n Remus Valeriu GIORGIONILăsaţi cărţile

să vină la mine!

n cronica literară de

Adrian Dinu RACHIERU Sorin Titel şi

istoria “mică”n recenzie de Mircea ANGHEL

n prozăGellu DoRIAN,LaurenţiuoRĂŞANU,Andreea PÎRŞU

n revistă a unirii scriitorilor din românia n www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literara n

nr. 34, anul IV august-septembrie 2013

actualitatea literarăn Nicolae SILADEDespre lumea reală şi oglindirea ei în lumea virtuală

Bronislava VolkováPrezentare şi traducere de Ela Iakab

n Că

rţile

Ioan

ei Nic

olaie

vor f

i tra

duse

în

Serb

ia, Bu

lgaria

şi Su

edia

n meridianeemil brumarun poezie

Nicolae SILADE, Daniela PĂUN,

Any DRĂGoIANU,Florina HUZoAICA,

Radu CANGE, Eugen SEREA, Amalia CERNAT

2 opiniile noastre nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Despre lumea reală şi oglindirea ei

în lumea virtuală Mai găseşti uneori şi lucruri interesante prin

România literară. În nr.37, de pildă, Sorin Lavric scrie despre cartea lui Serge Tisseron, Lumea virtuală: avataruri şi fantome, concluzionând: “De la tabloidizarea care distruge azi presa (...) se va trece în curând la ceva atât de lapidar în expresie încât arta cuvântului va fi pusă sub semnul întrebării”. Mă îndoiesc de asta. Pentru că internetul e doar un mijloc de comunicare, nimic mai mult, iar păcatul francezului este că el vede lumea virtuală ca pe o capcană şi, mai mult, o adaugă lumii reale şi lumii imaginare. În fapt, există o singură lume, cea imaginară din capetele noastre, ea este singura lume reală. Pentru că omul este ceea ce gândeşte. Şi dacă Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pe tăbliţe de cărămidă arsă, a rezistat atâtea mii de ani, cu atât mai mult va rezista o capodoperă din zilele noastre, care poate avea şi un suport electronic şi unul tradiţional. E o aberaţie să crezi că arta cuvântului poate fi pusă în pericol de suportul prin care ne este prezentată. Spiritul are puterea de a ieşi din înlănţuirea timpului şi de a se manifesta cum doreşte. Important e ca omul să încerce să scape de înlănţuirea materială şi să se apropie de spirit. E adevărat că internetul are un mare impact, dar nu ne interesează mulţimea lui de utilizatori care nu gândesc şi nu spun nimic. Ne interesează o persoană, un grup care ne înţelege şi în care ne regăsim. Iar cu acea persoană, cu acel grup putem comunica în timp real tocmai datorită internetului. E un mare pas înainte şi nu înţeleg de ce unii “oameni de cultură” se plâng de impactul său negativ asupra culturii. Lumea reală şi adevăratele ei valori pot fi la fel de bine (sau şi mai bine) oglindite pe internet cum au fost oglindite odinioară pe tăbliţele de lut sau pe hârtie. Din păcate, astăzi, tocmai valorile lipsesc. Şi nu internetul e de vină pentru asta, ci marginalizarea credinţelor religioase. Iar dacă “a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios”, cum spunea Mircea Eliade, prin abandonarea religiei nu mai putem fi oameni, nu mai putem vorbi de valori umane şi nu mai putem spera ca ele să renască. Eu însă sunt un optimist, cred într-un reviriment, pentru că doar spiritul este nemuritor, iar valorile spirituale nu pot fi ţinute ascunse de voinţa niciunui muritor.

E d it o ri a l

Ilu

stră

m a

cest

nu

mă

r cu

lucr

ări

de

Vic

tori

ţa D

uţu

n ilustraţiile numărului n

Dau, în serioasa revistă „Argeş” peste un „Mic tratat despre ipocrizie” (titlu vădit incitant) – articol semnat de doamna Mariana Şenilă-Vasiliu. Trebuie să recunosc că „micul” tratat – care se întinde pe zeci de coloane de mensual – cuprinde destul de multe adevăruri, dar şi suficiente inexactităţi, ca să nu zic chiar neadevăruri. În orice caz, un tratat presupune o mai îndelungată coacere, pe când tonul celui de faţă e cam grăbit, iar atitudinile defunctei mişcări feministe trăznesc de la o poştă.

E clar pentru toată lumea că sexualitatea e-un paradox, o „lege biologică universală”, dilemă-arcan a comunităţii umane. „Dintre toate paradoxurile…, e cel mai neînţeles”. Dragostea fizică (zice autoarea) este tratată „ca un act animalic şi de ruşine”. Până aici (şi chiar mai încolo…) totul e OK. Din păcate, prin felul cum o înţelegem în mod practic, sexualitatea este aspectul vieţii noastre care ne apropie cel mai mult de animale. Cu toate pretenţiile (puseurile) noastre raţionale, când vine vorba de sex aproape uităm că suntem fiinţe raţionale.

Dar problema este că articolul cu pricina, „micul tratat”, prin felul cum pune problema încă de la

început, are el însuşi un fond ipocrit. Dna Vasiliu vorbeşte de sexualitate şi erotism, confundându-le, fără să facă nicio distincţie. Or există activitate sexuală normală, exercitată într-un cadru organizat – cel al familiei heterosexuale - şi există erotism necontrolat şi dezordonat. (Pe de-o parte, autoarea face apologia dragostei libere şi a copiilor „din flori”, făcuţi pe furatelea, prin iarbă, zicând despre aceştia că sunt mai frumoşi, mai deştepţi şi mai reuşiţi decât cei care vin pe lume „oficial”, într-un cadru instituţional. Ce să zicem, frumoasă poezie! Dar autoarea nu şopteşte o vorbă despre complexele şi frustrările acestor copii fără părinţi, crescuţi la întâmplare şi văduviţi de căldura unui cămin. Avem aici, aşadar, sex exercitat fără responsabilitate (dar dacă e frumos, pitoresc, dătător de plăceri…). Sexualitatea nu intră în „zona tulbure”, crepusculară, a existenţei umane, doar dacă respectivele relaţii/raporturi sunt tulburi. Numai atunci dragostea fizică este tratată „ca un act animalic şi de ruşine”. E o adevărată ipocrizie (chiar numai) să insinuezi că toţi copiii lumii, produşi de acest motor, perpetuum mobile sexual, ar fi, ca şi actul în sine, ceva ruşinos, când e clar ca bonjour pentru toată lumea că numai cei rezultaţi din relaţii extraconjugale se află în această situaţie.

Nu ştiu dacă primul, dar „unul dintre cele mai frumoase poeme de dragoste” ale lumii este acel minunat Canticum canticorum al regelui Solomon; înainte de a simboliza dragostea lui Iehova faţă de poporul Său Israel (sau relaţia de iubire spirituală dintre Hristos şi Biserică), aşa cum a fost interpre-tat mai târziu, cartea este o exaltare a iubirii sexuale normale. De unde a scos atunci Biserica Evului Me-diu că actul acuplării e ceva ruşinos? De ce să punem în spatele lui Dumnezeu propriile aberaţii, dând do-vadă de impietate prin expresii împrumutate din Biblia hazlie, făcând afirmaţii hazardate, de genul: „Dumnezeu intră în conflict cu Sine însuşi”, sau „lu-cruri incompatibile cu înaltul său rang ceresc”. (Ori-ce exprimare de acest fel poate atrage asupra îndrăz-neţului necugetat niscaiva consecinţe imprevizibile.) Autoarea, mare diagnosticiană, descoperă o boală nouă a omenirii: „moralita” (în loc s-o identifice pe cealaltă, infinit mai gravă, a-moralita!), face elogiul artei profane, făcând însă abstracţie de afirmaţia lui Andrei Pleşu din Minima moralia, cum că „Arta nu mă rezolvă”. Arta, bine îmbrăcată sau des-coperită, nu ţine loc de mântuirea sufletului. „Erotismul e forma cultă a sexualităţii”, zice autoarea. (Nu este… Dacă te apuci să scrii un articol, trebuie să-ţi verifici

bine sensurile şi proprietatea termenilor, pentru asta există DEX (online); din care am avut de gând să citez, dar după aceea mi-am zis: de ce să încarc eu conţinutul acestor pagini, când oricine poate să ve-rifice singur?!)

*Autoarea noastră lasă impresia – pentru noi cel

puţin dezagreabilă – că ordinii şi moralei creştine le preferă de departe pe cele păgâne. (Dez)ordine în care marele Zeus îşi făcea de cap cu pământenele, (ex)plodând sexual pe toate meridianele – ca şi unii sfinţi autohtoni, din păcate… Şi vreau să mai dau un exemplu de felul cum vorba românului cea cu (prea) multe înţelesuri ajută pe cineva să pună strâmb o problemă dreaptă! D-ei exaltă pe bună dreptate acea capodoperă a literaturii universale, care este „O mie şi una de nopţi”, cu exemple saftuoase, - acel „şirag de poveşti de dragoste” înşiruite de Şeherezada ca mărgelele pe aţă. (Credem că şi aici exagerează, n-or fi ele toate de dragoste. Hai să ne gândim numai la Ali-Baba şi cei 70 de hoţi ai lui sau la lampa lui Aladin) Însă în iureşul argumentării dumisale neofeministe distinsa doamnă uită că punctul iniţial – şi nodal – al „nopţilor” este adulterul, nu sexualitatea: Văzând cu surprindere că femeia e tot femeie (va să zică: „şahista” lui îl înşela cu multă neruşinare cu vreun paj, un servitor oarecare, cu oricine se nimerea, ca o cadână de rând) marele padişah se supără pe tot „neamul” feminin şi-i urzeşte pieirea. Dar salvarea vine tot de la o reprezentantă a sexului slab: frumoasa, deşteapta şi talentata Şeherezadă amână sine die edictul regal, inventând astfel povestea, motorul/ principiul creaţiei literare din toate timpurile.

*…Iar de la acest punct mărturisesc cu mâna pe

conştiinţă că: ipocrizia, ignoranţa, pudibonderia şi răutatea proprii erau cât pe-aici să-mi stope-ze demersul. Păi cum, păcatele mele, să compari morala creştină cu codul eticii şi echităţii socialis-te? Dar ce m-a scos mai tare din papucii mei nu este tonul dialectico-diletant al articolului vizat, ci incon-secventa condescendenţă în tratamentul aplicat Dumnezeirii. Că dacă era aşa sau aşa… - dar nu e permis şi aşa-şi-aşa! Autorul (feminin al) articolului începe prin a-l numi pe Dumnezeu „Sfântuleţul” (sau „Doamne-Doamne”…), dar/doar când are nevoie de un argument mai tare, un etalon universal – cu prilejul apologiei pe care sim-te nevoia s-o facă Decalogului – îi spune pe nume. Ca dovadă peremptorie că şi un ateu militant sau o feministă convinsă simt uneori în viaţă nevoia unui sistem absolut de valori. Parcurgând cele trei episoade – câte au apărut până acum – am putut constata cu tristeţe cum noi, oamenii, ne punem în joc toată energia şi mintea să dărâmăm şi ce-a mai rămas din edificiul moral. Dar oare există un „ero-tism laic” şi unul religios (deşi inspiraţi din text, termenii ne aparţin). Dna Şenilă (şi Vasiliu) se face purtătoarea de cuvânt şi apologeta artei sexuale a indienilor. A artei în genere, care ar avea – chipu-rile – de suferit din pricina ipocriziei religioase şi chiar general-umane în ceea ce priveşte sexul…

Iar ca să te exprimi, ca femeie, „Şi acolo a în-nodat-o cutare pe cutare”, mai cu seamă în scris, negru pe alb… este mai vulgar decât ai spune-o pe nume. Sunt momente în care hârtia roşeşte în locul nostru, al tuturor pudibonzilor – „delicaţii şi ipo-criţii” - de pe Terra, fiindcă ea şi-a păstrat o doză de bun simţ. Iar când zice că „Abstinenţa sexuală este ridicată în creştinism la rang de virtute supremă”, dna spune un adevăr controversat (dezbaterea ar fi interesantă, dar depăşeşte cadrele unei simple re-plici de presă). Deşi are şi calităţi, acest fals tratat de sexologie cuprinde şi multe contradicţii în ter-meni. Iată şi câteva exemple: „Cuvântul voluptate lipseşte cu desăvârşire din scrierile creştine, dar în schimb cuvântul păcat e prezent la mai tot pasul…” Cum poţi vorbi, în aceeaşi încropeală textuală fără să te contrazici flagrant, de „lucruri păcătoase, e drept, dar atât de plăcute” şi în altă parte despre „oglinzile unei lumi în care nu mai era (este!) urmă de decenţă, o societate fără Dumnezeu şi fără mo-rală, pornite pe panta pierzaniei”? Dar n-am să iau la rând, paragraf cu paragraf, acest articol, mi s-ar părea superfluu - deşi aproape la fiecare din aceste unităţi textuale ar fi câte ceva de obiectat.

Fără a fi o sexistă libertină, autoarea pledează pentru o anume libertate sexuală care nu este de înţeles. De aceea închei, cerându-mi scuze de la dna în cauză şi de la onoraţii cititori care sunt de aceeaşi părere cu d-ei. Probabil că acesta e trendul, toată lumea înclină spre această direcţie (a înnebunit lupul…). Dar – amintindu-mi de piesa lui Eugen Ionesco, „Rinocerii” – dacă toţi oamenii din jurul tău ar deveni într-o bună zi rinoceri (draci, sau alte jivine), TU SĂ RĂMÂI OM!

Iar dacă eşti om, nu poţi face sex numai „de plăcere”, de dragul de a păcătui frumos, fără să te gândeşti la consecinţe.

Remus Valeriu GiorGioni

Mic tratat ipocrit“Autoarea face

apologia dragostei libere şi a copiilor „din flori”, făcuţi pe furatelea, prin

iarbă, zicând despre aceştia că sunt mai

frumoşi, mai deştepţi şi mai reuşiţi decât cei care vin pe lume

„oficial”, într-un cadru instituţional.

Ce să zicem, frumoasă poezie!

Nicolae SILADE

Dar autoarea nu şopteşte o vorbă

despre complexele şi frustrările

acestor copii fără părinţi, crescuţi la întâmplare şi

văduviţi de căldura unui cămin.”

3nr. 34 n aug.-sept. 2013 actualitatea literarăcronica literară

Mic tratat ipocrit

7nici nu ştii cât mă bucură întoarcerea ta nici nu ştii cât mă bucurăzâmbetul tău lumina din privirile tale ca un val de înţelepciune care se revarsă peste înţelepciunea inimii acum când pentru mine răsare soarele pentru mine cântă păsările pentru mine creşte iarba şi tu

pentru mine te întorci şi întorci ziua şi noaptea peste zilele şi nopţile mele şi întorci toate orele la ora primei iubiri şi dragostea reînvie şi e mai vie şi toate drumurile se netezesc pentru mine pentru întoarcerea ta despre care scrie şi frankfurter allgemeine zeitung bitte fräulein

citeşte pentru mine cântă pentru mine acum când pentru mine răsarstelele şi vântul adie pentru mine şi liniştea serii pentru mine se lasăca un val de înţelepciune peste înţelepciunea inimii bitte fräuleinfii tânără pentru mine rămâi tânără pentru mine tânără

acum când mă bucur de tot ce există şi tot ce există există pentru mine aşa cum pentru mine exişti doar tu

nicolaesilade.blogspot.comNicolae SILADE

miniepistole

femeii-copil (Stoian aşteptându-i cu răbdare dragostea) retezându-i această iubire târzie; rămasă văduvă, Sofia vrea să devină contabilă, lepădându-se de durere; dar tinereţea nu poate muri în suflet (v. Sofia). Astfel de existenţe singuratice (cazul Mamei în Vara, acuzând tristeţea despărţirii) se dezvăluie, „teoretizându-şi” condiţia. O discuţie în cantină este definitorie pentru amploarea pe care o vor cunoaşte fixaţiile tematice titeliene; nu e doar „scârba de singurătate” (v. Onomastica unui adolescent), ci e divulgată însăşi carenţa afectivă, durerea celor care ştiu (şi suferă) că nu sunt „destul iubiţi”. Luca spune limpede: „fără dragoste nu putem trăi pe pământ”. Sufletul, golit de dragoste, tânjeşte; căldura pare „prielnică morţii”, duşmănia strecurată între soţi (După ploaie) provocând hotărâri brutale şi regrete tardive (Florica va boci după tinereţea ei). Desluşim aici

din amintire, cum s-a şi spus. Odată cu Ţara îndepărtată prozatorul se „cuminţeşte”, modernismul său e ţinut în frâu. El descoperă o lume strălucitoare şi stătătoare, peste care coboară un calm mitic. Gestul său restitutiv trăieşte prin forţa concretului şi pictura detaliului. În colcăiala întâmplărilor comune (conducând la o „pierdere a reliefului”, cum i s-a reproşat), de un dramatism infuzat, evocarea faptelor capătă o încărcătură ritualică; repovestite, recuperate, ele – în pofida registrului minor – rămân vii, compunând şi nemurind o lume de o remarcabilă omogenitate şi fraternitate. Sunt ceremonii şi istorii expediate într-o lume „îndepărtată”, fabuloasă, trăind în patriarhalitate, cu personaje aşezate, aşteptându-şi, cu seninătate, Sfârşitul, contemplând nostalgic anii cei tineri, viaţa şi trecerea.

Vom recunoaşte, astfel, că

reîntoarcere. Sorin Titel parcurge un drum „de-a-ndoaselea”, ştiind unde va reveni. Având unde reveni. Dar această lume sedusă de ficţiune (şi, astfel, recognoscibilă şi recunoscută), trăieşte sub eterna ameninţare a umbrei. În fond, spiritul nu conteneşte să se mire şi nu cunoaşte păcatul de a ignora căile generozităţii, de a „îngheţa” frumuseţea şi splendoarea lumii într-o strălucire rece. Intrăm în timpul „mut” (blagian), în care inima e temeiul lumii.

„Romanele” din Ţara îndepărtată – sesiza prompt Cornel Regman – propun o răspântie. Prozatorul care redescoperea atunci povestirea, combinând nostalgia dulce-amară a rememorărilor cu oralitatea învăluitoare a dialogului tolerant, urma să opteze, să-şi afle drumul; părăsind extraordinarul (seismele Istoriei răzbătând surdinizate în „poveşti”, acceptând că „ceva adevăr tot o fi în ele”) pentru a se scufunda în banalul domestic, demitizat, legănat de habitudini odihnitor atemporale. Dincolo de pereţii cuinei, vocea timpului istoric se destramă în poveşti „care umblă”; taclaua deconectantă se întinde, devierile epice se îndesesc. Avem, pe de o parte, garanţia exactităţii: „poveştile astea din bătrâni sunt toate adevărate” – asigură mama; pe de altă parte, tot ea recunoaşte că „lumea exagerează”. Aceeaşi e şi părerea faimoasei Eva Nada, preocupată de tăiţei, supă, cozonaci, dulceţuri, gemuri, creme etc. Încât, grozăviile războiului (care „strică” omul), toate întâmplările, adunate în rama epicului, devin o colecţie de „istorioare” auzite. „Spun ce-am auzit” – ne previne Eva Nada, convinsă că cel care relatează „mai pune şi de la el”, umple golurile narative („câte s-or mai putut întâmpla”). Microromanele „înghiţite” de Ţara îndepărtată despică şuvoiul amintirilor, mângâiate de sentimentul întristător şi alinător al timpului scurs, irecuperabil; reamintirea aduce un plus de acuitate, invenţia (repetăm, poveştile care „umblă” sunt „unele întâmplate, altele nu”) vrea să explice fapte pe care nemilosul timp le şterge: „cât adevăr va fi în ceea ce voi născoci eu?” – se întreabă mezinul familiei Binder, investigând anii de dinaintea naşterii. În dezordinea aparentă a acestui epic aluvionar, lipsit de spectaculozitate, adolescenţa liceană a timidului Andrei este receptacolul; fie că e vorba de zăluda Dorca, huţulătoarea care, suspendată în aer, vedea lucruri „atât de minunate” sau de gemenii surdomuţi şi povestea încâlcită cu cele două croitorese, fie că este evocată călătoria stranie, fără întoarcere, a doamnei Binder, cea coborâtă în ură („stricată la cap”, după

moartea copiilor), Andrei descoperă înfricoşat un „sunet alterat”. Cuvintele au rămas în el, în pofida atâtor ani scurşi, înmormântate în memoria primitoare; dar amintirile, ca o fotografie ştearsă, sunt falsificate de un „adaus melodramatic”.

Cineva povesteşte „la întâmplare”; altcineva nu va interveni pentru necesarele corective, convins că „n-avea rost”. Eva Nada, „trasă de limbă” pentru că ştie tot, recunoaşte, la rându-i: „ce-am auzit aia vă povestesc, măcar că eu nu cred c-o fost chiar aşa”. Cu capul ei „prost”, căscând gura, amestecându-se în vorbă, nereţinând sfaturile mamei care o dăscăleşte în permanenţă, Eva Nada, o femeie bătrână şi bună, este o purtătoare de cuvânt; ea iese, sporadic, dintr-o existenţă neînsemnată, aureolată de aburii bucătăriei, „dându-se aşa cu vorba” pentru a observa şi comenta.

Să nu uităm că prozele lui Titel, „năpădite” de întâmplările mici, evită ori măcar tocesc brutalităţile concretului; mai mult, prin Dejunul pe iarbă şi, mai apoi, Noaptea inocenţilor (1970), interesul lui Sorin Titel merge, în chip hotărât, spre scriitură. Acel mic roman, din 1968, poartă pecetea experimentului. Ceea ce desluşim într-un epic voit dezordonat, chemând scene disparate, sfidând cronologia, nu urmează un fir, ci este o juxtapunere; cele patru părţi ale mini-romanului, diferite ca scriitură, probează – mai cu seamă – disponibilităţile tehnice ale tânărului autor, fascinat de lecturile proaspete, la modă, implicând cititorul, invitându-l la o lectură „productivă”.

Filtrul rememorării ori scriitura „obiectualistă” vor să surprindă, aici, dispersarea Eului şi, mai puţin, disperările lui; există, spuneam, un interes tehnic, prevalent, care complică naraţiunea; aceasta, frântă, se hrăneşte dintr-o memorie supraîncărcată, înecând sâmburele epic în revărsarea stărilor difuze. Dejunul... laminează materia epică, scoate la iveală răsfăţuri intelectualiste, voinţa acută de sincronizare. Cele patru părţi (falii ale romanului) sunt tot atâtea „moduri ale povestirii” (Eugen Simion). Dar, din fericire, Sorin Titel nu rămâne aici. Rătăcind somnambulic, eroul său trece prin oglinzile şi străzile „fără memorie”; caută iluzia unei apropieri şi călătoreşte, de fapt, spre o altă singurătate; păstrându-şi trecutul, el speră să iasă din această „apă tulbure”, invocând dulceaţa melancoliei, îndepărtând gheara anxioasă. În fine, descoperă pretutindeni prezenţa Ei şi, în acelaşi timp, constată în jur „prea multă uitare”; coboară în somn, alunecând într-un gol imens şi înţelege că doar reazemul acelui căutat trecut îl poate salva. (va urma)

(Continuare din nr. trecut)*O mobilitate derutantă (şi iritantă,

pentru unii) a însoţit, aşadar, paginile de început ale lui Sorin Titel. Scriitorul, avid de a şti, devorator de cărţi, permeabil, pătruns de tentaţia înnoirii, avea pasiunea intelectualităţii; proza sa, însă, atentă la compoziţie, pe anumite porţiuni afişând, chiar ostentativ, un „exerciţiu supraexpus”, îşi „îngroapă”, benefic, preocupările tehnice în epic. De la primele cărţi i s-a recunoscut dexteritatea; dar acele exerciţii de digitaţie, atacând subiecte cu implicaţii didactice şi convocând bateria procedeelor cinematografice, nu anunţau, să fim drepţi, romanele ce aveau să vină, urcând spre o miză care va exploata inteligent virtuozitatea tehnică deja câştigată. Încât, călătorind spre izvoare, ne va fi greu (dacă nu

imposibil) să descoperim în primele pagini titeliene embrionul viitoarei opere. Să fie Copacul (1963) o colecţie de proze „nevinovate”? Să amintim că, în Prefaţa ce însoţea volumul, anunţând un tânăr prozator „de mari nădejdi”, D. Micu, prefaţatorul, făcea, pe baza acelui eşantion epic, observaţii esenţiale: autorul, căutând banalul „cu adevărată ostentaţie”, era interesat de recuperarea purităţii morale. Sunt aici multe texte, de care Titel se va despărţi fără umbra vreunui regret. Dar şi subiecte abia palpate, reluate şi dezvoltate apoi, sâmburi epici ai unor opere care vor „înghiţi”, rescriind aceste încercări, puzderia personajelor migratoare. Iată, o Nuşcă apare în Soacra, nora pricinaşă fiind „pornită pe duşmănie”; descoperim în După-amiază de vară pe baba Ana şi baba Cuca la plivit de ceapă; ultima va lua un contabil în gazdă în Dealul Cerului; în Căldura, lângă sanitarul ce trebuie să afle adevărul, se „iveşte” moş Ţârlea; sunt proze scrise cu îndemânare, dar fără vibraţie. Unele anunţă marile teme, obsesiile titeliene. În Durerea, beţia lui Stoian îi provoacă o retrospectivă lucidă; el se zbate într-un „ocean de singurătate”, moartea

un iz poematic, reverberând bucolic, dar şi o optică naivă, infantilizată chiar: Domnica va pleca la holdă cu cotoriţa, propunându-şi să întâlnească „pereţii cerului” (v. Într-o zi de primăvară); bătrânul şi nepotul vopsesc gardul, în timp ce caii „nechezau duios” (Gardul); un copil de trei ani, ajuns în faţa podului, vrea să cunoască „o lume nouă” (Zborul). Mijesc şi chemările erotice, adiind îmbietor: Mitru îşi oferă în pauza de prânz un „supliment”, privind o fată (Gerul); Drăgan urmăreşte „pasul plutitor” al instructoarei (Idilă); Ana, în Iarnă fierbinte, are sufletul îngheţat, fiind înstrăinată de cele din jur; în fine, visându-se mireasă, protagonista din Dimineaţă e încercată de o „dragoste speriată”. Însuşi prozatorul, amuzându-se, pune sub lupă condiţia textului publicabil („scriitorul” fiind în faţa bacalaureatului), rememorând discuţiile cu redactorul-cenzor (Trei săruturi pe o pagină).

La ce bun acest ocol retrospectiv? Fireşte, nu în aceste texte de început este adevăratul Titel. Vor urma căutări febrile, nedomolite, fascinaţia experimentului. Esenţial, proza lui Titel este o invenţie, care se hrăneşte

febricitantul Titel, cel care – mânat de tentaţia înnoirii – a făcut de toate, se înduioşează, îşi priveşte cu blândeţe şi înţelegere personajele, acceptă un epic domol şi o cronologie voit confuză, incontrolabilă. Dacă mai observăm că între fapte şi relatarea propriu-zisă se interpun povestitorii, într-o veritabilă ştafetă (filtrele care înceţoşează, dar, curios, şi poetizează, curăţind „evenimentele” de zgura lor existenţială, purificându-le), dacă relatarea se „rătăceşte”, acceptă acest risc, alegând mereu alte fire epice, cu episoade „lipite” şi, în curgerea lor, descoperim, ieşind din umbră, fiii aceluiaşi destin, dacă, în fine, medierea de care aminteam nu înlătură încrederea în celălalt, creditul nelimitat, bunătatea şi candoarea revărsate peste lume, mai trebuie să spunem că această microscopie, această voluptate a amănuntului – aliind acuitatea realistă cu fărâma de miracol – coboară spre adevărurile mari ale vieţii, testând temele fundamentale. Dincolo de ardoarea casnică (proprie şi unui R. Fabian), dincolo de literatura domestică în care mişună oameni modeşti, trăitori în regimul sărbătoresc, descoperim o

Sorin Titel şi istoria “mică”Să nu uităm că prozele lui Titel, „năpădite” de întâmplările mici, evită ori măcar tocesc brutalităţile

concretului; mai mult, prin Dejunul pe iarbă şi, mai apoi, Noaptea inocenţilor (1970), interesul lui Sorin Titel merge, în chip hotărât, spre scriitură. Ceea ce desluşim într-un epic voit dezordonat, chemând scene disparate, sfidând cronologia, nu urmează un fir, ci este o juxtapunere; cele patru părţi ale mini-romanului, diferite ca scriitură, probează – mai cu seamă – disponibilităţile tehnice ale tânărului autor, fascinat de lecturile proaspete, la modă, implicând cititorul, invitându-l la o lectură „productivă”.

„Întotdeauna am vrut să scriu despre lucruri fundamentale”

Adria

n Dinu

RACH

IERU

4 poezie nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Daniela PăunO ploaie înaltă Cădea o ploaie înaltă, iar apropiata plecarea a ta mă durea ca o rană deschisă pe care turnasem alcool.Şi trupul meu legănat între dorinţa de a merge drept, prin ploaie, şi posibilitatea să-mi dezbrac sufletul de amintirea ta, ca de o haină vechece va fi lăsată la vânzare într-un anticariat.De ce să împovărez viaţa altcuiva, când eu însămi nu am fost în stare să fac pace cu mine şi să las cortina să cadă ca după o reprezentaţie de succes?Noi, bieţi actori pe scena vieţii şi-a întâmplării.Înţelegând că vei pleca,am fost ca un bolnav ce primeşte vestea că suferă de o boală incurabilăşi că în cel mult două luni îşi va afla sfârşitul.Ploi vor mai cădea, însă nici una nu va mai fi la fel ca ploaia aceea care mi-a adus atâta durere. Ca o rană deschisă pe care turnasem alcool mă durea plecarea ta.

Scrisoare

De fiecare dată când vii, în acest oraş de câmpie, mă tulburi.Probabil ai fi fericit, ştiindu-mă lângă tine,dar eu aş fi?... Eu care, elevă a ta, la gimnaziu, te priveam fascinată când vorbeai de la catedră şi aveam sentimentul că mi te adresezi doar mie.Eu, pioniera care ţineam neapărat să fac cinste funcţiei pe care o deţineam, aceea de preşedintă de detaşament,şi-mi luam rolul de fiecare dată în serios.Eu, adolescenta în devenire,visând la o iubire ca-n poveşti, la nopţi cu lună şi primăveri nesfârşite cu meri în floare şi-ţi căutam mereu privirea care să îmi confirme că mă observi,amuzându-te de cochetăria mea, uneori exagerată.Eu, domnişoara de liceu, nesigură şi însingurată, logodnica unui foc năvalnic ce m-a ars pe dinlăuntru ani de zile la rând,scriind poezii pe care doar tu m-ai fi putut ajutasă le desăvârşesc şi să le public prin revistele vremii,căutându-mi, şovăitoare, traiectoria şi lăsând în urmă doar cenuşa pe care am sperat că voi putea să ţi-o arăt într-o zi.Eu, care aş fi putut să fiu, astăzi, o mare poetă,dacă nu m-aş fi lăsat ademenită într-o iubire surogat,devenită apoi ca un drog de care cu greu m-am desprins şi care mi-a ucis şi visele. Eu, femeia care te-a căutat şi pe care ai regăsit-o după 27 de anişi nu poţi să-mi spui, acum, că totul a fost doar întâmplare,că regăsirea aceasta peste timp nu a fost înscrisă în destinul nostru.Eu cea înrudită cu fluturii,care se lasă atraşi de lumina ucigătoare a lămpilor,şi cu tinerii cai biciuţi mereu de stăpânii lor spre a le întări mersul sub povara grea a pietrelor cărate din munte. 27 de ani în care m-am gândit întruna la tine, simţind că şi tu te gâdeşti cu aceeaşi ardoare la mine. 27 de ani, pierduţi unul de celălalt.27 de ani ca nişte mâini întinse, în acelaşi timp, spre aceeaşi stea. Şi dorinţa ta nestăvilită, din Seara Aceea,după cele două pahare cu vin pe care le-ai băut, repede, la restaurantul Hestia, iar eu, ca o preoteasă a acelei zeiţe, doar un pahar de ceai .... cu lămâie.Mi-amintesc banca de lemn, în penumbră, pe care am zăbovit ca nişte adolescenţi, şi cum m-ai mâgâiat cu atâta delicateţe, de parcă aş fi fost clădită din nisip şi-ţi era teamă să nu curg printre degetele tale şi iarăşi să mă pierzi.Şi, apoi, invitaţia în camera de hotel, sub pretextul de a-mi dărui nişte cărţi pe care este absolut necesar să le citec. Aveam pretenţii de la tine…Preferam să îmi spui simplu: ,,un bărbat care te iubeşte vrea să petreci noaptea cu el…” ,ca să-mi netezeşti drumul spre ceea ce ar fi trebuit să fie.Nu ai văzut că, între timp, am crescut ?Că nu mai sunt fetişcana ce te privea insinuant printre gene, ajunsă la maturitate

încă din clasa a şaptea? Şi nu ai simţit că mintea mea de femeie o luase raznagândindu-mă la ce s-ar fi putut întâmpla acolo?Am ezitat între dăruire şi fugă şi-am ales calea cea mai uşoară,ca să nu agravez situaţia dintre noi,deşi doar un minut de-aş mai fi întârziatm-aş fi strecurat în sângele tău pentru totdeauna şi m-ai fi simţit mereu zbătându-mă în tine.Am avut în noaptea aceea un somn haoticca şi cum mi-aş fi pus capul pe o piatră până la care am fost fugărită…şi-n vis (vorba unui poet): ,,păduri ce-ar fi putut să fie dar niciodată nu vor fi…”Ştii ce tristă mă simt la gândul că nu mai am nimic, nimic de oferit? Din pricina acestui gând, te urăsc, dragul meu, atât de mult!

Iubire de-o vară

Azi, mi-am condus iubirea către garăCu un bilet doar dus şi nu şi înapoi.Am găzduit-o chiar de astă- vară,Când ne ţinea de mână pe-amândoi.

M-am străduit mereu să-i fie bineŞi-am ocrotit-o, în absenţa ta,Plecat, îngândurat, de lângă mineEt cetera, et cetera…

Te re-ntorceai prea rar, la noi, acasă,Mai plictisit şi rece, adesea obosit.N-ai observat şi nici acum nu-ţi pasă : Frumosu-i chip părea îmbolnăvit.

Ea de la tine aştepta un semnCă n-ai uitat-o şi că ţi-a lipsit.Am încercat, zadarnic, s-o indemnSă mai rămână. Şi ne-a părăsit.

Bagajele, îngreunate cu ce-ţi spun,I le-am cărat, umilă, pân’ la gară.Cu vocea stinsă i-am urat ,,drum bun”,Iubirii mele doar de-o vară…

Lemn ars

Trec ore-mpuţinate spre amurguriSecundele par aripi care cadMi-e sufletul ca lemnul ars pe ruguriSau ca o apă lipsită de vad. Închid oblonul amintirii taleScot hainele iubirii la mezatArunc la coş uscatele petalePe care-n patul meu le-ai aşezat.

Privirea ta îmi pare-acum hainăŞi aspră ca o lamă de cuţitÎn ea sălăsluieşte o strainăDe care poate eşti îndrăgostit. Cuvintele îţi sunt ca nişte bolovaniPe care îi arunci la întâmplareŞi te mai te miri că dup-atâţia aniTârzia despărţire nu mă doare!

Târg cu viaţa

Astăzi nu am chef să fac ceea ce fac în mod obişnuit.Astăzi vreau să uit de temeri şi de toate nopţile mele însingurate.De şerpii care îşi încălzeau burta la soare printre pietre.De ploile şi furtunile miezului de vară.De cântecele bătrânei din vecini, două case mai încolo.De ţipetele zglobii ale copiilor alergând după fluturi.De calmul înnăbuşitor al amiezelorcând se ridică prea mult nivelul mercurului în termometre.Astazi mi-e dor de mâna mamei ce-mi mângâia creştetul.De râsetele tatălui meu ce-mi netezeau neliniştile.Si, tot astazi,nestavilita dorinţăsă fac târg cu viaţa şi să-mi dea înapoi o parte din mine.

Închide-mă în tine

Dacă ziua de mâine nu ar mai veni,nu-i aşa că m-ai lua de mână şi m-ai duce într-o pădure nesfârşităarătându-mi cum creşte iarba?Mi-ai spune să îmi lipesc urechea de pământ să aud glasul din adâncurişi să simt neliniştea celor care prea devreme au plecat,fără voia lor, lăsând multe lucruri neterminate aici.Dacă noaptea nu ar mai cădea niciodată,nu-i aşa că ai reinventa-o din strigătul bufniţei şi din mireasma florilor de regina-nopţii,doar pentru a avea din nou somnul acela al copilului liniştit după ce mama sa l-a alăptat?Dacă marea s-ar evapora dintr-o datănu-i aşa că ai aduna din roua dimineţilor, picătură cu picătură,până când ai face-o la loc, dându-i culoarea de neimitat a cerului de primăvară, îndemnându-mă să-mi plimb paşii pe nisipul ei?Dacă eu aş dispărea, fără nici o vorbă, într-o zi anume,nu-i aşa că m-ai reface din cuvinte, din tăceri,din umbra copacilor sub care am poposit prea obosită, uneori, de aşteptare,din neliniştile mele înnoptate,din surâsurile mele vinovate, din mângâierile degetelor mele rămase pe trupul tău ca nişte stigmate?Ca să nu dispară nimic, închide-mă în tine !

5nr. 34 n aug.-sept. 2013 actualitatea literarăproză

“prietenă” cu tot ce întră în sfera monden), veşnicele postări pe blog, fie numai cu argumente pro, fie numai cu argumente contra despre “cât de minunată este ţara noastră”/”în ce mizerie de societate trăim”, ale miilor de prieteni virtuali; printre statusurile de genul “Are cnva un încărkător? Îmi trb urgent!!!” sau “Plouă.” (de parcă nu ar fi evident pentru toată lumea) sau “Cu iubi la mine”; pozele de cuplu mai mult decât explicite. Cu toate acestea, nu mă plâng deşi cele din urmă mă deprimă. Adică eu, Alida Filipescu, respectiv $cumpa Alida, de ce nu aş avea o poză călare pe iubitul meu, cu jumătate din chiloţii mei tanga în văzul lumii?! Plus că indispensabilii mei sunt mai şic de o mie de ori pentru că sunt de la Victoria’s Secret, achiziţionaţi de la o tipă ce am cunoscut-o tot pe facebook şi are o mini afacere online. Ah, tocmai mi-am amintit. Mie îmi lipseşte elementul principal: iubitul! Tentativa mea de relaţie a dat chix în urmă cu două luni. Şi a ţinut o săptămână. Nici mai mult, nici mai puţin. Încă nu înţeleg de ce ne-am despărţit. Sau de ce mi-a dat papucii. După prima “Trebuie să vorbim” am simţit că se dă startul separării sentimentale. Aşa s-a şi întâmplat. A vorbit mult, dar nu a spus nimic prin frazele lui interminabile de deputat ce se vrea. După ce şi-a terminat discursul m-a sărutat pe obraz şi a plecat. Am stat trei minute uitându-mă în gol spre uşa ce nu a mai deschis-o niciodată şi apoi am năvălit pe Jack şi Beam. Jim Beam. Şi nu, nu i-am trimis apoi niciun mesaj lacrimogen. Pentru că nu mai aveam telefon. După ce a închis uşa cu putere, fărămiţâdu-mi parcă inima, am trântit cu frumosul meu mobil alb în perete. Deşi ţinta era alta.

Îmi explorez pagina cu atenţie ca nu cumva să omit un detaliu, vreo „filosofie” a unei adolescente proaspăt părăsită de ultimul ei iubit pe săptămâna aceasta. Privesc mândră la poza mea de profil. Mă înfăţişează într-o postură de lady ce sunt, cu rochia mea în V adânc, aurie, lungă până la genunchi şi tocurile Louboutin (care mi-au golit cardul, ba chiar a trebuit să fac şi un împrumut la bancă dar nu regret fiindcă au meritat şi ultimul euro cent). Ţin în mână dreaptă un mojito şi în stânga clutch-ul asortat rochiei. Părul blond şampanie îmi alunecă în valuri pe sâni mai sexy ca niciodată. Nu e de mirare că am în jur de o mie de like-uri şi cinci sute de comentarii de genul “ce păpuşe mijto”, “baby u r so hot come in Egypt”. Fiecare îşi exprimă admiraţie în felul lui. Şi dacă vreodată aterizezi printre prietenii mei virutali, să nu uiţi să-mi laşi cel puţin un like. Pur şi simplu îmi face ziua mai bună. Nu mă supăr nici pe libidinoşii care-mi umplu căsuţa de mesaje. Îi ignor (* bineînţeles că aici există o excepţie. Regulile sunt făcute să fie încălcate, nu?).

Fac o analiză scurtă şi descopăr cinci cereri de prietenie de la Ionescu Alexandru (1 prieteni în comun), Dark Vader (0 prieteni în comun) , Mironeasca Virgil (2 prieteni în comun) şi Iuliana Constantin (0 prieteni în comun), Liviu Mândruţel (0 prieteni în comun). Să mă ia naiba, cum m-au găsit deşi nu avem niciun cunoscut în comun?! Toţi prietenii mei (adevăraţi şi reali) au conturi de facebook. După poze, parcă i-am mai văzut undeva. Cu excepţia Iulie nu-ştiu-cum şi a lui “Domnul fan Războiul Stelelor”. Deşi parcă mina lui îmi este cunoscută. Nu contează, îi accept pe toţi. Mai departe, am câteva zeci de notificări: 1 like de la Ami, 1 like de la Ami, 1 like de la Johnny Bravo, like-uri, like-uri, like-uri şi un comentariu de la Ami: “fată, ai fost mortală aseară <3 trebuie să repetăm experienţa, soro :*” la o poză pe care nu am posta-o eu, dar în care sunt etichetată. Cu viteza click-ului, ajung la poză. Şi rămân blocată. What the fuck?! În dreapta sunt doi tipi cu paharele de whisky (să fie whisky?) între palme, cămăşi albe şi pantaloni negrii (Oh, Doamne, sunt ospătarii?!), în stânga un roşcat pistruiat ce trage dintr-un trabuc şi îmi arată semnul păcii şi în spate un brunet. Iar în mijloc…eu. Fusta mea din spandex lucios, indigo a urcat spre chiloţii mei tanga negrii din dantelă care sunt observabili cu ochiul liber, iar tricoul gri are o pată de dimensiunea unui crater chiar sub sânul stâng. Noroc că mâna brunetului din spatele meu o mai acoperă. Oh, ce-am zis? Stai puţin. Ce caută acel individ cu mâna pe sânul meu stâng? Şi braţul lui de ce stă lipit de mijlocul meu? Întrept mouse-ul spre fiecare în parte să văd dacă sunt etichetaţi. Grozav! Nimeni alţii decât noii mei prieteni: Ionescu Alexandru şi Mândruţel sunt cei din dreapta, Virgil e pistruiatul şi Dark Vader, brunetul. Dar tot nu-mi dau seama cum mi-au aflat adresa de facebook.

Inconfundabilul sunet care anunţă apariţia unui nou mesaj. Chat-uială on:

Amelia Dumitraş: eşti bine??? :*$cumpa Alida: explică-mi tot, cu lux de amănunte ce am

făcut aseară!!!Amelia Dumitraş: pfiu, ai fost mai praf decât păreai,

înseamnă : ))))$cumpa Alida: Ada, nu glumesc Amelia Dumitraş: nici eu Amelia Dumitraş: chiar nu-ţi aminteşti nimic? În afară

de cele trei pahare de vodka orange, jumătate de Jack sec şi cocktailul ăla alcoolizat, ai mai băut ceva? Sau ai fumat?

$cumpa Alida: ce te face să crezi că aş fi contabilizat băutura? Îmi amintesc vag că am fumat un sfert de cui, plus

ce am mai gustat din prostia aia a ta de romjito şi de la nu mai ştiu cine. Apoi am dansat şi m-am trezit în patul meu.

Amelia Dumitraş: dragă, asta a fost la începutul serii : ))))Amelia Dumitraş: hai să-ţi explic cum a stat treabaAmelia Dumitraş: te-ai urcat pe cuburi, peste animatoare,

patronul avea de gând să ne dea afară dar când a văzutAmelia Dumitraş: ce show făceai şi că toată lumea fluiera,

aplauda, te-a lăsat să-ţi continui numărul $cumpa Alida: striptease???????? :O$cumpa Alida: vai, mi-e rău!Amelia Dumitraş: nu te-ai dezbrăcat, doar dansai lasciv.

Rău de tot.$cumpa Alida: şi pe băieţi cum i-am cunoscut?Amelia Dumitraş: prin Virgil$cumpa Alida: Cine rahat e Virgil?Amelia Dumitraş: un fost coleg de liceu, un fost iubit, un

fost vecin al meu$cumpa Alida: aham….Amelia Dumitraş: el te-a recunoscut din pozele pe care le

avem noi pe facebook. Când te-ai dat jos, a observat că te-ai îndreptat spre mine şi a venit

Amelia Dumitraş: ai fost foarte prietenoasă cu ei, ştiiAmelia Dumitraş: puteam să jur că sunteţi amici de o

viaţă$cumpa Alida: şi poza aia cine a făcut-o? Şi de ce mă

atinge Dark Vader?Amelia Dumitraş: eu, la insistenţele taleAmelia Dumitraş: ce întrebare e asta? toată noaptea te-ai

încins cu el. Şi când ai fugit la baie, te-a urmat. Aţi întârziat cam mult. Alte detalii, nu cunosc : )))))

$cumpa Alida: nu….spune-mi că nu e nimic adevărat!!!!!!!!!!!!!

Amelia Dumitraş: nu e.$cumpa Alida: glumeşti?Amelia Dumitraş: normal că G L U M E S CAmelia Dumitraş: şi dacă te întrebi cum am ajuns acasă…

Virgil ne-a adus cu taxi.$cumpa Alida: şi adresa mea de facebook de unde o

ştiau?Amelia Dumitraş: de la tine =)))))) le-ai spus ceva de

genul “ce bine mă distrez, sunteţi cei mai buni prieteni ever” şi le-ai dat numărul de telefon, adresa apartamentului, ba le-ai zis chiar şi ce număr porţi la pantofi, la haine, “pentru eventualele cadouri între prieteni”

$cumpa Alida: fuck!

Mi-a ajuns cu noutăţile pe ziua de azi aşa că mă duc pe balcon să trag dintr-o ţigare. O adiere rece de septembrie mă izbeşte. Studiez atent zona. Acelaşi plictis. Babele la o bârfă mică pe bancă, doi şoferi recalcitranţi care îşi aruncă înjurături şi claxoane pentru că niciunul dintre ei nu este dispus să cedeze trecerea celuilalt. Îmi întind gâtul să privesc circul de toate zilele şi observ că se alătură şi ceilalţi participanţi la trafic. Pietonii privesc curioşi, şoferii încearcă să-i ocolească, iar cei mai îndărătnici se anexează printre alte zeci de claxoane şi „îşi bagă…” şi „…îşi scot”. Îmi atrage atenţia o tipă din blocul vecin care fumeză, vorbeşte la telefon şi gesticulează nervos. Poartă sutien şi chiloţi de culori diferite. Nu o cunosc. Cum de nu am mai văzut-o? Să se fi cuplat vecinul meu? Uite-l şi pe el în tricou şi pantaloni scurţi cu imprimeu Hawaii. O trage de mână să o conducă în casă, departe de privirile indiscrete. Ea se ţine tare şi continuă să urle la telefon. Aproape că prind din zbor câteva cuvinte din conversaţia ei “nenorocitul”, “lasă-mă în pace” şi câteva “auu!” şi “băi boule care eşti”. În cele din urmă, telefonul ei se face fărâme în contact cu cimentul. Auch, asta a durut! Mă observă că îi urmăresc şi fata asta nebună îmi trânteşte un “Tu la ce te uiţi, fată?”. Intru în casă, dar nu înainte de a-i arăta inelul meu imens de pe degetul din mijloc.

Matei îmi linge faţa ca pe o îngheţată de vanilie cu sirop de căpşune. Îi mormăi să înceteze dar nu-mi răspunde. A plecat. În sfârşit pot să dorm şi nu mă mai obosesc să des-chid ochii. Se întoarce însă la scurt timp. Şi continuă. Cu greu, mă dezmeticesc. Matei e de negăsit. Capul stă să-mi explodeze, gâtul îmi e arid. Printr-o mişcare de o eternitate, mă întorc pe partea opusă să opresc prostia de aparat radio care se vrea a fi maşină de epocă în cvasi-miniatură. L-am cumpărat de la reduceri la sfârşitul lunii trecute şi acum mă conving că a fost cea mai proastă alegere pe care am făcut-o vreodată. Bine, recunosc nu îi acord titlul acesta unui ne-semnificativ aparat radio, dar se numără printre alegerile pe care le fac de ceva ani încoace. Apăs pe toate butoanele, dar rahatul ăla pe care toată lumea îl numeşte „super-hit” nu se opreşte. Insist, dar se încăpăţânează. Oups! cred că tocmai am spart geamul. Nu contează, cel puţin Matei nu a plecat. Îl aud zdroncănind ceva prin bucătărie. Mă ridic din pat. O starea puternică de ameţeală mă obligă să mă întorc pe per-na mea moale şi confortabilă. Nu cedez. Prin ceaţa deasă, încerc să-mi amintesc ce naiba am făcut azi-noapte şi să-i detectez hainele aruncate în pat, pe sub pat sau prin cameră. Nu găsesc nimic şi nici nu-mi amintesc cum a ajuns să doar-mă cu mine după atâta timp cât nu ne-am vorbit. Extind că-utarea în tot apartamentul. Sigura fiinţă din casă îşi pironeş-te privirea vesel într-a mea. Şi îşi mişcă coada cu rapiditate, bucuroasă să mă vadă. Poate îi e foame. Deschid frigiderul şi îmi fură un crenvurşt. Ha, banditul! Cu ocazia asta, iau cu nesaţ câteva înghiţituri de Cola rece. Mi-e prea lene să-mi pun în pahar. Abia acum realizez că nu m-am împăcat cu Matei şi cel care m-a trezit a fost de fapt, Junkie. Da, ştiu că nu e cel mai potrivit nume pentru un câine, nu e nevoie să-mi aminteşti şi tu, mersi! L-am primit cadou de onomastică, când am dat o mică petrecere la mine. Nu e vina mea că cel care mi l-a adus, m-a prins în starea aia şi că tot el a insistat să-i dau un nume imediat. De parcă nu mai putea să aştepte până a doua zi, când îmi reveneam!

Dintr-o dată, mi se face foame. Dar în frigider bate vân-tul. Mama încă mai speră că îmi voi găti singură dacă mă lasă fără hrană. Ce himeră! Mă resemnez şi mă întorc în pat. De curiozitate, îmi consult ceasul meu skeleton, Marc, în cel mai azur posibil pe care l-am găsit, ai ghicit, tot la reduceri. Pfiu, ce devreme m-am trezit! Pardon, m-a trezit. E 15.30. E dimineaţă. Puteam să dorm mai mult fiindcă nimic nu se compară cu un somn binemeritat de frumuseţe şi recupera-re. Cu atât mai puţin crema aia care îmi promite de fiecare dată că îmi ascunde cearcănele monstruoase. Fac pe credula cam o dată la două luni pentru că se vinde cu un demachi-ant. Nici măcar nu ştiu de ce mai cumpăr demachiant dacă ajungând acasă nu mai sunt capabilă nici să mă dezbrac.

Gândul că nu ştiu cum am ajuns mă face să-mi fie ruşine şi mă ascund sub pătură, departe de lume, departe de mine şi departe de amintirile mele întrerupte. Încerc să adorm. Închid ochii şi îi strâng tare, tare. Durerea de cap nu mi-a dispărut. Nici starea de vomă nu se lasă mai prejos. De, nu poate să fie totul roz?, mă întreb. De ce culoarea asta a tre-buit să se augumenteze atât de tare transformându-se într-o nonculoare? Să beau fără să mi se facă rău, să dansez fără să resimt durerea pulsându-mi în tot corpul, visele să mi se încarce devenind realitate, fără a fi perturbate de vreun vi-rus şi calculele vieţii mele să nu dea eroare. În drumul prin viaţă, să ocolesc nonşalant piedicile sau să nu existe. Da, să nu existe! „…lucrurile sunt simple, de fapt. Tu le complici”, îmi susură egoul meu. Dar nu am chef să mă aud. Nu am chef să mă simt vinovată. Cum spunea şi piesa aia “azi nu, te rog eu, nu…”, continuarea, o cunoşti aşa că mă voi opri din mieunat.

Mă răscolesc dintr-o parte în alta a patului. În cele din urmă, îmi iau la revedere de la somn şi mă trezesc pironită în capul oaselor. Îmi aduc mâinile la faţă şi o frământ până ce ultimele urme de rimel mi se întind cu lejeritate. Încerc să-mi limpezesc gândurile şifonate. Mă întind spre noptiera din stânga unde hibernează laptopul. Apăs cu repeziciune tastele şi instant mă conectez la lumea virtuală. Cât ai zice “facebook” , starea mea de cacao se ameliorează. Pentru mine este paliativ. Îmi răpesc ore în şir din noapte, dimneaţă sau după-amiază, adică mai tot timpul ca să navighez liniştită printre ultimele bârfe despre celebrităţi (bineînţeles că sunt

Andr

eea P

ÎRŞU Felinele aterizează

întotdeauna în picioareDaniela Păun

6 proză nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Georgică a venit cu ideea. Georgică – prietenul şi cole-gul meu de bancă.

– La “Fane Patriotu’” rulează “Laleaua neagră”. E cu Alain Delon, mascat, care-i bate pe toţi. Liviu face listă şi mergem toată clasa. Mâine, de la 9:30. La matineu.

Ce uşor e să ai idei! Liviu face lista şi noi mergem! M-am încruntat la el, dar Georgică a ridicat din umeri:

– Nu eşti tu şeful clasei? Premiantul clasei?Dacă mă duc eu la secretariat, îmi pune doamna Ştefania ştampila?

Asta cam aşa era. Dacă nu mă duceam eu, doamna Ştefania nu numai că nu punea ştampila, dar ne trimitea la “Pe Donul liniştit” sau cine ştie ce porcărie de film cu nemţi proşti care iau bătaie de la viteaza Armată Roşie.

Mă încrunt eu în situaţii din astea, dar n-aş putea spune că nu-mi place. Mai bine zis, nu mi-ar plăcea ca altul să facă lista. Nici chiar Mihaela, cu care mă lupt la Premiul I. Îmi place al naibii să dau absenţii, să aduc harta la geo-grafie sau broaşte şi alte materiale didactice. Nu mai spun de elevii de serviciu. Tot eu îi programez şi îi controlez.

Cea mai bună oră de făcut liste e ora de Zoologie. Profe-soara are prostul obicei să ne pună să desenăm, în caietul de notiţe, obiectul lecţiei. După poza din carte.Ora asta avem porumbelul.Doamna de Zoologie îşi scoate trusa şi îşi pileşte unghiile. Eu scot o foaie A4 pe care scriu, sus, în colţul din stânga: “Şcoala generală nr. 1, Ploieşti”. Şi, puţin mai jos, pe mijloc, pe trei rânduri: “Lista elevilor clasei a VI-a B care vizionează filmul “Laleaua Neagră” la Cinematograful Cinemascop “Ştefan Gheorghiu” în data de 15mai 1965”. Mă trec pe mine, se trece şi George, şi dăm lista în spate, să circule.

Apuc să fac capul porumbelului. Ciocul îmi iese strâmb, pentru tocmai când îl conturam, cu grijă, mă bate pe umăr, din spate, Dorina. Treaba asta, cu bătutul pe umăr, se întâmplă de obicei pe la teze şi pe la extemporale. Nu că Dorina n-ar învăţa, dar vrea să se verifice, cum zice ea. Să vadă cât mi-a dat la Mate, dacă n-a greşit anii la Isto-rie. În astfel de situaţii, eu mă aplec spre stânga şi ea are câmpul vizual liber.

Numai că acum nu suntem la teză. Doar n-o vrea să co-pieze, după mine, porumbelul! Îl are în carte. Mă întorc ca să văd ce vrea.

– Liviu, mă laşi să stau lângă tine, la film? Că, altfel nu vin.

Auzi, pentru atâta lucru m-a bătut eape umăr şi mi-a strâmbat ciocul porumbelului!

– Georgică, ai auzit? Când intrăm în sală, eu o să fiu ultimul, cu lista şi cu numărătoarea. Tu te repezi şi ţii trei locuri: două pentru noi şi, între ele, unul pentru Dorina. Că, altfel nu merge, ai auzit.

Sunt mulţumit că i-am întors-o lui Georgică. A dat el indicaţii, am dat şi eu.

Se pare că şi Dorina e mulţumită. Se trece pe listă.Lista se întoarce la mine chiar când sunt gata cu ha-

şurarea penajului. Sunt toţi. Doar Sile lipseşte.Dar Sile lipseşte astăzi de la şcoală. A trimis vorbă că are oreion. Dacă nu l-aş cunoaşte, m-aş abate pe la el, după ore, să-i duc lecţiile. Dar ştiu că n-ar avea rost: niciodată nu şi le face. Nici când e sănătos, nici când are oreion sau vari-celă sau tuse măgărească. A făcut, din nou, toate bolile copilăriei. În două trimestre şcolare. Dar, chiar de-ar fi bolnav, la pat, Sile va veni la “Laleaua Neagră”; chiar şi în pijamaua sau halatul de spital. E devotat colectivului, clasei.Clasei a VI-a, pe care o repetă.Am auzit că a repe-tat-o şi pe-a V-a.Are deja buletin.Aşa că îl trec pe listă, cu de la mine putere. O sămă duc pe la el ca să-i spun să vină la film.

În ora următoare, la Istorie, iau un 10 la Imperiul oto-man în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. N-a ştiut nimeni în ce an a fost lupta de la Mohacs. Nici măcar Mihaela. Trebuia să salvez onoarea clasei.

După ora de Istorie, în pauză, trece pe la noi diriginta.Astăzi n-avem româna, dar o dirigintă trece pe la clasa ei şi când n-are ore. Are treabă cu mine. Mereu are treabă cu mine.

– Am auzit că mergeţi mâine la film, Liviu. Vezi să ştampilezi lista la secretariat. Şi să ai grijă, să n-aud că aţi făcut năzbâtii pe-acolo. Se întâmplă ceva, vii şi-mi spui mie. Nu ca atunci…

Îmi arată, din priviri, tabloul Tovarăşului.Deasupra ca-tedrei.Tabloul, ca şi Tovarăşul, e nou.Tabloul nou e acolo de vreo două săptămâni. Tovarăşul cel nou a apărut după ce Tovarăşul cel vechi a murit acum vreo două luni. Mie mi-a părut rău că a murit.Era cât pe-aci să-i dau flori, când ne-a scos, cu şcoala, pe Bulevard, în octombrie.Era cu Şanhinşahul. Venise să-i arate ce sonde grozave facem noi la Uzina 1 Mai. Puţin după vizita aceea – lacare eu şi Mihaela n-am dat flori, că s-au oprit, ghinion, nu la noi, ci în dreptul Şcolii nr. 4 –, campe la ultima oră de Sport pe care am avut-o afară, atunci s-a întâmplat tărăşenia. Tărăşenia pe care mi-o amintea diriginta, privind spre tabloul sub care scria acum Nicolae Ceauşescu.Tovarăşul cel nou.

Când avem ora de Sport afară, ne echipăm în clasă.Se-

Laur

enţiu

oRĂŞ

ANU La

filmparat. Pe rând: întâi fetele, apoi băieţii. Atunci, în octom-brie, Lolo, care e la handbal, la Şcoala Sportivă nr. 1, şi Sile, care e înalt de 1,80, s-au găsit să arunce cu tenişii, de la unul la altul. Meciul s-a încins, Sile a aruncat, cu forţă, ca de la şapte metri, de la cuiere; Lolo n-a prins şi tenisul de Drăgăşani a zburat drept în tabloul Tovarăşu-lui. Tovarăşul cel vechi. Zob s-a făcut. Geamul. Tovară-şul cel vechi a continuat să zâmbească blând. Ce era să facem? Am strâns cioburile, Sile le-a ascuns în servieta lui, împachetate într-un ziar. Am făcut legământ, cu toţii: Fermoar. Care spune ceva, nu mai pupă suflat la tablă, nu în echipă, la fotbal, nimic.

Când au intrat fetele, şi-au dat coate, au şuşotit între ele, dar n-au întrebat nimic. O săptămână întreagă am stat cu toţii cu frica în sân. Dar nimeni n-a întrebat unde e geamul de la tablou. Nici diriginta n-a zis nimic.Aşa că uitasem că tabloul avusese geam.Consideram cu toţii că aşa fusese de când lumea.

Nenorocirea a fost că tovarăşul Gheorghiu-Dej a murit.Unii spuneau că îl otrăviseră ruşii.Unii îl plângeau. Mulţi pomeneau de nu ştiu ce Canal. Georgică mi-a zis de un unchi de-al său pe care Gheorghiu-Dej îl pitise, vreo 12 ani, la gherlă. Sigur că Georgică l-a plâns mai puţin atunci când a venit diriginta în clasă, a pus o bandă de hârtie neagră pe colţul tabloului şi ne-a spus cât suferise Tova-răşul cel vechi în ilegalitate şi că ţara noastră nu s-ar afla acolo unde e acum, dacă n-ar fi fost conducerea sa înţe-leaptă. A mai zis diriginta, aşa în treacăt, ca pentru ea: Ce s-o fi întâmplat cu geamul? Dar părea că nu aşteaptă răspuns la întrebarea aceea.

Pe Tovarăşul cel nou, pe Nicoale Ceauşescu, l-am auzit vorbind la televizor, la funeralii. La televizor, la Georgică, că noi n-avem televizor. Parcă avea prune în gură. Se mai şi bâlbâia. Spunea că va continua munca plină de abnega-ţie şi politica tovarăşului Gheorghiu-Dej. Glumind, i-am spus lui Georgică: “Unchi-tău să se pregătească de alţi 12 ani la gherlă.” Noroc că unchi-său nu m-a auzit. Chiar în momentul acela l-a apucat un acces de tuse. “Are tuber-culoză, amintire de la Gherla, mi-a şoptit Georgică.”

Acuma eu înţeleg că oamenii se mai bâlbâie. Dar nu-l pui, domnule, pe unul ca ăsta, şef!Ce-ar fi să-l pui Radu Vasilescu – şefulclasei?Până ar da ăsta absenţii, s-ar ter-mina ora.Dar, asta e treaba lor, a mai marilor ţării, nu e treaba mea. Eu am destule pe cap cu şefia clasei a VI-a B.

În timp ce eu îmi aminteam întâmplarea cu geamul spart, diriginta tot privea tabloul. Nu conta cine era în ramă. Părea că se bucura că are din nou geam.

– Şi, să nu crezi, Liviu, că nu ştiu cine a spart geamul. Unde e Sile?Că nu-l văd.

Vasăzică ştia.Ştia că Sile l-a spart.Cum-necum, cineva trădase. Oare de când ştia?Dinainte de moartea lui Ghe-orghiu-Dej?Posibil.Dar, uite că nu ne luase la întrebări, nu ne pedepsise. Ne puneasă ne tundem la zero pentru o nimica toată, dar nu mişcase un deget pentru chestia cu geamul.

– Sile lipseşte, are oreion. Trec pe la el să-i duc lecţiile.– Are pe naiba. A avut oreion şi în primul trimestru.

Voi nu vă daţi seama ce-ar fi fost pe capul vostru pentru spartul geamului de la tabloul Tovarăşului? Rămâneam în clasă doar cu fetele. Şi, să ştii, mie îmi pasă de toţi. Vreau să vă duc pe toţi până într-a opta. Şi pe Sile, chiar dacă ne-am procopsit cu el pe drum. Să-l mai ajuţi şi tu.

Îmi cam dădeam seama.Pentru chestia cu geamul, poa-te n-ajungeam la gherla, dar şefia clasei s-ar fi dus naibii.Mihaela n-ar mai fi avut concurenţă la Premiul I. Cred că aş fi luat şi bătaie acasă.

Bine că diriginta apucase să semneze lista pentru film. Nu văzuse că e şi Sile pe listă…

La 9 şi un sfert dau lista şi banii la casă şi mă postez lân-gă tanti care rupe biletele. Ne numără, ieşim la socoteală.Toţi 25. Cu Sile, cât o prăjină, cu tot.

Georgică, băiat deştept, că doar e colegulmeu de bancă, a ocupat trei locuri pe rândul de după interval, la mijlocul sălii. În faţa noastră e spaţiu cât un rând liber. La matineu nu e cu locuri. Şi nici sala nu e plină. Gaşca de la a VII-a trece pe lângă noi fără să ne dea nicio atenţie.

Mă aşez lângă Dorina, aşa cum i-am promis. În dreap-ta mea, după ea, e Georgică.În stânga mea, Lolo şi apoi Radu Vasilescu.În spate, puţin în dreapta noastră, e Mi-haela. În stânga ei s-a aşezat Sile, în dreapta e colega ei de bancă, Irina.

Jurnalul de actualităţi e plin de realizări: care măreţe, care mai micuţe. Dar tot realizări se cheamă. E bine că avem numai şi numai realizări.S-a terminat construcţia barajului de la Vidraru.Însămânţările de primăvară s-au desfăşurat în ritm susţinut, compensând întârzierea cau-zată de vremea friguroasă din aprilie.O secvenţă cu Mar-gareta Pâslaru în co-producţia sovieto-română “Tunelul.” La care, cum ne spune comentatorul, se trag ultimele tu-ruri de manivelă. Plictiseală mare. Dorina face să circule o pungă cu bomboane cubaneze.

Pauză.Punga de bomboane se întoarce, aproape goală, la Dorina. Dorina are chef de vorbă.

– Liviule, cum de ţii tu minte toate datele, la Istorie. Ai fost mare cu lupta de la Mohacs!Cred că a crăpat de invidie Mihaela că numai tu ai ştiut.

Asta, cu Mihaela şi cu invidia, o spune mai încet, la ure-chea mea.

– Simplu. Pun nişte steguleţe în minte. Steguleţe mai mari pentru sute de ani – de exemplu, 1300, 1400, 1500. Între ele, steguleţe mai mici – 1301, 1302 ş.a.m.d.

– Simplu o fi pentru tine. Eu repet lecţia de trei ori şi tot mai greşesc. Dar tu eşti bun, aşa-i că nu te deranjează să te dai într-o parte, la teză? Că doar nu copiez, nu?Uite, mai e o chestie pe care n-o înţeleg. Poate mi-o explici tu. Cum se face că Ştefan cel Mare i-a bătut pe turci la Podul

Înalt – asta la Istoria patriei –, iar la lecţia cu turcii, tot la Istorie, învăţăm că turcii au învins, tot atunci, şi au obli-gat Ţările române să le plătească tribut? Cum vine asta?

– Ştefan bate la Podul Înalt, dar în anul următor tur-cii vin cât frunză şi cât iarbă, cu Mahomed al II-lea în frunte, taman când răzeşii moldoveni sunt la treierat. Aşa că, la Războieni, Ştefan bate în retragere, pârjoleşte totul în urma lui şi otrăveşte fântânile. Apoi bate la cas-tel în poartă, că-i rănit şi i-e frig. Poezia de la română ne spune că maică-sa nu-i deschide.Îl trimite la luptă. Mai strânge el niscaiva răzeşi, de prin Vrancea, îi mai hărţuieşte pe turci, se mai plicitisesc şi ăia, maidă peste ei şi o molimă şi, una peste alta, cad la pace. Haraciul acela îi aduce lui Ştefan liniştea absolut necesară pen-tru a se hărţui cu leşii şi cu ungurii. Din când în când, şi cu tătarii. Turcii au şi ei pacea necesară pentru a asedia Viena. Ce-ar fi făcut dacă moldovenii i-ar fi hărţuit în continuare?

– Măi, toate le ştii.Georgică ne lasă să sporovăim numai până când începe

filmul.– Băi, să n-aud nici musca! Vreau să văd filmul. Dacă

vreţi să vă faceţi lecţiile, duceţi-vă în hol.Dorina mă ia de mână, ca şi cum ar spune: “Aici sau în

hol, sau în banca din spate, eu tot lângă tine o să fiu.”Dacă asta o face să stea liniştită, atunci să mă ţină de

mână. Nu moare nimeni din asta.Lui Alain Delon nu-i trebuie prea mult timp ca să intre

în acţiunea filmului. E nobil, contele Guillaume de Saint-Preux, sau ceva pe-acolo, dar pradă la drumul mare ca un tâlhar de rând. “Laleaua neagră.” La prima trăsură pră-dată, Dorina mă strânge de mână şi se lipeşte de scaunul meu. Ca şi cum i-ar fi teamă că rămâne fără cercei.Apare şi amanta lui Alain Delon. Georgică se simte dator să in-formeze toată clasa. Aud şi cei de la a VII-a:

– E gagica din Romulus şi Remus. Aia care nu ştia pe care să-l aleagă. O chemă Virna Lisi.

– Parcă ziceai că vrei linişte, îl împung.– Mamă, ce ţâţe mişto, se aude, din spate, Sile.Ne întoarcem toţi trei.Şi Georgică, şi Dorina, şi eu. Sile

a trecut un braţ pe sub subţioara Mihaelei şi îşi face de lucru pe la pieptul ei. Mihaela se uită la noi ca şi cum ar spune: “Ce pot să fac? Doar îl ştiţi pe Sile.”

Georgică nu scapă ocazia s-o necăjească:– Oreionul e contagios, nu?– Nu, că mi-a zis că are otită, se apără Mihaela. Otita

nu se ia.Mă rog, dacă merge pe încredere, treaba ei. Ne întoar-

cem din nou capetele la film, mai ales că dinspre a VII-a se aude un “Pst! Linişte, puştilor! Nu puteţi să vă pipăiţi în linişte?”

La Mouche, un fel de poliţist de pe timpuri, pune o po-teră pe urmele lui Guillome. Prins la înghesuială, Guillo-me se alege cu o rană urâtă pe obraz.

Dorina alege tocmai momentul ăsta pentru a-mi lua mâna şi pentru a mi-o pune după umărul ei. Decât să pornesc discuţia, o las în pace. Dar asta se pare că nu e de-ajuns. Îmi şopteşte la ureche:

– Ia-mă pe după piept. Aşa, ca Sile.– Păi tu n-ai sâni, ca Mihaela. V-am văzut la ora de sport.– Ce dacă? Dacă mă ţii de-acolo, o să creadă toţi că am.Mă execut, de dragul filmului. Guillome, adică Laleaua

neagră, dat în vileag că e conte de Saint Preux, îl pune pe fratele lui geamăn, Julien, să-i ia locul. Să fie el, Julien, Laleaua neagră.Bineînţeles că tot Alain Delon e Julien. Doar că pe iubita lui o cheamă Caroline.

Prins de acţiune, îmi plimb palmape pieptul Dorinei. Ea se cuibăreşte, se strânge în mine, de parcă ar vrea să-mi înlesnească explorarea.N-am ce face, explorez. Ea se întinde, ca o pisică: “Mai caută, poate că, totuşi, găseşti ceva.”Dau de o rotunjime, ca o jumătate de piersică.Nu e coaptă, e încă tare. O piersică pârguită. Dau şi de un fel de codiţă.

Sile, din spate, îmi şopteşte:– Mihaela îi are cam cât ai Carolinei. Dorina?Mă înfurii. Mă întorc la el. Mihaela e pierdută la pieptul

lui.– Sile, dacă nu aduci scutire, ai încurcat-o cu diriginta.

Ştie că ai mai avut oreion şi în toamnă.– Otită, mă corectează Mihaela. Lasă, Sile, îţi aduc eu

de la mama.– Parcă mama ta era la adulţi, la Ginecologie, o reped.– Ştampila contează, nu-i aşa, Sile?– Îhî! Am adus eu scutire şi de la Reumatologie! Poate

să scrie că am gonoree.Asta, cu gonoreea, m-a băgat în ceaţă. Mai mare ruşi-

nea. Să ştie Sile ceva ce eu nu ştiu! Dar se pare că nici Mihaela nu ştie. Întreabă:

– Ce-i aceea gonoree?Din grupul celor dintr-a şaptea se ridică unul şi vine

la noi. Sile se ridică şi el, ameninţător, aşa că respectivul bate în retragere.

Julien începe să prade. Spada lui Alain Delon nu stă o clipă. Numai că el, spre deosebire de Guillome, face ca haiducii noştri: ia de la bogaţi şi dă la săraci. Reu-nite, clasele a VI-a şi a VII-a de la Şcoala generală nr. 1 aplaudă.Fin.

Dorina, cu un suspin, îmi eliberează mâna. În drum spre ieşire, Georgică îmi spune la ureche, dar se aude în toată sala:

– O pipăişi bine, colega! Cum stă cu sânii?Dorina aude, se înroşeşte şi se face mică, mică de tot.O iau de mână şi strig tare, ca să audă şi Sile, şi Mihae-

la. Să audă toată clasa. Să audă şi a şaptea.– Georgică, Dorina are nişte sâni ca nişte cupe de lalele. Şi,

cine se va lega de ea, va avea de-a face cu tăişul sabiei mele.

7nr. 34 n aug.-sept. 2013 actualitatea literarăinvitatul revistei

Emil Brumaru

Mi-e aşteptarea grea ca o mireasmă…

Mi-e aşteptarea grea ca o mireasmăCe cade în prăpăstii de pahar.N-o clătina cînd îl ridici cu caznă:M-aş nărui cu totu-n hăul clar.Şi-apropierea crud-a gurii caldeM-ar tulbura şi m-ar preface-n glodPlin de dorinţi cu sfîrcuri şi cu faldeDe carne. M-aş topi, trist şi nerod,În simţuri. Nu pe dînsele mă bizui,Ci doar pe gîndu-n fruntea ta bombată,Că-mi eşti mamă, iubită, soră, fatăCu ameţeli trezite chiar în izu-iNevinovat, ţîşnind din miezul moaleAl poftelor ce-ţi cresc pe-ascuns şi-agale…

De-abia acum mi-e şoapta-mbelşugată

De-abia acum mi-e şoapta-mbelşugată,Chiag cald de carne-amestecat cu suflet.De-aceea să-ţi scriu limpede mă-ncumet,Femeie grea de sâni, turlă perlatăÎn roua dimineţii, clipă lentăCe mă atinge-n treacăt, ca pe-un stâlp,Cu şoldurile, drogul meu de mentăŞi cimbrişor. În jur melcii tac mâlc.E vremea fluturilor fără haine,Doar în amiezi de raze îmbrăcaţi.Vin să-ţi strecor, prin somn, crudele taineCe nu se spun decât între bărbaţi.Ci tu, isteaţă foc, o să-nţelegiDin creştet până-n cracii tăi pribegi...

Amintiri din rai...

Nu-ţi cer nimic. Vreau numai să asculţiCum trec prin iarbă îngerii desculţi

Tot căutînd s-ajungă unde, pîlpîind,Stau curcubeiele cu talpa pe pămînt.

Să-ţi scoat-aoreolele şi să se-adapeCa o cireadă sfîntă-n clare ape

De vechi izvoare izbucnite pe cînd euUmblam cu tine lela, teleleu,

Neluînd în seama că eşti goală-puşcă,Dînd, buni prieteni, roua grea de-o duşcă

Şi pipăind ba sînii tăi, ba un copt fructPe care pîn’ la urmă tu l-ai rupt

De pe o ramură şi l-ai muşcat;La fel eu ţîţele în dinţi ţi-am luat,

Rostogolindu-mă în văile mătăsii…

Să nu te-nfunzi în miezul unui crin...

Să nu te-nfunzi în miezul unui crin,Nu te-ncurca cu fluturi răi în izuri;

Iubitei Ideale, dulce-n crizuriDe şolduri prăbuşite-n patul plinCu perini şi cearşafuri fin boţite,Nu-i da răgaz. Fă-o să geamă scurtŞi-apoi luată-n biciuşc-o vei trimiteSă rupă, pentru borş, mărar adult,Lobodă mov, morcovi cu ţeapă durăŞi pătrunjei ce măduva-ţi înmoaie.Cu un prosop curat şterge-o de zoaie,Pe muchia plitei pune-o. Ea îndură!

Şi chiar îi place sosul să-şi uneascăCu cel ce fierbe-n cratiţa cerească...

Caligrafie

O să-ţi atîrn la geam paing cu aţăStrălucitoare, dîndu-i fin balans,Pentru pisica ta cea nătăfleaţăDin flaut voi cînta muzici de dans.Şi trandafiri erotici, de Provenţa,Tăind cu foarfeci harnici un hectar,O să-ţi aduc spre-a linguşi clemenţaSînilor goi. Oh, voi tocmi tîmplar,Din lemn sfinţit de la Ierusalimuri,Să-ţi facă pat de-amor. Şi, fără ştersuri,Voi trece-n acte-, n ritme şi în rimuri,Curul ce-l porţi dibaci prin universuriŞi-apoi ţi-l odihneşti, greu, peste versuriTrîntită leneş, întru dulci suspinuri…

Pacoste tandră

Au căzut peste sufletul tău ca o pacosteCuvintele mele de bucurie şi dragoste

Să-ţi laude mîinile ochii şi pleteleAm trimis către tine îngeri cu cetele

Mi-am rînduit pe-ndelete toţi melcii în şiruriRăzboinicii fluturi îţi vor lua grele biruri

Ciupercilor chiar le-am umflat pălăriileSă te salute-n păduri cînd treci mîndră cu miile

Şi din muşuroaie în muşuroaie furnicileVor mişuna aranjîndu-şi spre forfotă clicile

S-au adunat de jur împrejur în sacii de iederă nucileCe-o să le spargi din orgoliu, goală, cu bucile

În plină lumină unde încearcă izvoareleSă-ţi oglindească cu viclenie întrepicioarele

Dar au căzut peste sufletul tău ca o pacosteCuvintele mele de bucurie şi dragoste...

Arată-mi sînii albi prin ganguri sumbre

Arată-mi sînii albi prin ganguri sumbreŞi lasă-mă cu gura să-i ascut

Sub bluza grea, printre sclipiri şi umbreScurse de-un soare amurgind ocult.

O, amintirea noastră cît un bumb e!

În preajmă-ne serafi or să sucumbe,Se-aude-amar marfaru-n veci pierdut,Şi-n beciuri vechi pereţii umezi put,Trişti, pompierii-n flăcări storc tulumbe...

Vino pe-ascuns, cînd doarme Demiurgul,Şi o să-ţi cînt din flaut de-ntreg burgulSe va înduioşa-n odăi şi-n străziPrelinse lin în pante şi-n scăriţe;Şi-o să te tîngui, rătăcită-n fiţe,Mişcînd coapsele-ţi mari ca două prăziCalde şi moi...

Pastel

Un trandafir cu o femeie-ntre petaleCare îţi face semne-adînci din şaleŞi-şi freacă, în amiază, c-o staminaSînii cu sfîrc cît degetul la mînă,Şi-apoi cu braţele-i subţiri pistilulÎmbrăţişînd se-nmoaie ca fitilulŞi-nghite-ncet cu gura ei umidăDe-amor omidă bleu după omidă...

Stărui să-ţi dărui bucurii mai rare…

Stărui să-ţi dărui bucurii mai rareDecît au zînele fîşneţe din pădure!

Rostogolesc spre sîni bulgărul mare,Fraged mustind, al coaptelor căpşune,Cu miros fin de-amor şi miezuri bune,Să simţi plăcut în sfîrcuri cum te doare.Îţi pun în cale broaşte de mătase,Cu coroniţă, să le iei în mînăŞi să le lingi, oh, ele-o să-ţi arateUnde să mergi ca să ajungi acasă…Şi dau prin scorburi cu parfumuri grele,Să-ţi odihneşti, cînd oboseşti, lungită,Ca în Castelul plin de canapele,Pe muşchiul moale coapsele cam releDe muscă, ce le mişti ca pe o sită,Cînd pe la spate bucile-ţi ia-n pripăVreun faun ce-l trimit chiar eu, fireşte,(Tu nici nu bănui cine-o s’te frămînte!)Căci e o voluptate să-ţi fiu peşte‼!Şi-ţi şi prăjesc, voios, ciuperci pe plită,Cu pălăriile-nmuiate-n sosuri blînde,Ca sufletul şi cerul gurii să-ţi încînteDupă aceste delicioase, sfinte trînte…

8 şcoala de poezie nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literarăFlorina Huzoaica

Liceul Teoretic “Traian Vuia” Făget

Premiul I la Concursul

de poezie LicArt

dormi sau te prefaci? bunicul meu a murit de şapte anicontinuă să moară în mine mereu;

tot ce am a căzut pe podea,venele mi se strâng, palpitează, iau forme de crengimă împiedic de trepte, dulapuri, ferestrelemnul mă face să tremur când îi simt mirosul dulce-amărui;sicriul era din gorun uscat

tâmplarii sunt fericiţi să se culce în rumeguş

străzile au fost mai înguste când mă ţinea de mână cu mâna lui maresoarele exista fără săgeţi de întuneric, rotund şi palid la fel ca orbitele unui fumătorţigările se fumau singure împreună cu vântul se iubeau egoist

câinii latră, eu îi înjur pe cei de la Enel

încă o zală pusă-n lanţul acesta de plumb,încă o cafea neterminată sau băută cu scârbăsperam că mă va apropia puţin de el,de cafelele făcute, în copilarie, din pământnu îl mai văd acum nici în visedeşi mă întind în luminăsunt mai oarbă decât o râmă bolnavă;mă înfurii pe puştii anonimi şi pe bunicii lor

tot ce vreau să spun a fost deja spusdoar un alt adolescent anonim, cu frustrări,fără facebook

dar să ştii că îl voi urma în întunericdeşi a devenit o fantasmăîmi provoacă un déja -vu alb-negrue un fel de Dumnezeu inexistent şi recesă cred în el e la fel cu a crede-n Moş Crăciun;tot ce pot simţi este vidul din mineşi nu am ştiut niciodată să-i spunc-a murit prea repede, că m-am născut prea târziu

mi se pare că pierd bucăţi consistente din sufletnu mai am certitudinea că exist

„Ce-i asta « moarte »? Te duci şi nu mai vii ? Dar unde te duci?E departe, e frumos, sunt alţi oameni acolo?Ei nu te lasă să vii, sau nu vrei tu?”

nu a mai rămas nimic din tinecămăşile tale în carouri au fost donate străinilor

e poetic să plângi în întuneric

Any DrăgoianuArta de a muri

Ali are o presimţire şi-a lăsat sufletul lângă măslinnoaptea vin animalele şi fură visele servitorilorramurile au început să se usuce

nu le poate spune nimic de cânda învăţat mersul pe apeşi trecerile prin oglinzi

Ali ştie cum să le potolească foameaîn plină zi se închină în văzul tuturor nu poate respira dacă potirul e goli-a învăţat cum se trece prin sită cuvântul

Ali ţine lumânările pe pieptşi nu se aud bătăile inimiiel trage cu poftă din narghileapufăind adevărul peste zilele tristeîşi piaptănă barba stufoasăşi când e singur pleacă

Ali şi-a înscenat altă viaţă

Radu Cange – 70Femeia în toamnă

La grădină Poetului Mircea Bârsilă

Staţi amândoi la o masă, păziţide licoarea galbenă a vinului, în tăcereacare se aşează în sufletele voastre.

Poezia vă dă târcoale. Trăiţi o tăcerecare vă ţine companie.

Deodată, o femeie frumoasă îţi ia paharul şi soarbeo înghiţitură zdravănă din vin.Îi iei paharul de la gură. Bei şi tu.Îţi închipui mai mult decât o îmbrăţişare.

Femeia pleacă. Toamna spulberă, cu sfială,frunzele de sub picioarele femeiica pe nişte diamanteacum descoperite.

O posibilă reîntâlnire - variantă -

doamnei din vis

Uneori mă trec fiorii la gândul că, odată,oasele noastre se vor îmbrăţişa într-o neştiută chimie;se vor întâlni acolo, unde nu va fi nici suferinţă şi nici întristare, doariarbă, o nesfârşită pajişte,iar noi nu vom mai fi sărut şi sânge, ci, doarzâmbet şi marmură, iar îndoiala se va trezi din cădere.

Prea târziu, ai să-mi spui, când firele de iarbă, foşnind, îţi vor imita vocea.

Aşa şi viaţa noastră pământească –o pălărie de floarea soareluiuitată, azvârlită din nepăsare,unde culoarea galbenăorbitoare nu va fi înţeleasădecât de nebunia lui Van Gogh.

Ocrotit

Iată cum îmi văd luciditatea –steaua mea plânsăspre care mă îndreptşi pe care nu o potîmbuna cu niciun chip.

Iată cum o văd ...terfelită de inconştienţă,tratată ca ultima curvă,ea tot îmi zâmbeştedin colţul gurii, ca o mamă blândă şi numă lasă fără speranţă.

Şi nu-mi lasă, şi nu mă lasă.o, câtă diferenţă:în timp ce eu îmi vedeamluciditatea şi îmi făceamprocese de conştiinţă, Camilîşi vedea ideile ca ultimasalvare din braţele doamnei E.

Mai bine nu plecai, mai bine nu veneai

poetului Aurel Dumitraşcu

Eu credeamcă nu eşti bolnav –doar paloarea ta mă puneauneori pe gânduri -,că tinereţea taasupreşte moartea.Habar nu aveam că aisă mori, când ai venit din Belgia.Îmi spuseseşi, atunci,când ne-am întâlnit petrecerea de pietoni, la Eva:„Radule, plec în Belgia.”Mai bine nu plecai,mai bine nu ai fi venit,să nu-ţi găsească moartea tinereţeaşi să se împopoţoneze cu ea.

A ruginit pădurea

A ruginit pădurea, încet, fără s-o ştie, Fiinţa morţii, iată, în seve s-a trezit, Doar brazii-n rădăcină izvor de apă vie Mai ţin să îmi adape ulciorul putrezit...

Cad frunzele uscate din raiul lor de-o vară,Duc păsările iaraşi iubirea-ntre străini,De-atât pelin şi mierea îmi pare tot amară,Vărsat e untdelemnul din candele de crini...

Şi vântu-i tot mai aprig şi ploaia-i tot mai rece,Ninsorile tăcerii m-or troieni cu jar,O aripă de înger prin inimă îmi trece,Nu ştiu dacă slujeşte sau a căzut din Har...

Din miazănoapte vine un zvon, o-nfiorareTăioasă ca o rază de lună-n ochi de corb,Pe puntea dintre mine şi Dragostea Ta mareMă pipăie Neantul cu degete de orb...

Se ţese nevăzută, de la o stea la alta,O pânză de paianjen albitului meu dor,Sunt marmură de cruce, al Tău Cuvânt e dalta,De ce mi-e, Doamne, lumii atât de greu să mor?!

Revine iarna-n toate, aproape, mai aproape,Belşugul meu de roade va fi numai un vis,Ţărâna mă apasă, mângâietor, pe pleoape,În sufletul meu vara, tăcut, s-a sinucis...

Şi fierbe de culoare pădurea de sub munte,O lebădă apune în ultimul ei cânt,Coboară-n gândul verde, Vecia să-mi înfrunte,Cu paşi de brumă, toamna... Şi zborul meu e frânt...

Amalia Cernat

Colegiul Naţional “Sf. Sava” Bucureşti

Premiul II la Concursul de poezie LicArt

:arcana X – fortunata

există în orice mulţime reală nevidăo crăpăturăîntre uşa de la frigider şi restul lucrurilormai puţin importante/în orice moment se poate ivi o ocazie. vinese plimbă pe linia fină şi rece de transpiraţiede sub sâni. pe tăişul din care pânzeleies mai neclare decât în orice altă zi a săptămâniite poţi trezi că-ţi pui piciorul sub limbă.peste talpă urmele mării abia secate deşi se spunecă mersul pe nisip strică piciorul

şi

piciorulnu are nimic de zis în legătură cu asta.

el trebuie doar să distingă trotuarulde baltă & when winter is comingapa se trasformă în oţet. sirius îşi spală mâinile aşa căatingerile dor / dincolo de fibrele de lemn tânărde sub pieile noastreexistă o mulţime reală nevidăun neanderthalian care ne escaladează urechilecâutând buricul pământului.

Euge

n Ser

ea

nr. 34 n aug.-sept. 2013 şcoala de poezie actualitatea literară 9

Nicolae SILADEi

cum să nu-ţi scriu despre această minunată margine a pământuluidespre minunata mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată mereu marea al cărei nume este mare cum să nu-ţi scriu despre minunatelerăsărituri de soare şi încă mai minunatele lui apusuri de după cetate desprevocea muezinului din vârful minaretei şi clopotul ortodox care bate

chemând la vecernie la rugăciunea de seară musulmani şi creştini şi atei deopotrivă oameni cu frica lui dumnezeu în suflet oameni cu legea lui dumnezeu în sânge cum să nu-ţi scriu despre înserarea ce cade peste toţi la fel şi despre cerul coborând în mare când se aprind luminile în vechea cetate când se aprind luminile în oraşul cel nou şi se naşte

o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se tot înfrumuseţează da aş fi putut să-ţi postez pe facebook imagini căci imaginea face o mie de cuvinte dar cuvintele sufletului ar fi rămas nespuse şi apoi într-o noapte s-a întrerupt curentul şi am rămas singur cu frumuseţea singur cu luna înecată în mare într-o mare beznă mare precum înainte de începuturi

ii

blitzuri şi blitzuri peste tot lasere şi jucării fosforescente mici zepelinecu baterii şi-o baterie de stele deasupra oameni care pozează oameni oameni care pozează în oameni oameni simpli oameni bogaţi oameni goi în faţa mării oameni goi în faţa lui dumnezeu cum să nu-ţi scriu despre oamenii care surprind în imagini un paradis regăsit fie şi pentru o clipă

cum să nu-ţi scriu despre minunata simfonie a valurilor şi muzica din anii treizeci muzica anilor tăi peste care au trecut anii cum să nu-ţi scriu despre circul de stradă şi omul din mijlocul străzii trei euro zece euro cine dă maimult întreabă el cine dă mai mult ca să vadă cine dă mai mult ca să vadăceea ce nu poate fi văzut eu am dat şi am văzut şi îţi scriu despre asta

ca să ştii că acesta e locul pe care îl vezi în orice loc şi acesta e timpulpe care îl trăieşti în orice timp da şi îţi scriu despre toate acestea ca să ştiică aceasta e libertatea neîngrădită de gânduri bucuria cea neumbrită şi fericirea da aceasta e viaţa viaţa de la un capăt la altul o fără de seamăn splendoare o frumuseţe care se înfrumuseţează mereu şi se veşniceşte

iii

în paradis ajungi totdeauna în zori când vântul de răsărit încetează a bateiar păsările îşi încep cântarea de laudă când se iveşte în depărtarea cetateacea veche înconjurată de mare şi-n oraşul cel nou încep să se-audă cuvinte din toate limbile pământului când pe plajă încep să se deschidă umbreleleşi frumoasele fete se întind în şezlonguri butonând pe smartfonuri tablete

au sosit iată şi americanul şi francezul şi neamţul şi albanezul o mulţime de sârbi şi de ruşi de români muntenegreni un adevărat turn babel culcatla pământ în lumina răsăritului întâiul şi soarele singurul translator traducetotul într-o limbă necunoscută într-o limbă numai de el ştiută dar să revinla ceea ce spuneam mai înainte în paradis ajungi întotdeauna în zori

şi începi să vezi şi începi să auzi cu alte simţuri începi să vezi şi să auzi cu adevărat vezi fete bronzate cu părul în vânt cum zâmbesc din limuzine decapotabile şi vezi cavalerii întorcându-se în cetate din bătălii pierdute din bătălii câştigate vezi cetatea înflorind şi auzi ce spune valul când se izbeşte de stânci şi auzi ce spune stânca şi auzi şi vezi şi te minunezi

IV

intri apoi în cetate ca şi cum ai intra într-o altă viaţă ca şi cum ai intra în alt timp şi urci şi tot urci pe alei de piatră printre ziduri de piatră printre palmieri şi măslini şi rododendroni ce tumult era aici altădată şi ce liniştire acum parcă timpul întreg se răsfaţă se întoarce pe faţă pe spate se face ghem se face nimb şi ţâşneşte din nou precum apa în fântâna din piaţă

şi dacă urci mai departe dacă priveşti mai departe ai să vezi cum oraşul cel nou se înalţă cum răsar pe colină vile după vile de un alb strălucitor şi pâlcuri de verdeaţă şi viţă de vie şi rodii pline de rod o mulţime de fetefrumoase o mulţime de tineri doritori e ca şi cum ai privi de-a dreptul în eternitate e ca şi cum ai vedea în viitor nu te opri mergi mai departe

mii de ani adunaţi într-o clipă căci pentru tine clipa are o mie de ani ce a fost cândva vis a devenit realitate şi realitatea s-a risipit ca un visdar ceea ce rămâne e tot marea mereu neliniştită neschimbată mereu marea al cărei nume este mare şi cerul albastru deasupra şi soarelestrălucitor şi cuvintele de la această minunată margine a pământului

V

cum curge spre mare mulţimea o mare de oameni vărsându-se-n marecât e ziua de lungă şi ziua e foarte lungă aici viaţa e foarte lungă să ştiişi ai timp pentru toate ai timp pentru vise şi ai timp pentru împliniri ai timp pentru dragoste şi ai timp de amintiri ai timp pentru a face posibil tot ceea ce pare că nu se mai poate ai tot timpul din lume şi lumea întreagă o ai

aici unde vechi şi nou îşi dau mâna unde trecutul şi viitorul se-ngeamănăîn ritmuri de tobe şi muzici orientale şi dau naştere unui prezent care este

pururi prezent aici eşti acasă aici eşti tu însuţi cel care era înainte să fie şicel care este când nu va mai fi aici este locul doamnelor şi domnilor priviţicum clipa de graţie se înfiripă aici de-a dreptul din piatră şi se nesfârşeşte

să ne plimbăm pe plajă acum să ne plimbăm pe faleză să uităm de toateşi să luăm aminte să uităm de toate şi să luăm aminte la această minunată margine a pământului la această minunată mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată mereu această frumuseţe care se înfrumuseţează această frumuseţe care se naşte din noi înşine şi ne înfrumuseţează

VI

o ploaie la mare e ca o binecuvântare nu te-ai gândit niciodată la asta ştiu de aceea îţi scriu în timp ce plouă peste moschee plouă peste mănăstireplouă peste biserica ortodoxă plouă peste cei răi peste cei buni plouă la fel plouă peste cetate peste oraşul cel nou peste cei care pleacă peste cei care vin plouă peste cei ce se-mbăiază în mare plouă peste mare plouă divin

e aceeaşi ploaie de acum o mie de ani aceeaşi ploaie de acum două miide ani şi doar bătrânul care stă de vorbă cu marea ştie asta doar bătrânul care stă de vorbă cu tainele lui de aceea îţi scriu în timp ce plouă şi plouăpeste mare plouă-n rafale plouă peste budva peste bar peste ulcin plouă peste lume cerul întreg parcă se varsă în mare şi marea tot nu se umple

are şi ploaia o frumuseţe a ei de aceea îţi scriu în timp ce tună şi fulgeră şi fete bronzate dansează în ploaie şi cântă despre ploaie şi cântă despre dragoste despre zilele ei însorite dar eu vreau să îţi scriu despre dragosteaîn vreme de ploaie despre dragostea în orice vreme şi mai vreau să îţi scriu despre vremea dragostei în timp ce plouă şi plouă şi plouă cu binecuvântări

VII

şi cum să nu-ţi scriu despre această minunată seară de august în carestau pe balcon şi fumez un trabuc privind în jur privind minunatul împrejurvilele de pe malul mării şi drumul ce şerpuieşte pe colină şi maşinile urcândpe străzile înguste străzile cu sens unic şi lumea urcând pe scările de piatrăprintre ziduri de piatră spre locuinţele de piatră ca într-un vis pietrificat

şi în această minunată seară de august nu pot să nu mă gândesc la viaţade noapte din vechea cetate la aventurile cavalerilor din iatacul domniţelor la cei care au locuit înainte de noi această minunată margine a pământului lângă această minunată mare la cei care vin după noi care vin să locuiască în casele noastre de piatră în visele noastre de piatră de la marginea mării

stau pe balcon şi fumez şi mă gândesc la cei care mâine vor trece pe-aicişi vor trece de sub umbrela de soare sub umbrela de ploaie sub umbrela luidumnezeu care ne apără şi de soare şi de ploaie care ne apără în orice vreme şi căruia se cuvine să-i mulţumim pentru această minunată margine a pământuluiaceastă minunată mare care ne-ntâmpină mereu neliniştită neschimbată mereu

a şaptea frumuseţe

„Dacă tot murim cu totul/ înviem apoi de tot?”Cezar Ivănescu

„viaţă moarte viaţă moarte pentru că ne-am despărţit pînă/ acum de o mie de ori pentru că ne-am despărţit de o mie două sute patruzeci şi patru de ori/ noi nu ne mai putem despărţi/ niciodată niciodată/ oh salvie levănţică iasomie/ trandafir” Virgil Mazilescu

De data asta, „dalbul de pribeag” e blîndul şi bunul meu Petru. În riturile de trecere, aşa este numit cel trecut dincolo. Mă supun cutumei ortodoxe, atît de liniştitoare pentru suflet, pas cu pas, pe tot parcursul celor 40 de zile. Imaginea românească a „trecerii” (o spune Petru Ursache în toate studiile lui de etnologie) nu e deloc inferioară al-tora. S-a lipit de noi eticheta de primitivi, anonimi şi an-alfabeţi pe deasupra; Bram Stocker ne-a pus pecetea: ăia care cred în strigoi, idee preluată de eseişti improvizaţi în antropologi, care nu cunosc nici măcar alfabetul „trecerii” carpatine.

Citez din antologia noastră, Mircea Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, Junimea, Iaşi, 1992: „Casa omului arhaic nu era o maşină de locu-it, ci, ca tot ce imagina şi făcea el, un punct de intersecţie între mai multe niveluri cosmice. Adăpostindu-se într-o casă, omul arhaic nu se izola de Cosmos, ci, dimpotrivă, venea să locuiască chiar în centrul lui”.

Şi aici Petru U. îmi suflă în ureche: „Cauza tuturor lucru-rilor e Dumnezeu şi nu se întîmplă nimic fără voinţa Lui: aşa a lăsat El să fie. Mă urmăreşti, Magda? Ţăranul nostru îşi construia ritualic spaţiul, în spirit sacru, bucată cu bu-cată. Îşi sfinţea fîntîna şi grajdul, stîna, livada...Identifica acest spaţiu, idealizîndu-l, cu peisajul paradisiac. Raiul e ca un picior de plai, ştii tu. Locul străin, «unde Dumnezeu nu se pomeneşte»”, e tabu, stăpînit de spirite rele. „Veşni-cia s-a născut la sat”. Să-ţi traduc ce-a spus Blaga? Satul e natură, or natura are acest privilegiu, al eternităţii. În si-nea lui, satul trăieşte în veşnicie şi-n «zariştea mitului». Metafore blagiene? Oare filosofiei îi sunt proprii numai conceptele, nu şi metaforele?”

Deci „dalbul de pribeag” nu bîntuie, ci vine. Vine să dea grîu la porumbei, să atingă cu buzele un pahar cu apa casei, o felie de pîine proaspătă, să miroasă un fir de bu-suioc... Le găseşte pe glaful lat al ferestrei, unde şi-a scris ultima carte. În picioare, vertical.

* „Dependent de drogul scriptic” ca Gheorghe Grigurcu

şi vrînd să mă protejeze (aşa cum a făcut-o în toţi cei 50 de ani, de cînd suntem împreună) mi-a spus că e un fleac de „procedură”. Nu m-a avertizat nimeni ce riscuri presupu-ne un stent, n-am semnat nimic. Aş fi acceptat? Oricum, m-aş fi sfătuit cu alţi medici. Însă Petru vroia să rezolve problema repede şi să plece la Sinaia, să-şi încheie cartea, Istorie, etnocid, genocid. Singur între doctori, el a luat decizia. Nu l-am văzut pe medicul specialist în cardiologie intervenţională la înmormîntare. Dacă ar intra asta în fişa postului, poate că...

* Primele cuvinte, după coma indusă, din care a ieşit pe 13

iulie: „N-o să mai scriu, n-o să mai citesc...” Ba o să scrii, o să citeşti, ai să termini ce-ai început. Şi el, ca un ecou: „Ai să termini ce-ai început”. Cu scrisul mărunt şi ordonat (îi spuneam „scrisuleţul”, era extrem de personalizat) a cali-grafiat foarte concentrat (fişa o păstrez în rama oglinzii): Godea – Goma. De ce? „Pentru eufonie”. Silvia Godea, medicul rezident în cardiologie, cu o strălucită carieră în faţă, sunt sigură.

Şi, în continuare:Eliade-GomaEliade-EminescuCioran-EminescuCe scrii tu acolo, Petru? „Îmi organizez spaţiul meu li-

terar”. Sacru, aş adăuga. Ce şi-a dorit cu adevărat e legat de cărţi, ale lui şi ale mele, deopotrivă. Cîtă vreme a scris Omul din Calidor, s-a gîndit să ajungă la Paris, în pragul lui Paul Goma şi să-i întindă cartea. Am fi făcut-o dacă, atunci, Goma n-ar fi fost bolnav. Nu ne-am mai dus.

„Iubită Magda, Ne alăturăm şi noi, Ana şi cu mine, la doliul după dragul nostru Petru Ursache. Neaşteptată – pentru noi – a fost plecarea lui. El însă va rămîne, pentru mine, prin Omul din Calidor, în veci (un în veci ceva mai scurt decît al lui).

Te îmbrăţişăm, dragă Magda, Ana şi cu mine, cu toată frăţietatea.

Dumnezeu să-l aibă în paza lui pe Petru Ursache. Ana şi Paul” (8 august, 2013, 9:28 AM)

*Înainte de a se interna, în spital, scrisese o serie de tex-

te completînd Istorie, etnocid, genocid, printre care

Magd

a URS

ACHE

Drama generalilor (numai la Aiud au fost închişi 52 de generali; atunci, puşcăria însemna condamnare la moar-te) şi Drama Academiei. Aşadar, în anii ‘50, trebuiau distruse apărarea ţării şi inteligenţa. Şi pentru că a scris despre toate astea cutremurat de durere, după anestezie se credea deţinut politic, într-un pat de închisoare, el însuşi schingiuit bestial. Nu vedea cerul de la Terapie intensivă, fereastra era plasată în spate. Ultimele lecturi, în spital, fuseseră teribile: Radu Ciuceanu, Prea mult întuneric, Doamne! Institutul Naţional pentru Studiul Totalitaris-mului , Bucureşti 2012 şi Fratelui meu din exil. Epoca stalinistă în România în scrisorile Monsenioru-lui Vladimir Ghika, prinţ, preot şi martir, Galaxia Gutenberg 2008. Din semnele lui cu un capăt de creion, care se mai află în volum: Monseniorul comentează „Toţi episcopii noştri sunt la închisoare, fără să ştie actualmente unde se află” (Scrisoarea din 10 august 1951). Ce citise îl tortura psihic. Vedea, nopţile, în camera de gardă mişcare şi-şi imagina că acolo sunt doi călugări „politici”. „Îi bat de-i omoară”. Experimentul Piteşti a fost „popas de iad”, iadul luptei de clasă. Am încercat şi am reuşit să-l scot din coşmaruri. „A venit Magda lui. Să vezi cum o să-l linişteas-că”, le-am auzit pe infirmiere.

*Inima i s-a tot înnegrit în anii din urmă. După ce Securi-

tatea i-a respins aproximativ zece dosare pentru lectorate, visa restabilirea normalităţii în postsocialism. Şi ce s-a ales de visul ăsta dacă agenţii de bolşevizare şi fiii lor au ajuns la conducerea ţării? Cînd i-a obosit cordul? La moartea co-legului Mihai Drăgan, ultimul eminescolog al Universităţii „Al. I. Cuza”, cauzată de cabala mediocrilor; cînd Catedra de Franceză s-a debarasat de Luca Piţu înainte de vreme, trimiţîndu-l la pensie; la urcarea în scaune a informatori-lor Securităţii. Şef de catedră la Literatură română, Nicu Creţu. Decanul Iulian Popescu (nume de cod Cristescu, după Luca) a intrat în sala de examen să-i spună că nu mai are drept să conducă doctorate pentru că împlinise 70 de ani . Petru Ursache nu şi-a lăsat doctoranzii de izbelişte. I-a scos la liman, deşi nu mai era plătit pentru asta. Ocupa un birou modest, într-un cabinet strîmt, unde funcţionau alţi trei conducători de doctorate. La 8 dimineaţa era deja la scris. Pînă cînd alt decan a intrat peste el în forţă, să-i comunice de la înălţimea sa: Strîngeţi lucrurile şi plecaţi. Avem nevoie de spaţiu.

„Blaga a păţit-o şi mai rău, mi-a spus. Bine că nu l-a tri-mis fostul meu student, Codrin Liviu Cuţitaru, pe portar să mă scoată afară”. S-a uitat la trandafirul japonez, înflo-rit nebuneşte. S-o fi uscat de cînd nu-l mai grijeşte Petru.

Am cărat acasă toate dosarele cu documentarea uriaşă pentru istoricul Universităţii. Cărţarul meu drag le-a clă-dit cu rîvnă în camera lui. Cardiacii sunt cei mai optimişti oameni? El era. Pe marginea patului de spital, făcea pro-iecte peste proiecte. Moartea cu „vicleanul năvod”, cum zice Ecleziastul, nu ne privea.

*Gura deschisă, într-un ultim efort, limba însîngerată,

gingiile însîngerate. Ce n-aş fi dat să fiu în locul lui. Mă auzea, era supărat pe mine că nu-l ajut, că nu-i scot tubul prin care respira. Am rugat-o pe Doamna Doctor Gabriela Omete să-i curme chinul. „Vă dau o foarfecă, puteţi tăia?” mi-a răspuns. În sicriu, tuturor li se părea că zîmbeşte îm-păcat. În fapt, în colţul buzelor se închegaseră două boabe de sînge. Hristic.

*„Mai stai. Nu, du-te acasă, e aproape întuneric. Mai

stai”. Era joi seara, 1 august, fusese declarat cardio sta-bil, urma să fie externat luni. Vineri dimineaţă, aproape că trecuse dincolo. A fost rîndul meu să-i spun „mai stai”. Îi cumpărasem pat nou, de convalescent. Mă tot întreba cum arată. Alb.

*Ce feroce e acest 2013! Ghilotină. Mi-a luat atîţia pri-

eteni. Petru s-a dus la zi însemnată în calendar, după Schimbarea la faţă. Schimbarea la faţă a vieţii mele. Văd pe stradă o bătrînă sprijinind cu greu un bătrîn firav, pa-ralizat pe stînga. Îi invidiez. Aş fi preferat să-l aduc acasă oricum. Sisif a învăţat să-şi iubească nefericirea. Era fericit sub bolovanul său.

*Da, Adina Kenereş, Bătrînu meu e în preajmă. Pune cea-

ta de îngeri la lucru şi mă ajută, îmi trimite omul potrivit, ca distinsul teolog, Părintele prof. Dr. Ioan C. Teşu . M-a sprijinit şi m-a întărit cît s-a putut.

Mereu i-a simţit Petru pe cei care ţin la mine cu ade-vărat, de departe şi de aproape. Cu „prietenească durere” mi-a scris Dan Culcer. Cuvinte de încurajare, de alint, de la inimă la inimă mi-au trimis Myriam şi Ştefan Arteni, Nina Deşliu şi Rodica Lăzărescu, Bedros Horasangian („şi scria bine şi drept, ceva rar la noi”). „Cu suprindere şi durere”,

“Dalbul de pribeag”

10 remember nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Th. Codreanu: „nu-l voi uita. I-am rămas dator cu ultimele cărţi”. Mi-au fost alături, „cu dragoste şi mîhnire”, Valeria Tăicuţu, Iolanda şi Lucian Vasiliu, „alde Lazu” şi Conu Cu-lai, pietreanul. R.V. Giorgioni m-a asigurat că Dumnezeu nu-i ia pe cei care mai au ceva de făcut pentru El pe pă-mînt. Cîţi nu mi-au dorit rezistenţă, ca Niculae Gheran, ori ca Vladimir Udrescu, „vigoare sufletească”, dar de reuşit a reuşit să mă facă să scriu aceste rînduri Gheorghe Grigur-cu. Remediul – munca.

*Mi s-a spus „pentru a multa oară” că sunt un om puter-

nic, însă eu îmi împart ziua în bucăţele, să pot rezista. Mîi-ne nu prea mai e altă zi. Aştept să curgă lunea şi să ajung, cumva, la duminică. Şi îmi aduc aminte că Petru mi-a zis în spital, cu tristeţe amestecată cu căldură: „Creştinii, du-minică de duminică, reactualizează Învierea. Sufletul nu se poate risipi, primeşte altă folosinţă”.

Radu Ulmeanu, aflînd dintr-o postare a lui Mihai Rogo-bete (cu rubrică în „Argeş”) că Petru s-a stins, mi-a scris: „Bătrînul tău s-a dus la Dumnezeu. Sunt sigur că l-a primit cu braţele deschise”. Aşa este, a avut un mic altar în inimă care „funcţiona” pentru Dumnezeu.

*Christian W. Schenk mi-a trimis semn din Boppart:

„trebuie neapărat să scoţi cărţile de pe stick. O să-ţi fie mai uşor şi el mai aproape. Nici nu-ţi închipui cît de fericit sunt că am atîtea cărţi de la el înmînate personal. Unul dintre puţinii oameni pe care i-am stimat (sunt cam exagerat cu aşa-zisele «prietenii») şi iubit, iar voi, cuplul Magda şi Bărtrînul URS, mi-aţi fost cei mai dragi din România”.

Da, Herr Doktor. Cel mai tîrziu în octombrie o să apară prima, cu ajutorul lui Valentin Ajder (Eikon), editor năs-cut nu făcut.

* „Te îmbrăţişez frăţeşte. Fii tare, scrie” (Radu Mareş).

După nefericita intervenţie laparoscopică, Bătrînu s-a străduit să-mi telefoneze. Se simţea rău, dar voia să-mi ceară greul greului: să merg mai departe. A ridicat vocea, cum n-o făcea, ca să-l aud bine: „Lasă-mă pe mine. Tu vezi-ţi de treaba ta, scrie”. Asta înseamnă dragoste. Numai că am nevoie de curajul şi de luciditatea lui ca de aer.

*Adrian Alui Gheorghe şi Carolina sa m-au ajutat să mă

opun neputinţei, zădărniciei, în cele mai cumplite mo-mente din 9 august. Dar cea mai fericită zi din jitia lui s-a întîmplat la Suceava, cînd a împlinit 79 de ani, în 2010, la 15 mai, s-a datorat tot lui Alui. Am pus la cale cu mi-nunea de discipol şi de prieten, ca, la ceas aniversar, să-i facem Bătrînului surpriza surprizelor: să-i tipărim o car-te fără s-o ştie. Titlul lui l-am păstrat: Istorie, etnocid, genocid. Prilejul? Am fost invitaţi de C. Arcu la Tîrgul de carte. După conferinţă, Petru m-a căutat cu privirea. I-am spus în codul nostru exersat 50 de ani, că a fost bine. Mă aşezasem strategic, să-i urmăresc reacţia. Se uita pe fereastră, uşor obosit după expunere, cînd Adrian a înce-put să prezinte altă carte. Cei din public o aveau în mîini. Pe copertă, zorele albastre, ca ochii Bătrînului, înflorite pe o sîrmă ghimpată. Adrian a început să citească vorbele de pe copertă. Bătrînul meu a tresărit şi s-a ridicat în pi-cioare: „Dar sunt ale mele, sunt frazele mele!”. A înţeles ce s-a întîmplat şi s-a bucurat enorm. Aplauze, mulţi ani trăiască, flori.

Istorie, etnocid, genocid a fost cartea lui de suflet.

* Aflat în polemică necordială cu Cassian Maria Spiridon,

„Ziarul de Iaşi” n-a catadicsit să publice ferparul trimis de Filiala USR. Nu s-a găsit loc pentru un profesor emeritus al Universităţii, însă a fost destul pentru accidentul de maşină al deputatului PPDD, Oajdea. Doar îşi făcuse praf Volkswagenul Passat.

* La picioare, s-o ia cu el în Marea Trecere, i-am pus lui

Petru cealaltă antologie a noastră din Mircea Eliade, Arta de a muri, Eikon 2006. Decupez din prefaţa lui: „Ştiinţa morţii, adică modalitatea de a muri frumos, ca în artă, a deprins-o omenirea după lungi experienţe costisitoare. Se spune: cine se teme moare urît, dar cine a înţeles puterea lui Thanatos şi modul cum poate fi întîmpinat cu bărbăţie, moare frumos”.

Petru a primit moartea, despre care a scris de atîtea ori, răbdător şi tare. Credinţa firească în Dumnezeu l-a ferit de frică, de disperare, de îndoială.

Pe blogul său curat şi luminat, Vasile Gogea a presupus că Petru Ursache o să caute şi o să găsească în cer „un colţ românesc”.

Pace ţie, cetitoriule!

(preluat după „Acolada”, nr. 7-8/iulie-aug.2013)

11nr. 34 n aug.-sept. 2013 actualitatea literarăremember

Petru Ursache- in memoriam

Un om ca o pildă. De devoţiune faţă de carte pînă la pati-mă, faţă de principii, de cei apropiaţi spiritual şi sufleteşte. Un pătimaş al scrisului, un sibarit al gîndirii profunde şi argumentate. A venit spre Iaşi cu toată încărcătura unui om plămădit din mentalitatea şi tenacitatea satului pe care îl evoca în momentele sale de tandreţe cu biografia proprie. Din care urcau spre mine semnele unui univers moral să-nătos, despre care mai aflăm rareori în călătoriile noastre livreşti. Confesiunile ori mărturisirile despre şi întru sine nu le risipea, trebuia să fi parcurs un drum iniţiatic şi să ai dovada că ai făcut-o pentru a te bucura de ele, ca şi cum şi-ar fi protejat spaţiul sacru al copilăriei mereu regăsite. A adus cu el patima drumului şi bucuria contopirii cu apa. Un drum epuizant pentru altul, la dînsul devenea o plimbare obişnuită. Şi niciodată de unul singur. Nu cred că se putea bucura de drum de unul singur. Mereu cu Magda, soţia sa, mai puţin ori deloc cu altul. Se jucau, se copilăreau, invent-înd anecdote, discutînd chestiuni serioase cu nonşalanţa cu care discuţi despre vreme. Iar în jurul lor era un zîmbet blajin lunecînd în umor. Să le fii alături în acele momente era un privilegiu. Te contaminai şi te încărcai. Dar nu aces-tea erau cele mai dese drumuri. Ci acelea dintre Univer-

sitate şi Biblioteca Universitară. Invariabil înfrunta aburul dimineţii cu un teanc de cărţi ori reviste, pe care le căra în cotlonul său de la catedră. Se oprea un timp la cîteva fraze dar nu îţi venea să-l reţii cu ochii la povara de sub braţ. Şi de fapt nu prea avea timp pentru discuţii lungi şi steri-le, pentru cancanuri. Mereu îl aştepta o carte importantă. Pentru că Petru Ursache nu şi-a risipit timpul pe mărun-ţişuri. Orice carte, orice articol avea parcă o miză enormă, care nu trebuia ratată. Un lung şir de titluri fundamentale de estetică, istorie ori critică literară dau seamă despre cum şi-a folosit timpul care i-a fost dăruit. Orice conversaţie cu el era mai mult un prilej de ascultare, de confirmare. Nimic lipsit de argument grav, acoperit de o vastă cultură, pe care doar enciclopediştii adevăraţi o au.

Redescopereai, în straie moderne, noţiuni trimise în exil de apologeţii modernismului şi pe care Petru Ursache le umplea din nou de conţinut, fără patetism ieftin ori de paradă. Îşi ducea misia pînă la capăt. Tradiţie, patriotism, românism în cel mai pur sens erau recreate. Ceea ce scuipa boierul săruta vodă. Cei apropiaţi – nu foarte mulţi la nu-măr, pentru că nu suporta impostura, incultura, fariseis-mul – erau răsplătiţi cu o prietenie fără rezerve, frumoasă

şi curată. Cartea l-a urmat şi pe patul de spital. Doar Mag-da, soţia sa, îi mai abătea gîndurile. Cel care îşi amintea cîntecele interzise ale tinereţii, urma psalmii citiţi de soţia sa cu şoapte interioare, pregătindu-şi, luminat, Marea Înt-îlnire.

Nu a fost un răsfăţat al destinului. Cariera universitară nu a urmat suişuri accelerate de intervenţii ori favoruri. A muncit cu tenacitatea şi gravitatea celui conştient că fiecare zi e o Golgotă. A aşezat teancuri de cărţi în drumul său spre realizare. Nici nu s-a bucurat de exagerat de multe premii pentru creaţia sa. O parte dintre cărţi erau superioare ori-cărui premiu dat de o instituţie ori alta. De aceea nu puteau fi ocolite, însoţite chiar, de scuzele pitice, convenţionale ale decidenţilor, cu deferenţa la care te obligă valoarea.

A iubit viaţa fără stridenţe, simplu şi natural, a scris mult şi inspirat, şi-a bucurat prietenii pînă în ultimele cli-pe. Mereu alături de Magda, nume amintit cu tandreţe, cu dragoste şi imensă bunătate, indiferent despre ce vorbea. Ştia că este acasă, că îl aşteaptă, în oaza lor de cărţi şi afec-ţiune spre care se grăbea întotdeauna cu nerăbdare.Şi din care nu poate pleca.

Val Talpalaru

Redacţia noastră îşi exprimă întregul regret pentru trecerea în eternitate a profesorului ieşean PETRU URSACHE. Etnolog creştin, teolog estetician (specialist în estetica teologică), co-autor împreună cu Magda Ursache a celor două ediţii ale Antologiei de poezie creştină – dar înainte de toate suflet mare şi credincios practicant, Petru Ursache n-a fost un cola-borator direct al publicaţiei noastre, dar a fost prezent uneori în paginile revistei (dacă am vorbi doar despre numărul special Goma şi tot n-ar fi puţin!). Suntem alături de dna Magda, colaboratoarea noastră permanentă şi ne declarăm părtaşi la durerea Domniei sale.

Cred că fiecare om are o vârstă de aur. O vârstă la care e cel mai aproape de sine şi de divinitate, când sufletul e plin şi se revarsă într-o frumuseţe exterioară pe care nu orice ochi o vede. Şi mai cred că Domnul Profe-sor Petru Ursache a avut nu o vârstă de aur, ci două. Copilăria, cu o bucurie şi o bogăţie de inocenţă cum numai într-un sat moldav peste care un război trecuse şi altul avea să vie, fără să-i ştirbească frumuseţea simplă şi credinţa, se mai putea afla; copilăria pe care a purtat-o în el toată viaţa, renăscând mereu şi mereu în „patima drumului” şi în „bucuria contopirii cu apa” (mulţumesc, domnule Talpalaru!). Şi a doua, vârsta dal-bului păr şi a înţelepciunii fără de care nu se poate. Nu, nu bătrâneţe. Era mai tânăr decât mine în multe. În energie şi în pasi-une, în curiozitate şi în neîncrâncenare, în credinţă neştirbită şi puterea neostoită de a face planuri. Atâtea lucruri îl răniseră, vă-zuse cât rău îşi pot face oamenii unii altora, dar privea înainte, cu ochii senini ca zorele-le şi zâmbet bun, patriarhal. Durerile le în-chidea în inima mare, în care a cuprins cât pentru zece vieţi, iertând, fără să uite. Mulţi nu l-au iubit. Tocmai pentru că nu uita, me-morie vie a unor decenii dureroase, şi spu-

nea adevăruri pe care destui nu voiau să le mai audă vreodată. Demasca cu voce blaji-nă, dar fermă. Incrimina cu ironie amară. Niciodată cu răutate, niciodată cu ură.

În inima aceea mare, unde nu încăpeau jumătăţi de măsură, a găsit mereu loc de dragoste. Pentru dragostea cea mai înaltă, de Dumnezeu, care l-a încercat adesea, iu-bindu-l, dar nu l-a părăsit niciodată. Pentru cea mai mare dragoste pământească, uni-ca, cu care şi-a iubit până la ultima sufla-re jumătatea. Pentru puţinii prieteni aleşi. Pentru adevăr şi pentru cărţi. Şi pentru toţi prietenii necuvântători, dar cu sufletul în ochi, pe care-i avea, din dealul Copoului şi până la Ciric. Şi pentru toţi a suferit, şi i-a iubit şi mai mult.

Mai ales în aste ultime două iubiri ne-am întâlnit. Târziu, ce-i drept. Am ajuns eu pe lume prea târziu. Şi au trecut ani până când miraculosul cuplu pe care, studentă fiind, îl priveam fascinată coborând Co-poul a căpătat în mintea mea şi-un nume. Nu crezusem, până să-i văd pe “Bătrânul şi Magda”(o să-mi dea doamna Magda voie, de data asta, să-i numesc aşa cum le spun prietenii) că aşa ceva e posibil „pe viaţă”. Două fiinţe într-un singur suflet. Împărtă-

şind aceeaşi iubire, aceeaşi tandreţe, ace-eaşi privire jucăuşă asupra lumii, acelaşi zâmbet. Un dialog permanent în care cu-vintele deveneau uneori, după atâtea dece-nii, de prisos. Două fiinţe pierzându-se într-atât una în alta încât n-aveau cum decât să se regăsească mai întregi.

Aţi venit târziu, Domnule Profesor, dar mă bucur nespus că aţi intrat în viaţa mea. Aşa vă voi vedea mereu cu ochii minţii: in-trând. Pe uşa bibliotecii şi în sufletul meu, cu pas domol şi voce blândă. Şi se făcea lumină. Aş vrea să cred că aţi găsit la noi, mai ales în ultimii ani, după ce Universi-tatea devenise „neîncăpătoare” pentru un profesor emeritus, o a doua casă. O casă nu prea nouă, nu foarte comodă, dar în mijlocul cărţilor pe care le iubeaţi. Şi în-tre nişte oameni a căror muncă o înţele-geaţi şi o respectaţi cum puţini o mai fac, restul considerând-o facilă şi derizorie. Acolo, la noi, într-un colţişor, în zumze-tul în surdină ce îmbrăca adesea sala de lectură, se construiau pe jumătate cărţile dumneavoastră, într-o muncă tenace; se aşterneau pe hârtie, cu frumuseţea îndu-ioşătoare a unui scris de copil conştiin-cios, adevărurile multe care trebuiau spu-

se. Ştiam că cealaltă jumătate, cea „mare”, era acasă (abia după ce aţi plecat dintre noi am aflat: pe un pervaz însorit, lângă care stăteaţi scriind în picioare, ca într-un ritual), unde duceaţi mereu o „poveste” pentru doamna Magda – lucruri mărun-te de peste zi erau îmbrăcate în fabulă, în joacă. Cât de mult trebuie să iubeşti pe ci-neva ca să mai vrei să-i spui poveşti după o jumătate de veac...

Şi mai vreau să cred că ştiaţi, din neîn-semnate nuanţe (gesturile şi vorbele mari nu ne-au stat niciunuia în fire) cât de mult însemnaţi pentru mine. Şi că mă iertaţi pentru toate lucrurile pe care le-am amâ-nat, crezând că mai este timp. Mereu cre-dem că mai este timp... Am amânat şi să scriu aceste rânduri, pentru că erau în mine mai multe lacrimi decât cuvinte.

Ştiu că acolo unde sunteţi acum e linişte, îngerii bat din aripi în şoaptă. Şi din liniştea aceea ne vegheaţi, cu ochii una cu cerul, şi ne lăsaţi, din când în când, să vă simţim pri-virea blândă care aici, jos, se face minune.

Iar uşa aceea pe care aţi intrat în sufletul meu, deschisă va rămâne pentru totdeauna.

Elena CojoCariu

oameni cari au fost… şi niciodată n-or să vie iară

Preadevremele şi preatîrziul.Poem numai şi numai pentru Petru UrsacheEra o vreme în care Preatîrziul şi Preadevremele trăiau laolaltăca fraţi buni. Pe vremea aceea nici nu era vreo deosebireîntre Preatîrziu şi Preadevreme, păreau să aibă aceeaşi vîrstă,numai că unul trăia de azi pe mîine şi celălalt de azi pe ieri. Nici nu contacare era direcţia de trăit a fiecăruia, dacă te uitai direct în ochii unuia,descopereai calea de acces spre lume a celuilalt. Marţi şi joi se hrăneau din acelaşi timp în acea vreme,iar sîmbătă era o miercuri deghizată. De fapt voiam să spuncă timpul nu era obligatoriu de trăit, că nici o poveste nu deversa înrealitate, că realitatea era ficţiunea unor cifre căzute pe gînduri.Pe atunci oamenii trăiau numai întîmplări şi nu timp.

Timpul era ţinut pentru ocazii speciale, cînd nu mai aveai nicio speranţă.Dar pe vremea aceea speranţa era mai înaltă decît orice munte imaginat de un alpinist care se prăbuşea în gol.

(Iar Dumnezeu?Dumnezeu ţinea marginile lumii să nu se destrame.)

Şi i-am spus atunci profesorului povestea din care venisem: Eram pe vremea în care poveştile se întîmplau pe stradă iar strada era surîsul unui Dumnezeu ironic. Cărţile erau triste fără motiv. Atunci un împărat dintr-o carte mă tocmi să îi caut elixirul tinereţii fără bătrîneţe. Era uşor de căutat aşa ceva pe vremea aceea, pînă şi sîngele era un tulburător elixir. Şi împăratul primi elixirul tinereţii fără bătrîneţe din venele mele şi după ce bău o înghiţitură, după ce bău două înghiţituri

tare se mai veseli. Şi dimineaţa următoare bău o înghiţitură şi în zilele următoare la fel şi din vesel şi fără griji se făcu şi mai vesel şi mai fără griji. Dar într-o zi văzu la colţurile ochilor ridurile şi mă chemă la el să mă întrebe cum de e posibil. Nu-i nimic, spusei eu, mai bea o picătură şi încă o picătură, pînă se va face din carnea ta piatră şi din sîngele tău rîu. După o vreme însă părul albi, dinţii se rupseră în marginile cerului, ochii se umplură de nori. Mă chemă şi mă împunse cu degetul în piept: Cum de e posibil, te-am plătit cu vîrf şi îndesat să îmi aduci apă din izvorul tinereţii fără bătrîneţe! Da, i-am răspuns, eram grăbit şi din întîmplare am luat apă din izvorul tinereţii sufletului. De asta, împărate, carnea ta poate să se topească, dar sufletul îţi va rămîne veşnic...!

Atunci l-am cunoscut pe Profesor. Cu emoţie i-am spus:Domnule, eu am descoperit tinereţea fără bătrîneţe!Care sînt semnele?, m-a întrebat el.Tot ce mişcă în jur sînt semnele, i-am răspuns eu.Luna s-a agăţat în colţii unei stele şi sîngerează, i-am spus eu.Şi spre apus soarele a făcut viermi care s-au rostogolit în ocean,iar oceanul a dat peste margini pînă a ameninţat cerul.Încă nu-i concludent, mi-a spus el. Să mai aşteptăm,să mai aşteptăm.Şi peste o vreme, într-adevăr, rana stelelor s-a cicatrizat,viermii care se rostogoleau în ocean s-au dovedit marinaricare se întorceau acasă de pe mări neinventate încă,iar cerul se împărţea la sine pînă la infinit.Era vară.Şi totuşi, elixirul tinereţii fără bătrîneţe unde-i?, m-a întrebat profesorul.L-am băut, ca Socrate cucuta, pînă la ultima picătură.

20 august 2013, Piatra NeamţAdrian ALUI GHEORGHE

Îndurerate lumile se-nchinăUn ultim drum: Petru Ursache Ultimul val a şters urma în rostogolLăsând nisipul parcă necălcat,Doar briza nopţii a mai aruncatDoi stropi pe ochii-ndureraţi de gol. Treziţii s-au cutremurat de fluxPe când acei dormind n-au mai visatEternul vis de pasul tău lăsatAcolo în nisip după reflux. Sunt multe lumi pe drumul care mergiŞi mult mai multe unde-ai poposit Lăsând în urma ta ce nu mai ştergi Iar înainte tot ce nu mai vine.Eşti peste tot - bătrâne obosit -Şi peste tot stau lumi să ţi se-nchine.

Christian W. SCHENk

12 proză nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Abia în zori am reuşit să ador-mim. Teofil era inepuizabil. Ne adunaserăm toţi la el. Liben nu ştia cu ce să ne mai servească, pînă cînd a lăsat totul în seama noastră. Cei din grup, care stăteau la Coa-na Minerva, erau cam supăraţi că nu aveau la masă decît ceea ce aceasta le punea şi deţinea prin frigider. Cam nimic şi cam, puţin, după spusele lor. Ei erau şase guri, mereu flămînde şi însetate, în timp ce ea avea doar o pensie mică şi pe Nicu, fratele ei, pe cap, care nu sco-tea nici un cent pentru ale casei: economisea pentru a se duce la vară la Sibiu, să mai vadă locurile natale. Nici nu avea decît ceea ce-i pica printre degete de la pangarul bisericii şi dintr-un ajutor social de rezident pe care-l primea de la pri-măria newyorkeză. Voia să ajungă şi la Gherla, şi la Aiud, să vadă şi arhivele de la Piteşti şi să pună o cerere la CNSAS, să vadă cine a avut grija lui, după ce a ieşit de la puşcărie. El semnase, ce-i drept, un angajament cînd a ieşit din în-chisoare, dar era cu conştiinţa îm-păcată că n-a turnat pe nimeni, în sensul că n-a făcut rău. Cînd i-am spus că am cunoscut un profesor în Tîrgnord, unde locuiesc, care a fă-cut doisprezece ani de închisoare, şi i-am dat numele, Gheorghe Mi-huţă, Nicu a tresărit şi şi-a amintit de el. Ani în şir au fost colegi de celulă. Parcă erau umbra unul al-tuia. Unde era transferat el, venea şi Mihuţă, sau invers. Împreună cu deţinutul Caraza au memorat po-emele lui Radu Gyr, pe care apoi acesta din urmă le-a transcris. Pe baza confruntărilor între foştii de-ţinuţi care au stat în aceleaşi închi-sori cu poetul, i s-a refăcut opera poetică a acestuia.

Teofil le-a dat exemplul urmă-tor chiriaşilor Minervei, o bătrî-nă enoriaşă la care el ţinea foarte mult, pentru demnitatea şi seriozi-tatea acesteia: cînd aţi venit la New York, am mers la market-ul de lîngă mine şi am cumpărat de pa-tru dolari trei pui la rotisor, de alţi doi, pîine, muştar, salate, bere şi am ospătat de minune. Voi sunteţi şase, n-ar fi un efort prea mare să scoateţi cîţiva dolari din buzunare, că văd că deja aţi cîştigat ceva, să vă cumpăraţi de mîncare şi să o in-vitaţi şi voi măcar o dată la trei zile pe Minerva la masă. Toţi au lăsat capul în jos, iar Vasile, cel mai la-com dintre ei, a spus: la asta nu ne-am gîndit. Ia să vă gîndiţi şi la acest lucru. Că dolari o să mai cîştigaţi, cît mai staţi pe aici – a spus Teo-fil cu îndemnul pe care numai un prepot misionar ca el ştia cum să o spună, trăind şi el mulţi ani pe sponci, fără să aştepte să-i pice din cer sau să i se ofere tot timpul, că din cerul Americii, ca de altfel din oricare alt cer, nu pică nimic în afa-ră de lumină şi speranţă.

Încă nu-i spusesem de situaţia ivită la Nelu. Nu ştiam cum să o fac. Erau cu noi şi Cres, Jonny şi poetul. S-ar fi dus buhul şi ne-am fi pierdut credibilitatea. Aici nu aveai voie să minţi şi să furi. Dacă o faci şi eşti prins, te trezeşti la marginea lumii, aruncat afară, nimeni nu va mai da pe tine nici un scuipat. Chiar şi românii s-au americani-zat, din acest punct de vedere, şi aplicau această lege fără milă.

Dan şi Ceasrău stăteau în Man-hattan, la un preot ucrainean şi erau şi ei nemulţumit că trebuiau să dea zilnic trei dolari pe metrou. De mîncare nu s-au plîns. Era cu îndestulare acolo. S-au reglat toate pe loc, văzînd fiecare că în portofe-lele lor a crescut numărul dolarilor. Doagă îşi găsise de lucru la un ate-lier auto, la un grec. Lache dansa

zilnic la un restaurant românesc, de unde scotea destul de bine. Costi ducea cam totul sub nară, cum îi plăcea să zică, sau să tragă pe goarnă, după opinia lui Lev, care, la rîndul lui, dăduse de Roth şi de Arakelian, un armean bătrîn şi simpatic, căsătorit cu o femeie mai tînără care avea o fată pe lîngă care, deşi nu era de nasul său, cum avea o părere foarte bună despre el, se dădea Cres, inşi care l-au bă-gat într-o filieră de artişti cu care va colabora cu ocazia revenirilor lui în New York. Toţi aveau mul-tiple posibilităţi din care puteau cîştiga binişor, încît orice jelanie să nu mai ajungă la urechile lui Teofil, care, şi el, era destul de generos cu ei. Aşa cum a făcut în acea seară, cînd, de la nu ştiu ce case de recol-tat ajutoare pentru săraci, a adus un camion de lucruri second hand, pe care le-a pus la dispoziţie celor din grup. Erau acolo şi obiecte de calitate, noi, pachete de cadouri rămase de la Crăciun. Toate erau înşirate pe mesele din sala socială. S-au repezit cu toţii la maldărele de haine, încălţăminte, pachete. Teofil se făcea că nu le observă lăcomia. Era mulţumit că aveau de unde alege. Îi priveam şi eu şi-i mulţumeam, în gînd, lui Teofil, pentru gestul lui. Aveam pe mese şi trei galoane cu vin, alb şi roşu. Altele ne aşteptau în bucătărie. Se lucra pe două fronturi. Ceasrău îşi făcuse deja trei pachete mari în nişte saci de rafie neagră. Lache nu se lăsa mai prejos. Ceilalţi erau mai selectivi. Lev, cel mai scund dintre toţi, deja bine aghesmuit, a găsit un pantof de mărimea 64, imens, ca pentru un uriaş. Fără ca acesta să observe, a strecurat pantoful în pachetul lui Ceasrău, care se pre-gătea să-şi mai facă un colet. Avea acasă cinci copii. Trebuia să ducă la fiecare cîteceva. A observat că unul din saci este desfăcut la gură. S-a dus şi a observat pantoful introdus acolo de Lev. Nu-şi amintea ca el să fi pus acolo aşa ceva. Îl aruncă, fără să spună nimic. Lev l-a urmă-rit şi, într-o altă clipă de neatenţie a acestuia, i-a strecurat iarăşi pan-toful în sacul pe care-l umplea în acele momente. Cînd descoperă din nou pantoful imens, lui Cea-srău îi sare muştarul şi ţipă cît îl ţine gura. De pe margine, Dan şi Lev chicoteau. Teofil şi cu mine, la ţipetele lui Ceasrău, ne-am dus să vedem despre ce este vorba. Cînd a văzut pantoful acela imens, Teofil a spus, să căutăm perechea, pen-tru că astfel de încălţări sunt foarte rare. Cine ştie cine are nevoie de ei. Pantoful era uzat şi nu-l interesa pe Ceasrău o astfel de mărime. L-a aruncat şi a ameninţat că dacă dă de cel care-i face aşa ceva, îl sugru-mă. Şi-a continuat treaba, căutînd alte şi alte lucruri pe care le consi-dera folositoare. Lev nu s-a lăsat de şotii. I-a strecurat iarăşi panto-ful, însă de data asta a fost văzut şi fugărit prin toată sala de Ceasrău, care arunca după el cu acel obiect caraghios, situaţie care, pe lîngă faptul că a stîrnit hazul celor din jur, a creat şi o oarecare panică, pentru că Ceasrău era turbat şi dorea să-l linşeze pe Lev. La a treia tură de sală, Teofil i-a ieşit în faţă cu un pahar cu vin şi i-a spus, hai, domnule, ce nu ştii de glumă…Dar de ce tocmai la mine şi nu la Lache sau la Vasile, ce eu îs mai prost, că-l omor, nu alta. A luat paharul. Şi norocul lui Lev a fost că nu dor-mea cu acesta, că altfel ar fi păţit-o rău de tot.

Imediat după acest incident ne-am gîndit cu toţii la o nouă stra-tegie. Urma Revelionul şi eram invitaţi la Golden Pheasant, un re-

staurant din Astoria-Queens, unde grupul nostru trebuia să dea spec-tacole împreună cu mari artişti români invitaţi din ţară la apelul lui Sile Dădăluţiu, cel cu Casa Ro-mânească, postul de televiziune în limba română şi editorul unui săp-tămînal vîndut puterii de la Bucu-reşti. Acolo trebuia să ne prezen-tăm la înălţime. Toţi erau fericiţi că vor cîştiga binişor. Va fi acolo şi Iulius Apolsin, numai pentru a mai vedea încă o dată dansurile arhai-ce cu măşti. Numai aşa putea trăi convingerea că tot ceea ce plănuia el va putea fi împlinit. Cîtă vreme obiceiuri ca astea şi cum este cel al Chipăruşului de la Nereju există, nimic nu este pierdut, îi spunea el lui Teofil. Spunea astea ca să aud şi eu, care, după o goană de unul sigur prin Manhattan, ratăcind intrarea în Lexinton, la gura de metrou a R-ului, care trebuia să mă ducă în Woodside-Queens, am ajuns într-un final acasă la Te-ofil, care plecase deja cu grupul la Golden Pheasant. Noroc că ştiam unde stă şi nu era chiar departe. Am luat-o pe jos şi am ajuns aco-lo cînd aceştia doi discutau. Nu au observat disperarea mea, pe care nu am reuşit să mi-o şterg cu totul de pe chip. Trăsesem o spai-mă geamănă cu moartea. Singur pentru prima dată în Manhattan. Aglomeraţie. Carnaval. Lumini care-mi luau ochii. Dezorientat complet. Am încercat să iau un taxi. Nici pomeneală în acea noap-te de revelion, să fie vreunul liber. Vedeam în taximetrişti chipul lui Dumnezeu, care mă putea salva. Am ridicat capul spre cer. Era se-nin. Stele puţine. Ori mi se părea mie că acolo era complet negru şi mici ferestre stăteau luminate pen-tru a mă primi înăuntrul îndepăr-tat pentru totdeauna. Inima îmi bătea în piept gata să iasă. M-am trezit în faţa gurii de metrou din Lexinton, pe unde trecea trenul R pe sub East River pentru a ajunge în Astoria. Am intrat. Am luat un bilet. Mi s-a mai dat o hartă. Am luat-o, deşi mai aveam una. Am intrat şi am văzut un chip cunos-cut – negrul din blocul în care stă-tea Colette, vecinul Almei. Dum-nezeu mi-l arătase. M-am aşezat în apropierea lui. Şi unde a coborît el, am ieşit şi eu la lumină. Eram sub podul de la 31, lîngă Lequeur-stor-ul de unde procuram cu Teofil vin. Am văzut biserica cu turn, pe care mi-o arătase Teofil, la care a slujit pentru prima dată ca preot în Queens. Nu era departe de casa lui. Am ajuns. Şi acum îmi trăgeam sufletul în faţa celor doi, Teofil şi Iulius, care aşteptau ca mascaţii să intre în arenă. Arşinel şi Stela erau şi ei pregătişi să intre. Am aflat că ei sunt moderatorii, sau mai exact prezentatorii spectacolului de Re-velion. Horia Moculescu îi secon-da. Alţi cîntăreţi cunoscuţi de mu-zică populară ciorovăiau pe hol. Cotabiţă cînta deja pe un podium. A urmat Marinela Niţu. Apoi Vali Vijelie. Doamne, unde am intrat, în ce ghiveci. Nu te mira, mi-a spus Teofil, aici toţi îşi văd de arta lor, de felul lor de a fi, de a înţelege exis-tenţa, pentru care trebuie să te baţi şi aşa.. Ai tăi îşi vor face datoria cum ştiu mai bine. I-am văzut cos-tumaţi în căpriţe. Costi era fercheş şi treaz. Venise cu el şi Luiza, fiica Getei, care făcuse pasiune pentru acesta. Tocmai terminase cu o zi înainte dializa, pentru a putea par-ticipa la acest revelion-eveniment, cum mi-a spus. Am înţeles de ce Costi era treaz. Se putea, deci. Am căutat-o cu privirea pe Colette. Nu a venit, mi-a spus Dan. Suntem in-vitaţi mîine la ea – mi-a mai spus acesta.

După ce s-a terminat dansul că-priţelor, cei din restaurant, vreo cinci sute de perechi, zău aşa, chiar dacă îmi place să exagerez, cum bine ştiţi – de asta erau atît de mulţi artişti prezenţi acolo –, erau cam o mie de oameni, toţi aceş-tia au început să arunce cu dolari spre mascaţi. Nu numai caprele au început să pască verzişorii, dar şi mare parte din artişti s-a repezit să culeagă, pentru că, nu vă mint de loc, podiumul s-a înverzit com-plet. Teofil mi-a spus să mă duc şi eu să culeg, că nu mă ştie nimeni. N-am făcut acest pas, de jenă, nu de jena mea, ci de jena celor pe care îi ştiam doar de la televizor, ca mari artişti care aici, uită-te la ei, Doamne, nu se ruşinează de nimic, ci culeg şi bagă între ţîţele silicona-te sau în sîn, sub ie, şi-n buzunare dolarii aruncaţi pe jos. Spectacol grandios, savurat de cei din sală, unii dintre ei români ajunşi, cărora le plăcea să-şi vadă semenii umiliţi şi aşa, răzbunîndu-se, unii, nu toţi, pe fuga lor de acasă, din comunis-mul pe care, aşa credeau ei, aceştia l-au slujit.

Mi-am adus aminte că, pînă la sărbători, căutînd un acordeo-nist, pe Stan Tores, alias Marinică Ciotoi, de care Costi avea nevoie

pentru un spectacol cu Sofia Vi-coveanca la şcoala din Sunnyside, programat între Crăciun şi Anul Nou, am intrat într-un bar al unei sîrboaice în care cînta acesta. Lume peste lume şi acolo. Înghesuială mare. La microfon o altă mare cîntăreaţă, Angela Buciu, cînta de mama focului. Trebuia din cînd în cînd să-şi schimbe garderoba. Nu o putea face decît în toaleta ba-rului – un spaţiu de un metru pe un metru. Nu crîcnea. Se schimba chiar foarte rapid şi venea să cînte pentru grecul care o plătea pentru fiecare cîntec din altă zonă a ţării cu cîte o sută de dolari. În ţară, la concertele pe care astfel de artişti le dau, cer condiţii de lux, cabine cu oglinzi, spaţioase, încălzite, că altfel nici nu se uită. Aici, nu. Dem-nitatea este lăsată deoparte în faţa dolarului. Aşa şi acum, pe podiu-mul de la Golden Pheasant, artiştii nu s-au sinchisit deloc să se arunce în genunchi pentru a culege verzi-şorii, pe care, de fapt, îi obţinuseră căpriţele noastre, care au ciugulit şi ele cîteceva.

Era acolo, abia atunci l-am ob-servat, şi Nedu. Îşi luase o masă mai retrasă. Se distra copios. Urma să-mi povestească zile în şir, de parcă eu n-aş fi fost acolo. Avea darul de a repeta totul de foarte multe ori, înflorind, cum şi mie îmi place uneori, pentru a da credibili-tate poveştilor pe care le spun.

Cît a stat şi privit jocul măştilor,

celelalte obiceiuri de iarnă, Iulius s-a gîndit tot timpul la Alma. Cînd l-am văzut atît de mulţumit, m-am gîndit oare de ce n-o fi luat-o şi pe ea, să o mai scoată din corzile limbii latine cu care se zbătea în

apartamentul din Duane House. Am vrut să-l întreb. Însă nu dis-cutasem niciodată cu el despre ea. Dacă aş fi făcut-o atunci, acest lucru ar fi schimbat situaţia şi cine ştia ce reacţie ar fi avut sau ce mă-suri de tăinuire a Almei ar mai fi luat. Numai el trebuia să o ştie aco-lo, între acei pereţi, între copertele acelei cărţii, pînă în clipa cînd el va decide ce va face cu ea.

Paginile pe care le citise, traduse de Alma, îi încurcaseră rău gîndu-rile. El citise, atunci cînd a aflat des-pre carte, traducerea în engleză a scrisorii lui Johannes Axehielmus, judecător superior al Regatului Sueonilor, asesor, cît şi deja cunos-cuta de dumneavoastră scrisoare a lui Carolus Lundius către Carol al XI-lea. Entuziasmul contempora-nilor judelui suedez din secolul al şaptesprezecelea, la aflarea scrierii unei astfel de lucrări, părea acum total ţinut la dos de Iulius, care do-rea să fie primul care atrage lumii moderne atenţia asupra existenţei unei astfel de lucrări, în care spera să găsească drumul spre impune-rea unei civilizaţii uitate.

Ştiam de ea. Pentru că începea cu o apelare la numele meu. În ace-le momente intrasem în mintea lui Iulius şi ştiam unde-i sunt gînduri-le. Dumnezeu fusese cu mine acum cîteva ore în urmă, cînd m-a salvat din jungla de sticlă şi de nebuni din Manhattan, iar acum mă lăsa în voie să văd poamele grădinii lui în plină activitate. Şi era o grădină destul de bogată şi diversă. Episto-la lui Axehielmus fusese scrisă în 1687, an cînd în Uppsala era linişte, iar, tînărul lui ucenic, întors de mai bine de zece ani de la Padova, unde studiase dreptul, descoperise cîte-va documente legate de Zamolxe, zeu adulat la acele vremuri de sue-oni; legile acestuia stăteau şi atunci la baza justiţiei regatului. Tradusă de Alma suna aşa: Iată strălucirea dumnezeiască din ceruri: Carolus, chip atotputernic al dumnezeirii ca rege pe pămînt, Prea strălucitului bărbat, eruditului Domn Carolus Lundius, profesor de ştiinţe juri-dice şi judecătorului municipal, vechiului meu amic, Sănătate de la Dumnezeu”. Şi cum să nu o fi ştiut, cînd toate cele relatate acolo s-au petrecut sub privirile mele. Şi con-tinua Joannnes Axehielmus, chiar atunci, în mintea lui Iulius Apolsin, care era în afara scheciurilor Stelie şi ale lui Arşinel, de altfel prieteni foarte buni şi oameni de casă, aici la New York: Văd bine că te ocupi de Zamolxis nu fără o mare volup-tate a sufletului; pe Tine, prietene sincer, Zamolxis al nostru, ţinut atît de amar de vreme în întuneric, ba chiar înmormîntat, iatăl acum scos la lumină de Tine şi oarecum din infern. Felicit patria pentru acest fruct smuls întunericului şi te felicit pe Tine pentru strădaniile strălucite depuse, la care mie nu mi-a rămas decît să spun: excepţi-onal şi peste măsură de fertil. T e felicit din toată inima pentru stră-dania pe care ţi-ai dat-o spre a lă-muri acest fenomen şi care nici nu poate fi răsplătită cu toate bunurile şi nici să-ţi ridic slavă cinstitul tău nume îndeajuns. O sortă norocoa-să te-a însoţit, ca să fi putut trata un asemenea subiect demn de toa-tă lauda şi de a-l fi putut comunica în lumea literară, într-un chip atît de fericit. Nevinovăţia să te înso-ţească tot restul vieţii; să te împo-dobească grija sfîntă a dreptăţii şi echităţii; să te însoţească sentinţe-le date de tine cu înţelepciune ju-decătorească, în procesele cele mai dificile, ale căror ratificări mereu să rămînă valide.

Continuare în pag. 13

Gellu

DoRI

AN Cartea de la Uppsala*)

13nr. 34 n aug.-sept. 2013 actualitatea literarăconfluenţe

Continuare din pag. 12

Rămîi sănătos, bărbatule foarte precaut. Mă dăruiesc bătrînei ce-tăţi Uppsala, cu sufletul şi cu scri-sul. Calendele lui Ianuarie A.D. MDCLXXXVI. Avea toate moti-vele să facă tocmai el pasul spre a readuce în atenţia lumii secolului douăzeci şi al aceluia care se apro-pia înţelepciunea unui stîlp al civi-lizaţiei dacice, lăsată de mancurti-zaţii academiei de pe Dîmboviţa în totală uitare, aşa cum o spunea tot timpul. Şi mintea lui fierbea şi se gîndea doar la acea carte, în care spera, ca în celelalte capitole lucru-rile să se limpezească şi să afle mai multe despre învăţatul zeu al da-cilor, îmbrăţişat, ca mare înaintaş al lor, pînă hăt tîrziu şi de nordici. El n-avea de unde şti că acea scri-soare a lui Axehielmus a fost una curtenitoare faţă de asprul jude al Uppsalei, tocmai pentru a scoate de sub acuzare pe un bun amic care intrase într-un păcat în urma căruia au murit două fete minore şi mama lor. Era vorba de Olxaff, care se auto-intitulase Tor. Şi ca să convingă lumea din jur că aşa se numeşte, şi-a botezat cei doi reni pe care i-avea în şopron Tanngjost şi Tanngrisne, cu care nu o singură dată a ieşit în văzul lumii înhămaţi la sania lui, exact ca legendarul zeu al sueonilor. La fel, i-a jupuit cînd a fost cazul, dar aceştia nu s-au mai reîncarnat ca în legendă, ci oasele lor le-au întins cîinii prin curte. Pe cei doi copii înfiaţi de la un orfelinat i-a botezat tot ca în le-gendă, Tjalfe şi Raskva. Pe un alt prieten, uriaş, cu care vîna urşi în pădurile din nord, l-a poreclit, evi-dent, ca-n legendă, Skrimer. Soba şi-o botezase Loke, ca pe focul din legendă, iar capului de pe umeri, unde avea tot felul de gînduri

alergătoare prin toate părţile re-gatului, îi plăcea să-i spună Huge. Străbunicii lui, care îşi îngropase fiica şi nepoata, i-a spus Elle. Ce mai, era întru totul Tor. Însă, în faţa lui Carolus Lunduis nu făcea două parale. Era haimanaua care a ucis trei suflete, două fetiţe şi pe mama lor. Axehielmus, care l-a avut ca student pe Olxaff şi care l-a salvat de la moarte de trei ori, şti-indu-i capacităţile minţii sale, nu-l dorea ars pe rug. I-a jurat acestu-ia că-l salvează. Şi aşa i-a scris lui Carolus Lunduis acea scrisoare, lăudîndu-i lucrarea. Regele ţinea foarte mult la asesorul său. Şi in-fluenţa acestuia în faţa lui Carolus Lundius era decisivă. Şi aşa, din dorinţa de a-i face plăcere lui Carol al XI-lea, care ţinea atît de mult la Joannes, a inclus acea scrisoare la prima sa ediţie dedicată Maiestă-ţii Sale, iar Olxaff a fost iertat, dar izgonit tocmai în sud, undeva prin munţii Carpaţi, unde i s-a pierdut urma. Iulius nu avea de unde şti toate astea şi savura acum, printre gîndurile sale care o luau rău de tot razna, dansul ursului, pe care-l considera venit pînă aici tot din vechime. De fapt credea că acesta s-a născut din Lupul Alb, simbolul dacilor. Făcea oricînd apropieri de acest fel şi topea totul în propria lui credinţă.

Observîndu-mă, de la masa lui, Nedu mi-a făcut semn să vin să iau loc. Era singur. L-am lăsat pe Teofil să admire cu Iulius din acel loc retras spectacolul, şi m-am dus să stau un pic pe un scaun. Prilejul era potrivit. Îmi tremurau încă picioarele de la efortul făcut pentru a ajunge la timp la resta-urant. Nu mi-a plăcut niciodată să întîrzii. Am aflat că a rezervat întreaga masă, adică încă trei lo-

curi în plus, pentru că nu-i plăcea să stea cu nimeni necunoscut în preajmă.. I-am spus că dacă vrea să-l cunoască pe Iulius mai bine, îl pot invita. Fugi, domnule, ce nu-l cunosc eu pe ăsta. Eu sunt aici de aproape treizeci de ani. Cam pe atunci a ajuns şi el aici. A pus mîna pe Astroland, unde vreau să te duc pe dumneata şi pe băieţii din grup, de care m-am îndrăgos-tit pur şi simplu, prin nu ştiu ce miracol, cu inşii lui cu care s-a dus în insule, peste tot, ce nu ştiu eu. Nu, eu vreau să stau cu dumneata. Iar dacă vrea popa să vine, nicio problemă, este invitatul meu. Am plătit patru porţii. Teofil va veni numai dacă Iulius se va plictisi si se va retrage. Oricum, trebuia la miezul nopţii să fie la Harrmony , unde îl va aştepta Eleonora, tî-năra lui iubită. Aşa că Teofil va sta cu noi la masă. Băieţii aveau de toate la regrupare. Dădăluţiu a avut grijă să aibă pe masă vin şi mîncare. Erau fericiţi. Înghesuiau banii prin buzunare. O parte ajun-sese la mine şi la Teofil, pentru a-i împărţi mîine la biserică, aşa cum ne-am înţeles. Am fost convins de acest lucru, că ei ascund banii pe care-i culeg de pe jos, abia a doua zi, cînd am urcat la Nedu, să-i tre-zesc pe cei care dormeau acolo, şi am găsit la uşă, pe dinafară, jos, douăzeci de dolari împăturiţi. Dar ce mai conta. Totul era ca ei să fie mulţumiţi şi pregătiţi sufleteşte de întoarcere, după ce totul se va termina.

Nedu era în al nouălea cer. Mi-a spus că ar fi vrut să o invite pe Co-lette, să vină cu el. Dar pentru că era cu beţivul de Willy, nu a putut. Nu-l suferea. Cum de altfel nu le putea suporta pe femeile care fu-mau. Iar Colette topea două pa-

chete pe zi. Domnule, să-şi lase ea acasă doi copii, o slujbă bună şi să vină aici, unde, ce face, şterge la cur o amantă a lui Onasis, mare sco-fală. Are şi o nepoată, despre care vorbeşte tot timpul. Nu se poate duce să o vadă, că nu mai pupă America…Şi aproape că nu-l mai interesa ce se petrecea pe podium, unde Vali Vijelie bocea de mama focului o manea. Îi trecea cîntecul pe lîngă urechi. Părea chiar foarte necăjit de situaţia lui Colette. Nu-mi place, domnule ca muiere. Dar are un suflet extraordinar. Şi-o do-rise de soţie, se vedea din regretele lui. Trebuia să-i ţin hangul, că al-tfel s-ar fi putut supăra. Şi doream atît de mult să-mi odihnesc picioa-rele. Iar de acolo de unde eram se vedea totul foarte bine. Urmau cei

din grup, cu o urătură. Pe ăştia îi ascult, a spus Nedu. Şi cînd au în-ceput să ure, sala a devenit mută. Lache scotea pe gură versurile unei urături tradiţionale. Iulius a strîmbat din nas cînd a auzit nu-mele lui Traian pomenit în urătu-ră. Pînă cînd şi aici au falsificat, i-a

spus acesta lui Teofil. Şi s-a ridicat şi a plecat. L-am văzut pe Teofil răsuflînd uşurat şi îndreptîndu-se spre masa noastră.

A venit al doilea fel de mîncare. Se apropia miezul nopţii. Cei din grup trebuiau, conform înţelege-rii, să mai evolueze. Teofil mi-a spus că după aceasta, ne vom de-plasa la el, să le urăm pe Liben şi pe Demma, soacra lui. L-a invitat şi pe Nedu. Acesta s-a arătat foarte încîntat. Nu era pentru prima dată cînd intra în casa unui preot orto-dox. Ca adventist, n-ar fi trebuit să o facă. Însă el era mai ecumenic şi chiar ardea de nerăbdare să se dis-treze cot la cot cu noi. Era de prea mult timp aici, încît, a mărturisit că niciodată nu s-a simţit atît de bine ca atunci. Şi n-avea cum să nu se simtă bine, atîta timp cît el era, acolo, la masă, cel care oferea totul. Plătise pentru patru persoa-ne. A mai venit la masă, după ce a evoluat, Dan. Lui Teofil îi trecuse prin cap că l-ar putea converti pe Nedu. Avea nevoie de un om ca el la biserică. I-a spus că-i găseşte o fată. Sunt deja în tratative cu adu-narea, care mi-a găsit deja o con-soartă – a spus acesta. Vreau să o ajut să o aduc aici. Dacă va dori să stea cu mine, atunci, o să trăim fe-riciţi pînă la adînci bătrîneţi, a mai spus acesta, ca în basmele auzite în copilărie, pe care nu le-a uitat.

Cînd am ajuns acasă la Teofil, tehuiţi de nesomn, gălăgie şi bă-utură, Liben ne-a aştepta cu masa plină de cafele. Şi am mai stat aco-lo pînă ce Teofil a spus, gata, este Sfîntu’ Vasile şi peste patru ore ne vedem la biserică. Toţi în haine naţionale.

__________________*) Capitolul 10 din romanul

cu acelaşi titlu, în lucru.

Et in Arcadie egoArcadie Chirşbaum, moldovean sadea (numele îl tră-

dează), a văzut lumina zilei (probabil noaptea) la data de 27 iulie 1941, în localitatea Briceni, judeţul Hotin, Repu-blica Moldova (vă spusei doar că e moldovean).

Prezente la datorie, cele trei ursitoare i-au stabilit iti-nerariul existenţial, astfel că, împreună cu familia, i-a fost dat să „parcheze” în judeţul Timiş, la Făget, oraşul castanilor... necomestibili.

Înarmat cu mens sana in corpore sano, a urmat o facultate de educaţie fizică şi sport, trudind pe ogorul luminii până în 2004, an în care s-a pensionat, lăsând moştenire lumii o bogată corolă de lumini.

Paşii, dar şi mintea-i sănătoasă l-au purtat şi pe me-leagurile literaturii, începând cu 1975.

Existenţialistul Jean Paul Sartre spunea că: „Omul este condamnat să fie liber”. Dar cât de liber puteai fi înainte de 1989? Pentru că umorul este o formă a li-bertăţii interioare, singura pe care ţi-o puteai permite, Arcadie Chirşbaum recurge la el.

Epigrama, fabula, poezia în grai bănăţean devin in-strumentele sale de lucru. După cum mărturisea odată, a recurs la fabulă pentru că este un gen literar „destul de transparent pentru a fi înţeles mesajul şi destul de înci-frat pentru a putea trece de cenzură”.

Epigrama şi poezia în grai fac casă bună cu fabula. Au mers şi merg în continuare mână-n mână. Zice-se că s-a dus comunismul. Comunismul se duce (nu seduce!), metehnele rămân. Politica a devenit un adevărat sport naţional al naivului, mioriticului şi „dracula(nului)” nos-tru popor, care trebuie să aibă în frunte un lider:

„Acuma-ncep să înţeleg,/Alegerile au un rost/Şi Proş-tii noştri îl aleg,/ Pe cel mai Prost!” (Lider). Nu-i nimic dacă alegerea nu a fost din cele mai bune.

Vom purcede la altele şi vom alege rădăcina florilor, floarea buruienilor, la un preţ de superofertă: „Hai la vot plebeu nătâng,/Hai la vot că-i o plăcere,/ Beau, mă-nânc, pe urmă plâng./ Preţul? Patru mici şi-o bere”! (Preţul nostru). Noii aleşi manifestă o grijă deosebită pentru creşterea nivelului de trai al maşinii (defecte) de vot, indexându-le mai tot timpul veniturile: „Nimic nu mă îngrijorează,/Guvernul mare grijă are/Că pensia o indexează,/C-un „Ajutor de-nmormântare!” (Indexare).

Mirc

ea AN

GHEL

călimara, tacâmurile, toba, măgarul, maimuţoiul şi altele, personaje bine alese ale căror istorioare se sfârşesc printr-o sănătoasă morală.

Nu că aş vrea să fac valuri, dar spre argumentarea celor arătate mai sus, voi cita integral istorioara intitulată „Valuri” (pag. 55): „- O să te surp! se-ncrâncena un val,/Izbindu-se cu sete de un mal.../I-e truda vană! Maluri noi în vad/Se iscă-n locul ce-lor care cad./Aidoma ne zbatem noi, ca valuri.../Cât surpă apa,-s tot mai multe maluri!”

Arcadie Chirşbaum este şi coau-tor al mai multor volume colective, ale căror titluri nu le mai înşir aici. Ca un semn al recunoaşterii valorii sale, a fost inclus în volumul V al lui Constantin Toni Dârţu, intitu-lat „Personalităţi române şi faptele lor 1950–2000”, dicţionar întocmit cu sprijinul Academiei Oamenilor

de Ştiinţă din România-Iaşi, Editura Pan Europe, Iaşi, 2003. Întrega sa activitate de până acum a fost lovită de un tzunami de premii I, II, III, acordate la diferite festivaluri (Constantin Tănase, Vaslui. „Mărul de Aur”, Bistriţa, de Epigramă, Reghin şi Timişoara.

Lunga listă continuă cu premiile obţinute pentru poe-zie dialectală, la Bocşa, Uzdin, Chişinău şi altele. Poate cel mai important premiu primit este Premiul „Cartea anului editorial 2006”, Uzdin-Serbia. De asemenea este membru al: Uniunii Epigramiştilor din România, Uniunii Scriitorilor în Grai Bănăţean, cenaclurilor „Ridendo” Ti-mişoara, „Apostrof”, Caransebeş, „George Gârda”, Făget.

Titlul său de glorie este acela că este Membru al Uniu-nii Scriitorilor din Republica Moldova. A fost şi membru stagiar al Uniunii Scriitorilor din România, dar la un pas de fericire s-a ivit o şovăire, aşa că i s-a spus... pas.

Poate nu a corespuns deoarece nu a scris niciun vo-lum biografic dedicat lui Fuego, Pepe, Bahmuţeanu, Ză-voranu... Nu-i nimic! Noi totdeauna am livrat marfă de calitate la export.

M-am cam întins la scris, dar o fac numai o dată la 72 de ani, vă promit solemn (în 27 iulie 2013, Arcadie Chirşbaum a împlinit 72 de ani).

Et in Arcadie ego şi sper că am reuşit că am făcut-o împreună cu cititorii noştri, dacă o fi existând vreunul.

Cum românul este un bun creştin, însăilez un gând creştinesc: „Cu suflet aş munci ardent,/O oră n-aş chiuli mă-car/ De-aş fi ales în parlament/Gro-par!” (Creştinească).

Românul este prin natura fiinţei lui conciliant, răbdător, tolerant şi dă re-pede uitării toate relele (pentru că bu-nele nu i se prea înfăţişează): „Sătul eu de prostie/Şi spiritul de turmă,/Dă-mi Doamne, mă rog ţie,/Alzheimerul din urmă!” (Vreau uitarea).

Moldo-bănăţeanul nostru, Arcadie, membru al Cenaclului „George Gâr-da”, din Făget, a început să se afirme atât în cenaclu, cât şi în revistele „Ori-zont” şi „Flacăra”, iar în anul 1977 este inclus în antologia „Atelier al cercuri-lor literare” (Facla). Debutul în volum se produce după nişte ani, în 1983, cu fabule, titlul „Allegro, ma non trop-po”, Editura Facla, Timişoara. Apoi numărul volumelor sale s-a mărit ver-tiginos precum numărul parlamentarilor în Parlament:

„Redivivus sus scrofa”, fabule, Editura Helicon, Timi-şoara, 1998, „Sperietoarea”, fabule, Editura Nagard, Lu-goj, 2006, reeditată la Societatea „Tibiscus” din Uzdin-Serbia, tot în 2006, „În Braille”, catrene, 2006, „Şoadă-i lumea la Făget” (parcă numai la Făget! - n.a.), poezie în grai bănăţean, ambele, Editura Nagard, Lugoj, 2008, „Ochi în oglindă”, poeme, 2010, „Fabule”, 2011, „Stanţe”, catrene, 2012, ultimele două tot la Editura Waldpress şi „Câteva istorioare la sfârşit cu o mirare”, Editura Euros-tampa, Timişoara, 2013.

O să mă opresc câteva momente la câteva istorioare, mai exact la 21, pentru că atâtea sunt incluse în op. Evident, toate sunt fabule, având încorporate toate ingredientele ce dau gustul picant al genului literar respectiv.

Deşi este oarecum riscant să mai scrii fabulă la aceas-tă oră, scriitorul şi-a asumat acest risc. Amalgamând ta-lentul, vioiciunea spiritului, ironia, satira, umorul rafinat şi spumos, surprinzând momente dintre cele mai im-portante din viaţa unei societăţi româneşti, nu de puţine ori, bolnavă, biciuindu-le cu o plăcere aproape sadică. În speranţa că poate, poate va reuşi să le aplice o corecţie ca la carte. Mă rog, ca la fabulă. Protagoniştii scriiturii sunt sperietoarea, cioara, strâmbă-lemne, oglinda, racii, şo-pârla, crocodilul, iarba, buruiana, ariciul, coala de hârtie,

Convorbiri literareNr. 8 (212) al revistei Convorbiri literare are în Bilioteca

revistei un medalion semnat de Nicolae Grigore Mărăşeanu. Din creaţiile sale poetice am remarcat Ghilotina: “E o sfidare a realului să scrii poezii!//[...] E ca la o conferinţă de presă/ cu multe microfoane/unde un politician spune cimilituri// În urma lui cade o ghilotină/şi un cap retezat cântă la flaut/pe asfalt”. Despre dispariţia marelui cărturar Petru Ursache scriu Gheorghe Grigurcu (Un cărturar, un caracter), Adrian Alui Gheorghe (Profesorul), Adrian G. Romila (Amintirea “magistrului” meu, Petru Ursache) şi Christian W. Schenk (“Ştii ce am visat de când m-am culcat?”), din al cărui sonet reproducem finalul: “Eşti peste tot - bătrâne obosit - /Şi peste tot stau lumi să ţi se-nchine”. Poezie mai semnează în acest număr Dorin Ploscaru, Aurel Ştefanachi, Traian Vasilcău, Lu-creţia Andronic şi Maria Sorina Popa. Paginile de proză sunt semnate de Dimitru Vacariu, Dumitru Augustin Doman, iar Vasile Iancu face un Periplu în lumea cărţilor. Din literatura universală Olimpia Iacob traduce versuri de Natasha Saje, iar Andrei Ionescu îl prezintă pe poetul Antonio Colinas, din care traduce o Invocaţie către Holderlin. Două pagini inedite des-pre Nicolae Labiş semneză Mircea Coloşenco. Iar Constantin Trandafir scrie despre Lucian Vasiliu, Daniel Corbu.

VatraDin nr. 6-7/2013 al revistei Vatra semnalăm poemul

Parcă de Ion Dumbravă: “parcă nici n-am fost/parcă nici nu sunt/lume fără rost/dor fără descânt//parcă nici nu eşti/parcă aş fi altul/vale-i parcă drumul/ce urcă în altul/”. Versuri care parcă se potrivesc cu rândurile semnate la dispariţia lui Alexandru Muşina de către Ion Mureşan, Gellu Dorian, Traian Ştef, Viorel Mureşan, Constantin M. Popa, Emilian Galaicu-Păun, Al Cistelecan, Cornel Ungu-reanu, Florin Iaru, Angela Marcovici, Liviu Ioan Stoiciu, Ovidiu Moceanu, Daniel Vighi, Caius Dobrescu, Dan-Silviu Boerescu, Vasile Spiridon şi Iulian Boldea. Un amplu gru-paj de poezie semnează în acest număr Zeno Ghiţulescu, Ştefan Ciobanu, Livia Lucan-Ajoca şi Emilian Mirea. În timp ce pe uşa deschisă de redacţie intră promiţător tânăra poetă Ioana-Nicoleta Dupu. Cronicile literare sunt semnate de Gheorghe Grigurcu, Kocsis Francisko, Andreea Pop, Ion Buzaşi, Mihai Posada şi Sonia Elvireanu. Într-un remem-ber binecuvenit, Vatra publică poeme inedite de Traian Furnea, de la a cărui dispariţie s-au împlinit 10 ani.

DiscobolulÎn nr. 184-185-186 (aprilie, mai, iunie 2013) al revistei Dis-

cobolul dăm peste Piticii de rouă pe care Andrei Radu i-a mai publicat şi în alte reviste, ca să nu amintim de Actuali-tatea literară. În Piaţa cărţilor, Mircea Stâncel încearcă să ni vândă pe Sorin Mărculescu, Octavian Soviani, Laura Dan şi Radu Niţescu, adăugând comentariului său câte un poem din fiecare. Reproducem din ultimul (desigur, nu cel din urmă) câteva versuri: “bine, bine, dar până la urmă/care-i treaba cu poemul ăsta?/ce te fute pe tine grija, i-am spus,/nu-i ca şi când tu o să fii mai frumoasă/sau eu mai puţin pârlit/dacă ne batem capul cu asta/”. Bine, bine, nici noi nu ne batem capul. Un fragment de roman intitulat Desprinderea de Aphrodita publică Felix Constantinescu, iar poezia este semnată de Ghe-orghe Dăncilă, George Holobâcă, Raul Constantinescu, Raisa Boiangiu, Miron Ţic, Mariana Moga, Alexandru Cazacu, Ma-ria D’Alba, Daniela Ghigeanu şi Ioan Dan Bălan. Nouă ni s-a părut interesant Hotelul medieval al lui Gheorghe Dăn-cilă: “În pofta mea iei chip de castelană şi-n ispitiri cu gestul tău mă chemi/ Magie-i frumuseţea-ţi suverană/Şi ai parfum şi croi din alte vremi/Cetate falnică, medievală/Te ţine şi aş-tepţi s-o cucerim/Şi ca nişte barbari să dăm năvală/La porţile acestui trup sublim/Asemeni nu voi fii cu cavalerii/Ce vin pe cai şi-n grelele armuri/Ci vreau iniţieri în vechi misterii/ Tu ritual şi taină să-mi procuri/Dar un stăpân închide-n ziduri grele/Dulci rotunjimi să nu ajung la ele/”.

AcoladaDin nr.7-8 a revistei Acolada semnalăm pagina de poe-

zie semnată de Alexandru Petria, cronica lui Tudorel Urian la volumul lui Constantin Abăluţă, Tot atât de liber, apărută la Cartea Românească, în 2013, şi interviul Acoladei realizat de Lucia Negoiţă cu Bujor Nedelcovici. Pornind de la o para-

14 lecturi nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Revista revistelor literarefrază după romanul lui Radu Mareş, Deplasarea spre roşu, la rubrica Radar, sub titlul Deplasarea spre negru, Adrian Dinu Rachieru scrie despre cartea lui Ticu Leontescu, “Se poartă negru”, încheind cu constatarea regretatului nostru coleg Constantin Buiciuc: “Ticu Leontescu este un credincios adevărat şi un poet autentic, căutându-se încă (adăugăm), nimbând - prin lirica sa reflexivă, problematică - ostenelile viitoare. Credem în rodnica sa stăruinţă, în energia altruistă risipită, în sinceritatea mâhnirii care îl încearcă. Şi, negreşit, în speranţa sufletului-diapazon de a cuceri liniştea credin-ţei”. Recomandăm articolul lui Nicolae Prelipceanu, intitu-lat Poezie-literatură, din care cităm: “Dacă ar mai fi trăit azi Anişoara Odeanu, cu al său Într-un cămin de domnişoare, ar fi făcut furori, sigur, adaptându-şi căminul la epocă, domni-şoarele alea cu moravurile cele de azi, destul de diferite celor de-atunci, plus tehnica, plus facebook-ul, plus smartfoanele, plus, plus, plus...” şi “cu multişori ani în urmă am nimerit la un mare festival de poezie de la Medellin. Păi, acolo să ve-deţi public la recitalurile de poezie! Era incredibil, parcă nu te-ai fi aflat pe planeta pământ, sau parcă nu te-ai fi aflat în secolul respectiv (era încă douzeci). Ei, dar Medellin e capi-tala drogurilor, o să spuneţi... E, dar din când în când devine şi una a poeziei.” La rubrica Voci pe mapamond, Olimpia Iacob traduce din Lu You, un poet al dinastiei Song, care a scris în jur de 11.000 de poeme, 9000 dintre acestea rezis-tând timpului.

ArgeşRevista Argeş, nr 8 (374) august 2013, publică o cronică

întârziată a lui Nicolae Oprea despre Poeţi-doctori în iposta-ze critice, referindu-se mai cu seamă la Al. Cistelecan, în timp ce Al. Cistelecan scrie despre Revizuire şi revizionism, refe-rindu-se la reexaminarea literaturii postbelice. Poezie sem-nează, în acest număr, Radu Cange (care a împlinit 70 ani), Florian Silişteanu, Luminiţa Cazan şi Daniela Păun, o tânără poetă din Călăraşi, prezentată de Mircea Bârsilă, iar Maria-na Şenilă-Vasiliu scrie despre Delacroix şi marele salt spre modernitate. Un reportaj interesant despre Balcic publică Mihai Barbu. La împlinirea a o sută de ani de când Balcicul a fost declarat pământ românesc, estul reprezintă “o rememo-rare a acelor vremuri fericite puse, fată în faţă cu realitatea de astăzi”. Un lucru interesant, pe care noi nu l-am ştiut şi probabil nici dumneavoastră, este că la sugestia primarului român din Balcic - Octavian Moşescu, primul ministru Nico-lae Iorga a dat o lege pentru împroprietărirea artiştilor. Des-pre operele imperfecte ale lui Nichita Stănescu scrie Mircea Bârsilă, în timp ce Dumitru Augustin Doman comentează romanul Urma, de Adrian Alui Gheorghe.

PlumbNr. 77 al revistei Plumb, debutează cu un articol semnat de

Gheorghe Drăgan şi intitulat Istorie, anapoda... în care autorul “uimit de ceea ce pot scrie unii jurnalişti, care în anul 1989 tră-geau din biberon” constată că pentru aceştia dictatori precum Napoleon, Stalin, Gaddafi, Ceauşescu şi alţii corespund mode-lului de dictator patriot. Articolul este aşezat sub un motto inte-

resant: “Aţi aflat că în URSS pâinea se dă gratis? - Da, dar cu ce preţ?... (fragment dintr-un dialog auzit în restaurantul Capşa, anii 1950).” Am remarcat pagina de lirică universală a revistei, în care Radu Cârneci publică zece sonete de William Shakes-peare, din viitoarea sa carte Mari Poeţi ai Iubirii, care cuprinde 50 de autori celebri din lirica universală.

Nord LiterarÎn Nord Literar, nr. 7-8 (122-123) Daniela Sitar-Tăut

publică prima parte a unui eseu despre Paul Goma, intitulat Istoria unui debut deloc eclatant referindu-se mai cu seamă la primul volum al său, Camera de alături apărut în 1968. De citit pagina de poezie semnată de Ioan Pintea, prezentat în câteva rânduri de Nicolae Steinhardt, dar şi poemele Doinei Petrulescu-Anton, prezentată de Echim Vancea. Proză publică Mircea Pop şi Ion M. Felea, iar Ana Olos traduce din George Elliott Clarke. Nu putem încheia fără a menţiona Jurnalul dinainte de Facerea Lumii, un amplu gupaj de poeme în proză semnat de Ciprian Chirvasiu.

Dacia literarăÎn nr. 9-10 (120-121), septembrie-octombrie 2013, al

revistei Dacia literară, pe care am primit-o în august, găsim probabil ultimul text semnat de Petru Ursache, un fidel colaborator al revistei. La Chestionarul cu accente lu-dice formulat de Lucian Vasiliu răspund de această dată Vasile Andru, Ioana Diaconescu, Adrian Popescu şi Cornel Ungureanu. Câte un poem publică Viorel Bucur (Germa-nia), Marius Grama (Premiul revistei la Festivalul Pornind Luceafărul) şi Ion Maria. Din romanul Legiunea română, Constantin Arcu publică probabil continuarea unui frag-ment apărut în Actualitatea literară. Despre Cartea singurărăţilor, a lui Gellu Dorian, scrie Cristina Chiprian, iar în arhiva lirică întâlnim un poem de B. Fundoianu, din care repoducem o strofă: “Nu-i nimeni în hambare şi în şură./Pustiu. E-o cârciumă aici. Vom cere,/în sticle vechi, cu lacăte la gură,/puţină reverie şi tăcere/”.

Cafeneaua literarăÎn nr. 8/126 al revistei Cafeneaua literară, Virgil Diaconu

scrie despre Festivalul Internaţional de Poezie Art Gothica, des-făşurat la Sibiu în perioada 13-14 iulie 2013, şi publică pe ultima copertă, aşa cum ne-a obişnuit, un interesant grupaj de poeme, din care cităm: “Poate că nu ţi-am spus până acum,/Dar trupul meu a întinerit într-o singură noapte//Eu sunt cireşele pe care le porţi la urechi./Sunt inelul din deget.//Încă puţin şi voi sparge tăcerea/Încă puţin şi îţi voi da foc printre cearşafuri” şi “Dar ea este o lacrimă, mi-am spus,/O lacrimă care s-a oprit din cădere pentru mine.../”. Aura Cristi publică a doua parte a articolului despre securitate şi decimarea elitelor creatoare ale României. La ancheta despre poezia postmodernă, răspund Şerban Foar-ţă, Iulian Grigoriu, Iona Viştea, Emilian Marcu şi Felix Nicolau, care spune “Cred în poezia care nu imită mode şi nu se sincroni-zează de pe o zi pe alta”. Adrian Dinu Rachieru scrie despre Fă-nuş Neagu, iar Ştefan Ion Ghilimescu despre dosarul ultimului roman al lui G. Călinescu. Poezie mai semnează în acest număr Valentin Predescu şi Daniela Varvara.

PoeziaÎn nr. 3 (65) / 2013, al revistei Poezia, (toamnă 2013, sub

genericul “Poezie şi imposibil”) găsim poeme de toate cali-brele, categoriile, “gradele”... “Poeme de”: George Popa (care semnează şi studiul sinonimic), Ion Beldeanu, Nicolae Sîrbu, Veronica Balaj. “Tineri autori”: Cătălin Drăghici, Sorin Lucaci, Viorel Bucur, Laura Ceica. La pag. 59 întlnim şi o poetă făge-ţeancă, laureată a unui premiu naţional, Florina Huzoaica.

Fondul naţional de manuscriseBiblioteca Judeţeană «G. T. Kirileanu» din Piatra Neamţ invită scriitorii români, membri ai Uniunii Scriitorilor din

România, să participe la crearea Fondului Naţional de Manuscrise. În acest scop invităm pe toţi scriitorii din România şi din diaspora să ne ofere cîte 10 – 15 pagini de manuscris (poezie, proză, eseu, reflecţii etc.) care se vor regăsi în colecţiile Bibliotecii «G. T. Kirileanu». De asemenea, solicităm deţinătorilor de manuscrise ale unor autori dipăruţi să aibă bunăvoinţa şi să ne ofere pagini de manuscris (poezie, proză, corespondenţă, jurnal ş.a.), obligîndu-ne să le conservăm şi să le valorificăm spre celebrarea şi promovarea operei şi numelor în discuţie.

Într-o perioadă în care manuscrisul în format clasic este pe cale de dipariţie, înlocuit de forme şi variante electronice, considerăm că amprenta individualităţii fiecărui scriitor trebuie păstrată, conservată şi valorificată prin metode specifice.Biblioteca Judeţeană «G. T. Kirileanu» se obigă să păstreze în bune condiţii manuscrisele, să le valorifice prin expoziţii tematice, aniversare, omagiale, să le promoveze în cărţi, albume, în alte programe documentare.

Numele donatorilor vor fi făcute publice, manuscrisele vor intra în patrimoniul cultural naţional. Adresa la care primim manuscrisele este următoarea: B-dul Republicii, n. 15, Piatra Neamţ, cod poştal 610005, Judeţul

Neamţ.Iniţiator proiect, Adrian ALUI GHEORGHE

director al Bibliotecii Judeţene “G. T. kirileanu” din Piatra Neamţ

Lăsaţi cărţile să vină la mine !

Liliana Rus, Pasărea în lesă, Brumar, MMXIII

Este a treia carte a poetei din Piteşti şi bene-ficiază de un moto adecvat din Sfântul Trifon – „vindecător de prinţese”: „Ia pasărea pierdută şi o du stăpânului tău, Ţarul”. Dar „persona-jele lirice” ale plachetei nu sunt doar păsări,

Remu

s V. G

IoRGIo

NI

copleşească prin abundenţa imaginilor, dar în realitate nu se întâmplă aşa. Iepurele de martie este „Animalul blând” din fruntea volumului actual, urmat de Prinţesa portocalie: „am visat că sânt prinţesa portocalie/ sorbeam dintr-un pahar cu lichid portocaliu//luminile se desfă-ceau încet/ şi era noapte”. Poeta scrie poezii (e firesc, nu?), dar „cele mai frumoase poezii/ au rămas suspendate undeva/ în aer…”

Mihai Amaradia, Poeme pentru cutia ta poştală, Brumar, 2012

Pe Mihai Amaradia nu-l prezintă nimeni, cel mult poemele sale (şi, eventual preferinţa din moto pentru un fragment din „Cântarea cântărilor” a Împăratului Solomon: „Cât

poet - Ioan Barb cultivă o poezie împinsă până la limita suprarealismului. Două sunt liniile de forţă urmate de această poetică: „o poezie cu priză directă la concretul cotidian” şi una „ce se pierde în ritualuri de iluminare”. Ironia îl păzeşte pe poet de a cădea în confesiuni senti-mentale. Şi când beneficiază de o aşa compe-tentă, completă şi doctă prezentare, nouă ce ne mai rămâne alta decât de a exemplifica – ţinând cont, totuşi, de faptul că dl CIS nu suflă o vorbă despre poezia „de inspiraţie religioasă” din al doilea ciclu al volumului, în poeme ca: Legământul cel nou, În ultimul timp Dumne-zeu este mai tânăr, Golgota fără anotimpuri Drumul Damascului sau Orb spre Damasc, pe care-l cităm integral: „agonizez pironit pe nisip/ un înger îmi bate zilnic/ genunchii în

nicicând.”

Iosif Caraiman, Viersuriri din ţara ţara Feneş, Ed. Eubeeea, 2013Un nou şi consistent volum original de

versuri (200 de pagini) publică la vârsta antologiilor prietenul I. Caraiman care, fără să se fi „repatriat” definitiv la Feneş (sat aşezat pe un afluent al Timişului superior), petrece multe zile pe an acolo. Dar – amintindu-ne noi de titlul unui volum de Gabriel Gafiţa, „Iarna e o altă ţară” – Feneşul nu e un sat oarecare, ci un areal de-a dreptul mitic, o patrie poezească în care se nasc „viersuriri”. Întotdeauna Iosu(m) a îmbinat limba cultă cu graiul bănăţean (armenişan), dar parcă în

de frumoşi sunt astăzi paşii tăi, şi sprinteni în sandale”. O spontaneitate şi francheţe a exprimării recomandă de la prima vedere (citire) această poezie: „Ar trebui însă mă vezi, sunt frumos,/ acum nu mă mai deranjează nimic, pentru că mi-am cumpărat cele mai frumoase cămăşi/ fabricate din cele mai frumoase ploi…// Acum pun mare preţ în poeziile mele pe enumerări/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză…// Ar trebui să mă vezi, sunt frumos/ şi mă plimb prin lipsa ta ca un turist încântat/ zâmbind unui oraş senin, bătrân şi cuminte”. Iată un minimalist cu un aer benefic de mitic şi de „vetust”, care poate fi chiar un poet serios. Luat în serios de colegii de generaţie (care se cam recenzează între ei), M.A. este bine primit şi în revista „Cultura” – vezi numărul de pe 3 iulie curent.

Mihai Soare, Gâlceava mea cu Haydn sau Despre romanţa

pentru clopot la patru mâini, Brumar În aceeaşi colecţie de poeţi contemporani, pe

o hârtie de culoarea untului, cu o surprinzătoare prefaţă (în sensul că neanunţată pe coperta interioară) de Mircea Micu şi o prezentare pe coperta a patra de Serafim Cuncea, cartea constructorului Mihai Soare surprinde plăcut de la prima vedere/ citire: „Am pus pe fereastră un nor,/ nu întâmplător îmi alesesem palatul…/ am auzit afară zgomote ciudate,/ degeaba am sărit, eternul mâine,/ cu certitudinile coafate/ lătrase răguşit din câine…” („Constructor fiind”).

Mirela Ispăşoiu, Hami şi domnişoara, Brumar, 2012

Un volum trilingv (română, engleză, franceza) – traducerile nu sunt intercalate, cum se face de obicei, ci repartizate în trei secţiuni, fiecare din ele acoperind o pagină din cuprins. Prezentată (probabil) de trei colegi de generaţie – fiindcă sunt la fel de „cunoscuţi” ca autoarea: Titu Dinuţ, Viorica Stăvaru, Viorica Gligor – Mirela Ispăşoiu are un nume poetic, cu acoperire în conţinutul producţiilor lirice: „Degetele ard/ Coardele lirei adorm/ Sub cer foc de om” (Orfeu). O poezie aforistică, gen haiku, dar aplicată la sensibilităţi şi realităţi româneşti sau general-umane

Ioan Barb, Meditând închis în ochiul ciclopului, Brumar, MMXIII

Prezentată de Al. Cistelecan (ceea ce nu e un lucru „de apucat”…) , cartea confratelui de la Călan este structurată în două secţiunii: Partea I. Momentele cu Brigitte şi Partea a II-a. Rănile încetinirii. Ironic şi tandru - după cum îl găseş-te însuşi ilustrul prezentator, „autoritatea epis-temică” a poeziei actuale, cum îl numeşte un

cuie// amintirile îmi scobesc gândurile/ cu ciocul/ din ochi au mai rămas/ două scoici/ aspiră fiecare picătură/ de întuneric”.

Emilian Mirea, Poemele morţii, Ramuri, Craiova, 2012

Un sorescian discursiv este E. Mirea şi se ia „la trântă”, pe urmele lui, cu marea temă a morţii, realizând mici parabole în versuri, po-eme-metaforă. Mici bijuterii (uneori jucării…) reflexive. Moartea este „mireasa nemăritată”, iubita de care nu poţi fugi – distanţa dintre par-teneri sau prieteni, iscată din lipsa comunicării. Moartea la E. Mirea este tânără şi frumoasă, o vizitatoare la fapt de seară: „despre moarte -/ numai de bine/ este frumoasă şi palidă/ ca o înserare plictisitoare…” Cel mai reuşit poem ni se pare cel de la pag. 53, O crimă nereuşită. Beneficiind şi de un nume poetic (numele însă nu este prin sine generator de poezie) e – încă – un genuin, cum spune şi Mihail Gălăţanu, în prezentarea de pe coperta a patra, celălalt prezentator fiind Horia Gârbea. Nouăzecist ca vârstă biologică, cochetează de mult cu poezia. Poate deveni un poet important, însă trebuie să se mai coacă puţin.

Traian Pintilie, Melancolie, poeme, Ed. Hestia, 2013

Poezia lui T. Pintilie este „lirică, confesivă, sen-timentală, cantabilă” (Rodica Opreanu, pe coper-ta a patra). Este la a patra carte de versuri, fără a-şi trăda înzestrarea, urmându-şi cu alte cuvinte drumul pe autostrada clasicismului. Începând cu al treilea volum, poetul începe să cocheteze şi cu versul alb, poezia sa câştigând în limpezi-me: „Vine, întâmplare de aramă/ Şi alunecă-mi peste frunte/ Împrăştiind râuri de gânduri/…/ Vino şi află/ Cum peşti în adâncuri/ Cu alge pe ochi, suspinând,/ Spintecă dureros apele.” Poet la rândul lui, editorul Lucian Alexiu remarcă (pe coperta III) „melosul/ vocabula eufonică”, „sen-timentalismul dezinhibat”, cheia trubadurescă şi influenţele sonetului petrarchian.

Lorin Cimponeriu, Candele – poeme - , Tipo-Art, oraviţaAmicul orăviţan (acum reşiţean) îşi continuă

drumul desţelenit cu ani buni în urmă în poezie, un modernism aforistic şi metaforic, reflexiv, cu uşoare nuanţe abstractizante. Un lirism diafan, pe care cunoaşterea bărbatului bine care este l-ar putea tăgădui, denega. Urmărindu-i parcursul de pe la începuturi, am putea spune că poetul evoluează perfect egal cu sine, ceea ce poate fi o nota bene, în sensul conturării decise a propriului univers. Dar iată şi câteva mostre din noul volum: „Nu mă mai duc de lângă tine/ Aşa alb cum sunt/ Ochii mei lângă ochii tăi şi-au găsit/ liniştea/ Întunericul

această carte excelează în aceasta. Volumul este împărţit în următoarele cinci cicluri inegale: Şopote (80 pag.), Ultimul vers din Munţii Banatului (40 pag.), ultimele trei fiind mai scurte: ICARAMANiada şi CAINAMARiene, In memoriam şi Postume din ultima beţie. Aplicând tehnica postmodernă a poemului găsit, descoperit întâmplător, I.C. practică titlul memorabil, greu de uitat şi bine grefat pe conţinutul poemului: „poem găsit în casa bătrână”, „copilul din inima versului”, „scrisoare dusă de râu”, „scrisoare de la floarea-de-colţ”, „poem-romanţ”, „poem găsit şi rupt de domnul nuştiucine”, „poem găsit într-un Feneş pierdut”, „dau un poem pentru un cal şi-un AKM”! Sau acest „poem găsit pe muntele har”, din care ne vine să cităm copios, de aceea-l cităm integral: „va muri el…/ de-o parte cei ce rămân/ de alta cei ce pier.// puşi pe balanţă…/ Doamne, de ce/ mai grele suferinţele decât munţii/ înalţă poeţii la cer?”. Sau aceste versuri din finalul „poemului pierdut de doi cuci împietriţi”:”fie-ţi ochii de toamnă pe lume iubiţi,/ de toamnă, de toamnă, de toamnă/ şi de doi cuci în zborul lor împietriţi”.

Alexandru G. Şerban, Leopold Staff, Făurarul slovelor (sonete); Sonete ne-conformiste sau Singur printre poeţi,

Ed. Performantica, Iaşi 2013Iată două cărţi semnate de colaboratorul

nostru, profesorul, traducătorul, dramatur-gul Al. G. Şerban, scoase la aceeaşi editură cu rezonanţă… prerafaelită (sau, mă rog, rezonanţă de performanţă!). Pentru cine nu citeşte cum trebuie, e nevoie să specificăm că prima reprezintă o selecţie din poetul po-lonez Leopold Staff (aflat în… stafful litera-turii contemporane, „Staff completează un loc lăsat gol după plecarea romanticilor şi a poeţilor perioadei pozitiviste”). Volumul de 130 de pagini mai cuprinde un Glosar (ilustrat) de termeni şi nume proprii, cât şi prezentările celor doi scriitori implicaţi: au-torul şi traducătorul. A doua carte - care este de fapt o adorabilă „cărticică” format A6 – cuprinde tot sonete, în număr de 20, însă originale, cel cu care începe cartea („Bu-nicul”), fiind un soi de arbore genealogic al familiei. Alături de cel menţionat, mai re-marcăm: Iubire ascunsă, La cramă, Sonet perfid, Sonet lui Mihai Eminescu. Ilustraţia copertelor, avându-l ca subiect pe filosoful grec Diogene nu este întâmplător.

ci şi alte vieţuitoare de „Sub alte ceruri”: „O libelulă de zăpadă”, „Porumbiţa cea albă”, „O rotire de ciori”, „Cocoşul de cretă” „Femeia insomniilor”(titluri inspirate, cu toatele). Cu toate astea, noi alegem să exemplificăm din po-emul de titlu: „De unde lumina asta, voioasă ca îngerii, Bunule,/ când vocea mea se întoarce/ într-o noapte de decembrie,/ când frica se agi-tă ca o fregată pe mare?/…/ Lumea se învârtea lângă mine/ ca o pasăre curată şi scânteietoa-re/…/ Lumea se învârte lângă mine/ Pasărea mea umblă în lesă”. Cum să descifrăm oare simbolul păsării în lesă, ca pe o frână metafi-zică pentru zbor?... Din fericire, iată că există şi „Duhul vindecător”, un duh vindecător „de oameni şi păsări”.

Gheorghe Vidican, Aspru sângele meu, Brumar, MMXII

O carte „pe invers” (tipărită ca un blocno-tes), aşadar într-un format interesant, volumul bihoreanului G.V. este demn de luat în seamă, nu doar din privinţa prezentării grafice. Spe-cialist în management şi ingineria afacerilor, autorul e un bun specialist şi în managementul cuvântului poetic şi grav. Un poet bun se citeş-te inclusiv din titlurile plachetelor de versuri, cum e şi cazul lui Vidican: Singurătatea can-delabrului, Utopia nisipului, Sărbători vul-nerabile, Rigorile cercului, Tratatul de linişte, Genunchii Tamisei, Fluturi în tranşee, etc. Ca şi George Vulturescu, Gh. Vidican este un poet al virtuţilor spirituale ale ochiului orb, cel care realizează transcenderea privirii: „ochiul din ochiul mamei luminează celălalt ochi sparge sângele meu şoaptele descompun poemele mele în susur celor neauziţi le spune revolta din ochiul mamei picătură roşiatică a nopţii în oglinda proaspăt trezită la viaţă” (OCHIUL). După gustul nostru, aceste poeme sunt parcă puţin prea apăsat suprarealiste.

Dana Catona, Prinţesa portocalie, Brumar, MMXI

Apărută în colecţia Poeţi români contempo-rani şi prezentată de Cornel Ungureanu pe co-perta a patra, cartea Danei Catona ar fi meritat un ecou mai pronunţat la apariţia ei, fiind in-teresantă şi din punctul de vederea al prezen-tării grafice, dar şi al conţinutului. Absolventă a Academiei de Arte Vizuale din Cluj-Napoca, Dana Catona este lector la Facultatea de Arte şi Design a Universităţii de Vest Timişoara, condiţii în care era şii firesc să-şi facă singură coperta cărţii. După debutul cu Iepurele de martie (volum premiat, Ed. Leda, 2008). C. Ungureanu o consideră „un poet al minima-lismului tandru” şi, deşi nu ne imaginăm ce înseamnă exact sintagma, o îmbrăţişăm şi noi, fiindcă sună frumos. În calitate de artist plas-tic, era de aşteptat ca poezia Danei Catona să

15nr. 34 n aug.-sept. 2013 actualitatea literarăcărţi/autori

Am mai primit la redacţie:Ioan Vodicean, Viscol lăuntric, Multime-

dia, Arad, Colecţia în grai bănăţan, 21, Na-gard; Studenţi(me)a văzută de epigramişti, Editura de Vest, Timişoara, 2013.

ISSN 2069 - 1645Revistă a Unirii Scriitorilor din România,

editată de Actualitatea Press,

cu sprijinul Primăriei Municipiului Lugoj

Director: Nicolae SILADE (actualitatealiterara@yahoo.com)Secretar de redacţie: Diana BUCŞA (aid_isa@yahoo.com)Redactori: Ela IAkAB (emyiakab@yahoo.com) Ion MOLDOVAN (ioni_75@yahoo.co.uk)Mircea ANGHEL (anghelmir1@yahoo.com)Redactor şef: Remus V. GIORGIONI (rvgiorgioni@yahoo.com)

Adresa redacţiei: Lugoj, str. Nicolae Bălcescu nr. 6Telefoane: 0256.35.66.26, 0744.575.853

Tiparul: West Tipo International Timişoarae-mail: actualitatealiterara@yahoo.com

web: www.ziarulactualitatea.ro/actualitatea-literaraMaterialele se primesc pe adresa redacţiei

sau pe e-mail: actualitatealiterara@yahoo.comRevista se găseşte la toate chioşcurile de ziare din Lugoj,

în librăriile din Lugoj şi Timişoara şi la chioşcul MNLR Bucureşti

16 meridiane nr. 34 n aug.-sept. 2013actualitatea literară

Orele trec atât de lentşi tu mă vei uita.Timpul stă ridicat în picioare, s-a opritşi s-a aşezat în spatele meu.Mâinile tale au strâns apăÎntre palme.Ninge.Promis fulgilor de neaTimpul goneşte cu apă în braţe.În legământ cu întunericulPământul se dăruieşte somnului de dedesubt.Grea e dăruirea.Ceasul din turn a sunat ora şase.Doisprezece apostoli au dispărut după uşaplămădită din brumăşi şi-au vândut bunurile:pulsul, respiraţia.Dacă mă întorc,Încă îi pot auzi.

După ce vei fi plecat, inima îşi va fi pierdut mireasmacuvintele vor fi şters praful stingher,săruturile se vor fi aşezat pe ramurile timpului,monede şi ochi vor fi căzut risipindu-şi luminescenţape gheaţa vocilor amuţite.După ce fereastra se va întunecaşi loteria zilelelor se va apleca, holbându-se,după un biletstrăvechi, pierdut,oglinda se va scutura de praf,ca să vadă limpede.

SuneteleRotesc un fir de argint.Lasă-l să se încolăcească în jurul lor, lasă-l să se ciubărească în tăcere.Lasă-l să atârne o vremeÎn aerul plin de suflul golului.

Erau morţii cei ce-mi erau atât de aproape.Cum pot supravieţui văzduhuluigol cum sunt ca farfuriile de după cinăcu ochii aţintiţi pe masa care se răstoarnăşi care amuţeşte în răsturnarea ei(se întâmplă în fiecare noapte)!Auzi? Sunt pietrele care-şiVorbesc încet, aproape şoptit,E murmurul liniştit al pădurilor.Sunetul laptelui băut e atât de departeDe auzul nostruÎncât ne-a mai rămasDoar mirarea…

Dăruiesc iubirea mea vântului,dăruiesc iubirea mea paielordin care e făurită pălăria galbenă veche, aruncată la marginea drumuluiîn amiaza fierbinte.În nări,suflul e atât de ascuţit,încât doare când e încăneatins de o altă frunză.

Am cunoscut bărbaţi de toate felurile şi formele posibile,am prefăcut pietre în culori: albastru, purpuriu, gri.Am şi aruncat pietre,şi tot nu se arăta luna imaculată.

Aerul copilăriei meleAu izgonit dimineaţa cu lovituri de piciorşi în pământ au tăiat conturul de umbrăal muribundului care, pentru măreţia sa, ar fi trebuit să nu fie hărăzit morţii.Aerul mistuia încă, de ani şi ani, oroarea aceea,în ţinutul meuruşinea se târa în colţulcelor trei perechi de ochirămaşi în viaţăşi deja noi terori trudeau să se nască,însă, despre acestea, nu ştiam încă nimicpână acum, oricum, până la visul cutruditorii ciudaţi ai absolutuluicare-mi zdrobesc genunchii.

Timp nu există - doar apastăruie în auz, curgândă ori somnolentă,doar apa închide poarta şi ochii,şterge praful aşternut pe drumuri pierduteşi ţâşneşte într-o mişcare ascendentăspre lumi pe care nici în vise absurdenu le-am fi întrezărit.Şi timpul pluteşte ca heliul,Imponderabil, nepângărit,şi ne îmbrăţişează uluitînainte de generoasa lui alunecare în nefiinţă.

Sunt un curcubeu aşternut pe frunze de toamnă,Un cal disperat, istovit de căi străbătute la trap,(săruturile rădăcinilor se lipesc de pulsul meu).Ploaia e plămada visului meu,sunt pământ umed,în timpul nopţii m-am curăţat de păcateşi acumrespir.

Intră luminaca un trandafir singular,alb, fără lacrimi,alb şi plin de ecouri.Strălucesc ca un far în ceaţă,cuvinte şi linişticrescşi se fac una.Îţi aparţin Ţie,ca sufletul de nufăr,ca orhideea, ca zăpada.Sunt a Ta şi a meade atâta iubire,

m-am prefăcut în lumină solară.Un tremur uşoral spaimei de necunoscutmă cuprinde,şi totuşi plec,cu inima deschisă.Acolo,Acolo plecăm toţi,Mari sau mici,Amărâţi sau filfizoni,Binecuvântaţi cu inocenţă.

Trăim ca şi cum am dormine trezeşte doar alarma îndatoririlor,călătorim aici şi acolo,realizăm una şi alta…Somnul nostru e întreupt de griji,de sarcini viitoare,de eterna problemă a banilorşi de dorinţe încremenite în letargie.În apus, meditămla lucruri nefăcute,chipuri nevăzute,cuvinte nespuse…

Prezentare şi traducere de Ela IAkAB

Bronislava VolkováDe origine cehă,

Bronislava Volková a plecat din ţara natală în 1974 şi a trăit în exil.

În 1982 s-a stabilit în Bloomington, USA, unde şi-a construit o strălucită carieră uni-

versitară. E profesor emerit şi şef al catedrei de limbi şi literaturi slave la Universitatea Indiana din Bloomington. A publicat până în prezent zece volume de poezie existenţială şi metafizică, atât în limba maternă (cehă), cât şi în limba engleză. Totuşi, Bronislava Volková

e un cărturar, a scris studii de critică literară, semiotică lingvistică şi literară, a tradus şi a coordonat antologii, scrie cronici de întâmpinare şi eseuri pe teme sociale, literare, filozofice, conduce un centru multimedia destinat exclusiv poeziei. A fost distinsă cu numeroase premii naţionale şi internaţionale, dintre care merită menţionate Premiul de Excelenţă pentru merite culturale deosebite al Societăţii de Arte şi Ştiinţe Praga (2009), Premiul Opera Omnia pentru lirica, dar şi pentru schimbul cultural între popoarele de origine slavă al Sindicatului profesorilor de limbă bulgară (Varna, 2012). În semn de apreciere, o editură importantă din Sofia îi pregăteşte, chiar în această perioadă, un volum de poeme alese, în traducerea lui Dimitar Stefanov, intitulat Eu sunt soarta ta. (Ela Iakab)

n Romanul Urbancolia, de Dan Sociu, va fi tradus în Serbia

Romanul Urbancolia, de Dan Sociu, apărut în colecţia “Ego. Proza” a Editurii Polirom (şi în ediţie digitală), în anul 2008, va fi publicat la B&S Distribucija din Serbia, în 2014, traducere de Danijela Popov Jovanovic. Urbancolia are la bază perioada în care Dan Sociu a lucrat în Botoşani pentru un ofiţer american anti-tero venit în România să inspecteze viitoarele baze NATO. Conceput sub forma unei scrisori către Pascal Bruckner, Urbancolia este un raport comic şi amar despre o ţară în care oamenii nu se iubesc pe sine, cum nu-i iubesc nici pe ceilalţi şi, mai ales, nu-şi iubesc copiii.

n Cărţile Ioanei Nicolaie, traduse în Suedia, Bulgaria şi Serbia

Romanele Cerul din burtă şi O pasăre pe sîrmă, de Ioana Nicolaie, ambele apărute în colecţia “Ego. Proză” a Editurii Polirom, vor fi publicate în traducere în Suedia, Bulgaria şi Serbia. Astfel, ediţia suedeză a romanului Cerul din burtă (ediţia a II-a, 2010, prefaţă de Gabriela Adameşteanu; nominalizat la Eastern European Literature Award), Himlen i mage, va apărea la Editura 10TAL Bok, traducere de Inger Johansson, şi va fi lansată la Tîrgul de Carte de la Göteborg (26-29 septembrie). Versiunea în limba bulgară a romanului va fi publicată în 2015, la Balkani-93 Ltd. Publishers, traducere de Vasilka Aleksova. O pasăre pe sîrmă (2008) va apărea în Serbia, la Publishing House Plato, în 2014, traducere de Danijela Popov Jovanovic.

n Romanul lui Stelian Ţurlea “Îmi ies din minţi” a fost tradus în engleză

Romanul lui Stelian Ţurlea Îmi ies din minţi! a fost tradus în engleză de poeta Ruth O’Callaghan, împreună cu studenţi ai Masteratului pentru Traducerea Textului Literar Contemporan. Intriga alertă a romanului aduce în prim plan câţiva elevi şi studenţi dependenţi de droguri, pe părinţii lor, de cele mai multe ori divorţaţi, la care se adaugă un poliţist, un doctor, un ziarist şi o actriţă şantajată cu fotografii care au surprins-o în timpul unei aventuri amoroase. Personajul cel mai misterios este şeful unei grupări secrete care se ocupă cu vânzarea de „etnobotanice” tinerilor; acesta vorbeşte puţin în text, în vreme ce toate celelalte personaje vorbesc în monologuri lungi la persoana întâi ori a treia. (Lidia Vianu)