintr-un de-dincolo al nostru, nu mai ai ochii tăi copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe să-mi cauţi chipul ce-mi scapă?

Rămâne pudoarea de a scrie versuri de jurnal intim sau arunci un urlet în gol ori în inima incredibilă care încă mai luptă cu timpul său surpat.

sOldaŢii PlÂNG NOaPtea

Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanulGolgotei, nici angelica memorien-ajung ca să zdrobeşti războiul.Soldaţii plâng noaptea înaintede moarte, sînt tari, cadla picioarele vorbelor învăţatesub armele vieţii.Unităţi iubitoare, soldaţi,anonime ecouri de lacrimi.

aPrOaPe O ePiGraMă

La bar saltimbancul, ţiganmelancolic, se-nalţă deodatătăcut dintr-un colţ şi invităla un rapid spectacol. Haina şi-o scoate,şi în flaneaua roşie-şi îndoaieşira spinării pe dos, apucând ca un câineo batistă murdarăcu gura. Repetă din noupuntea lui, cu cămaşa căzută şi-apoise-nclină-ntinzând farfuria de plastic. Urează,cu ochi de nevăstuică,o lovitură bună celorlalţi şi dispare.

Civilizaţia atomică-i la culme.

aZi, dOuăZeCi şi uNu Martie

Azi, douăzeci şi unu martie, intrăBerbecele în Echinox, şi batecu coarnele lui tari în stânci şi-n arbori,şi tu, iubito, auzindbătaia lui, alungi vântul de iarnădin urechile tale-aplecatespre ultimul cuvânt al meu. Pluteşteîntâia spumă peste plante, palidă,vag înverzind — şi pare că nu neagăzvonul venit. Şi vestea-aleargăla pescăruşii care se-ntâlnescsus, între curcubeie: se înalţăgălăgioşi cu graiul lorasemeni picăturilor ce fluierăcăzând prin grote. Tu le-acoperi ţipătulîn preajma mea, deschizi larg punteacea dintre noi şi vijeliilepe care sub pământ le pregăteştenatura într-un ceas nechibzuit,întreci mijirea mugurilor.Acuma primăvara nu ne-ajunge.

ÎNtr-O seară, ZăPada

Ţie, care-ai rămas îndepărtată după o uşăînchisă, îţi mai aud plânsul de animal:astfel prin munţi, în viforul zăpezii,urlă văzduhul printre-aşezări de păstori.

O scurtă joacă-mi chinuie-amintirea:iată zăpada-i aici, rozândacoperişurile, umflând bolţile vechiului Lazzaretto,şi Ursa se precipită roşie-n ceaţă.

Unde-i şoldul de culoarea fluviilor mele,fruntea lunii în mijlocul verii plinăde viespi ucise? Stăruie doliulglasului tău umilit în întunericul umerilor,care-mi plânge absenţa.

sPaŢiu

O rază egală mă-nchideîntr-un făgaş de-ntuneric,şi în zadar aş evada.Câteodată mai cântă-un copilcare nu-i al meu: strâmt e spaţiulşi surâde cu îngeri ucişi.Mă sfâşie. Şi iată, e iubirea de ţarăcare mi-e dragă, chiar dacă aud acoloabise de lumini, de ape, de stele;chiar dacă aştept, pustiu paradis,zeul ei de suflet şi piatră.

Traducere de A.E. Baconsky


Ana S

ăndu

lescu

Trip futut (fragmente)

Ţi-ai băut cafeaua, ţi-ai luat sarafanul şi ai plecat la o plimbare au pied către cimitirul Eternitatea. Vrei să afli dacă

poţi să îţi cumperi patul de veci în acest splendid loc al morţilor.

e-Proza


* „Tumoarea ta măsoară 5 cm.” Un soi de… „penisul actorului tău preferat măsoară 10 cm în stare flască.” Îţi aprinzi o ţigară. Un Monte Carlo penal, de la moldoveni.[...] Pui receptorul jos. Broboane de sudoare îţi acoperă fruntea. Aşteptai bleagă de câteva zile rezultatul analizelor… „Un weekend frumos, Maria!”. Idioata dracului. Îţi pui de-o baie cu spumă ieftină de la Auchan. Singura ta alinare, cu miros de cocos şi mosc. Şi căcat. Căcatul cadavrului tău. Deschizi dulapul cu medicamente. Să mai iau una… poate îmi trece, poate e doar o migrenă, poate e doar un rezultat greşit, poate au încurcat analizele cum se mai întâmplă în filme… poate…”

* Ai selectat melodia „No surprises” de la Radiohead, pe care ai adăugat-o de şapte ori într-un playlist emo şi jegos ce răsună pe fundal. Ai intrat în baie. Cu pisica. E una soioasă. Ai găsit-o în faţa scării. Ai adoptat-o. Eşti cum se spune, „a dog person”, dar în surpriza ultimelor întâmplări nu te mai miră nimic. Totul te scârbeşte. Vomiţi întruna. Borăşti tot din tine în momentele când te vezi în coşciug. Puţi şi eşti toată albă. Un alb mat. Un alb în putrefacţie. Un alb pe care nu l-ar cumpăra nimeni. Un alb rece şi imperfect. Ai stins lumina. Ai aplecat capacul wc-ului şi pe el ţi-ai aşezat laptopul. Luminează suficient. Prea mult chiar. Aşa că mai apleci puţin ecranul. Deschizi un Heineken cu un „desfucker” de la Pepsi. Te bagi în cadă. Până şi spuma e mai albă decât cadavrul tău din coşciug. Tre’ s-o suni pe mă-ta. Să-i spui că ai tumoare. Cum îi spui unui părinte că odrasla îi e pe ducă? Închizi ochii, ochii tăi ridaţi de atâtea gânduri apăsătoare. Te afunzi-n ocean. Spuma dă pe dinafară. Îţi ţii nasul cu degetele ca să nu înghiţi apa murdară. Apa care spală cadavrul. Plângi în cadă. Singurul loc în care poţi să te accepţi... aşa... umilă. Femeie. Emotivă. Bolnavă. Lacrimile se amestecă cu oceanul. „A job that slowly kills you” şi deprinderile ultimelor zile. Bere, Kent 4 şi migrene. Stări de confuzie şi senzaţia că în creierul tău se regăsesc toate bolile dintr-o carte abjectă de psihiatrie. Nu te mai suporţi. Brusc, te întorci pe burtă şi-ţi iei mâna

de la nas. Durere caustică. Pluteşti în derivă şi mori. Mori în tine. Speri să nu te mai ridici, să nu trebuiască să o apelezi pe mă-ta. Să nu-i rupi sufletul-n două. Te sufoci... apa îţi intră în plămâni. Şi te ridici la suprafaţă. Părul e plin de spumă. Te ustură ochii. Te fute speranţa. Speranţa că a fost doar o confuzie. Că eşti sănătoasă şi bine. Te uiţi în jur. Într-un colţ, pisica se spală pe lăbuţe. Îţi ţâşnesc din nou lacrimile şi te mai afunzi o dată în ocean. Nu ai reuşit nici de data asta să renunţi la tot.

... „This is my final fit, my final bellyache with...”

* Ai făcut ochi. Te-a trezit lumina puternică a soarelui de dimineaţă. Camera e prea luminată. Prea însorită. Aşa nu se mai poate. Ţi-ai ridicat hoitul din pat. Creierul îţi vâjâie. Nu ştii dacă e de la boală sau poate speri că e totul doar în capul tău. Cică cei diagnosticaţi cu tumoare află prea târziu că sunt bolnavi. Nu au nici o manifestare biologică dubioasă până în momentul în care boala papă iremediabil din organ. Ajung indivizii la spital la insistenţele celor dragi, fac un consult banal, apoi doctorul nonşalant le spune că trebuie să facă şi un RMN. După asta, acelaşi doctor, vine îngrijorat şi le spune tragedia. La tine a fost altfel. Din prima ţi-ai dat seama că ceva este în neregulă. În primul rând, fiindcă ai mers singură să afli povara şi ai aflat de ea prin telefon. În al doilea rând... vomai nonstop, mai ales dimineaţa, îţi sângera nasul şi-ţi pierdeai deseori vederea. Te jenau ochii. Aveai momente când mergeai pe stradă şi deodată te pocnea boala. Nu mai distingeai drumul, oamenii şi locurile. Blank. Figurile îţi apăreau distorsionate, haotice. Prima dată te-ai panicat. Te-ai gândit că eşti schizofrenică. Sau te-ai gândit că poate ţi-au pus ăia de la toneta de popcorn ceva în mâncare. Te-ai dus la spital. Nu ţi-au dat rezultatul pe loc, era ceva mai complicat... ai aflat că eşti un muritor încăpăţânat de la o asistentă aparent nonşalantă. Simplu ca bună ziua. Tot la fel de uşor ai să te duci azi în târg şi ai să îţi cumperi nişte jaluzele.


Maro închis. Ai să îl ocoleşti pe domnul Dimitrie, care vinde cel mai bun popcorn din oraş, la toneta de pe Ştefan cel Mare. Ai să renunţi la pofta te preferată şi la lumina soarelui de dimineaţă.

* Nimeni nu ştie nimic de tine. Umanitatea nu ştie de tumoarea ta. Nu ai spus la nimeni, oricum nimănui nu-i pasă. Fiecare cu problemele lui, nu? Cu familia, cu prietenii, cu şosetele, cu nimicurile lor. Ei sunt bine... Tu nu eşti. Tu asculţi Coldplay şi îţi doreşti să ai zece ani din nou. Să te pierzi în copilării. Să nu vezi realitatea. Să nu simţi cum mocneşte cadavrul din tine. Tu vrei să respiri o floare, ei vor să calce în picioare Roşia Montană. Tu vrei să-ţi cumperi o bomboană „Bucuria”, ei vor să facă reclamă la Milka. Iar tipa asta de lângă tine, nimicul ăsta superficial te trage după ea. Cică are să-ţi spună ceva important... mai interesant decât o tumoare pe creier? Dute-n pizda mă-tii, nu merg nicăieri! Dar mergi oricum... te macină curiozitatea...

* În club. Ai întâlnit pe cineva. Pe altcineva. Eşti sceptică. Ce pana mea are să-mi ofere, altceva decât mi-au oferit toţi ceilalţi? Dar e drăguţ... şi zâmbeşte plăcut. Are un stil de a fi care te calmează. Îţi dau o şansă, urâtule... spune ce ai de spus. El îţi ia un Long Island. A pus degetul pe suflet. Eşti atât de ieftină. Iar el îţi zice că este singur... că nu are prietenă. Te simţi dator?! Crezi că-mi pasă. Tu nu ai prietenă, iar eu am tumoare pe creier. În pisda mă-tii de ignorant. - Te ştiu de pe facebook... avem prieteni comuni... de altfel... mă bucur că ne-am întâlnit aici. Voiam oricum să te scot la o ciocolată caldă. La dracu’. Ciocolată caldă... îţi place a naibii ciocolata caldă. Iar el te-a nimerit. Ca la Darts. Animalu’. - Te-am văzut la Harold şi Maude. Erai singură. Şi eu eram singur. Îmi place să merg la teatru singur. Este chiar foarte relaxant. Erai într-o rochiţă bleumaren şi erai foarte drăguţă. Cuminte. Feminină. Te servesc cu o ţigară?

Fuck! E prea drăguţ. Îşi alege bine cuvintele. Are antrenament... sau doar eşti tu! paranoică. - Două, te rog! îi zici şi-ntinzi mâna.

* Cu ultimii bănuţi ai închiriat timid un Peugeot de la o firmă dubioasă de Rent-a-car. Locuieşti în Iaşi şi vrei să vizitezi Buciumul. Te-ai gândit să mergi cu autobuzul până acolo, dar îţi refuzi o altă experienţă execrabilă. Urci în maşină şi porneşti motorul. Tipul de la companie îţi mai întinde o hârtie prin fereastra deschisă a maşinii. Cică tre’ să o semnezi. Acum chiat te-ai enervat. Să-mi bag pula, câtă papetărie! Birocraţia naibii! Hai, dă-ncoa. Du-te apoi şi hrăneşte-ţi plozii din comisionul meu. Ratatu’ dracului! Eu am tumoare pe creier, tu ce ai? Incapabilule! Semnezi şi demarezi în trombă. Îl acoperi de praf pe bietul agent. Ha! Acum din banii de comsion tre’ să-ţi cumperi alt sacou. Corporatistul dracului! Conduci ca tâmpita... uneori mergi şi cu o sută în localitate, alteori claxonezi bătrânele de pe trecerea de pietoni, te doare-n pulă, eşti Dumnezeu. Marş mă, dă-te din drumul meu! Ajungi la o benzinărie penală. La cât comision ai plătit te-ai fi aşteptat să ai şi rezervorul plin. Dar asta nu se întâmplă în România. Te dai jos, trânteşti portiera, rogi pe viermele ăla de la casă să-ţi umple rezervorul. În timpul ăsta te uiţi după camere de filmat. Observi că nu te filmează nimeni. Îţi bagi nişte batoane de ciocolată în sutien şi achiţi benzina. Te urci din nou în maşină. Porneşti iar motorul. Mai claxonezi câţiva pietoni, calci peste cadavrul unui câine, fuţi câteva drifturi şi ajungi la destinaţie. De pe Bucium, Iaşul se vede superb. Rupi ambalajul unui baton de ciocolată şi muşti nervoasă din el. Apoi începi să plângi. Te zgudui, te rupi. Nimic nu mai contează oricum... pe seară tre’ s-o suni pe mă-ta, să-i spui pe ce ţi-ai cheltuit ultimii bănuţi şi că ai tumoare pe creier. 5 cm. 5 cm... doar atât...

* Capul te arde. Nu poţi să asculţi perversităţile astea... - Băi, tre’ să duc pisica la Vali în


cameră. Nu vezi că face ca dracu’?! Iei pisica şi o arunci în bucătărie. Apoi te duci la baie şi te caci. Plângi pe budă. Îţi strângi pizda cu mâinile. Pizda sângerează. Suferă. Are personalitate. Te stropeşti cu apă rece pe faţă. Nu se întâmplă aşa ceva! Zâmbeşti în oglindă, te ştergi cu prosopul, te duci în camera ta. Adri stă cuibărită în patul tău. Unde altădată stătea şi Ştefan, cuminte, frumos, citind o carte. Adri e plânsă toată. Regretă. Suferă. - Unde rămăsesem? o întrebi. - Când tu te-ai întors de la mama ta... Când tu te-ai întors de la mă-ta camera era pustiită. Hainele lui nu mai erau. Plecaseşi tocmai ca să eviţi momentul penibil în care ar fi trebuit să-ţi iei rămas bun. Clasic. Cu bastituţa, din urma trenului. Fugiseşi tocmai din cauza ultimului „la revedere”, iar ea, femeia asta jegoasă, prietena ta cea mai bună... - Până să plece încolo... în tot timpul ăsta a stat la mine, ţi-o dă dintr-o răsuflare. - Şi cum v-aţi tras-o? În ce poziţie? Ţi-a mirosit părul? Ţi-a mângâiat obrajii? Ţi-a făcut oral? o întrebi curioasă...

* Asculţi melodia „Gândurile” de la The Mono Jacks. Ce românaşi faini şi talentaţi. Ce versuri adevărate. Gândurile negre îţi şoptesc că mă-ta nu are bani pentru o operaţie costisitoare de extirpare a creierului, nici aici, darămite în străinătate. Nu ai bani nici măcar pentru tratament sau pentru ameliorarea

simptomelor, dar speri să nu te stingi în chinuri machiavelice. Nădăjduieşti la o reducere a costului pe baza carnetului de masterand. Şi în nici un caz nu vrei să ajungi un „charity case”, să-ţi facă ăştia - tâmpiţii - care oricum nu-nţeleg nimic din tine, o poză în care arăţi de parcă ai mirosi florile de la rădăcina mormântului tău. Apoi să circuli pe facebook în speranţa că va dona cineva euroi pentru o cauză „nobilă”. Tâmpiţii nu s-au gândit că tu nu meriţi să fii salvată. Că ai fost condamnată să mori la 24 de ani. Niciodată nu ai crezut în campaniile respective. De ce ai începe acum?

* Ţi-ai băut cafeaua, ţi-ai luat sarafanul şi ai plecat la o plimbare au pied către cimitirul Eternitatea. Vrei să afli dacă poţi să îţi cumperi patul de veci în acest splendid loc al morţilor. Să te odihneşti lângă Creangă sau Ibrăileanu. Lângă Otilia sau Cezar Ivănescu. Între Petre Andrei sau Vasile Conta. Între chimistul Ilie Matei sau botanistul Anastasie Fătu. Între Cantacuzino şi Gavriil Musicescu. Între actorul Constantin Ramadan sau publicistul Vasile Pogor. Între contesa Eliza Balş sau lângă arhiereul Ieremia Dârţu. Le vizitezi mormintele şi aprinzi nişte lumânări... îţi imaginezi ce discuţii alchimice, interesante ai putea să ai cu omuleţii ăştia şi în momentul ăsta moartea-ţi apare prietenoasă, ba iată! chiar îţi zâmbeşte de după o cruce şi-ţi face din mână, invitându-te la o partidă de remi.


Piaţa cerului, volumul cu un titlu atît de liber şi deschis al Norei Iuga este de fapt o nouă călătorie în jurul propriei camere; camera este însă aici o bucătărie; o bucătărie de bloc, prozaică desigur, plină de « oale şi crătiţi » şi din care « mătura şi făraşul » nu lipsesc (...), preschimbîndu-se rînd pe rînd în « salonaş monden » sau « cafenea literară » (printre obişnuiţii cărora s-au numărat şi poeţii de mare talent, prematur dispăruţi, Virgil Mazilescu şi Marius Robescu – fixaţi de Nora Iuga în două stop-cadre tulburătoare), în cameră de tortură (din moment ce « pe masa de bucătărie se spintecă, se toacă, se răzuieşte, se striveşte, se pisează, se jumuleşte, se jupoaie... »), muzeu: «uneori în bucătărie se păstrează relicvele unei civilizaţii mai vechi: un primus, un fier de călcat cu cărbuni, care se închide la vîrf cu un cap de cocoş, o piuliţă de aramă, un grătar de sîrmă, un vătrai», cabinet de lucru: « Nimic mai grotesc decît o maşină de scris pe masa de bucătărie, printre coji de ouă şi de cartofi, cuţite şi strecurătoare... » (...) Cenuşăreasa spaţiului domestic, bucătăria, devine aici o interesantă eroină. Mai multe lumi îşi dau întîlnire în perimetrul ei modest, în care existenţa poetei se desfăşoară în regimul trăirilor suprapuse. (...) De un prozaism ferm, de o cruzime tăioasă, poezia Norei Iuga este în acelaşi timp de o rară îndrăzneală a inspiraţiei. Autoarea însăşi e o cenuşăreasă ce reuşeşte – explozia spaţiului închis e în acest volum deosebit

de spectaculoasă – să evadeze adesea din bucătărioara în care găteşte şi scrie în « piaţa cerului », o piaţă a sufletelor de poeţi desigur, acolo unde au loc marile baluri ale fanteziei. Piaţa cerului este o carte profundă, sinceră, curajoasă: « cine are curajul să-şi pună lacrima / sub microscop », întreabă poeta, care tocmai asta face în volumul ei de autoanaliză şi spovedanie – răscolitor în toate sensurile.

Valeriu Cristea, 1986

Publicată pentru prima oară în 1986, Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie este una dintre cărţile cele mai curajoase şi, paradoxal, cel mai puţin cunoscute ale Norei Iuga. Cartea nu s-a bucurat la vremea apariţiei de atenţia pe care o merita: am putea spune că formula abordată de autoare în acest volum a părut prea exotică şi nu a atras atenţia decât în măsura în care vehicula o anumită solicitudine faţă de gesturile obişnuite, faţă de mişcările cele mai mărunte şi mai lipsite de fast ale unei persoane care, într-un regim totalitar tot mai sumbru, nu îşi face nici un fel de iluzie în legătură cu „rezistenţa prin cultură”. De altfel, titlul iniţial al volumului, Jurnal de bucătărie, a părut suficient de provocator pentru a fi eliminat de cenzură. Astfel, cartea s-a intitulat Piaţa cerului, reproşul implicit al cenzorilor fiind lejeritatea titlului ales de autoare, nu îndeajuns de serios pentru o carte de literatură contemporană (sau poate că aceştia văzuseră provocarea tocmai aici, în bucătărie ca spaţiu

Piaţa cerului - jurnal de bucătărie -

de Nora IugaCasa de Editură Max Blecher, 2012.

Click Libris


privilegiat de Nora Iuga pentru această carte-experiment ce amesteca poezia, proza şi jurnalul într-un discurs rafinat şi lipsit de complexe).

Piaţa cerului apare la mijlocul unui deceniu în care literatura postmodernă câştigase deja teren, după luptele de impunere de la începutul anilor ‘80, mai cu seamă prin afirmarea autorilor 80-işti, la a căror literatură Nora Iuga se arată în permanenţă conectată, ridicând însă mizele prin problemele sociale pe care le pune inteligent şi subtil – regăsim în această carte atmosfera apăsătoare şi cenuşie a vremii, dileme identitare, problemele puse – cel mai adesea prin intermediul visului şi al reveriei – de o conştiinţă vie şi pătrunzătoare ce îşi ascunde dezolarea şi dezgustul în spatele unei aparenţe convenţionale, anodine. Subversivă tocmai prin simplitatea acestei poze – o doamnă trecută de prima tinereţe scrie în bucătăria ei de bloc comunist despre tot ceea ce o înconjoară şi despre imaginarul intim, despre viaţa sa de idealuri şi reprezentări, fiind întotdeauna prezentă din off o voce lucidă, care compătimeşte alături de cititor fără nici un fel de gest larg, fără nici o retorică explicită, într-o continuă frământare, într-o continuă

căutare (căci, nu-i aşa, „Pământul s-a uscat din experienţă”, scrie autoarea într-un loc). Fără să se sinchisească de convenţiile uzuale, Nora Iuga amestecă în Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie poezia cu fragmentul în proză şi observaţiile jurnaliere de mare acuitate, importanţa restituirii acestei cărţi, la aproape trei decenii de la prima ei apariţie, constând şi în faptul că toate intervenţiile cenzurii (prezente de la un capăt la celălalt al cărţii) sunt, în noua ediţie, semnalate una câte una, prin compararea textului iniţial (cenzurat, şi acum rescos la lumină) cu cel apărut în volumul din 1986. Cititorul poate avea astfel imaginea (uneori sinistră, alteori de un incredibil umor involuntar) a situaţiei politice dintr-un timp în care cenzura veghea asupra lumii scriitoriceşti, denaturând şi răstălmăcind în moduri groteşti gesturile cele mai fireşti şi mai personale de raportare a unui scriitor la realităţile vremii.

Fără îndoială, Jurnalul de bucătărie al Norei Iuga ni se relevă astăzi ca una dintre cărţile supravieţuitoare ale epocii în care a fost scris.

Claudiu Komartin, 2012

Pulberea, praful şi revoluţiade Octavian Soviany

Casa de Editură Max Blecher, 2012.

„Poet al exasperării-de-a-fi, ale cărei flori malefice, maladive şi adesea maliţioase generează – ca într-un mirobolant caleidoscop imagistic şi muzical la modul abstruz – nesfârşite, mereu imprevizibile focuri de artificii ce înnobilează liric întunericul sumbru al bietei fiinţe flămânde şi însetate de oţiu şi seninătate, Octavian Soviany închide oboseala


existenţială în lagăre de exterminare ad hoc a precarităţilor sale expresive şi – altfel decât crinul ce-a obosit să tot fie poetic –, invocând/ evocând/ convocând comilitoni, altădată eroi (din soiul acelor inglourious basterds ai lui Tarantino), reuşeşte, iată, cu pulberea, praful şi revoluţia (toate ale sale) să fie poate ultimul poet blestemat al acestor timpuri, vai, ele însele infatigabile în blestemăţii.”

Ioan Moldovan

„Istoria are un trup dezgustător, iar poezia îl deconspiră. Un complex scenic, forme şi tipologii descriptive în care liricul întrerupe epicul, reuşesc să compună o comunitate de caractere, de la romantismul

unei vieţi trubadureşti până la analiza părtinitoare a celor mai cumplite personaje din istoria universală recentă. Realismul acestor reflecţii liricizate stabileşte harta unor destine şi coloraturi care pot aminti, pe de o parte, de cântecele ţigăneşti ale lui Miron Radu Paraschivescu, iar pe de altă parte, de narativitatea citadină a lui Edgar Lee Masters. Teroarea dictaturii se autojustifică, absenţa dragostei devine poemul de dragoste, lumea pare un ştreang legat de gâtul şubred al emoţiei particulare. O excelentă lecţie de estetică într-o carte provocatoare, care justifică pe deplin cei şapte ani trecuţi de la publicarea Scrisorilor din Arcadia.”

Gabriel Daliş

„A trecut mai puţin de un deceniu de când poeţii douămiişti erau trataţi in corpore drept Calibani, fiinţe agresive faţă de orice formă a tradiţiei. Până anul trecut, însă, nici o altă generaţie poetică n-a fost suficient de atentă la scrisul celorlalţi (şi, în fond, la tradiţie) pentru a gândi o antologie de genul celei de faţă. Sper din toată inima ca, de data asta, gestul nostru

să fie înţeles în semnificaţia lui reală: ca formă de atenţie la celălalt. Pentru că, aşa cum ne învaţă unii dintre maeştri, din atenţia la celălalt se naşte poezia. Şi, aş adăuga eu, şi tradiţia poetică.”

Radu Vancu

„Sper ca explorarea textelor din Cele mai frumoase poeme să aducă cititorilor acestei cărţi la fel de multe momente de încântare pe cât le-a adus antologatorilor plonjonul în discursurile unor poeţi între care, indiferent de diferenţele lor structurale, ar trebui să existe o formă de solidaritate spirituală. Ca între oameni care, deşi neasemănători, se recunosc şi în cea mai mare harababură.”

Claudiu Komartin

Cele mai frumoase poeme din 2011

selecţie de Claudiu Komartin & Radu VancuCasa de Editură Max Blecher, 2012.


zon@ncheta

Curente, generaţii şi premii literare1. De peste trei decenii se vorbeşte în spaţiul cultural românesc despre postmodernism.

Mai mult, aud peste tot acest cuvânt: în biserică, în amfiteatrele universităţii, în piaţă, în mall, la cinema, în campaniile electorale, la televizor etc. Am senzaţia că toată lumea bârfeşte sau argumentează ceva cu privire la acest curent. Din punctul dumneavoastră de vedere, care credeţi că ar fi abordarea coerentă cu privire la acest curent? (Mai) Putem vorbi despre un postmodernism românesc?

2. S-a constatat că ultimele generaţii literare s-au coagulat datorită relaţiilor de prietenie dintre scriitori. Cât de reală (sau necesară) este această solidaritate dintre scriitori? Există un dialog (real) între generaţii? În fond, ce înseamnă, pentru dumneavoastră o generaţie literară? Există vreo legătură între vârsta biologică şi abordarea unor anumite genuri literare?

3. Care ar fi portretul scriitorului român după două decenii de liberă circulaţie? În ce măsură a influenţat această deschidere literatura română? Dar opera dumneavoastră?

4. Un produs al tehnicii postmoderne este internetul, comunicarea virtuală şi blog-literatura. Cenaclurile literare, dar şi scriitorii s-au mutat pe internet. Cele mai multe cenacluri sunt configurate sub forma unor reţele de socializare, numite flagrant reţele literare. Cât de relevante sunt aceste cenacluri literare pentru scriitorul român contemporan? Se spune că internetul îl eliberează pe scriitor de canon. Cum comentaţi acest lucru?

5. Ce viitor are literatura română (în contextul globalizării culturale)? Care ar fi portretul unui posibil scriitor? Se spune că reprezentanţi importanţi ai generaţiei `80 se dezic de gruparea din care vin sau că noua generaţie nu se mai percepe ca o grupare. Cum comentaţi acest lucru?

6. Putem vorbi de o competiţie literară între generaţiile literare? (Trebuie să o spunem: competiţia literară nu e un produs postmodern dar, în plină postmodernitate, problema capătă dimensiuni comerciale, de marketing editorial). Dacă vorbim de competiţie literară, în ce constă aceasta? Argumentează într-un fel vreun premiul literar valoarea scriitorului? În ce măsură moneda Nobel influenţează destinul unei literaturi (naţionale) sau a unui scriitor?

Anchetă realizată de Paul GORBANAşteptăm răspunsurile dumneavoastră

la adresa redacţiei: [email protected]

Adrian Dinu RachieruAngela Nache MamierŞtefan Doru Dăncuş


1. Cum în cultura noastră, „denunţată” ca literaturocentristă, postmodernismul (bănuit a fi, după Matei Călinescu, o noţiune precară) a devenit o modă cotropitoare („aproape monomaniacă”, spunea N. Breban), ar fi interesant de urmărit nu doar incredibila carieră a termenului, ci, mai ales, „roadele” lui literare. Fiindcă optzeciştii s-au autodecretat generaţia postmodernă, rămâne (încă) de discutat dacă există un postmodernism românesc şi dacă el, în câmpul literaturii, primeşte validarea estetică. Nu lipsesc, se ştie, vocile mânios-potrivnice sau doar blând-dubitative. Este, însă, cert că nebulosul termen a fost şi continuă a fi folosit abuziv, în discuţii dezordonate, puţin interesate de rigoare. Soarta acestui concept nebulos, devenit termen-umbrelă, „bun la toate” devine incertă şi prin tranziţia tulbure şi confuză, lentă şi contradictorie pe care o traversăm. Iată că un concept „cameleonic” evoluează într-un context el însuşi imprecis, considerat de unii analişti-tranzitologi ca fiind aşezat sub pavăza unui termen „gol”. Voci potrivnice se aud chiar din tabăra optzecistă. Contestat, considerat irelevant, postmodernismul românesc, în rivalitate cu

textualismul, a impus, să recunoaştem, o nouă poeticitate, conştientizată progresiv; ceea ce nu înseamnă şi superioritate / excelenţă axiologică. Dacă trecem peste observaţia (esenţială, totuşi!) că acest transplant nu se potrivea organismului nostru societal (societatea românească fiind, atunci ca şi acum, departe de postmodernitate), postmodernismul, la noi, a trezit un ecou mult peste aşteptări. Şi înrolări entuziaste, ca orice modă. Încercând să răspundă unor „întrebări esenţiale” şi să corecteze unele greşeli, „des întâlnite” la cei care se ocupă de postmodernism, Virgil Nemoianu observa, pe urmele altora, că însuşi cuvântul e folosit în două moduri diferite, distingând între curentul cultural (numit postmodernism) negând continuitatea şi condiţia socială / existenţială (descrisă ca postmodernitate), definind o stare istorică. Şi, pe bună dreptate, eseistul se întreba: are Postmodernismul substanţă? Fiindcă majoritatea exegeţilor acuză tocmai discrepanţa dintre material şi spiritual, acest dezechilibru întruchipând condiţia postmodernă. Ceea ce nu însemnă că postmodernitatea ar fi „o condiţie diabolică”; e drept, ea ascunde

Adrian Dinu Rachieru

Până la urmă „spargerea” optzecismului

e un fenomen natural


„capcane” şi impune prin postmodernism (flexibil, compilativ şi modificabil) o continuă juxtapunere şi reasamblare, favorizând neaşteptate conexiuni. Şi, desigur, anexări, întreţinând optzecitatea inerţială şi optzeceala locvace. Plus avalanşa „postmodernizabililor”. Chiar dacă „oastea generaţionistă” s-a cam risipit.

2. Cum bine se ştie (şi, stăruitor, ni se reaminteşte), generaţia nu este un fenomen durabil, ci repetabil. Apartenenţa la o generaţie este mai degrabă o fatalitate decât o opţiune; iar conceptul ca atare, impracticabil după unele voci, pare – altor exegeţi – o ficţiune necesară, cu o accepţie strict funcţională. Cu încărcătură sociologică, aşadar, dar fără relevanţă axiologică. Deşi, ca idee, orice generaţie „moare” tânără (într-o ciclicitate văzută supra-istoric), prin program ea zdruncină tabieturile recepţiei şi produce zgomotos şocul noutăţii, sperând să cucerească piaţa literară, proclamând ruptura şi eternizând prezentul. Deşi elementul agonal se estompează din perspectiva istoriei literare, solidaritatea „de start” a congenerilor face loc, inevitabil, relaţiilor concurenţiale. Întrebarea de neocolit priveşte putinţa legitimării prin generaţie. Dacă o astfel de situare este istorică şi nu valorică, cum crede – îndreptăţit – Mircea Martin, agresivitatea atâtor grupuscule belicoase, antrenate în „viaţa coralieră” se cheltuie inutil. Destrămarea ameninţă implacabil şi ea ţinteşte şi abilitarea estetică (pe fundament generaţionist) şi, cu atât mai vârtos, valorizarea politică. Cum identitatea de generaţie este, precumpănitor, una „de formaţie”, motivată prin sincronizarea relativă a debuturilor, coezivitatea iniţială, întreţinută de liantul unor iniţiative comune, hrănind o frumoasă camaraderie, declină în timp. Încât sub umbrela generaţiei se adăpostesc şi numeroase nume fragile esteticeşte; dar, apartenenţa la o generaţie nu salvează precaritatea creaţiei după cum dezerţiunile (îmbrăţişând alte preocupări) trădează, cum observa N. Breban, slăbiciunea vocaţiei. În privinţa optzecismului, ca vector al Postmodernismului românesc, Mircea Cărtărescu este convins că el închide o buclă literară. Mai mult, conştiinţa postmodernă infuzată generaţiei în discuţie acreditează optzecismul ca prim fapt al postistoriei româneşti. După acelaşi M. Cărtărescu, promoţia nouăzecistă este doar o beneficiară

a contextului, profitând de „deplasarea mimetică” a termenului şi culegând roadele postmodernizării. E drept, contaminarea postmodernă ne îndreptăţeşte să vorbim despre un concept extensiv şi, deopotrivă, de un fenomen „pâslos”, conducând, se speră, la transparentizarea lumii de azi. Intrat în vocabularul curent, postmodernismul se vădeşte a fi un concept cameleonic. El transportă o experienţă underground, cu rol de ferment subversiv (cum nu obosesc să ne asigure, exagerând, chiar „optzeciştii”); vom fi însă de acord că prin ei a fost posibilă „înflorirea” noii paradigme şi acreditarea postmodernismului românesc, implantat într-un orizont al schimbărilor. Această resincronizare a sfidat, neîndoielnic, tabuurile autarhismului ceauşist (impunând – la modul delirant, faraonic – monologismul totalitar, asfixiant). Generaţia, aşadar, are acoperire biologică şi mai puţin estetică, este mai degrabă o „asociere naturală” (cum ar fi spus Sainte-Beuve) încât termenul de echipă, ocupând, într-un anumit segement temporal, scena literară ni se pare convenabil; el ar agrega pe toţi cei ce convieţuiesc într-un acelaşi topos istoric şi întreţin relaţii sincronice – considera R. Escarpit. Dar vocaţia pentru viaţa literară (interesând psihosociologia, aptă de a explora climatul) nu poate trece înaintea literaturii. Generaţia se dovedeşte, negreşit, un concept tactic, sacrificând axiologicul în favoarea sociologicului. Că e o ficţiune utilă sau, dimpotrivă, o denominaţie falsă, generaţia rămâne un concept nebulos, satisfăcând mai degrabă pretenţiile minorilor, disciplinaţi, de regulă, în a se subordona unui program şi fluturând apartenenţa drept suport valoric. Cerând, care va să zică, un subînţeles regim protecţionist. Încât, dincolo de solidarităţile conjuncturale şi de reacţiile mimetice, „capcana” generaţionistă se vădeşte a fi un „spaţiu artificios”, observa Gh. Grigurcu. Iar literatura „corporativă” ar conduce, finalmente, la aplatizarea reliefului axiologic. Din fericire, asaltul optzecist, aparent „procustian”, impunându-şi „mărcile” şi amalgamându-şi, la start, vocile, s-a diversificat, respectând până la urmă individuaţia. Fireşte, s-a constatat (demultişor) că orice generaţie are un „interes dominant” (cf. M. Vulcănescu). Iar olimpianul T. Vianu îşi încheia eseul Generaţie şi creaţie (din volumul


cu acelaşi titlu, ivit la Editura „Universala” Alcalay & Co., BPT, nr. 1441-1442) cu o frază mereu valabilă: „zelul excesiv al unei generaţii pare să uite că lumea are un trecut şi un viitor”. Dincolo de strategii, de interesul de a accede „la putere” şi de a deveni vizibilă, orice generaţie poartă amprenta timpului şi a epocii, este o sinteză socio-temporală (cum scria acelaşi T. Vianu). Dar generaţia, repetăm, este un termen-umbrelă, fără semnificaţie axiologică. În plus, generaţiile s-au înmulţit inflaţionar, contabilii literari vorbesc chiar de serii decenale (o aberaţie!). Urmărind teme comune, o generaţie de creaţie ar trebui să râvnească diferenţierea (în interiorul ei). Evident, un liant există, dar solidaritatea (presupusă) se sparge în găşti. Ceea ce constata, recent, şi Mircea Cărtărescu (locomotiva generaţiei), invocând nostalgic apusa camaraderie optzecistă (o prietenie cenaclieră coabitând cu insurgenţa juvenilă). Recent reeditat la Humanitas, Aer cu diamante (Ed. Litera, 1982) era, desigur, un manifest poetic dar şi „expresia unei mari prietenii”. Azi, optzecismul (căruia i s-a cântat prohodul) pare resuscitat; nu doar că a eclozat fertil (cum constata cineva) dar începe să dea la iveală cărţi mari. Bineînţeles, clasamentele sunt în prefacere. Trist e că era digitală a distrus solidaritatea de altădată. Reîntâlnindu-se, depănând amintiri despre acele vremuri, foştii optzecişti – povestea tot Mircea Cărtărescu – se comportă „ca nişte soldaţi bătrâni”. Să însemne asta o regăsire? Până la urmă „spargerea” optzecismului e un fenomen natural, inevitabil. Dacă coagularea unei (acestei) generaţii a fost, probabil, favorizată şi de rigiditatea ideologică a epocii, supravieţuirea ei ca întreg nu e cu putinţă. „Regăsirea” nu priveşte fenomenul în ansamblu şi nu se pune problema „salvării” ei în întregime. Pornind la drum sub comandamentul „recursului la piedestal”, atingând acum – crede Adrian Alui Gheorghe – „nivelul maxim al clasicizării”, literatura optzecistă promite încă mari surprize. Fiindcă, scria Ion Zubaşcu, „contează doar cum sfârşeşte o generaţie”. Şi ea nu trebuie să fie confiscată de pusee fascistoide (apropós de „fascismul generaţional”, reprobat de Dinu Flămând). Observăm însă că laxa paradigmă optzecistă, dincolo de adeziunile de grup ori gloria fluctuantă a oralităţii, îngăduie o benefică diversitate. Mai mult, dogmatismul optzecist a

fost relativizat parodic, fructificând breşa artei colocviale. Strategiile textuale (dexteritate, pastişă, ludism), dialogul cu modelele, temele şi motivele, presiunea intertextuală etc., pot defini, negreşit, o convenţie generaţionistă; cum prea bine se ştie însă poezia canonică (pe calapod generaţionist) are viaţă scurtă. Iar maturizarea optzecismului, nota undeva Bogdan Creţu, obligă la redefinirea lui. Acea listă-clişeu, inventariind etichete de circulaţie, nu acoperă o poetică univocă, dogmatică, respectată cu sfinţenie. Oricum, optzecismul a impus un alt tip de conştiinţă poetică (textistenţa), cu o dublă „locuire”: în realitate (cotidianitate) şi în text, înfrângând un cortegiu de prejudecăţi şi sentinţe. În acest caz tectonica generaţionistă chiar a revoluţionat literatura devenind fapt de istorie literară; sau poate chiar un „mit” de uz didactic, cum susţin unii ideologi optzecişti, rememorând debuturile „în haită” (cf. Liviu Antonesei), înverşunarea primitivă care i-a însoţit la ivirea pe scena literaturii, vestind „ruptura” în plin marasm dictatorial. Dacă optzecismul defineşte nu o generaţie ci un fenomen (crede, emfatic, Călin Vlasie), ar fi imediat de precizat că naşterea lui nu a fost monocentrică. E drept, propulsat sub mentorat manolescian, nucleul lunedist a întreţinut un exclusivism de club. E vorba, însă, pentru a fi corecţi, de un policentrism lesne de probat, inclusiv în spaţiul pruto-nistrean, acolo unde contenciosul postmodernismului a iscat, într-o lume a zavistiilor, certuri interminabile; şi unde „eticheta”, aplicată cu sârg, „funcţiona” fie ca insultă subliminală, fie ca argument valoric, asigurând un credit estetic deseori nemeritat. Evident, nici clientelismul critic nu putea lipsi de la apel, elogiind îndeosebi „casta” bucureşteană. Trăgând acum linie putem zice că spectacolul receptării s-a calmat. Totuşi, vâltoarea subiectivităţilor nu poate fi eliminată iar înghesuiala „canonizabililor” – de înţeles. Generaţia, după opinteli creatoare şi teoretizante, s-a reaşezat şi trăieşte prin individualităţile ei, vizibile, cu ecou mediatic şi acces la „putere” într-o lume, vai, indiferentă, rezistentă taman „la cultură”.

3. Felurite anchete consacrate „schimbării la faţă” a literaturii noastre, colecţionând semnături de diverse calibre, încercau un inventar scrupulos al simptomatologiei. Negreşit, asistăm /


participăm la această schimbare la faţă. Fiindcă, lepădându-se de trecutul totalitar, seismul decembrist a marcat o răscruce, cu varii consecinţe şi în câmpul literar, inclusiv în statutul scriitoricesc. Începând, de pildă, cu ebuliţia gazetărească care a cuprins, imediat, numeroase condeie până la războaiele de ultimă oră, animate – sub flamura revizuirilor – şi de „pusee proletcultiste”, cum s-a observat, temperate acum. Oricum, a slăbit autoritatea instanţei critice, conflictul generaţionist s-a acutizat (manevrând etichetele hilare precum cea a „expiraţilor”), îşi face loc, pe suportul vacarmului mediatic, noul val, încântat – în numele dezinhibării şi de-tabuizării – de literatura hormonală, încurajând explozia vulgarofilă, limbajul licenţios. Pe fundalul vulgarizării întregii societăţi, de fapt, sedusă de „imbecalizare” (după vorba lui Octavian Paler), căzând în mlaştina subculturii. Firesc, şi clasamentele literare sunt în prefacere după cum harta literaturii române, încercând o necesară recuperare (literatura „de sertar”, memorialistica, producţia exilului) este în extensie, îmbogăţindu-se. În replică, n-am putea ignora, sub tăvălugul globalizării, nemiloasa concurenţă externă (valul de traduceri) şi cealaltă tranziţie care ne paşte, cea a integrării culturale în spaţiul european, cu numeroase pierderi (nicidecum colaterale). Dacă aşa-zisa artă comercială e în vogă (răspunzând prompt noii sensibilităţi estetice?) şi noul autenticism (plonjând voios în mizerabilism) face victime în serie (explicaţia, după unii, fiind de aflat în explozia compensatorie după anii de obedienţă şi sever control ideologic), dacă trecerea de la filologizare la fiziologic stârneşte palide reacţii protestatare, nedumereşte – credem – puţinul interes rezervat unui alt gest recuperator, cel al promovării / asimilării ofertei literare a comunităţilor româneşti din jurul ţării. Peste toate, după „decompresia postotalitară”, vorba Biancăi Burţa-Cernat, asistăm la sărăcirea şi „birjărirea” limbii, la invazia amatorismului vehement şi a provincialismului agresiv, a diletantismului „blogosferic”, a proliferării subautorilor, cum constatase blândul Adrian Popescu.

4. Într-o societate entropică, de laxitate morală, marginalizând literatura (supusă dez-estetizării), soarta postmodernismului se leagă, inevitabil, de invazia prefixului post în toate domeniile, însoţind isteria milenaristă.

Într-o epocă postculturală, agonală, subjugată de „prostituţia mediatică” era „firesc” să fie convocată la acest festin al conceptelor şi postliteratura. Profeţi prăpăstioşi anunţă chiar moartea literaturii, odată cu declinul euforiei şi criza viitorului. În reflecţiile sale asupra postliteraturii, Richard Millet, francez fiind, denunţă voluptuos globalismul anglofon şi moralismul postetic pe suportul unei teosofii laice. La această limbă postliterară, cum o numeşte eseistul, s-a ajuns prin desacralizarea literaturii (având ca pivot decăderea romanului, devenit, pe reţetă americană, consumist), degradarea limbii (care ar funcţiona ca „gaj al autenticităţii”) şi, desigur, inflaţia casandrismului, eclipsând scenariile utopice. Dar utopia, fascinantă în sine, ferită de acele „otrăvuri ideologice” (Kolakowski), promiţând – precum în experienţa sovietizantă – un „viitor radios”, nu este un gen literar, ci un mod de gândire, un dat antropologic, escortând, credem, aventura speciei umane. Or, industria mediatică, agresivă, expansivă, şi uniformizatoare, sufocă piaţa literară iar oferta rimează, din păcate, cu doxa postmodernă. Iar publicultura s-a instalat victorioasă în McWorld! Constatarea că „lumea a căzut în mâinile mass-media”, lansată cândva ca sumbră profeţie a devenit azi un angoasant adevăr obştesc, îngrijorător, fireşte, prin consecinţe. „Masa planetară” despre care amintea E. Morin (încă în 1962, observând că în cultură vorbim despre un circuit metabolic) e o evidentă realitate; prin convergenţa pieţelor şi „eroziunea electronică” a planetei asistăm la instalarea unui perfid totalitarism media, încurajând ofensiva subculturii. Încât, pe bună dreptate, conceptul sociologic de societate mediatică s-a instalat, definitiv, pe piaţa dezbaterilor, fiind de largă circulaţie. Fiindcă, negreşit, era mediatică obligă la redefinirea realităţii sociale. Existenţa mediatică este, aşadar, noul mod de viaţă. Expunerea la mass-media a devenit o necesitate, fiecare dintre noi asigurându-şi, astfel, porţia cotidiană de informaţie. Alertă, superficială, totalizantă, cronofagă, această cultură a imaginii ne remodelează. De un recunoscut impact, cu certe sau bănuite efecte manipulatorii, ea s-a instituit ca o nouă forma mentis. O putem refuza? Complexul mediatic (devenit „religie”) impune dogma imediatului. Reactivă şi emotivă, această cultură naşte dependenţă, cu indiscutabile câştiguri şi grave


pierderi. Ne raportăm la real prin intermediul imaginii; „efectul de real”, s-a observat, este o descriere cu rol prescriptiv. Dependenţa întreţinută prin această invazie mediatică nu înseamnă o existenţă plenară după cum, plonjând în lumea ficţională (noua „realitate”), acuzăm stressul de adaptare, un deficit de viaţă care, în spaţiul public, se manifestă prin dezinteres. O astfel de cultură încurajează consumismul şi conformismul, nicidecum civismul. Accelerarea istoriei, bombardamentul informaţional, tirania fantasmelor publicitare, ritmul epuizant şi comportamentul inerţial atentează asupra sistemului „imunitar” al individului, „branşat” la sistemul mediatic, sedus de atotprezenta şi sufocanta publicultură. În consecinţă, şi literatura (blog-literatura) suportă această presiune, chiar dacă se recomandă (timid) „dieta digitală”. Oricum, societatea mediatică cere / impune tiranic managementul vizibilităţii. Cei penetranţi, abili (relaţional), cu iniţiativă în zona marketingului editorial, admiţând că sunt şi valoroşi (ceea ce, se pare, nu-i obligatoriu) îşi asigură succesul comercial. Meteoric, de regulă. Doar că soarta unui scriitor, ne avertiza Nichita Stănescu, nu se joacă în timpul vieţii. Cronistica tarifată (se practică), aranjamentele premiale etc. nu rezolvă şi „vămile posterităţii” (cum şi-a botezat, inspirat, Ion Simuţ un recent volum). Competiţia e inevitabilă şi marea bătălie se poartă pentru câştigarea / recâştigarea cititorilor. Nici măcar moneda Nobel (cum ziceţi) nu oferă garanţii...

5-6. Cioran, considerând România o ţară subterană, căzută în somnolenţă istorică şi lipsită de orgoliu naţional, se manifesta înverşunat tocmai în numele unei nemărturisite iubiri. El blama slaba noastră „aderenţă la valori”, declarativismul sforăitor, românitatea „deficientă”; adică oamenii „atenuaţi”, incapabili de o voinţă de risc, ieşind din ceea ce necruţătorul moralist, cu un „regret rece”, considera a fi o normalitate ruşinoasă. Şi, firesc, se întreba, îndemnând spre un „ethos agresiv”: când se va evapora apa din sângele românilor? Când vom ieşi din „naţionalismul superficial”? Curios, pentru renaşterea României (o ţară, constata el, care se dispreţuieşte pe sine, urmărită de un destin minor) soluţia ar fi înmulţirea negativiştilor. Evident că Emil Cioran avea în vedere „regenerarea seminţiei”

noastre, devenind altceva, lepădându-se de uşurătate şi ironie superficială. Dacă vorbim de „sorţii de dezvoltare”, ar trebui să nu uităm de rolul elitelor (iresponsabile, într-o ţară nevertebrată). N-au oare nici o vină că trăncăneala şi brambureala au confiscat România? Nu se comportă lamentabil de vreme ce, anesteziate, profitoare, nu reacţionează? În timp ce trambulina partinică încurajează contraselecţia iar sindromul Pinocchio (cf. V.S. Dâncu) face ravagii, lichelismul şi neociocoismul având parfum intelectualist… Dar chiar elitarii, beneficiind de „iradierea prestigiului”, cad în retorică spumoasă şi infructuoasă, cârtitoare, lăsând impresia că se pricep (la orice). Politica – căzând în derizoriu – se face la TV. Aleşii neamului, aroganţi şi ignoranţi, uitând de România reală, cultivă frenetic „civilizaţia vorbelor”. Sunt „negustori de tronuri”, mari sforari răsplătiţi cu posturi grase în era videocraţiei, afişând un incredibil cinism. România SRL a ajuns pe mâna unor „piloţi orbi” (cum scria M. Eliade în 1937), stând însă „surâzători” la cârmă, confirmând – de mai era nevoie – că ceea ce a fost cândva se va mai întâmpla. Grav e că indiferenţa se lăţeşte iar ieşirea din zodia naţionalului (proclamată triumfalist de unii analişti) face din România, cea „aproximativ europenizată”, „o ţară de frontieră”, un stat volatil – zicea Joel Kotkin. Ratând câteva favorabile culoare (politice, evident: august ’68, decembrie ’89), noi – ca şi cultură „mică” – nu prea contăm; degeaba pensăm, cu hărnicie, „ecourile”. Rămâne o dulce iluzie că am putea schimba faţa României prin cultură. Dar apariţia unui mare scriitor, sperată, înfrângând – de regulă – potrivniciile, nu poate fi programată. Nevoile, zicea Rebreanu, dau pinteni scriitorilor. Aşa că aşteptăm, tânjind după un Nobel mereu amânat...

Ce se întâmplă azi, prin impetuoasa colonizare planetară? Pericolul uniformizării e real, standardizarea stilurilor de viaţă e o evidenţă; febra imitativă, pulsiunile consumiste ne transformă în „sclavi fericiţi”, ar spune Ov. Hurduzeu. Iar România, gestionată falimentar, o ţară blocată, debusolată, mereu în coadă, pierzând parcă şi „mitul tunelului” (speranţa în acea luminiţă care pâlpâia) pare fără replică, acuzând şi criza instituţională. Şi puţin preocupată de a se proteja culturaliceşte, apărându-şi identitatea, sub asaltul procesului globalizator.


1. Fiind destul de izolată de grupările acelor timpuri, voi vorbi ca un martor direct al instaurării acestui curent, singura formă de revoltă posibilă contra unei presiuni morale de a deveni “poètes de la cour dictatoriale”.

Toate publicaţiile literare, cât de importante erau ele, publicau sistematic pagini întregi de literatură proletcultistă... Eu nu am fost membră de partid (o minune), veneam de pe bancile facultăţii unde, la cenaclul Junimea ori Cenaclul de luni, am asistat la această rezistenţă en catimini, de a scrie o Literatură cu majuscule, în legătură cu circuitele adevăratelor culmi ale literaturii universale...

Era singurul mod de a opune o rezistenţă împotriva deşertului cultural spre care eram împinşi de forţă...

La Braşov existau cenacluri... Frecventam la început Cenaclul Corpului Didactic care reunea eminenţi profesori şi autori ca poetul Petru Homoceanul (profesorul meu la liceu)... Era “turnul de fildeş” în care am scăpat de tropotele literaturii “burebistare şi mioriţare”... Modelele noastre erau Gellu Naum, Ion Caraion, Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Geo Dumitrescu, Nina Cassian, Ioan Alexandru etc… dar şi Blga, Eminescu, Macedonschi, poezia simbolistă, avangarda franceză etc...

Apoi treceam pe la Cenaclul Astra, unde o generaţie mai adultă (Poetul Darie Magheru era idolul consacrat...) se confrunta cu noi mai “tinerei”... Aceştia s-au detaşat la un moment dat (pare-se la propunerea poetului Adrian Munteanu care fiind în acel timp animator cultural la Casa de Cultură i-a propus lui Muşina localurile sale, deşi ne ştiam supravegheaţi).

Deci, cam prin 1985 a fost creat Cenaclul

19 pe care îl conduceam à tour de rôle... Liceeni la acea epoca tinerii Caius Dobrescu, Simona Popescu, Marius Oprea, Andrei Bodiu etc... care au beneficiat de încurajările şi sfaturile noastre preţioase, (literatura americană, engleză şi nu numai erau la loc de cinste ...)

Simt că este momentul de a dovedi prin citate din interviuri (aleg spusele colegiale a doi care nu au avut memoria scurta în ceea ce mă priveşte: Caius Dobrescu şi Andrei Bodiu): În revista «Luceafărul de dimineaţă», Nr. 1 - 2 / 13 ianuarie 2010 găsim interviul «Un cenaclu foarte bun face cel puţin tot atât cât o şcoală foarte bună», interviu cu Andrei Bodiu.

«Cât de norocos aţi fost? Au apărut de timpuriu acele persoane care v-au influenţat în vreun fel traseul literar de mai târziu?»

Andrei Bodiu spune: «Dar Braşovul adolescenţei mele înseamnă şi prietenii din grup, dar şi alţi oameni care au însemnat întâlniri memorabile. Primul ar fi marele scriitor Gheorghe Crăciun, de la a cărui moarte se împlinesc în ianuarie, iată, 3 ani. Apoi Vasile Gogea, Ovidiu Moceanu, Alexandru Ţion, Paul Grigore, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache, scriitori şi critici adevăraţi care, la începutul anilor ’80, făceau ca oraşul nostru să fie mai luminos. În adolescenţă am citit „cu grupul”, vorba Simonei, la Cenaclul de Luni şi l-am cunoscut pe Nicolae Manolescu, ceea ce, pentru mine, a însemnat foarte mult. »

Pe de altă parte, în revista «Contrafort»: 1(99), ianuarie. La rubrica «Interviul revistei» găsim: Caius Dobrescu: ‘Ceea ce contează pentru oamenii cu adevărat creativi este ceea ce vor realiza de aici încolo’).

M.V.: Cum i-aţi întîlnit pe ceilalţi 3 colegi

Ange

la Na

che M

amier

Românii autori din Franţa nu EXISTĂ… sunt Ozn-uri…


din «Pauză de respiraţie»? Vorbiţi-mi despre Cercul Literar 19. Despre Grupul de la Braşov: cum s-a format şi ce înseamnă el pentru membrii grupului?

C.D.: Toate aceste întrebări, dle Vakulovski, se leagă profund între ele. I-am cunoscut pe prietenii mei Simona Popescu, Andrei Bodiu şi Marius Oprea la Cercul Literar 19, unde, pînă la urmă, sa format grupul nostru. Acest cerc fusese creat de un număr de tineri intelectuali braşoveni, marginalizaţi în sistemul cultural oficial al oraşului şi care simţeau nevoia de a-şi crea un mediu propriu, alternativ la ceea ce se făcea pe «aleea principală» a culturii locale. Era vorba aici de reflectarea, în mic, a unei crize ce caracteriza întreaga societate românească: în general, nu numai în domeniul literaturii, generaţia care fusese educată în perioada cea mai deschisă a epocii postbelice – perioadă care a durat de la jumătatea anilor ’60 cam pînă spre jumătatea anilor ’70 – se afla expediată la marginea societăţii. Şi asta nu doar la figurat, ci şi la propriu – dată fiind politica închiderii oraşelor mari şi a repartiţiilor obligatorii în afara acestora.

Aceşti oameni erau victimele avortăţii iniţiativelor liberale pe care părea să le promoveze regimul Ceauşescu în prima sa fază. Educaţi pentru a deveni profesionişti, specialişti autentici, obişnuiţi să aibă un acces destul de larg la informaţie şi să-şi exercite spiritul critic cu o anume libertate, ei descopereau acum că atmosfera din afara serelor universitare se răcise rău de tot şi că linia oficială o cotise de la relaxarea relaţiilor cu lumea liberă, la un naţional-comunism de un primitivism inimaginabil. În concluzie, descopereau o lume care nu mai avea nevoie de ei, care căuta săi uite, să-i «bage sub covor».

Această catastrofă socială, datorată tradiţionalei iresponsabilităţi de natură criminală a comunismului românesc, a făcut ca tinerii de atunci să încerce să se grupeze, la limita acceptabilităţii şi la marginea «legalităţii socialiste», pentru a putea rezista. În acest fel, i-am cunoscut, la Braşov, pe Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Paul Grigore, Angela Nache, Vasile Gogea, Ioan Pop Barassovia, Claudiu Mitan, Al. Ţion, grupaţi în cadrul acestui Cerc Literar 19, găzduit de Casa de cultură a oraşului. Pentru ei, acest spaţiu reprezenta atît un loc de întîlnire şi dezbatere publică a chestiunilor literare, cît şi un loc în care se aşteptau să întîlnească tineri, liceeni în special, cărora să le comunice mesajul lor «cripto-liberal»

2. Cenaclul 19 era menţinut de către Alexandru Muşina, adulat de tineri... Acesta se autopublică la Editura Litera văzând că nu avea nici o şansă să publice, caci trebuia câstigat (cazul meu) un concurs editorial… (grăbit cum era şi sigur de sine de a avea o carte...) Făceau drumuri foarte des la Bucureşti la Cenaclul de luni, unde Nicolae Manolescu (fostul meu profesor) începuse să se intereseze de activitatea cenaclului facultăţii... Tinerii noştri au devenit studenţi şi

protecţia maestrului, important critic literar, le-a servit ca trambulină, ocupând toate direcţiile, toate locurile posibile în ierarhia literară, cu talent, dar prea “à l’américaine”, cu dinţii foarte lungi, crezând ca sunt genii şi că până la ei s-au scris doar tâmpenii... Au fost foarte uniţi până s-au văzut publicaţi, apoi încet, încet s-au izolat în propriul lor orgoliu supradimensionat... Eu m-am întors în “cuhnia mea“ solitară, făcând un “grup literar” cu poetul de excepţie Ioan Pop Barassovia, citind şi fiind publicaţi de către revista “Vatra”, dirijată cu inteligenţă de avant-mergători de marcă precum Dan Culcer, Cornel Moraru, Mihai Sin, Romulus Guga... Secolul 20, Steaua, Echinox, reviste primite de prin Franţa ne deschideau orbitele şi nu am ezitat să scriu o poezie angajată, cotidienistă deşi cenzurată... Lectorul meu, poetul discret Vasile Igna, nu mi-a cenzurat volumele şi cred ca eram printre primele poete care îndraznea să critice direct un cotidian anost, dictatorial, o condiţie feminină primitivă. Poemele mele scrise pe această temă apar prin 1980 în reviste ca Vatra, Brasovul literar şi artistic etc… si apoi în 1982 şi 1985, în volume. Apoi din 1986 depun cererea de plecare prin casatorie în Franta, deci ies din literatura română care fiind dominata de lunedişti, s-au grabit să mă dea uitării...

3. Deschiderea este salutară spre lume...Poeţii români au ocazia să observe că au foarte multă originalitate şi că nu sunt cu nimic mai prejos... La noi poezia are încă un anumit sentimentalism, emoţii... Aici stilul este mult mai ceremonios, abscons, politically correctly... Nici urmă de “creştinismul” care inundă literatura română de azi, discriminari de tot felul, un anumit păsunism, o subliteratura masivă, (căci este la modă a deveni autor), un vocabular impudic, vulgar... Dar mulţi poeţi români împing limitele literaturii şi sunt decomplexaţi căci descoperă că sunt cetăţeni legitimi ai lumii.

Fiind plecată din 1987 şi uitată cu repeziciune (şi din vina mea),voi vorbi despre opera mea prin prisma unor critici literare - o parte -, caci altfel sunt demult pe lista poeţilor dispăruţi din circuit… Foştii mei colegi de cenaclu au avut memoria scurta după plecarea mea…

Dar nefiind ca ei pe un ring de box, ce mai puteam face de aici, de departe…

Eu, personal, după două decenii de viaţă în occident, nu m-am schimbat, am rămas discretă... Integrarea, exilul noua mea viaţă m-a acaparat... Între timp am remarcat că totul se petrece la Paris... Poezia nu este favorizată de către editori care dictează cu autoritate marketingul publicaţiilor...

Uneori viaţa impune presiuni mai puternice decât imaginaţia necesară creaţiei...


Am făcut un blocaj, neştiind ce deveneam: autor român, franco-român, francez? Dilemele lui Cioran... Eu am decis sa ramân autor român, timpul îmi era numărat... Apoi, am continuat curajul de a fi contestatară, cotidienistă... à contre courant cu poezia elitistă ce e în vogă pe aici, cerebrală, ermetică...

Tema ţiganilor exilaţi, situaţia lor inumană nu m-a lăsat indiferentă deşi acest subiect nu e “comercial”, nici naiba nu cumpără cărţi despre ţiganii români...Dar eu mi-am păstrat spiritul contestatar şi întâmplător întâlnirea cu un poet şi editor francez, Cristophe Liron mi-a deschis porţile unei publicări de nesperat. Am trimis volumul doamnei Magda Cârneci la Paris, la Institutul Cultural Român, dar fără nici o urmă de respect pentru noi autorii români din Franţa din partea ei...Abia mi-a multumit, dupa ce am trimis un e-amil pentru a şti dacă volumul meu i-a parvenit… E adevărat că a fi fiica cuiva e mai interesant… Ca de obicei, am remarcat spiritul partizan, bucureştenismul acestui institut, care ne-a ignorat cu desăvârşire... Românii autori din Franţa nu EXISTĂ… sunt Ozn-uri…

4. Libertatea de expresie este un lucru evident... Deocamdată impresia este cea a unei jungle, suntem într-un super-market uriaş de literatură, pierduţi... Pentru unii dintre noi este singura cale de a se face cunoscut... Din păcate toate aceste tehnologii duc inevitabil spre dispariţia cărţilor pe suport de hârtie. Cărţile tipărite vor deveni din ce în ce mai rare, vor fi opere artizanale “hors de prix”.

Generaţiile care vin sunt fascinate de către noile tehnologii, sunt avide de aceste gadgeturi, deci trebuie să acceptăm l’air du temps... Cine ar fi crezut acum 10 ani că ne vom putea plimba în buzunar cu o bibliotecă întreagă de cărţi?

5. Literatura româna este proaspătă, inventivă, plină de vitalitate, nu e blazată, are o foamete extraordinara de a comunica cu celelalte culturi...

Optzecistii au “crescut”, au simtit că riscul de a semăna ca nişte cloni îi dezavantaja...Sunt prea orgoliosi, au trecut demult peste faza uceniciei literare «în bandă»; acum e ora bilantului, a adevărului şi poate scorurile nu mai sunt egale... Se vede clar cine a trişat şi cine a tras lozul norocos al pariului cu timpul... Mulţi dintre ei au sufocat multe talente autentice, care nu-şi puteau permite aceste camaraderii soldaţeşti...

6. Competiţia este mai aprigă ca oricând, în prezent suntem pe scena unei libertăţi totale

de expresie.Desigur că fiecare generaţie face pariul

de a fi superioară celei pe care a precedat-o... Poate e prea devreme să considerăm că au reuşit să detroneze postmoderniştii... E un fenomen viu, în mişcare şi surprize mai pot încă veni... din toate direcţiile...

Astăzi cartea devine un produs banal, oricine devine peste noapte autorul propriei sale biografii, cei care au bani îşi pot oferi si acest lux... Cum poate răzbate un autor în această junglă de suporturi de tot felul, datorită noilor tehnologii... Nu am văzut niciodată atâţia editori care-şi publică singuri propriile cărţi... Am văzut odată pe aici la piaţa de legume, un autor care vindea borcane de miere dar, în acelaşi timp, şi propriile cărţi scrise de mână şi fotocopiate în numeroase exemplare, legate în coperţi artizanale fabricate de el pe o hârtie cartonată... Din interes pentru un obiect de creaţie de la început pâna la sfârşit, din nevoia de a aduce un omagiu subtil caligrafilor de la nuit du temps, din economie pentru a nu se ruina cu un imprimeur vorace...

Un asemenea librar, imprimeur, autor dă un sentiment imens de melancolie, de emoţie, de dragoste de litere, de cuvinte, de peniţe şi de sticle cu cerneluri... Vă asigur că am plecat cu un borcan de miere din vânzarea căruia acest înţelept ermit modern îşi asigura preţul cernelurilor, hârtiei, fotocopieurului... în ţara lui Voltaire, în plin secol XXI!

Nu era bogat, dar era fericit, sub umbrela care îl proteja de soare şi un fel de remorcă cu cărţi şi miere, trasă de o “deudeche” minusculă, pictată şi ea de o mulţime de flori, sirene... (epoca peace and love…). Între doi cumpărători cânta la saxofon melodii de Brassens, Brel, Léo Ferré... Ainsi va le monde... Premiile deschid porţile editurilor, sunt bune pentru moral... Herta Müller este exemplul cel mai evident că e greu de ales în oceanul de nume de talente... A fost un omagiu indirect adresat Europei unite, un omagiu Germaniei care a reuşit o reunificare simbolică hotărâtoare pentru echilibrul şi pacea popoarelor europene... pentru că reprezenta un martor al unei lumi, al unei dictaturi dintre cele mai severe, pentru că organizatorii acestui premiu nu sunt deloc grăbiţi să răsplătească ţările fostului lagăr comunist... Dar devine patetică denumirea insistentă lui Mircea Cărtărescu, care de la debut a avut toate porţile deschise, chiar pe vremea lui Ceauşescu (după, nu mai vorbim!), în timp ce talente la fel de mari tremurau pentru viaţa lor, cu securiştii pe cap, în provinciile lor prăfuite... Herta Müller tremura în acest timp pentru viaţa ei... Este un martor viabil, un autor cu un profil vertical, demn, fără ambiguitate, fără partizani înverşunaţi...


1. Postmodernismul a fost creat artificial. Trebuia să umple un vid; un „vid” pe care mi l-au explicat, cu mutre grave, majoritatea celebrităţilor actuale. Acest „vid”, din punctul meu de vedere, n-a existat, dar a fost inventat pentru ca lumea literară să se afle „în treabă”, la fel ca legitimarea Generaţiei ’90 de către Laurenţiu Ulici, fie iertat.

2. Eu cred că stratificarea în „generaţii” şi-a avut punctul de pornire în impunerea Generaţiei ’80 ca fenomen literar. Desigur, prietenia dintre autorii optzecişti e de admirat, mai ales că a dus la apariția unor opere de o incontestabilă valoare. Extinzând ideea, afinitățile dintre scriitori (nu neapărat ai unei „generații”) sunt de bun augur, dacă se urmărește „a se face ceva”, orice, o revistă literară nouă, o colecție editorială, un site cultural ș.a.m.d. Dincolo de frecușurile zilnice între „bisericuțele” literare (denumite uneori „găsti”) autorii țin cu toții de o zonă cel puțin ciudată a raporturilor sociale, cea a creației. Una pe care sociologia contemporană s-a ferit s-o ia în dezbatere. Dacă stăm bine să ne gândim, nici nu se putea; cum să explici tendința unor membri ai speciei umane de-a scrie ori de-a picta? Acestea nu sunt domenii fixe, pe care le poți înghesui într-o formulă universal valabilă.

3. Orice am zice, libertatea de exprimare

obținută în 1989 a schimbat fundamental fața literaturii noastre. După dezamăgirea numită „literatură de sertar”, din care n-am putut reține decât pe Goma, Steinhardt, Teohar Mihadaș, câțiva autori din fosta Gardă de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu – nu prea mai găsim opere de referință ce pot fi încadrate în „literatura de sertar”. Așa au apărut cărți scrise din amintiri despre „epoca de aur” și colectivizare. Dar adevărata depășire a handicapului s-a realizat odată cu apariția fulminantă a cărților lui Marius Ianuș. El a deschis larg poarta spre exprimarea liberă, spre anularea conceptului de „mentor” de care, timorat, tânărul autor în curs de afirmare trebuia să depindă. Urmarea? După consumarea energiei momentului, scriitorii s-au cam retras din siajul ianușian și au identificat alte posibilități de scriere, ceea ce s-a concretizat în tipărirea unor cărți de excepție. Fiecare vrea să se prezinte în fața confraților și a publicului cu ceva nou iar cel mai nimerit portret al scriitorului actual ar fi, după mine, cel al unui permanent căutător.

4. Înafara puținelor cazuri în care internetul a „produs” un scriitor valoros, rețelele de care vorbiți nu fac altceva decât să consolideze prestanțe deja create. Avantajul e că publicul află mai ușor informații despre

Ştefan

Dor

u Dăn

cuş

Literatura română e vie, e în mişcare.


diverși autori și îi poate citi în timp real, adică aproape concomitent cu ceea ce un autor a scris de curând. Dar internetul nu te face automat un autor de valoare, chiar dacă unii cititori de bună credință apreciază, cam în aceleași cuvinte, un poem sau un fragment de proză. De aici și numărul uriaș de persoane care se autointitulează poet, prozator, eseist, gânditor, etc. Deocamdată, această uimitoare desfășurare de forţe nu poate fi controlată și nici n-ar fi indicat să fie. Critica literară e depășită de situație, de abundența editorială; USR-ul n-a mai reușit să țină ștacheta la înălțimea valorică de altă dată, permiţând intrarea unor autori cu opere incerte sau nesemnificative, în structurile sale; cenaclurile și-au pierdut audiența, revistele de literatură se subordonează intereselor de conjunctură. Iar ca o cireașă pe un imaginar tort cultural – internetul.

5. Literatura română e vie, e în mișcare. În timp ce autorii din străinătate par tot mai obosiți, mai închiși în limite trasate anterior și resimțite ca fiind mai comode, autorii români sunt formidabil de plini de vitalitate, de

predispuși experimentărilor, de ahtiați după concepte și evenimente de ultimă oră. Această efervescență denotă faptul că suntem o literatură puternică, sănătoasă și că am scăpat oarecum din chingile vechilor mentalități (mai ales cele literare, proeminente și după 1989).

6. Majoritatea scriitorilor vor să fie percepuți drept „cei mai mari”. Dar eu cred că fiecare e mare în felul său. Odată cu dictatura pieței libere, nu putem afirma răspicat că promovarea unor cărți e un lucru de disprețuit. Cine este cât de cât pregătit intelectual, poate discerne între valoarea cărților cu succes de casă și cele rămase „în umbră”. În general, premiate sunt cele din a doua categorie, spre mulțumirea autorilor mai mult, căci nu se primesc sume fabuloase ca răsplată corectă. Aici, Nobel-ul este o excepție, de aceea este și atât de vânat de către autori independenţi sau, de obicei, de structurile culturale oficiale ale națiunilor. Desigur, orice țară se mândrește cu premiații Nobel. Dar la noi nu este cazul încă. Va mai trece multă vreme după Herta Muller până când vom putea prinde un vând din pupa favorabil.


“Salonul de literatură Zero+” se vrea a fi un concept literar inedit la Iaşi. El a apărut în condiţiile în care instituţii publice culturale, precum şi câteva reviste, unele cu renume, altele tinere, abia în formare – Timpul, Alecart şi Zon@ Literară -, s-au gândit să-şi unească eforturile şi programele literare venind, astfel, în sprijinul noului val literar. În acest sens, Muzeul Literaturii Române, filiala ieşeană, a pus la dispoziţie una dintre cele mai frumoase locaţii din oraş, Muzeul “Sf. Ierarh Dosoftei Mitropolitul”, situat în inima târgului, lângă Palatul Culturii. Aşadar, în fiecare zi de joi a săptămânii, când gongul ceasului de la Palat va suna de 18 fix, în muzeul cunoscut publicului larg ca fiind “Casa Dosoftei” se vor auzi mousurile şi tabletele tinerilor scriitori duelându-se polemic şi critic. Aşa cum s-a precizat încă din prima propoziţie conceptul se vrea a fi unul inedit, dar nu e chiar atât de inedit de vreme ce el respectă o tradiţie a locului. În aceeaşi locaţie, în urmă cu aproape două decenii, a funcţionat

“Salonul de literatură”, coordonat şi atunci de Prof. şi Muzeograful Mirel Cană. Prin filturul acelui salon au trecut scriitori consacraţi astăzi şi recunoscuţi pe plan mondial: Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Bogdan Creţu, Doris Mironescu, Savatie Baştovoi, Marius Marian Şolea, Emil Munteanu, Lucian Parfene, Şerban Axinte, Ioan Răducea şi mulţi alţii. În noua formulă a salonului ne-am gândit să păstrăm elementele de tradiţie, invitând în cadrul şedinţelor vechi cenaclişti dar, în acelaşi timp, propunem realizarea unei legături alchimice între generaţii. S-a păstrat titulatura salonului literar, adăugându-se doar un element de particularitate al noului val literar, cunoscut în mediul critic ca fiind, “Generaţia 2000+”, de unde şi denumirea finală, “Salonul de literatură Zero+”. Moderatorii salonului literar vor fi: Mirel Cană, Liviu Antonesei, Şerban Axinte şi Paul Gorban. Tot în cadrul salonului vor fi organizate lansări de carte şi întâlniri periodice cu scriitori consacraţi.

urmăreşte-ne s-au înscrie-te pentru lecturi pe

http://salonulzeroplus.wordpress.com


Foto: Corneliu GRIGORIU


Foto

: Cor

neliu

GR

IGO

RIU


Sprijină realizarea, tipărirea şi distribuţia revistei de cultură şi atitudine Zon@ Literară

Vă invităm să redirecţionaţi către Asociaţia Culturală Zon@Literară (ACZL – înfiinţată juridic în Iaşi, 2011) procentul de 2% din impozitul anual pe venit.

Prin intermediul prevederii 2% din Codul Fiscal, orice contribuabil, persoană fizică, poate direcţiona 2% din impozitul pe venit, plătit statului, către ce organizaţie non-guvernamentala (asociaţie, fundaţie etc.) doreşte. Practic în acest fel dvs. transmiteţi statului modul în care doriţi să fie cheltuită o parte din impozitul dvs. pe venit. Atenţie, aceasta suma nu reprezintă o sponsorizare sau donaţie, ci este, în esenţă, o parte a bugetului de stat care este direcţionată de către fiecare cetăţean în parte către entitatea dorita de acesta!

Dacă doriţi ca, prin direcţionarea a 2% din impozitul pe care dumneavoastră l-aţi plătit statului pentru salariile din anul 2012, să sprijiniţi activitatea şi proiectele Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL) completaţi şi transmiteţi, până la data de 25 mai 2013, doar unul din cele doua documente de mai jos (pot fi descărcate de pe internet), în funcţie de situaţia în care vă încadraţi:

a) daca aveţi doar venituri din salarii: descărcaţi Declaraţia 230 şi completaţi, citind cu atenţie instrucţiunile de la final. Anul la care se face referire în declaraţie este 2012, deoarece ne referim la impozitul pe venit din 2012, conform fişei fiscale. Nu vă faceţi probleme dacă nu cunoaşteţi suma corespunzătoare a 2% din impozit. Va fi calculată de către organele fiscale. Puteţi lăsa căsuţa necompletata.

b) daca aveţi venituri din alte surse (cedarea folosinţei bunurilor, drepturi de autor etc.): descărcaţi Declaraţia 200 şi completaţi, (punctul III) citind cu atenţie instrucţiunile de la final. Cei care obţin pe lângă salarii şi alte venituri, vor completa formularul 200, la toate capitolele aferente tipului de venit obţinut, inclusiv capitolul III “Destinaţia sumei reprezentând 2% din impozitul pe venitul anual datorat”.

Formularul se completează de mână, în două exemplare, din care unul rămâne la contribuabil. Depuneţi formularul direct sau trimiteţi-l prin poşta cu scrisoare recomandata (confirmare de primire) la Administraţia Finanţelor Publice a localităţii de domiciliu. Pentru ca formularul să fie validat de Administraţia Financiară şi fondurile direcţionate către Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL), trebuie să completezi de mână, cu majuscule, citeţ şi corect.

Banii pe care dumneavoastră îi direcţionaţi vor fi folosiţi pentru realizarea proiectelor culturale ale Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL), pentru realizarea şi tipărirea revistei de cultură şi atitudine Zon@ Literară.

Datele de identificare ale Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL):Denumire entitate nonprofit: Asociaţia Culturală Zon@LiterarăCod de identificare fiscala: 29431866Cont bancar (IBAN): RO76BTRL02401205T97474XX

Va mulţumim pentru sprijinul dumneavoastră!

Revista Zona Literara Nr 1- 2 Ianuarie - Februarie 2013 Varianta Internet

Documents

Transcript of Revista Zona Literara Nr 1- 2 Ianuarie - Februarie 2013 Varianta Internet