CITI}I `n acestnum\r

...Bacovia însă ni s-a părutmicşorat faţă de evaluările dindeceniile trecute, făcute de eseiştitineri, inclusiv de criticul Con-stantin Călin, autorul celei maicuprinzătoare şi nuanţate mono-grafii, despre care Mircea Din-utz, redactorul-şef al revisteiProSaeculum, opina că e o „bi-ografie exemplară”, iar „spiritulcritic este de-a dreptul jubilant”.Istoria critică îl vede ca fiind unautor paradoxal...

...De ce iarăşi Bacovia? Pentrucă, nu se poate concepe o toamnăfără Bacovia, pentru că, Bacoviaeste poetul acestor locuri, iarpoezia lui ne face să simţim dinplin acest anotimp care dă stareade melancolie şi visare; o toamnăcare, ca şi cele dinainte şi ca şicele ce vor urma, va trece la felde repede prin vieţile noastre,lăsând în urmă doar foşnet defrunze şi uneori, amăgiri grele,de plumb...

...Ion Roşu combate cu perti-nenţă versiunea lui George Căli-nescu (preluată de la VasileGherasim) că instalarea luiVasile Eminovici ca dascăl la Că-lineşti a fost „orânduită”de cătreboierul Cârstea de la Costâna,proprietarul unei jumătăţi demoşie din Călineştii lui Cu-parencu...

...În această situaţie, Româniaa refuzat cu demnitate să par-ticipe la împărţirea Cehoslova-ciei, deşi Voloşin, primulministru al Ucrainei Subcarpa-tice ceruse, la 14 martie, alipireaRuteniei la România, acordând,în acelaşi timp, tot sprijinul săurefugiaţilor ruteni, inclusiv fos-tului prim ministru...

...Găsesc aici, în acest volum,un fel de sfredel străpungând untimp ce pare rarefiat, stră-mutându-şi efemeritatea în can-titate materială, contrar feluluiîn care este zugrăvit, uşor ca oaripă de fluture...

Director: Ioan Pr\ji[teanu Anul V, nr. 42, septembrie 2010 Redactor - [ef: Petru Scutelnicu

Aceast\ revista apare sub egida Asocia]iei Culturale „Octavian Voicu“Bac\u

CMYK

2La spectacolul ISTORIEI CRITICE...

4Reflecţii de toamnă,

în cheie bacoviană

1070 DE ANI DE LA

SEMNAREA....

Pre]: 3 lei

6DE la EMINOVICI

la EMINESCU

CMYK

14O nouă carte cu poeme deGeorge Filip...

(...)Tăcerea are literatura ei. Ca şi„pustiul” ori „solititudinea”, ea e o „probă”prin care se verifică înţelepciunea. Mitolo-gia egipteană şi cea greacă, Psalmii, Pildelelui Solomon, Învăţăturile lui Isus Sirah sau,mai încoace, Povestea despre Sindipa filo-zoful şi discipolul s\u arată că, uneori,preţul ei e însăşi viaţa. Prin tăcere se evitărăul; cu tăcerea se trece primejdia. Să taciînseamnă, adesea, rezistenţă, forţă inte-rioară, curaj. Generaţii de exaltaţi şi de gu-ralivi, neputând s-o practice, moderniiomagiază tăcerea cu vorbe strălucite, o glo-rifică. „Seul le silence est grand; tout le restest faiblesse”, declara de pildă, Alfred deVigny „Tăcerea este profundă ca Eterni-tatea”, susţinea, la rândul său, Thomas Car-lyle. „Tăcerea este divină, dar – adaugă el– şi animală şi moartă”. Piere Louys o re-comanda ca mod de viaţă pentru scriitori:„Silence autour de l’homme. Solitude.Fierte...” Dacă la cei vechi nevoia de tăcereera amestecată cu teama, la contemporaniilui Rimbaud, Eminescu [i Nietzsche ea econsecinţa ultimă a unor demersuri în-drăzneţe, neconvenţionale, ale gândirii.Felurile şi motivele tăcerii diferă. Se tace înfaţa inexprimabilului, se tace de nemulţu-mire, se tace din scepticism şi dezgust. „Şide vrei să-ţi deie arta mângâierea ei senină[sfătuia Vlahuţă],/ Ca un pustnic te închideîn odaia ta săracă,/ Şi dorinţelor deşerteporunceştele să tacă:/ Lumea ce ai fostvisat-o neaflând-o nicăirea/ Caută-ţi în tineînsuţi liniştea şi fericirea”. La sfârşitul se-colului al XIX-lea şi începutul secoluluiXX, „o vreme fără metafizică”, simt nevoiade tăcere îndeosebi cei obosiţi, decepţionaţi,epuizaţi afectiv. „Vai, cântece, tăceţi puţin![scrie, deznădăjduit, unul dintre ei]/ Tăceţi,că nu mai am putere/ Să plâng, - şi e paharulplin.../ Repaos sufletul meu cere/ Şi pace,dup-atâta chin.../ Tăceţi, - mi-e sete detăcere...” Abandon, formă de protest, nevoiede „repaos”, tăcerea se opune superficia-lităţii, derizorului, excesului de explicaţii,larmei inutile, trăncănelii.

Bacovia ar fi putut să spună despretăcere, cum a spus şi despre solitudine, cănu şi-a dorit-o, dar că viaţa i-a impus-o. Lael, tăcerea e o trăsătură a nopţii, a „târziu-lui”, a anotimpului, a spaţiilor goale. Încasă, în oraş sau pe câmp, ea înseamnădiminuare a vieţii, oprire, încremenire. Eplină de surprize, iar câteodată dă o emoţievecină cu frica: „Pe strada goală vântulface-un salt,/ Tăcere e în gânduri şi înogrăzi de-asfalt”. Şi: „Tufişele erau pustii.../O tăcere nu se ştie cum a venit, – / Saurespirări oprite...” Înregistrarea ei pre-supune nu numai o acuitate deosebită aauzului („Tăcerea în gol vibrează cu zvon”),vers subtil, comparabil cu „Aud materiaplângând”, dar şi o încordare a celorlaltesimţuri, pentru că, adesea, are adâncimienigmatice şi e, mai curând, „vox neantus”decât „vox vitae”: „Când iar nebun şi bol-nav,/ Prin sanatorii, sau spitale,/ Voi staprivind/ Al vieţii vals/ Şi câte sunt, – ca unadio.../ Prin sanatorii, sau spitale,/ Oricumfără voia mea// Poate voi fi singur./ Apoi,tăcere.../ Ca toamna, un amurg de jale...”Prin contrast cu tăcerea, aproape toate cele-lalte elemente sonore ale mediilor prin caretrece poetul apar amplificate. Trăind înaşteptare, retras, departe de sursele de zgo-mote ale lumii şi într-o vreme cu mai multălinişte decât e acum, Bacovia aude, în-deosebi în Plumb şi în Scântei galbene, casă folo-sesc o vorbă a lui Caragiale, „mon-struos”, dramatic, violent: „Toamna sună-ngeam frunze de metal,/ Vânt./ Prin tăcereagrea, gând şi animal/ Frânt.// În odaie tristsună lemnul mut:/ Poc./ Umbre împrejurîntr-un gol, tăcut,/ Loc.// În van peste foi,singur, un condei/ Frec.// Lampa plânge...

anii tăi, anii mei/ Trec”. Tăcerea e cea carepune în evidenţă scârţâitul coroanelor deplumb, oftatul copacilor, foşnetul frunzeimărunte, sfârâitul (alteori ţârâitul) ploii, sal-turile vântului, [oaptele sinistre. Dar la cân-tecul unei harmonii, la b\ngănitul uneiarme, totul îl tulbură pe Bacovia şi, uneori,i se pare a fi premoniţie sumbră. Categoric,tăcerea îi influenţează felul de a gândi.

Bacovia reprezintă cazul poetului bolnav

de tăcere. Există însă şi o tentaţie a tăceriila el? Desigur, da. Cauzele ei sunt sterili-tatea („Nu câştig/ Nici un gând/ Pentru ascrie”), dominarea în conştiinţă a ideii desic transit... (Pe urmă/ Toate sunt tăceri”),de inutilitate a cuvântului etc. Cu cât poetulînaintează în vârstă şi i se accentuează scep-ticismul (acesta dublat uneori demizantropie), cu atât dorinţa sa de a comu-nica descreşte. Tăcerea e pudoare, retragereîn sine, penitenţă voluntară, gest de deza-probare, opoziţie faţă de trăncăneala obiş-nuită în epocă. Poate şi ceva superstiţie.Complexă, problema interesează atât subaspect psihologic, cât şi artistic. Tăcereaconţine totdeauna un rest neexprimat, mis-terios, care-l incită pe cititor să încerce des-coperirea lui. Astfel, paradoxal, tăcereaadaugă, nu scade. În fine – s-a observat –nu o dată, „tăcerea poatefi şi o formă de reclamă:cumpărătorul se opreşte şila negustorul care nustrigă şi nu-l trage demânecă”. „Modestia” luiBacovia a atras mai taredecât fanfaronada unoradintre contemporanii săi.Autorul Plumbului dăimpresia, aproape tot-deauna, că are mult maimulte de spus decâtspune. Poezia sa (aseme-nea aceleia a lui Trakl)evocă tăcerea, invită latăcere, se ridică dintăcere: ea e excepţia,tăcerea e regula. Negreşit,această tăcere vine nunumai din reticenţe şi in-dispoziţii, ci şi dintr-oatitudine mai profundă,filozofică.

Tăcerea apare ca unimperativ acolo unde „nuobiectul lipseşte cuvântu-lui, ci cuvântul lipseşteobiectului”. „Je ne saitplus parler”, declară Rim-baud, excedat de viziunilesale. După o derapareneaşteptată din realitate,acelaşi lucru îl spune şiBacovia în finalul poemu-lu i „Diminea ţă” : „E

numai vedere... nu mai pot să vorbesc”. Darîn timp ce poetul francez se ambiţioneazăsă noteze inexprimabilul („J’ecrivais des si-lences, de nuits, je notais l’inexprimable”),autorul Scânteilor galbene se opreşte înfaţa lui. El nu trece dincolo de limbaj şi nuse „retrage în inefabil”, pentru a folosi o ex-presie a lui Jean Starobinski. Tăcerea sa escurtă, un şoc, o stare provizorie. De fapt,citind şi recitind poemul, te întrebi ce fel de„vedere” a făcut să explodeze acel „nu maipot să vorbesc”? Ce domină: autoadmiraţia(„încă tot mă iubesc”) sau îngrijorarea(„gândul apasă cu greul său bloc”), extazulsau senzaţia de strivire a funcţiilor intelec-tuale şi psihice? Sau cheia e în strofa medi-ană: „Cum frigul, tremurând ca o veste,/ Totplânge de-al meu şi de-al tău.../ Tot maimult am rămas cu ce este,/ Şi plouă cu-opărere de rău”? Mult mai caracteristică pen-tru Bacovia e însă o altă experienţă – limită,cea a refugiului în subterană, din „Poemăfinală”: „Eu trebuie să beau, să uit ceea cenu ştie nimeni/ Ascuns în pivniţa adâncă,fără a spune un cuvânt/ Singur să fumezacolo, neştiut de nimeni// Altfel, e greu pepământ...” Tăcerea e aici un mod deamorţire a creierului şi de anulare a memo-riei, de interdicţie şi autocenzură. Bacoviaspune în felul său ceea ce Wittgensteinsusţine în ultima propoziţie a Tratatuluilogico-filosofic: „Despre ceea ce nu sepoate vorbi să se tacă”. Dar, în ciudahotărârii pe care o ia, pricina tăcerii tot e di-vulgată, chiar dacă în termeni generali: „Eutrebuie să plec, să uit ceea ce nu ştie nimeni/Mâhnit de crimele burgheze...” Atitudineasa e contradictorie: pe de o parte, ar vrea sănu se atingă de tabuuri şi să rămână el însuşi„în secret”, pe de altă parte, se plânge căabţinerile de a vorbi îi slăbesc sănătatea:„Paloarea, mutismul minează al meu piept”.Drama nu vine din lupta dintre „a fi saua nu fi”, ci dinspre a spune sau a tăcea. (...)

Constantin C|LIN(*din Dosarul Bacovia II, Ed. Agora, 2004)

BBAACCOOVVIIAA - POETUL BOLNAV DE TĂCERE*

GEORGE BACOVIA

Vals de toamn\

La geamuri, toamna c=nt\ funerarUn vals `ndoliat, [i funerar-Hai s\ vals\m, iubito, prin salon, Dup\ al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica r\sun\ clar~n parcul falnic, antic, [i solemn-Din instrumente jalnice, de lemn,La geamuri, toamna c=nt\ funerar.

Acum, suspin\ valsul, [i mai rar,O, las\-m\ acum s\ te cuprind...-Hai, s\ vals\m, iubito, hohotindDup\ al toamnei bocet mortuar.

A E D

pagina 2 revista ta de cultur\

...”Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un col] sf\r=mat!”...

1. Geografia literară nu credem că vinecu o perspectivă aberantă în receptarea şievaluarea unei literaturi. Într-un eseu criticde acum circa două decenii, inspiratul şi im-previzibilul Cornel Ungureanu argumentafervoarea ce o poate susţine policentrismulcreator într-un concert cultural-literar încare „vocile centrale” şi „opoziţiile re-gionale” se armonizează cu cele din dia-

logul provincie-centru. Sigur că ideea nueste departe de cea a localismului creatorpe care o susţinea cu mai mulţi ani în urmăprestigiosul nostru profesor ieşean Al.Dima. Autorul Istoriei critice apreciazăpersiflant şi minimalizator proiectul şistudiile de geografie literară ale criticuluitimişorean, deşi, fără prea mari exagerări,se poate ajunge până la memorabilul capitoldin Istoria lui G. Călinescu Specificulnaţional, în care, între alte sclipitoaresecvenţe, citim: „Cât despre Caragiale, el ede la marginea de jos a rasei noastre, el e unbalcanic traco-elen. El aduce sensibilitateaexcesivă, iubirea de aglomerare citadină,spiritul critic exagerat, zeflemist, preocu-parea de politică, apetiţia spre o culturalitatemaximă, cunoaşterea de oameni, mimica re-pede, teatralitatea, oratoria.” Aşadar, dinperspectiva specificului naţional există uncentru şi margini, încât privirea nuanţatăpoate distinge, în arealul unei literaturi, şispaţii distincte, ceea ce genialul Călinescua şi făcut. Probabil acest factor a şi dat vi-talitate unor reviste şi grupări literare pre-cum Ateneu, Ramuri, Vatra, Familia, Tomisşi altele; nu mai vorbim de cele din vechilecentre – Iaşi, Cluj, Timişoara etc. Con-tribuţiile acestora la viaţa literatară, celpuţin pentru ultimele vreo cinci-şasedecenii, nu vor putea fi ignorate niciodată.Marii scriitori, autorii ce intră în canon, nuapar din goluri. O istorie literar\, fie ea [icritic\, din care lipsesc s intezele `n cares-ar reflecta policentrismul creator, selipse[te, `n fond, de vehicolul determinantal ideilor literare, de acea componenta cecade, vr=nd-nevr=nd, `ntr-o aplatizare alumii literare, sau `ntr-o raportaremecanic\ a creatorilor adev\ra]i la grupule]e[i publica]ii cultural-literare; s-ar ajunge ast-fel la studierea mai atent\ a literaturiiProvinciei, la redefinirea centrului `n inter-depeden]ele lui cu periferia, receptareamentalit\]ilor locale [i regionale `n plan li-terar [i descentralizare cultural\; adevărul ecă, fără a privi mecanic, geograficul poatestimula originalităţile: Creangă nu puteaapărea pe Calea Victoriei, nici Caragiale laHumuleşti. Studiul acestor interferenţe l-auaşteptat mulţi cititori ai Istoriei critice, daro bună parte au găsit, cu dezamăgire, călipsesc, cvasi-complet, sintezele pentru ge-neraţia ’60, că cele pentru Postmodernismşi Generaţia 2000 sunt expediate, încât, ul-timele câteva sute de pagini, după acea sin-tagmă a unui comentator, pare o culegere demedalioane critice, unele scrise cu talent,dar fără istoricitatea subsecventă. Mariibăcăuani – Bacovia, G. Bălăiţă, autorii detalent ce au confirmat demult – OvidiuGenaru, Calistrat Costin, Petru Cimpoeşu

sunt şi vor fi mereu raportaţi la revista şigruparea Ateneu. Totodată, în aglomerareade la asigurarea/acordarea gloriei întru pos-teritate, constatăm că Ov. Genaru, CalistratCostin şi Sergiu Adam, acesta din urm\mulţi ani redactor-şef şi scriitor de raftulîntâi, abia au pătruns între autorii dedicţionar, ca şi poetul Ion Tudor Iovian,trăitor la catedra lui de profesor secundardin Buhuşi. Nedumeririle se nasc din două-trei direcţii: una tocmai încercăm s-oprezentăm mai sus; alta e că între cei treiscriitori din Bacău şi modeştii autori EugenSuciu (cu două plachete de versuri, ce stâr-nesc ironia chiar a Istoriei critice) şi CălinVlasie (editorul Istoriei critice, care, într-un limbaj descalificant, se arăta deranjatde… Eminescu), dar şi alţi câţiva, suntdiferenţe ca între o vioară şi o veche balamaneunsă de la o uşă. Cât îl priveşte pe RaduCârneci, fiica lui, Magda Cârneci, sigur cănu-i poate ţine locul, nu numai pentru că

„nu şi-a ţinut promisiunea în cărţile urmă-toare”, după debut, dar şi pentru că RaduCârneci a iniţiat reapariţia revistei Ateneuîn 1964 şi a creat peste treizeci de volumede versuri, dintre care Heraldica iubirii şiCântarea cântărilor (parafrază modernă) îlsituează printre creatorii faimoşi de poezieerotică; pe lângă calitatea de „făptuitor decultură”, Calistrat Costin, autorul a opt-sprezece volume de poezie şi proză e apre-ciat de Eugen Simion drept creatorul unor„fantezii lirice şi utopice”, iar LaurenţiuUlici îl remarca drept „o apariţie insolită,relativ frapantă în contextul poeziei con-temporane”. Acelaşi Eugen Simion, criticatent şi echilibrat, sublinia „lirismul delicatşi ceremonios” din poemele lui SergiuAdam, care a condus revista Ateneu şi înanii când, un timp, rămăsese fără sediu pro-priu. Ion Tudor Iovian, cu porniri lirico-tragice dinspre Bacovia şi Baudelaire, esteunul din cei mai puternici creatori dintr-unspaţiu parcă predestinat – Valea lui Ion;Radu Cârneci nu a pătruns nici între „autoriide dicţionar”; pe Calistrat Costin, SergiuAdam şi Ion Tudor Iovian îi găsim pe listarespectivă şi atât, căci statutul „autor dedicţionar” era uşor de asigurat, incluzân-du-i pe o listă.

2. O chestiune de identitate devineadesea evocarea unui spaţiu literar, probabilpornind de la marii creatori: Ipoteşti, Hu-muleşti, Mărţişor ş.a.m.d. Bacăul e asociatinstantaneu cu Bacovia şi puţini se gândescşi la Alecsandri, pe care comunitatea localăl-a inclus în mitologia sa culturală. Alecsan-dri e tratat pe larg (vreo 28 de pagini) şicitat, ori cu trimiteri la indice de vreo sutătreizeci şi două de ori, privit mereu ca unromantic Biedermeier, ca un „fiu al secolu-lui XIX”, precum toţi care „se întorc cu nos-

talgie la trecutul lor familial şi individual.Este epoca prin excelenţă a memorialisticii,a jurnalelor intime şi a scrisorilor, toate re-flectând acelaşi biografism” (p. 250). Înafară de extinderea spaţiului, N. Manolescuapasă şi mai mult ca alţii pe ideea că Mio-riţa îi aparţine bardului de fapt, că spiritulcult şi livresc predomină şi că proza e parteamai trainică, în timp ce dramaturgia conţineinegalităţi de valoare. Sunt remarcate po-emele epice pentru dinamismul lor şi, îngenere, capacitatea lui Alecsandri de aanunţa tonalităţi şi registre poetice noi;analiza pastelurilor se face cu inspiraţie şiaplicat. Bacovia însă ni s-a părut micşoratfaţă de evaluările din deceniile trecute, fă-cute de eseişti tineri, inclusiv de criticulConstantin Călin, autorul celei maicuprinzătoare şi nuanţate monografii, de-spre care Mircea Dinutz, redactorul-şef alrevistei ProSaeculum, opina că e o „bi-ografie exemplară”, iar „spiritul critic este

de-a dreptul jubilant”. Istoria critică îlvede ca fiind un autor paradoxal „pe de oparte, el este cel mai original poet român, însensul că sensibilitatea lui extremă nu poatefi împărtăşită, şi cu atât mai puţin, luată camodel; pe de alta, el este singurul nostrupoet în care simbolismul se regăseşte ple-nar, de la recuzită la retorică afectivă” (p.641). Mai încolo însă, autorul Istoriei cri-tice constată neputinţa şi contradicţiile cri-ticii din interbelic şi de după aceea, înîncercarea de a stabili „un diagnostic”.Astăzi, „defectele poeziei devin calităţi”, iar„lucrul pe care nimeni nu îndrăzneşte să-lspună, avem de-a face cu o poezie pe cât deextraordinară, pe atât de inegală” (p. 641);identificăm chiar şi „autopastişe chinuite.Greşelile de limbă abundă...”; „mare poet,Bacovia nu este decât la debutul său”; „in-tensitatea lirică din Plumb nu putea fi ţinutămultă vreme la acelaşi nivel”. Criticulgăseşte şi câteva capodopere bacoviene,între care Lacustră şi Decembre, totuşi nuacesta e poetul Bacovia, cel perceput de au-torul Istoriei critice şi poate că tentaţiareevaluărilor şi seducţia de a nu repeta pealţi comentatori îi joacă feste prestigiosuluiistoric literar, care, mai încolo, se contraziceparcă, precum Balzac, în evocarea lumilordin uriaşa sa operă: la Bacovia „arta lui teînduioşează ca aceea a unui Van Gogh alcuvintelor şi sonurilor nearticulate” (p.642). Prozatorul G. Bălăiţă, autorul ro-manelor Lumea în două zile şi Uceniculneascultător, este, pe mari porţiuni, un marecreator, care excelează prin convertirea, penesimţite, a aglomerării detaliilor în fantas-tic, alianţa eposului cu parodia, „imaginaţiesatirică” şi „realism vizionar”, cronică rea-listă şi „satiră gogoliană”; G. Bălăiţă esteromancierul cel mai bine receptat de cătreN. Manolescu. Singurul reproş pe care i-lface istoricul literar este că n-a continuattrilogia începută cu Ucenicul neascultătorşi, în general, că n-a mai dat cărţi de prozăartistică. Pentru N. Manolescu, Lumea îndouă zile e un „roman-eveniment”. „De ca-pacul lăzii care e Lumea în două zile,azvârlindu-l în sus, dintre boarfele de totfelul, un demon jovial, îmbrăcat ca unmăscărici, se scăl=mb\ieşte şi ne faceneruşinat cu ochiul.” Oarecum expediatapare prozatorul Petru Cimpoeşu, care s-aimpus rapid, în doar câţiva ani, mai alesdupă ce critica pragheză i-a conferit un pre-miu binemeritat pentru romanul Simion lift-nicul. Interpretările sunt rapide, succinte.Povestea Marelui Brigand (2000) e „unuldin cele mai interesante romane din ultimavreme”, el poate fi „citit şi ca unul poliţist,şi ca o anchetă metafizică”. Simion liftnicule un roman „realist şi comic, dovedind o ex-

cepţională capacitate de observaţie socialăşi psihologică”. (Ce e drept termenii discur-sului critic sunt cam generali). AutorulIstoriei critice n-a cunoscut însă, până laredactarea opusului său, celălalt roman allui Petru Cimpoeşu – Cristina domestica şivânătorii de suflete (2006), adevărat romanpolifonic, calificat de către Dan C. Mi-hăilescu drept (autorul) „Atlet al parodieifabulatorii jubilative şi ambiguităţii ironice(...) ce aruncă peste lumea aiuritoare a rea-lităţii crude, globalizante şi virtuale năvodulcu ochiuri avide ale unei Românii obsedatede conspiraţia planetară, de politica ocultăşi securismul vânătorilor de suflete”. Tot deidentitatea ca reper al geografiei literare(Cornel Ungureanu proiectase o „topografiea literaturii române”) ţin şi autori precumViorel Savin şi Constantin Th. Ciobanu. Ein-au fost incluşi nici în listele „scriitorilorpentru dicţionar” ale lui N. Manolescu, deşiprimul este autorul a vreo 10-15 piese de

teatru, circa zece fiind jucate la teatre dinţară, poezie, roman în versuri şi, recent, unamplu epos despre tragedia colectivizării,primul roman pe tema aceasta din perioadapost-decembristă (cum remarca Eugen Ne-grici) care, sigur, va fi remarcat, precum şiîntemeietor al Filialei Uniunii Scriitorilordin Bacău; celălalt, C.Th. Ciobanu, e de onotorietate unică în felul său: creator şi or-ganizator al celei mai prestigioase mani-festări – Zilele Culturii Călinesciene de laOneşti, de vreo patru decenii şi ceva, redac-tor-şef al Jurnalului literar, dar şi autor alunor volume de poezie, din care insolitulciclu Jurnal itinerant, despre care critica aremarcat „imprevizibila mişcare a lexicu-lui” şi „complicata virtualitate formală”.Totodată editorul de la Aristarc a avut şansaunică de a realiza o ediţie anastatică a Isto-riei literaturii române de la origini până înprezent de G. Călinescu. Eugen Uricaru,autor al câtorva romane solide (Despre pur-pură, Vreme în schimbare, Vladia ş.a.), re-marcabile prin modernitatea tehniciinarative (schimbări de planuri, povestiri înramă, proiecţii în fantastic, flash-back-uri),autor de sorginte băcăuană, tot din grupareaAteneu, rotunjeşte tabloul beletristicii cre-atorilor din arealul băcăuan, de pe poziţiaînsă rezervată de N. Manolescu de „scriitorde dicţionar”.

3. Conştiinţa literară îşi găseşte expre-sia, în bună măsură, în critica şi istoria li-terară, în viaţa revistelor şi a editurilor. Înlumea literară au pătruns istoricii literariAlexandru Piru şi Ion Rotaru, personalităţibăcăuane recunoscute, legate prin existenţăşi activitate publică de Bacău. Istoria cri-tică îl trece pe Al. Piru la „autori dedicţionar”, adică îl scoate cam în afară, însăel se întoarce la indice, energic, de pestetreizeci de ori. Originar din Mărgineni-Bacău, nepot de aromân stabilit în urmă cutrei-patru generaţii, universitar cu carismăşi preferat al lui G. Călinescu, Al. Piru aînzestrat istoria şi critica literară cu câtevacărţi de neocolit: Opera lui G. Ibrăileanu,Viaţa lui G. Ibrăileanu, Panorama dece-niului literar românesc 1940-1950, Lite-ratura română veche (1961), Literaturaromână premodernă (1964), Istoria litera-turii române de la început până azi (1981),Permanenţe româneşti (1978), Valori cla-sice (1978) şi altele. Una dintre marile salerealizări va fi şi reeditarea operei capitale amaestrului său, G. Călinescu, anume Isto-ria. În anii trecuţi, Eugen Simion îi descifrapersonalitatea: „mefient faţă de noilemetode”, cu „stil exact, concentrat, de osimplitate de bun-gust, însoţit de o ironiecordială”, având ca „armă de preţ maliţia”,Al. Piru stabilea „o justă scară de valori”.

(Continuare `n pag. 3)

La spectacolul ISTORIEI CRITICE... a lui Nicolae Manolescu (VI)

În oglinda manolesciană, băcăuanii...

GRIGORE CODRESCU

pagina 3revista ta de atitudine

Cu destinul – Bacovia se încheie seria marilor „inspiraţi” ai liricii universale!

NNOOII AAPPAARRII}}IIII EEDDIITTOORRIIAALLEE

BIBLIOTECA PLUMB

Al. Piru a răzbătut în Istoria critică a lui N.Manolescu abia în lista „autorilor dedicţionar”. Împreună cu Gh. Adamescu, D.Micu şi Ion Rotaru, sunt calificaţi drept „autoride manuale, didactice”, sau cu D. Micu autoride „manuale deghizate”. Este de mirare cumun istoric literar care a excelat prin erudiţie,cuprindere, putere de analiză comparatistică şiprecizie stilistică a putut fi astfel marginalizat.Nici nu e de mirare dacă, într-o paranteză fiezis, talentatul Ion Negoiţescu este executatrece, cu o artă a demolării rarisimă, fiindu-icalificată opera de istoric literar „decepţio-nantă, fragmentară, diletantă, nefinalizată şiextravagantă” (p. 920). În aceste condiţii,zicem că Ion Rotaru a scăpat uşor, fiindu-i ca-lificată opera O istorie a literaturii române(modest titlu!) ca „lipsită de spirit critic şi deoriginalitate”. Autorul, de origine băcăuană,prezintă literatura română de la Ovidiu până laanul 2000 şi include literatura română scrisă înBasarabia, Bucovina, Banatul Sârbesc, Israel,poezia şi proza aromână. Este o imagine unicăşi un efort incomparabil.

Creatorii literari originari din Bacău, sautrăitori pe aici, parcă meritau mai mult în re-flecţiile şi evaluările Istoriei critice a lui N.Manolescu.

4. Constrângerile unei Istorii critice („ladouă mâini”), dar şi „canonice” („canonul seface, nu se discută”), dar şi subiect ivi ta teas-au văzut adesea în dificultate, prob a b i l ,a n a l i z â n d : c o n t e x t u l ş i extraliterari-tatea unor cărţi, raportul dintre grupările lite-rare şi manifestarea unor personalităţi, relaţiafăcută de public şi canonul, elitele şi literatura,dispersia unor forme literare, imprescriptibili-tatea talentului. Tabloul literaturii scrise laBacău sau de către autori cu origine băcăuanăeste bogat şi reprezentat de mulţi alţi scriitori:Doru Kalmuski – romancierul care a refuzat,cu ani în urmă, un premiu important; echiparedacţională de la revista Ateneu care are pres-tigiul ei – criticul de talent Adrian Jicu, criticulde rigoare universitară Vasile Spiridon, ro-mancierul de prestigiu Dan Perşa, poeta de ta-lent Violeta Savu, redactorul-şef CarmenMihalache; Ion Roşu, regretatul autor debalade lirice inconfundabile şi cu un proiect deeminescologie apreciat şi de Petru Creţia;Petru Scutelnicu, Nicolae Mihai şi IonPrăjişteanu, poeţi talentaţi care fac să trăiascărevista Plumb şi cenaclul „Octavian Voicu”;Petre Isachi ce dă viaţă revistei 13 Plus şi uneiedituri de vreo două decenii; Mihai Sabin(Sachter) mort tânăr, un liric şi un ironist dereal talent; Cornel Galben, publicist şi autor alunei avansate istorii a personalităţilorbăcăuane; Ion Fercu, poet şi prozator bineapreciat în ultimii ani; Victor Mitocaru, poet,publicist şi romancier cu notorietate şi alţii, şialţii...

Sigur, o Istorie critică a literaturii (şicanonică) suportă nişte constrângeri pentru anu-şi compromite statutul. Opera lui NicolaeManolescu legitimează totuşi puterea creatoarea lumii literare româneşti din câteva secole, iarîn contemporaneitate trăiesc şi scriu câteva(două?) mii de scriitori "cu carnet”. Mulţi din-tre cei talentaţi sunt băcăuani, iar Filiala Uni-unii Scriitorilor, se ştie, are rolul eideterminant.

În oglinda manolesciană,

băcăuanii...(Urmare din pag. 2)

IIDDEEEEAA BBAACCOOVVIIAA**

Aidoma eului voievodal eminescian,Bacovia a trăit acut aventura pură apoeziei. În panteonul liric românesc seacceptă ca un reper simbolul existenţialBacovia, ivit într-unul din acele mo-mente când „umanitatea e zguduită înadâncuri de vreun cataclism politic, mi-litar sau moral neobişnuit de amplu”,momente în care umanităţii „îi vine îngând sfâr[itul veacurilor” (Henri Focil-lon, Anul o mie), Bacovia este produsulunui astfel de moment. Mitul creatoruluiclădindu-se pe sine, pe d in lăunt ru loperei, îşi are o perfectă ilustrare în po-etul Plumbului. Cu destinul – Bacovia seîncheie seria marilor „inspiraţi” ai liriciiuniversale! Nu încerc în aceste rânduria-mi demonstra afirmaţia, câtă vreme oresimt ca foarte clară.

Poezia este pentru Bacovia o povară,un chin, calvar al unei biologii precare.

Bacovia n-a luptat cu sine sau cu lumea,cum ne place a ne imagina o vocaţie po-etică, el n-a născut poezie din suferinţă,suferinţa i-a fost poezia. Poezia esteaşadar neantul, vagul existenţial cu carezadarnic se confruntă cineva. „Azi numai scriu nimic...” (stihul din Trei nouri)vrea să însemne un refuz, câtă vreme„Ce este important, mereu,/ Pe-aici, caşi-afară” sunt doar nişte „Amiezuri dezile” anoste care „se duc/ Ca o simptomăfugară”. Pare că Bacovia scrie din celmai profund dezgust pentru tot ceea ce-lînconjoară, găsind însă, în anii interbe-lici, înţelegerea cuvenită faţă de dispe-rarea umi l i ţ i lo r v ie ţ i i . Clamândneurastenizat că „nu mai pot să scriunimic” şi scriind totuşi, poetul acesta

avar cu clipele sale de taină, dă o insolităexpresie gratuităţii actului poetic. Protes-tul său apare implicit iar ecourile tardiveşi nedorite, de fapt. Bacovia nu mai arepoftă a „reinventa” poezia, după celăsase în urmă un Eminescu, un Rim-baud sau Lautreamont; el este un resem-nat într-o epocă de criză; pe acest fondde cataclisme totalitare, în numele uneisocietăţi deprimate şi deprimante, poetulare intuiţia tragică a extincţiei univer-sale: „Viaţa-i o melodie funerară” (Marşfunebru) Scepticul nu intră în panică; ac-ceptă totul apatic; izvorul inspiraţiei îieste o necontenită şi necondiţionatăcedare, Bacovia gravează în aqua-forte,atrăgând inconştient în arabescurilecapricioase ale conturelor, o lume despectre în care „clavirul lung gemând”expie la ceas târziu sub atingerile „ne-bunei lăute”, „bruna despletită”, gemând(şi ea!) între făclii” aşteptându-şi căderealugrubă. Bacovia îşi trăieşte drama ca peun modus vivendi, efuziunea îi estestrăină, relatează discontinuu, hipersen-sibilizat la mutaţiile de decor. Colajelesunt stranii, cum stranie apare lumea princare a trecut ca şi anonim. Prea multeclape negre pe clavirul epocii; „claviris-tul” îşi smulge de aici plânsul săupreferat cu arome grele de plumb, cuirizări strident monocrome, violete,cenuşii, tonuri de alb bolnav sângerând,hemoragie perpetuă, ftizică; „cetatea” încare şi-a dus zilele „părea blestemată” şi,într-un atare decor subiectivizat extrem,totul lua nuanţa gândului, putând fioricum, indiferent cum. Cineva, în tre-cut, vorbea de devalorizarea metaforei înmodernitate, de unde necesitatea acelei„reinventări a poeziei”, şi bănuia că„lumea în care a vorbi ar deveni o forţă,într-un înţeles comun, ar însemnaizbânda poeziei”. Valahul Bacovia nucredea într-o asemenea izbândă, şi deaceea glasului său i-a plăcut aşa de multsă tacă, afundânsu-se în mahalalele urbeinatale aidoma unui Mateiu Caragialeotrăvit de venin şi alcooluri ordinare.Sub acest unghi, confesiunea rămâne uncifru sau o farsă care ne place. Invocaţiaşi interogaţia, strigătul justiţiar bacoviannesperând la nimic, adresat neantului,existau în el latent preformat, tragic.

Din audiţia bizară a „materieiplângând” s-a iscat invocaţia bacoviană,delirul arlechinului rătăcitor şi înecat defard, la margini de ev. Semnalele obscureale fiinţei sunt cutremurătoare. Bacoviaîşi surprinde, ca nimeni altul, reacţiile:„Şi mereu delirând/ Pe vreme de toamnă/M-adoarme un gând/ Ce mă îndeamnă:/- Dispari mai curând” (Spre toamnă).Unde? Oriunde! Cuvântul tabu – moarte,poetul nu-l pronunţă; la ce-ar folosi?Cortegiile purtate pe străzi spremorminte nu lasă niciun dubiu – poetulnu se teme de moarte, îi e greaţă de ea,de „mirosul de cadavre”. Singur, „pe po-duri de f ier sol i tare” . Bacovia se

întreabă, după îndelungă aşteptareprintre troiene: „ ...dar ce mai aştept?”

Creatorul acestor intermundii despaimă, ne lasă nouă amara satisfacţie dea găsi răspunsurile suspendate în însuşiapelul fără vreo şansă (din convingereafără speranţă, de un tragism abstract,filogenetic, sobru şi nu lamentabil!)lansat în vacuumul social: „nu mai aşteptnimic, nu voi bate la nimeni”. „Visul” şi„libertatea” devin contrariul lor; singuracertitudine a acestui cosmos erodat esteun vaier penetrant: „Hau!.../ Hau!...” stri-gat sub cupola de gheaţă a înaltului orb.

Succesiunea ciclurilor vitale îi de-clanşează exilatului, în sinea sa, melan-colii severe: „Oh, primăvara, iar avenit...” (Nervi de primăvară). Oftatulacesta încifrează o culpă ascunsă. În ex-clamaţii sau interogaţii, Bacovia estepatetic (Călinescu îi descoperea un „stilal pateticului”) dar lipsit de... patos!Pateticul bacovian este durere. Acele cu-vinte inoperante: „O, vino, odată, măreţviitor” (Poema finală) sau „o, când va fiun cântec din alte primăveri” (Nervi deprimăvară) sunt accese de disperare. In-vocaţiile citate trec prin filtrul altora, ba-coviene în cel mai înalt grad. „O, trebuiesă fie trist departe-n prăpăstii” (Frig),„Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât debine/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni şi detine (...) (Ego), „Vreme de beţie -/ I-auzicum mai plouă,/ Ce melancolie!/ Singur,singur, singur” (Rar), „Oh, plânsultălăngilor când plouă!/ Şi ce enervare pegând! Ce zi primitivă de taină!” (Plouă),„O, statui triste şi dărâmate,// Vise, ah,vise, aici au murit” (Ecou de serenadă).Destinul – Bacovia este auster, ire-ductibil. Profeţiile arhitălmăcitului Co-gito sunt o sentinţă: „Bacovia/ Ţara/Când tace/ Orice cuget” (postuma Stanţăla Bacovia). Despre „fericire” nu poatefi vorba la Bacovia; „un aforism celebru/te face să trăieşti...” (Cogito) este toată

„fericirea” existenţei sale (cu cât de puţinse pot mulţumi aceşti nefericiţi degeniu!). În această totală eclipsă, Ba-covia împlântă postuma întrebare finală:„Până la ziuă/ Cât mai va?” (Complot).Ideea – Bacovia dăinuie într-o ne-dezminţită contestare a prezenţei, a tim-pului, pledoarie pentru neantul interior.

* Pagini din anii ‘70

CalistratCOSTIN

Interior - Casa memorial\

revista ta de cultur\pagina 4

R o m u l u sDan BUSNEA

Frunze galbene, de toamnă cad îngân-durate în calea paşilor mei. Gândul îmi fugeaiurea, urmărit inevitabil în acest anotimp,de poezia inegalabilului Bacovia: ,,Întoamna violetă, compozitori celebri/ Auaranjat un vast concert…/ Pe galbene alei,poeţii trişti declamă lungi poeme-/ E-otoamnă, ca întotdeauna, când totul geme,/Frumos, şi inert”. (Note de toamnă- GeorgeBacovia)

Cu toate acestea, lumea lui Bacovia paresă fi fost una care nu s-a mulţumit doar cunişte entuziasme moderate şi cu plăcerilediscrete ale secolului în care a trăit; pare săfi fost o lume care a făcut să se ridice dinnou – ca un talaz uriaş din înfiorătoareleadâncuri – sentimentul tragic al vieţii, an-xietatea, uneori plină de spaime, teama şicultul morţii, o predilecţie pentru marilefrământări ale inteligenţelor confuze, aleinimilor lipsite de odihnă. O lume care,obosită de atâta echilibru, s-a precipitat cuplăcere în excese, în nesăbuinţă, în dezor-dine; o lume în care pateticul şi nu înţelep-ciunea au guvernat faptele oamenilor. Înfine, o lume, deşi conştientă de drama pro-fundă care stăpâneşte existenţa oamenilor şicare nu a consimţit s-o ignore, s-o di-simuleze, s-o transfigureze, a încercat să otrăiască în toată plenitudinea ei, să o ex-prime sub aspectele ei cele mai evidente,mai izbitoare.

De ce iarăşi Bacovia? Pentru că nu sepoate concepe o toamnă fără Bacovia, pen-tru că Bacovia este poetul acestor locuri, iarpoezia lui ne face să simţim din plin acestanotimp care ne dă starea de melancolie şivisare; o toamnă care, ca şi cele dinainte şica şi cele ce vor urma, va trece la fel de re-pede prin vieţile noastre, lăsând în urmădoar foşnet de frunze şi, uneori, amăgirigrele, de plumb. Toamna e ca o blândă

adiere pentru sufletele triste, părăsite de iu-bire şi speranţă; e un moment de acalmieîntre furtunile pe care viaţa le abate demulte ori asupra noastră, un prilej de medi-taţie, de analiză a evenimentelor ce ne par-curg vieţile, de întoarcere în timp, în specialla anii tinereţii, pe care i-am fi dorit eterni.Din nefericire, trăim într-o prea cruntă rea-litate, ce ne face să uităm că mai există şibucurii mărunte şi unde mediile noastre deviaţă se amestecă convulsiv, aproape con-fuz, ca într-un tablou abstract. Întregpeisajul acestui tablou cu o cromatică şi ex-presivitate aparte, pare a se identifica cudesfăşurarea unui bal universal, acolo undeo lume forfotitoare, aflată în derivă, trăieştecu intensitate maximă o viaţă ce-şi impuneritmul său accelerat şi alternanţele-i diverse.Trăim infernal, într-o lume despărţită deconfruntarea permanentă dintre bine şi rău,dintre chipuri şi caractere diverse, dintreniveluri de cultură, de civilizaţie şi viaţă di-ametral opuse, dintre sărăcie şi opulenţă,gânduri pozitive şi negative, dintre luminăşi întuneric. Parcă suntem din ce în ce mailipsiţi de o anumită stabilitate în atitudineanoastră, în vorbele, dorinţele şi mani-festările noastre.

Vrem să credem că suntem buni şi fru-moşi, dar sufletul nostru capătă deseori,imaginea unui chip hidos ce priveşte cumânie şi e gata să devoreze tot ce-ntâlneşteîn cale. Poate că ar fi bine ca măcar acum,când toamna pare a ne îmblânzisimţămintele, să privim în oglinda sufletuluinostru şi să-l dăm spre o atentă analizăconştiinţei noastre, închipuindu-ne cât defrumos ar fi dacă ne-am convinge de sen-surile adevărate ale vieţii.

Poate că mă pierd prea mult în căutări, îndescifrarea secretelor spiritului, într-un zbu-cium greu de definit mai ales acum, cândtoamna parc\ ne limpezeşte gândurile dupăo vară toridă, atentatoare la sănătatea noas-tră, prin ale sale sufocante zile. Poate că nuar fi rău dacă am acorda mai multă atenţielucrurilor şi faptelor cu adevărat măreţe carese petrec în jurul nostru, ideilor şi în-

văţămintelor transmise prin intermediul cu-vântului scris de atâtea mari personalităţicare şi-au pus sufletul şi spiritul lor înălţătorla picioarele noastre. Reflecţiile acestui în-ceput de toamnă m-au dus cu gândul de laBacovia la Cioran, care spunea: ,,M-amgândit deseori, că drama mea provine dinaspiraţia de a trăi ca toată lumea şi din in-capacitatea, mai curând din imposibilitateamea de a izbuti. De vreme ce nu ştim cât nemai rămâne de trăit, datoria faţă de noiînşine ne cere să facem doar ceea ce ne in-teresează în adâncul fiinţei. Nu căutări: cimai întâi de toate să ne căutăm pe noiînşine. Ce contează ceilalţi! Problemele lor,le vom rezolva din centrul propriei noastrefiinţe, dacă poate cineva să rezolve pro-blemele altuia. De fapt, nimic nu se rezolvăpe lumea aceasta, pentru că nimeni nuîncearcă să ştie unde se află în raport cu elînsuşi”. (Caietul de la Talamanca- EmilCioran)

În acelaşi ton pare a fi şi Antoine de

Saint-Exupery care, anticipându-l pe Cio-ran, vine cu ale sale vorbe măreţe: ,,Să nute-nşeli astfel asupra omului. Cine secunoaşte pe el însuşi? Mergi în tine însuţicătre adevăr, însă spiritul omului esteasemănător ascensiunii pe munte. Tu îi vezi

creasta, ţi se pare că o atingi, dar tu de-scoperi alte creste, alte văi şi alte plante.Cine-şi cunoaşte setea?” O altă personali-tate al cărui nume nu mi-l mai amintesc, darale cărei vorbe am reuşit să le notez în fugaclipei, într-o abordare mai optimistă a vieţii,ne împăca pentru o frumoasă idee: ,,Omulva putea să facă din orice loc de pe pământun loc fără rău; şi totul va fi posibil chiardacă este împins de orgoliu şi de nevoia decunoaştere grandioasă, care nu ţine uneori,socoteala de rău. Eu mă gândesc la unanume loc, care prin artă să contureze fru-mosul universului în piatră, în sunet, înforme şi culoare, sau în construcţia ideii,semnul de grandoare fără limită a omului.Şi aşa cred că rămân credincios legământu-lui meu de început şi mesajului lui Heraclit:din lupta contrariilor, dintre mine şi lume şidin mine însumi să se nască armonia, echili-brul şi împăcarea”. Ce aspiraţii şi gândurisublime! Fără să vreau, cobor din înălţimilespiritului, măcinat de grijile zilei de mâine,de teama că vom continua să ne bălăcim înmizeria imoralităţii, că ne vom duşmăni şine vom face rău în continuare, în disperataluptă pe care o purtăm pentru supravieţuire.Nu vă simţiţi de multe ori că trageţi ca niştesclavi la galere, fără niciun câştig, fără sa-tisfacţia de a fi făcut ceea ce v-aţi fi dorit înviaţă? Şi uite aşa, timpul va trece râzând pelângă noi, aruncându-ne din toamna aurie,în iarna cenuşie: ,,E ziuă şi ce întuneric…/Mai spune să-aducă şi lampa– / Te uită, ză-pada-i cât gardul,/ Şi-a prins promoroacă şiclampa”. (Decembre- George Bacovia)

Şi apoi mă pierd uşor în spaţiul infinit,dar totul nu durează decât o secundă, cevamai lungă. După care totul se sfârşeşte, caşi această minunată toamnă, într-un noiem-brie prefigurat de Topârceanu: ,,Plouă stu-pid…/ Cerul îşi scutură/ Ca dintr-o ciutură/Frigul lichid.// Cârduri de ciori-/ Neagrăpecingine,/ Flori de funingine/ Zboară subnori…/ Plouă perfid. Şi-n doză minimă/ Pi-cură-n inimă/ Neantul acid”. (Noiembrie-George Topârceanu)

Dar încă n-a venit noiembrie, şi asta ebine! Peste tot pluteşte un aer de toamnăplăcut şi înmiresmat, iar eu stau pe gânduri,contemplând bacovian.

Reflecţii de toamnă, în cheie bacoviană

}ară a bătăii de joc şi-a enormităţilor, a parado-xurilor ce frizează ridicolul şi-a formalismului descursură, a ipocriziei cu luciu şi a derizoriului apretat,a cinismului cu botine roşii şi a indiferenţei crase,România, ajunsă într-o situaţie social-politică fărăprecedent în istoria sa, România, mama şpăgii şi-asforilor, mama parveniţilor şi-a impostorilor, Româ-nia, ocupanta locului întâi în Europa (şi probabil şiîn lume!) la analfabetism şi ultima în topul in-teligenţei – şi asta în ciuda mult trâmbiţatei materiicenuşii autohtone (dar iată că, în oglinda europeană,mioriticul chip românesc se vede cu totul altfel!) –îşi dă din nou în petic, punând în praştie, după prin-cipiul „stai aşa, nu mişca!”, prin servantul său, Mi-lică, Ordonanţa 63/2010. Această Ordonanţă-minune– făcută după urechea şi mintea cabinetului şi scrisă,probabil, de cineva care a avut habar, totuşi, de toateliterele alfabetului, pe dezveliţii genunchi turistici aiLenuţei ― are ca ţinţă (cică!) eficientizarea instituţi-ilor publice locale. Ca şi cum Hopa Milică spaima-crizei şi mare mântuitor de buget n-ar fi ştiut căaceste instituţii publice sunt parazitate de tot felul demuhaiele clientelare şi de preafericiţi sinecurişti, deînalte feţe pupincuriste şi de mult prea smeriţi lingăi,de abracadabrante licitaţii şi de contracte umflate cubinecunoscuta pompă balcanică, s-a făcut că plouătorenţial şi-a continuat să bată coasa-n gură şi săfluiere-n direct, „puşca şi cureaua lată”, lăsând înseama administraţiei locale mătrăşirea angajaţilor,aplicând criteriul „că aşa vor muşchii noştri”.

Pusă în operă la Piteşti, această Ordonanţă l-a lăsatpe drumuri, cu numai trei ani înainte de pensie, pescriitorul Virgil Diaconu.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, di-rector al revistei „Cafeneaua literară”, om de culturăşi scriitor important, cunoscut în ţară ― spre deose-bire de creierele luminate ale municipalităţiipiteştene, şi nu numai, nişte celebri anonimi aduşi înjurul ciolanului de bâlciul politic, personaje de care

n-au auzit nici dracu’ şi nici mama dracului ― VirgilDiaconu era foarte eficient în ceea ce făcea. Dovadaacestui lucru este chiar titlul de Fiu al Argeşului, carei-a fost conferit, în anul 2007, de către ConsiliulJudeţean Argeş. Şi fiindcă România este aşa cum amrăstignit-o mai sus, iată că, astăzi, ştabii localipiteşteni îşi hulesc fiul, dându-i flit şi aruncând cuOrdonaţa după el, pe motiv că ar fi ineficient şi risi-pitor. În ţara lui Cremene, acel care, până mai ieri,purta laurii cetăţii pe frunte devine, peste noapte,piaza rea, paria societăţii, cauza tuturor metehnelornaţionale. Şi cum municipalitatea nu poate sta delemn tănase, iat-o că-şi scuipă de trei ori în sân, înconformitate cu prevederile lăutăreşti ale Ordonanţei,şi-şi leagă fiul la stâlpul infamiei ― că doar nu decultură şi educaţie, de învăţământ şi de sănătate arenevoie ţara, ci de bengale inginerii financiare, deinedite numere de iluzionism fiscal, de ample cur-cubeie electorale şi de sprinturi transpartinice menitea aduce îmbogăţirea înainte de ivirea zorilor, de uri-aşe slalomuri legislative, de cumetrii şi hore contra-naturii, de fiţe de Buftea şi de tot felul de neicanimeni care să taie şi să spânzure, după cum vormuşchii lor.

Gata! Guvernu’ lu’ Hopa Milică şi-a Lenuţei dinPleşcoi a făcut săpături adânci şi-a găsit, în cele dinurmă, acţionând pârghiile piteştene, cauza inefi-cienţei administrative şi-a crizei economiceromâneşti: leafa poetului Virgil Diaconu – ea potic-nea, gălbejind până la icter, bugetul. Din pricina einu reuşea secundul-prim-Milică să cauterizeze can-grena naţională şi să pună ţara cu prova-n val.

Probabil că vor urma şi alţi scriitori, şi alţi artişticare vor fi aruncaţi peste bord, fără colac de salvare,întru propăşirea neamului, că doar datorită lor ţara aeşuat în stânci. Şi atunci să vezi cum piese de teatruîn care au fost distribuiţi 8 actori se vor juca numaiîn patru, sub incidenţa bocordonanţei 63.

Să se fi răsturnat, oare, căruţa cu proşti a Europei,chiar aici, pe tarlaua mioritică? La această întrebarene va răspunde, cu siguranţă, posteritatea.

PAMFLET

Peripeţiile Bocordonanţei 63 sau soarta poetului Virgil Diaconu

An

celi

n R

OS

ET

I

“De ce iarăşi Bacovia? Pentru că nu se poate concepe o toamnă fără Bacovia...”

~n ziua 9 sep-tembrie 2010, ora17, Muzeul “IulianAntonescu’” dinBacău, strada 9Mai, a lăsat uşiledeschise Cenaclului’’Octavian Voicu’’,pentru ca iubitoriiliteraturii să ascultedin nou glasulpoeziei.

Tincuţa Horonceanu -Bernevic ş i -a lansat cele două cărţi:Z=mbeşte, copilărie! [i Strigătul ca o punte. Au fost prezenţi membriiai Cenaclului şi ai Uniunii Scriitorilor Filiala Bacău alţi invitaţi şi pri-eteni, colaboratori, cărţile având adresabilitate şi către copii, un numărimportant de părinţi şi copii.

{i-au spus p\rerea despre cele dou\ c\r]i:Calistrat Costin - Poet, prozator şi critic, preşedintele Uniunii Scri-

itorilor, Filiala Bacău;Violeta Savu- poetă, redactor al Revistei Ateneu,Bacău; Petru Scutelnicu - poet, preşedintele Cenaclului “OctavianVoicu”, membru al U.S.R., Mara Paraschiv-prozatoare, membrăU.S.R., Grigore Codrescu- scriitor şi critic literar;

În încheiere, autoarea a mulţumit celor prezenţi şi colaboratorilorsăi, lansând strigătul ca o punte/ pe care ţi-e frică să treci/ mama şitata/ muşcă bucăţi de tăcere/ muzici coboară din cerul gurii/ păsăride piatră/ amuţesc în fereastră/.

Festivitatea s-a încheiat cu un recital susţinut de copii, din versurileautoarei TINCUŢA H.B. Au recitat: Sara Băiţan, Iulia-Florina Focşa,Maria Alexandra Mitrofan, Alin Săndulache, Ştefan Istina, CiprianMurariu, Maria CristinaHoroiu. În ambianţacaracteristică des-făşurării activităţilor decenaclu, au urmatschimburi de impresiiîn zâmbetul copilărieicare trezeşte inimafiecărui adult, caredoreşte să-şi/ îmbracetrupul/ înainte să-l pie-trifice/.

Mara Paraschiv

Lansare de carte:TTiinnccuu]]aa HHoorroonncceeaannuu--BBeerrnneevviicc

Toamn\...

pagina 5revista ta de atitudine

LECTURI

Cel de al doilea volum, intitulat VASLUIITINERARII - 2010 (primul se intitulaVASLUI tradiţionalism...) ne introduce pecăile alese de Ion N. Oprea drept esenţialepentru cunoaşterea adevărului despre acestelocuri. Cel c\ruia îi datorează cele maimulte dintre evidenţele de arhivă este Gh.Ghibănescu care pe "hărţile sale", pe la1887 - 1888, nota: "Ţinutul Vaslui era for-mat din ocoalele Mijlocul, Crasna, Racova,Funduri, Stemnicul sau Vasluiul.". Ele suntprezentate, în continuarea cărţii lui Ion N.Oprea, adevărate documente de arhivă, ilus-trate şi prin "hărţile" realizate de acelaşi Gh.Ghibănescu.

Apoi, satele, comune rurale, încărcate deistorie. Enumerarea cu detaliile necesare în-cepe cu Bereasa, unde "au locuit rudeleapropiate ale Anei Bantaş, mama luiDimitrie Cantemir". Informaţii de ordin ad-ministrativ sunt numeroase: "Cei care ve-neau dinspre Galaţi pe drumul împărătesc"numit şi drumul Galaţilor sau al Bârladului,făceau ultima haltă la Scânteia. MironCostin aminteşte de "drumul cel mare spre

Scânteia" iar Ion Neculce scria că pe aicitrecea "drumul cel mare ce merge la Ţari-grad".

Codăeşti este punct de reper ca număr degospodari, ca avere agricolă, ca păduri, caadministrare şcolară.., "peste 60 cadre di-dactice". Codăeşti - târg şi Codăeşti - sataveau în 1966 o populaţie de 2.669locuitori. Sunt cuprinşi în aceste pagini oa-meni ce s-au remarcat în via]a publică, au-torul cărţii aducând date importante despreei, unele inedite, refăcând astfel imagineaCodăeştiului de altădată. Mai aproape denoi îi găsim pe prof. Emil Racoviţă" înte-meietorul biospeologiei, Neculai T. Trifanşi Anton C. Ciureanu doctori în ştiinţe me-dicale, profesionişti de excepţie în Iaşi,medici care au fost exemple de urmat. Darşi CFR - istul Ion Mitican şi prietenul său,nu mai puţin celebrul Constantin Ostap, au-tori de numeroase cărţi valoroase, imaginiale Iaşilor din vremea tinereţii lor şi a noas-tră. În aceeaşi ordine de idei, Ionel Maftei,face gloria oraşului lor, prin ceea ce a scrisşi publicat. În cartea aceasta descopăr şi fo-tografia şi textul aferent despre NicolaeBusuioc, onorându-mă şi pe mine, foarte re-cent la Pavilion, noua lui pitorească şi in-ventivă aşezare din curtea casei scriitorului,unde invită din când în când prieteni scri-itori de toate vârstele. Ca deţinător al unui,premiu pentru publicistică (1994) acordat

de Revista Cronica, ne ştim printre "croni-cari". Trebuie să amintesc Dicţionarul cuscriitori ieşeni contemporani, ediţiirepetate, cea mai recentă - 2009 (N.Busuioc şi Fl. Busuioc).

Ajunşi la Şurăneşti, azi satul "EmilRacoviţă" ne întâlnim cu trei oameni de şti-inţă importanţi (toţi din acelaşi sat): EmilRacoviţă, Gr. T. Popa şi Emil Condurachi(satul cu trei academicieni). De-a lungulacestui al doilea volum, oamenii satuluisunt cei care, ei înşişi, sau prin fii lor, în-văţătorii şi preoţii locurilor, confirmăconstatarea lui Nicolae Iorga, cum că dinsat vin cărturarii acestei ţări. Satul dinjudeţul Vaslui este exemplificativ. Mono-grafia comunelor este o dovadă a dragosteişi dăruirii oamenilor din aceste ţinuturi -tărâm binecuvântat. Iată un exemplu:"Monografia comunei Tăcuta" (Ştefan C.Ciudin) - pe copertă ştampila "Jud. VasluiPL. Mijlociu".

D-l prof. dr. Ababei Leonid, născut înZăpodeni - Vaslui, a urmat [coala primarăîn satul natal. A fost unul dintre cercetătoriiexemplari în domeniul chimiei, a fost şefulSecţiei de cercetare ştiinţifică a Institutuluide Biochimie generală şi aplicativă a Aca-demiei Române, Filiala Iaşi. Între 1963 -1965 a funcţionat ca asistent superior laCatedra de Biochimie a Universităţii Hum-bollt Berlin. A fost profesorul care, la Iaşi,

m-a onorat cu prietenia sa. Îi port respect şirecunoştinţă. De la Zăpodeni sunt şi case(secolul XVII) la Muzeul Satului din Bu-cureşti, ale căror fotografii sunt reproduseîn cartea lui Ion N. Oprea (vol. II), volumla care ne-am referit si noi pană acum, [icare reproduce pe coperta a IV-a fotografiileregelui Mihai şi ale reginei Ana, avânddedesubt textul lui Dumitru Teofan,supravieţuitor al lagărelor de exterminareruseşti: "Nici un român de aici n-ar facevreun rău Regelui lui. Iar dacă vreunneromân ar încerca să-i facă rău, toţi aceştioameni, tineri şi bătrâni, ar face scuturi dinpiepturile lor pentru Rege."

Mai amintesc de Ştefan Ciobotăraşu, ac-torul de renume, de Valer Mitru la revista"Uzina cu umor" la liceul "Mihail Kogăl-niceanu" din Vaslui, prof. Rubin Bărbuţă,prof. Virgil Cuţitaru, preotul Corogeanu etc.Acest al doilea volum, cu subtitlul: Locuri- oameni - fapte (de la legende şi publicis-tică la istoria locurilor) are şi el o bibli-ografie cuprinzătoare şi un cuvânt înainte,precedat de câteva fraze emoţionante:Închin această carte şi volumele seriei sale,florilor mele: Elenei, soţie, plecată laverdele cerului; copiilor noştri Lucian şiCorneliu, aleselor lor şi ale noastre, Ma-riana - Elena şi Daniela, dar şi nepotuluinostru - Ioana, Elena, Maria şi Alexandru- Marian Oprea.

UN T|R+M BINECUV+NTAT! (II)Io

n H

UR

JUI

N\scut ̀ n 18 septembrie 1950, în Comăneşti, judeţul Bacău.Istoric. Fiul lui Gheorghe, constructor, şi al Corneliei Stoica(n. Sarca). În urma căsătoriei cu această nu doar frumoasă, cişi harnică sălăjeancă din satul Cristolţel, tatăl său a fost dez-moştenit, alungat din casa părintească şi obligat să-şi înjghe-beze propria gospodărie. Condiţiile grele prin care a trecuttânăra mamă s-au răsfrânt şi asupra copilului, ambii îmbol-năvindu-se grav, bolile şi diverse accidente marcându-i toatăcopilăria până la intrarea în clasa I a Şcolii nr. 1 Comăneşti.Ghinioanele nu s-au oprit însă la porţile acesteia, setea lui decarte fiindu-i frântă de o epidemie de gripă asiatică, la doarcâteva săptămâni de la începerea cursurilor trebuind să fie in-ternat, pentru un an şi jumătate, la un preventoriu de copii delângă Hârlău. La 9 ani a revenit pe băncile clasei I, dar situaţiadisperată a mamei, internată mai mulţi ani la spitalul din Galaţişi prin diverse preventorii, precum şi peregrinările tatălui pediferite şantiere de construcţii din Moineşti, Adjud, TârguOcna au făcut ca întârziatul şcolar să-şi poarte de grijă atât lui,cât şi fratelui mai mic. În 1966, tatăl său a luat o hotărâre ra-dicală, vânzând casa clădită cu atâta trudă şi mutându-se laTârgu Ocna, unde îşi găsise un post de pontator pe şantierulcondus de Septimiu Percec. Decizia luată l-a înrâurit su-fleteşte, ataşându-se instantaneu de oraş, aşa cum se întâm-plase şi cu scriitorul Costache Negri, înscris pe frontispiciulLiceului unde avea să urmeze clasele VII-XII. Deşi în celedouă clase de gimnaziu se regăseau majoritatea copiilor eliteioraşului, alegerea tatălui s-a dovedit benefică în toate pla-nurile, tânărul gimnazist şi, apoi, liceean la secţia umană im-punându-se rapid printre vârfurile şcolii, nu doar la învăţătură.A făcut, astfel, parte din cenaclul literar „Incertitudini solare“,coordonat de profesorii Georgeta Angheluţă, DumitruZgăvârdici şi Eugen Salahoru, printre colegii de aicinumărându-se viitorii poeţi Daniela Caurea, Dan Sandu, SandaMoise, doctor în sociologie Ion Boboc, arhitect Liviu Beneaş.a. În perioada 1968-1973 au editat împreună cinci numereale revistei Trotuşul, fiind unul din cei mai activi colaboratoriai acesteia, pentru care a scris de toate, de la notele de călătoriegeografice imaginare la articole despre fauna carpatină, istoriaoraşului, poezie, rebus, curiozităţi şi până la capitole întregidin romanul Cerşetorul milionar. Pentru proză a şi obţinut,de altfel, premiul II (locul I nu s-a acordat) la etapa judeţeanăa Concursului „Tinere condeie“, dar elanul său creator aveasă fie călăuzit în cu totul altă direcţie, aşa că literatura a rămaspe plan secund, cedând locul istoriei. Pasionat de zbor şi deaviaţie încă de copil, a fost silit să renunţe la planoare şi laaeromodelele pe care le construia din cauza sechelelor bolilorşi accidentelor avute, însă cu imaginaţia a zburat până în ne-gura istoriei, de unde avea să scoată la iveală nestemate depreţ, ce au contribuit la mai buna cunoaştere a locului. Fostulresponsabil al secţiunii ştiinţifice a revistei liceului şi-a încer-cat mai întâi norocul la concursul de admitere la Facultatea deIstorie din Bucureşti, dar o controversă la proba orală cu unuldintre profesorii examinatori l-a scos din cursă, astfel încât unan a funcţionat ca profesor suplinitor la Şcoala din Nicoreşti,comuna Pârgăreşti, judeţul Bacău. În 1972 a revenit la ad-mitere, însă la secţia pedagogică a Facultăţii de Istorie-Ge-ografie, fiind admis al doilea la proba scrisă şi al 13-lea pelistă, dar terminând ca şef de promoţie pe ţară, în 1975, cu omedie de 9,96. Preferat al reputaţilor profesori Petre Coteţ,Alexandru Roşu, Achim Popescu, Stelian Brezeanu, ZorinZamfir şi Gheorghe Iscru pentru sârguinţă, inteligenţă şimemoria proverbială, „Faraonul“, cum a fost etichetat de

colegi, a făcut o pasiune pentru cursul de egiptologie, însă amai cochetat şi cu literatura, activând în mai multe cenacluristudenţeşti. În „Solaris“, cel condus de scriitorul Ion Hobana,a citit povestirea Anabasis, despre viaţa culturală studenţeascăpublicând articole în Informaţia Bucureştiului. Ca o alternativăla mai vechea pasiune pentru înălţimi a practicat alpinismul,o suită de alte accidente făcându-l să renunţe şi la această în-deletnicire, însă nu şi la dragostea pentru munte şi natură. Dinmotive familiale a optat, la absolvire, pentru o catedră laŞcoala Nicoreşti, unde va funcţiona până în anul 1983, încondiţii grele de navetă, cu repercusiuni directe asuprasănătăţii, şi aşa şubrede. În aceşti ani, deşi izolat de lumea şti-inţifică, şi-a adâncit cercetările asupra zonei, terminând con-comitent cursurile Facultăţii de Istorie-Filosofie (1980), dincadrul Universităţii Bucureşti, cu o lucrare de licenţă ce a stâr-nit controverse între istoricii vremii: Valea Trotuşului în pe-rioada trecerii de la feudalism la capitalism (1749-1864). Lacele 120 de pagini ce au însemnat, practic, primul contact cuistoria zonei trotuşene, s-au adăugat în ultimele două decenii,

alte câteva mii,unele inserate înpublicaţii se spe-cialitate – Acta Ba-coviensia, AnuarulInstitutului de Isto-rie şi Arheologie„A.D. Xenopol“din Iaşi, Carpica(Bacău), CronicaEpiscopiei Roma-nului şi Huşilor –,ziare şi reviste –Ateneu, Adoles-cenţa, Cartea,Cronica, Curentul,Ecouri, Puls, SareaPământului, Sin-teze, Vitraliu etc. –sau direct în vo-lume. Voluminoasalucrare Localităţide pe Valea Tro-tuşului. Evoluţie is-torică i-a permis,bunăoară, atât

susţinerea, sub coordonarea prof.dr. Ion Tode-raşcu, a concur-sului pentru gradul I în învăţământ, cât şi transformarea ei înDicţionarul istoric al localităţilor trotuşene, cu care a debutatla Editura Aristarc (Oneşti, 1997). Un dicţionar remarcabil, în-tâmpinat extrem de favorabil mai ales de cititori, ceea ce acondus la apariţia altor două ediţii adăugite şi revizuite (1998şi 2002). După transferarea, în 1983, la liceul în care învăţase,devenit între timp Colegiul Naţional „Costache Negri“, şi-acanalizat activitatea de cercetare spre câteva proiecte am-biţioase, denumite sintetic Enciclopedie trotuşeană, Cronolo-gie trotuşeană, Tezaur istoric medieval trotuşean, Dicţionarulistoric al localităţilor trotuşene. La acestea se poate adăugaproiectul unui Muzeu de Istorie, pentru care a adunat deja maimulte materiale, însă fără prea mari sorţi de izbândă, cel puţindeocamdată. A finalizat, în schimb, pe lângă deja amintitulDicţionar, o lucrare de mai mică amploare, Monumente is-torice bisericeşti din Târgu Ocna (multiplicată în 1992, laTârgu Ocna), volumele Istoria oraşului Târgu Ocna din celemai vechi timpuri până la 1918 (Bacău, 1995), retipărit în1999 de Editura Aristarc Oneşti, cu un sumar îmbogăţit cu 134de pagini, şi Istoria ilustrată a oraşului Târgu Ocna, din celemai vechi timpuri până la 1918 (Editura Aristarc, 2003), reed-itat într-o ediţie revăzută şi adăugită cu 100 de pagini la Edi-tura Magic Print (Oneşti, 2009), ghidurile turistice TârguOcna, oraş istoric şi turistic (2002, 2003, 2005, 2006, 2007),

Târgu Ocna, Historic and Touristic Town, Tourist Guite (2003)şi Târgu Ocna, ville historique et touristique, Guide touris-tique (2003) şi pliantele Biserica Buna Vestire (Răducanu),1694; 1763), în 2005, şi Târgu Trotuş 1408-2008 (2008).Corolarul acestor importante contribuţii istoriografice rămâneînsă monumentala Valea Trotuşului. Enciclopedie (EdituraMagic Print, 2006, cu o ediţie adăugită în 2008), prima enci-clopedie din România dedicată unui bazin hidrografic şi unicalucrare de acest gen în literatura europeană de specialitate,salutată încă de la apariţie cu entuziasm şi elogii atât în mass-media, cât şi de către specialişti. Ilustrative în acest sens suntPremiul “Eudoxiu Hurmuzaki” al Academiei Române (2008)şi Diploma de Excelenţă a Filialei Bacău a Societăţii de ŞtiinţeIstorice din România (2006), cu care a fost distinsă, dar şiaprecierile unanime ale cercetătorilor şi specialiştilor românişi străini, care au văzut deja lumina tiparului în prestigioasereviste de specialitate, literare sau cotidiene. Nu mai puţinmonumentalul Tezaur istoric medieval trotuşean (1399-1740),însumând 1250 pagini de informaţii şi documente, îşi aşteaptăîncă tiparul, ca şi manuscrisele lucrărilor de licenţă (ValeaTrotuşului în perioada de trecere de la feudalism la capitalism– 1749-1864) şi de grad (Localităţile de pe Valea Trotuşului.Origine şi evoluţie), precum şi cele ale volumelor Proprietari,proprietăţi şi forme de proprietate pe Valea Trotuşului în EvulMediu (până la mijlocul secolului al XVIII-lea) şi Târgulanilor romantici, Un secol de istorie (1848-1948). Pe lângăactivitatea de la catedră (pe care a coordonat-o între 2000 şi2005 şi o conduce iar din 2007) şi munca de cercetare a activatîn această perioadă în cenaclurile locale, publicând diversemateriale în revistele Ecouri şi Adolescenţa, în secţiunile Aso-ciaţiei „Costache Negri“ din Târgu Ocna, al cărei preşedinteeste din 2002, Fundaţiei Naţionale „G. Călinescu“ din Oneşti,Filialei Bacău a Societăţii de Ştiinţe Istorice din România, înconducerile cărora este membru, ori în diverse alte organismeneguvernamentale, unde este adesea solicitat pentru a-şi ex-pune punctul de vedere avizat despre istoria locului, a realizatfilmul documentar Târgu Ocna, Salzburgul României şi a ed-itat 27 de ilustrate ale frumuseţilor de pe Valea Trotuşului. Înurma unei corespondenţe asidui cu Francis Gueth, conserva-torul general al Bibliotecii Municipale din Colmar (Franţa), aobţinut, totodată, mai multe donaţii de carte pentru bibliotecaliceului, precum şi, în anii 1992 şi 1993, extrase preţioase dinpresa franceză referitoare la România, şi a iniţiat un fructuosschimb şcolar între Liceul „C. Negri“ şi Liceul „AugusteBartholdi“ din Colmar. Recunoscut drept unul din animatoriivieţii spirituale a oraşului şi cel mai do-cumentat istoric al VăiiTrotuşului, a creat un nucleu documentar ce poate sprijinioricând viitoarele cercetări pluridisciplinare despre această im-portantă şi interesantă zonă geografică a ţării. Organizator saupartener în derularea unor proiecte şi activităţi culturale deprestigiu, este o prezenţă constantă în emisiunile posturilor lo-cale şi naţionale de radio şi televiziune (TVR Cultural, TVRInternaţional, TVR Iaşi, Radio Trinitas, One TV), în paginilerevistelor de specialitate şi nu numai, dar a sprijinit concomi-tent şi cercetările unor specialişti şi călugări de la MunteleAthos în România, a făcut, la rândul său, donaţii de carte unorarhive, muzee şi biblioteci din ţară şi străinătate, a sprijinitconstant Primăria Târgu Ocna în demersurile pentru definiti-varea stemei oraşului, identificarea şi clasificarea unor obiec-tive cu valoare de patrimoniu ori conservarea patrimoniuluiistoric existent. Pentru laborioasa şi prodigioasa lui activitatea mai fost distins cu Diploma de “Membru de Onoare” al Aso-ciaţiei Naţionale “Cultul Eroilor” (2007), Diploma de Exce-lenţă a Primăriei Târgu Trotuş (2008) şi titlul de Cetăţean deOnoare al Oraşului Târgu Ocna (2009), dar o răsplată mult maiimportantă este citarea tot mai frecvent\ a cărţilor sale în lu-crări de specialitate, de licenţă, grad şi doctorat, în enciclopediişi pagini web, ce au propulsat Târgu Ocna în centrul atenţieigenerale.

Cornel SIMION

Anivers\ri:

Corneliu Stoica, un istoric al Văii Trotuşului

pagina 6 revista ta de cultur\

Ion COZMEI

Revenind la bunicul poetului, VasileEminovici, acribiosul Ion Roşu stabileşte,pe baza protocoalelor şcolare de la Blaj, cănu Petrea Eminovici este primul descinzătoral Eminovicilor din Blaj în Bucovina, ciVasile Eminovici, fiul lui Petrea şi alAgafiei.

Vasile Eminovici s-a născut la Blaj, înanul 1778, deprinzând slovele pe băncile„şcoalei de obşte”, devenită, începând din1872, Şcoală normală, unde va fi avut caprofesori, probabil pe Ioan Pop, SamuilColtar şi pe ruda sa, Dumitru Rejtar, iar cadirector şi catihet pe cunoscutul corifeu alŞcolii Ardelene, Gheorghe Şincai.

De ce va fi ales în 1804 bunicul poetuluidrept loc al emigrării sale Bucovina?Răspunsul este relativ uşor de dat: pentrucă, spre deosebire de Transilvania, aceastăprovincie, recent alipită la Imperiul Habs-burgic, resimţea în mod acut lipsa ştiutorilorde carte, astfel că un „ citeţ” ardelean îşiputea găsi aici adesea un loc mai bun decâtacasă, ajungând cu ştiinţa sa de carte chiarîn rândul privilegiaţilor, adică al celor scu-tiţi de bir. Cât priveşte alegerea Călineştilorca punct final al acestei aventuri în necunos-cut, ea are un resort şi mai simplu: emi-grantul ardelean găsise aici un loc vacant dedascăl bisericesc. Încă în 1774, recen-sământul lui Rimskii – Korsakov găsea laCălineşti, în rândul privilegiaţilor, doar „1popă”, astfel că Vasile Eminovici, care eradotat pe deasupra şi cu darul cântării, a fostprimit aici cu braţele deschise.

Ion Roşu combate cu pertinenţă ver-siunea lui George Călinescu (preluată de laVasile Gherasim) că instalarea lui VasileEminovici ca dascăl la Călineşti a fost„orânduită”de către boierul Cârstea de laCostâna, proprietarul unei jumătăţi demoşie din Călineştii lui Cuparencu.

În realitate, aşezate pe baze documentareferme, lucrurile arată să fi stat astfel: VasileEminovici soseşte la Călineştii lui Cu-parencu în toamna anului 1804 şi, în urmaînţelegerii cu stăpânii satului, Gheorgheşi Luca, rămâne dascăl la parohie. După in-stalarea în sat, Vasile Eminovici a primit,după obiceiul locului, de la „patronii” Că-lineştilor casă de locuit şi lot agricol din„fondul religionar”, de pe care să-şi ago-nisească cele necesare existenţei. Casaatribuită este cea de la nr. 27, construită de-sigur mai demult cu destinaţia de a slujidrept locuinţă cantorului bisericesc.

Se pare că patronii Călineştilor i-au donatdefinitiv lui Vasile Eminovici casa de la nr.27, căci după moartea acestuia, ea rămânepe mai departe în posesia familiei Emi-novici.

Angajându-se ca dascăl bisericesc,bunicul poetului devine din acel momentunul din oamenii de vază ai satului,deoarece în acele timpuri slujitorii bisericiierau trecuţi printre scutiţii de dări şi de „ro-botă”.

Acum, că pe lângă aceste avantaje evi-dente create de stăpânii satului tânăruldascăl va mai fi primit cândva din parteabaronului Ion Cârstea de la Costâna 4 fălcide pământ, ca danie, nu-i imposibil, devreme ce acelaşi baron va juca un rolesenţial în destinul fiului mai mare aldascălului Vasile Eminovici, anume Gheo-rghe, viitorul căminar. De altfel, în aceeaşiperioadă, baronul Ion Cârstea îl va împro-prietări cu 5 fălci de pământ şi pe preotulNicolae Sevescu de la parohia Călineştii luiCuparencu.

Ion Roşu consultă cu atenţie Conscripţiaasupra tuturor persoanelor din parohia bi-sericii cu hramul Sf. Îngeri din Călineşti şipetreacerea lor, datată 6 noiembrie 1806, şiconstată că la casa cu nr. 27 sunt trecuţi ur-mătorii locatari: Vasile Eminovici – dascăl;Ioana – soţia lui; Agafia – maica lui; Ion –nepotul lui; Elena – mătuşa lui.

Având în vedere aceste evidenţe, IonRoşu conchide definitiv că „întemeietorulramurii bucovinene a strămoşilor poetuluieste Vasile Eminovici, descins în bătăturade la nr. 27 în perioada august 1804 –

noiembrie 1806.După căsătoria cu Ioana Sârghie,

româncă, probabil imediat după orânduireasa ca dascăl în toamna anului 1804, VasileEminovici şi-a îndeplinit cu vredniciefuncţia, iar până la angajarea unui al doileadascăl, nu-i exclus ca bunicul poetului să fijucat, avant la lettre, rolul unui bădiţa Vasiledin Amintirile … lui Creangă.

Ca mai toate familiile româneşti de pevremuri, şi cea a dascălului din Călineşti afost binecuvântată cu o casă de copii, veniţipe lume tot la doi – trei ani, într-un ritmaproape de metronom.

În privinţa numelui şi numărului copiilordascălului au existat de-a lungul timpuluicontroverse în rândul cercetătorilor, în-cepând cu Vasile Gherasim, continuând cuAugustin Z.N. Pop şi Dimitrie Vatamaniucşi sfârşind, în varianta cea mai aproape deadevăr, cu Ion Roşu.

Pe baza Conscripţiilor de la parohia Că-lineştii lui Cuparencu, Ion Roşu stabileştecă în casa de la nr. 27 au venit pe lume ur-mătoarele odrasle:

1.Maria – n. 26 ian. 1807 – d. 31 ian.1875;

2.Elena – n. 23 iunie 1809 – d. 10 febr.1887;

3.Gheorghe – n. 10 febr. 1812 – d. 7 ian.1884;

4.Ioan – n. 14 martie 1816 – d. 21 febr.1877;

5.Ştefan – n. 24 ian. 1819 – d.? 1848;6.Ana - n. 10 oct. 1821 – d. 24 ian.1907;7.Catrina – n. 16 oct. 1824 – d. 5

nov.18978.Iordachie – n. 21 martie 1827 – d. 13

aprilie 1827. În volumul apărut în 1989, Ion Roşu

acordă fiecărei odrasle a dascălului date şicaracterizări inedite, noi însă ne vom în-drepta atenţia, în cele ce urmează, asupra luiGheorghe, tatăl poetului, şi asupra lui Şte-fan, amândoi având legătură directă cu co-muna Dumbrăveni, pe atunci moşia luiConstantin Balş.

Ştiutor de carte acumulată la Şcoala Nor-mală de la Blaj şi iubitor de limbă şi culturăromânească, dascălul Vasile Eminovici vacăuta să ofere fiilor săi (cu excepţia lui Ioan,care rămâne în bătătura de la nr. 27, darocupă în sat diverse funcţii, între care ceade „vornic” şi „epitrop bisericesc”) posibi-litatea de a studia la şcolile vremii, alegândîn cele din urmă, o „şcoală moldovenească”de la Suceava, care avea în persoana unuidascăl Ioniţă un pedagog cu reale aptitudini.

Prin urmare, la 14 ani, adolescentulGheorghe Eminovici din Călineştii luiCuparencu este înscris la „şcoala moldove-nească” de la Suceava, pe care o absolvă,după 3 ani, în mod strălucit. Această starede lucruri atrage atenţia baronului IonCârstea din Costâna, care îl cunoştea îndea-juns de bine pe dascălul de Călineştii luiCuparencu, încă de pe vremea când îioferise, ca danie, 4 fălci de pământ.

În consecinţă, în anul 1829, absolventul„şcolii moldoveneşti” din Suceava este an-gajat ca „scriitoraş” pe moşia boierului dela Costâna. Aici dovedeşte ştiinţă de carte,o bună memorie, chibzuinţă şi îndârjire înmuncă. Despre aceste lucruri află boierulConstantin Balş de la Dumbrăveni, bun pri-eten cu baronul Cârstea.

Astfel că, în anul 1831, îl vedem petânărul Gheorghe Eminovici deja angajat deboierul Balş, mai întâi ca sluger, iar apoi caadministrator al moşiei de la Dumbrăveni.Devine omul de încredere al boierului Balşşi după căsătoria, în anul 1840, cu RalucaIuraşcu, fiica stolnicului de la Joldeşti,primeşte o locuinţă încăpătoare la conaculde la Dumbrăveni.

Agonisind avere în calitate de sluger, darprimind şi o importantă dotă din parteasocrului de la Joldeşti, Gheorghe Eminovicireuşeşte să cumpere, cum se obişnuia peatunci, de la domnitorul Mihail Sturdza,rangul de căminar, domnitorul apreciindu-icu largheţe faptele săvârşite „în slujba pa-trii”. Iată cum suna hrisovul domnesc emisla 12 mai 1841:

„Dumisale Slugerului Gheorghe Emi-novici.

Luând în băgare di samă slujbile ce aisăvârşit patrii în osăbite vremi, dar mai alessupt vremelniceasca cârmuire, noi găsimde cuviinţă aţ face cuvinita răsplătire şi dardupă prerogativa ce avem iată prin acest alNostru Domnesc Decret îţ hărăzim rangul

de Căminar, dându-ţ dreptate a te iscăli şia fi obşteşti cunoscut cu acest rang pentrucare poruncim şi sfatului ca să te treacăprin acturile cârmuirii cu rang de cămi-nar.”Mihail Gr. Sturdza Vv.

Cu o parte din banii de zestre ai Ralucăişi cu cei obţinuţi din vânzarea pământurilorde la Orăşeni, căpătate de la socrul său,Gheorghe Eminovici arendează moşiaDurneşti, desigur, cu gândul de a o cumpăraşi a se stabili acolo. Totodată cumpără şi unrând de case la Botoşani, gard în gard cu alelui Alecu Enacovici, pe Calea Naţională, nr.179, ba chiar şi o cârciumă situată în „târ-gul vechi”, gândind să se pricopsească şi laoraş, printr-o combinaţie cu un MoscuCohos, cu care concesionase accizul bău-turilor spirtoase din ţinutul Botoşanilor.

Dacă vara familia locuia la Dumbrăveni,fără îndoială că pe timpul iernii se muta la

Botoşani, cu atât mai mult cu cât numărulcopiilor creştea văzând cu ochii.

Între timp, prin 1848, s-a ivit pentruGheorghe Eminovici o posibilitate multmai surâzătoare: cumpărarea a 288 de fălcide pământ din moşia Ipoteşti. Astfel,trecând prin instanţe judecătoreşti, împru-muturi şi calcule, căminarul devine proprie-tarul moşiei Ipoteştilor, acontată de laEfrozina Petrino, sora lui Costache Hur-muzachi. Adevărata intrare în posesie se vaface abia în anul 1851, când sunt achitate oparte din datorii, şi atunci s-a dărâmat şicasa veche, nelocuibilă, începându-se con-strucţia casei noi şi a acareturilor în care acopilărit poetul. Dar abia în 1952 se pro-duce mutarea la Ipoteşti şi a mai trecut ovreme până ce şi casa nouă a fost terminată,întreaga familie privind cu bucurie mirificalume a acestor locuri, mai cu seamă Mihaigăsind aici un mediu propice de revenire înmijlocul naturii.

Revenind la Dumbrăveni şi la numeroasafamilie a căminarului, putem admite căprimii şase copii ai familiei Eminovici s-aunăscut la Dumbrăveni, de vreme ce primulcopil, Şerban, a văzut lumina zilei în anul1841, la un an după căsătorie, iar cel de-alşaselea, Marghioala (Maria) este născută înanul 1848.

Este de presupus, ipotetic, că şi cel de-alşaptelea copil al familiei, Mihai, ar fi fostconceput într-o primăvară timpurie tot laDumbrăveni, deşi a fost botezat într-o iarnăgeroasă a anului 1850, la Biserica Uspeniadin Botoşani. Tot aşa, ţinând cont că mu-

tarea propriu-zisă şi definitivă la Ipoteştis-a făcut abia în vara anului 1852, putempresupune, tot ipotetic, că în verile anilor1850 şi 1851 pruncul Mihăiţă ar fi călcatdesculţ, sub privirile ocrotitoare ale Ralucăi,şi pe ţărâna binecuvântată a Dumbrăvenilor.

Este acesta un motiv de mândrie şi de bu-curie pentru locuitorii de astăzi ai frumoaseicomune sucevene, ai cărei edili încearcă săpermanentizeze la Dumbrăveni, la fiecaremijloc de iunie, Festivalul literar-artistic„Mihai Eminescu”.

** *

Cât priveşte pe cel de-al treilea băiat alviitorului căminar, Ştefan, tot Ion Roşuoferă datele cele mai aproape de adevăr. Elinvocă, în acest sens, o epistolă a lui MateiEminescu adresată lui Leca Morariu, datată25 oct. 1923, în care fratele poetului făceaurmătoarele destăinuiri: „Tata a mai avut unfrate, anume Ştefan, pe care îl adusese pelângă sine la Dumbrăveni, dar a murit deholeră. Şi pe acesta îl pictase pictorul adusla Dumbrăveni (neamţul Zigri, adus laDumbrăveni spre a o picta pe Raluca Emi-novici – n.n.), dar a fost în format mai micca pe mama; acest portret îl avea tata înperete în camera lui de culcare. Era maitânăr ca tata, ca şi cel venit pe la el din Că-lineşti şi după pictură nu semăna cu tata.Numai nasul parcă aducea puţin cu al tatei.”

Această epistolă consună cu o alta, tri-misă de astă dată lui Corneliu Botez, încă la23 mai 1909: „Tata a mai avut un frate, maimic ca el, anume Ştefan, a murit şi acestade holeră odată cu Iorgu Iuraşcă (cumnatullui Gheorghe Eminovici – n.n.). Nu semănacu tata deloc, căci era şi el pictat odată cumama, într-un cadru mai mic, şi nu semănacu tata. Era însă mai cărturar decât tata şifoarte glumeţ, îi făcea mare haz lui Balş. Sevedea din portret om cu părul şi musteţelenegre. Umbla ras…”. Fiind, prin urmare,un personaj real al biografiei eminesciene,Ion Roşu îi schiţează următorul profil:

Ştiutor de carte , ca ş i fratele săuGheorghe, ba chiar „mai cărturar” caacesta, după cum ne încredinţează nepotulsău, Matei, Ştefan Eminovici va deprindescris – cititul şi socotitul desigur la aceeaşi„şcoală moldovenească” din Suceava, lacare şi căminarul urmase mai înainte treiclase, cu un anume „dascăl Ioniţă”. Dupăterminarea şcolii, nu se mai întoarce la Că-lineşti, ci părăseşte Bucovina, trecând înMoldova. Dar nu cu scopul de a intra un-deva într-o mănăstire, cum prezumase în1922 Vasile Gherasim, ci, precum ne sugeraMatei, spre a se angaja, pentru început„scriitoraş”, iar mai apoi probabil ca„vătav” pe moşia boierului Balş din Dum-brăveni, unde deja fratele său Gheorgheajunsese „logofăt”, adică „administrator”.

Departe de a fi avut „o fire sfioasă, pre-dispusă la melancolie şi misticism”, cumpresupunea acelaşi Vasile Gherasim, elarată dimpotrivă să fi fost „foarte glumeţ”,amuzându-l, se pare, pe boierul Balş. Dinnefericire, acest flăcău luminos şi plin deviaţă avea să moară tânăr, secerat deholeră.

Într-adevăr, o serie de documente atestăizbucnirea la Dumbrăveni a unei epidemiide holeră în anul 1848, deci putem admitecă şi Ştefan Eminovici îşi va da obştesculsfârşit în timpul acestei epidemii.

De nu s-ar fi stins atât de tânăr (nici 30de ani), e de presupus că flăcăul ar fi reuşitsă se afirme între slujitorii lui Balş, bapoate să urce şi el pe scara boieriei au-tohtone, asemenea fratelui său, căminarul,care trebuie să-i fi slujit în taină de model.

* Comunicare susţinută la 12 iunie încadrul celei de-a treia ediţii a Festivaluluiliterar – artistic „Mihai Eminescu” de laDumbrăveni, judeţul Suceava

DE LA EMINOVICI LA EMINESCU *

SERGIU SECHELARIU*

VIOREL GROSUS.C. HIDROCONSTRUC}IA S.A.

*IOAN CHIRIACSC ROLEX SRL

*DOREL DUMITRU

*NELU HORDIL|

S.C. UNION CONDROM S.A.

S.C. SUNCONFORT SRLDirector ing. D|NU} COJANU

*CONSTANTIN AVRAM

SC CONSIZO SERV. S.R.L.*

VIOREL GHELAS|, IONEL DUMITRUDIREC}IA SILVIC|.

*ION LUPU

*GELU FULGA

Prietenilor revistei PLUMB,MUL}UMIRILE NOASTRE!

“Ion Roşu combate cu pertinenţă versiunea lui George Călinescu (preluată de la Vasile Gherasim)”

pagina 7revista ta de atitudine

Ungaria. De pe autostrada ce aleargăaproape de noi, de la un timp se văd pringeam, altfel de imagini: spaţii îngrijite şi“obositor de curate”, cu verzuri rânduite demâna omului în culturi înfloritoare şi parcăfără sfîrşit.

Nimic nu e lăsat la întîmplare,[i nimic nueste exagerat în intervenţia la microfon a co-ordonatoarei proiectului privitor la civilizaţiasocietăţii din vecinătatea apuseană, (cu ac-cent deosebit pe curăţenie) în momentul in-trării în prima localitate de dincolo de vamă.Pentru început mi se pare ciudată arhitec-tura, fără nici o legătură cu aceea a caselorardeleneşti, aşa cum te-ai fi aşteptat intrîndîn Ungaria.

Total surprinzător faţă de data trecută,când aveam senzaţia că sunt undeva prinAsia, apar texte în engleză şi chiar în câtevasate, firme în limba română. Probabil pentruromânii care locuiesc în localităţile de dupăgraniţă şi care fac naveta la serviciu înRomânia, datorităpreţului foarte bun alcaselor din satele un-gureşti.

Cu scări de accesla şosea şi savanterigole de scurgere,t a l u z u r i l enenumăratelor po-duri ce traverseazăautostrada pe sus,arată de parcă ar fiscoase din aceleaşicutii: ireal de verzipentru suprafeţele înpantă ascuţită şi pen-tru atare destinaţie,par a fi luate dintr-unPraktiker rutier. Lafel gardurile de pro-tecţie pentru zgomotul produs de autostradă,din benzi de bambus împletit-tip grădină.Standardizare căutată de artefacte pentru in-frastuctură, ca un pandant îndelung căutat şibine găsit al vegetaţiei atât de vii, atât de di-verse şi nu mai putin, atît de avute (monoto-nie şi lipsă de imaginaţie…ar zicecârcotaşii!)

În localităţi, îţi ridică privirea, acaparatăde confortul spaţiilor libere dintre gospodăriişi a curăţeniei endemice, platanii cu dansulregal al tulpinilor şi derma ce le cuprinde înîmbrăţişări de catifea argintie.

Din loc în loc, acolo unde localitatea estealături de calea rutiera, te însoţeşte de regulăpe dreapta în direcţia de mers, ca un şarpecenuşiu, pista pentru biciclişti.

Dacă analizezi spaţiile generoase, parc\anume lăsate tihnei privirii, odihnei sufletu-lui şi spiritului naturii, ai crede că eşti un-deva într-o cogemetea ţară!. Păstrândraportul, gândul mă duce spre cîmpiile denord-est ale Ukrainei, de acum trei ani.

Relief plat jucat cu relief vegetal, cîmpiaîşi modulează înţelept şi în complicităţiumane planităţile lăsate de creaţie, ca într-unjoc de-a v-aţi ascunselea al pustei maghiare(şi când te gândeşti ce ţară ne-a fost lăsată,pe care am fi putut să o scoatem în lume sausă aducem lumea să o cunoască, dacă am fiavut pe ce!… )

Tisa înviorează cu grandoarea apei li-niştite şi limpezi, cu vaporaşele şi locuinţelelacustre din coasta Szeghetului, această des-făşurare geografică a întinderilor.

Ca şi acum paisprezece ani (poate nu cuprospeţimea şi setea de libertate a primeiieşiri!), Szegetul, al patrulea oraş ca mărimedin Ungaria, îmi apare ca un oraş cochet,armonios până la limita simţurilor, cu mo-numente de arhitectură veche (gotică desec.XV şi baroce de sec. XVIII) cu PalatulEpiscopal, muzee, Grădină Botanică şi zoo-logică, îmbraţişând Tisa peste ambelemaluri. ~n timp ce străbatem orasul, sunteminformaţi la microfon, de faptul, că estearanjată o întâlnire între noi şi colegii singu-rului liceu cu predare în limba română dinUngaria, dar ziua şi ora nu ne sunt din pă-cate, favorabile. Dacă de pe geam totul estemirabolant, pe net aflu nu de mult, faptereprobabile faţă de românii din oraş, daţiafară dintr-o biserică ortodoxă sârbească deun preot ungur (deh ! şovinisme atât decunoscute în toate fostele imperii, dar maiales al unuia tare familiar nouă, românilor!)

Solarii fără număr însoţesc rostogolireaneodihnită a ochiului. Cîte un chiot de mi-rare o reaprinde atunci când unul din noi

zăreşte pe geam, în marea de verde ce seîntinde între autostradă şi gospodăriile ru-rale, căpriori, iepuri, mistreţ sau fazani, caîntr-un eden domestic al «depărtărilor delângă noi». Alergăm să prindem pe luminăcroaziera dunăreană la Budapesta, aceastărăsfăţată Mireasă a Dunării, la care nimeninu voia să renunţe.

BudapestaÎntâmpinaţi cu căldură, vorbă românească

şi un pahar de şampanie, acaparaţi de şarmulşi cunoştinţele tânărului ghid, de loc dinHarghita, ne lăsăm pe rând furaţi de fru-museţea şi unicitatea celor şapte poduri, demonumentele maiestuos luminate, de istoriaşi poveştile Dunării la Buda şi Pesta, a im-pozantelor monumente ce străjuiesc colineledin stânga, a cetăţii Citadela şi a statuii Lib-ertăţii, a masivului Palat Regal. Apoi vineturnul de pază în stil neoromanic, Bastionu-lui Pescarilor, biserica Matyas, dar şiMemorialul Gellert cu strălucitorul său hotelbaroc, insula Margareta şi nu în ultimul rândvapoarele pline cu turişti de toate naţiile.

Depăşim Podul cu Lanţuri, simbolul aloraşului al cărui iluminare costă 500 euro pe

noapte, ultimul şi cel mai frumos din celeşapte poduri dunărene ale capitaleimaghiare, ridicate în cinstea tot atâtor triburiunificate în anul 896 pentru a forma RegatulMaghiar.

Din coasta Dunării, se înalţă în jurul uneiorbitoare cupole, clădirea ParlamentuluiUngar, ca miracol de arhitectură europeanăneogotică. «Ne îmbarcăm pe roţi» şi traver-săm Andrassy ut, acest Champs-Elysee bu-dapestan, preţios şi luxos, rafinat ca o boareimperială, ca să ajungem în Piaţa Eroilor,acolo unde, din două limuzine coboarăcîteva fetişcane participante la o ceremonienocturnă (fetiţe dulci ca-n budapesc in toatălumea nu găsesc…!.)

Aproape îţi taie aerul grupul statuar alsculptorului Ghyorghy Zalla, compus dinArpad şi cei şase conducători de triburimaghiare, în jurul unei coloane de 36 m,avându-l în vârf pe Sfîntul ArhanghelGabriel purtător al Sfintei coroane şi a CruciiLorraine. În faţa lor se află monumentul re-voluţionarilor din 1956, iar în spate, într-ocolonadă circulară de 85 m se află întregpanteonul naţional maghiar, de la Ştefan celSfînt la Ludovic Kossuth.

Simetria muzeului de Arte Frumoase înstânga şi a Muzeului Marii ExpoziţiiNaţionale în dreapta, ambele clădiri în stilclasic grecesc, împlineşte compoziţional,monumental şi valoric impunătorul monu-ment statuar. Descărcăm pe rupte bateriilecamerelor foto, cu poze de grup şi individ-uale, căţăraţi (cine şi cât se poate) pe monu-mentele atât de generoase…

În spatele pieţei spre dreapta, bunăcunoscătoare a oraşului, colega mea îmiarată grupul de clădiri istorice Vajdahunyad,unde puteam recunoaşte replici ale Caste-lului Huniazilor din Hunedoara şi a Turnuluicu Ceas din Sighişoara, făcând parte dinPiaţa Varosligety, împreună cu grădinabotanica, circul, băile Szechenyi şi lacul pen-tru sporturi nautice.

Ne îndreptăm spre nordul Budapestei,unde autocarul ne poartă, deja obosiţi şiflămânzi dar cu sufletul îndestulat sprehotelul Monte Cristo (nu înainte de a maiputea vedea pe dreapta, în direcţia de mers,bine protejate şi restaurate, ruinele romaneale castrului civic şi militar Aquincum),acolo unde ne aştepta o cazare de trei stele,dar cu sandwichul şi vinul de acasă pentruseara de debut a proiectului, pentru care, fievorba între noi, merita oricum să facem cin-ste nouă şi celor de alături! (...)

(Urmare `n num\rul viitor)

C A L E AR O M E I

(jurnal de c\l\torie - apr. 2010)Io

an B

UR

LA

CU

“Nimic nu e lăsat la întîmplare, [i nimic nu este exagerat”...

La Ipoteştii copilăriei lui Mihai Emi-nescu, biserica survolează legende, adesacroşate de unele echivocuri. Sfântul lăcaş,având hramul de Sfinţii Arhangheli Mihailşi Gavril, tronează suspendat pe o colină,unde suprapune circumstanţele revelaţiei,extazului şi ale devenirii infinite. Se distingeprin frumuseţe arhitectonică, prin ansamblude culoare şi prin legende pitoreşti, printrecare se numără şi cea a ctitoririi sale de cătreNicolae Iorga. Puţini sunt cei care şi-ar maiimagina acum că, pe roşul zidurilor sale depiatră şi de cărămidă, straja unui brâu cutripla reprezentare de `nsemne heraldice(stema judeţului Botoşani, un scut cu coasape un lan de grâu, stema muşatină cu bourulMoldovei şi Stema Regatului România) afost salvată de la răzuire implacabilă într-omodalitate care poate părea un act de impi-etate: ani de-a rândul, acel brâu heraldic alplăcilor de smălţuită ceramică a dormitatmânjit de noroi, acoperit de o scoarţă de lut.A stat, conspirativ ascuns sub un strat deglod, năsădit, nu se mai ştie de către care ombun şi cu minte!

Altă extravaganţă a duioasei biserici con-stă în felul cum arată creştetul şi frunţile di-vinităţilor din icoane, care, în loc să aibăjur-împrejur un glob de aur, aşa cum pre-tutindeni se vede în lăcaşurile eclesiale, au-reolele sfinţilor de aici sunt negre. Negreprecum nişte nimburi de tăciune! Afirmaţiaoficială (cu timpul nici nu a mai fost pusă laîndoială!) este că aşa le-ar fi zugrăvit însuşipictorul, Remus Troteanu, încălcând scan-dalos tradiţia Patriarhiei României, care re-glementează canoanele picturii bizantinebisericeşti. Altă variantă decât aceasta arpărea pidosnică şi aproape nimeni nu maiîndrăzneşte să avanseze opinii contrare.Deşi nu există eventualitatea unor măsuripunitive pentru vreo mai originală părere,eminescologi cu îndelungi state de plată în

cultura socialismului prelungesc, întocmai,formulări lansate pe timpul când Eminescuera îngăduit de comunişti numai şi numaisub aspectul manifestării lui de rebel din„Împărat şi proletar”( Contez pe faptul căcititorii n-au uitat de perioada când Emi-nescu era pus la index şi corifeii cei mai deseamă cu care republica de democraţie pop-ulară întindea cupola cortului literaturii dinţara noastră erau condeierii proletari, aceineîndemânateci şi împleticiţi A.Toma, Th.Neculuţă şi Alexandru Sahia). Deşi am par-curs zguduirile Revoluţiei din Decembrie1989, dăm piept şi acum cu păreri pe liniafărbuită de aceleaşi convicţii ale exegeţilordin timpul când cultura o făceau tovarăşiprecum I. V. Stalin sau Romulus Zaroni şiGh. Apostol, pe al căror făgaş îşi reluarălocul cei cu pretenţii de cunoscători: re-nunţând la divergenţele proprii, indivizi cunăzuinţe de oameni noi continuă să mintă culoialitate, reluându-şi locul în aliniere, peneocomuniste făgaşe.

Ceea ce voi spune în continuare poatepărea naivă ficţiune şi totuşi o aştern pe hâr-tie, fiindcă în ea se concentrează o fugară şitragică viziune, stăruind încă şi proveninddin viaţa unor vechi localnici, a căror leali-tate nu aş şti să o pun la îndoială.

O fac cu probitate, îngroşând poate pealocuri unele detalii neînsemnate. (Însă nuvoi aborda, de pildă, acel detaliu cumoşiereasa Papadopol, incriminată pe ne-drept şi ani de-a rândul că intenţionat ar fidărâmat casa părintească a poetului. Sau

altul, cu un Eminescu foarte sărac, pururipărăsit de nemiloasa burghezo-moşierime.Dacă, la şcoală, un tovarăş profesor proferasus şi hotărât, aşa cum impunea partidul,versiunea cu Eminescu sărac şi cu oburghezo-moşierimea bogată şi zgârcită,zadarnic mai era ca elevului să i se spunăacasă-într-un jalnic şi precaut dialog aparte-că Titu Maiorescu îi conferea lui Eminescuo bursă în galbeni-florini, cu care puteaicumpăra 5 perechi de boi, echivalentuldeţinerii a 5 tractoare bune de muncă pentruagricultura capitalistă din această perioadăde tranziţie a primilor ani ai celui de altreilea mileniu).

Abandonând metodele realismului, arti-ficial şi suspect de contrafacere, voi utilizaconciziunea în relatare: ̀ nvăţătorul Silveanuşi soţia lui, de asemenea dăscăliţă, înIpoteştii eminescieni, aveau o casă fru-moasă, clădită prin 1925, cu cerdac de lemnînflorit şi cu acoperiş în patru ape. Casa lorse poate vedea şi acum, în perimetrulMemorialului „Mihai Eminescu”, extinsprintr-un noroc pe care i-l purtară câţiva oa-meni mai luminaţi, decisivă fiind contribuţiaa doi secretari judeţeni din „Epoca de aur”,Lazăr Băciucu şi Constantin Boştină. Mis-tificări ulterioare, practicate în virtutea in-erţiei, acelei reşedinţe a Silvenilor uniiculturnici îi destinară eticheta de casăţărănească; după aplicarea acestui mic amă-nunt al imposturii, fostei case a învăţătorilorSilveanu i se deschiseră uşile în faţa igno-ranţei vizitatorilor de astăzi….

Scena pe care o extrag din amintire estea unui sat Ipoteşti, din care, în căznite rever-beraţii, dangătul celui de-al doilea Războimondial se depărta anevoie; cu unele caseacoperite cu şindrilă şi altele cu stuf. A unuisat, în zi de Sân-Petru sau de Sânziene, cumulte căruţe, trase de un singur cal şi cu oscândură pusă de-a latul, sub o velinţă săr-

bătorească de lânăcolorată, pe care stauîn vehicul, gospo-darul şi femeia lui.Coamele cailor erauîncâlcite şi stufoase,iar cozile lor pline descaieţi şi lungi pânăla pământ.

În casa învăţătoru-lui şi a învăţătoareiSilveanu, sunt mu-safiri sosiţi cu aceavăratecă ocazie derevedere la o sărbă-toare creştină, într-oambianţă de cordialăbreaslă. Li se serviră,după tradiţie, dul-ceaţa de trandafir în

pahar cu apă rece de fântână. Bucatele ur-mară, precedate de păhărele de rachiu, nu-anţat cu zahăr ars, aproape la fel de maroniu,cum se mai ţinea minte că ar fi fost coniaculde dinainte de război. Am înţeles, curând, căobligaţia mea era să nu pun întrebări în aceareuniune de adulţi.

Cândva, la o asemenea întâlnire cordială,prost îndemnat de nişte draci mai mari, fu-sesem în stare să mă proţăpesc dinainteaunui militar, ce şedea pe scaunul lui deonoare şi ducându-mi mânuţa la chipiul lui,să-i strig, cu vocea îngroşată a unui copil depatru ani: să trăiţi, don’ căpitan/ cu coadade motan! Căpitanul, care probabil eramaior sau colonel, în ajun de a fi deblocatdin armată, nu avea coadă de motan, însăetala o mustaţă stufoasă, care în luptă puteasă-i îngrozească pe duşmani. Neobrăzareamea, dată la iveală în acea societate dedomni şi de doamne, a înspăimântat-o pemama atât de tare, încât, biata de ea nu maiştiu ce să facă de ruşine. Deci, totdeauna îmidădea de grijă să nu am iniţiative de a maiintra în dialoguri cu oameni mai mari…Maitârziu, această interdicţie educativă,temeinic implementată, mi-a dăunat mult înşedinţele de partid. În acele şedinţe, unde,din contra, trebuia să fii combativ şi să ieicuvântul; în acele şedinţe unde oamenii marierau tovarăşii, iar subsemnatul fusesem ca-talogat cândva ca mic… burghez şireacţionar). (...)

Eugen HRU{C|(Urmarea `n num\rul viitor)

Budapesta-Palatul Parlamentului

AUREOLELE NEGRE ALESFINŢILOR DE LA IPOTEŞTI

Biserica familiei Eminovici din Ipote[ti

pagina 8 revista ta de cultur\

Gheorghe IORGA

1. Când vorbesc despre dialogul dintrecivilizaţii, despre privirea celuilalt, majori-tatea specialiştilor îşi construiesc argu-mentele apelând la texte scrise, cel maiadesea europene. Se ocultează, astfel, im-portanţa fundamentală a oralităţii în acestschimb. Trei proverbe, provenite din ariiculturale diferite, permit înţelegerea pro-fundă a tradiţiilor şi practicilor orale în sen-sul celor de mai sus. Unul dintre ele,african, „În pădure, când ramurile copacilorse ceartă, rădăcinile lor se îmbrăţişează”,ilustrează, aproape vizual, căile şi mij-loacele dialogului. Proverbul pune în lu-mină importanţa dialecticii, a universaluluişi particularului în dialogul dintre civilizaţii.Putem considera, într-adevăr, ramurile ar-borilor drept expresie a imensei diversităţiculturale şi spirituale sau etnice a lumii, iarrădăcinile, expresia invizibilă a unităţii, auniversalităţii.

E momentul să ne întrebăm ce înseamnă,în fond, „privirea celuilalt”. Aceasta a fostredusă la dimensiunea exterioară, la capa-citatea de a capta vizibilul, tangibilul, con-cretul, de fapt, o estetică a culturilor şicivilizaţiilor. Dar totul ne face să credemcă privirea interioară (a rădăcinilor), a in-tangibilului şi a forţelor profunde e, cu ade-vărat, fondatorul unui dialog durabil alculturilor şi civilizaţiilor.

Un alt proverb îşi are originea într-o altăarie culturală, aceea a drumurilor mătăsii.Există un proverb iranian care spune:”Cândun câine turc intră aici, el latră în persană”.Putem citi cu uşurinţă, aici, relaţia dintrecultura nomadă şi cea sedentară. Textul sub-liniază importanţa prejudecăţilor, a per-cepţiilor şi a neînţelegerilor în dialogulculturilor, unde civilizaţiile urbane s-auconsiderat deseori superioare culturilor no-made. Un exemplu e civilizaţia mongolă,dominată de imaginea violenţei şi dis-trugerii, care se află totuşi la origineasofisticării extreme a unui monument ca TajMahal. Prin urmare a fost uneori ocultat, ig-norat factorul greu al contactelor, inter-acţiunilor şi interfecundărilor în dialoguldintre culturi sau civilizaţii. În exemplulmongol, ceea ce e semnificativ nu e dimen-siunea militară a aventurii lui Genghis -Khan, ci interacţiunile profunde şi durabiledintre civilizaţiile mongolă, turcă, persană,indiană etc.

Un proverb peruvian, provenit de pe înal-tele platouri andine, spune: „Cine nu vinedin Inca, vine din Mandinga”, adică pentrucea mai mare parte a poporului peruvian,rădăcinile amerindiene şi africane constituieesenţialul identităţii lor. Pentru a ilustracomplexitatea privirii, ne stă la îndemânăimaginea pe care Africa şi-a făcut-o desprecolonizare, prin trei personaje: călugărul,militarul, negustorul. Călugărul, încă de lacontactul iniţial cu persoanele neeuropene,a vorbit despre iubire şi universalitate, dara ignorat tradiţiile şi valorile acestor so-

cietăţi. Militarul a impus prin foc şi sabieordinea colonială, în care dialogul era cuneputinţă. Negustorul a fost instrumentulintroducerii şi impunerii practicilor şi mo-delelor culturale exterioare.

2. Mistificarea marilor personaje istoriceîn scopuri ideologice e o temă de mare in-teres. Ne vine în minte acelaşi Genghis-Khan. În acest caz, mitul fondeazăapropieri, conflicte sau forme reciproce deexcludere, la popoare care îşi dispută sau îşiaproprie mitul? În epocă, mongolul era unerou războinic. În imaginarul occidental, ele o construcţie moştenită de la istoricii per-sani, ale căror scrieri apar după aproape osută de ani de la evenimente. Astăzi,Genghis-Khan e regândit într-o manieră cutotul diferită. Imaginea e aceea a unei di-vinităţi budiste: există statui în majoritateaiurtelor, caselor şi apartamentelor din Ulan-Bator. În mod oarecum paradoxal, nu maiţine în mână sabia, ci o carte; nu e înarmat,ci conceput ca fondator al civilizaţiei mon-gole, al regulilor şi normelor ce au constituitstatul.

Această concepţie e dominantă astăzi.Fără să dorim neapărat să stabilim o relaţiedeterministă între organizarea nomadă şiunele structuri ale societăţii şi ale puterii,putem observa unele corelaţii, mai ales înregiunile de stepă, în special împărţireagrupurilor şi faptul că astfel de societăţi suntorganizate în aşa fel încât exclud orice con-centrare a puterii efective într-o singurămână. Puterea adevărată se bazează peforţă, de aceea e efemeră, fragmentată şi cir-culă între toate grupurile. Pentru nomazi,această concepţie se asociază cu libertatea,iar includerea într-un stat e resimţită ca unobstacol sau ca un atentat la propria liber-tate.

Mereu a existat, în lumea stepelor, o ten-siune între două curente oarecum contradic-torii: tentaţia de a avea o forţă politicăsuficientă, capabilă să unească triburile învederea jefuirii populaţiei sedentare debunurile pe care nu le au şi grija de a păstralibertatea şi circulaţia puterii între grupuri,concepută ca o formă de libertate. Nu ştimîncă prea bine ce anume îi motivează pemongolii din Mongolia să-l revendice peGenghis-Khan ca pe o figură ideală, cu carese identifică. Mongolii din Siberia, de pildă,nu fac referire la el, ci la o formă prelucratăde împărat latin. Mongolii de astăzi suntsingurii care îl consideră drept figură cen-trală, probabil şi datorită existenţei, în tre-cut, a unei structuri statale proprii.

Ni se pare că, în istoria popoarelor no-made din Asia Centrală, dinamicile cultu-rale sau dinamicile sociopolitice aletransformărilor societăţii au apelat la figuriîmprumutate. Împrumutul nu s-a făcut nici-decum pentru a-şi apropria un model.Fiind deseori pur formală, figura de împru-mut e susceptibilă de a fi manipulată de ceicare au nevoie de ea. E vorba aşadar nu săcopiezi modelul, ci să te inspiri din el, să aio referinţă exterioară ca să-ţi regăseşti va-lorile, ceea ce se produce în momentelecând societatea e blocată şi nu mai poateprogresa. În sens invers, occidentalii, carevăd înflorind sub ochii lor un număr de re-

ligii orientale împrumutate, se miră că aces-tea nu sunt fidele modelului lor. Problemat-ica împrumutului presupune să apelezi laceva care să te ajute să te regăseşti.

3. Relaţia dintre rege şi celălalt, dintrecelălalt şi rege, e un prilej de reflecţie.Nu-i curios că Alexandru cel Mare nu e ce-lebrat, ca erou, în Macedonia? El îi prefig-urează, credem, pe mongoli, dacă nu cumvaşi pe abbasizi. În timpul cuceririlor mon-gole, Alexandru (Eskandiar, în persană)devine un rege iranian. Cazul lui Genghis-Khan şi, mai ales, cel al lui Tamerlan suntpuţin mai complicate: pe inscripţia funerarăa mormântului său, Tamerlan se considerădescendentul lui Genghis-Khan, dar şi al luiAli, nepotul profetului, ceea ce înseamnă căse credea musulman. În lumea modernă, ni-meni nu mai vorbeşte despre Alexandru, întimp ce Tamerlan e pretutindeni, înperimetrul dintre Uzbekistan, Tadjikistan,Turkmenistan. A devenit erou naţional înlocuri în care n-a călcat niciodată. Regele ecelălalt când propriul popor nu poate avearege: atunci un străin devine rege. Regăsimaceastă idee, la un nivel diferit, în relaţiadintre arabi şi Saladin, care nu era arab: astanu l-a împiedicat să devină un mare erouarab.

4. Dintre toate populaţiile care com-puneau defunctul Imperiu Otoman, elemen-tul conducător, adică elementul turc, turc şimusulman, e cu siguranţă ultimul care şi-adat seama de etnicitatea sa, de turcitate.Primul Război Mondial a determinat caaceastă înţelegere să se înece într-un cata-clism, de unde Turcia de astăzi n-a reieşitdecât spre a cunoaşte războiul de indepen-denţă şi demersurile lui Atatürk. Atatürk acondamnat formal tot ceea ce seamănă cuun fel de „panturcism”, adică orice tenta-tivă de a uni popoarele turcofone din toateregiunile Asiei – marele vis efemer. Au-torităţile turce n-au reacţionat la aceastăcondamnare formală. Atatürk a recentratnaţionalismul în Asia minoră, în noul teri-toriu naţional turc, şi a căutat rădăcinile maidegrabă în antichitatea Asiei minore, decâtîn lumea islamică veche ori în Asia centrală.Rezultatul e că, din această evoluţie, în-cepută în deceniul al treilea al secolului tre-cut, s-a născut o naţiune destul de coerentă,cu o identitate naţională şi cu o conştinţăidentitară extrem de stabile, care, nedis-preţuindu-şi vecinii, nu are totuşi o consi-deraţie enormă pentru ei. Sunt puţine cazuride sentimente ostile faţă de o comunitate,fie străină sau indigenă, care să fie formu-late într-adevăr.

5. Italia între secolele a l X-lea şi alIV-lea î.Hr: un teritoriu unde coexistă multeculturi şi unde, mai ales, s-au instalat grecii– aceştia din urmă i-au cucerit cu adevăratpe romani. Romanii aveau contacte cucetăţile greceşti, din ce în ce mai numeroasepe măsură ce avansau spre Italia de sud, darşocul a fost descoperirea monarhiilorelenistice, superioare nu atât la nivel politic,cât la nivel cultural. Ceea ce e surprinzătorîn sistemul roman e că nu numai că auadoptat, pe plan cultural, intelectual şi alformării tinerilor, un număr de practicielenistice, dar au reuşit să dea acestor

ansambluri, în care existau tradiţii comune,cum era aceea a limbii, o formaţie politicăcomună (greaca vorbită, în epocă, în Asiaminoră şi în Siria se numea koiné, adicălimba comună, nu greaca pură şi clasică, ciaceea înţeleasă de toată lumea). Provinciaromană ilustrează această formare politicăunitară: e, pe de o parte, un ansamblu teri-torial supus Romei, plătitor de impozite, iar,pe de altă parte, un teritoriu unde sepăstrează diferenţele. Ca să creezi unitateapolitică, nu te serveşti numai de cuceriri; afost o înaintare din două direcţii: importanţacetăţeniei în ţara lor şi avantajele cetăţenieiromane în teritoriile elenofone. Pe coastaOccidentală a imperiului (regiuni caSpania, galii), atragerea cetăţeniei a jucatacelaşi rol; după cucerirea tuturor galilor,Caesar a înţeles repede că partajul cetăţenieiera absolut necesar. Efectiv, a găsit repedecetăţeni romani în toate cele trei Galii, chiardacă aceştia proveneau din elite: prinţiigalezi au fost imediat atraşi în cetate şi audevenit cetăţeni romani. E adevărat că oparte a provinciilor occidentale erau, dinpunct de vedere cultural, mai puţin perfor-mante, dar putem cita exemplul unei marişcoli de retorică latină ce exista în primulsecol d.Hr., reprezentată de un rector dinregiunea Bordeaux, venit la Roma , şi carea avut un succes ieşit din comun.

Să nu ne mirăm prea mult că imperialis-mul roman a inspirat colonialismul euro-pean din secolul al XIX-lea. Putemconsidera exemplul Maghrebului, unde tex-tele ne arată cum a fost concepută colo-nizarea Algeriei. E vorba de principiulsoldatului-agricultor, al veteranului romancare e adus în colonie şi căruia i se dă un lotde pământ, spadă şi plug, iată întreaga mi-tologie algeriană pe care o găsim în secolulal XIX-lea, vehiculată chiar de ofiţeriifrancezi.

Recent, s-au publicat jurnale ale unorofiţeri francezi, activi în intervalul 1848-1850. Ne atrage atenţia jurnalul unuicolonel din Carbuccia, un corsican cultivat,comandant al regimentelor de legionari dinLambez. Textul e pasionant, dorindu-se nuneapărat descendentul direct, ci succesorulabsolut al marilor urmaşi ai legiunii a III-aAugusta, mare iubitor de arheologie:”Amdispus ca soldaţii mei să facă săpături, iar eierau atât de entuziaşti, încât se duceau săsape după program”. Şi ne mai spune ceva:când şi-a dat seama că subordonaţii lui audescoperit mormântul unui comandant allegiunii a III-a Augusta, şi-a pus tot regi-mentul să defileze prin faţa mormântului,iar soldaţii şi-au depus armele la căpătâiulcomandantului îngropat acolo. După cumam sugerat, cazul Algeriei nu e singular.Dacă ne interesăm de alte ţări cucerite deFranţa, de exemplu, vom descoperi unlucru uimitor: dincolo de anexarea propriu-zisă, colonizarea înseamnă răspândireaunui veritabil sistem: colonistul ca avatar alimaginii colonistului roman. Or colonistulroman e soldatul, veteranul care se in-stalează undeva, într-o provincie romană. Însecolul trecut, dacă analizăm regimul fascistal lui Mussolini, nu putem decât să con-statăm, cu uşurinţă, că o aceeaşi ideologiea fost folosită când s-au trimis colonişti ita-lieni în Africa, între 1925 şi 1926 şi în 1938:succesori ai marilor lor înaintaşi, au proce-dat ca ei şi au trimis italieni spre a propaga,nu-i aşa, „civilizaţia” lor.

Prejudecăţi, percepţii şi neînţelegeriîn dialogul dintre civilizaţii (I)

NNOOII AAPPAARRII}}IIII EEDDIITTOORRIIAALLEE

BIBLIOTECA PLUMB

„În pădure, când ramurile copacilor se ceartă, rădăcinile lor se îmbrăţişează”

pagina 9revista ta de atitudine

Diderot a fost unul dintre cei mai lucizi oameniai veacului său, cu privire la caracterul profundcooperativ al actului de a povesti. El consideră că,atunci când povesteşti ceva, o faci în faţa uneipersoane, care te ascultă; şi dacă povestireadurează cât de cât, rar se întâmplă să nu fie între-ruptă de auditoriu. Iată de ce, el introduce în ro-manul care urmează un personaj care să joace, cuaproximaţie, rolul cititorului. La nivelul comu-nicării ficţionale, instanţele sunt autorul implicitşi cititorul implicit, ce comunică între ei, dimen-siunea dialogală a romanului fiind de multe ori re-marcată prin funcţia comunicativă. ,,Autorulimplicit alege, conştient sau inconştient, ceea cenoi citim; noi îl inferăm ca o versiune ideală, li-terară, creată, a omului real; el este suma propri-ilor sale alegeri’’. Amândoi au o ,,poziţieinterpretativă, sau ideologică’’: ,,Îţi dai seama,cititorule, că sunt pe calea cea bună şi că n-ar de-pinde decât de mine să te fac să aştepţi un an, doisau chiar trei, povestea lui Jacques...’’; ,,- În-cotro?’’ (întreabă cititorul) ,,– Încotro? Ei, citi-torule, tare mă supără curiozitatea ta! Ce îţipasă?’’; ,,Să nu mai îmi baţi capul cu ultimul cul-cuş al lui Jacques şi al stăpânului său’’; ,,- Cinemai e şi poetul ăsta din Pondichéry?’’ (întreabăcititorul) ,,- ...Dar dacă mă tot întrerupi, cititorule,şi dacă mă întrerup şi eu la tot pasul, ce-o să sealeagă din dragostea lui Jacques?’’

Deci, la nivelul comunicării ficţionale, nara-torul se adresează direct cititorului, fie criticân-du-l pe acesta şi apoi cerându-şi scuze ( ,,Nu ştiice vorbeşti, cititorule; tot căutând să faci pedeşteptul, nu eşti decât un dobitoc. Întâlneşti atâtde puţin adevărul în vin, încât se poate spune dim-potrivă, că falsitatea e în vin. Ţi-am spus ogrosolănie; îmi pare rău şi-ţi cer iertare.”), fiedezvăluindu-i cititorului aspecte ale firii perso-najului principal, Jacques, folosindu-se de funcţiaevaluativă (,, ...o să te rog numai să bagi de seamăcă în firea lui Jacques există o ciudăţenie care,după câte s-ar părea, i se trăgea de la bunicu-săuJason, telalul cel tăcut; vreau să spun că, deşi îiplăcea grozav să trăncănească, Jacques nu puteasuferi să repete aceleaşi lucruri, osebindu-se astfelde flecarii de rând.”), fie arătându-şi putereadeplină pe care o are asupra personajelor sale (,,Eibine, cititorule, ce mă ţine să nu isc o ceartă fru-moasă între aceste trei personaje? De ce să nu fiehangiţa luată de umeri şi zvârlită pe uşă afară decătre Jacques; de ce să nu fie Jacques luat deumeri şi alungat de stăpânu-său; de ce să n-opornească unul hăis şi altul cea, iar dumneata sănu mai auzi nici istorisirea hangiţei, nici sfârşituldragostei lui Jacques? Linişteşte-te, n-o să facaşa.’’ ), sau chiar întrebându-l direct pe cititor cumsă-şi continue povestirea ( ,,Şi pe tine, cititorule,mărturiseşte, fără să te prefaci; vezi doar că sun-tem porniţi de-a binelea pe calea singurătăţii; vreis-o lăsăm aici pe eleganta şi mult guraliva hangiţăşi să reluăm povestea dragostei lui Jacques? Miemi-e indiferent. [...] Iat-o din nou şi te previn, citi-torule, că n-am puterea s-o alung.’’ ,,- De ce nu?’’,,- Fiindcă vine cu două sticle de vin de Cham-pagne, câte una în fiecare mână şi fiindcă stă scrisîn ceruri ca orice orator care i se va adresa luiJacques cu o asemenea introducere să fie ascul-tat.’’).

În roman, ,,funcţia explicativă’’ apare în spe-cial în notele de subsol, prin care naratorulfurnizează explicaţii cititorului, cu privire ladiferite locuri (,,Piaţa Grève = piaţă unde sefăceau execuţii publice’’), nume importante alevremii (,,Tissot = medic elveţian’’; ,,Tronchin =faimos medic genovez, prieten al enciclope-diştilor’’), termeni folosiţi (,,quietist = adeptulunei secte catolice, foarte la modă în secolul alXVIII-lea’’), proverbe (,,chi va piano va sano =cine merge încet, merge bine’’) etc.

Roland Barthes afirmă că în cazul unei nara-ţiuni propriu-zise, există două sisteme de semne,personal şi apersonal, care ,,nu beneficiază în modobligatoriu de o marcă lingvistică ataşată per-soanei (eu) sau nonpersoanei (el). Există povestiricare, în totalitatea lor, sau numai în anumiteepisoade, sunt scrise la persoana a treia, deşi in-stanţa lor veritabilă este persoana întâi.’’ Intrigase poate realiza aici doar prin conversaţie, cum seîntâmplă în Jacques fatalistul şi stăpânul său. Con-versaţia devine excrescenţa sau aglutinanta,mergând către zonele abisale ale conştiintei, cumse întâmplă în cazul scriitorilor Virginia Woolf,

Marcel Proust, James Joyce, marcând alienareatotală a individului. În toate aceste avataruri nara-tologice, lumea naraţiunii poate fi închipuită cauna a jocului, construind adevărate ,,păduri nara-tive’’, după cum o figura metaforic Umberto Eco,în Şase plimbări prin pădurea narativă, ,,ca unjoc de şah imens într-un spaţiu aparte’’.

În roman, există un episod în care apareNicole, căţeaua unei hangiţe, episod în careJacques remarcă ataşamentul pe care-l au pentrucâini până şi persoanele cele mai oropsite desoartă, episod pe care Jacques îl interpreteazădrept expresie a voinţei de putere şi conchide cătoţi oamenii vor să comande. Acest episod facedeliciile adepţilor celebrei mise en abyme, pentrucă atrage cititorul în lumea ficţională. Ce e intere-sant nu este numai afirmaţia conform căreia do-rinţa de a porunci constiuie motorul social prinexcelenţă, ci şi faptul că, printre exemplele pe carele dă, introduce şi actul de a povesti: ,,Cândstăpânu-meu mă face să vorbesc tocmai în clipaîn care eu aş vrea să tac [...], când mă face să tactocmai în clipa când aş vrea să vorbesc [...], cândîmi cere să-i spun povestea dragostei mele tocmaiîn clipa în care mi-ar plăcea mai mult să vorbescdespre altceva, când mi-am început povesteadragostei şi el mă întrerupe, ce altceva sînt oareatunci decât câinele lui?’’ Deci, dacă actul de apovesti este prezentat drept o cooperare agonis-tică, iniţiativa ,,ostilităţilor’’ aparţine, dupăJacques, celui ce ascultă. Dar numai iniţiativa,căci, trebuie spus că pasajul acesta vine în ime-diata prelungire a câtorva pagini în care Jacquesşi stăpânul său cad de acord asupra reversibilităţiirelaţiei stăpân – valet şi ajung chiar la o înţelegere,prin care ,,câinele’’ Jacques devine stăpânulstăpânului său. Aceste pagini pot fi apropiate deanecdota pe care o povesteşte Diderot în primulparagraf al Elogiului lui Terenţiu, privitoare laDiogene-câinele. Pe punctul de a fi vândut casclav, dar neavând pe piept plăcuţa cu compe-tenţele pe care le are, Diogene e întrebat ce ştie săfacă: ,,Să comand oamenilor’’, sună răspunsul săuprompt. Nu mai puţin prompt, vânzătorul începesă strige: ,,Stăpân de vânzare! Stăpân de vînzare!’’

În Jacques fatalistul şi stăpânul său, se poatevedea în comportamentul naratorului o încercarenu numai de a ajunge la o înţelegere cu stăpânulsău, cititorul-cenzor, dar mai cu seamă o încercarede a deveni chiar stăpânul acestuia. Şi un stăpânacceptat. Este o încercare de modificare a minţiicititorului concret. Diderot nu-şi numeşte cartea,,roman’’: ,,acesta nu e un roman, ţi-am mai spus,cred, şi ţi-o repet’’. În condiţiile în care eventualulcititor este din capul locului ostil romanului, cinevrea să scrie un roman nu poate să o facă decâtîncercând să-şi seducă eventualii cititori. Cum, pede o parte, dorind să-şi menajeze sănătatea men-tală, cititorul acesta şi-a dat drept călăuză ceea ceel numeşte ,,adevăr’’ şi cum, pe de altă parte, nara-torul pretinde că acţionează în numele aceluiaşiadevăr, trebuie gândit că intervenţiile naratoruluinu ar putea avea drept ţintă decât raţiunea cititoru-lui. Proiectul e de a-l seduce pe cititor, în sensulde a-l atrage în mod irezistibil, dar şi în acela dea-l face să-şi piardă inocenţa; filozofia contem-porană (Paul Ricoeur, Mc Intyre) defineşte omulca ,,animal à récits”, a cărui unică certitudine con-stă în a fi narat (,,Notre seule certitude c'êst d'etrenarré’’ – Paul Ricoeur).

Jacques fatalistul şi stăpânul său este scrisdupă o tehnică a ,,foitajului”: textul este o supra-punere de scriituri, o copie a copiei copiei. Existăcel puţin trei ,,redactori’’: cel dintâi – care e şinarator – e întâlnit chiar de la primul rând al tex-tului, într-un dialog polemic cu cititorul; cel de-aldoilea copist, activ şi ingenios, care încearcă sărezolve o lacună ,,deplorabilă’’ printr-o atentăanaliză de text – cere un răgaz de opt zile, pentrua compara trei fragmente suspecte etc. – nu se aflădecât spre sfârşit, unde apare şi un al treilea, acărui partitură, deşi extrem de scurtă (,,Editoruladaugă’’), arată că manuscrisul a mai fost cercetatşi pus în formă de către cineva şi că, oricum, ceeace suntem pe cale de a citi e lacunar.

Jacques fatalistul şi stăpânul său e un romanscris în secolul al XVIII-lea, în spiritul negator alacestui secol al luminilor. Piesa fundamentală apracticii romaneşti din Epoca Luminilor a fostcititorul, persoană deosebit de incomodă, căci re-fuza din capul locului romanul, acuzându-l deminciună şi de influenţă pernicioasă asupra minţii,de aceea, romancierul îşi scrie opera încer-când să-şi seducă cititorii şi, bineînţeles, reuşind.

FICŢIUNEA DISCURSULUI MARGINAL ÎN

JACQUES FATALISTULŞI STĂPÂNUL SĂU, DE DENIS DIDEROTS

imon

a-A

nd

reea

{O

VA

COLECTIVULDE

REDAC}IE

Redactori:

DUMITRU BR|NEANUDORU CIUCESCUDAN SANDUFLORENTINA STANCIU MARIUS MANTA CARMEN MURARIU SILVIA MILERGELU PARASCANSORIN TILI}|-DOLHE{TI

Secretar de redac]ie:

NICOLAE MIHAI

Consilier literar:

CALISTRAT COSTIN

Corectur\:

ELENA P+RLOG,NARCIS SANDU,

ELENA SCUTELNICU

Resp. economic:LOREDANA D|NIL|Adresa:

22 Decembrie 38/B/7- Bac\uTel/fax redac]ie: 0234/ 57 86 02 ISSN 1841-9437

Materialele re]inute vor fi publicate`n func]ie de tematica num\rului.

Manuscrisele nepublicate nu se restituie.

Ilustra]ii revist\: I.P., Radu Mihai

E-mail: revista_plumb@yahoo.com

În calendarul ortodox, 1 septembrie marchează nu mai puţin de 9 pomeniri:a minunii săvârşite de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a PreacuviosuluiSimeon Stâlpnicul, a Cuvioasei Marta, a Cuvioasei Evantia, a adormirii luiIsus al lui Navi, a Sfintelor 40 de Muceniţe Fecioare, a Sfinţilor MuceniciEvod, Calista şi Ermoghen, a Cuviosului Părinte Meletie cel Nou şi a SfântuluiMucenic Anghel.

Prima zi a acestei luni coincide cu începutul Indictului, ce s-ar traduce prinporuncă şi arătare, adică anul nou bisericesc.

În această primă zi de septembrie, încărcată de semnificaţii şi făgăduinţe, laConstanţa, în cadrul stagiunii muzicale organizate de Uniunea de Creaţie In-terpretativă a Muzicienilor din România şi a Şcolii Populare de Arte şiMeserii, a debutat o tânără interpretă: soprana Andreea - Nina Achilov. Încăelevă, (2008 – 2010) la Liceul de Artă „George Apostu” Bac\u, începând din

acest an în clasa a XI-a la Liceul deArtă „Victor Brauner” din Piatra –Neamţ, ea a susţinut un recital inte-gral, cu lucrări preclasice: Gian Gia-como Carissimi - Vittoria, Vittoria,Franz Antonio Lotti - Pur dicesti o,bocca bella, Antonio Caldara - Seben crudele, Giovanni Martini -Plaisir d'amour, piese ce au cuceritauditoriul. Solista a abordat şi lucrăriclasice şi romantice: W.A.Mozart -Porgi amor, Giacomo Puccini - Omio babbino caro, Franz Schubert –Seligkeit şi An die Musik, VincenzoBellini - Vaga luna che inargenti,Georges Bizet – Habanera. În acestan este sărbătorit bicentenarul naşteriilui Robert Schumann, aşa că An-dreea Achilov a interpretat o superbăminiatură, Widmung, bijuterie sonorăpe care compozitorul a dăruit-o iu-bitei sale, Clara Wieck.

Recitalul în care am avut plăcereasă o acompaniez, s-a încheiat cu unbis mult aplaudat, canţoneta napole-tană O sole mio.

„Un bulgăre de aur” cum o caracteriza prof. Theodore Coresi - solist şi im-presar vienez - laureată cu premiul I la concursul ,,Primavara artelor'' Bacau-2010, câştigătoare a premiului II la concursul ,,Emanuel Elenescu'' PiatraNeamt-2009, Andreea – Nina Achilov studiază cu profesorii: Elena Botez,Ruxandra Donose, Cornelia Angelescu, Toma Popescu. Ea are deja un reper-toriu variat - arii, lieduri, piese de operă şi operetă din repertoriul universal –şi cu siguranţă vocea sa caldă, bine dozată, lucrată atent de profesori va aveaceva de spus într-un viitor nu prea îndepărtat.

UN NUME CAREPROMITE

– AANNDDRREEEEAA AACCHHIILLOOVV

Oza

na Z

AR

EA

KA

LM

USK

I

...Diderot a fost unul dintre cei mai lucizi oameni ai veacului său,...

~n ziua de 9 sept., `n amurg, ne-a p\r\sit pentrutotdeauna delicatul poet, IORDAN AIOANEI,gr\bindu-se, parc\, s\ se al\ture celor care neprivesc acum din `naltul cerului, din gr\dinaDomnului. Autor al mai multor c\r]i de poezie (ul-tima Inepuizabila tain\, 2010), membru fonda-tor al Asocia]iei Culturale “Octavian Voicu” poetul

remarcat de Ioanid Romanescu, (un alt mare disp\rut, pri-etenul lui cel bun), Iordan Aioanei las\ un mare gol `n rân-durile Cenaclului “Octavian Voicu” unde `[i g\sea cu mult\bucurie puterea de a crea. Nu te vom uita, poete cu suflet mare!

pagina 10 revista ta de cultur\

Problema politicii de dictat, a folosiriişantajului, a presiunilor politice, a ultima-tumului şi arbitrajului politic, mijloace deimpunere prin dictat şi forţă a unei puterimilitare asupra altor state, metode folositedin plin în perioada neagră a anilor 1938-1940 şi nu numai, a reprezentat de-atunciîncoace tema multor discuţii şi cercetări,concretizate în lucrări, studii, documente şiarticole, axate însă în mai mică măsură şi peanaliza unor istorici militari, care făceaureferiri la poziţia Armatei Române faţă deactele brutale şi samavolnic înfăptuite învara şi toamna anului 1940.

După înfăptuirea Anschluss-lui, din 11-13 martie 1938, majoritatea oamenilorpolitici din Europa au înţeles că eveni-mentele care aveau să urmeze acestui actbrutal, înfăptuit sub dictatura forţei, se în-dreptau cu repeziciune şi fără nici o posibi-litate de-a fi oprite, către schimbarearaportului de forţe pe bătrânul continent înfavoarea Germaniei naziste care, favorizatăde neimplicarea Franţei şi mai cu seamă aAngliei, începuse a-şi satisface nevoia„spaţiului vital” către est, în detrimentul Ce-hoslovaciei, Poloniei, ţărilor baltice, Es-toniei, Letoniei, Lituaniei, României şiIugoslaviei. Această evoluţie se conturaseîncă din anul 1936, de când în cercurile con-ducătoare engleze se vorbea tot mai clar şimai deschis despre faptul că Anglia trebuiasă renunţe la politica sa de nepăsare şi sămiliteze pentru întărirea poziţiei Germanieiîn Europa, susţinută de dreptul său istoric,de civilizaţie şi de puterea ei. În aceastăsituaţie nu a mai surprins pe nimeni decla-raţia lordului Halifax, ministrul de externeal Angliei, făcută în Camera Lorzilor, la 16martie 1938, prin care spunea că: „ nu estecazul să se aducă problema austriacă în faţaLigii Naţiunilor. Numai un război ar puteaschimba situaţia creată. Unii membri nusunt dispuşi să facă război.”

În acest context, atitudinea României,mai cu seamă a guvernanţilor săi, faţă deevoluţia evenimentelor din centru, estul şisud-estul continentului european, în formasa de manifestare, s-a desfăşurat pe douăetape: cea dintâi fiind cuprinsă între 13 mar-tie 1938 şi 23 august 1939, adică de la An-schluss, la Pactul Ribbentrop-Molotov şicea de-a doua, de la 23 august 1939, la 28iunie 1940, etapă ce cuprinde perioada dela încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov,până la Ultimatumul sovietic de la 28 iunie1940.

În prima etapă toate eforturile Românieiau fost îndreptate către aliaţii săi tradiţio-nali, Franţa şi Anglia, de care nu voia să sedepărteze cu niciun chip, avându-se învedere evenimentele care aveau să izolezeEstul european de Occident, prin creareaAxei Roma-Berlin, care avea menirea sădescurajeze orice alianţă sau înţelegerepotrivnică Germaniei naziste. În situaţiacreată, Anglia nu numai că nu voia să inter-vină în favoarea Austriei, dar dădea de înţe-les că nu se afla interesată nici deCehoslovacia care era ameninţată direct deGermania.

În această etapă, România a încercat săactiveze Înţelegerea Balcanică şi să atragăBulgaria la o politică de bună vecinătate şide securitate în zonă. Încercări promiţătoarede începere a unor negocieri au fost făcuteîn numele Micii Înţelegeri şi în direcţia Un-gariei, privind dreptul la înarmare, prin carese urmărea reglementarea raporturilor reci-proce şi destinderea încordării din zonă. Totdin iniţiativa României a fost modificat şiregimul internaţional al Dunării şi compo-nenţa Comisiei Europene a Dunării, iar îndomeniul relaţiilor economice au fost pur-tate tratative cu Franţa şi Anglia pentru

semna r e a unor acorduri economice,realizate abia în anul 1939.

Semnarea Acordului de la Munchen, înziua de 29 septembrie 1938, urmată desemnarea Declaraţiei de neagresiune ger-mano-engleză, la 30 septembrie 1939, pre-cum şi începerea tratativelor dintre Franţaşi Germania, cu acelaşi scop, i-au pus înalertă pe guvernanţii României în ceea ceprivea expansiunea germană pentru pe-rioada următoare, care spulbera brutal iluziasecurităţii colective în Europa, obiectiv ur-mărit de Franţa, Mica Înţelegere şiÎnţelegerea Balcanică pentru vremea ceavea să urmeze.

Dezmembrarea Cehoslovaciei la mi-jlocul lunii martie 1939, i-a convins pe gu-vernanţii de la Bucureşti că România aveasă fie următoarea victimă a expansiunii mi-litare şi economice naziste, fără speranţavreunui sprijin din partea marilor aliaţi. Prinsemnarea Acordului economic româno-ger-man (Wohlthat), guvernanţii români auîncercat să tempereze şi să abată presiunile,pe care cel de-al treilea Reich le făceaasupra statului român. În ciuda atmosfereiexterne tot mai încordate de la mijlocul luniimartie 1939, guvernanţii români auhotărât să reziste oricăror presiuni fă-cute asupra României şi să se opunăcu armele în cazul încălcării fron-tierelor sale. Aşa se face că, dupăConsiliul de Coroană din 17 martie1939, în care se hotărâse în deplinacord „desăvârşire acţiunilor diplo-matice şi militare pentru apărarea in-tereselor naţionale”, Gr. Gafencu,ministrul român de externe, într-onotă trimisă la 20 martie am-basadorului României la Paris,spunea că: „România este hotărâtăsă-şi apere hotarele şi neatârnarea”,cu menţiunea că „nici într-un caz faţăde Germania”, care ar fi putut priviaceastă politică, drept o provocare laadresa sa.

În această situaţie, România a re-fuzat cu demnitate să participe la îm-părţirea Cehoslovaciei, deşi Voloşin,primul ministru al Ucrainei Sub-carpatice ceruse, la 14 martie alipireaRuteniei la România acordând în ace-laşi timp tot sprijinul său refugiaţilorruteni, inclusiv fostului prim mi-nistru. În felul acesta, România dădeade înţeles Ungariei, ce se arăta a fi unpotenţial adversar, cât şi polonezilor,care oscilau în alianţă, că nu va pro-fita de schimbările teritoriale generate deprăbuşirea sistemului securităţii colective,dar nici nu va renunţa vreodată la principiilepoliticii sale externe, bazate pe intangibili-tatea hotarelor sale stabilite prin acorduri depace. Mai mult decât atât, guvernul româna luat măsuri de întărire a frontierei salenord-vestice, prin constituirea Grupuluioperativ „Maramureş” şi transferarea unormari unităţi spre zona „fierbinte”, hotarulspre Rutenia, devenită graniţă comună cuUngaria şi Polonia, dispunând şi mobi-lizarea parţială, impunând ieşirea aliaţilordin expectativa de până atunci. Primul mi-nistru Armand Călinescu, la şedinţa din 27martie 1939 a Consiliului Superior al Fron-tului Român Naţional, i-a informat pe ceide faţă că, în cursul ultimilor evenimente,guvernul român a făcut cunoscut cancelari-ilor străine că „suntem hotărâţi să neapărăm fruntariile şi pentru integralitatea ei,România se va bate împotriva oricui.” Înurma acestei „indiscreţii”, făcută de am-basadorul român la Londra, Virgil Tilea,Anglia şi Franţa s-au grăbit să acordegaranţii politice României, la 13 aprilie1939.

Acordarea garanţiilor anglo-franceze, deniciun folos României pentru că nu garan-tau şi frontiera noastră de est, cea cu URSS,a dat guvernului român posibilitatea, dar şivremea necesară, pentru a găsi şi încercaunele soluţii de ieşire din starea de tensiuneîn care se afla, generată de evenimentele pe-trecute în ultima vreme. Prima măsură luată

a fost cea a demobilizării armatei, urmatăde turul diplomatic al ministrului român deexterne, Grigore Gafencu în Occident,Berlin, Paris, Bruxelles, Londra şi Roma şide convorbirile purtate cu reprezentanţiiţărilor prietene din Balcani, pentru activareaÎnţelegerii Balcanice, dar şi cu reprezen-tanţii Poloniei şi cei ai URSS, scopul finalfiind sondarea atitudinii acestor guvernefaţă de România şi posibilitatea unui sprijindin partea acestora în cazul în care statulromân ar fi fost agresat din exterior.

Intensificarea contactelor cu prietenii,dar şi cu presupuşii adversari era imperiosnecesară, pentru că Ungaria îşi intensificaselegăturile cu Italia şi Germania cu intenţiavădită de a izola România, aşa cum făcusecu Cehoslovacia, mai cu seamă că primulministru maghiar, Teleki Pal, primise asi-gurările guvernelor italian şi german careplasase România în cercurile de interese aleUngariei.

URSS a înţeles, încă din primele mo-mente, că Acordul de la Munchen deschideacalea pentru cea de-a patra împărţire aPoloniei, conform unei tradiţii mai vechi în

care Rusia Sovietică deţinea rolul de bene-ficiar principal, cu largi posibilităţi demanevră. În relaţiile sale cu România,URSS, prin aplicarea unor formule juridico-diplomatice cât mai ambigue, a tărăgănatcât a putut de mult încheierea unor acorduride întărire a inviolabilităţii frontierelorromâne. Garanţiile anglo-franceze erauprivite de sovietici drept o întărire a Trata-tului româno-polon, cu caracter antisovi-etic, România şi Polonia fiind acuzate că arîmpiedica realizarea unor înţelegeri militaresovieto-franco-engleze, îndreptate îm-potriva Germaniei, refuzând solicitarea so-vieticilor prin care ceruseră pentru trupelelor militare, drept de liberă trecere pe teri-toriul României şi Poloniei, către zona decontact cu inamicul. De fapt, problematranzitării trupelor pe teritoriul celor douăstate era numai un pretext, în realitate seîncerca mascarea apropierii URSS de Ger-mania, sovieticii arătându-şi adevărata faţă,în urma încetării bruşte a tratativelor cu de-legaţiile militare engleze şi franceze, ca,apoi, să încheie cu Germania Tratatul deneagresiune între Germania şi Uniunea So-vietică, semnat la Moscova, la 23 august1939, de Ribbentrop, împuternicit cu puteridepline, trimis de Hitler şi Molotov, comis-arul poporului pentru afacerile externe aleURSS. Semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov a schimbat radical raportul de forţepe plan european şi a pecetluit soarta ţărilordin zona tampon, dintre URSS şi Germania(România, Polonia şi ţările baltice).

Tratatul de neagresiune dintre Germania

şi URSS era un acord comercial stabilitîntre cele două state, la care s-a ataşat unAdiţional secret, prin care Germania şiRusia Sovietică împărţiseră Europa în două,în funcţie de interesele fiecăreia. Înscrisoarea sa către Stalin, din data de 20 au-gust 1939, Hitler îşi arăta satisfacţia pentruîncheierea acestui acord şi cerea dictatoruluide la Moscova să urgenteze semnarea aces-tuia şi a Protocolului secret, care urma săintre în vigoare chiar de la semnarea sa.

1) „Salut în mod sincer încheierea acor-dului comercial germano-sovietic, scriaHitler, în scrisoarea sa către Stalin, care esteprimul pas în direcţia unei schimbări a na-turii relaţiilor germano-sovietice.

2) Încheierea Pactului de neagresiunereprezintă pentru mine reconfirmarea uneipolitici germane pe termen lung. Germaniareia astfel linia politică ce a fost utilă secolede-a rândul ambelor state. De aceea, guver-nul Reichului este hotărât să tragă toate con-cluziile ce decurg din această schimbareradicală.

3) Accept Proiectul Pactului de neagre-siune propus de Preşedintele ConsiliuluiComisarilor Poporului şi Comisarul

Poporului al URSS, domnul Molotov,dar consider că este necesar să fieclarificate cât mai curând posibilproblemele legate de acesta.

4) Protocolul Adiţional cerut deURSS, după convingerea mea, poatefi în mod esenţial clarificat în cel maiscurt timp posibil, cu condiţia ca unom de stat german cu răspundere săaibă posibilitatea să poarte personalnegocieri la Moscova. Astfel, guver-nul Reichului nu vede cum ar puteafi clarificat şi întocmit, într-un timpscurt, protocolul adiţional.

5) Tensiunea dintre Germania şiPolonia a devenit intolerabilă. Com-portamentul polonez faţă de o mareputere este de aşa natură încât o crizăpoate izbucni de la o zi la alta. Înorice caz, Germania este pe deplinhotărâtă să apere de acum înainte in-teresele sale, cu toate mijloacele, con-tra acestor pretenţii.

6) Consider că, ţinându-se seamade intenţiile ambelor state de a inau-gura noi relaţii între ele, este indicatsă nu se piardă timp. De aceea, rei-terez propunerea să îl primiţi pe mi-nistrul meu al afacerilor străine marţi,22 august, sau cel mai târziu mier-curi, 23 august. Ministrul afacerilor

străine are depline puteri de a elabora şisemna atât Pactul de neagresiune, cât şi Pro-tocolul adiţional. Ministrul afacerilorstrăine nu ar putea rămâne la Moscova maimult de o zi, cel mult două zile, ţinând contde situaţia internaţională. Aş fi bucuros săprimesc un răspuns prompt din partea dum-neavoastră.”

Scrisoarea lui Hitler a fost trimisă laMoscova, telegrafic, în seara zilei de 20 au-gust 1939 şi în seara zilei de 21 august1939, la orele 21.35, răspunsul lui Stalin seafla în faţa dictatorului german, căruia îispunea:

„Sper că Acordul de neagresiune ger-mano-sovietic va determina o cotitură deci-sivă, spre îmbunătăţirea sensibilă a relaţiilorpolitice dintre ţările noastre.

Popoarele ţărilor noastre au nevoie de re-laţii paşnice între ele. Consimţământul gu-vernului german pentru încheierea unui pactde neagresiune va asigura baza pentru lichi-darea încordării politice şi pentru instau-rarea păcii şi colaborării între ţările noastre.

Guvernul sovietic m-a însărcinat să văcomunic că este de acord ca domnulRibbentrop să vină la Moscova, la 23 au-gust.”

Ribbentrop l-a informat pe Hitler căpartea sovietică lucra la elaborarea unuiProtocol secret, care prevedea delimitareareciprocă a sferelor de influenţă în toatăzona de est, faţă de care şi-a dat acordul deprincipiu. Hitler şi-a dat acordul.(...)

(Urmare `n num\rul viitor)

70 DE ANI DE LA SEMNAREA TRATATULUI RRIIBBBBEENNTTRROOPP--MMOOLLOOTTOOVV

IONLUPU

semnarea tratatului...

“În această situaţie, România a refuzat cu demnitate să participe la împărţirea Cehoslovaciei...“

pagina 11revista ta de atitudine

Istorie

În perioada funcţionării Episcopiei Cato-lice Bacău (1591-1815) majoritatea demni-tarilor respectivi au fost recrutaţi dinrândurile nobilimii polone, numiţi de regeleacestui stat, confirmaţi şi sfinţiţi de au-torităţile Sfântului Scaun.

Bonaventura Morariu, cercetător valorosîn Arhivele Vaticanului, într-una dintre lu-crările sale, a scris :”Stephanus AthanasiusRudzinski, Ord. Min. Obs, nominatus 31Iul.1662, supplicante rege Poloniae IoanneCasimiro, consacr. 12 Aug.1662 cum onerequod idem... ad....eccl. Bacoviensem ac-cedere et quod illuc residere”.(1) Obligaţiade a şedea tot timpul în mijlocul românilorcatolici, fusese stabilită prin „decretumAlexandri VII die 26 Iul 1662”! El a începutmunca în asemenea împrejurări. În condiţi-ile luptei acerbe, dintre: bulgarul Parcevich,alt misionar de acelaşi neam recomandat decătre Deodat Thomassi, maghiarul Do-mokos, episcop de Corone, activ în Transil-vania şi oamenii numiţi de regele Poloniei,pentru preluarea conducerii activităţii mi-sionare în Moldova. Propaganda Fide aluat hotărârea de a solicita NunţiaturiiApostolice din Polonia să efectueze o cerc-etare la faţa locului pentru clarificarea situ-aţiei. Omul împuternicit să îndeplineascăasemenea obligaţie neplăcută a fost„Stephanus Athanasius Rudzinski”, atuncisimplu misionar catolic în regatul polon.Raportul demnitarului catolic din Polonia,întocmit la data de 13 iunie 1661, a precizatcă împuternicirea fusese încredinţată la 11mai 1661. Sfântul Scaun nu aprobase pro-punerile regale, pentru conducerea Epis-copiei Catolice Bacău. Trimisul NunţiaturiiApostolice în Polonia apreciase că în loca-litatea de pe Bistriţa trăiau circa 500 cre-dincioşi catolici. Ortodocşii formaumajoritatea oamenilor din această aşezare.Se poate aprecia că târgul era populat demai mult de o mie români. Biserica rezi-denţială catolică era neîngrijită şi nu ofereacele mai bune condiţii pentru un demnitarcu rang episcopal. Veniturile realizate de in-stituţia respectivă proveneau din pomenilecredincioşilor sărăciţi de abuzurile dom-neşti şi otomano-tătăreşti.Morăritul şi co-mercializarea produselor agricole, viilor,livezilor, animalelor şi stupilor de albineconstituiau beneficii importante pentru slu-jitor. Episcopul Bacăului nu mai ocupa unpost în Senatul Poloniei ca în perioada an-terioară. Nunţiul apostolic a făcut şi altecercetări şi a găsit corecte datele prezentatede misionar.

Între suveranul Poloniei şi arhiepiscopulde Larissa, nunţiul apostolic, au avut localte discuţii. După acestea nunţiul a înaintatraportul său. Alături de documentul respec-tiv, este îndosariat un raport privind activi-tatea lui Thomassi, întocmit probabil decătre Nunţiatura Apostolică din Viena. Fer-mitatea regelui Poloniei a fost luată în con-sideraţie de Sfântul Scaun. Astfel, s-a ajunsla respingerea propunerii imperiale. Dupăinsucces, Thomassi a părăsit zonele în carese afla. La 14 martie 1662, el era la Potakde unde a raportat unele informaţii asupraconflictelor otomano-imperiale. De aceastădată, a semnat numai „vicar apostolic alMoldovei şi a solicitat aprobarea pentru de-plasarea în interiorul ţării, unde consideracă este mare nevoie de munca lui. La 9 mai1662, el se deplasase la Varşovia, de unde ascris despre soarta lui Kemeny. A comunicatasupra hotărârii de a pleca în Moldova,unde franciscanii conventuali erau pe punc-tul de a prelua conducerea cultului catolic.Din Transilvania, Cazimir Domokosplănuia gânduri similare, deşi nu cunoştealimba română şi nici obiceiurile românilorortodocşi şi catolici. Intenţiile lui Domokos,aprecia Thomassi, nu difereau de cele aleepiscopilor de neam polon: jefuirea biseri-cilor şi a credincioşilor catolici! Propa-ganda Fide a considerat că misionarulThomassi se afla la cea mai deosebită„strâmtoare”, deoarece fusese folosit şi înalte scopuri decât cele religioase de cătreCurtea Imperială Austriacă, ca şi Parcevich.Condiţiile l-au obligat pe Thomassi să sedeplaseze la Bacău pentru a doua oară în ul-timele zile ale lunii iulie 1662, iar la 28iunie 1663, cel ce îndeplinea calitatea de„comisar apostolic al Moldovei” se afla la

Târgovişte, obligat să părăsească Moldovade către episcopia în funcţiune. Docu-mentele păstrate în Arhiva PropagandeiFide, demonstrează realitatea mariiduşmănii dintre Thomassi şi Rudzinski. Ul-timul, după numirea şi consacrarea obişnu-ită, a venit la Bacău pe poziţie şi atribuţiisuperioare celui dintâi. Scrisoarea întocmităde Gabriel Thomassi la Bacău în cursullunii august 1662, arată că a beneficiat dedouă primiri la domnul ţării, Dabija Vodă.Acesta l-a împuternicit să efectueze toateserviciile pe întregul cuprins al Moldovei,iar toţi credincioşii catolici să-i dea as-cultare.

La Bacău, Thomassi a întâlnit pe Biagiaflat în serviciul bisericii locale de şase ani.Acesta l-a informat pe Thomassi asupracomportamentului tiranic al episcopului.Documentele referitoare la dialogul dintrecei doi slujitori catolici în privinţa demni-tarului trimis de regele Poloniei şi pontifulRomei cuprind şi cuvintele: homo falsis-simo et ebriagone...parlava cose pubblica-mente di Roma con tante infamie.(2) Prinagresiunea episcopală, Thomassi a fost lip-sit de cadourile primite de la împăratulVienei, prinţii Transilvaniei, nobilii cu carea întreţinut raporturi de serviciu, toate do-cumentele inclusiv raportul întocmit asupravizitei încheiate în octombrie 1662. Obser-vanţii bulgari s-au deplasat la Iaşi, pentru aobţine documentele necesare plecării dinMoldova. Aici a venit şi Bărcuţă. Acestorali s-a alăturat şi episcopul. A avut loc „îm-păcarea” între toţi. Efectul acţiunii CurţiiDomneşti a fost de scurtă durată. Dupăsosirea la Bacău, episcopul a pregătit ocăruţă, în care a îmbarcat pe cei doi mision-ari, pe care i-a condus prin „codrii de laLunca Mare” până la apa Putnei, la hotaruldintre Moldova şi Ţara Românească. Ajunşila Târgovişte, observanţii, în 27 şi 28 iunie1663, au raportat asupra celor întâmplate înBacăul anilor 1662 şi prima jumătate a celuice a urmat. Astfel, a luat sfârşit cea de-adoua şedere a lui Thomassi la Bacău.

Blasius Korcevic a întocmit un raportasupra misiunilor moldoveneşti, preluat deThomassi şi expediat Propagandei Fide.Între cele 28 localităţi populate şi de catoliciîmpreună cu ortodocşii, a fost înscris şiBacăul. Aici funcţionau cele două bisericicatolice. Sfântul Nicolae se afla în parteacentrală a târgului, cu multe obiecte sacer-dotale. Aici slujise observantul Balthasar.Acestuia i-a urmat „Michaele de Capilova-tio”. Populaţia catolică număra 328 per-soane. Se împuţinase din cauza ciumei. Deparohia Bacău depindeau catolicii dinsatele: Paşcani, Valea Seacă, Trebeş, Fân-tânele, Faraoani. Toţi formau o comunitateumană de 421 persoane. Mănăstirea Fe-cioara Maria avea fundaţia deteriorată dincauza trecerii timpului şi neglijenţei epis-copilor şi oamenilor acestora. Majoritatealocuitorilor Bacăului o formau ortodocşii.Ei se rugau în două biserici, una din lemnşi alta zidită, Precista.

Bisericile catolicilor erau lipsite de valoridatorită episcopilor „qui ex Polonia ad-venebant omnia secum abstulerant”.(3) Au-torul raportului a scris că domnii Moldoveiacordau episcopilor, numai pe timpul şe-derii între credincioşi următoarele: 20 de oi,30 galbeni imperiali, 20 măsuri de sare. Petimpul şederii lui Thomassi a fost îngrăditcimitirul. În urma episcopului „che ivi sitrattiene con la sua corte, il tutto ua inrouina, e se la porta seco in Polonia”

(4) După obţinerea numirii, efectuareaserviciilor de consacrare ca episcop alBacăului, Rudzinski a început pregătirilenecesare îndeplinirii rolului de ierarh catolicîn serviciile regale. Raportul nunţiului apos-tolic din Varşovia, datat 15 septembrie1662, a evidenţiat cu claritate asemeneapreocupări episcopale.

Principala nemulţumire a noului demni-tar era cauzată de activitatea misionarilorcare beneficiau de toate veniturile acordatede credincioşi, regii Poloniei şi de domniiMoldovei ca persoane particulare. Biseri-cile, parohiile, instituţia episcopală nu be-neficiau de aceste bunuri, deoarece eraudestinate numai misionarilor. Informaţiaeste oferită de un document episcopal înain-tea plecării din regat.

Demnitarul, ajuns în Moldova la în-

ceputul anului 1663, s-a prezentat la dom-nul ţării, Dabija Eustratie, conform noilorpractici valahice sau moldoveneşti. Pre-cizarea este clară în privinţa respectării re-gulilor româneşti în această problemă.Domnul i-a aprobat efectuarea vizitei epis-copale în decurs de trei luni de zile. Rezultăclar şi precis că episcopii catolici de Bacăuaveau permisiune limitată de şedere înMoldova. Asemenea activitate trebuia ter-minată şi a luat sfârşit înainte de ziua de 27aprilie 1663. Pentru data arătată, episcopula convocat la Bacău atât clerul secular, câtşi pe cel regular, activ în toate parohiileMoldovei. Slujitorii catolici din Moldovaaparţineau ordinilor călugăreşti: iezuit şifranciscanilor minori conventuali. Aceştiaerau misionarii găsiţi de episcop la sosireasa în Moldova. N-a luat în consideraţie pecei doi observanţi bulgari. Ei aveau respon-sabilitatea celor 25 de biserici catolicerăspândite pe teritoriul statului astfel: de laSuceava la sud de Bacău, la Tg.Neamţ şiTg.Ocna; între Cotnari şi Iaşi; între Huşi-Galaţi; precum şi între Vaslui-Bârlad. Oriceom cu mintea sănătoasă nu poate concepecă aceşti oameni puteau constitui o altă co-munitate etnică în afară de cea românească,afirmată şi susţinută cu tărie de catolicii in-şişi în toate timpurile.

Pentru îmbunătăţirea situaţiei, episcopula venit însoţit de încă doi misionari. Situaţiagăsită de acesta în misiunile Moldovei afost caracterizată de el însuşi ca una de-plorabilă. Pentru înlăturarea acestor stăridemne doar de compătimire, episcopul aconvocat la Bacău,„în biserica noastrăconsacrată Înălţării şiGlorificării FecioareiMaria”, pentru ceade-a 11-a duminicăde după Paşti. Scopuladunării clericilorconvocaţi a fost măr-turisit: înlăturarearăului constatat şi„introducerea ordineiîn dioceza încre-dinţată nouă!” A fostsolicitată şi obţinutăprofesiunea de cre-dinţă a celor patruslujitori prezenţi lapretinsul „sinod” dinBacău, desfăşurat înzilele de 27 aprilie- 1mai 1663, consideratde anumiţi cercetă-tori ca deschizător dedrumuri demne deurmat. Aceştia aufost „Iohani BaptisteBerthuze”, numit deParohia Catolică Cot-nari, de care depin-d e a u a ş e z ă r i l e :Amăgei şi Hârlău;Andreas AntoniusRzeczkowski, parohde Baia şi Suceava şislujitor la Tg.Neamţ,Michaeli Rabcsony,paroh de Săbăuani,slujitor la Roman şiTămăşeni; IoannesZlatanyraguyan afost numit paroh laHuşi şi Bârlad dar şi la Galaţi.

Episcopul a considerat că el a organizat„prima întâlnire diocezan\ la Bacău şi întoată Moldova”. A elaborat constituţia, încare a adoptat un total de 10 măsuri menitesă contribuie la înlăturarea neajunsurilor şiabuzurilor care dăunau activităţii misionarecatolice în Moldova. Demnitarul catolic nuşi-a dat seama că cel mai mare rău înaceastă problemă îl constituia activitateamisionarilor maghiari reformaţi, care seprezentau drept catolici, dar în realitate în-deplineau rolul şi misiunea de a promova,sub masca catolicismului ritul calvino-luteran în vederea realizării treptate amaghiarizării românilor catolici.

Activitatea episcopului Rudzinski n-afost una loială faţă de credincioşii catolicide neam român.

Raportul expediat Propagandei Fide afost încredinţat analizei cardinalului „Azy-olini”. Explicaţiile prezentate de episcop aufost apreciate puţin fericite (poco felice). N-au fost apreciate ca demne de luat în seamămăsurile gândite şi puse în practică în pri-vinţa administrării bunurilor posedate deparohie. Unele dintre propunerile acestuia

considerate mai mult decât abuzive,deoarece obligau pe misionari s\ „vândăsolemnităţile sacre” sau să primească „sumebăneşti, boi, oi sau alte bunuri pentru pă-catele carnale”. Folosirea Sfintei Scripturipentru a convinge pe credincioşi „săplătească zeciuiala pentru cei ce serveau luiDumnezeu” au fost apreciate ca măsură ne-favorabilă în condiţiile în care aceştia erau„muribunzi”.

N-a fost apreciată drept faptă corectă în-depărtarea din Bacău a lui GabrieleThomassi şi a colaboratorului acestuia. Afost scrisă măsura invitării episcopului laSfântul Scaun sau la Nunţiatura Apostolicădin Polonia de autoritatea căreia depindeaEpiscopia Catolică Bacău, ca una depen-dentă de Arhiepiscopia de Leopole.

Documentele contemporane convingasupra dependenţei Episcopiei CatoliceBacău de instituţiile superioare din Polonia.Măsurile episcopului au provocat nemulţu-mirile catolicilor din Iaşi, Cotnari, aleiezuiţilor şi franciscanilor observanţi activiîn Moldova şi statele vecine, arătate de car-dinalii: Pallotto, Albitio, Vilino, Azzolino şiAlbericio

Documentele păstrate în Arhivele Se-crete ale Vaticanului, fondul NunţiaturaApostolică Varşovia, vol.I, f 236-238, mi-crofilmate la solicitarea noastră, convingasupra marilor nemulţumiri provocate înrândurile românilor catolici din statulMoldova, reprezentanţilor autorităţilor lo-cale, ale Scaunului Domnesc, ale domnuluiînsuşi. Eustratie Dabija, la cererile repetate

ale credincioşilor, a adoptat măsurasupremă – alungarea lui din interiorul sta-tului. Propaganda Fide şi Sfântul Scaun,precum şi regele Poloniei, Nunţiatura Apos-tolică au fost nevoite să recunoascăscoaterea obligatorie din funcţie a episco-pului. În document stă scris că acesta nu vamai primi niciodată funcţia de episcop.

1. („Ştefan Atanasie Rudzinski, din Or-dinul Minorilor Observanţi, numit la 31iulie 1662, solicitant fiind regele Poloniei,Ioan Cazimir, consacrat la 12 august 1662,cu obligaţia ca acesta să meargă la bisericade rit catolic din Bacău şi să rămânăacolo”.)

2. ( „om foarte fals şi beţiv...vorbea înpublic şi folosea cuvinte infamate la adresaRomei”)

3. („care soseau din Polonia şi toate leluau cu ei la plecare”)

4. ( „care se întreţin aici împreună cu oa-menii aduşi de el, timp în care totul esteadus la ruină, iar la plecare duce cu el valo-rile”)

Prof. dr. D. ZAHARIA

PAGINI DE ISTORIE ADEVĂRATĂ:LAUDE NEMERITATE

Catedrala catolic\ Sf. Petru [i Pavel

din Bac\u

revista ta de cultur\pagina 12

„ Marin Preda are originea cea mai nobilăpe care o poate avea un român: este ţăran, adicănăscut la ţară, adică din ţărână, adică dinpământ.”

(Nichita Stănescu)

Au trecut treizeci de ani de când Marin Preda aplecat din lumea noastră, dar încă nu ştim totul de-spre el. Şi totuşi… a rămas întreg şi viu, nealte-rabil, prin opera sa. Era pentru noi o certitudine, oşansă mare a literaturii române. „Dispariţia lui acreat în noi un dezechilibru de forţe dându-le unorailuzia că ar putea să-i ia locul. Care loc?” (MarinSorescu)

Marin Preda va rămâne inegalat pentru încămultă vreme. Nobleţea scrisului acestui mare artiststă nu atât în talent, cât în conştiinţa cu care acesttalent e folosit. Talentul nu trebuie să fie maculat,ci trebuie purtat cu demnitate. Pentru acest scriitor„talentul este numai aripa, nu şi zborul … sau ceeace reprezintă pentru un arhitect piatra din care sepoate clădi la fel de bine un templu sau o în-chisoare”. (Octavian Paler)

Aşa cum sublinia poetul Adrian Păunescu,Marin Preda a trăit de multe ori, în preajma uneiîntrebări teribile: de ce? De ce? De ce se întâmplătoate câte se întâmplă? Oare nu este aceasta între-barea esenţială a existenţei umane, a întregiiomeniri? Toţi oamenii se întreabă astăzi: de ce? Dece atâta ură faţă de adevăr? Pentru că în spateleacestei puteri, puterea adevărului, stă tatăl min-ciu-nii. Adevărul şi minciuna sunt la fel ca lumina şiîntunericul – ele nu au de-a face una cu cealaltă.De ce în jurul nostru ne concentrăm întreagaatenţie asupra lucrurilor pe care le putem vedea şicare ne înspăimântă? De ce războaie şi violenţă?De ce cutremure, uragane, încălzire globală?! Dece calamităţi?! De ce nedreptate şi corupţie?! Dece? De ce? Pentru că o parte din noi, cei mai mulţisuntem iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi,

trufaşi, hulitori, fără evlavie, neînfrânaţi, neiubitoride bine, înfatuaţi, pentru că, deseori, ocolim ade-vărul. Dar … spre deosebire de mulţi alţii, MarinPreda a fost şi va rămâne mesagerul adevărului so-cial, adevărului uman. Un mare artist, consideraacest mare scriitor, nu e niciodată „estet”, ci e unom care nu poate să nu vadă şi să nu exprime ade-vărul din viaţă şi, apoi, din artă. În artă, susţineaMarin Preda, nu e nevoie de „teme majore”, ci de„adevăr uman, care nu e niciodată minor”.

Referindu-se la acest crez al scriitorului,Alexandru Paleologu sublinia: „arta este adevăr;arta nu poate niciodată să mintă, pentru că arta etotdeauna adevăr, pentru că este incopatibilă cu im-postura, cu tirania, cu ceea ce Preda a stigmatizatprin formula - spiritul uman agresiv-”.

Marin Preda, care rostise de-atâtea ori „de ce”?… ştia că îşi angajase întreaga viaţă puterii ade-vărului, el fiind o mare conştiinţă. Tendinţa spreechilibru şi omenie a acestui exponent al univer-sului ţărănesc izvorăşte din bunul lui simţ de ţăranobsedat până la uimitor şi până la neverosimil deadevăr. Aşa se explică mesianismul angajat al aces-tui luptător pentru adevăr, într-o lume adamică, desuferinţă. Avea dreptate Nina Cassian când afirmacă „partea majoritară a destinului lui Marin Predastă sub semnul adevărului, echilibrului, atât înopera lui cât şi în întruparea lui de pământean”.

Aşadar, în memoria numeroşilor cititori, MarinPreda a fost şi va rămâne un scriitor naţional, omare conştiinţă a veacului nostru, conştiinţa ceamai pură a generaţiei lui, un spirit complex, pentrucare scrisul este o responsabilitate. Nu întâmplător,criticii literari vorbesc despre fenomenul MarinPreda, iar Ana Blandiana subliniază că „ a fost nuun scriitor, ci Scriitorul.”

Geniul său literar şi marea sa conştiinţă izvorăscdin credinţa că viaţa şi creaţia au un sens, iarscopul vieţii lui era munca, era scrisul, în fiecarezi câte zece ore la masa de lucru. Scrisul era pentruMarin Preda trăire autentică ce nu face decât săsporească intensitatea simţirii exacte. Asemenea luiLiviu Rebreanu, având grijă să fie exact şi precisîn relatare, corect şi concis în stil, autorul consideracă literatura este creaţie de oameni şi de viaţă, căuniversul romanesc este animat de pulsaţia vieţii,iar artistul sondează adâncimile, latura abisală apersonajelor, concomitent cu prezentarea monu-mentală a relaţiei om-societate. Această afirmare a

voinţei de a fi scriitor este relevată de marele criticliterar, Lucian Raicu: „Despre nimeni nu se poatespune cu asemenea intensitate ca despre MarinPreda - a fi scriitor era totul pentru el, chiar totul”.

Cărţile lui, „Moromeţii”, „Delirul”, „Viaţa ca opradă”, „Cel mai iubit dintre pământeni”… i-auadus o mare popularitate şi au ridicat prestigiul în-tregii proze româneşti. În toate aceste cărţi, se re-marcă o coexistenţă a unui realism obiectiv, epic,interesat de lumea exterioară cu un realism subiec-tiv, orientat spre realitatea mai complexă, a spiri-tului. De fapt a crezut întotdeauna în condiţialiteraturii realiste, considerând că valoarea prozeiconstă în modalitatea estetică ce-i permite trans-miterea unui adevăr social şi psihologic. Literatura,arta în genere, este adevăr şi numai adevăr despreviaţă. „În artă nu poţi înşela, susţine scriitorul, penimeni, pentru prea nesfârşită vreme … falsul iesedeasupra, este uşurel … Uşurel şi destinat, sigur,perisabilităţii”.

Lectura extinsă şi intensivă constituia regimulsău de viaţă în măsură egală cu deprinderea scrisu-lui zilnic. Trăia şi scria respirând într-un spaţiu sa-turat de cultură. Citea cu pasiunea unui adolescent,fascinat de mirajul cărţii, de parcă el însuşi n-ar fifost de-acum autorul atâtor şi atâtor cărţi oferitealtor pasiuni adolescentine. Citise în sensul cel maistrict al cuvântului, toate cărţile marilor scriitoriantici şi clasici şi moderni: Balzac, Dostoevski,Tolstoi, Celine, Camus, Malraux, Faulkner, IonLuca Caragiale, Sadoveanu. Recitea din când încând Biblia. Prefera pe Kafka, Gide, AnatoleFrance, Gogol, Turgheniev. Recitea pe Nietzsche.Tot era citit, recitit, comentat, povestit, acceptat,contestat, reluat…

În toate cărţile lui se remarcă, vădit, „aplecarea”spre filozofie. Adversarii i-au contestat, uneori,profunzimea filozofică a operei. Constantin Noica,filozoful de profesie, autentifică adâncimea re-flecţiei lui Marin Preda. Dar nu numai el…, ci şialţi mulţi critici şi istorici literari. „Preda, susţineaEugen Simion, are ceea ce n-au mulţi creatori: ofilozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândiomul şi relaţiile lui în univers. Numai la Sadoveanumai aflăm o viziune despre om de o asemenea pro-funzime şi coerenţă: omul privit dinspre parteacosmicului. La Marin Preda, omul este privit din-spre partea istoriei”.

Efortul creator al acestui spirit contemplativ, alacestei personalităţi complexe, construită din con-traste, s-a materializat în scrierea unor cărţi dereferinţă, unor cărţi fundamentale ale literaturiiromâne dintotdeauna. Romanul „Moromeţii” varămâne o emblemă a prozei lui Marin Preda, iargreul cuvântului acestui mare romancier este greulpământului. Tema predilectă a operei lui este cearurală, reprezentată de satul românesc din CâmpiaDunării, ilustrat prin familie, ţărănime şi drama eiistorică, satul supus zguduitoarelor prefaceri ale is-toriei.

Prin Ilie Moromete, scriitorul impune în lite-ratura română un nou chip reprezentativ pentruţăranul român: un erou cu o bogată viaţă su-fletească, care seduce prin inteligenţă vie şi prinputerea de a vedea dincolo de lucruri, de a intuiceea ce alţii nu pot vedea.

Procesul istoric al destrămării satului tradiţionalreprezintă esenţa romanului, prezentată de prozatorsub forma crizei reflectate în drama unei familii şiîn conştiinţa unui personaj. Interesul romanului stă,mai presus de orice, în forţa cu care creează viaţaîn mişcare, sculptând chipuri vii, caractere nu-anţate. De la „Ion” al lui Rebreanu nu se maiscrisese un roman atât de puternic despre lumeaţărănească.

Citind această operă nu-ţi mai aparţii. Ne aflămîn faţa unei adevărate minuni a literaturii române.Dar nu numai „Moromeţii”, ci toate cărţile luiMarin Preda ne fascinează. Şi curios … această in-teligenţă remarcabilă, această gândire profundă,amplă, temeinică, orientată în permanenţă spreadevăr, acest mare prozator posedă atributele unuiţăran. Marin Preda era într-adevăr ţăran. Era ţăranîn felul în care câteodată vorbea şi mânca, tot-deauna în felul în care se mişca. „Şi în acelaşi timpnu era ţăran, absolut deloc, ci, prin vocaţie tim-purie, scriitor, totdeauna scriitor”. (MarcusRobescu).

Există un singur mod de a cinsti memoria unuimare scriitor ca Marin Preda, acela de a fi mai buniprin lectura cărţilor lui care rămân pentru totdeaunasingure în faţa morţii. Nu putem rămâne indiferenţifaţă-n faţă cu aceste cărţi încurajatoare care neoferă cheia existenţială pentru înţelegerea vieţii,care ne dă răgaz pentru introspecţie şi care ne în-făţişează nenumărate posibilităţi în descoperireaadevărului existenţei noastre.

„Fie-ţi ţărâna uşoară, om distins şi slavaţării pe care ai slujit-o cu credinţă.

În rest cărţile lui şi apoi numai şi numaităcere. Amin”. (Nichita Stănescu).

Rămâne opera în marginea căreia nuvom înceta să medităm.

Prof. Constantin Lovin

MARIN PREDA CA

AMINTIRE

“Au trecut treizeci de ani de când Marin Preda a plecat din lumea noastră...”

ARGEŞ, Anul X (XLV), nr. 7 (337), iulie 2010. Un număr dens, echilibrattematic, cu largi retrospective critice referitoare la literatura română (de laşcoala de literatură, cu ciudăţeniile, novicii şi scriitorii pe cale de a se con-firma, la optzecismul scrutat cu acribie, ironie şi concesii – iată doar douăcoloane la care ne putem raporta, construite de Marin Ioniţă şi Liviu IoanStoiciu. L.I.S. îi consideră pe optzecişti ca fiind reprezentanţii generaţiei,cu marile împliniri, cu promisiuni mai puţin onorate, cu dispariţii premature,punctând cu nerv şi ironie, merite nu îndeajuns de studiate şi aprofundatede critica literară.Reţine atenţia şi sumara sinteză dedicată criticului Nicolae Oprea, cu prilejulîmplinirii vârstei de 60 de ani. Să mai amintim aici Spectacolul literaturii(o interesantă suită de referinţe critice despre cărţi).Semnează grupaje de poezii Costin Tănăsescu, Simona Funaru, DorinCazan, Marius Zinca. Proza e reprezentată de Nick Sava, iar Ştefan IonGhilimescu şi Lazăr Popescu ne propun cronici literare.ATENEU, Anul 47 (serie nouă), Nr. 7-8 (491-492), iulie-august 2010.Număr de vacanţă, s-ar zice. Bine reprezentate cunoscutele rubrici: cronicaliterară, comentarii, autori şi cărţi, gaură-n cer, poesis, lumi anglo-saxone,proză, interviu, critică, arte, lecturi, literaturbahn, cogito, starea de graţie,meridiane. Sugerăm cititorului: Adrian Jicu – Andrei Terian şi despărţireade călinescianism (despre cartea unei despărţiri reci şi nu de prea mareleCălinescu); C.D. Zeletin – Podul de plută; Elena Ciobanu – Jamie [i grupa-jele de poezii semnate de Claudia Voiculescu şi Irina Georgescu, proză, deDan Perşa. Despre Cântarea Cântărilor în cadrul variantelor româneşti, (oantologie de zile mari) reţine atenţia un amplu interviu luat maestrului RaduCârneci semnat de Boris Marian. Dintr-un alt interviu luat de ConstantinSeverin scriitorului Alexandru Sever (Israel) reţinem: „ Dumnezeu de aceeaa creat omul pentru a avea cine îi spune poveşti.”O mare diversitate de teme din care nu lipsesc: cronica traducerilor (IonelSavitescu), o paralelă Dostoievski-Tolstoi (Ion Fercu), o abordare mai spe-cială privind istoria interpretărilor speciei ursului (Marius Manta), lecţiunidespre Eminescu (Vasile Spiridon) diversitatea etichetărilor primite de po-etul Bacovia din partea comentatorilor literari (Constantin Călin), opinii îndomeniul artei (Carmen Mihalache, Valentin Ciucă).CAFENEAUA LITERARĂ, Anul VII, Nr. 8 (83), august 2010. Predominăgrupajele de poezii (Marius Chelaru, Valeria Manta Tăicuţu, Sorin Lucaci,Alexandru Mărghidan), comentariile critice despre autori şi cărţi (AdrianDinu Rachieru – Cazul Labiş; Rodica Matiş – „Hai, răspunde, ce vor facecei rămaşi pe pământ?”; Mircea Bârsilă – Uşa, fereastra şi spaţiul interior;Ştefan Ion Ghilimescu – Grigore Alexandrescu, primul poet de curte românmodern? Virgil Diaconu – Mamin, un pamflet despre gloriile literare locale;Aurelian Titu Dumitrescu - Cincisprezece ani de poezie; Nicolae Eremia –Facerea lumii poetice sau traiectoria drumului spre sine în poezia lui FlorinDochiaCITADELA, Anul IV, nr. 5-6-7-8 (27-28-29-30), mai- iunie-iulie-august2010. De la marginea dinspre apus a ţării ne parvine „Citadela” însumând 4numere, o publicaţie care se respectă sub aspectul conţinutului, având şi oprezentare grafică atrăgătoare. Atrag atenţia eseurile pe teme literare-criticăşi istorie literară -, precum şi comentariile privind destinul operei şi stareaactuală a devenirii unor creatori. Reţinem câteva nume şi titluri: Ioan Nistor– Suferinţă şi Eros în romanele lui Panait Istrati; Graţian Juncan – „Un visal inteligenţei libere”; Dan Brudaşcu – Iubirile lui Ady Endre; Felician Pop– Orfevrări din Seption; Ionel Popa – Tranziţia şi românul. Apariţii notabilede creaţii poetice şi proză. Poezie: Ion Bala, Florin Dochia, LuciaMănăilescu, Monica Rohan, Ştefan Haiduc; proză: Ilie Sălăuceanu.Prezenţe băcăuane: Aurel Pop (redactor-şef al publicaţiei) în dialog cu scri-itorul Calistrat Costin: Tincuţa Horonceanu Bernevic – grupaj de poezii.OBCINA LITERARĂ, Revistă a ONG-ului „Muzeul Rural EMILIANUS-Horodnic, Anul I, Nr. 1, aprilie – mai – iunie 2010, Horodnic. Citim pe co-perta numărului inaugural: „Se distribuie gratuit”: Foarte bine. Totul este caîn paginile publicaţiei să nu-şi facă loc gratuităţi care să ne răpească inutiltimpul. Succes!OGLINDA LITERARĂ, Anul IX, Nr. 104, august 2010, trei căi vizibilediversifică şi unesc conţinutul publicaţiei: cultura, civilizaţia, atitudinea.Gabriel Funica prezintă succint situaţia naţională sub titlul Cum stăm. Destat, nu stăm tocmai bine nici politic, nici economic. Vorbăreţi din fire, înceţila treabă, câştigători în pierdere, aşteptăm să se ducă pe pustii criza. Întor-când pagina, dăm de sobrele formulări ale criticului literar TheodorCodreanu privind susţinerea limbii române în spaţiul basarabean.Sub marginalii incitante întâlnim nume şi contribuţii dintre cele mai intere-sante, succint exprimate. Aglomerarea de titluri nu trebuie să deconcerteze.Gheorghe Andrei Neagu, redactorul-şef al revistei, caută să obţină un marenumăr de colaborări, toate înşiruite sub semnul angajării. Comentariul criticstă în vecinătatea grupajului de poezie, iar acesta este încadrat de opiniiprivind sentimentul cultural, discursul critic, comentariul despre carte, des-tinul cutărui scriitor genial ori abordând treptele devenirii. Marginaliile Eseu,Aesoterice, Centenar, Restituiri, Românii de lângă voi, Eveniment, Jurnalsunt ilustrate de George Anca, Liviu Pendefunda, Dan Brudaşcu, MirceaRadu Iacoban, Adrian Dinu Rachieru, Ion Pachia Tatomirescu, Geo Butnaru,alături de care semnează interesante inserţuri Florentin Popescu, MariusChelaru, Mariana V. Vârtosu, Angela Baciu, Gheorghe Istrate, Ionel Necula.Între multele semnături sub grupaje de poezie întâlnim şi pe MarianaZavati-Gardner.SPAŢII CULTURALE; Anul III, Nr. 11, 2010. Publicaţie echilibrată, binealcătuită. Atrag în special atenţia comentariile despre cărţi, interviul, referi-rile privind viaţa şi opera scriitorilor. De pilddă Ion Murgeanu şi MirceaDinutz comentează Supleantul lui Petru Popescu, un roman bine primit decititori. Despre destinul scriitorului Paul Goma şi receptarea sa scrie MagdaUrsache. Propunerile de poezie originală ocupă spaţii largi, cu semnăturicunoscute: Victor Munteanu, Carmen Veronica Steiciuc, Valerin Sofronies.a. roză semnează Ioan Dumitru Denciu, Iulian Moreanu, Daniel Drăgan.Interesante eseuri şi pagini de critică literară propun Valentin Sofronie, Al.Săndulescu, Dumitru Augustin Doman, Ionel Necula, Diana Vrabie s.a.

Lector

REVISTA REVISTELOR

REVISTA REVISTELOR

revista ta de atitudine pagina 13

Lecturi aleatorii

Cornel GALBEN

„În poezie – nota René Char – nulocuim decât locul pe care îl părăsim, nucreăm decât opera de care ne despărţim,nu obţinem durata decât distrugând tim-pul.” Cum remarca şi Gheorghe Iorga în

cuvântul de întâmpinare ce însoţeşte volu-mul Locuinţă pentru un strigăt (EdituraFundaţiei Culturale Cancicov, Bacău,2004), aceste inspirate cuvinte se pliazăca o mănuşă la demersul liric al tumultu-osului Victor Munteanu, poetul „Izgonitde la ospăţul divin”, dar care a continuat,în tăcere, să scrie cu „inima goală despreEuropa orfană de Tatăl”.

Criza de identitate a acestui „bărbatfără neamuri şi ţară / cu trecutul spon-sorizat de-o haită de câini / şi cu tot restulde zile în zdrenţe”, începută cu De-schiderea ochilor (1988) şi continuată cuVeşti la marginea acoperişului (EdituraSaeculum, Bucureşti, 1993), s-a adâncitprogramat între timp, întrucât mentorul„avangardei XXII” nu face decât rar „re-censământul celor ascunse în sine” şi,spre deosebire de grăbiţii ce inundăsertarele editurilor cu manuscrise, nu de-cide decât la intervale foarte mari că asosit „vremea în care fiecare să-şi aducăaminte ce are de dat / şi să se întoarcăliber acasă”.

Inclus în categoria rară a poeţilor „doc-toranzi în tăcere” şi a celor ce „aşteaptăsă vadă / până unde poate ajunge spaimadin ei”, Victor Munteanu probează şi încea de-a doua sa carte de poezie că „Lu-mina din grădina răbdării” a fost beneficăşi că cei 11 ani scurşi de la ultimele saleveşti au fost suficienţi pentru ca „fişa deobservaţie” întocmită cu meticulozitate săsalveze „cămaşa cuvintelor ruptă şi su-flet”: Tot mai mulţi ascultă în ultimavreme tăcerea,/ pentru a afla ce-i aşteaptădupă marele zid:/ - Unde pleacă duhul şice dureri îl mai sapă, / dacă nu mailocuieşte în trup?// Tot mai des recurg lacuvântul tăcere./ Obsesia lui roade înfiecare moment de răgaz, / îşi înfige colţiiîn lucrurile pipăite cu văzul:/ din boxelesale răzbat halouri de ceaţă astrală/ şimuzica lui creşte în sânge odată cu bezna.// Din ce în ce mai netălmăcită rămânetăcerea/ ce-ascunde o tainică armă înşoapte/ şi-un răspuns pentru cel ce-apucăsă-i guste primejdia.// Tot mai mulţi îşiscriu poemele la lumina tăcerii,/ în timpce paznicii de stele asmut câinii sin-gurătăţii pe ei...

„Amarnic locuitor al absenţei”, poetulbăcăuan a pus umărul la „Deturnareaprezentului” şi, instalat în „fotoliul depreşedinte al Toamnei”, s-a refugiat desub acoperiş în locuinţa abia definită, pen-tru a biciui „armăsarii singurătăţii/ pânăce flăcăii sorbeau razele lunii” şi a con-tinua lupta „dintre duh şi cele 5 simţuri/din care biruitoare e bezna”.

Cu „viitorul în paranteze”, constată caun „bătrân de om singur” cât de „ruginităe veşnicia în jur”, cât de „Seniorală e li-niştea” şi, după ce ne lasă cumsecade săbâjbâim prin tăcerile sale, ne invită la„masa tristeţii în calitate de om foartecalm”, nu înainte de a-şi biciui văzul şi areinventa ţipătul de la marginea acope-rişului: Ca să nu mai fiu tras la sorţi dehazard,/ te-am creat din propria-mispaimă.// Te-am plămădit din cuvântulcare mă durea cel mai mult,/ ţi-am în-verzit ochii cu o altă nedumerire / şi ţi-amdat drumul să intri în viaţa pe care o duc.// Te-am inventat dintr-un ţipăt, / ca să nu

poţi fi numărată de alţii./ Dar nu ştiu cumde-am nimerit timpul greşit,/ că, din el, aiieşit atât de frumoasă, / încât n-ai pututsă fii a mea niciodată...

Istovit, cu „eternitatea în spate”, vedecum şi înălţimile „vuiesc într-o linişteîncărcată de spaimă”, în timp ce el doarse iscăleşte în jurnal cu „lumina unei steleabia licărind”, scriind deopotrivă cu „mi-lionarii fabricaţi din naivitatea mulţimii/ce îşi trăiesc viaţa fără criterii, într-o ediţiehandback,/ la o distanţă igienică deprevederea legii” şi negândindu-se cumne mai „putem mântui pe-o vreme caasta”.

Condamnat la fiinţă, e conştient că n-areuşit să se spele „de-ntuneric, nici de sin-

gurătatea în care-a(m) iubit”, că şi-aamanetat tinereţea pe o singură carte,pierdută la „alba-neagra din bâlci”, că„rugineşte-n neant/ şi-n plata lipsei denume şi de cuvânt”, trăieşte singurătateala puterea a patra, iar pentru a evita in-trarea în colaps (Vrând să spună totul într-un singur poem,/ s-a sufocat într-atât,încât n-a mai putut zice nimic,/ nici un cu-vânt nu i-a mai arătat calea.// Libere şifără stăpân,/ lucrurile nespuse de el s-auascuns./ Trecătorii şi-au făcut înspăimân-taţi semnul crucii,// dar tornada azvârleadeja streaşină caselor,/ bătea o grindină-ntunecată de plumb:/ lucrurile nearătatede el s-au dezlănţuit/ şi, de-atunci, nici oinstanţă nu le mai poate opri...) şi a primi„puterea de a gusta veşnicia”, purcede totmai des la exerciţii de smerenie şi,aidoma Fiului Rătăcitor, se întoarce laDumnezeu, spăşindu-se: Aş fi băut şi eudin paharul Tău, Doamne,/ dacă al treileacântat nu mi-ar fi amintit că sunt om,/pregătit de fugă şi de lepădare,/ şi dacă omână nu m-ar fi tras la pământ!// Aş fibăut şi eu din paharul acela/ dacă aş fiputut să-mi las trupul să ardă de viu!// Daram rămas să mă hrănesc din ceea ce sunt/şi din ce în ce mai foame îmi este!/ Dinceea ce mi-a fost dat să fiu astăzi beau/ şitot mai însetată mi-e vorba... (Acedia).

Pendularea între sacru şi profan e, dealtfel, o caracteristică a poemelor incluseîn sumar, aşa încât impozitul pe adevărplătit de Victor Munteanu (Cineva aaprins lumânarea în bezna sinelui meu,/să-mi văd palmele bătute în cuie / şi viaţa- locuinţă pentru un strigăt / în care plouă

mereu.// Cineva a aprins candela înnoaptea din mine,/ să văd până unde-amgreşit;/ speriată, umbra mi s-a retras cuun pas,/ lăsându-mi silueta în faţaicoanei...) e posibil să-l fi adus acolo undetrebuie şi, odată scăpat de obsesii, strigă-tul său să se audă şi mai pregnant,dovedind că explozivul debut nu a fostdeloc întâmplător.

Patriarhul tăcerii

Pentru generaţiile mai noi, numele EleneiFarago este cvasinecunoscut, cu toate că, demoartea acesteia, abia a trecut un pic peste ojumătate de secol. Acest lucru nu este delocsurprinzător, întrucât, încă din timpul vieţiisale, creaţia poetică a Elenei Farago nu areuşit să o impună pe aceasta ca un nume dereferinţă al literaturii române a primeijumătăţi a sec. XX. De aceea, în general, înistoriile literare sau în lucrările de sinteză, nu-mele Elenei Farago, aşa cum credem că se va

întâmpla peste alţi 50 de ani, cu cele ale AneiBlandiana sau Mircea Dinescu, figurează lacategoria poeţi minori. Creaţia Elenei Faragoa reţinut, totuşi, atenţia unor critici şi istoriciliterari, care i-au subliniat meritele estetico-literare (atâtea câte au fost) şi au încercat săofere câteva date semnificative despre acti-vitatea ei literară.

De curând, la Craiova, a apărut sub sem-nătura lui George Sorescu şi Adei Stuparu lu-crarea cu titlul, Elena Farago în scrisori şidocumente inedite. Recuperări biografice.Este vorba, de fapt, de teza de doctorat adoamnei Ada Stuparu, care beneficiază de uncuvânt introductiv datorat universitaruluicraiovean George Sorescu.

Lucrarea nu-şi propune să gloseze pe mar-ginea virtuţilor estetico-literare ale creaţieipoetice a Elenei Farago, ci, pornind de la unnumăr de scrisori (115) ale acesteia de la di-verse personalităţi ale vieţii culturale şi pu-blice din spaţiul oltean, în primul rând, săcompleteze informaţiile despre complexa şidestul de importanta ei activitate pe tărâmcultural şi social. Între aceste scrisori, unelesunt semnate de membri ai familiei poetei şicontribuie într-o oarecare măsură la re-flectarea raporturilor deosebit de cordiale şicalde dintre ea şi apropiaţii ei. Nu lipsesc nicitexte semnate de A. Toma, nume odios pentruo bună parte din istoricii literari, dar şi pentrupublic, date fiind excesele ideologizante aleacestuia la începutul regimului comunist şi,îndeosebi, cele îndreptate împotriva lui TudorArghezi. O mare parte dintre textele dateacum publicităţii, preluate de autoare dintr-ocolecţie aflată în posesia regretatului poetMarin Sorescu, sunt de interes strict local şiaduc o foarte modestă contribuţie în ceea cepriveşte opera literară propriu-zisă a EleneiFarago.

După cum se ştie, Elena Farago este unnume care, în primele două decenii ale se-colului XX, a fost întâlnit destul de frecventşi constant în paginile unor importante pub-licaţii literare de pe întreg cuprinsul româ-nesc. Amintim, în acest sens, textelepublicate de ea în Junimea literară şi Con-vorbiri literare, Revista săptămânală ilus-trată, Revista Copiilor şi Tinerimii, dar şi înLuceafărul. Colaborarea sa cu această dinurmă revistă, debutează în cursul anului1905, când devine colaboratoare a revisteitinerimii studenţeşti româneşti din Budapestaalături de nume ca Ion Borcea, EcaterinaPitiş, Maria Popovici, Ilarie Chendi, Romu-lus Cioflec, Vasile Pop, Aurel Esca, Constan-tin Sandu-Adea sau George Bogdan Duică.De la primul text, respectiv poezia Nu mai

plânge, apărut în numărul 19 din 1 octombrie1905, Elena Farago şi-a semnat, până în1906, materialele cu pseudonimul literarFatma. Ulterior, colaborările cu această pub-licaţie sunt tot mai rare, maximum 3 apariţiipe an, ele încetând complet după decembrie1912. În paginile revistei budapestane, ElenaFarago a publicat numai poezii, o parte dintreele fiind cuprinse în volumul Pentru copii,publicat în 1912.

Chiar dacă, sub aspectul interesului es-tetico literar propriu-zis, textele cuprinse înaceastă lucrare oferă puţine informaţii, totuşi,ele ne permit să descoperim candoarea şi sen-sibilitatea deosebite ale poetei în relaţiile cumembrii familiei sale, oferindu-ne şansa de-scoperirii unor sentimente extrem de calde şigeneroase faţă de omul Elena Farago, roluljucat de ea în soluţionarea unor problemeesenţiale pentru familia ei, implicarea activăîn diverse proiecte culturale sau caritabile etc.Volumul în cauză oferă mai ales informaţiiprivind implicarea Elenei Farago în viaţa cul-turală şi artistică craioveană, participarea eila realizarea unor proiecte esenţiale pentrupromovarea valorilor cultural-spirituale aleacestui spaţiu românesc.

Ada Stuparu dovedeşte o bună cunoaşterea vieţii şi personalităţii Elenei Farago şiaduce prin lucrarea de faţă elemente impor-tante pentru mai buna situare a poetei în viaţaspirituală şi literară a Craiovei şi Olteniei.

***Potrivit unui text apărut recent, cei doi fac

parte din aşa zisa bandă a lui Gogu Rădulescu,personaj controversat şi chiar dubios, careşi-a făcut, la Comana, o adevărată curte per-sonală şi unde cele două personaje, alături dealtele, erau pregătite, ca „dizidenţi”, pentru aconduce România post-ceauşistă. Întâmplătorsau nu, ambii s-au aflat pe metereze încă dinprimele momente ale loviturii de stat din de-cembrie 1989. Tot de atunci, a încetat aproapecomplet scrisul lor poetic, interese diverse „de-turnându-i” spre domenii mai rentabile şi pro-fitabile pentru ei. Cel puţin pentru a compensaoarecum ajutorul pe care Gogu Rădulescu, fos-tul lor mentor şi susţinător, l-a acordat din plinînainte de 1989. Inclusiv a lui G. Călinescusau Eugen Lovinescu.

(George Sorescu, Ada Stuparu, Elena Faragoîn scrisori şi documente inedite. Recuperări bi-ografice, Craiova, Editura Sim Art, 2010.)

Acest personaj odios, care, la începuturileactivităţii sale literare, în scop parvenitist, s-aocupat de traducerea în limba română a unoradin poeziile reginei poete Carmen Sylva. După1945, el trece, însă, cu arme şi bagaje, departea noului regim, susţinut şi impus deMoscova, şi, împreună cu fiul său, importantcadru în conducerea publicaţiei comuniste„Scânteia”, declanşează atacuri dure îm-potriva scriitorilor ce refuzau cu obstinaţie slu-jirea noului regim. Între ţintele lor s-a situat şimarele poet Tudor Arghezi, acuzat de „putre-facţia poeziei” sale, datorită elementelor mis-tice din creaţia lui. Ca să se salveze de acestatac şi să evite riscul de a fi trimis în vreunadin închisorile comuniste, Tudor Arghezi a tre-buit să accepte un compromis cu noul regim, înurma căruia a apărut, între altele, mult discu-tatul său volum „Cântarea omului”.

Fatma (Farago, Elena), Nu mai plânge ...,Luceafărul, IV, nr. 19, 1 oct. 1905, p. 380.

Concret, în anul 1906, ea a publicat în re-vista Luceafărul, poeziile Străin îţi pare ... (V,nr. 1, 1ian, 1906, p. 17), De n-ai fi fost ... (V, nr.2, 15 ian. 1906, p. 34), Pastel (V, nr. 3, 1febr.1906, p. 58), De ursită ... (V, nr. 3, 1 febr. 1906,p. 69), Cântec. – Reminiscenţă (V, nr. 5, 1 mar-tie 1906, p. 111), Raze şi unde (V, nr. 6, 15 febr.1906, p. 123), Şi-i destul ... (V, nr. 6, 15 martie1906, p. 127). În anul 1907, ea semnează, cunumele ei, o singură poezie: De vorbă cu tre-cutul ... (VI, nr. 14, 15 iul. 1907, p. 294). Înanul, 1908, ea va publica trei poezii: Scrisoare(VII, nr. 1-2, 15 ian. 1908, p. 10), În prag (VII,nr. 6, 15 martie 1908, p. 128) şi Noemvrie. Oseară (VII, nr. 8, 15 apr. 1908, p. 174). Dupăaceastă dată, Elena Farago încetează, timp de4 ani, orice colaborare cu revista din Bu-dapesta. Numele ei reapare abia în anul 1912,când semnează două poezii, respectiv: S-a dusşi noaptea asta (XI, vol. I, nr. 13, 25 martie1912, p. 242-243) şi Pentru copii. Copii cătreMoş Crăciun (XI, vol. II, nr. 33, 16 dec. 1912,p. 766. Se precizează: Reproducere din volumulrecent apărut Pentru copii (cf. Mihail Triteanu,Luceafărul 1902-1920. Indice bibliografic,Editura Enciclopedică Română, Bucureşti,1972, p. 55). După 1912, colaborarea ei laaceastă prestigioasă şi importantă revistăîncetează definitiv.

Fac excepţie datele ce ni le oferă desprecăutările ei de perfecţionare a mijloacelor şitehnicilor literare proprii, după cum reiese, deexemplu, din unele din schimburile epistolarecu A. Toma.

Dr. Dan BRUDAŞCU

EELLEENNAA FFAARRAAGGOO ––RECUPERĂRI NECESARE

pagina 14 revista ta de cultur\

„…sunt arderea de-o clipă/ o aripă de-al-bastru;/ nu prigoniţi femeia/ şi nu daţi focla astru…”

Citesc, citesc şi raza înserării îmialungeşte gândurile ca pe nişte fâşii as-cuţite, unul prin celălalt, şi încă unul, şi altulcare se insinuează în lumina asfinţituluicătre dimensiunile în care se orânduieşteexistenţa şi îmi spun, fără să vreau, în pauzemici, ca o înghiţitură de apă când gâtul ţi seusucă de arşiţă: au mai rămas… câteminute, câte secunde până ce orizontul seva dezbrăca uşor-uşor de soarele, izvor delumină adăugat vieţii izbucnită în flăcări?Şi nu bag de seamă cum se lasă noapteadecât atunci când strâng pleoapele şiliterele-cuvinte rămân în adâncul lor ca o lu-mină fierbinte, între două ţărmuri supra-puse. „sunt ardere/ eşti ardere-suntem/incandescente flăcări/ spre mareleblestem..”(Despre ardere).

Am în mână Cartea. Cu „C” mare.Cartea care îmi aduce acum, după atâtaamar de vreme de când l-am cunoscut pePoet, pe George Filip, răspunsul la câtevaîntrebări pe care i le-am pus obsedant defiecare dată când am scris despre el şi mi-arăspuns doar pe jumătate. Răspunsuri la în-

trebări pe care mi le pun şi eu adesea şi vile puneţi şi voi, atunci când vremea trece şiparcă intri în panică pentru că nu ştii dacăviaţa ta, dacă trăirile tale chiar au existat,dacă tu chiar eşti tu, cel cu care ai făcutcunoştinţă într-o viaţă de om. Care sunthotarele, limitele între a fi şi a şti că eşti? Şiunde se află infinitul tău?

George Filip s-a născut la hotarele a douăinfinituri. Este rezultatul aproape matematical deplasării pe orbită a unui punct carejalonează atât dinspre interior spre afară câtşi dinafară spre interior. Şi asta o face per-manent. În cel mai recent volum de poeme” ŞI TOAMNA VINE…”semnat de GeorgeFilip, îl simt adâncit în transcendenţă până,aş zice, într-a noua treaptă a percepţiei undezvârcolirea de suflet, această mişcare degeniu, atinge ultima valoare sub zero şi apoirevine la cea pozitivă, atingând celălalt vârf,în timpul subţire ca o bucată de mătase cenu se poate, însă, sfâşia în bucăţi.

„se zbat în obscur ideile/ de geniu dinrădăcina plăpândă/ de dincolo de timpul deazi..”(Spre Golgota).

Parcurg, adâncită în poemele „grele”,adânci idei filozofice, născute din trăiri, dinstări, din momente dramatice de viaţă, dinfrumuseţi, din iubiri pierdute, iubiriregăsite, şi o ultimă lumină de suflet, Mări-uca lui, a Poetului. Şi nu ştiu cum aş puteasă dau cuvântului meu valoarea aceea carese simte ca o rădăcină adânc crescută în-lăuntrul unei părţi de univers care i-a fostacordată Poetului şi de care, iată, aflu acum,

cu certitudine,că este conş-tient de ea. Deaceea, glasulmeu rămâne caun clopot fărălimbă, purtândîn pântec sune-

tul ca pe un făt nenăscut, pentru că eu, nupot decât să înţeleg, dar nu ştiu. ”blazoane,incerte blazoane/ pe culmile lumii cazoane/ca hărţile false am fost/ la ţărmul hipnoticşi-agnost…”(Regina credea).

Găsesc aici, în acest volum, un fel de

sfredel străpungând un timp ce pare rarefiatstrămutându-şi efemeritatea în cantitate ma-terială, contrar felului în care este zugrăvit,uşor ca o aripă de fluture. În poemele dinacest volum, bunul şi răul, agonia şi ex-tazul, durerea şi fericirea momentului stauca nişte păsări gemene în acelaşi cuib. Aici,păcatul şi virtutea sunt libere să coexiste,dar ura pare a nu se fi inventat, doar istoriaeste ca o presimţire analogică în condeiulunui zeu exilat.”fug din mine/ strig din su-flet/ spre idei/ mai transparente/demascatprintre destine/ de incertele-mi amprente”

(Din eul).Citesc şi încep să mă tem pentru că ver-

surile Poetului mă trimit într-o stare detranslaţie şi frica de „sens” îmi blocheazăreacţiile. Dar îmi fac curaj şi citind înţelegcă trebuie să trec dincolo, acolo unde exis-tenţa pare mică, atât cât e un vad de trecutcu pasul. Îmi suflec „sufletul” şi păşesc. Şice credeţi că găsesc dincolo?! Grădiniimense de stări, de sentimente, mese încăr-cate cu concepte de soi, lacrimi şi zâmbet,dar altfel de lacrimă şi altfel de zâmbet.„îmi cântă florile/ şi se mai temsupuşii/când nu le dorm/ în lacrimăIisuşii…” (Dezleg).

Reflexele sufletului, orizont interzis re-alităţilor noastre, poate prea dure? Şi mă în-treb, doamne câte întrebări!- dacă acum,după ce am citit aceste versuri, aş mai puteatrăi, aş mai putea muri fără acest sâmburede gnoză sădit în mintea mea, înlăturândpentru o clipă germenele instinctului cepărea să îşi multiplice la infinit, indivizibi-litatea primară?

Poetul îmi induce ideea de viaţă prinfiecare vibraţie de suflet, dar îmi pune şiproblema morţii şi caut prin ungherele jocu-lui ale cărui reguli Poetul le fixează fărădrept la replică, şi iată că aflu un infinit atâtde simplu încât simt că am învins teama deea, de moarte, într-un fel de ceremonial cao adiere binefăcătoare pe fruntea obosită şimă simt toropită de această binecuvântarepână când un fulger deschide o nişă şi măreîntreb: dar ce…? „Diana mea bănuitoare/în agonie mă seduce/ atomul ei infim desoare/ îmi ţine echilibru-n cruce/ şi trecelebăda prin somnul/ risipitor precumtămâia;/ dormiţi c-un ochi deschis spreDomnul/ vecia nu-i a nimănuia…” (Cân-tecul lebedei).

Şi toamna vine… în neştiuta, neostoitaardere.

O nouă carte cu poeme de George Filip, „ŞI TOAMNA VINE”-

NEŞTIUTA, NEOSTOITA ARDERE

Mih

aela

DO

RD

EA

Poeta cu aripi de rezervă în geantă, dar şi cu voceaasemănătoare celei a unui cireş înflorit, Tincuţa HoronceanuBernevic, nu dezamăgeşte lumea literară cu ceea ce aşternepe hârtie, producţiile ei fiind, în ultima vreme, câştigătoarea unor concursuri şi festivaluri naţionale de poezie sau deproză. Volumul de poezie, Strigătul ca o punte (Ed.Rovimed Publishers, Bacău, 2010 ), adună între cele două

coperte poeme de adâncă şitristă respiraţie, majoritateafiind cu adresă precisă, conec-tate la fluxul propriei existenţe:Într-o zi Tudor a uitat să mairâdă/ Apoi s-a făcut noapte şirâsul s-a transformat înpasăre/ A întins mâna şi ahrănit pasărea din palmă/ N-aputut s-o mai ajungă din urmă/ Luându-se la întrecere cuinima mea /

Discursul liric se înscrieîn tiparul poeziei moderne, cuimagini de o terifiantă sinceri-tate născute dintr-o serie destări şi amintiri fracturate, darnu pierdute. Multe din poeme

par fragmente ale unor trăiri sufleteşti zbuciumate, cu in-terogaţii lăuntrice, pe alocuri poate prea explicite, iar tonuleste apropiat de litanie, de adoraţie patetică: „De ce mă păl-muieşti, Doamne, ca şi cum ţi-am greşit în fiecare zi a naş-terii mele? Ce tot şuşoteşti la poarte casei mele undeaşteaptă mieluţii să-şi primească înapoi ziua de paşti?”

Confesivă, poezia Tincuţei Horonceanu Bernevic co-munică de multe ori tonuri ale unor iluzii grave, conştientăfiind de puterea cuvintelor, aşa cum singură mărturiseşte:„Un poet e un grăunte de nisip/ căznindu-se într-o clepsidră/să numere ceasurile timpului său/ mătură zăpezile de peumerii bătrânilor/ şi zămisleşte în fiecare surâs/ o petunie/”.Motivele poetice folosite descind aproape toate din arse-nalul romantic: liniştea ca un şarpe, păsări de piatră, inimădecupată, glas de zăpadă, multe aripi, zile exfoliate, luna,lumina etc. În drumul său spre sine poeta deschide un spaţiularg reflexiilor grave, contemplative, un refugiu în care totce vine din lumea reală, de dinafară, nu trebuie luat înseamă, ci eliminat, aruncat la coşul de gunoi. Avem de-aface cu uimirile şi angoasele unui spirit vulnerabil încăutarea de absolut.

Încrezătoare în destinul său poetic, Tincuţa Horon-ceanu Bernevic încearcă să depăşească hotarul dintreizbăvire şi frustrare existenţială, fiind o voce lirică matură,autentică în arealul literaturii tinere contemporane.

Călător pe puntea

suspinelor-Tincu]a

Horonceanu-Bernevic

Volumul de versuri al FlorentineiFlorin, apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău,în 2008 este expresia unei crize a maturităţii, pentru re-zolvarea căreia autoarea propune o soluţie salvatoarefolosită, în mod deosebit, de autorii de sorginte romantică:întoarcerea la începuturi. Doar că, spre deosebire de pre-decesori, punctul terminus al călătoriei, perioada indicatăde autoare drept păstrătoare a purităţii iniţiale a fiinţei estereprezentată de copilărie, sursă a devenirii ulterioareumane.

Poate din cauza faptului că mişcarea sufletului este in-versă pe firul fiinţării, eul matur coborând în copilărie, darfără a renunţa la experienţa şi atributele sale cognitive, tărâ-mul primar al existenţei este un spaţiu închis, asemenea na-turilor moarte din globurile de sticlă. Dominat de imagineabunicilor care, departe de a prinde contur, se situează lagraniţa fantasticului, cu o consistenţă de impresie, de duhşi de mireasmă, acest spaţiu are, uneori, un aspect fan-tomatic: „iar se dă bunicul/ cu sania/ prin copilărie/învingând merii,/ alunecă dincolo în valea/ cu pelinci demiere şi nucă/ o amintire veşnic înzăpezită” (p. 76).

Într-un discurs fragmentat, ca o linie frântă şerpuindprintre meandrele sufletului chinuit de tristeţe, FlorentinaFlorin recompune, piesă cu piesă, cadru după cadru, ima-ginea tărâmului în care nu se mai poate întoarce. Într-o casăconstruită după tipicul rural şi sugerată de imaginea unorspaţii închise (odaia cea bună) sau de trecere (poarta,prispa) sunt prinse, fără putinţă de eliberare, toate seminţelepropriei existenţe. Cititorul nu trebuie să realizeze un efortde căutare deosebit, căci ele sunt păstrate la vedere, în li-vada care nu mai apucă să rodească, dar care umple aerulcu promisiunea înmiresmată a unor fructe in nuce „soarecrud/ prunii primenesc casa/ cu aromă nouă” (p. 40).

Motivul eternei înfloriri, dar fără putinţa împlinirii prinrod a copacilor, care umplu cu generozitate filele cărţii,pare a fi acela că eul poetic însuşi s-a transformat într-un

fruct imens ce poartă seminţele unei maternităţi vegetale:„cum cresc perele în copac/ aşa ai crescut fiule în mine,/legaţi de aceleaşi fire de tortă/ prin maiaua caldă umblând/despicându-mă pe mine de mine/ amândoi/ deodată, şi ne-muritori” (p. 66). Asemenea propiului copil, eul poetic esterezultatul aceluiaşi proces de dedublare, purtând cu sineseminţele recesive ale propriei deveniri, transformându-şitrupul într-un spaţiu al coexistenţei vieţii şi morţii: „ies dincopilărie/ cu faţa în jos,/ sub pleoape iarbă grunjoasă,/ în

cămara din piept/ glasuri depărinţi necontenit/ ţiuie în ure-chi” (p. 72). Într-un cadru dom-inat de semnele deconstrucţiei(o toamnă care nu mai vrea săplece, iarna cu miros de pustiu,ploaia mucedă) poeta cere o ul-timă şansă,o înflorire târzie şivânătă a unui liliac ce nu vrea,asemenea pomilor cuprinşi deiarnă, să umble aiurea: „se crapăde toamnă/ în ouăle de strugure/iarba nu s-a răcit încă/ liliacul adoua oară învineţit/ bate înpoartă” (p. 14).

Deşi compoziţional textelepot fi împărţite în două tablouri,

unul al spaţiului copilăriei, definit prin mirosuri şi înfloririşi altul al esenţei acesteia, cu insistenţă asupra figurilorcelor doi bunici care veghează, asemenea unor zeităţi lip-site de cuvânt, locul părăsit de eul poetic, Florentina Florinpreferă să lase impresia unui text-fluviu scris dintr-o sin-gură suflare. Poeziile scurte şi care nu cunosc supunerea înfaţa rigorilor unui titlu descoperă procesul asiduu de fini-sare la care au fost supuse. Cuvintele nu se înlănţuie dupăbunul lor plac, ci au vecinătăţi poetice stricte. Astfel,într-o construcţie pur meditativă, câteva lexeme rănesc citi-torul prin cruzimea lor controlată, dovadă a faptului căefectul poetic este căutat în mod conştent: „livada cuscoarţe/ de primăvară-/ în clei de cireş/ fluturi din alt timp”(p. 43). Chiar dacă imaginile create lasă impresia unor pic-turi naive, aceasta este doar o aparenţă.

~ntoarcerea. Florentina Florin, Soare vândut la fiare vechi

Nic

olae

MIH

AI

Ele

na

P+

RL

OG

Lecturi

Rezultatele concursului de crea]ie literar\ „Vara visurilor mele”,

ed. a IX-a, 2010, organizat de revista „Amurg sentimental”

Premii pentru poezie:Marele premiu: George Nicolae Podi[or,

Ruc\r, jud. Arge[Premiul I: Magda B\doiu, Cheajna, jud. Ilfov Premiul II: Maria Niculescu, Bucure[tiPremiul III: Lisa-Alina Fuieraru, R\duc\neni, Ia[iMen]iune: Diana Georgiana Dogaru, Medgidia

Premii pentru proz\:Premiul II: Nicolae I[toc, Oradea, jud. BihorPremiul III: Victor B\lan, Or\[tie, jud. Hunedoara

Premii pentru teatru Premiul II: Elena Agiu Neac[u, R=mnicu V=lcea.

Premii pentru eseuPremiul II: Adina En\chescu.

Juriul a fost format din scriitorii Ion Machidon,Miron }ic, Petru[ Andrei [i Florin Grigoriu.

pagina 15revista ta de atitudine

Romic\C. GHICA

DEZGUST

Asist la certuri, chiar bătăi,Tot mai acerbe an de an,Toţi oamenii devin mai răiÎn lupta lor pentru ciolan.

Eram egali toţi cu puţin,Acum s-au înrăit de tot,De la nimic nu se abţin,S-adune mult fac tot ce pot.

Când e vorba de avere,Nu au părinţi, surori, nici fraţi,În stres de sfâşiere, Parcă-s de diavol posedaţi.

Se târăsc prin tribunale,Îmbogăţind pe avocaţi,Par să fie animale,Nu se mai recunosc ca fraţi.

Cu-acest comportament canin, În lumea-n care ne aflăm,Dispare-ncet tot ce-i divin... Mi-e teamă că... degenerăm.

***Casa părintească. Prejudecată perdantă

Casa de moştenitori depinde;Toţi - plecaţi - nu vor s-o-nstrăineze:„Casa părintească nu se vinde”Şi... o lasă să se ruineze.

Tun la tun cu bucuriesau

pentru un ghe[eft `n plus

Motto:“F\-m\ mam\ ce n-am fostP\durar sau [ef de post”

Cu obr\znicie [i nesim]ireSe `ntre]ine obrazul sub]irePe sloganul-gargar\ [i [pag\-~n sistemul lui GIONI, M|I DRAG|Nimic nu se pierde, ci se transform\F\r\ de scrupul sub orice form\~n loz [i rela]ii de confrerieDup\ cunoscuta la noi cumetrie.Urmeaz\ goana, r=vnitul caftanCu ploconeli la vizir [i sultanIar la nevoie, tu[ica TamaraDoneaz\ vila de la AmaraNepotului cel ursit din fa[\Pe[che[ la firmanul de pa[\Are balta pe[te, dar e ferecatVrei s\-]i umple v=r[a nu sta pe uscatManagerul [ef, lupul de la st=n\~]i va da acces la fragi [i sm=nt=n\Mituie[te-l frate, \la n-are gre]uri{i o s\ ai c\mara plin\ cu dulce]uri.

Sorin TILI}|-DOLHE{TI

Martha IZSAK

Voci de dincolo

Lui F.Kafka« părăsit de mine însumi de toţi

zgomot în camera de alături »

sunt tăcerea tenebroasă a păduriiîn toamna plină de volute de nelinişteînserarea la răscrucea învieriigândul înmiresmatplutind în râuri albastrecerul fugarcu oglinzi de altare surpatevoci de dincolovenite dinspre neştiute stelecu licărul violaceumaterie incandescentăpurtând în buzunareamănunte fugareflori de teipeste mormintele viraneale gladiatorilormacul roşu crescând printre ruineumbra viorii florile răuluiprintre zdrenţele lumii

x x x

importanţii s-au adunat în aula dichisităpentru a hotărî cine va pune prima piatrăcine va strânge de gât vizitiiicine va şchiopătamimând o maladie politicădividendele vor fi adunatede creolul cu ghiarele ascuţitedin unghere cu miros de găinaţgrăsimea din zona abdomenuluiva fi frământată de blonde cu sexul lustruitvalizele vor fi cărate în încăperi capitonatecu mâini şi picioarede moş crăciun copiii străzii

vor primi mărţişoaresughiţul va fi penalizat impozitele

şi taxele de abdicareperla de la gâtul frosei antinevralgicul

din sertarulpensionarului orologiul vechi al aristocratului scăpătatvor fi adunate în ordonanţa

cu număr imparfăcută la un pahar

se va decidecâtă fasole se va cumpăra mâinepentru cei ce stau cu burta la soare

Mamei

o pâlpâireo luminiţă la fereastracu întrebărio flacărăun zvono speranţăo mângâiereun gând din depărtarefarulbusola de la poarta veşnicieiancorao lacrimă săratăfără urmă fără sensfără coordonate

x x x

păianjenul din fereastrăvrea să trăiascăcu orice preţfără să-şi pună întrebăricu privirela factorul primordial Cain

să ştii fratecă unghiile tales-au înfipt adâncîn carnea meaunghiile talelipsite de clemenţătrupul tău uscatcu miros de izmădurerile tale fără lacrimiîn carnea mea

cu amintireatrupuluiîn veacuri carnea mea fragedăcu miros de fragi roşiia rămas încă nedevoratăînfruptă-te din eapoate că vei avea nouă vieţicât nouăzeci şi nouăpoate că în altă viaţăvei rămâne aieveacu fenotipul strivitîntre degeteurma vagă a sângelui fratricid

tatălui meu

nu-ţi voi putea lega niciodatărănile sângerânde fugind din vremesub pielea de strigăte dureroasegăurind cerurile vechiinventate înaintea potopuluiniciodată nu va amuţivuietul mării ascunseîn fluidul cărnurilor tale descompuseniciodată zborulnu va fi neînsoţit de gândurile meleca musonul chemând poemedin străfunduritrecut în viitorul cu spaţii multipleozonul cald nu-ţi mai mângâienările sensibiledevorate de adâncurivom fi amândoiuna cu pământulşi ne vom îmbrăţişaprintre firele de praf de iarbăde oase strangulate de paşi de elefanţi demetafizică

Finis Mundi

pribegi prin lumea fără capătprin nisipuri fără oazeprintre oameni fără chipprin timpul ce nu măsoarătrecerea seriiprin văi abruptepurtând spre Ophirzâmbetul nostrum debordantspre ultimul farultimul port

Liliana LAZ|R

Simt

Simt spinii fericirii pleznind,fluctuând, doar în crini de lumină .Târziu, lângă buze cărnoaseadoarme ecoul potirului spart{i-n noaptea uitării, adânc degustatese na[te-un vierme-al tăceriiÎn aer plutesc plăceri interziserapsodii răzleţe răzbat revolute rapsozii-s nebuni…..zeiţele-s mute-n extaz…...

Sunt…

Sunt inorogulcare se hrăneşte cu viseascunse la capat de curcubeucare paşte gândul nenăscutcare a uitat să aduca ploaia,

Sunt liniştea care se aminteşteşi se notează în fiecare noaptepe portative de vis de parcă nici n-ar fi existat un inorog

Hoinar

La căderea nopţiifiori de iubire-n filigrandevin ramuri de liliac sălbaticoristrăluciri de ghea]ă-n lună.

Colindă, iubitule,poteci semănatecu urme de basm,tăiate-n vitralii gotice!

Respiră, hoinarule,esen]e de smarald,sublimate instantaneupe retina sufletului !

Pierzându-te-n catharsispictează botticcelian,esen]a Christică:iubirea.

Lasă-mă

Lasă-mă să-ţi tai o bucatădin talpa dreaptă,s-o mestec înfocat, cazualsă-ţi sărut amândouă mâinile,fruntea de inorog încăpăţânat;lasă-mă să-ţi tai calea, noapteasă te mustru şi să te cuget;lasă-mă să mor stăpânită de o mie de gândurinedesluşite,de minţi omeneşti înnegrite-n`nţelepciune;lasă-mă să păşesc şoptit în tinedin noi să tâşnească cascade ale inocenţei pierdute;lasă-mi fuiorul de argint al nopţii răsărit de incandescente ireversibilităţi;lasă-mă să-ţi construiesc o mânăsă mă torci şi să mă legi furtunosde amintirea sublimului iubiriidragul meu.

0

Unghiul vie]ii agonizeazăDumnezeu prescrie, solemn: distonocalmAdam combină vodca şi distonocalmul.

E fericit;pictează orb: Paradisul.Unghiul vieţii se închide, în chinuri; pictorul îşi forţează destinul; măsoarăunghiuri pierdute-n baloane de săpun.

Maladia?imperfecţiune acută..

LILIANA LAZĂRAbsolventă a Facultă]ii de Litere şi

Stiinţe Socio-Umane, Universitatea deStat Oradea profil: Filologie,

Specializarea: Română-Engleză, Zi,Absolventă a studiilor de master cu

durata de un an, Literatura română în context european,

Absolventă a studiilor de master cu durata de doi ani,

Management Educaţional,Profesoară de limba şi literatura

română, din 1999,Membru în cenaclul literar

”Afirmarea”, Satu Mare, din 2001,Membru al Asociaţiei Scriitorilor de

Nord Vest, Satu Mare, din 2007,Apariţie cu proză în revista Asocia]ieiScriitorilor de Nord Vest, Satu Mare,

“Citadela”, nr 1, martie 2007,Apariţie cu poezii şi proză, în pagina deliteratură a Ziarului “Informaţia Zilei”,

Satu Mare, 2001-2005,Apariţie cu poezii în volumul colectiv:“Cuvinte din Nord”, Editura Solstiţiu,

Satu Mare, 2004,Apariţie cu poezii şi proză în revista

”Şcoala Sătmăreană”, 2005, 2006, 2008,2009,

Apariţie cu poezie:“Altfel” (Satu Mare)-2003, “Plumb”-(Bacău)-2009, ”Vitralii” (Râmnicul

Sărat)-2009, “Axioma” (Ploieşti) 2010,“Citadela” ( Satu Mare)-2010, “Falezede piatră”- 2010, “Mesagerul” (Satu

Mare)-2010, “Mesagerul albastru” (SatuMare)-2010 , “Agero” ( Stuttgart)-2010,

“Alternativa” (Canada)-2010

Lirice

pagina 16 revista ta de cultur\

CMYK

CMYK

M A R I B U C U RAdresã: com. Nicolae Bãlcescu, str. E 85, nr. 849, jud Bacãu,

România. Telefon: 0234/214553; 0749/782998.E-mail: mariulian@yahoo.com, maribucur33@yahoo.com Data naşterii: 28.05.1976. Experienţã profesionalã:2009 – referent artistic la Centrul de Cultură „George Apostu”,Bacău. 2005 - 2008 prelucrare artistică a sticlei la S.C.Moldoglass srlBacău.1999 - 2004 - colaborator la S.C. Phila srl Bacãu, comerţ electronic cu picturã de şevalet. 2004 - colaborator picturã (frescã) Biserica din Cotnari, Iaşi. 2003 - colaborator picturã (frescã) Biserica din Fãgãraş, Braşov. 2002 - colaborator restaurare picturã (ulei) Biserica din Dreptu,Neamţ.

Educaţie şi Formare:1995-2000 Universitatea Naţionalã de Artã Bucureşti,Facultatea de Artã Decorativã şi Design, prof. Ion Grigore. 1990-1995 Liceul de Artã „Victor Brauner” Piatra Neamţ, prof. Camelia Rusu.Participare la toate expoziţiile de artã organizate de UAP

Bacãu, începând cu anul 2001 – Saloanele Moldovei, Atelier35, Anuala UAP, Expoziţie personală de icoane 2005 – Com-plexul Muzeal ”Iulian Antonescu” Bacău, Expoziţie perso-nală de pictură 2008 – Galeria de Artă Contemporană“Bacău, expozi]ii de grup în Lucarno, Elveţia, New York,SUA, lucrãri (picturã de şevalet şi icoane pe lemn) vân-dute `n ţãri din Europa şi America.