Revista eurosport-30-112

NR. 30 • FEBRUARIE 2011 • 11,99 LEI WWW.REVISTAEUROSPORT.RO

ARANJAMENTUL: DEZVĂLUIRI DESPRE BLATURI LA NIVEL ÎNALT

PREȘEDINTELE UCI, PAT McQUAID, DESPRE VIITORUL CICLISMULUIS-A DESCOPERIT UN ALT ROMÂNÎN BUNDESLIGA: RALPH GUNESCHAVENTURA DAKAR ÎN IMAGINISTRIKEFORCE PROFITĂ DE CĂDEREA K-1

16 Căderea unui cuib de muți36 Gunesch de Sighișoara46 Ultima repetiție48 Dew de iarnă62 Infuzie de spectacol în WRC68 Curling: Federație în România70 Strikeforce72 Geniile Formulei 1 EXCLUSIV ÎN VERSIUNEA ELECTRONICĂ:76 Blestemul Marelui Șlem86 Monte Carlo 10092 Zöeggler se retrage94 Cupa Asiei97 Interviu Cristina Neagu100 Ce viitor pentru WTCC?102 Wrestling: Victime colaterale

42 Spectacol norvegianCampionatul Mondial de schi nordic se va desfăşura la Oslo-Holmenkollen în perioada 23 februarie – 6 martie. Elitele din sărituri cu schiurile, combinată nordică şi schi fond se vor lupta pentru glorie într-o locaţie de le-gendă pentru sporturile albe. Peste 400.000 de spectatori sunt aşteptaţi la faţa locului.

52 Aventura DakarCă Volkswagen a făcut legea la clasa auto şi în ediţia 2011 a Dakarului n-a reprezentat tocmai o surpriză. Însă după ce anul trecut Nasser Al-Attiyah a fost nevoit să se plieze ordinelor de echipă, nu mulţi mizau acum pe şansa la vic-torie a pilotului din Qatar. Ediția din acest an, într-o serie de imagini spectaculoase.

30 Ciclismul, globalizare moderatăPreşedintele Uniunii Cicliste Internaţionale, Pat McQuaid, nu este de acord ca echipele mici să ia startul în competiţiile de anvergură, considerând că o astfel de hotărâre loveşte în interesele sponsorilor, dar şi în cele ale fanilor.

10 CassanoConsiderat cel mai mare talent al fotbalului italian din ultimii 10 ani, Antonio Cassano şi-a bătut joc de cariera lui până acum, fiind genul căruia i s-ar potrivi perfect zicala „Brânză bună în burduf de câine”. 24

Redactori: Ioan Viorel, Emanuel Terzian, Alexandru Cocu, Vlad Bucurescu,Alexandru Gheorghiaş, Cosmin Stăniloiu, Maximilian Hartung Colaboratori: Ivonne Ghiţă, Alexandru Ganci, Cristi Petre, Tiberiu Troia, Georgiana MecuDirector: Adrian Ilie Layout: Codruţ Bendovski Foto: Getty Images/Guliver, Codruţ BendovskiDifuzare: Florentina Bălan, tel: 021 316 3380, fax: 021 316 3383, email: [email protected]

Foto copertă: Antonio CassanoEditat de Sport TV Management SRL, RC J40/6784/1997, CIF RO9751036Str. Dr. Ernest Djuvara 30, 060104, Bucureşti ISSN 1843 – 9926 Prepress și tipar: Art Design Reproducerea integrală sau parţială a materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul scris editorului. © 2011 Sport TV Management

Publicaţie auditată pe perioada iulie 2009 - martie 2010

DETALII

În 2006, mafia pariurilor din Asia a contactat mai mulţi jucători ghanezi înaintea optimii de finală cu Brazilia şi a mizat sume uriaşe pe victoria sudamericanilor la cel puţin două goluri diferenţă. Meciul s-a încheiat cu 3-0 pentru brazilieni.

Aranjamentul

CRISTINA NEAGU - Jucătoarea anului 2010

SPORTIVUL LUNII

Cel mai important eveniment mondial dedicat exclusiv sporturilor de acţiune!Ultima etapă a circuitului la Eurosport 2!

12 - 13 februarie 2011, etapa de la Snowbasin, SUA

PARTICIPĂ LA CONCURS! Accesează www.eurosport.ro, înscrie-te la concurs şi poţi câştiga unul dintre cele trei snowboard-uri Ride AGENDA.

LIVE

Interviu cu Cristina Neagu în ediția electronică a revistei din această lună (disponibilă abonaților şi care poate fi cumpărată pe www.revistaeurosport.ro)

Pentru al treilea an consecutiv cea mai importantă întrecere off-road, Raliul Dakar, se desfășoară pe tărâmul Americii de Sud. Traseul ce va străbate Argentina și Chile va cuprinde și de această dată traversarea Anzilor, precum și mai multe etape în Deșertul Atacama. Volkswagen va fi principala favorită în întrecerea auto, acolo unde singurul adversar cât de cât redutabil este BMW - dar ce pot face bavarezii în condiţiile în care se luptă cu o echipă de uzină?Chiar dacă, în august, a lansat cu mare pompă noul Touareg Race 3, VW ar putea să renunţe la programul Dakar după închiderea ediţiei 2011 și să se orienteze către Campionatul Mondial de Raliuri. Lucru firesc, în condiţiile în care grupul german nu are adversar pe măsură. Mai atractivă va fi categoria moto, acolo unde Cyril Despres, Marc Coma și ceilalţi „centauri” KTM vor trece la motocicletele de 450 cmc, obligatorii din acest an. (Max Hartung)

DAKAR

New York Jets și Pittsburgh, respectiv Green Bay și Chicago și-au disputat, la finele lunii trecute, un loc în ediţia cu numărul 45 a finalei campionatului de fotbal american (NFL).Cel mai important spectacol al anului în Statele Unite, Super Bowl, este găzduit, în premieră de Cowboys Stadium. Black Eyed Peas vor întreţine atmosfera pe cel mai mare stadion acoperit din lume (111.000 de locuri, incluzându-le și pe cele din picioare), iar show-ul va putea fi urmărit pe cel mai mare ecran panoramic existent pe vreo arenă sportivă: 1.070 de metri pătraţi și o diagonală monstruoasă de 53,34 de metri!

SUPERBOWL - EDIȚIA 45 (6 februarie 2011)

Fotbalul, aFacere de statGuvernul argentinian va dubla în acest an investiţiile în pro-

gramul “Futbol para todos” (n.r - “Fotbal pentru toţi”), o iniţiativă a autorităţilor concretizată prin difuzarea de partide din prime-le două divizii argentiniene de fotbal pe programe hertziene, cu acoperire naţională. Guvernul de la Buenos Aires plătea până acum federaţiei argentiniene 600 de milioane de pesos pe an (echiva-lentul a 112 milioane de euro), iar în 2011 angajamentul guver-namental va atinge 1,3 miliarde de pesos (244 milioane de euro)! “Futbol para todos” prespune transmisiuni realizate pe postul TV de stat Canal 7, iar creşterea sumelor vărsate federaţiei este justifi-cată prin costurile utilizării tehnologiei digitale, prin lansarea cana-lului federaţiei argentiniene, AFA TV, şi prin difuzarea unor derby-uri în HD, cu începere din august.

scoţia visează la Marea buclăDupă ce Corsica a dobândit recent privilegiul de găz-

dui startul în ediţia 2013 a Turului Franţei, Scoţia – prin Edinburgh – şi-a depus candidatura de a organiza plecarea în Marea Buclă peste 7 ani. “Ar fi o uriaşă lovitură de imagine”, a declarat Paul Bush, directorul executiv al agenţiei regiona-le Event Scotland, specializată în organizarea de competiţii şi promovarea Scoţiei ca destinaţie turistică. Bush s-a întâl-nit recent cu directorul Turului Franţei, Christian Prudhomme. Costul unei etape de contratimp organizate în afara Franţei ajun-ge la 6 milioane de euro, dar – susţine responsabilul scoţian – or-ganizarea unei asemenea etape poate genera echivalentul a 120 de milioane de euro pentru economia locală.

deceniul de declin al tenisului gerManSite-ul Cupei Mondiale pe echipe indică arena Rochusclub din

Dusseldorf drept gazdă oficială a celei de-a 34-a ediţii a Cupei Mondiale pe echipe însă, cu începere de anul viitor, Germania va pierde şi acest turneu de tenis. O pierdere ce face parte dintr-un lung şir de turnee majore ce au părăsit Germania în ultimul deceniu.

În 1999 găzduiau în total 13 turnee din circuitul profesionist: şapte evenimente din ATP, cinci din WTA, plus bănoasa Grand Slam Cup de la München. Toate numele mari ale acelor vremuri s-au impus pe tărâm german, de la surorile Williams şi Martina Hingis la Pete Sampras şi Marcelo Rios.

Calendarul 2011 cuprinde doar cinci turnee, niciunul însă de top: băieţii joacă la München, Hamburg, Halle şi Stuttgart, în timp ce fetelor nu le rămâne decât turneul de la Stuttgart. De-a lungul ultimului deceniu, licenţele de organizare au fost fie vândute – cazul turneelor lucrative – fie cedate înapoi circui-tului organizator. “Dezvoltarea tenisului în ultimii ani a curs îm-potriva noastră”, declara la finele anului trecut părintele Cupei Mondiale pe echipe, Horst Klosterkemper.

Odinioară magnet pentru campioni precum John McEnroe, Ivan Lendl sau Pete Sampras, turneul de la Dusseldorf întregeş-te criza traversată de tenisul german.

“Există o foarte mică probabilitate ca această Cupă Mondială pe echipe de la Dusseldorf să fie ultimul turneu pe care Germania îl va pierde”, scria Suddeutsche Zeitung la finele lui decembrie, într-o analiză intitulată “Goodbye Tennis”. Pe bună dreptate, pentru că patru dintre turneele existente depind de bunăvoinţa unui mare sponsor, iar al cincilea – cel de la Hamburg – e gestio-nat de o federaţie germană în suferinţă în plan financiar.

coca cola răMâne la stuttgartVfB Stuttgart a prelungit recent contractul de sponsorizare

cu Coca Cola până la finele lui 2013. Valoarea angajamentului se situează în jurul a 150.000 de dolari pe an şi cuprinde drep-tul de afişaj pe Mercedes-Benz Arena, precum şi activităţi pro-moţionale la care pot lua parte jucătorii, în beneficiul fanilor echipei. De asemenea, Coca Cola a prelungit şi acordul similar pe care-l avea cu Karlsruher SC, în liga a doua germană, Zweite Bundesliga.

FLASH

Head seMnează cu Şarapova

Maria Şarapova a semnat în ianuarie un contract în valoare de două milioane de do-lari pe an cu liderul mondial în materie de rachete de tenis, Head. Conform acordului, rusoaica îşi va aduce contribuţia la dezvol-tarea unei noi rachete Head, precum şi la designul şi dezvoltarea diverselor produse ale companiei, de la rachetele ultraperfor-mante din circuitul profesionist, la gama de accesorii, de huse şi de rachete pentru copii şi juniori pe care Head le pregăteşte pentru anii ce urmează.

Şarapova integrează “Head Racquet Rebels”, echipa de marketing ce regrupea-ză staruri ale circuitului profesionist aflaţi sub contract cu Head: Novak Djokovic, Andy Murray şi Robin Soderling, din cir-cuitul ATP, respectiv Victoria Azarenka şi Svetlana Kuzneţova, din cel feminin.

Pentru Maria Şarapova, contractul cu Head este mai degrabă unul modic. Alături de înţelegerile financiare cu Tiffany & Co. şi cu producătorul francez de apă minerală Evian, fosta câştigătoare de la Wimbledon a semnat în urmă cu exact un an o prelun-gire multianuală a contractului său cu Nike, pentru o valoare totală record: 70 de mili-oane de dolari.

drepturi tv pe două decenii!

Federaţia Vietnameză de Fotbal a cesio-nat pe o perioadă de 20 de ani drepturile de difuzare a meciurilor din prima ligă naţi-onală. Compania locală Global Audio Visual (AVG) va retransmite cele şapte partide ale fiecărei etape din V-League contra 300.000 USD pe sezon, de două mai mult decât plă-tea până acum televiziunea vietnameză de stat. În plus, Federaţia Vietnameză va primi 20% din veniturile din publicitatea TV ge-nerată de meciuri. AVG este un distribuitor vietnamez privat, cu o reţea naţională de 80 de canale, printre care şi postul sportiv, denumit 24-7, pe care vor fi difuzate toate partidele din V-League.

diesel îMbracă ducatiEchipa italiană de MotoGP Ducati a sem-

nat un contract de sponsorizare pe două se-zoane cu producătorul vestimentar Diesel. Logo-ul mărcii va apărea pe motocicletele italiene, precum şi pe combinezoanele pi-loţilor până la finele anului viitor. “Am fost mereu un fan al celor de la Ducati şi sunt mândru de aprecierea de care se bucură această marcă în lume, atât în materie de design, cât şi de performanţă. Acest sezon în special se anunţă unul extraordinar”, a spus Renzo Rosso (foto), preşedintele-fon-dator Diesel. Superstarul Valentino Rossi va face echipă în acest an la Ducati cu omul care l-a învins în lupta pentru titlul mondial 2006, americanul Nicky Hayden.

Kobe bryant, aMbasador de iMagine

Turkish Airlines va face apel la serviciile supervedetei NBA Kobe Bryant, în cali-tate de “nou promotor global al mărcii”. Fundaşul lui Los Angeles Lakers a semnat un contract pe doi ani cu compania turcă. Bryant va apărea în acest an în diverse cli-puri promoţionale, difuzate în peste 80 de ţări din întreaga lume, printre care şi România. Contractul intervine în momentul în care Turkish Airlines – sponsor al Euroligii masculine de baschet - se pregăteşte să asi-gure o linie aeriană directă Istanbul – Los Angeles.

tag Heuer intră în MotogpDupă parteneriatul cu McLaren în

Formula 1, producătorul de ceasuri TAG Heuer şi-a completat recent portofoliul în motorsport printr-un acord de principiu cu Federaţia Internaţională de Motociclism (FIM). TAG Heuer devine cronometrorul ofi-cial şi partenerul forului mondial. “Este un parteneriat strategic, pe termen lung, de o importanţă deosebită”, a declarat preşedin-tele FIM, venezueleanul Vito Ippolito. “TAG Heuer va furniza campionatelor gestionate de FIM servicii de cel mai înalt nivel în ma-terie de cronometrare şi de managementul informaţiei. În calitate de cronometror ofi-cial, TAG Heuer va produce şi va dezvolta sisteme exclusive de cronometrare pentru toate federaţiile naţionale, foruri conti-nentale, pentru organizatori, promotori şi piloţi.

eurosport8 FEBRUARIE 2011 FEBRUARIE 2011 9eurosport

La șapte luni înainte de startul Cupei Mondiale programate în Noua Zeelandă, Turneul celor Șase Naţiuni reprezintă ocazia unui bilanţ pentru marile naţiuni ale rugby-ului european. După umilinţa încasată la finele lui noiembrie pe Stade de France, în meciul-test împotriva Australiei (16-59), Franţa trebuie să spele rușinea și – de ce nu? – să încerce repetarea performanţei de anul trecut. Deţinătoarea trofeului are însă un program dificil, cu deplasări în Anglia și Irlanda. “Va fi foarte dificil, pentru că am văzut o echipă frumoasă a Angliei (n.r. – perdantă în toamnă la capătul unui meci strâns, 11-21, în faţa Africii de Sud) foarte consistentă în joc și care a înţeles că e necesar să se angajeze astăzi într-un joc foarte ofensiv”, este de părere fostul internaţional francez Yann Delaigue. “Irlanda e întotdeauna dificil de manevrat, iar galezii – mereu surprinzători”.

TURNEUL CELOR ȘASE NAȚIUNI (4 februarie - 19 martie)

Meciuri în 3dPostul francez de televiziune TF1 intenţionează să lanseze un

canal 3D, în perspectiva Cupei Mondiale de rugby programate în această toamnă. Alături de cele 48 de partide din cadrul turneu-lui final din Noua Zeelandă, grila noului canal ar urma să cuprin-dă un mix de transmisiuni sportive şi programe de divertisment. Actualmente, TF1 se află în negocieri cu operatorii francezi de cablu CanalSat şi Numericable, pentru distribuirea viitorului post. TF1 nu se află la prima experienţă de gen. În vara lui 2010, postul din Hexagon a difuzat în 3D cinci partide de la Cupa Mondială de fotbal din Africa de Sud, iar recent a reactivat planurile unei ver-siuni 3D a canalului Eurosport, ce se află în portofoliul grupului.

tradiţie încHeiată în controversă

FC Barcelona a semnat recent un acord pe cinci sezoane cu Qatar Foundation. Cu o valoare totală de 220 de milioane de dolari, dintre care 20 de milioane pentru jumăta-tea de sezon rămasă de disputat, contrac-tul de sponsorizare este cel mai lucrativ din istoria fotbalului. Qatar Foundation va împărţi spaţiul publicitar de pe tricourile Barcelonei cu emblema UNICEF. “Cu acest acord, Barca devine liderul indiscutabil al mărcilor în fotbalul internaţional”, declara, la semnarea înţelegerii, vicepreşedintele clubului catalan, Javier Faus.

Contractul a fost serios criticat de fani şi observatori deopotrivă. Mai întâi pentru că, pentru prima oară în istoria de peste un veac a clubului, FC Barcelona va aplica prin-cipiul comercial al sponsorizării. Apoi, pen-tru că organizaţia Qatar Foundation, înfiin-ţată în 1995 de şeicul Hamad Bin Khalifa Al Thani, a fost acuzată de legături cu Hamas.

Conform cotidianului El Mundo, fun-daţia caritabilă l-ar fi finanţat pe Yusuf al Qaradawi, fervent avocat al antisemitis-mului, terorismului şi pedepselor corpo-rale aplicate femeilor. Diplomaţi israelieni au fost trimişi la Barcelona după numai o săptămână pentru a-i convinge să rezilie-ze contractul (a indicat cotidianul israelian Ma’ariv) însă fără efect pentru moment.

FC Barcelona are datorii evaluate la 56 de milioane de euro datând din anul fiscal 2009-2010 şi a fost lovită recent de incapa-citatea de plată în care a intrat una dintre subsidiarele agenţiei spaniole Mediapro, ce deţine drepturile TV ale ligii iberice pentru următorii doi ani. Mediapro a anunţat că nu poate plăti cele 13 milioane de euro pe care le datorează în prezent Barcelonei şi a cerut reeşalonarea sumei.

Miză speciFică pentru ueFaLa început de an, UEFA a încheiat atribu-

irea drepturilor TV pentru anii 2012 – 2015 în Liga Campionilor şi Liga Europa pe piaţa italiană, Orientul Mijlociu şi America. Două abordări diferite, pentru pieţe în care spe-cializarea pachetelor propuse (cazul Italiei), respectiv popularizarea (cazul celorlalte doua pieţe) au făcut diferenţa.

Cinci pachete de drepturi au fost puse la bătaie în Italia, acolo unde Sky Italia a achiziţionat patru dintre ele: meciul-vede-tă de marţi seară, opţiunile 3-16 de marţi şi miercuri şi rezumatele fiecărei etape. Rivalii de la Mediaset au acontat ultimul pachet pus în joc: prima opţiune a setului de meciuri programate miercuri, plus fina-la Champions League (difuzată simultan cu Sky Italia), rezumatele fiecărei etape şi Supercupa Europei. Partidele vor fi trans-mise pe Italia 1 şi Canale 5. Mediaset păs-trează Liga Europa, pe care o difuzează pe canalele Italia 1, RT4 şi Mediaset Premium.

O cu totul altă abordare a avut însă UEFA pentru drepturile Champions League ce-sionate în afara Europei. FOX Sports a pri-mit nu numai drepturile 2012-2015 pentru Statele Unite, ci şi pentru zona Caraibelor, în timp ce trustul qatariot Al Jazeera a realizat jackpot-ul în regiunea Orientului Mijlociu şi a Africii de Nord. Al Jazeera a primit la pa-chet şi Supercupa Europei (pentru perioa-da 2012-2014) plus dreptul de a difuza în di-rect sau înregistrat, pe propriile canale, dar şi pe internet, oricare dintre partidele Ligii Campionilor. În plus, Al-Jazeera va trans-mite câte 6 meciuri din fiecare etapă a Ligii Europa (faza grupelor şi a şaisprezecimilor).

aMbiţii pe Măsura Marelui ducat

Cu un buget anual de 15 milioane de euro, Team Leopard-Trek şi-a făcut lan-sarea, la începutul lunii trecute, în lumea bună a ciclismului. Echipa din Luxemburg ce şi-a acontat serviciile vedetelor Andy Schleck şi Fabian Cancellara este deţinută de omul de afaceri luxemburghez Flavio

Becca. În vârstă de 48 de ani, Becca a făcut avere din afaceri imobiliare şi este bun prie-ten cu tatăl fraţilor Schleck.

Trei sponsori importanţi a reuşit să atragă până acum Becca: transportatorul Luxair, compania de electricitate Enevos şi pro-ducătorul de biciclete Trek, care contribuie anual cu 3-4 milioane de dolari la bugetul echipei. Gigantul fast-food belgian Quick şi reţeaua de retail Auchan ar putea întregi portofoliul sponsorilor.

arena rebotezatăAustria Viena a vândut recent compa-

niei de asigurări Generali drepturile de utilizare a numelui arenei pe care-şi dis-pută partidele de acasă. Cu o capacitate de 11.800 de locuri, stadionul Franz Horr a devenit Generali Arena. Fost sponsor secundar al clubului vienez, Generali este totodată unul dintre cei patru spon-sori principali ai primei ligi austriece. Compania de asigurări a plătit patru mili-oane de dolari pentru a-şi aconta dreptul de a da numele arenei în următorii trei ani.

canal propriu pentru liga FrancezăLiga profesionistă de fotbal din Franţa (LFP) va avea propriul său

canal de televiziune, după ce Consiliul Superior al Audiovizualului (echivalentul CNA) a autorizat cererea de frecvenţă a forului fot-balistic. Botezat “CFoot”, canalul s-a născut ca urmare a plafonării drepturilor de transmisie pe plan intern a primei ligi franceze. LFP încasează actualmente 688 de milioane de euro, din drepturile de difuzare ale Ligue 1, dintre care 465 de milioane sunt plătite de Canal+ şi 203 de Orange, care a şi renunţat recent la canalul său Orange Sport.

O nouă licitaţie urmează să aibă loc anul viitor şi, pentru a pre-veni o ofertă unică (şi nesatisfăcătoare), LFP a ales soluţia propriu-lui canal pay-per-view. “Liga nu exclude să difuzeze ea însăşi, pe propriul canal cu plată, câteva dintre meciurile care nu găsesc cumpărător”, explica, la finele anului trecut, Jean-Pierre Louvel, preşedintele Uniunii Cluburilor Profesioniste din Franţa.

twitter pedaleazăEchipa deţinută în coproprietate de septuplul câştigător al

Turului Franţei Lance Armstrong, Team RadioShack, va semna un contract de sponsorizare cu portalul de microblogging Twitter. Detaliile acordului n-au fost făcute încă publice, însă kitul 2011 al echipei deja cuprinde logo-ul Twitter pe tricoul fiecărui ciclist. “De la înfiinţarea Team RadioShack şi până în prezent, ne-am ba-zat puternic pe reţeaua de socializare Twitter, pentru a ne ţine la curent fanii şi a-i mobiliza. Aşa că suntem mândri să adoptăm Twitter în kitul nostru 2011”, susține Lee Applebaum, vicepreşe-dintele Team RadioShack şi totodată directorul de marketing al echipei. Lance Armstrong este unul dintre utilizatorii foarte activi ai reţelei de socializare. Pe pagina sa de Twitter, texanul are peste 30.000 de mini-postări şi 2,7 milioane de fani.

investiţie patrioticăConstructorul britanic de automobile Vauxhall a semnat un

acord pe trei ani şi jumătate, de sponsorizare a tuturor “naţiona-lelor” de fotbal din insulele britanice. Pe lângă contractul cel mai bănos – de partener al “naţionalei” Angliei, contra 31 de milioane de dolari, Vauxhall a încheiat acorduri similare cu Asociaţia Galeză de Fotbal, cea scoţiană şi nord-irlandeză. Ultimele trei contracte însumate egalează ca valoare cel semnat cu Federaţia Engleză.

Acordurile – valabile până la finele lui 2014 - cuprind şi detalii de sponsorizare ale selecţionatelor inferioare de vârstă, a “naţionale-lor” feminine, de tineret şi juniori. În total, nu mai puţin de 23 de selecţionate sunt vizate doar în Anglia.

Parte a grupului General Motors, Vauxhall produce şi asamblea-ză exclusiv pentru Marea Britanie modelele construite sub sigla Opel în restul pieţelor auto naţionale.

delta seMnează cu caMpioana nbaA doua companie aviatică din lume (dupa cifra de afaceri) Delta

Airlines a semnat recent un contract de sponsorizare cu campioa-na NBA, Los Angeles Lakers. Cu începere din sezonul 2011/2012 al NBA, Delta va înlocui actualul partener, Virgin America, în postura de transportator oficial al echipei. Valoarea contractului multianual este estimată la câteva milioane de dolari pe sezon. Delta Airlines are deja un acord în derulare privind furnizarea de chartere pentru NBA şi deţine contracte de sponsorizare separa-te cu peste jumătate din echipele baschetului profesionist nord-american. În plus, New York Yankees şi New York Mets (din Major League Baseball) sunt şi ele sub contract cu Delta Airlines.

FLASH

FEBRUARIE 2011 13eurosporteurosport12 FEBRUARIE 2011

Cele două forţe ale cricketului mondial își vor disputa supremaţia în cea de-a zecea ediţie a Cupei Mondiale: Australia și India. În 2007, Australia a dominat competiţia și s-a impus fără să cunoască gustul înfrângerii. Acum însă, băieţii din Ţara Cangurilor sunt creditaţi cu doar a patra șansă la trofeu, după ce mai mulţi jucători de bază s-au retras; printre aceștia, Matthew Hayden, care a încheiat turneul de acum patru ani cu 659 de run-uri. În reconstrucţie, Australia va avea o misiune dificilă în fazele superioare ale competiţiei, acolo unde poate întâlni India, una dintre gazdele turneului, alături de Sri Lanka și Bangladesh. Pe plan psihologic, aceasta a câștigat deja lupta cu rivalii de la Antipozi, după ce i-a învins în ambele meciuri desfășurate în toamna anului trecut. Până la startul turneului, indienii speră să îi recupereze pe Sachin Tendulkar, Virender Sehwag și Gautam Gambhi, accidentaţi de câteva săptămâni. Cu ei în echipă și cu zeci de mii de suporteri în tribune, al doilea trofeu din istorie pare foarte aproape.

CUPA MONDIALĂ DE CRICKET (19 februarie – 2 aprilie)

CĂdEREA UNUICUIB dE MUȚI

K-1 a ajuns la răscruce de drumuri. nu de alta, dar la capătul unui an 2010 extrem de agitat, promotorii niponi de laFighting and entertainment group (Feg) par a fi epuizat resursele unei reţete odinioară de succes.

2010 a fost indiscutabil anul româ-nilor în K-1. Şi aici nu este vorba doar de Daniel Ghiţă şi de perfor-

manţa sa istorică ci, mai ales, de faptul că, în sfârşit, după ani de aşteptare, am apărut şi noi pe harta kickboxingului de superclasă. Desigur că performanţa lui Daniel umbreş-te toate celelalte aspecte al competiţiei, mai ales pentru noi, dar anul acesta a avut loc primul Mare Premiu al Europei pe pamânt românesc. Deşi evenimentul în sine a fost

un succes, deşi câştigătorul s-a calificat direct în Final 16, parcă totuşi lipsea ceva, parcă această competiţie nu mai oferă fiorii din urmă cu câţiva ani. Bucharest Grand Prix este evident cea mai mare reuşită compe-tiţională din istoria sporturilor de contact din România, iar prezenţa lui Daniel în fi-nală este cea mai mare performanţă a unui român.

Toate aceste lucruri ar trebui să ne bucure şi doar cei mai cârcotaşi dintre cârcotaşi pot să nege performanţele lui Daniel Ghiţă şi Edi Irimia, dar fanii par să treacă repede peste aceste lucruri, poate prea repede. Probabil singura explicaţie plauzibilă este legată de căderea mondială a K-1. Dacă în urmă cu doi ani fenomenul părea trecător, în acest an este evident faptul că japonezii au reuşit să distrugă în mare parte competiţia. Deşi gurile rele spuneau că Schilt este vinovat de cădere, prin invincibilitatea sa plictisi-toare, azi este clar că deciziile manageriale

ale promotorilor niponi de la Fighting and Entertainment Group (FEG) sunt cele care au îngropat compania. Pentru că nu este vorba doar de K-1, ci şi de MAX şi Dream, cele două branduri surori ale K-1. Dream-ul a fost primul care s-a prăbuşit. Departe însă de ochii noştri, pentru că Europa nu se uită la MMA-ul japonez.

Dacă pentru UFC sfârşitul Pride-ului a fost mană cerească, pentru principalul său rival japonez a fost un blestem. Ura de stil dintre K-1 şi MMA a generat o ofensivă cumplită a

FEG împotriva a tot ce înseamnă promoţie de MMA în Japonia. Dream a reuşit să adu-că o serie de nume mari în Japonia precum Sakuraba sau Aoki, dar - prin monopoliza-rea pieţei de MMA din Ţara Soarelui Răsare - a distrus mişcarea competiţonală. Titlurile Dream nu sunt reprezentative pentru ceea ce se întâmplă în Japonia în momentul de faţă, iar sportivii de valoare au tendinţa de a migra spre alte competiţii şi alte zări. Senzaţia generală este aceea că Dream păs-trează MMA ca un fel de spectacol cu ciu-daţi în genul Wrestling-ului japonez, tocmai pentru a demonstra superioritatea produ-sului lor principal. Totuşi, publicul îşi doreş-te aceste competiţii, şi - prin urmare – FEG adoarme MMA în loc să îl ucidă, renunţând astfel la o piaţă cu un potenţial uriaş.

Dacă MMA-ul nu a fost niciodată priori-tatea japonezilor nu acelaşi lucru se poate spune despre MAX. În urmă cu doi ani, la Dynamite!, se retrăgea Masato, omul care

ţinuse vie competiţia, omul identificat în Japonia cu kickboxingul. Masato s-a retras în plină glorie, cu o carieră uriaşă în spate, cu performanţe excepţionale. O personalitate dominantă.

Din păcate, Masato a luat cu el şi sufletul MAX-ului, aşa cum se întâmplă mereu atunci când brandul este construit în jurul vedetei. Neînţelegerile financiare cu Souwer şi cele de regulament cu Buakaw au adus cu ele dispariţia a două vedete de primă mărime. Chiar dacă încearcă, Albert Kraus nu poate


umple singur golul, iar Kyshenko are mereu probleme cu categoria. Soluţia de moment, Petrosian, nu adaugă nimic în strălucire competiţiei, iar Jienotsu este spectaculos pentru publicul hentai, dar penibil pentru Europa şi America.

Prezenţele trecătoare ale lui Drago sau Zambidis par să salveze anumite seri de lup-tă, dar nu sunt soluţii de viitor. Problemele financiare din ultimii ani precum şi părtini-rea unor sportivi, au reuşit să transforme cea mai spectaculoasă competiţie din lume în umbra tristă a ceea ce a fost. Nu întâmplă-tor cel mai aplaudat om de la finală nu a fost Petrosian, ci Masato.

Nici brandul principal al FEG nu scapă de probleme. Ca o adevarată mană cerească pentru japonezi, Peter Aerts a reuşit să îl scoată din joc pe Schilt, iar cel în jurul căru-ia s-a construit promovarea Fuji TV pentru

finală (Overeem) a câştigat. Deşi puriştii îl acuză pe Overeem că nu ar fi kickboxer, negând astfel formaţia lui iniţială, acesta a oferit o gură de aer binevenită competiţiei. Cu toate că japonezii îl promovează ca pe un monstru gaijin, Overeem a readus K-1 pe piaţa americană, iar noul om de casă al FEG, Mike Kogan, este singurul oficial al com-paniei care poate vorbi coerent publicului. Aşadar, după rezultatele dezastruoase ale lui Steve Coker, se pare că America îşi va în-toarce iarăşi ochii spre K-1.

Paradoxal, MMA-ul atât de blamat de Ishii este cel care oferă noua expunere a com-petiţiei. Revenirea lui Hari după perioada petrecută în închisoare şi veşnicele sale dis-pute cu Overeem vor face şi la anul deliciul publicului, chiar dacă, în plan sportiv, Hari pare să fie depăşit total de Overeem. Marea problemă a K-1 ar fi revenirea la politica de

promovare bazată eminamente pe vede-ta principală, în cazul de faţă Overeem. La începutul anului, Strikeforce a anunţat că Overeem va fi implicat în turneul greilor, deci primele luni vor fi dedicate evident acestui eveniment. O potenţială victorie în turneu ar însemna poziţionarea lui în vâr-ful ierarhiilor MMA şi probabil un potenţial contract cu UFC.

Promotorul UFC, Dana White, spunea că aşteaptă câteva meciuri bune ale lui Alistar Overeem pentru a face oferta finală. Şi ce meci poate fi mai interesant decât întâlnirea dintre Alistar şi Fedor?

În aceste condiţii, K-1 ar putea suferi lo-vitura de graţie, pierzându-şi campionul. Din acest punct de vedere, interesul lui Overeem pentru un meci cu Hari pe regu-lament K-1 scade vizibil, aşa că FEG ar trebui să inventeze ceva şi, din păcate, la acest ca-pitol organizaţia niponă stă prost.

Deşi nu s-a mai auzit nimic despre pro-blemele sale financiare, FEG îşi găseşte ac-tualmente sponsori şi se pare că în acest an vor exista din nou competiţii organizate sub egida sa. Poate că o investiţie în marketing ar prinde bine unei companii care nu ştie să comunice. Este puţin probabil, în condiţiile în care japonezii îşi păstrează organizarea de castă; Ishii nu poate comunica nici măcar cu angajaţii săi.

Iar cum spectacolul înseamnă poveste şi comunicare, propria lor tăcere se transfor-mă în bolovanul legat de piciorul compani-ei.

eurosport18 FEBRUARIE 2011

Considerat cel mai mare talent al fotbalului italian din ultimii 10 ani, Antonio Cassano şi-a bătut joc de cariera lui până acum, fiind genul căruia i s-ar potrivi perfect zicala „Brânză bună în burduf de câine”. Ajuns la 28 de ani, jucătorul născut la Bari a mai primit o şansă după ce a comis-o şi la ultimul său club, Sampdoria. Transferul la Milan pare ultima şansă a carierei pentru capriciosul fotbalist.

S-a născut pe 12 iulie 1982, la doar o zi după ce Italia câştiga al treilea titlu mondial, după 3-1 în

finala cu Germania Federală. Un semn că viaţa sa nu putea fi legată decât de fotbal. Crescut într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale oraşului, într-o familie săracă, de multe ori, copil fiind, ajungea la capătul zilei fără să mănânce ceva. A trebuit să se descurce de unul singur şi de acolo a căpă-tat tupeul care de multe ori trece de limita bunului simţ. De educat, n-a prea avut cine s-o facă. Doar strada!

Primii bani au venit, se putea altfel?, din

fotbal. Unul jucat pe un teren improvizat, în Piaţa Ferrarese, aproape de casă. „Se strân-geau sute de privitori, se paria pe echipa câştigătoare, iar eu, care eram cel mai bun, aveam cotă parte din sumele câştigate. Nu vroiau să-mi dea partea, nu jucam, echipa mea pierdea, pierdeau şi cei care pariau pe mine şi pe echipa mea! Erau meciuri încin-se, nu glumă, pasiunea era atât de mare în-cât de multe ori totul se termina cu focuri de pistol, cu intervenţia Ambulanţei şi a Poliţiei!”, povesteşte eroul acestor rânduri.

Tupeul şi l-a arătat imediat după pro-movarea la prima echipă a lui Bari, când avea 17 ani şi la al doilea antrenament i-a

dat mingea printre picioare căpitanului echipei şi i-a spus „închide şorţul, fraiere”. Bineînţeles, a urmat o cursă pe tot terenul, încheiată cu multe şuturi în fund şi palme peste ceafă.

Sex până la 6 dimineaţa în vestiarul juniorilor

La 19 ani deja marile cluburi ale Italiei se băteau pe el. În vara lui 2001, Bari l-a vândut la Roma pentru 40 de milioane de euro, o

sumă-record pentru un puşti. Da, puşti, dar presa internaţională îl numea deja „George Best din Puglia”, Puglia fiind regiunea din care face parte oraşul Bari.

La Roma a avut de toate: fotbal, per-formanţe, bani, sex şi scandal. Mai ales scandal.

Aici, la Roma, antrenorul Fabio Capello a lansat celebrul termen „cassanate”, în sen-sul de prostii spuse şi făcute de Cassano. De aici a prins naţionala mare a Italiei, fiind cel mai bun om al „Squadrei Azurra” la Euro 2004. Banii şi lipsa caracterului l-au împins însă, uşor-uşor, până la a fi scos din lotul Romei, în vara lui 2005.

„Până acum am trăit 17 ani de sărăcie şi 9 de miliardar! Trebuie să mai trăiesc alţi 8 ca şi miliardar ca să fie

echitabil!”S-a certat până şi cu cel mai bun prie-

ten din echipă, idolul său, Francesco Totti. Nici „terapia caracterială” la care îl supuse-se Capello n-a dat roade. Cassano avea să povestească apoi despre anii petrecuţi la Roma că au fost cei mai frumoşi din viaţa lui. „Am avut peste 700 de femei în acea perioadă! Pe unele le chemam şi în can-tonamentul de la baza de pregătire de la Trigoria (n.r. – centru de antrenament al echipei, de la marginea Romei). Le băgam pe poarta din spate, apoi făceam sex cu ele până dimineaţă în vestiarul echipei de juni-ori. S-a întâmplat să mă prindă şi ora şase dimineaţa astfel!”

Femei şi îngheţatăDependent de sex, dulciuri şi maşini lu-

xoase, Cassano n-a renunţat la plăcerile lui nici în anul petrecut la Real Madrid, unde a fost mai mult rezervă. Când nu prindea lo-tul, fugea în week-end-uri în Italia, la petre-ceri. Aşa a ajuns să-şi distrugă maşina după ce a ieşit de pe şosea cu 180 de kilometri la oră, într-o cursă nebună pe ruta Napoli - Roma! Apoi, ca să scape de consecinţe-le legii, l-a pus pe vărul său, cu care era în maşină, la volan, nu înainte de a-l mânji cu sângele lui! Nimic anormal pentru un puşti care a făcut şcoala vieţii pe stradă.

Oricum, carnetul de conducere şi l-a luat dând şpagă – a şi recunoscut asta! - după ce fusese prins de cinci ori conducând fără carnet.

La Madrid, altă viaţă, alte femei. „La ho-telul unde eram cazaţi înaintea meciurilor stăteam toţi pe un etaj. Dar îmi făcusem un prieten printre ospătarii locaţiei, care noap-tea îmi aducea câte o fată, pe care o trimi-tea într-o cameră de la etajul imediat inferi-or. Ieşeam din camera mea, mă duceam jos, făceam sex până mă săturam, după care prietenul meu îmi aducea câte trei sau pa-tru cornete de îngheţată. Asta era înţelege-rea! Eu luam îngheţata şi îi plasam fata lui, să se bucure şi el!”.

„Vaffanculo presidente!”

În 2007, Sampdoria i-a întins o mână de ajutor şi l-a adus la Genova. S-a pus pe pi-cioare, a redevenit Cassano din timpurile bune, iar cu el pe teren Samp a reuşit în ultimul sezon o calificare în preliminariile

Champions League. Nici aici n-au lipsit „cassanatele”, dar preşedintele Riccardo Garrone şi antrenorul Luigi Del Neri au ştiut să treacă elegant peste momentele delicate.

Printre altele, la un meci în care i s-a ară-tat nemeritat cartonaşul roşu a fost aproa-pe să-l ia la bătaie pe arbitru! Noroc cu intervenţia coechipierilor, dar şi a adversa-rilor, care l-au oprit la timp. Altădată, supă-rat pentru că nu primise o pasă a ieşit pur şi simplu de pe teren fără să spună ceva cuiva, lăsându-şi echipa în zece oameni. Aşa ceva nu s-a mai văzut în Serie A!

Cei care îl susţineau au trecut peste toa-te dar preşedintele Garrone n-a mai putut trece peste episodul de la începutul lunii octombrie, 2010. Atunci, a intrat în vestiarul echipei după un antrenament şi i-a cerut lui Cassano să-l însoţească la un eveniment legat de imaginea clubului. Cassano avea însă alte planuri pentru acea zi. S-a răstit la preşedintele său, că el nu merge. La insis-tenţele acestuia i-a trântit un „vaffanculo” auzit de tot vestiarul. A fost picătura care a umplut paharul. A fost scos definitiv din lot,


dar la finele anului precedent, odată cu oferta Milanului, a mai apă-rut o dată soarele pe strada lui. Poate pentru ultima oară în carieră.

Către Fabio Capello: „Eşti mai fals decât banii de la Monopoly”

Firea rebelă şi educaţia precară l-au adus pe Cassano de multe ori în situaţia de a se certa cu antrenorii pe care i-a avut, de a le adresa acestora cuvinte grele. Şi nu între patru ochi, ci în faţa în-tregii echipe.

Culmea, cele mai multe conflicte le-a avut cu Fabio Capello, cel care a ţinut foarte mult la fotbalistul născut în sudul Italiei. Unul dintre acestea a avut loc pe când ambii erau la Real Madrid, în sezo-nul 2006-2007. După un meci la Tarragona, în care s-a încălzit toată repriza secundă, alături de brazilianul Ronaldo, fără a fi introdus pe teren, a izbucnit la cabine când i-a spus lui Capello „eşti un om de rahat! Eşti mai fals decât banii de la Monopoly!”.

„Dacă n-ar fi fost fotbalul aş fi ajuns un delicvent! Probabil răpiri de persoane, jafuri,

cine ştie ce alte nenorociri. Viaţa m-ar fi împins într-acolo”

Pe Rudi Voeller, în scurta aventură a acestuia pe banca Romei, l-a înjurat fără menajamente, iar Luigi Spaletti, atunci când i-a preluat pe romani, a fost insultat de Cassano la modul „aici nu antrenezi rebuturile alea de la Udinese, unde ai fost tu până acum! Şi ai grijă, aici e casa mea, nu e casa ta”. Până şi despre Luigi Del Neri, cel care

i-a relansat cariera la Sampdoria, avea să spună că „se înţelegea un rahat din ce ne spunea el, era ambiguu!”.

Urmează Massimiliano Alegri, antrenorul Milanului? Sau măcar pentru o perioadă, acum, la început, va fi mieluşel blând, pentru ca apoi caracterul să-l „ajute” să-şi mai pună o piedică?


Declan Hill este un jurnalist de investigaţie şi realizator de docu-mentare canadian, specializat în

studierea crimei organizate. Printre succesele sale s-au numărat anchetele despre ucide-rea capului mafiei din Canada, reportajele despre masacrele sângeroase din Kosovo şi încleştările etnice din Irak. După alte docu-mentare în Kurdistan, Bolivia, India, Mexic şi Turcia, în 2008, Hill a publicat cartea „The Fix: Soccer & Organized Crime” (Aranjamentul: fotbalul şi crima organizată) în care a adunat doi ani de investigaţii pe marginea pariurilor ilegale, sute de interviuri, zeci de fişiere audio cu înregistrări telefonice.

Stephen Appiah este jucător de fotbal ghanez care a evoluat de-a lungul carierei sale la Juventus şi Fenerbahce. Ajuns la 17 ani în Europa, a mai jucat şi la Udinese, Parma,

Brescia, Bologna şi Cesena. Dacă adunăm şi 69 de selecţii în naţionala Ghanei, deducem că Appiah este un mijlocaş de succes, care şi-a trecut în palmares participarea la Olimpiada din 2004 de la Atena şi la Campionatele Mondiale din 2006 şi 2010, din Germania re-spectiv Africa de Sud.

Întâlnirea dintre Declan Hill şi Steven Appiah a scos la iveală un lucru absolut ulu-itor: mafia pariurilor ilegale a trucat meciuri de la Campionatul Mondial! Aşadar, nu într-o obscură ligă secundă dintr-o ţară din Europa de Est, ci la cel mai înalt nivel al fotbalului! Povestea, aşa cum apare ea în „The Fix”, în cele ce urmează.

După ani de încercări, Declan Hill a reuşit să obţină în noiembrie 2005 o întâlnire cu capul unei mari reţele de pariuri ilegale. Personajul, pe care Hill l-a denumit Chin Lee în cartea sa,

În 2006, mafia pariurilor din Asia a contactat mai mulţi jucători ghanezi înaintea optimii de finală cu Brazilia şi a mizat sume uriaşe pe victoria sudamericanilor la cel puţin două goluri diferenţă. Meciul s-a încheiat cu 3-0 pentru brazilieni.

ARANjAMENTUL

l-a invitat un club de golf din împrejurimile Bangkok-ului. Evocarea momentului este ab-solut uluitoare. În camera în care s-a desfăşu-rat întâlnirea era o măsuţă cu două telefoane, un televizor la care rula un meci în direct din Bundesliga şi o femeie foarte frumoasă şi ele-gant îmbrăcată, tolănită pe o canapea.

Dacă rolul femeii în decor era doar estetic, celelalte obiecte aveau întrebuinţări profesio-nale. La fiecare două minute suna un telefon, iar Chin i-a explicat lui Hill că primea veşti de la meciuri aranjate aflate în derulare: „Laos va pierde doar cu 1-0 meciul cu Singapore”. Pe lângă partide obscure de la Jocurile Asiei de Sud-Est – o competiţie regională de mică an-vergură care se desfăşura în Filipine – Chin a susţinut că şi jocul din Bundesliga era aranjat şi i-a dezvăluit lui Hill scorul final.

Memorabil rămâne următorul dialog. Hill: „Care este cel mai important meci pe care l-aţi aranjat?” Chin: „Depinde. Ce competiţie e mai importantă? Olimpiada? Campionatul Mondial?” Înainte să plece, Hill şi-a aruncat privirea pe televizor şi a observat că partida de Bundesliga s-a încheiat cu scorul prezis de Chin.

Un an mai târziu, poliţia germană a des-coperit că malaezianul William Bee Wah Lim a câştigat 2,2 milioane de euro mizând pe victoria lui Hannover cu 5-1 asupra lui Kaiserslautern. De asemenea, la 10 zile după întâlnire, 8 jucători vietnamezi au fost acuzaţi

de organizatorii Jocurilor Asiei de Sud-Est că au manipulat rezultatele unor meciuri, iar po-liţia i-a arestat.

Declan Hill a înţeles destul de târziu cum de a avut norocul să fie acceptat în anturajul lui Chin Lee şi acesta să-i dezvăluie toate meca-nismele corupţiei din fotbal. Jurnalistul a găsit două explicaţii. Prima, psihologică: degeaba ai putere dacă n-o arăţi, dacă nu te lauzi cu ea. A doua, materială: atât timp cât mituieşti pe cine trebuie şi toată lumea are de câştigat, nimeni nu va fi interesat de stoparea acestei adevărate maşinării de produs bani.

Astfel s-a ajuns la situaţia în care Declan Hill l-a însoţit pe Chin Lee la întâlniri cu di-verşi aranjori, în care se elaborau strategii şi se făceau planuri. Singura condiţie era ca Hill să nu dezvăluie nume. Parteneriatul celor doi a început în acea seară de noiembrie 2005, când jurnalistul şi-a manifestat scepticis-mul vizavi de trucarea unui meci de la Cupa Mondială. Chin i-a replicat atunci cu o promi-siune: „Watch me while I do it!” (Urmăreşte-mă in timp ce o fac!). Hill a declarat ulterior că neîncrederea sa vizavi de acest scenariu ar fi putut reprezenta un alt imbold pentru Chin să-i permită să urmărească întreaga filieră a aranajamentului. Asiaticul o luase ca pe un afront personal.

Cea mai importantă întâlnire la care Hill a fost martor s-a derulat în mai 2006, într-un restaurant KFC din Bangkok. Chin şi alţi doi

asiatici s-au întâlnit cu un cetăţean ghanez, despre care Chin i-a spus că este antrenor la selecţionata de juniori sub 17 ani a ţării sale, un tip care cunoaşte tot ce mişcă în fotbalul ghanez. Africanul urma să le facă intrarea membrilor sindicatului la jucătorii, antrenorii, oficialii acestei ţări la Campionatul Mondial din Germania. Când Hill i-a spus că jucătorii ghanezi urmau să fie recompensaţi cu 20000 de dolari pentru fiecare victorie de la Cupa Mondială, Chin s-a distrat teribil: „O victorie nu e niciodată sută la sută sigură. Iar eu plă-tesc 30000 de dolari de fiecare...”.

Paranteză: Hill a descoperit în timpul pe-trecut alături de Chin că aranjorii preferă echipele din ţări sărace, fotbalişti plătiţi prost, iar Africa se potriveşte cel mai bine în acest scenariu. Microbiştii îşi amintesc desigur că în timpul Cupei Mondiale din 2006, jucătorii din Togo au făcut grevă din cauza faptului că nu s-au înţeles cu oficialii federaţiei naţi-onale în privinţa recompenselor financiare. Selecţionerul Otto Pfister a demisionat în timpul competiţiei, apoi a revenit şi a luat par-te la toate cele 3 înfrângeri ale lui Adebayor, Nibombe şi ale colegilor săi. Probabil că acolo a lucrat o altă grupare, întrucât Hill nu l-a au-zit niciodată pe Chin vorbind de Togo. Ţinta sa principală a rămas Ghana, ai cărei jucători au avut două întâlniri furtunoase cu preşe-dintele federaţiei pe marginea primelor de la Mondiale. Închidem paranteza.

Pe timpul Cupei Mondiale, Hill s-a cazat la hotelul Maritim din Wurzburg, acelaşi în care stătea şi delegaţia Ghanei. I-a urmărit pe jucă-tori şi antrenori la antrenamente şi i-a văzut cât de determinaţi se pregăteau. I-a întâlnit la baza de cantonament şi a auzit cât de simpa-tici, decenţi şi cinstiţi erau. Nici urmă de tipul

La 18 ianuarie, Curtea de Arbitraj pentru Sport a ratificat decizia UEFA de a-l exclude din viaţa sportivă pe arbitrul ucrainean Oleg Oriehov. Acesta a fost găsit vinovat de mai multe contacte cu grupuri criminale din mafia pariurilor, primind 50.000 de euro pentru manipularea meciului FC Basel – ŢSKA Sofia. Întâlnirea s-a disputat în noiembrie 2009 și a contat pentru grupa E a Europa League. CAS a confirmat că Oriehov a violat în mod deliberat principiile de conduită sportivă și nu a informat imediat UEFA de existenţa unor astfel de contacte.

KAISERSLAUTERN - HANNOVER 1-5


COVER STORY

Germania, Appiah a mărturisit că s-a întâlnit cu malaezianul, însă a susţinut că l-a refuzat. Oare?

Cu ajutorul lui Steven Appiah, Declan Hill a developat şi modul cum sunt atraşi jucătorii în această caracatiţă. Iniţial, li se promit bani pentru a câştiga un meci. Învăţaţi cu câştigu-rile facile, ei privesc aceşti bani ca pe o primă suplimentară de victorie. Appiah a povestit că în 1997, la Campionatul Mondial sub 20 ani din Malaezia, acelaşi tip l-a sunat şi i-a promis

bani pentru ca Ghana să marcheze primul gol într-unul dintre meciuri. Mai târziu, la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004, malaezianul i-a oferit 20.000 de dolari pentru a învinge Paraguayul în grupe. După ce sud-americanii au deschis scorul, Ghana a egalat în minutul 81 şi a marcat prin Appiah golul victoriei în

minutul 84. După câteva plăţi făcute pentru astfel de acţiuni care nu afectează echipa, aranjorii fac următorul pas. La Appiah asta a însemnat că i s-a cerut la meciul cu Japonia, ultimul din grupe, ca adversarii să marcheze primul gol. Aşa s-a şi întâmplat, niponii câş-tigând până la urmă cu 1-0. Ajunşi în acest punct, jucătorii devin şantajabili. Când li se cere să şi piardă un meci, nu mai pot da în-apoi. Iar cererile de acest gen se înmulţesc pe finalul carierei, când şi fotbalistul are inte-resul să mai pună ceva deoparte înainte de retragere.

În documentarea sa la Accra, Hill a aflat şi răspunsul la întrebarea de ce jucătorii gha-nezi au dat cu piciorul şansei de a se califi-ca în sferturile de finală ale Campionatului Mondial din Germania. Faptul că ei au reuşit să se califice dintr-o grupă cu Italia, Cehia şi Statele Unite a declanşat în ţară o mare săr-bătoare populară. Milioane de microbişti s-au bucurat pe străzi după victoriile cu Cehia şi SUA. Jucătorii erau priviţi ca nişte eroi, iar per-cepţia nu s-a schimbat nici după înfrângerea cu Brazilia, cea mai titrată echipă naţională din lume. Ce-şi puteau dori mai mult supor-terii unei selecţionate care participa la primul său turneu final mondial şi reuşea să treacă de grupe?

După ce a adunat toate mărturiile, Declan Hill s-a dus la Zurich şi s-a întâlnit cu preşedin-tele FIFA. I-a pus povestea pe tavă lui Sepp Blatter. După ce l-a ascultat, septuagenarul şef al fotbalului mondial a dat o replică me-morabilă: „Dacă aşa s-a întâmplat, oricum nu a afectat rezultatul global al Mondialului. Dar dacă ar fi adevărat, toată munca noastră de 30 de ani e în zadar. Ar însemna că am dat greş”. Aceasta este singura reacţie oficială la cel mai mare scandal din fotbalul mondial.

întâlnit în fast-food-ul asiatic. Hill povesteşte că era pe punctul să arunce la gunoi povestea fabricată a lui Chin. În ajunul startului Cupei Mondiale, Hill a primit un telefon de la Chin. Asiaticul i-a livrat rezultatele a 4 meciuri îna-inte ca acestea să se dispute.

Ghana urma să piardă cu Italia la cel puţin două goluri diferenţă şi să câştige cu Cehia şi Statele Unite. Hill ardea de nerăbdare să vadă meciurile. Ghana a debutat pe 12 iunie 2006, la Hanovra, contra Italiei, şi a pierdut cu 2-0 după un joc pe care Hill l-a caracterizat ca fi-ind ciudat. Apoi a învins cu 2-0 Cehia şi cu 2-1 Statele Unite, obţinând calificarea în optimile de finală şi împlinind, totodată, pronosticurile lui Chin.

Al patrulea meci era Anglia – Trinidad-Tobago, cu europenii urmând să câştige la diferenţă de două goluri. Dwight Yorke şi

coechipierii săi primeau de la federaţia din Trinidad-Tobago câte 500 de dolari pentru drepturile de imagine în perioada Cupei Mondiale, o sumă care îi făcea vulnerabili la avansurile oamenilor lui Chin.

Uluitul Hill a primit în Germania un nou telefon de la Chin cu două zile înaintea me-ciului Brazilia – Ghana din optimile de finală: „Ghana va pierde la cel puţin două goluri dife-renţă”. Eşti sigur?, a insistat jurnalistul. „Sută la sută. S-a bătut palma în cantonament acum câteva minute”. Din acel moment, Hill nu s-a mai mişcat de la hotelul ghanezilor, i-a supra-vegheat tot timpul, dar nici urmă de africanul de la Bangkok sau de vreun asiatic în preajma lui Appiah&comp.

La fel de neîncrezător, Hill a luat loc în tri-buna stadionului din Dortmund. A văzut că pasele ghanezilor rareori ajungeau la vreun

coechipier, că defensiva se plasa prost la fie-care atac brazilian şi că echipa a încasat trei goluri stupide. Cu lacrimi în ochi, Hill l-a sunat pe Chin la finalul meciului şi a recunoscut: „Eşti un geniu!” Tocmai asistase la cel mai im-portant meci din istoria fotbalului aranjat de sindicatele pariorilor.

În vara lui 2007, la un an după acea Cupă Mondială, Declan Hill s-a dus în Ghana pentru a încerca să verifice povestea şi din cealaltă parte. Norocul i-a surâs de cum a aterizat la Accra. De pe prima pagină a unui ziar local îi zâmbea larg africanul întâlnit la KFC-ul din Bangkok. Aşa a aflat că îl cheamă Abubakar Damba şi e un fost portar al naţionalei Ghanei din perioada când strălucea Abedi Pele. Damba tocmai fusese acuzat de truca-rea unui meci amical cu Iran la selecţionate sub 23 ani. Antrenor al naţionalei sub 17 ani, Damba fusese promovat ca secund la U 23. În faţa unei comisii de anchetă a federaţiei a recunoscut că le-a facilitat unor malaiezieni întâlnirea cu câţiva jucători ai selecţionatei deplasate în Iran.

Hill a avut la Accra 4 întâlniri cu Damba în care acesta i-a confirmat că în timpul Campionatului Mondial stătuse în Germania într-un hotel aflat vizavi de cantonamentul Ghanei împreună cu unul dintre asiaticii de la KFC-ul din Bangkok. I-a povestit că pe finalul carierei sale de jucător a evoluat la o echipă din Malaezia şi acolo îl cunoscuse. Făcuseră multe împreună de-a lungul timpului. Şi, da, îi facilitase accesul la echipă, îl pusese în legă-tură cu căpitanul echipei, Steven Appiah, dar personal nu luase parte la nicio discuţie.

Declan Hill a început apoi să caute jucăto-rii. A vorbit cu portarul Richard Kingson şi cu alţi membri ai lotului din Germania pe care i-a găsit la Accra, dar toţi au fost circumspecţi şi i-au spus că Appiah era căpitanul echipei şi ar trebui să discute cu el.

Întâlnirea lui Hill cu Appiah s-a produs într-o zonă industrială a capitalei ghane-ze. Convorbirea s-a derulat în maşină, fără martori. Appiah a recunoscut că a avut de-a face de-a lungul carierei de mai multe ori cu aranjorii de meciuri. Prima oară în 1997, la Campionatul Mondial de juniori sub 20 de ani – desfăşurat chiar în Malaezia! – dar şi la Jocurile Olimpice de la Atena din 2004. A recunoscut şi că a luat bani de la aceştia, dar numai pentru a câştiga meciuri, nu pentru a le pierde. Şi că, de fiecare dată, a privit câşti-gul ca pe o primă pe care a împărţit-o cu toţi coechipierii. Cât despre Cupa Mondială din

sex la oliMpiadăDeclan Hill a relatat şi despre un alt meci aranjat,

de această dată de la Jocurile Olimpice de la Atlanta din 1996. Este vorba chiar despre partida de des-chidere a turneului de fotbal, Portugalia – Tunisia (2-0). Lee Chin a contactat prin intermediari doi jucători tunisieni. Aceştia au refuzat să primească bani din motive religioase, dar au fost răsplătiţi cu serviciile unor prostituate mexicance. Frumuseţile latino şi-au făcut atât de bine treaba o noapte în-treagă încât tunisienii au bâjbâit pe teren şi în al doilea meci, disputat două zile mai târziu şi pierdut cu 2-0 în faţa Statelor Unite.

Şi ultiMul Mondial a Fost pătat

Pentru a preveni eventuale aranjamente de la Campionatul Mondial din Africa de Sud, FIFA a ape-lat şi la un ofiţer din Unitatea de Servicii Disciplinare, responsabilă la UEFA cu investigarea partidelor tru-cate (forul european este mult mai bine organizat pentru astfel de cazuri decât cel mondial). Ofiţerul a devenit suspicios la adresa Nigeriei după ce i-a stu-diat parcursul din calificări şi a anunţat FIFA, chiar în dimineaţa primului lor meci de la Mondial, că jucătorii nigerieni sunt „vulnerabili la manipulări”. Totodată, jurnalistul german Christian Bergmann a primit un telefon de la o sursă din cadrul UEFA, care i-a spus că „unii jucători nigerieni sunt impli-caţi chiar acum în anumite forme de manipulare”. Nigeria a pierdut primul meci, 0-1 cu Argentina, apoi a început spectacolul. A condus cu 1-0 Grecia, dar în minutul 33 Sani Kaita a fost eliminat şi Grecia a întors rezultatul, învingând cu 2-1. Cine a pari-at live în minutul 30 că grecii vor obţine victoria, a câştigat de cel puţin 4 ori suma mizată. După ce Nigeria a părăsit Cupa Mondială, preşedintele ţării, Goodluck Jonathan, a desfiinţat echipa naţională.

100.000 de euro pentru 5 Meciuri

Rene Schnitzler, un fost jucător al lui Sankt Pauli, a recunoscut că a primit mită 100.000 de euro pentru ca echipa sa să piardă în perioada 2007-2009 meciurile cu Mainz (de două ori), Augsburg, Duisburg şi Hansa Rostock.

Schnitzler neagă că ar fi influenţat rezultatul vreunui meci, argumentând că într-un singur caz a rămas pe teren 90 de minute. Banii veneau de la olandezul Paul Rooij, unul dintre suspecţii din an-cheta procuraturii din Bochum, bănuit că ar fi aran-jat peste 30 de meciuri în întreaga Europă. În vârstă de 25 de ani, Schnitzler a recunoscut că e dependent de pariuri şi de aceea avea nevoie de bani: „De când am împlinit 18 ani nu cred că a trecut o zi în care să nu pariez”.

GHANA - BRAZILIA 3-0

TRINIDAD TOBAGO - ANGLIA 0-2

STEVEN APPIAH

BLATTER


ordin de la preŞedinte: un autogol

Guangzhou FC şi Chengdu Blades, două echipe din prima ligă a Chinei, au fost retrogradate înaintea star-tului sezonului 2010. Ambele au fost găsite vinovate de a fi cumpărat meciuri pe când evoluau în divizia a doua. Guangzhou a plătit 20.000 de euro în 2006 pen-tru a-şi asigura o victorie pe teren propriu, în timp ce Chengdu Blades, o filială a clubului englez Sheffield United, a cumpărat două partide în 2007. Cel mai rău a păţit-o clubul care le-a cedat meciurile respective, Qingdao Hailifeng, care a fost exclus din fotbalul pro-fesionist. Poliţia chineză a relatat că preşedintele lui Hailifeng, Du Yunqi, era implicat şi în pariuri ilegale. Cu 5 minute înaintea finalului meciului cu Sichuan Meilianshu, preşedintele a pariat online că se va mai înscrie un gol. Cum jucătorii săi n-au reuşit în scurtul timp rămas să marcheze, şi-au dat un autogol. Meciul s-a încheiat cu scorul de 5-4. Peste 20 de persoane au fost arestate în urma acestui scandal: jucători, antrenori, preşedinţi de cluburi, preşedintele şi doi vicepreşedinţi ai Federaţiei Chineze de Fotbal, dar şi trei arbitri, unul dintre ei fiind prezent la Campionatul Mondial din 2002.

tenisMene vulnerabileLa începutul anului 2010, jucătoarea de tenis

Ekaterina Bîcikova a fost amendată cu 5.000 de do-lari şi suspendată 30 de zile din circuitul WTA. Tennis Integrity Unit a sancţionat-o pentru că nu a raportat o tentativă de corupţie din partea unui gambler rus. Pe numele său, Dmitri Avilov, pariorul i-a trimis rusoaicei pe contul său de pe o reţea de socializare o propune-re de a aranja meciuri pe care tenismena a refuzat-o. Într-un interviu dat publicaţiei Wall Street Journal, Avilov a mărturisit că jucătoarele slab clasate în ierar-hia WTA sunt o ţintă uşoară, acestea câştigând puţin din tenis, dar având cheltuieli mari cu antrenorii, pre-gătirea şi deplasarea la turnee. În momentul dictării sancţiunii, Bîcikova ocupa locul 122 în clasamentul WTA.

pentru patrieAntrenorul echipei olimpice de badminton a

Chinei, Li Yongbo, a recunoscut că semifinala turne-ului olimpic feminin de la Atena 2004 a fost măsluită. Două jucătoare chineze, Zhou Mi şi Zhang Ning, tre-buiau să se întâlnească în această fază a competiţiei. Zhang a câştigat primul set şi părea mai în formă, de aceea stafful tehnic a decis ca ea să meargă în finala unde urma să înfrunte o olandeză de origine indone-ziană. „I-am spus lui Zhou să nu se întrebuinţeze prea tare şi s-o lase pe Zhang în finală fiindcă are mai multe şanse. A fost o decizie patriotică”, a sunat declaraţia stupefiantă a antrenorului Li. După acel meci, Zhou Mi a părăsit echipa Chinei şi a decis să concureze pentru

Hong Kong. Nu e prima oară când chinezii procedează astfel. Începutul a fost în 1987, la campionatele mondi-ale de tenis de masă. He Zhili a ignorat atunci ordinul de a ceda meciul din semifinale coechipierei sale Guan Jianhua. Deşi a cucerit titlul mondial, He Zhili a fost pedepsită cu neincluderea în echipa pentru Jocurile Olimpice de la Seul din 1988. Ulterior, ea a părăsit China şi a concurat pentru duşmanul de moarte, Japonia, sub numele de Koyama Chire.

piesă de teatruPersonajele: Gamblerul - un reporter sub acoperire; John Higgins – triplu campion mondial de snooker şi

actual număr 1 mondial; Pat Mooney – managerul lui Higgins.Gamblerul: Deci, am bătut palma pentru patru frame-uri pierdute. Dar ce mă interesează este modul în care o

faci. Asta mă interesează, cum o să faci să pierzi? Pentru că, la naiba, eşti campionul mondial...John Higgins: Împotriva cui o să pierd?Gamblerul: Asta tu să-mi spui. Nu poţi să pierzi împotriva unui jucător ucrainean aici, la Kiev, apoi să te duci la

Varşovia şi să pierzi împotriva unui polonez, apoi să mergi la Praga şi să pierzi cu un ceh. Asta e o prostie. Trebuie să fie cineva...

John Higgins: ... împotriva unuia mai bun e şi mai simplu.Gamblerul: Împotriva unuia din ceilalţi băieţi din circuit. Dar niciunul nu trebuie să ştie.John Higgins: E uşor.Pat Mooney: Faci o singură greşeală.John Higgins: Nici măcar nu trebuie să greşeşti.Gamblerul: Trebuie să fii foarte sigur şi să ne spui „o să pierd frame-ul trei”.John Higgins: Desigur. „O să pierd frame-ul trei”.Gamblerul: Dar ce faci dacă prinzi un break bun? Adică mă interesează să ştiu care e riscul?John Higgins: Niciun risc. Oricine poate greşi.

s-a Făcut Şi Moarte de oMPakistan este una dintre marile forţe ale cricketului mondial. Cu toate acestea, la Campionatul Mondial din

2007 din Indiile de Vest, echipa Pakistanului a fost învinsă de Irlanda, una din cele mai mari surprize din istoria acestui sport, comparabilă în fotbal cu victoria Coreei de Nord asupra Italiei la Mondialul din ’66 sau a Statelor Unite asupra Angliei în ’50. La câteva ore după înfrîngere, antrenorul englez al Pakistanului, renumitul Bob Woolmer, a fost găsit mort în camera sa de hotel. Poliţia a oscilat între moarte din cauze naturale şi crimă, iar un juriu local a lăsat verdictul deschis, nefiind convins nici de o teorie, nici de cealaltă. Lumea cricketului este însă convinsă că Woolmer a căzut victimă mafiei pariurilor. Legenda cricketului sudafrican, Clive Rice, chiar a spus-o: „Aceste sindicate nu se dau în lături de la nimic şi nu le pasă cine le iese în cale”.


INTERVIU

- domnule McQuaid, prima întrebare pe care doresc să v-o adresez este: cât de mult are de suferit ciclismul de pe urma scandalului contador?

- Suferă doar din cauza incertitudinii. Odată ce decizia a fost luată, indiferent care va fi aceasta, fanii vor permite acestui sport să meargă mai departe. Suporterii şi mass-media ştiu foarte bine că ciclismul luptă împotriva dopajului mai mult decât oricare alt sport.

- aţi spus recent că cicliştii prinşi do-paţi cu substanţe nu foarte puternice ar trebui să primească o suspendare mai mică. să înţelegem că sunt şanse ca alberto contador să fie prezent la startul turului Franţei 2011?

- Nu mă pot referi momentan la cazul Contador, deoarece verdictul nu s-a dat încă.

- rămân în sfera turului Franţei şi vă întreb dacă v-a plăcut ediţia de anul acesta?

- Sincer, da. A fost interesantă încă de la început.

- Fanii au acuzat lipsa spectacolului, iar recent, Moreno argentin a declarat că alberto contador şi andy schleck sunt roboţi, previzibili şi incapabili să ofere emoţie. aşa este?

- Turul Franţei este cea mai importantă cursă ciclistă din lume şi una dintre cele mai cunoscute competiţii sportive. Pentru a câştiga este nevoie de multe calităţi şi câte-odată asta înseamnă să lipsească puţin din strălucire.

CICLISMUL în curs de globalizare moderatăAles în 2006 la conducerea forului suprem, irlandezul în vârstă de 61 de ani este adeptul globalizării ciclismului dar şi a reîntoarcerii acestuia la vremurile romantice, în care spectacolul şi dramatismul atingeau cote foarte ridicare. Preşedintele Uniunii Cicliste Internaţionale, Pat McQuaid, nu este de acord ca echipele mici să ia startul în competiţiile de anvergură, considerând că o astfel de hotărâre loveşte în interesele sponsorilor, şi în cele ale fanilor.

- aşa va arăta turul Franţei în viitor? o luptă din ce în ce mai tactică, în care spectacolul va fi sacrificat pentru glorie?

- Este foarte posibil, dar totul depinde de noii rutieri care vor veni din urmă.

- spuneti-mi, vă rog, cum vi se par tra-seele din il giro şi le tour în 2011?

- Diferite şi servind unor cu totul alte obi-ective. Ca întotdeauna, ambele vor fi curse dificile.

- când au în faţă astfel de obstacole, dar şi presiunea venită din partea echi-pei sau a fanilor, rutierii nu sunt tentaţi să se dopeze?

- Nu ar trebui să facă asta şi nici să se gândească la aşa ceva. Este posibil să con-cureze în aceste curse fără să recurgă la substanţe dopante.

- dacă tot am ajuns aici, ce este dopa-jul? care ar fi definiţia dumneavoastră?

- Folosirea unor mijloace artificiale, cu scopul îmbunătăţirii performanţei sau recuperării, pentru a obţine un avantaj faţă de ceilalţi concurenţi.

- să revenim un pic la sezonul următor: pe ce rutieri ar trebui să îi urmărim cu atenţie, care credeţi că vor fi cicliştii ce vor străluci în 2011?

- Fraţii Schleck, Bradley Wiggins, Edvald Boasson Hagen, Mark Cavendish, Richie Porte şi Robert Gesink.

- să ne aşteptăm la spectacol în clasice şi în Marile tururi?

- Mi-ar plăcea să văd asta, dar nu avem nicio garanţie. Odată ce avem competitivi-tate în cursă, nu ne mai trebuie nimic.

- domnule McQuaid, Marele premiu de la Montreal, Marele premiu de la Quebec, turul beijing-ului. se îndreaptă ciclismul spre globalizare? la ce să ne aş-teptăm în viitorul apropiat?

- La mai mult interes pentru sportul nos-tru în părţi diferite ale lumii. Echipe care să se înfiinţeze pe fiecare continent şi apariţia rutierilor din întreaga lume în loturile echi-pelor de top.

- ce părere aveţi despre posibilitatea ca unele etape din Marile tururi să se desfă-şoare în ţări ca statele unite, danemarca sau de pe continentul african?

- Nu sunt de acord cu aşa ceva. Ar fi o ale-gere pur comercială, care nu ar lua în calcul timpul de care cicliştii au nevoie pentru a se recupera. Organizatorii ar trebuie să fie în-ţelegători în privinţa acestui aspect.

- Măsura de a elimina comunicaţiile

radio vine ca urmare a lipsei spectacolu-lui în curse?

- Da. Sperăm să aducă înapoi dramatis-mul, să avem parte de mai mult suspans.

- ce se va întâmpla dacă rutierii se vor accidenta din cauză că nu vor avea idee ce îi aşteaptă pe traseu? cum se va des-curca uci în astfel de situaţii?

- La fel ca până la introducerea comunicaţiilor radio. În ciclism au existat mereu accidente.

- cât de puternic a fost lovit ciclismul de criza financiară?

- Categoric, a fost afectat. Cu toate aces-tea, sportul nostru le oferă sponsorilor va-lori mai ridicate decât majoritatea celorlalte sporturi şi tocmai de aceea a supravieţuit.

- geox şi leopard-trek sunt doar câ-teva dintre echipele nou-apărute. ce impact au asupra ciclismului? vă întreb

asta, deoarece este din ce în ce mai greu de realizat o selecţie pentru marile tu-ruri. pot rămâne pe dinafară ori echipe importante, care au investit mult, ori echipe autohtone, care ratează singura lor şansă de a se afla într-un mare tur.

- Avem nevoie de cei mai buni rutieri şi de cele mai valoroase echipe în cele mai im-portante curse. Echipele locale nu au şi nici nu ar trebui să aibă dreptul de a participa în marile competiţii, doar pentru că sunt din ţara respectivă. Sponsorii importanţi, care se implică mult, ar trebui să primească şan-sa de a-şi recupera investiţiile.

- în final, spuneţi-mi, vă rog, cei mai importanţi trei ciclişti care au avut un impact hotărător în dezvoltarea acestui sport.

- Eddy Merckx, Fausto Coppi, Lance Armstrong.


SEZONUL ACESTA va fi cel în care Lance Armstrong se va retrage. Revenit în activitate în 2009, americanul a concu-

rat deja în Turul Down Under şi ia în calcul să mai participe la Turul Californiei şi la Quiznos Pro Challenge, însă decizia finală va fi luată în primăvară şi va depinde de ancheta federală al cărei principal suspect este.

Cercetat pentru dopaj, Armstrong a negat constant acuzaţiile care i-au fost aduse de fostul său coechipier de la US Postal, Floyd Landis. De asemenea, el a pus sub semnul întrebării anche-ta condusă de Jeff Novitzky, pe care a catalogat-o ca fiind “o vânătoare de vrăjitoare”.

Primăvara vine cu primele curse importante pe etape, Paris-Nisa şi Tirreno-Adriatico, dar mai ales cu superbele sale clasice, Milano-San Remo, Turul Flandrei, Paris-Roubaix, Amstel Gold Race, La Flèche Wallonne şi Liège-Bastogne-Liège. Dintre acestea, cele mai aşteptate sunt Turul Flandrei şi Paris-Roubaix, curse care au oferit întotdeauna dramatism, spectacol şi eroi, ale căror nume au rămas în istorie. În 2010, Fabian Cancellara a fost sinonim cu clasicele pe pavate; aflat pe atunci la echipa Saxo Bank, elveţianul a avut două evoluţii perfecte, care l-au făcut pe irlandezul Sean Kelly să îl declare drept unul dintre cei mai valoroşi rutieri ai tuturor timpurilor în cursele de o zi.

La fiecare dintre cele două mari triumfuri ale sale, marele învins a fost Tom Boonen. Ajuns la 30 de ani, belgianul a trecut peste momentele mai puţin plă-cute din cariera sa şi este dornic de revanşă. În cazul unui nou triumf în Paris-Roubaix, el îl va egala pe compatriotul său, Roger De Vlaeminck, deţinătorul recordului de victorii în această cursă, patru.

A doua jumătate a lunii aprilie va fi rezervată cla-sicelor din Ardeni. Învingător anul trecut în Amstel Gold Race, Philippe Gilbert visează la un succes în Liège-Bastogne-Liège. Belgianul născut în Valonia, un mare specialist al acestor clasice, va întâmpina o opoziţie puternică din partea unor alți regionali ai etapei, fraţii Schleck, care vor să facă uitate evo-luţiile slabe din urmă cu un an, când nu au obţinut nicio victorie. Din calculele pentru primul loc în “La Doyenne” nu poate fi exclus nici kazahul Alexandr Vinokourov, câştigătorul din 2010.

Primul Mare Tur al anului, Il Giro, va fi şi cel mai dificil, din cauza traseului oferit de organizatori. Anul acesta, Italia va celebra un secol şi jumătate de la unificare, iar Angelo Zomegnan, directorul competiţiei, a dorit ca rutierii să treacă prin oraşe cu o semnificaţie istorică puternică, precum Torino, prima capitală a ţării, sau Castelfidardo, localitate în care „Cămăşile Roşii” conduse de Giuseppe Garibaldi au învins armata franceză. Pe lângă acest aspect,

directorul Corsei Rosa le-a pregătit participanţilor un “meniu” cu şapte finaluri la altitudine. Şi pentru a continua tradiţia ultimilor ani, cu căţărări redutabile, pe ciclişti îi aşteaptă şi ascensiuni pe Etna, cel mai mare vulcan activ al Europei şi pe legendarul Monte Zoncolan, acolo unde în 2010 au fost prezenţi peste 100 000 de spectatori.

Învingător în La Vuelta sezonul trecut, Vincenzo Nibali este aşteptat de compatrioţii lui să triumfe şi în “cursa lui Coppi”, aşa cum mai este cunoscut Marele Tur din Peninsulă. Considerat viitorul ciclis-mului italian, Nibali va avea oponenţi redutabili în Il Giro: Michele Scarponi, Riccardo Riccò şi Carlos Sastre sunt pregătiţi să profite de căţărările abrup-te din cursă, ce li se potrivesc mai bine lor decât lui Nibali, un ciclist lipsit de explozie, care poate întâm-pina dificultăţi în cazul unor accelerări năucitoare ale adversarilor. În aceste condiţii, aptitudinile lui Nibali la contratimp şi la coborâre, dar şi felul în care îşi va stăpâni nervii, vor juca un rol imens în stabilirea câştigătorului.

La începutul lunii iulie, Passage Du Gois va fi gaz-da startului celei de-a 98-a ediţii a Turului Franţei. Printre cei care vor participa la cea mai prestigioa-să competiţie de ciclism din lume s-ar putea să nu fie chiar câştigătorul din 2010, Alberto Contador. Cercetat pentru dopaj cu clenbuterol, ibericul a ne-gat toate acuzaţiile, iar o primă decizie în cazul său va fi luată de Federaţia Spaniolă de Ciclism.

Dacă verdictul acesteia nu va fi pe placul UCI, forul din Elveţia va face recurs la Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne, care poate dicta o suspendare ce îl poate scoate din lupta pentru un nou tricou galben. În aceste condiţii, Andy Schleck va deveni automat marele favorit, nu doar prin prisma celor două clasări anteri-oare pe podium, ci şi a echipei, una care îi va cuprinde pe Frank Schleck, Jakob Fuglsang şi elvețianul Fabian Cancellara.

Denis Menchov şi Ivan Basso par a fi cei mai redutabili adversari ai luxemburghezului, deşi nu vor beneficia de echipe la fel de puternice. Ajuns la 32 de ani, rusul are o şansă imensă să devină doar al şaselea ciclist din istorie care se impune în toate cele trei Mari Tururi. Dublu învingător în Vuelta şi câştigător al ediţiei centenare din Il Giro, Menchov, aflat acum la Team Geox, va avea oportunitatea să intre în-tr-un club select din care mai fac parte Jacques Anquetil, Felice Gimondi, Eddy Merckx, Bernard Hinault şi Alberto Contador. În ceea ce îl priveşte pe Basso, acesta a hotărât să nu îşi apere tricoul roz în Giro, pentru a da totul în Le Tour.

În 2006, italianul era cotat cu cele mai mari şanse la victorie, dar a fost suspendat pentru implicarea sa în “Operaţiunea Puerto”. Revenit

la finalul lui 2008, Basso mai are un singur obiectiv în carieră, iar acesta e tricoul galben. Ca şi în cazul lui Menchov, o eventuală suspendare a lui Alberto Contador ar reprezenta o bună ocazie să câştige Marea Buclă, cursă pe care în două ocazii a încheiat-o pe podium.

Aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani, Turul Spaniei va fi folosit de mulţi rutieri ca antrenament pen-tru Campionatele Mondiale, ce se vor desfăşura în Copenhaga, între 19 şi 25 septembrie. Cu un traseu destinat sprinterilor, italianul Alessandro Petacchi şi britanicul Mark Cavendish şi-au anunţat deja ca obiectiv câştigarea medaliei de aur. Gazdele vor miza pe Matti Breschel, argintul de anul trecut, în timp ce spaniolii vor construi o strategie pentru veteranul Oscar Freire, care în cazul unui succes va deveni cel mai titrat rutier din istoria competiţiei, cu patru triumfuri, depăşindu-i pe Alfredo Binda, Rik Van Steenbergen şi Eddy Merckx, cu care acum se află la egalitate.

Anul trecut, Fabian Cancellara a fost recunoscut ca fiind cel mai valoros rutier din pluton, prin prisma excelentelor rezultate obţinute. Cine îi va urma în 2011? Tom Boonen, Andy Schleck sau Ivan Basso sunt doar câţiva dintre rutierii care vor lupta pentru şansa de a rămâne în istorie, una care, invariabil, îşi aduce aminte mereu de învingători, dar aproape deloc de cei care au sosit pe locul secund, indiferent de întâr-zierea lor.

CE ADUCE ANUl ÎN CIClIsM?

O nouă luptă între Cancellara şi Boonen în clasicele pe pavate, unTur al Italiei cu şapte finaluri la altitudine şi un Tur al Franţei la al

cărui start nu se ştie încă dacă va fi prezent deţinătorul trofeului. Acestea sunt principalele atracţii din ciclism în 2011.

alexandru Hovco

FEBRUARIE 2011 33eurosport

Vremea lui Vinokourov a trecut. De acum înainte, kazahul se poate bate pentru victorii în clasicele de o zi.

În februarie, la Whitehouse, teritoriul Yukon din Canada, se dă startul unei curse de 1600 km la care vor participa 27 de echipaje (un musher – conducătorul atelajului - și cei 14 câini cu care are dreptul să înceapă cursa). După 10 zile, fiecare dintre ei speră sa ajungă – și să ajungă primul, pentru a lua premiul cel mare de 28 395 dolari – la Fairbanks, în Alaska. Doar primele 15 echipaje sunt premiate (cel mai mic premiu fiind puțin peste 3000 dolari) dar toți cei care trec linia de sosire primesc o „îndemnizație” de 1000 de dolari, pentru cele 1000 de mile parcurse solitar.Dedicată excelenței în îngrijirea câinilor, cursa se desfășoară în fiecare lună februarie din 1984 încoace. Itinerarul cursei urmează traseele poștale din epoca Goanei dupa Aur de acum peste 100 de ani. Traversează patru masive muntoase, râuri înghețate, temperaturi chiar și de minus 40 de grade Celsius, prevede o singură oprire de 36 de ore la Dawson City – iată de ce Yukon Quest este considerată o cursa mai dură decit „sora” ei, Iditarod.

YUKON QUEST (5 - 15 februarie)

Pe lângă Ioniţă sau Deac, fotbalul românesc mai are un reprezentant în Bundesliga, chiar dacă acum vorbim de un jucător doar născut în România, nu şi crescut în fotbalul nostru. Ralph Gunesch s-a născut la Sighişoara, dar a plecat de mic în Germania, alături de întreaga familie. Acum, la 27 de ani, este titular ca fundaş central la FC Sankt Pauli, în prima ligă germană. Nu este doar un fotbalist bun, ci şi un interlocutor extrem de amabil. Cu alte cuvinte a meritat aşteptarea de câteva zile şi zecile de telefoane date până am reuşit să intrăm în contact cu el şi să realizăm interviul de mai jos, unul în care vorbeşte extrem de sincer despre alegerile sale de viaţă şi despre fotbal.

GUNESCh dE SIGhIşOARA

Castelul, Dracula şi bunicii rămaşi la Sighişoara

- salut, ralph. de la eurosport românia te căutăm.

- Hello!- în ce limbă preferi să vorbim?- Engleză este OK.- româneşte nu mai ştii deloc?- Nu mai ştiu, pentru că am plecat de

mic de la Sighişoara, cu toată familia. Adică tata, mama, eu şi sora mea, care e mai mare decât mine.

- câţi ani aveai când ai părăsit românia?

- Şase ani, aproape am terminat clasa întâi acolo. Noi am plecat în mai 1990.

- Şase ani nu este chiar o vârstă foarte mică, cîteva cuvinte cred că este imposibil să nu-ţi aminteşti.

- Îmi pare rău, chiar nu–mi amintesc. Asta şi pentru faptul că noi şi în casă, la Sighişoara f iind, vorbeam tot în ger-mană. Normal, atât timp cât şi mama şi tata provin din familii de şvabi.

- ce-ţi aminteşti de sighişoara?- (pauză câteva secunde, apoi...) Îmi

amintesc Castelul, care e deasupra oraşului şi îmi mai amintesc de legen-da care circula în jurul său, legată de Dracula, despre care se spunea că s-a născut acolo.

- ţi-au mai rămas rude la sighişoara?

- Da, bunicii mei sunt în continuare acolo. Bunicii din partea mamei.

- n-ai mai revenit deloc în ţară de când ai plecat?

- Am venit odată în 1995, împreună cu părinţii, dar de atunci nu. Însă mi-am planificat pentru vara aceasta sau cel târziu pentru vacanţa din 2012 să vin din nou la Sighişoara, pentru că mi-e foarte dor de bunicii mei şi vreau să-i revăd.

„În 1994 mă sculam noaptea să văd România la Campionatul Mondial!”

- cum de ai ales această carieră, de fotbalist?

- Mi-a plăcut de mic fotbalul. Primele mele amintiri ca şi copil sunt legate de mingea de fotbal. Peste tot unde mer-geam aveam mingea cu mine. Poate că l-am moştenit pe tata, care a jucat şi el, la Sighişoara, în liga a patra. Ajuns în Germania, la 7 ani m-am înscris la un club de fotbal, iar de acolo lucrurile au curs f iresc.

- despre fotbalul românesc ce ştii?- În ce priveşte actualitatea nu foarte

multe, trebuie să recunosc. Mai degra-bă ştiu despre jucătorii români de aici. De pildă, am schimbat câteva vorbe la

un meci cu Cottbus cu Sergiu Radu, în-tr-o combinaţie de engleză şi germană. Mai ştiu despre Marcel Răducanu, care a jucat la Borussia Dortmund. Eu eram mic pe atunci, dar am citit despre el şi ştiu că a fost un foarte bun fotbalist.

- despre naţionala româniei?- Despre naţionala de acum mai ni-

mic, dar vă fac o confidenţă. Ştiu multe despre Naţionala din 1994, cea care a participat la Campionatul Mondial din Statele Unite. Atunci, meciurile erau la ore nocturne în Europa, iar eu şi cu tatăl meu ne trezeam noaptea ca să vedem partidele României! Î l ţin minte pe Hagi, un fotbalist fabulos, incredi-bil ce putrea să facă atunci când avea mingea la picior.

„Simt şi gândesc nemţeşte, deci sunt neamţ!”

-sincer, din punct de vede-re al omului ralph gunesch, eşti mai apropiat de românia sau de germania?

- Foarte sincer, mă simt mai degra-bă neamţ, deci simt mai mult pentru Germania. Nici n-are cum să f ie altfel, atât timp cât acolo am trăit şase ani, iar restul vieţii l-am petrecut şi îl voi petrece în Germania.

- dar din punct de vedere fotbalistic?

- Cu toate că au existat acele

INTERVIU

ralpH gunescHNăscut: 2 septembrie 1983, la SighișoaraPost: fundaș centralÎnălţime: 1.90 metriCarieră de profesionist: Alemania Aachen (2001-2003), FC Sankt Pauli (2003-2006), FSV Mainz (2006-2007), FC Sankt Pauli (2007-prezent). 8 meciuri la Naţionala sub 20 de ani a Germaniei, în perioada 2002-2003


momente din 1994, de care v-am po-vestit şi din punct de vedere fotbalis-tic tot pentru Germania simt mai mult. Aici am crescut şi m-am format ca fot-balist, acestei ţări îi datorez totul în ceea ce priveşte cariera mea de jucător de fotbal.

ai jucat opt meciuri pentru naţio-nala sub 20 de ani a germaniei, dar n-ai făcut pasul spre prima repre-zentativă. dacă ai fi solicitat să joci pentru românia, ai face-o?

Oh, nu prea ştiu ce să spun acum că m-aţi luat repede. N-am fost nicio-dată căutat de cineva de la Federaţia Română de Fotbal, n-am vorbit vreoda-tă cu cineva din conducerea fotbalului românesc sau de la echipa naţională. Cred că ar trebui întâi să f iu căutat şi abia apoi voi vedea ce voi face. Poate că ei nici nu ştiu de mine! Însă, de dra-gul răspunsului, de ce nu?

- ce o să faci după încheierea acti-vităţii de jucător?

- Încă nu m-am gândit serios la asta, am doar douăzeci şi şapte de ani şi sper să mai joc vreo zece! Poate voi ră-mâne în fotbal, ca antrenor sau în cine ştie ce altă funcţie, poate mă reprofi-lez ca dealer de maşini!

- cam stranie alegere.- De ce? Mi-ar plăcea să fac asta, simt

că mi s-ar potrivi. Aşa lua-o ca pe hob-by şi chiar cred că aş face-o nu doar cu plăcere, ci şi bine.

„Să fiţi fericiţi şi să veniţi la meciurile lui Sankt Pauli”

- Joci la sankt pauli, al cărei obiec-tiv este evitarea retrogradării. nu aspiri spre un club mai puternic?

- Eu sunt mulţumit de actualul meu club şi cred că şi antrenorul e mulţumit de mine. Sunt fericit, de ce ar trebui să schimb? Mă simt bine la Hamburg, sunt de şapte ani aici, am venit singur

şi m-am adaptat. Părinţii au rămas la Aachen.

- aveţi nişte suporteri fantas-tici, poate cei mai simpatici din bundesliga.

- Da, aşa e, fanii noştri aproape că fac parte din patrimoniul clubului. Nu ştiu dacă se mai găsesc în Germania supor-teri calzi ca ai noştri.

în final, două vorbe pentru su-porterii români care urmăresc bundesliga pe eurosport.

Le doresc multă sănătate şi să f ie fe-riciţi, iar dacă ajung pe la Hamburg, care este unul dintre cele mai frumoa-se oraşe ale Germaniei, să nu ocoleas-că stadionul nostru, al celor de la Sankt Pauli şi să vină să urmărească un meci pe viu pentru că nu vor regreta.


TROFEUL ANDROS (4 decembrie - 5 martie)Ceea ce părea un simplu exerciţiu de imagine la startul sezonului anterior s-a dovedit a fi un angajament pe cât de serios, pe atât de măgulitor pentru reprezentarea românească în motorsport. Pentru că dincolo de cooptarea lui Alain Prost în Team Dacia angajată în Trofeul Andros, participa-rea lui Duster într-o competiţie în care își joacă imaginea mărci precum BMW, Toyota și Skoda reprezintă o sursă de emulaţie. Și, cu Alain Prost lider la jumătatea stagiunii (două victorii și 6 podiumuri), Dacia poate spera la un prim titlu într-o competiţie internaţională. Răspunsul îl vom avea însă abia în primul weekend din februarie, pe Stade de France.

A oFeri oraşului Oslo organiza-rea unui Mondial de schi nordic este ca şi cum i-ai da Braziliei

un turneu final al Cupei Mondiale la fot-bal sau Noii Zeelande Mondialul de rug-by. Norvegienii sunt înnebuniţi după tot

ce înseamnă sport pe zăpadă sau gheaţă. Schiul fond se practică de la vârsta preşco-lară în spaţiul scandinav şi nu întâmplător țara gazdă, Norvegia, este naţiunea de top la această disciplină.

Locuitorilor din Oslo le place să spună că trăiesc în capitala iernii – o sintagmă logică ţinând cont că cel mai apropiat traseu de

schi se află la numai 30 de minute de mers cu metroul din centrul oraşului. Punctul de atracţie îl reprezintă însă noua trambulină de la Holmenkollen, o bijuterie arhitectura-lă care a costat pe măsură: peste 115 milioa-ne de euro. Nu mai puţin de 170 de firme de proiectare din 27 de ţări s-au luptat pentru a câştiga lucrarea, acontată de nişte danezi

SPECTACOL NORVEGIANCampionatul Mondial de schi nordic se va desfăşura la Oslo în perioada 23 februarie – 6 martie. Elitele din sărituri cu schiurile, combinată nordică şi schi fond se vor lupta pentru glorie într-o locaţie de legendă pentru sporturile albe. Peste 400.000 de spectatori sunt aşteptaţi în cele 12 zile de întreceri. În anii impari, este competiţia majoră a iernii.

care au avut ingenioasa idee de a dota trambulina cu pereţi protectori pentru vân-tul lateral. Designul lui „Nye Holmenkollen Fyr” aminteşte de cel al vechii trambuline,

demolată în 2008 bucată cu bucată pentru a nu periclita fundaţia Muzeului de Schi aflat în apropiere. Ridicată pe o structu-ră futuristă din beton şi oţel importat din

Polonia, baza de sărituri a fost gata în ianu-arie 2010, iar organizatorii s-au grăbit să o declare „cea mai modernă trambulină din lume”. Lungimea ei este de 134 de metri, iar punctul K se află la 120 de metri, fiind ast-fel respectată cerinţa de bază a Federaţiei Internaţionale (vechea trambulină era mai scurtă). În afară de protecţia anti-vânt, baza este dotată cu un sistem artificial de înghe-ţare a porţiunii de elan şi nocturnă de ulti-mă generaţie pentru sesiunile de seară.

Pentru a nu strica designul întregului complex de la Holmenkollen – spectacu-loasă este şi arena care înconjoară zona de aterizare, unde pot încăpea peste 50.000 de oameni – gazdele au preferat să ridi-ce în apropiere, la Midtstulbakken, o a doua trambulină cu lungimea de 106 m şi dacă tot au făcut-o, au construit lângă ea încă patru trambuline mici pentru copii şi juniori...

Mai mult decât sportExceptând anul 2008, când vechea

trambulină a fost demolată, şi perioa-da celui de-al doilea război mondial,


Oslo-Holmenkollen organizează în fiecare sezon, încă din 1892, întreceri la sporturile de iarnă, grupate sub titulatura „Festivalul de schi”. La cinci dintre aceste ediţii, com-petiţia a coincis cu Mondialul de schi nor-dic, prima dată în 1930, ultima, în 1982. Indiferent de perioadă, festivalul a inclus şi o componentă culturală, iar ediţia 2011 nu face excepţie. De fapt, gazdele pregătesc printre altele o festivitate de deschide-re maiestuoasă. Nu mai puţin de 1500 de copii şi membri ai gărzii regale vor defila prin centrul capitalei, ansambluri artistice, trupe rock, prezentări de modă şi, evident, focuri de artificii vor completa un show ce se vrea electrizant şi memorabil. Apoi, pe durata competiţiei, zecile de mii de turişti au ocazia să aprofundeze cultura nordică. Oslo ştie să-şi vândă imaginea, iar tentaţiile vor exista sub forma invitaţiilor la muzee, expoziţii, sculpturi în gheaţă, degustări etc. Peste 2000 de voluntari vor presta în timpul acestei adevărate olimpiade în miniatură.

StarurileVedetele celor trei discipline din progra-

mul CM de schi nordic şi-au gândit progra-mul de pregătire şi pe cel competiţional astfel încât să atingă un vârf de formă la Oslo. Până la urmă, secretul câştigării unei medalii de aur la un eveniment major pro-gramat în finalul sezonului ţine nu numai

de valoarea individuală, ci şi de reţeta de antrenament. Încă din noiembrie anul tre-cut, au fost sportivi de top care au anunţat că vor sacrifica sezonul Cupei Mondiale în speranţa că vor da lovitura exact unde tre-buie, în Norvegia.

La sărituri cu schiurile, multiplul cam-pion olimpic Simon Ammann, dar şi prin-cipalul său rival de anul trecut, Gregor Schlierenzauer, au aplicat această strate-gie, mai mult sau mai puţin forţaţi de îm-prejurări (accidentări). În schimb, Thomas Morgenstern a avut un parcurs excelent în Cupa Mondială, iar austriecii mizează pe el la Oslo, la fel ca şi pe Andreas Kofler. Gazdele îşi pun mari speranţe în tripleta Hilde - Evensen - Bardal, oameni care cu-nosc mai bine noua trambulină, dar n-ar fi exclus ca în lupta la medalii să intre şi doi dintre veterani, polonezul Adam Malysz, într-o formă bună şi în acest sezon, alături de finlandezul Mati Hautamaeki, care tră-ieşte o a doua tinereţe în lumea săritorilor.

Probele de schi fond vor avea, după toate probabilităţile, audienţe mai mari ca oriunde. În afară de arena din complexul Holmenkollen, de unde vor pleca şi vor sosi sportivii, fanii norvegieni sunt gata să ia cu asalt fiecare metru pătrat disponibil pe traseu, pentru a savura cursele, indife-rent de distanţe. Rivalitatea dintre Justyna Kowalczyk şi Marit Bjoergen îşi poate scrie un nou episod, deşi n-ar fi exclus să strălu-cească oricare dintre celelalte vedete ale fondului feminin – Majdic, Kalla, Saarinen, Folis ş.a. La masculin, Petter Northug este omul pe care toată suflarea norvegiană îl va susţine în probele individuale de fond, sportivii gazdă fiind favoriţi de altfel şi în întrecerile de ştafetă.

În fine, combinata nordică aduce şi ea la start destui competitori de excepţie, pre-cum francezul născut în Statele Unite Jason Lamy-Chapuis, austriacul Mario Stecher sau noua senzaţie din lotul Norvegiei, Mikko Kokslien, racolat din echipa vecini-lor finlandezi. Veteranii Felix Gottwald şi Hannu Manninen s-ar putea afla la ultimul concurs al carierei, una de excepţie pentru amândoi sportivii.

Indiferent de ceea ce va fi la Oslo, învin-gători sau perdanţi, rezultate scontate sau surprize, pasionaţii genului au privilegiul să asiste la o sărbătoare a sportului. Pentru cine simte dorul Olimpiadei Albe, Oslo este surogatul perfect.

Regele Harald al V-lea al Norvegiei (în stânga în fotografie) împreună cu întreaga familie regală nu ratează ocazia de ai vedea pe cei mai buni sportivi și de a-și susține conaționalii

Miercuri 23 februarie12:00 Schi fond: calificări 5 km clasic femi-

nin/10 km clasic masculin18:00 Ceremonia de deschidere Joi 24 februarie13:30 Schi fond: calificări sprint feminin şi

masculin15:00 Schi fond: finale sprint feminin şi

masculinVineri 25 februarie12:30 Sărituri cu schiurile: calificări masculin

trambulina normală (HS 106)15:00 Sărituri cu schiurile: calificări feminin

trambulina normalăSâmbătă 26 februarie10:00 Combinată nordică: sărituri trambuli-

na normală11:30 Schi fond: 15 km pursuit feminin13:00 Combinată nordică: schi fond 10 km15:00 Sărituri cu schiurile: individual mascu-

lin, trambulina normalăDuminică 27 februarie12:00 Schi fond: 30 km pursuit masculin15:00 Sărituri cu schiurile: concursul pe echi-

pe, trambulina normalăLuni 28 februarie11:30 Combinată nordică: echipe, trambuli-

na normală13:00 Schi fond: 10 km clasic feminin15:00 Combinată nordică: ştafeta 4 x 5 kmMarţi 1 martie13:00 Schi fond: 15 km clasic individual

masculinMiercuri 2 martie11:00 Combinată nordică: sărituri trambuli-

na mare (HS 134)12:15 Schi fond: calificări sprint clasic echipe,

feminin şi masculin14:15 Schi fond: finale sprint clasic echipe,

feminin şi masculin16:00 Combinată nordică: schi fond 10 km18:00 Sărituri cu schiurile: calificări mascu-

lin, trambulina mareJoi 3 martie14:00 Schi fond: ştafetă feminin 4 x 5 km17:00 Sărituri cu schiurile: masculin, tram-

bulina mare. Vineri 4 martie11:30 Combinată nordică: echipe, sărituri

trambulina mare12:45 Schi fond: ştafeta masculin 4 x 10 km16:00 Combinată nordică: ştafeta 4 x 5 kmSâmbătă 5 martie12:00 Schi fond: 30 km feminin mass start15:30 Sărituri cu schiurile: echipe, tram-

bulina mareDuminică 6 martie13:00 Schi fond: 50 km masculin, mass start


Rivalităţile vechiului continent se tre-zesc la viaţă de la începutul lui februarie, cu o miză mai mare ca în alţi ani. Turneul

celor Şase Naţiuni va desemna practic favorita eu-ropeană la Cupa Mondială din Noua Zeelandă, fi-ind totodată un prilej de revanşă pentru echipele britanice, după ce Franţa a reuşit la ediţia prece-dentă Marele Şlem.

Barometrul şanselor a fost dat de meciurile test de la finalul lui 2010, meciuri din care cea mai şifo-nată a ieşit tocmai Franţa, învinsă de Australia cu 59-16, chiar la Paris. Anglia, pe de altă parte, învin-sese Australia cu două săptămâni înainte cu 35-18. Alături de Scoţia-Africa de Sud 21-17, acesta a fost singurul succes european contra celor trei mari din Emisfera Sudică, în testele din noiembrie.

Înfrângerea Franţei a provocat un mic cutremur la nivelul corpului tehnic, antrenorul principal Marc Lievremont anunţând că va fi singurul care va mai face declaraţii presei şi că va coordona şi antrena-mentele fundaşilor. “Am fost înaintaş şi de aceea l-am lăsat pe Emile Ntamack (antrenor secund al Franţei) să antreneze fundaşii, singur, exclusiv, eu fiind doar observator. De acum mă voi implica mai mult”, declara Lievremont, după o discuţie deloc

Turneul celor Şase Naţiuni este competiţia care va arăta cu exactitate nivelul celor mai mari echipe europene înaintea Cupei Mondiale din septembrie. Toate au însă serioase probleme din cauza accidentărilor.

REPETIȚIE

prietenoasă cu şefii federaţiei. Este foarte posibil ca de rezultatul din Turneul celor Şase Naţiuni să de-pindă chiar scaunul tehnicianului francez, care, în cazul unui eşec, ar putea fi demis tocmai înaintea Cupei Mondiale.

Neozeelandezul Warren Gatland şi-a prelungit contractul de selecţi-oner al Ţării Galilor cu încă 4 ani şi va conduce echipa până după Cupa Mondială din 2015. Dar Gatland are şi el probleme, cea mai importan-tă fiind absenţa de la Turneul ce-lor Şase Naţiuni a mijlocaşului la grămadă Richie Rees, suspendat pe 6 ianuarie pentru 12 săptămâni, după ce a lovit în ochi, inten-ţionat, un adversar, într-un meci cu echipa de club, Cardiff Blues, din Heineken Cup. O

altă pierdere importantă pentru galezi este flancherul Dafydd Jones, care, la 31 de ani, a fost nevoit să se retragă la începutul lui ianuarie din cauza unei accidentări la umăr. În plus, la începutul lui decembrie s-a acci-dentat şi aripa de doar 18 ani George North,

preconizându-se că va reveni pe teren cel mai devreme la începutul lunii mar-tie. Totuşi, va reveni pe teren, după o absenţă de jumătate de an, aripa Leigh Halfpenny, apt pentru primul meci din februarie.

Probleme cu accidentările au şi irlan-dezii, taloneurul Jerry Flannery fiind indisponibil şase săptămâni şi urmând să rateze primele două meciuri din fe-bruarie, cu Italia şi cu Franţa. Irlanda are o mare problemă cu accidentările, după ce, pe 9 ianuarie, o comisie de an-chetă din cadrul Federaţiei de la Dublin

a descoperit că 40% dintre jucătorii profesi-onişti irlandezi se simt obligaţi de cluburile lor să joace accidentaţi. Scandalul a plecat după ce taloneurii John Fogarty şi Bernard Jackman, forţaţi să intre pe teren incomplet refăcuţi, au ajuns până la urmă să-şi anunţe retragerea, fiind de nerecuperat la capaci-tate maximă. Ancheta e posibil să-l afecte-ze pe selecţionerul Declan Kidney, care va fi nevoit să cheme la lot doar jucători apţi în proporție de 100%.

Şi englezii vor fi nevoiţi să se descurce fără câţiva oameni importanţi, Courtney Lawes şi Chris Ashton accidentându-se chiar la începutul anului şi fiind indisponi-bili pentru o perioadă nedeterminata. Mai mult, Federaţia de la Londra a decis ca în acest an să fie chemaţi la lot doar jucători din campionatul intern, astfel că Jonny Wilkinson, James Haskell şi Tom Palmer, care evoluează în campionatul francez, nu vor fi selecţionaţi. Şi apropos de selec-ţionaţi, englezii ar putea provoca un mic scandal cu irlandezii, după ce au anunţat că intenţionează să-l selecţioneze Gareth Steenson. Născut în Irlanda de Nord şi se-lecţionat în echipele sub 19 şi sub 21 de ani ale Irlandei, Steenson joacă la Exter de un an, în Anglia, fiind eligibil pentru prima re-prezentativă a Trandafirului.

Scoţienii nu sunt feriţi de absenţe impor-tante... Graeme Morrison s-a accidentat pe 27 decembrie la ligamentele încrucişate şi centrul în vârstă de 28 de ani va rata tot Turneul.

Italienii, care se vor lupta, ca de obicei, să evite „lingura de lemn” (ultimul loc), suferă la rândul lor o pierdere importantă. Craig Gower, mijlocaşul la deschidere australian naturalizat în peninsulă, s-a accidentat în decembrie, a fost operat la genunchi şi e indisponibil 180 de zile.

TURNEUL CELOR ȘASE NAŢIUNI 2011:

4 februarie: Ţara Galilor - Anglia5 februarie: Italia - Irlanda, Franţa - Scoţia12 februarie: Anglia - Italia, Scoţia - Ţara Galilor13 februarie: Irlanda - Franţa26 februarie: Italia - Ţara Galilor, Anglia - Franţa27 februarie: Scoţia - Irlanda12 martie: Italia - Franţa, Ţara Galilor - Irlanda13 martie: Anglia - Scoţia19 martie: Scoţia - Italia, Irlanda - Anglia, Franţa - Ţara Galilor


GARETH STEENSON

Prințul William și antrenorul galez Warren Gatland

Paralela se trasează uşor. În sportul convenţional, Jocurile Olimpice sau Campionatele

Mondiale sunt competiţiile în care învingă-tor este declarat sportivul aflat în cea mai bună formă, la momentul respectiv. Nu de puţine ori, competitorul îşi programează prinderea vârfului de formă pentru acea perioadă scurtă de timp. Cupa Mondială sau diversele întreceri organizate în sis-tem circuit solicită performanţe în mod constant, pe durata unui întreg sezon. Participanţii trebuie să dea dovadă de re-zistenţă, deoarece la final se trage linie, se adună punctele câştigate şi se face clasa-mentul, după etapele consumate.

Este şi cazul sporturilor extreme. Dacă la început, americanii au marjat pe întreceri de tip X Games, un fel de Olimpiadă a jo-curilor de avangardă, ulterior televiziunile au avut nevoie în grila de programe de competiţii care să se întindă pe o durată de timp mai mare. Aşa au apărut Circuitul Triplei Coroane în surf, LG Action Games sau, mai recent, Dew Tour.

Desigur, Circuitul Cupei Dew a început prin a programa întreceri la cele mai spec-taculoase sporturi extreme de vară - skate-board, BMX şi motocros acrobatic. Primul concurs a fost organizat în 2005 şi, deja de la al patrulea sezon, competiţia devenise cea mai urmărită întrecere de acţiune din lume, prin intermediul transmisiunilor te-levizate ce ajungeau în 280 de milioane de case din aproape 100 de ţări. Aşa au apărut vedete ca Bucky Lasek (skate rampă), Ryan Sheckler (skate park), Jamie Bestwick (BMX rampă), Shaun White (skate rampă) sau Nate Adams (FMX).

Cazul lui Shaun White este unul extraor-dinar, deoarece californianul face legătura între Circuitul Dew de vară şi cel de iarnă. Odată în plus, trebuie remarcat talentul americanilor de a crea modele. De a mo-tiva. Pentru că oricine l-a văzut pe Shaun White dându-se cu placa nu se poate să

nu se fi imaginat asemeni lui. Este stilul de viaţă lejer, decontractat pe care şi-l doreşte orice tânăr adolescent.

Statistica nu face obiectul acestei pre-zentări, însă nu am cum să ocolesc colecţia impresionantă de trofee din palmaresul lui Shaun. De zece ori câştigător la Jocurile Extreme de iarnă, în şase rânduri victori-os în Circuitul Dew de iarnă, americanul deţine şi două titluri de campion olimpic la snowboard, pe halfpipe, câştigate la Torino 2006 şi Vancouver 2010.

Însă ceea ce fascinează la el este harul de a controla orice fel de placă. Deşi majorita-tea succeselor au venit pe zăpadă, Shaun are rezultate excepţionale şi pe skate-board. A câştigat trei concursuri în Circuitul Dew şi un altul la Jocurile Extreme. În acest caz, 2007 a fost anul său de vârf ca skater, anul în care şi-a propus să confirme şi în această disciplină.

Circuitul Dew de iarnă a apărut la trei ani după cel de vară, în decembrie 2008. În loc de cinci etape, organizatorii au programat trei concursuri pe sezon, câte unul pe lună, în decembrie, ianuarie şi februarie. Şi astfel s-a întregit un an în care există doar patru luni fără competiţie.

Sezonul acesta, Circuitul Dew de iarnă a debutat la Breckenridge, staţiunea din Colorado, la jumătatea lunii decembrie, a continuat în ianuarie, în estul Statelor Unite, într-o localitate prezentă în premie-ră în program - Killington, Vermont, pentru a se încheia luna acesta, la Ogden, Utah, în celebrul Snowbasin.

La fel ca în precedentele sezoane, com-petiţiile sunt organizate pentru snowboar-deri şi pentru schiorii de acrobatic. În cazul fiecărei discipline sunt programate între-ceri pe superpipe (mai mare ca oricând, la cei peste şapte metri ai peretelui!) şi slo-pestyle atât la masculin, cât şi la feminin.

La Breckenridge, Louie Vito a câştigat concursul de snowboard pe superpipe, după o întrecere în care arbitrajul a fost cel puţin ciudat. De altfel, şi punctajul final denotă acest lucru. Diferenţa dintre boar-derul din Ohio şi următorul clasat, Matt Ladley, a fost de nu mai puţin de 15 punc-te! - dar ecartul dintre nivelul riderilor n-a fost în niciun caz într-atât de mare. Era in-teresant de văzut cum ar fi procedat juriul dacă Shaun White venea la start...

La feminin, trebuie remarcată victoria unei europence. Catalana Queralt Castellet

Asemeni Cupei Mondiale FIS, Circuitul Dew de peste Atlantic programează concursuri de sporturi extreme pe zăpadă. Mai puţine la număr faţă de cele organizate vara, întrecerile din anotimpul rece aduc spectacolul în stare pură, aşa cum numai americanii ştiu să facă.

Din cuprins:Cele mai noi modele de biciclete • Bike 2 Work • Comunități urbane • Vedete pe bicicletă • Evenimente • Training • Nutriție • Teste • Catalog de produsewww.mbike.roRevista este disponibilă în întreaga țară la magazinele de biciclete și rețelele de presă Inmedio, Relay și R-Kiosk.

Abonează-te la

singura revistă dedicată

pasionaților mersului cu

bicicleta!

MB

ike

crea

tive

ad mbike.indd 1 2/11/10 15:52:57

le-a învins pe Elena Hight şi Kaitlyn Farrington, în condiţiile în care marea favo-rită la victorie, Kelly Clark, a ratat în ambele manşe ale finalei. Kelly a fost astfel ultima, deşi începuse în calificări cu un neverosimil 97, din maxim 100!

A doua zi, canadianul Alexis Godbout a luptat cu obstacolele şi cu vremea ne-prielnică şi l-a învins pe localnicul Bobby Brown, în finala concursului de slopestyle. Lider după prima din cele două manşe, cu 92,25, americanul câştigător acum doi ani

la Breckenridge, a încheiat acum pe poziţia secundă, după ce adversarul din Quebec a realizat o trecere notată cu 94,50, una

din cele mai mari note din istoria Circuitului. „Am avut multă încrede-re în şansa mea, după prima manşă”, a spus Godbout. La jumătatea con-cursului, am ştiut că trebuie să-mi păstrez calmul, să ţin toate trickurile şi să vin cu ceva în plus pe bare. E întotdeauna minunat să începi se-zonul în acest fel.”

La feminin, Ashley Battersby a devenit prima învingătoare din istoria probei de schi slopestyle, în Circuitul Dew. Originară

din Chicago, ea s-a mutat de mai mult timp în Utah, pentru a se pregăti pe zăpa-dă, o mai mare parte a anului. La fel ca în

întrecerea masculină, victoria a fost realiza-tă în faţa unei localnice. Keri Herman face parte din echipa de freeride Breck şi s-a de-

clarat încântată de iniţiativa organizatorilor, de a admite şi fetele în această probă. „Am fost aici trup şi suflet alături de băieţi şi de cole-gele mele de la snowboard. Mă simt excelent, acum, când am fost incluse şi noi în această întrecere.”

După o clasare modestă - doar locul şapte - la Breckenridge, campionul din urmă cu un an, norvegianul Andreas Hatveit, este aştep-tat să iasă la rampă în celelal-te două concursuri de schi slopestyle rămase de dispu-tat. Finala din Utah se anunţă mai palpitantă ca oricând, iar organizatorii speră să-l aibă la start şi pe marele Shaun White, ceea ce ar reprezenta o garanţie a succesului de au-

dienţă. Întrecerea este programată pe 12 şi 13 februarie şi va fi transmisă în direct la Eurosport 2.

AVENTURA dAKARîn imagini

Că Volkswagen a făcut legea la clasa auto şi în ediţia 2011 a Dakarului n-a reprezentat tocmai o surpriză. Însă după ce anul trecut Nasser Al-Attiyah a fost nevoit să se plieze ordinelor de echipă, nu mulţi mizau acum pe şansa la victorie a pilotului din Qatar. Mai mult decât o revanşă administrată lui Carlos Sainz, reuşita lui Al-Attiyah – “cea mai importantă a carierei”, după spusele sale - a arătat că, în rally-raid cel puţin, răbdarea, perseverenţă şi stropul de umilinţă sunt recompensate.

Pentru prima sa aventură din ultimul deceniu fără susţinerea vreunei echipe de uzină, Nani Roma s-a zbătut în zadar. Ca și anul trecut, când rula pentru X-Raid, spaniolul a abandonat. De data aceasta la capătul unei odisee începute în noiembrie 2010. Moment în care primul învingător spaniol din istoria Dakarului (2004, la categoria moto) nu găsise nici un sprijin logistic și își anunţase neparticiparea. Apoi s-a reconvertit în manager al lui Marc Coma, pentru ca, într-un târziu, să accepte oferta echipei Overdrive și să se lanseze – la volanul unui Nissan Navarra - în al 15-lea său Dakar consecutiv. Alături de navigatorul său francez, Gilles Picard, catalanul viza un loc în Top 5, în spatele echipelor de uzină. Obiectiv ratat.

Dakarul reprezintă o provocare pentru debutanţi și experimentaţi deopotrivă. Aflat – la 39 de ani - la prima sa participare, kazahul Artur Ardavichus (KAMAZ, foto jos) a încheiat pe un onorabil loc 8 la clasa camioanelor. Însă adevăraţii temerari ai Dakarului sunt băieţii de la clasa moto. Acolo unde România, în acest an, a semnat cea mai bună performanţă din istorie, prin locul 18 obţinut de sătmăreanul Emanuel Gyenes. “Comparativ cu 2007, când am participat la primul Dakar, acesta mi s-a părut mai dificil”, spunea Mani la final. “Atunci nu aveam experienţa de astăzi, iar raliul a măsurat atunci în total cu 1.000 de kilometri mai puţin decât cel din acest an. Am avut etape de legătură foarte lungi. Am mers aproape în fiecare zi sute de kilometri până la startul pe proba specială”.

O dată cu adoptarea noului regulament al Dakarului, prin care uriașele motoare de 690 cmc ale celor de la KTM erau interzise, portughezul Helder Rodrigues (foto sus) trăgea nădejde să joace un rol de top în ediţia 2011. “Am încredere în noi. Suntem tineri și ambiţioși”, spunea Rodrigues înaintea startului de la Buenos Aires. De contestat însă supremaţia rivalilor de la KTM, vârful de lance al celor de la Yamaha n-a reușit. Cu o singură victorie de etapă - a patra a carierei în Dakar – pilotul lusitan a încheiat la o oră și 40 de minute de învingătorul Marc Coma. Rodrigues a urcat însă pe podiumul final; cel mai bun rezultat al său – și al vreunui pilot din Portugalia - în istoria de peste trei decenii a Dakarului.

Ca de obicei, Toyota Land Cruiser s-a impus la categoria T2, rezervată modelelor de producţie. Dar nu prin tandemul japonez Terada/Tanaka (foto sus). Aflaţi la a doua participare, niponii au înfrânt însă ghinionul și au încheiat pe poziţia a 6-a la clasa T2. Practic, la această categorie, doar Nissan-ul echipei Dessoude a spart monopolul Toyota, care a ocupat toate celelalte opt locuri la sosire. Pneurile au reprezentat și de această dată cheia reușitei în Dakar (foto jos). Regulamentul nu autorizează decât un singur tip de pneuri pentru toată durata raliului și interzice “tăierea”, reconfigurarea benzii de rulare. Un pneu de Dakar trebuie să fie, așadar, polivalent. Iar BF Goodrich – divizia offroad a celor de la Michelin - a bifat în acest an a 11-a victorie din palmares.

Foto

: Mar

celo

Mar

agni

- Red

Bul

l Pho

toph

iles

Foto

: BM

W XR

aid

“Am avut numărul de concurs 80 și încă din prima zi am plecat după primii 70 de concurenţi, pentru că s-a pornit în ordinea numerelor atribuite”, povestea, la final, Marcel Butuza, celălalt român angajat în ediţia 2011 a Dakarului. “E foarte greu, pentru că traseul se strică deja după ce trec primii 30-40 de concurenţi. În plus, sunt multe urme, pentru că nu pleacă doar motociclete în faţa ta, ci și quad-uri”, spune brașoveanul care a încheiat cel mai dur raliu din cariera sa pe un onorabil loc 59, din 94 de piloţi clasaţi la categoria moto. La clasa auto, Robby Gordon n-a avut decât trei etape la dispoziţie pentru a face spectacol la volanul monstruosului său Hummer (foto jos). De data aceasta, americanul s-a oprit în ziua a patra, după ce i-a cedat bulonul de prindere la roata dreapta faţă.

Învingător anul trecut, CARLOS SAINZ a dominat primele șapte etape, trasate pe specialele casante pe care spaniolul excelează. După prima săptămână însă, o dată cu trecerile prin dune, El Matador și-a arătat limitele.

“Înainte să te lansezi într-un Dakar, știi că va fi dur” spu-nea Sainz, doar locul 3 la finele acestei ediţii. “După două săptămâni dificile, nu-mi rămâne nimic de spus. Am dat tot ce aveam mai bun”. N-a fost suficient. Etapa a 8-a, Antofagasta – Copiapo, în care spaniolul a rămas de două ori blocat în dune, l-a costat șefia raliului.

Singurătatea traversării deșertului, vadurile mocirloase ori interminabilele etape casante din Pampas au reprezentat doar câteva dintre dificultăţile enume-rate de piloţi. Fiecare a resimţit diferit zilele critice, sutele de kilometri prin pustietăţi și apropierea finalului. “Pentru mine, cea mai grea zi a fost cea de pe 7 ianuarie, când eram în Atacama și am avut 456 de kilometri de probă specială cu multe dune, piatră și praf”, spune Mani Gyenes, în timp ce patronul și coechipierul său, Marcel Butuza, a resimţit din plin duritatea penultimei probe a raliului, între San Juan și Cordoba. “Au fost 555 de kilometri cu noroi, cu foarte mult nisip ud care se lipea de motociclete. După primii douăzeci de kilometri, cu toţii eram aproape extenuaţi”, povestește brașoveanul.

La 40 de ani, Nasser Al-Attiyah (foto jos) a semnat cea mai răsunătoare performanţă a unui pilot din Orientul Mijlociu în istoria sporturilor cu motor. “Să câștigi Dakarul înseamnă enorm pentru mine, pentru poporul meu, pentru ţara mea și pentru echipă. Cred că, în fine, oamenii vor ști acum unde se află Qatarul pe hartă”, spunea la final Al-Attiyah. Fost campion mondial de raliuri la clasa modelelor de producţie (PCWRC) în 2006, Al Attiyah a câștigat toamna trecută Raliul Ciprului, ultima etapă din IRC. În 2008, a avut o apariţie-surpriză la Jocurile Olimpice de la Beijing, unde și-a reprezentat ţara în competiţia de tir, proba talere-skeet. “E cel mai important moment al carierei mele”, a recunoscut pilotul din Qatar, aflat la a 6-a participare în cea mai dură competiţie de rally-raid din lume.

După 14 ani în care modele World Rally Cars au însemnat tracţiune integrală, motoare turbo de 2,0 litri, Federaţia Internaţională a Automobilului (FIA) a lansat un nou set de reguli, care să facă raliurile mai atractive şi pentru sportivi, dar şi pentru constructorii de automobile.

În Mai puţin de un an de când a ajuns preşedinte FIA, Jean Todt a reuşit să pună sportul său favorit pe un făgaş

care a dus la apariţia unui constructor nou, MINI, şi la o infuzie de piloţi care beneficia-ză de bugetele necesare pentru a se înscrie cu modele Ford Fiesta RS WRC sau Citroën DS3 WRC. Iar intrarea în WRC figurează şi în planurile de viitor ale altor companii, vorbin-du-se tot mai insistent de Saab, Toyota sau Volkswagen.

Care este de fapt marea noutate a anului? Ei bine, aceasta nu priveşte sportivii în sine, ci materialul de concurs. S-a păstrat tracţiunea integrală, motorul este tot unul turbo, numai că s-a micşorat capacitatea acestuia - de la 2,0 litri la 1,6 litri -, o măsură care face ca propul-soarele din raliuri să fie mult mai apropiate de ceea ce există în producţia de serie a producă-torilor de automobile.

Practic, FIA a pus bazele unui motor univer-sal, cel turbo de 1.600 cmc urmând a fi utilizat şi în World Touring Car Championship. În plus, noua generaţie de modele World Rally Cars va cuprinde o serie de componente care, dacă nu sunt identice, sunt foarte apropiate de cele de serie - procentul lor este estimat cam la 25% din ansamblul total -, după cum nu tre-buie uitate nici sistemele care fac ca aceste WRC-uri să fie „eco friendly”.

Ceea ce vom vedea la lucru în Campionatul

Mondial de raliuri sunt maşini care pot fi con-vertite cu mare uşurinţă în modele Super 2000, cu care se poate participa în competiţii regionale sau naţionale. Piloţii - în special, cei privaţi - pot apela la trucul acesta, pot lua star-tul într-o săptămână într-un raliu naţional cu maşina în configuraţie S2000 - motor atmo-sferic de 2,0 litri -, iar peste numai câteva zile, prin schimbarea propulsorului cu cel turbo de 1,6 litri şi montarea unui kit aerodinamic, să fie prezenţi într-o rundă a Mondialului, cu un mo-del WRC. Simplu şi, mai ales, ieftin. Şi nu este o poveste, ci filosofia după care s-a construit noul regulament.

Citroën, Ford, MINI - acestea sunt cele trei mărci care vor forma lista constructorilor în 2011, chiar dacă emblematica marcă britani-că va efectua un program redus - numai şase etape -, urmând ca adevăratul asalt să-l dea din 2012. Pe de altă parte, modul în care de-curge programul de dezvoltare a modelului MINI Countryman WRC pare să dea motive de satisfacţie lui David Richards, omul care va de-rula programul acestui bolid în Campionatul Mondial. Prin urmare, nu ar fi exclus să-i ve-dem mai des la lucru pe cei doi piloţi ai echi-pei, Kris Meeke (campion IRC 2009) şi Dani Sordo (cooptat de Prodrive după ce Citroën l-a promovat pe Sebastien Ogier în echipa ofi-cială), fiind tot mai insistente zvonurile că MINI va apărea la cel puţin 9-10 etape din 2011.

O echipă oficială şi mulţi „sateliţi”Ford şi Citroën, constructorii care au menţinut în viaţă Campionatul

Mondial, vor fi şi de această dată „actorii” principali pe scena raliurilor. Francezii vin după o perioadă în care rezultatele lor au fost sinonime cu perfecţiunea. Sebastien Loeb a cucerit toate titlurile mondiale cu înce-pere din 2004, iar trofeul constructorilor a stat în vitrina de la Versailles-Satory de şase ori în ultimii opt ani. După două triple, una cu Xsara WRC şi una cu C4 WRC, marca franceză va încerca să-şi continue povestea de succes, chiar dacă acum mizează pe un model mult mai mic, DS3 WRC. Alături de Loeb, cel de-al doilea cockpit va fi ocupat de celălalt Sebastien, Ogier, omul care a dovedit că poate fi egalul conaţionalului său atunci când astrele se aliniază favorabil.

Pe lângă cei doi, Citroën va alinia alte patru modele. Kimi Raikkonen şi Petter Solberg vor evolua sub forma unei echipe B, deşi fiecare este

înscris de altcineva la prima etapă a anului. Finlandezul va concura sub bannerul ICE 1 Racing, în timp ce campionul lumii din 2003 o va face pentru propria grupare, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată în ultimii doi ani. Alte două modele DS3 WRC vor fi utilizate de familia Van Merksteijn - Peter Jr va participa la zece etape pentru ceea ce va fi Citroën Junior Team, în timp ce tatăl său va lua startul la numai trei runde din cele 13 câte are Campionatul Mondial în 2011.

Cu totul altfel stă situaţia în cazul Ford, mai ales că marca americană a fost mai mereu una care s-a bucurat de un succes deosebit şi în rân-dul piloţilor privaţi, dar care au avut o susţinere considerabilă din par-tea M-Sport (compania care derulează programul „Ovalului Albastru” în WRC). Din start vom avea şase modele Fiesta RS WRC - trei pentru Ford World Rally Team (Mikko Hirvonen, Jari-Matti Latvala şi Khalid Al-Qassimi) şi tot atâtea pentru M-Sport Stobart (Henning Solberg,

INFUzIE dE SPECTACOL

îN WRC

Matthew Wilson şi Mads Ostberg), care se vrea mai mult decât o mo-destă echipă secundă.

Ken Block - binecunoscut din seria de virale Gymkhana - va concura pentru Monster WRT, aşa cum argentinianul Federico Villa-gra o va

face pentru echipa Munchi’s, aceeaşi care l-a susţinut în ultimii ani. Noutatea provine din apariţia unei noi echipe, înscrisă cu drepturi de-pline şi eligibilă pentru a marca puncte şi în clasamentul constructori-lor - FERM Power Tools, pentru care va pilota olandezul Dennis Kuipers. Dacă tragem linie şi adunăm, reies 14 piloţi care vor concura în cel puţin trei sferturi din sezon, astfel că spectacolul pare să fie asigurat încă di-nainte de startul primei probe speciale.

istoria Republicii Democrate Congo a fost sângeroasă: lovituri de stat, războaie civile, lupte de se-

cesiune - toate pentru controlul fenome-nalelor resurse naturale: diamante, aur şi cupru. Doar în ultimul război civil, între 1996 şi 2003, au fost peste cinci milioane de victime. Țara are acum şansa de a expe-rimenta o rară unitate, în jurul unei echipe de fotbal: clubul Engelbert Tout Puissant Mazembe. Mazembe a realizat cea mai mare performanță de club din istoria Africii, jucând finala Campionatului Mondial al cluburilor, pierdută contra lui Inter cu 0-3.

Mazembe vine din Lubumbashi, capi-tala provinciei Katanga, un loc cu o istorie sângeroasă a separatismului, dar, pentru că a strâns jucătorii cei mai buni din toate provinciile se identifică practic cu echipa națională, ceea ce o face iubită oriunde în uriaşa țară din Africa ecuatorială.

Katanga e provincia cu cele mai mari resurse de diamante din Congo, iar

guvernatorul provinciei, Moise Katumbi, ocupă şi funcția de preşedinte al clubului. Are 46 de ani şi e guvernator din 2007, când

a fost ales cu o majoritate de 90%. Fiul unui evreu refugiat din insula Rodos în anii ‚50 şi al unei localnice, Moise este unul dintre cei mai prosperi oameni de afaceri şi mai iubiţi politicieni din țară. Ca guvernator, a interzis exportul independent de minereu din pro-vincie şi a obligat companiile miniere să planteze câte 500 de hectare de porumb şi manioc, pentru a-şi hrăni angajații.

Banii lui au transformat pe Mazembe dintr-un club falimentar cu un trecut ilus-tru - campioană a Africii în 1968 şi 1969 - în cel mai bogat şi mai puternic de pe continent. Şi nu plătind sume enorme

pe străini, ci oferind salarii mari jucăto-rilor congolezi, astfel încât aceştia să ră-mână acasă, să nu mai plece în Europa. Succesul n-a întârziat să apară: Mazembe este campioană națională în 2007 şi 2009, campioană a Africii în 2009 şi 2010 şi fina-listă a Campionatului Mondial al cluburilor. “Fotbalul e un lucru foarte bun pentru co-pii, să stea departe de lucrurile rele.” decla-ra Katumbi. La academia lui Mazembe se antrenează 2000 de copii.

Se spune că cel mai mic salariu al unui fotbalist e de 3000 de dolari pe săptămână, dar suma nu e confirmată oficial de club, poate şi pentru că salariul mediu anual al unui congolez e 120 de dolari. Calificarea în finala Campionatului Mondial al Cluburilor, după victoriile istorice contra mexicanilor de la Pachuca şi brazilienilor de la Internacional, a adus lotului şi stafului teh-nic o primă de 250 000 de dolari.

TP Mazembe e prima echipă africană calificată în finala Campionatului Mondial al Cluburilor. Campioana din Congo e cel mai bogat club al continentului, o bogăție născută din războaiele şi zăcămintele neprețuite ale țării.

MAzEMBE!


CALENDAR 2011

11-13 februarie Raliul Suediei zăpadă (PWRC)

4-6 martie Raliul Mexicului macadam (SWRC)

25-27 martie Raliul Portugaliei macadam (PWRC)

15-17 aprilie Raliul Iordaniei macadam (SWRC)

6-8 mai Raliul Italiei macadam (SWRC)

27-29 mai Raliul Argentinei macadam (PWRC)

17-19 iunie Raliul Greciei macadam (SWRC)

29-30 iulie Raliul Finlandei macadam (SWRC/PWRC)

19-21 august Raliul Germaniei asfalt (SWRC)

9-11 septembrie Raliul Australiei macadam (PWRC)

30 septembrie- 2 octombrie

Raliul Franţei asfalt (SWRC)

21-23 octombrie Raliul Spaniei asfalt (SWRC/PWRC)

11-13 noiembrie Raliul Marii Britanii macadam (PWRC)

Sezon complet în 2011 pentru KEN BLOCK

După ce i-a tăiat capul Medusei - singura muritoare dintre gorgo-ne -, Perseu, fiul lui Zeus şi al lui

Danae, a plecat înapoi spre casă. Deasupra Libiei a început să curgă sânge din capul ultimei sale victime. Picătură cu picătură, sângele s-a prefăcut în şerpi şi a transfor-mat Libia în pustiu. Mitul Greciei antice este şi astăzi invocat în aceste ţinuturi. Ambianţa mitică pentru unul dintre trase-ele cele mai dure din lume face astăzi din Libyan Challenge paradisul alergătorilor de cursă lungă.

Regulile sunt dure. Nu oricine se încu-metă să îşi testeze puterile. Să străbaţi 215 km în maximum 75 de ore (la cât este limi-tată cursa), să dormi o oră sau două în tot acest timp şi să înfrunţi şi capriciile vremii, înseamnă până la urmă să ai voinţă.

Fie că se concurează individual, fie pe echipe de minimum trei persoane, totul se rezumă la o hartă oferită de organizatori, care indică distanţele aproximative, natura

terenului, direcţia şi particularităţile traseu-lui. Uneori, GPS-ul portabil cu 100 puncte GPS îi ajută pe temerari să avanseze în sigu-ranţă în acest labirint din deşertul saharian. Traseul nu este însemnat, pentru că regiu-nea face parte din siturile clasate drept pa-trimoniu universal UNESCO. Aşadar, inten-sitatea cursei este maximă.

Douăzeci şi patru de kilometri de dune. Dificil de evaluat această distanţă într-o lume împrumutată parcă din scrierile lui Dante. Deşi sunt puncte de control la fie-care 20 de kilometri, este posibil să nu se ajungă la ele. Orice eroare de orientare îi aruncă pe temerari în neant. Uneori nu se vede nimic de jur împrejur. Cele câteva po-teci pe care le fac dromaderii, croind drum caravanelor, sunt repede şterse de vânt, fă-când deşertul ca nou.

Toţi concurenţii au asupra lor un arsenal minim de supravieţuire: un rucsac de 6,5 kg în care este obligatoriu să existe trei litri de apă, mâncare pentru trei zile şi jumătate, busolă, sac de dormit, pătură. Nu pot lipsi cuţitul, bricheta, fluierul, pastilele de sare

şi antisepticul cutanat. Pe lângă solitudine, monotonie şi lipsă de somn, alergătorii tre-buie să înfrunte şi teama de a se întâlni la intrarea în munţi cu pitonii de stâncă ce ies din nisipul a cărui culoare se schimbă me-reu de la alb la ocru, devenind pe alocuri roşu. Când se ajunge în inima masivului Akakus, totul se schimbă la fiecare kilome-tru. Pe pietre şi stânci, alergătorii pot vedea picturi rupestre datând din epoca de piatră. În pofida farmecului istoric, Ghat rămâne o zonă fără turism, pentru că mult timp Libia nu a avut contact cu res-tul lumii, dar azi a ieşit de sub embargo.

Deşi fiecare participant îşi setează podo-metrul la 10 km/h, după prima zi apar pro-bleme cu picioarele, dureri musculare. Se avansează greu pe pietre instabile, platouri de nisip false şi limbi de pietriş ce traversea-ză relieful.

Este o cursă în autosuficienţă alimenta-ră, într-un cuptor cu temperatura variabilă, unde termometrul poate oscila în aceeaşi zi între 0 şi 30 de grade Celsius. La punctele de revitalizare, concurenţii primesc cam

De şase ani încoace, între 22 şi 25 februarie, peste o sută de alergători din diverse ţări ale globului atacă masivul Akakus din Libia într-o cursă pedestră, nonstop, de 215 km, numită Libyan Challenge. Zona se află aproape de oaza Ghat, în sud-vestul Libiei, la graniţa cu Algeria şi la câţiva kilometri de Niger.

LIByAN ChALLENGE

patru litri de apă pentru a se rehidrata, iar un podolog le asigură masajul picioarelor. Doar aici se doarme maximum două ore.

Poarta deşertului este un paradis pentru alergătorii dornici de aventură, cu locuri ce stau mărturie unei epoci în care Sahara arăta altfel. Bref, un loc unic. De altfel, Ghat şi regiunea dimprejur este locuită de tua-regi sub picioarele cărora zace una dintre cele mai mari rezerve de petrol din lume.

Zăcămintele sunt puţin exploatate, spre deosebire de alte ţări africane, ceea ce ofe-ră un potenţial de dezvoltare extraordinar.

Libyan Challenge rămâne unul dintre ul-timele bastioane în care femeile şi bărbaţii sunt egali pe acelaşi drum şi au un singur obiectiv: să termine cursa. Exceptând am-bianţa din acest colţ de planetă, aceasta este cursa ideală în care întâlneşti deşertul, autonomia şi efortul de lungă durată. Cum

se face pregătirea pentru a lua parte la acest “infern”? Alergare pe bandă 46 ore, cam 435 kilometri, la care se adaugă mersul pe bicicletă timp de cinci ore, echivalentul a 120 de kilometri, înot şase ore şi yoga - alte 6 ore. Peste toate acestea vin durerea, oboseala şi puterea. Tuturor acestor spor-tivi, subjugaţi propriei perseverenţe, mora-lul le serveşte drept carapace. Recompensa – un premiu de 900 de euro la finiş.

Foto: www.libyanchallenge.com

Unele tentative de a aduce curlingul în România au existat în anii trecuţi, dar au eşuat la primul

obstacol mai serios. Pe rând, oficiali din pa-tinaj şi hochei s-au gândit că dacă tot este vorba de un sport pe gheaţă, de ce n-ar încerca să-şi lărgească portofoliul? Totul a rămas la stadiul de intenţie: într-adevăr, la 8000 de euro cât costă un set de pietre

omologate, la care se adaugă perii, slidere, accesorii plus o maşină specială de prepa-rat gheaţa, curlingul nu este un sport ieftin. Şi totuşi...

inspiraȚie oliMpicăAllen Coliban este un tânăr din Braşov

pentru care sportul a trecut dincolo de pa-siune. Provine dintr-o familie cu tradiţie în sporturile de iarnă, bunicul său participând

la trei Olimpiade Albe la schi alpin.Transmisiile Eurosport de la Vancouver

l-au ţinut treaz nopţile. “Pe la 1 noaptea gândul a venit brusc, telefonul era la în-demână, iar prietenii din copilărie nu ştiu conceptul de ‚do not disturb’. L-am sunat pe Bogdan, fost coleg de bancă şi arch-ne-mesis în aproape toate sporturile pe care le-am practicat, abordându-l direct: „Vrei să mergem la Olimpiadă?” După ce l-am

„Sportul ăla ciudat cu unii care mătură...” Transmisiile Eurosport au favorizat însă şi apariţia fanilor, din care s-au desprins câţiva entuziaşti ce au înfăptuit... minunea.

lămurit că nu este vorba de a fi spectatori, ci de a reprezenta România, după ce s-a amuzat auzind sportul ales pentru acest scop… lucrurile au început să capete for-mă”, povesteşte Allen.

Modelul JaMaicanAşadar, la început a fost o doză mare de

entuziasm la ceas târziu. Ce a urmat? „Am căutat pe Internet români având acelaşi ţel şi am descoperit doar băşcălie legată de numele sportului. Nimic despre echipe sau o activitate reală în ţară. Lucrul acesta ne-a motivat şi mai mult – aveam şansa să clă-dim ceva de la zero, nu mai era doar sport, ci şi un joc de strategie aplicat în lumea rea-lă”, povesteşte braşoveanul.

În acest joc s-a implicat la început un grup restrâns de prieteni, după care au

fost atraşi mai mulţi oameni din Bucureşti, Braşov şi Cluj. Exotismul şi nebunia din spa-tele ideii au fost molipsitoare şi fiecare şi-a găsit motivaţie în mişcarea asta.

Minunea s-a împlinit mai întâi pe hârtie, prin formarea Federaţiei Române de Curling şi primele contacte cu forul european (ECF) şi cel mondial (WCF). Au început să partici-pe la stagii de pregătire în Ungaria, Cehia şi Germania, unde au învăţat tehnica jocului. Timp de nouă luni, curlerii români au reuşit să fie prezenţi la zece evenimente interna-ţionale (cursuri, tabere, competiţii), iar la ora actuală România are un Ice Technician certificat si 8 instructori atestati de World Curling Federation: crina novac, daiana urzică, allen coliban, bogdan colceriu, bogdan taut, Ştefan bodea, laurenţiu lenghel, adrian doboş.

second-Hand, dar bune

La stagiul de pregătire de la Praga, unde românii au fost lăudaţi pentru tenacitate, s-a rezolvat şi problema delicată a pietrelor. A fost nevoie de un pont şi o adresă de con-tact. „Toţi ne încurajau, dar nimeni nu ne-a putut ajuta efectiv cu pietrele. Am găsit până la urmă un club din Elveţia care îşi va reînnoi pietrele şi până la urmă am obţinut un preţ bun. Le vom plăti în rate, cu bani din buzunarul nostru”, spune Allen.

O piatră de curling folosită, luată la un preţ bun, este o achiziţie excelentă pentru perioada de pionierat, iar după lansarea oficială în România, în martie 2011, este de aşteptat ca baza materială să crească.

O altă achiziţie esenţială este o maşină specială de preparat gheaţa, găsită tot la ocazie. De ce este esenţială? Pentru că su-prafaţa de joc la curling este mult mai fină decât la hochei sau patinaj: „Un patinoar pe care se joacă hochei prezintă diferenţe de până la patru centimetri între cel mai ridicat şi cel mai jos punct al suprafeței de joc. Pentru curling de calitate diferenţa nu trebuie să fie mai mare de un milimetru, iar pentru nivelul acceptabil, până la 2 - 3 milimetri. Metodele de pregătire sunt şi ele diferite, începând de la felul în care se face inundarea”.

alunecare cu vip-uriPuzzle-ul e aproape complet. Din 10 de-

cembrie 2010, România este oficial a 48-a ţară membră a WCF şi a 36-a prezență în curlingul european. Există instructori certi-ficaţi care formează bazele echipelor naţio-nale la început de drum şi care îi vor îndru-ma pe cei dornici să practice acest sport de plăcere sau de performanţă.

Anul 2011 este cel în care se va juca – în sfârşit! – curling în România. Lansarea ofici-ală va avea loc în martie, probabil la Braşov, cu un turneu pentru VIP-uri, în prezenţa oficialilor WCF dar şi cu sesiuni deschise pentru public, organizate la Bucureşti pe patinoarele Flamaropol şi AFI.

La început, până la sosirea celui de-al doilea set de pietre, echipamentul se va îm-părţi între Bucureşti şi Braşov, pentru ca fie-care club să aibă şansa de a se antrena – o situaţie uşor hilară, dar aşa este la început. Primul Campionat Naţional va demara în mai, iar echipele naţionale vor participa în toamnă la primele competiţii majore.

CURLINGUL ARE FEdERAţIE îN ROMâNIA


În urMă cu cinci ani, cea mai impor-tantă promoţie de sporturi de luptă îşi încheia activitatea în plin scandal

financiar. “Pride” fusese cel mai interesant experiment japonez în lumea luptelor. Implicarea yakuzei şi a cămătarilor japonezi a fost ultima lovitură primită de acest cir-cuit. Era momentul în care marea rivalitate de peste Ocean începea să se facă simţi-tă: Dana White devenea cel mai puternic om din MMA. Ca o ultimă demonstraţie de

forţă, Zuffa a cumparat Pride-ul falimentar, iar astfel UFC a devenit oficial cel mai puter-nic brand din lumea celor care se înfruntă în cuşcă.

În plină perioadă de avânt pentru Dana White & compania, în inima Californiei se construia încet, dar sigur, o companie care să concureze UFC, însă lucrând pe cu totul alte principii: Strikeforce. Fondatorul şi pre-şedintele companiei, Steve Coker este un cu-noscut promotor de gale de contact. Deşi nu are prezenţa lui Dana White şi nici flerul de

marketing al acestuia, Coker are experienţa necesară pentru a construi o lume a sportu-rilor de contact total diferită de cea oferită de UFC.

Steve este unul dintre cei mai experi-mentaţi promotori de kickboxing din lume. Cariera sa este legată de unul dintre cei mai slabi actori de filme de acţiune, Don Wilson, cunoscut la noi sub numele “Dragonul”. Don este superstarul cu care Steve îşi construia reputaţia în anii '90, dar confirmarea reală în plan managerial a cunoscut-o abia în Asia,

În acest an, vom asista la cel mai mare turneu al greilor din istoria MMA. Şase dintre cei mai interesanţi luptători se vor întâlni într-un eveniment ce se va desfăşura după modelul Super Six: Andrei Arlovski, Sergei Kharitonov, Fedor, Overeem, Fabricio Werdum şi Antonio Silva. Vom afla cine este cel mai puternic greu din lume.

strikeforceŞASE PENTRU ISTORIE

lucrând pentru K-1. De altfel, celebrul turneu din Las Vegas a fost creaţia lui Steve Coker. El a încercat să-l aducă în America pe fiul pre-ferat al kickboxului japonez, dar America era deja îndrăgostită de MMA.

Nu a fost nevoie de mult timp pentru ca promotorul să se reorienteze. În locul lui Don Wilson a apărut Frank Shamrock şi, ca partener media, CBS. În colaborare cu Shotime, Steve Coker a oferit Americii o al-ternativă la UFC, o promoţie originală influ-enţată de producţia japoneză.

Probabil cel mai important moment al evoluţiei Strikeforce a fost fuziunea cu M1, compania rusească deţinătoare a contrac-tului lui Fedor Emelianenko. După negocieri interminabile cu UFC, Fedor a acceptat să vină în Strikeforce.

Mai nou, Strikeforce tinde să devină o promoţie de reşapare. Mulţi sportivi plecaţi din UFC îşi găsesc locul în curtea lui Coker, iar de multe ori pentru ei acest lucru în-seamnă relansarea carierei. Renato Babalu, Dan Henderson, Andrei Arlovski sunt doar câteva dintre numele mari care au semnat cu Strikeforce, aducându-i mult aşteptata strălucire.

Cel mai mare succes l-a avut Coker cu titlu-rile feminine. Gina Carano este cu adevarat personajul care a readus publicul la arenă. Cu Gina, MMA-ul – şi în special Strikeforce - a ajuns în media cu subiecte la care nimeni nu se aştepta. Gina este astăzi un model pentru fete. Un chip asociat cu sporturile de contact şi cu imaginea femeii independente.

De cele mai multe ori, Steve Coker este acuzat că nu reuşeşte să îşi exploateze

suficient numele mari pe care le are sub contract. Acesta este motivul pentru care promoţia încă nu este capabilă să se înfrunte de la egal la egal cu UFC. Deşi deţine cea mai mare concentraţie de vedete pe centimetru pătrat, Strikeforce nu reuşeşte să creeze dra-matismul înfruntărilor, iar tensiunea nu este parcă suficient de ridicată în săptămânile ce preced meciurile.

Cel mai important moment al anului 2010 în Strikeforce s-a petrecut atunci când Fabricio Werdum a reuşit să-l învingă pe “ne-învinsul” Fedor. Ecourile acestui meci nu au fost parcă suficient amplificate de market-ingul şi toată maşina de comunicare pusă la punct de Strikeforce, iar interminabilele

negocieri ale lui Fedor cu Coker au ţinut tensiunea departe de cuşcă. În momentul în care toată suflarea MMA aştepta înfruntarea dintre Emelianenko şi Overeem, Steve Coker vorbea încă de dispute contractuale cu M1. Această incapacitate de a controla vedetele l-a facut pe Coker să piardă multe momente importante.

Totuşi, în acest an vom asista la cel mai mare turneu al greilor din istoria MMA. După luni de aşteptare, minunea se va întâmpla. Şase dintre cei mai interesanţi luptători se vor întâlni într-un turneu ce se va desfăşu-ra după modelul Super Six: Andrei Arlovski, Sergei Kharitonov, Fedor Emelianenko, Overeem, Fabricio Werdum şi Antonio Silva. Vom afla cu această ocazie cine este cel mai puternic greu din lume. Alături de ei, Brent Rogers şi Josh Barnett vor umple locurile rămase libere. Turneul se anunţă de maxim interes, mai ales că toată lumea aşteaptă în-fruntarea finală dintre Fedor Emelianenko şi Overeem, o adevărată întâlnire între cei mai puternici grei.

Alistar Overeem este diamantul lui Coker, campionul K-1 fiind în momentul de faţă de-pozitarul unui interes uriaş din partea fani-lor. Probabil că reuşita lui Overeem de a deţi-

ne două titluri mondiale în două discipline atât de dificile va rămâne unică în sporturile de contact, iar principala provocare a Strikeforce va fi să se folosească de această lovitură de imagine. Anul se anunţă aşadar excepţional pentru Strikeforce, iar bucuria fanilor din România va fi cu atât mai mare.


GINA CARANO (stânga) a devenit prototipul eroinei în sporturile de contact.

O viaţă pentru Lotus“Care este avantajul nostru incorect?”. Era întrebarea

favorită a lui Colin Chapman înaintea fiecărui sezon de Formula 1. Dincolo de capacitatea de a specula, de la un an la altul, limitele tot mai stricte ale regulamentului F1, Chapman reprezenta inginerul de geniu prin excelenţă. Nu degeaba, vreme de două decenii, Lotus a fost – alături de Ferrari – echipa de referinţă în Formula 1. Om de teren, om-niprezent şi deschis, Chapman a construit singur prima sa maşină: “o cutie de conserve”, aşa cum a denumit-o, având la bază un Austin Seven. Se întâmpla în 1948.

Câţiva ani mai târziu, Chapman a renunţat să-şi mai pi-loteze propriile maşini şi şi-a luat în serios rolul de “creier” al propriei structuri: Team Lotus. Succesul comercial al versiunii Lotus Elan a făcut din el un miliardar şi i-a permis să se dedice integral pasiunii sale: concepţia modelelor de competiţie. Aşa s-a născut monopostul Lotus 25, pri-mul şasiu conceput integral în jurul motorului. Ideile sale,

În numărul precedent, cinci dintre inginerii pionieri ai Formulei 1 şi-au găsit evocate eforturile. Cei care au şlefuit însă Formula 1 în variantă contemporană sunt însă minţile sclipitoare care au făcut diferenţa între învingători şi învinşi, între monoposturi imbatabile şi modele obişnuite.

uneori inovante, alteori rafinamente ale unor concepte deja existente, au schim-bat faţa Formulei 1. Eleroanele şi efectul de sol au fost preluate de peste Ocean, însă Chapman le-a impus şi le-a adaptat la perfecţie în F1. Asemeni în ceea ce priveşte preluarea suspensiei hidraulice.

Monopostul Lotus 88, cu două şasiuri - unul ce funcţiona drept carapace şi prelua sarcinile aerodinamice, celălalt implicat în crearea efectului de sol şi a unei stabilităţi indiferent de condiţiile de rulare – a repre-zentat ultima sa idee. În decembrie 1982, Chapman a murit în urma unei crize cardi-ace şi a părăsit o lume pe care – vreme de două decenii şi jumătate – o marcase cu ideile sale inovante.

Fibra de carbon şi cutia semiautomată

Cariera molcomă de inginer petrecu-tă vreme de aproape un deceniu la Lola (1968), McLaren (1972) şi Parnelli (1975) nu lăsa să prevestească viitorul strălucit al lui John Barnard. Britanicul şi-a făcut un nume abia la sfârşitul deceniului opt, ca artizan al primului monopost IndyCar cu efect de sol, modelul Chapparal 2K.

Proaspăt patron la McLaren, Ron Dennis a intuit geniul lui Barnard şi l-a adus ca di-rector tehnic al echipei britanice în 1980.

Avea să se nască primul monopost mo-dern, cu şasiu-monococă din fibră de car-bon, iar McLaren redevenea campioană mondială în 1984 după un deceniu de ră-tăcire. După două sezoane de dominare, Barnard a dorit o gură de aer proaspăt, iar Ferrari - în căutarea gloriei de odinioară - I-a oferit debuşeul scontat. Însă britanicul n-avea de gând să lucreze la Maranello, aşa că Enzo Ferrari a acceptat ca Barnard să opereze din atelierul său la Guilford.

Acolo a conceput cutia secvenţială semi-automată, care i-a creat atâtea probleme de fiabilitate lui Nigel Mansell. Acţionată cu clapete din spatele volanului, transmisia semiautomată a devenit de atunci încoace norma de referinţă în F1.

Rockstar reconvertitDacă n-ar avut un tată mecanic auto,

sud-africanul Gordon Murray ar fi devenit probabil muzician rock, a doua sa pasiune

în viaţă. Aşa însă, traiectoria profesională a tânărului Murray a urmat-o pe cea a tatălui: şi-a construit şi a pilotat propria maşină, ur-mând în acelaşi timp studii de inginerie la Durban. În 1969, Murray a plecat în Anglia şi, nevoit să renunţe la ambiţiile de pilot, a găsit un post de designer la Brabham.

Abia în momentul în care Bernie Ecclestone a preluat echipa, Murray şi-a pus în preactică geniul creator. Cu BT44, a inventat un monopost de o eficacitate aerodinamică uluitoare, iar BT46B a rămas cunoscută şi astăzi drept monopostul cu ventilator. Modelul a disputat un singur Grand Prix, MP al Suediei 1978, pe care l-a şi câştigat, înainte de a fi interzis din cauza

superiorităţii zdrobitoare. În fapt, ventilato-rul – ale cărui virtuţi de răcire a motorului erau utilizate drept argument de Bernie Ecclestone în faţa contestatarilor – avea da-rul să scoată aerul de sub monopost şi să creeze faimosul efect de sol.

Geniul lui Murray avea să iasă la iveală câţiva ani mai târziu, o dată cu monopostu-rile Brabham cu motor înclinat (Skatboard Brabham). Apoi, epoca petrecută la McLaren (1987-1989) s-a încheiat cu o ulti-mă provocare: aceea de a concepe fabulo-sul model stradal McLaren F1. Retras de atunci din Marele Circ, Murray conduce as-tăzi propria companie, specializată în pro-iecte eco.

Keith Duckworth (fondator Cosworth) și Colin Chapman


După numai două luni și jumătate de pauză, Jimmie Johnson va ataca, pe 12 februarie, un nou sezon de NASCAR în care va încerca – pentru a cincea oară în tot atâţia ani – să-și apere titlul. De data aceasta, oficialii Sprint Cup au venit cu un regulament modificat, însă până la startul oficial al stagiunii, californianul de 35 de ani va viza potul de 200.000 de dolari atribuit în Budweiser Shootout, etapa invitaţională programată - conform tradiţiei – pe ovalul de la Daytona, cu exact o săptămână înainte de runda oficială de debut a oricărui sezon de NASCAR, Daytona 500.

NASCAR Budweiser Shootout (Daytona, 12 februarie)

Miza primului Grand Slam al anului nu a fost doar una sportivă. Dincolo de gloria de a ridica trofeul deasupra capului mai importantă părea căderea unui mit. Sau, dimpotrivă, confirmarea sa. Iar mitul, o ştiu toţii împătimiţii tenisului, îl are drept erou absolut pe tenismanul australian Rodney Laver, ultimul cîştigător al tuturor celor patru „clasice” în decursul unui an calendaristic. Asta se întâmpla în 1969.

BLESTEMUL MARELUI şLEM

În 1969, Rodney Laver ieşea din istorie pentru a deveni legendă. Îl întovărăşea astfel pe englezul

Donald Budge, care bifase în 1938 aceeaşi incredibilă reuşită. Cei doi anglo-saxoni înnobilaseră prin excelenţa prestaţiei lor istoria tenisului şi dispăruseră ca persoane palpabile, transsubstanţiindu-se în zei. Ai sportului alb, dar şi ai naraţiunilor pe care s-a clădit mitologia acestuia. Mentalitatea fanilor i-a înregistrat ca pe nişte făpturi ne-verosimile, imposibil de reprezentat altfel decât prin recursul la metaforă.

Fireşte, după Laver au apărut şi ne-au fas-cinat câte un Jimmy Connors, Björn Borg, John McEnroe, Ivan Lendl, Pete Sampras, Andre Agassi, Roger Federer, iar astăzi, Rafael Nadal. Cu toţii supercampioni, cu to-ţii personaje de vis în povestea „noului im-periu în care soarele nu apune niciodată”, după cum frumos definea Ion Ţiriac spaţiul mondial al sportului alb.

Însă nici unul dintre aceşti eroi fabuloşi nu s-a apropiat măcar de „piscul” Laver ori Budge. Unii, ca Emerson (12), Sampras (14) şi Federer (16), l-au depăşit pe Rod „divinul” cât priveşte numărul de Grand Slam-uri câştigate. Alţii, ca Borg (11), l-au egalat. Însă nici unul nu a mai reuşit isprava sa şi a lui Don Budge.

Triumful suprem în tenis se preschim-base, pe măsură ce deceniile treceau, într-o mitologie rarefiată, inaccesibilă, înspăimântătoare. Într-un fel de Everest

intangibil, pururi visat, nicicând escaladat. Într-un aparent blestem.

Ce-i drept, nişte insolenţi precum Connors, în 1974, Wilander în 1988, Federer în 2004, 2006 şi 2007 şi Nadal în 2010, au sfidat această stranie limită a umanităţii, realizând Micul Şlem, adică victoria în trei dintre cele patru turnee esenţiale.

Mai mult, în afară de Budge şi Laver doar câţiva mari campioni, tenismani compleţi şi personalităţi ieşite din comun, au izbu-tit să triumfe în toate cele patru competi-ţii-totem de-a lungul întregii lor cariere: Perry (1935), Emerson (1964), Agassi (1999), Federer (2009) şi Nadal (2010).

Dar asta a fost tot. În ciuda argumentelor individuale de calibru, a progresului tehno-logic înregistrat de materiale şi suprafeţe,

a imensei motivaţii de ordin pecuniar, nici unul dintre campionii amintiţi nu a putut egala statutul celor doi tenismani transfi-guraţi ca zei.

Doar că, pe nepusă-masă, în 2010, într-un moment care nu anunţa practic nimic, spa-niolul Rafael Nadal a cutezat, cu o insurgen-ţă tipic insulară (e catalan din Baleare, de la Porto-Cristo!), să se apropie de realitatea mitului, ba chiar şi s-o ameninţe.

După căderea din 2009, cînd, proaspăt câştigător în premieră la Aussie Open, Rafa, autoritar lider ATP, a fost spulberat în op-timile Roland Garros-ului de turbulentul

Söderling, nemaireuşind apoi nimic me-morabil, aproape nimeni nu ar mai fi mizat un cent pe revenirea campionului iberic.

Accidentările la genunchi, divorţul părin-ţilor, depresia şi ghinionul îl urmăreau ob-sedant, sleindu-i legendara combativitate şi erodându-i încrederea în sine, principala sa armă. Şi totuşi Rafa a renăscut din pro-pria-i cenuşă, prin muncă, talent şi inteli-genţă, cucerind trei turnee de Grand Slam la rând şi fiind aproape de triumful în finala Turneului Campionilor de la Londra, prima disputată în carieră.

În 2010, pupilul unchiului Toni, aidoma

unui Anteu postmodern, captase energiile zgurei euro-pene pentru a-şi reaminti de gingăşia gazonului de la All England Club şi a deprinde asperitatea hard-ului new york-ez. Nadal realiza astfel Micul Şlem şi părea cel mai bine plasat din istorie în cursa pentru Everestul de unde priveau geloşi Don şi Rod.

Nou erou al entuziasmului ce fanatizează zecile de mili-oane de iubitori ai tenisului, declaşând o adevărată isterie a „Nadalmaniei”, Rafa visa cu ochii deschişi la o performanţă incredibilă, Marele Şlem încălecat pe calendarul a doi ani. El se simţea angrenat în plin proces de „zeificare”, găsindu-se cumva la jumătatea distanţei dintre statutul de muritor şi cel de divin. Un singur pas mai avea de făcut, chiar dacă unul cumplit de anevoios: Melbourne. În forma atinsă, cu greutatea argumentelor tenisistice pe care le poseda, to-tul părea deja scris într-un scenariu previzibil. Cine să i se opună?

Dar Nadal a fost trădat tocmai de aura sa de umanitate. O trădare fericită... Speriat cumva de această şansă istorică, însă mai ales de proximitatea cu „nemurirea”, Rafa, copil cu-minte, a clacat pe ultimii metri, în sferturi de finală, pierzând un meci facil, pe care ar fi trebuit să-l câştige mai întâi men-tal. Sufletul inconştient al spaniolului a tremurat, sinele său s-a fisurat, iar carcasa atletică a dat semne de slăbiciune. Răul fusese deja anunţat încă de la Doha, când imunitatea, aidoma unui călcâi al lui Ahile, îi cedase prima. Contractând o afecţiune virală rezistentă, puştiul catalan a fost „călcat în picioare” în semifinala din Qatar de un Davîdenko încă nu foarte bine recuperat după accidentarea de anul trecut.

La Australian Open, deşi a disputat primele tururi sub imperiul aceleiaşi inflamări virale, norocul l-a iubit, aducân-du-i în faţă adversari de mâna a doua, care nu l-au solicitat. Cert este că înaintea partidei cu amicul şi colegul său din Cupa Davis, David Ferrer, Nadal se simţea bine, era încreză-tor şi privea cu optimism spre Marele Şlem încălecat.

Totul era la îndemâna sa. Mai puţin bună-voinţa capricioasă a zeilor şi, fireşte, „bles-temul”, nenumit ca atare dar resimţit de toţi marii campioni, al Marelui Şlem. Un „bles-tem” care-şi apără cu gelozie singularitatea cuplului Budge-Laver.

Aşa că Rafa a simţit o arsură la nivelul muşchilor ischio-gambieri ai piciorului stâng în al doilea ghem al meciului contra lui Ferrer. Un Ferrer pe care-l conducea co-pios cu 11 la 3 în confruntările directe. În ultimele 7 partide, din care două pe hard, Rafa îl dominase absolut pe David. Dar tră-dat acum de corporalitate, după ce fusese subminat de propriu-i psihic, Nadal n-a mai avut decât resursele unui eroism generos, el rămânând stoic pe teren pentru a fi ma-sacrat de prietenul său valencian. Marcat

de durerea ascuţită, El Rey Rafa a strâns din dinţi pentru a-şi respecta până la capăt ad-versarul, nedorind să-i ştirbească acestuia bucuria unei victorii integrale.

Şi aşa a luat sfârşit poate cel mai frumos vis al ultimului deceniu de tenis. Nadal a fost mai aproape decât oricine de Everestul celor doi zei anglo-saxoni.

Nici Federer, marele Federer, deşi s-a aflat în aceeaşi ipostază în trei rânduri, nu a fost mai bine plasat, căci, se ştie, câtă vre-me Rafa era valid, Roland Garros-ul rămâ-nea interzis elveţianului.

Speriat de propriu-i drept la zeificare, Nadal n-a mai fost Nadal, adică omul cu psihic de oţel pe care însuşi Borg îl invidia. Însă nu ştiu dacă în aceste condiţii mistica „blestemului” legat de realizarea Marelui

Şlem nu a primit cea mai redutabilă repli-că posibilă: omenia unui ins care-şi refuză canonizarea. Probabil că, involuntar, Rafael Nadal a dorit să rămână simplu om, respin-gând intrarea în legendă. Cred că a vrut să supravieţuiască propriei mitologii, să rămâ-nă liber între limitele fatalei slăbiciuni ome-neşti. Şi asta e mai semnificativ decât orice „blestem”, decât orice „nemurire” celebrată mitologic.

Finala dintre Djokovici şi Murray n-a avut decât relevanţa unui minor comentariu din off, în ciuda frumuseţii sale evidente. Undeva, în tribunele „templului” Rod Laver din Melbourne, ascuns în mulţimea înfier-bântată, Rafael Nadal privea spectacolul deşertăciunii glorioase, al cărei erou (şi zeu) tocmai „refuzase” să devină.

Favoritul numărul 1 avea şansa de a egala recordul de muzeu, vechi de 41 de ani, al lui Rod Laver. Rigorile jocului profesionist au transformat performanța din ‘69, singura de această anvergură din era Open, într-o lapis philosophorum. Patru decenii mai târziu, reuşita lui Nadal ar fi creat noi ierarhii. Ar fi fost marea sa operă.

Pe tabloul băieților Roger Federer a pier-dut în semifinale, ratând astfel ocazia de a câştiga al 17-lea turneu de Grand Slam, forțând şi mai mult recordul absolut de succese în lumea acestui sport. A pierdut şi Rafa Nadal.

La fete, Serena Williams, care s-a impus cu un an înainte în Melbourne Park, nici măcar nu a participat. Justine Henin a pier-dut în turul al treilea, iar câteva zile mai târ-ziu şi-a anunțat a doua retragere din sport, din cauza unor probleme structurale la articulația cotului.

Kimiko Date-Krumm, colegă de generație cu Graf, Seleş şi Sabatini joacă şi acum. Japoneza a revenit în tennis după o pauză de aproape un deceniu şi jumătate, iar la 40 de ani este în Top 50.

Venus Williams s-a retras devreme, Robin Soderling a pierdut la un cvasinecunoscut din Ucraina (asta doar pentru privitorii su-perficiali) iar Caroline Wozniacki a mai ratat

O GURĂ dE AER PROASPĂT

o oportunitate de a închide gura sceptici-lor. ”Marea Daneză” a pierdut în semifinale la revelația turneului feminin, chinezoaica Li Na.

Multe subiecte interesante, pe marginea cărora să brodezi, dar nu aşa va arăta acest text. Trebuie să fi fost şi alte lucruri, perso-naje de-asemenea, care au creat momente Down Under.

De ce aşa? Pentru că m-am gândit la mici combinații de culori şi nu la contururi, cele care reliefează şi evocă. E ca o interpretare peratologică. Întotdeauna există margi-nali, mai ales în sport. Este ca o societate secundă, la asta m-am gândit acum. Acest imperativ intelectual, estetic, oboseşte mai mult decât motivează. La Australian Open, făcând transferul rapid, trebuie să mai fi

jucat tenis şi altcineva decât Nadal, Federer sau Djokovic!

De exemplu, de mare naturalețe am gă-sit un interviu cu Na Li. Bine, puteți spune, avem aici o fată care ar putea ajunge cam-pioană. Da, dar câți au luat-o în seamă înaintea competiției propriu-zi-se? Acum, în vărstă de 28 de ani, în fața celei mai mari performanțe a ca-rierei, Na Li este cu ade-vărat un personaj. Toate conferințele ei de presă, total neconvenționale, au surprins şi au stârnit râsete.

Întrebată cum reuşeşte să se concentreze pe te-ren, finalista a răspuns cu multă dezinvoltură şi naturalețe: ”Niciodată nu

mă gândesc ce ar trebui să fac pe teren. Ce poți să faci în 20 de secunde (n.r. intervalul dintre puncte). E atât de scurt timpul!” Şi asta când cei prezenți în sala de conferință aşteptau ceva elaborat despre călugări budişti şi teme de meditație orien-tală. În niciun caz!

Chinezoaica este o competitoare fantas-tică. În sferturi a fost condusă de Wozniacki, cu set şi 4-2. A fost nevoită să salveze minge de meci, dar s-a impus în decisiv, 6-3.

O dată ce se încheie meciul, însă, îi ve-dem altă latură. De exemplu, după victoria din sferturi, cu Andrea Petkovic, am aflat că

după fiecare succes are acces la cărțile de credit ale soțului. Întrebată dacă îşi priveşte viitoarea adversară, Na Li a răspuns într-o engleză comică că aceasta este din nou treaba partenreului ei de viață (care-i este

şi antrenor), ea dormind atunci sau fiind la shopping. Am mai aflat că Na Li nu a reuşit să se odihnească înaintea meciului din tu-rul al treilea, cu Barbora Zahlavova, din cau-za soțului care a sforăit toată noaptea. I s-a întâmplat şi lui Clijsters, dar din alte moti-ve. Belgianca este mămică şi călătoreşte

întotdeauna cu Jada în circuit. Revenind la Na Li, am mai aflat că mama

ei ”are o viață” şi nu va veni să o privească în finală şi am mai notat că tocmai distinsa doamnă va spulbera neînțelegerea dintre ea şi soț cu privire la data de aniversare a nunții celor doi. ”Mama cu siguranță ştie, aşa că ar trebui să o întreb pe ea”, a spus Li amuzată. Rugată la conferința de presă să mai elaboreze pe marginea vieții cu soțul şi antrenorul său, Jiang Shan, Na a făcut-o imitandu-i sforăitul. ”M-a trezit din oră în oră, aşa că i-am zis: opreşte-te. Iar el îmi zice: relaxează-te. Spune-mi cum pot să mă relaxez dacă nu pot să adorm. Iar el îmi zice

că totul este în regulă. Pur şi simplu m-a ignorat. De dimineață chiar a avut tupeul să mă întrebe cum am dormit. Nu am pu-tut să-i zic decăt: las-o baltă”. Acesta este numai un fragment din interviu care aduce aminte de ”familia Bundy”.

Nici lucrurile mai serioase Na nu le poate trata cu sobrietate. Întrebată dacă tenisul practicat de ea va avea relevanță în viitor, întrebată dacă performanțele ei vor ajuta tenisul feminin de acasă, Na Li a răspuns: ”şi pe cel de băieți. China are şi bărbați, nu numai femei”.

Amuzantă a fost şi remarca legată de umorul chinezoaicelor. ”Este adevărat că nu eşti o chinezoaică tipică, la modul că eşti atât de extrovertită? Îți place întotdeauna să glumeşti, să te distrezi, nu eşti timidă

deloc”, a remarcat “un Freud” din sala de presă. ”Chinezii nu vorbesc aşa de mult, nu-i aşa?”, a întrebat retoric jurnalistul.

Răspunsul lui Na a fost exce-lent. Nu numai că a demontat mitul omogenității rasiale şi et-nice, dar a făcut-o cu zâmbetul pe buze, cu multă nonşalanță. ”Bineînțeles că glumim cu toții, fetele sunt foarte amuzante, să ştiți. Poate că nu ştiu engleză şi nu pot să se exprime natural. V-ați gândit la asta? Ce să vă fac, băieți, dacă nu ştiți chineza?”

Amuzant mi s-a părut şi

momentul cu Vera Zvonareva la serviciu, în meciul din sferturi cu Petra Kvitova, când rusoaica a eliberat mingea din rachetă chiar pe salutul militar de ziua Australiei. Regia spontană a dat senzația că rusoaica serveşte cu tunul (serviciul s-a sincronizat perfect cu salva).

O gură de aer proaspăt a fost şi Alexandr Dolgopolov, tânărul ucrainean, decupat parcă din re-vistele cu benzi desenate, care i-a învins în 5 seturi, în tururi consecutive, pe Jo-Wilfried Tsonga şi Robin Soderling (foşti finalişti în Marele Şlem).

Adevărul este că circuitul (atât cel fe-minin, căt şi cel masculin), acest teatru

ambulant, are nevoie de astfel de poveşti, iar un turneu de anvergură, aşa cum este Australian Open (mulți spun că este turne-ul major cel mai bine organizat, mai ales în ceea ce priveşte spectacolul media), poate să le genereze. Anul trecut cele mai interesante declarații ni le-a oferit Nikolay Davydenko. Caracterizat de mulți ca un ju-cător foarte serios, aproape mecanic, pro-gramatic şi egal în felul în care îşi înțelege cariera şi jocul, rusul a demonstrat că este diametral opus clişeelor ce îl vehiculau.

Înainte de Australian Open 2010 nu ştiam despe Davydenko decât că a strâns enorm de mulți bani din tenis, ca are o soție foarte frumoasă, că s-a antrenat zilnic şi în luna de miere şi că are o soție frumoasă tocmai pen-tru că era din start dispus să se antreneze şi în luna de miere. După Aussie Open am mai aflat poveşti excentrice despre vodkă, discoteci, fete şi cele aferente.

Percepția s-a alterat, Davydenko pare mult mai uman acum, chiar un personaj,

deşi sincer să fiu nu m-am îndoit nicioda-tă. Aaa, şi am mai aflat că Irina (soția) îl cam ține sub papuc. Atracțiile sunt mari în Rusia.

Da, toate au legătură cu tenisul ...şi cu Australian Open.

Kim Clijsters

Na Li

Alexandr Dolgopolov

ŞI CAMPIONII AU UMOR

Orice Faci şi orice spui la un ast-fel de concurs, e mediatizat mai mult decât în alte ocazii. Na Li,

spre exemplu: a bătut-o pe Kim Clijsters în finala de la Sydney, la începutul lui ianuarie, revenind de la 0-5 în primul set, dar lumea o va ține minte pe chinezoaică pentru finala de la Melbourne, de care oricine îşi va amin-ti mult mai repede decât de titlul cucerit la Sydney. Chinezoaica merită oricum întrea-ga atenție după isprava de la Australian

Open, dar, în acelaşi timp, ea a avut şi un succes comic remarcabili. De-a lungul celor două săptămâni Li a oferit mostre de umor autentic la conferințele de presă, devenind astfel una dintre cele mai simpatice jucă-toare de la Melbourne.

Întrebată cum va face față cuceririi titlu-lui, ea a răspuns: „Dacă o să câştig în acest an, poate anul viitor mă retrag” iar când reporterii au adus vorba despre faptul că a fost precum Zidul chinezesc în fața “Zidului danez” Caroline Wozniacki, a zâmbit: “Cred

că Zidul chinezesc e mult mai cunoscut.” Iar înaintea finalei cu Clijsters, amintindu-şi că a învins-o de la 0-5, la Sydney, a spus: “Sper ca acum să începem meciul de la 0-0!”

Chiar şi după ce a fost învinsă de Kim Clijsters, la conferința de presă şi-a păstrat umorul: „După meci, în vestiar, făceam glu-me şi i-am spus că tenisul ar putea fi jucat într-un singur set. Oricum, mulți m-au între-bat astăzi dacă sunt nervoasă. Le-am spus că nu, mă simt de parcă acesta e primul meci.”

Un turneu de Mare Şlem e prilejul perfect pentru a da lovitura, e ocazia de a lăsa o amintire despre tine, e momentul în care toate camerele sunt ațintite asupra ta, când ai şansa unui meci de excepție contra unui adversar mai cunoscut şi mai bine clasat. Poate fi momentul de declic al carierei, punctul în care încrederea creşte şi devii important în circuit.

Dar, dacă e să vorbim despre umor, cam-pioană e tot Kim Clijsters. După ce a învins-o în turul al doilea pe Carla Suarez Navarro, (6-1, 6-3) Kim a fost intervievată pe teren de Tod Woodbridge, căpitanul nejucător al echipei de Cupa Davis a Australiei. Dialogul e memorabil:

Clijsters: „Am văzut mesajul pe care i l-ai trimis lui Rennae Stubbs, ai spus că tu crezi că sunt însărcinată. Asta ai spus: pare îm-bufnată şi are sânii mai mari.”

Woodbridge: „Oh nu, n-a făcut asta. Atunci trebuie să punem întrebarea: eşti însărcinată?”

Clijsters: „Nu, nu sunt însărcinată!”Woodbridge: „Bănuiesc că acesta este

finalul carierei mele TV. Mulțumesc foarte mult”.

Fără îndoială, Australian Open 2011 va fi păstrat în memorie şi pentru cel mai lung meci de fete jucat vreodată la un Grand Slam din era open, cel din optimile de fi-nală dintre Francesca Schiavone şi Svetlana Kuznetsova. Cele două au stat pe teren 4 ore şi 44 de minute, dintre care fix trei ore în setul decisiv, încheiat 16-14 în favoarea italiencei, după ce aceasta a salvat pe par-cursul întregii partide şase mingi de meci. Apoi Schiavone a pierdut în sferturi contra numărului 1 mondial, Caroline Wozniacki, după ce a condus cu un set şi a avut minge de 4-1 în setul al doilea. Întrebată dacă re-gret şansele irosite în acest meci, italianca a răspuns râzând: “Nu. Dacă nu mor mâine, o să mai am şi alte şanse. Mai am zece ani de jucat tenis de acum înainte” a spus jucă- toarea care pe 23 iunie va împlini 31 de ani.

Şi băieții au avut momentele lor memo-rabile: Roger Federer a reacționat aproape comic la o întrebare în franceză a unui zia-rist: “La mine sensul umorului e altul, dacă gluma e în franceză, față de engleză sau germana elvețiană. Adică, în franceză, nu prea am umor.”

Câştigătorii turneului masculine de du-blu, gemenii americani Mike şi Bob Bryan, care în finală i-au învins pe indienii Leander Paes şi Mahesh Bhupathi, după meci, au povestit cum au trecut peste momentul dificil din ultimul game, când pe returul lui Mahesh (care până atunci returnase exce-lent), cu Bob la serviciu, au salvat o minge de break. Vorbeşte Bob: “I-am spus lui Mike că o să trimit un as. Iar el mi-a răspuns că da, Mahesh n-are cum să lovească o minge pe

care n-o vede. Aşa că am servit un as!” Paes şi Bhupathi, veterani ai concursurilor

de dublu, au fost eroii unui moment tensio-nat la finalul turului al doilea, după victoria contra perechii Juan Monaco (Argentina) - Feliciano Lopez (Spania).

Monaco nu a dat mâna cu Bhupathi, pe care l-a acuzat de atitudinea din timpul jo-cului, când indianul striga, aproape după fiecare punct câştigat, “Vamos!”, enervân-du-i atât de tare pe adversari, încât aceştia au cerut intervenția arbitrului de scaun.

Replica lui Bhupathi, care are 36 de ani,

n-a întârziat: “Ei sunt doi jucători de simplu şi nu sunt obişnuiți cu meciurile de dublu şi cu stilul agresiv care se practică aici.”

Chiar şi finaliştii din acest an de la Australian Open au avut momentele lor de umor. Înaintea disputei pentru titlu, Novak Djokovic a explicat relația de prietenie pe care o are cu Andy Murray. Scoțianul e mai în vârstă cu o săptămână față de sârb, iar ultimul a spus: “Suntem prieteni de câțiva ani, dar ne cunoaşte de când eram copii şi jucam împreună la juniori. E normal să fim prieteni, pentru că nu prea jucăm unul îm-potriva celuilalt, mereu suntem pe părți di-ferite de tablou. Eu pe partea lui Federer, el pe cea a lui Nadal. Iar cei doi sunt extrem de

puternici, deci eu cu Andy nu prea apucăm să jucăm unul contra celuilalt, aşa că n-avem motive de ceartă.”

Chinezoaica Na Li pozează cu drapelul Chinei la Melbourne în cea de-a douăsprăzecea zi a turneului australian

Leander Paes și Mahesh Bhupathi

Cred că toţi cunoaŞteţi filmul „Cool Runnings”, care povesteşte aventura unui cvartet jamaican

înscris la proba de bob la Jocurile Olimpice de iarnă, pentru că visul lor de a participa la Olimpiada de vară nu se putea realiza. Ador

morala acestui film: toată lumea are o şan-să. Cam aşa s-a întâmplat şi la Europenele de patinaj artistic din Elveţia care s-au în-cheiat sâmbătă 29 ianuarie. Competiţia a permis câtorva sportivi, care plecau fără prea mari şanse, să urce pe podium. Alţii, în marea lor majoritate veniţi de pe băncile junioratului, au patinat fie să se acomodeze

cu presiunea concursurilor seniorilor, fie să impresioneze cu dorinţa lor de a deveni, cândva, la fel de cunoscuţi ca vedetele ac-tuale. Şansa lor s-a numit Berna. Şi totuşi, au fost câteva excepţii.

La raport, în capitala elveţiană, s-au pre-zentat toate ţările europene membre ISU cu tot ce au ele mai bun. Ce a stabilit această

Sezonul post olimpic este adeseori fără mari aşteptări. Tipic, patinatorii şi-au epuizat resursele şi s-au îndepărtat de marile emoţii ale Jocurilor Olimpice, începând destul de târziu pregatirea pentru noul sezon competiţional.

ediţie este “noua ordine europeană” din probele masculină, feminină, la perechi şi la dansul pe gheaţă.

Schimbarea de antrenor pe care a fă-cut-o Florent Amodio, trecând la Nikolai Morozov, i-a îmbunătăţit tehnica şi partea artistică, şi l-a trimis pe podium înaintea lui Brian Joubert, care a terminat doar pe locul doi. El e noul prinţ! Se anunţă ca posibil fa-vorit la o medalie pentru Mondialele din martie de la Tokyo.

Categoric, un succes nu face rău ni-manui, dar nici o prea mare încredere nu face bine. Deşi Brian a mizat la programul liber pe Beethoven, nu a fost suficient să

recupereze diferenţa de puncte stabilită după programul scurt, unde a greşit co-pilăreşte. Aşadar, aur şi argint pentru doi francezi. Podiumul a fost completat de un alt fost campion european (ca şi Joubert), cehul Tomaš Verner. În top 5 la individual masculin, patinatorii au îmbinat excelent artisticul cu tehnica. A patina nu este egal cu sărituri cvadruple; patinajul nu se reduce la sărituri complexe. Vorbim şi de secvenţe de paşi, piruete şi coregrafie emoţionantă.

Dacă băieţii au avansat la tehnică, nu pot spune acelaşi lucru despre o mare parte a fetelor din concurs. Doar un număr ne-aşteptat de redus de patinatoare a reuşit să execute o combinaţie de două sărituri triple. În schimb, triplul axel este deja o cerinţă exagerată.

La feminin, victoria i-a revenit reprezen-tantei ţării gazdă Sarah Meier, poate cea mai constantă patinatoare din întreg con-cursul. O medalie meritată, după o carieră frumoasă pe care şi-a încheiat-o acum, acasă, în faţa propriului public venit în număr foarte mare la Arena Post Finance (în ciuda temperaturii extrem de scăzute din patinoar minus 8 grade Celsius). Deşi Carolina Kostner a lucrat în SUA pentru Olimpiadă, în ultimul an, cu celebrul an-trenor Frank Caroll ne-a demonstrat că nu a scăpat de complexul “săritura Lutz”. Revenită la Obersdorf la Michael Huth, şi-a perfecţionat partea artistică, dar i-au lipsit în continuare săriturile dificile, ratând inex-plicabil. A terminat întrecerea pe locul doi.

Este aproape o constantă în ultimii ani; nici un podium fără o finlandeză. De data asta, Kiira Korpi a luat un bronz, deşi ar fi putut mai mult; parcă i-a fost teamă să în-vingă. Încă se caută o succesoare a marilor

patinatoare precum Katarina Witt, Surya Bonaly sau Irina Slutskaya, care să anihileze armada asiatică şi nord-americană la com-petiţia mondială.

Au fost şi câteva perle ale coroanei eu-ropene. La perechi, şi-au reconfirmat valo-area mondială germanii Aliona Savchenko şi Robin Szolkowy – aur pentru a patra oară în carieră. Au dovedit încă o dată că victoria este un must have. Yuko Kavaguti şi Alexander Smirnov din Rusia s-au încli-nat în faţa nemţilor şi au cedat titlul cucerit anul trecut în favoarea elevilor lui Ingo Steuer, mulţumindu-se cu argintul. Pe trei au venit ruşii Vera Bazarova / Yuri Larionov,

care promit mult pentru viitor. În plus, acest campionat european ar trebui să se con-stituie şi într-un semnal de alarmă vizavi de numărul foarte redus de concurenţi în proba de perechi.

Dansul pe gheaţă, unde trebuia să aş-tepţi să se retragă maeştrii ca să poţi prinde şi tu un loc pe scara puterii, a fost apanajul ruşilor de mai bine de opt ani. Dar în 2011 s-au impus francezii Natalie Pechalat / Fabian Burzat excelent conduşi de la mantinelă de Alexander Zhulin. Au prezentat un program extrem de inovator într-o probă în care spionajul ajută, totul e rapid copiat şi nu se mai poate beneficia de elementul surpriză.

Berna a fost o bună ocazie pentru cuplul rus Ekaterina Bobrova/Dmitri Soloviev, foşti campioni mondiali de juniori, de a se re-marca, obţinând argintul. În schimb britani-cii Sinead Kerr/John Kerr, cei care au luat după doi ani încă un bronz, patinatori de mare calitate, se gândesc deja la retragere.Viitorul lor rămâne încă învăluit în mister.

Franţa a ieşit cel mai bine la numărătoa-rea medaliilor: două de aur şi una de argint. O menţiune particulară pentru Rusia, care la această ediţie nu a căştigat nici un titlu european, doar două medalii de argint şi un bronz. Dar să le mai dăm juniorilor încă un an la dispoziţie ca să devină seniori, să îndeplinească vârsta de concurs pentru a se prezenta la un nivel superior. Se vor mai maturiza şi abia atunci rămâne să vedeţi ce surprize vom avea.

PATINAjFĂRĂ SURPRIzE Aliona Savchenko și Robin SzolkowyElvețianca Sarah Meier s-a retras

cu ocazia Europenelor de casă.


În atMosFera de raliu am intrat încă de la ghişeul companiei de în-chirieri auto, unde amabila doamnă

care mi-a înmânat cheile maşinii era o cu-noscătoare a fenomenului. Cu ani în urmă, obişnuia să meargă pe traseu şi, în special, pe Col de Turini.

”Haideţi şi în acest an!” am îmbiat-o

eu…”Sunt mulţi piloţi de top la start…chiar şi Francois Delecour, care este susţinut de România”, m-am umflat eu în pene…”Oooh, the old man is back !” a exclamat in-terlocutoarea, în mod clar o cunoscătoare a fenomenului.

Încântat de dialogul purtat pe teme automobilistice, ne-am urcat în maşină şi GO… 370 de km de la Nisa până la Valence.

Trebuia să-i facem repede, pentru că, la hotel, check in-ul era pâna la 12 noaptea… Drumul mi s-a părut că a durat o veşnicie, dar am ajuns cu bine şi… Uraaa ! merge in-ternetul, deci putem lucra şi în cameră.

Abia a doua zi am realizat ce mult conta asta, când am văzut că programul centru-lui de presă era la fel cu cel de la magazi-ne, până la 20:30. Mmmm, asta mirosea a

Când am realizat că 2011 este o ediţie aniversară pentru Raliul Monte-Carlo, centenarul celebrei curse, am hotărât că nu trebuie să ratez momentul. Şi asta cu atât mai mult, cu cât raliul monegasc a adoptat în ultimii trei ani, de la intrarea în IRC, o reţetă de program şi traseu apropiată cu cea din vremurile de demult, cu etape lungi şi probe de noapte printre care şi magica Col de Turini.

sindicalism ”Fabriqué en France”. Mă rog, bine că aveam back-up…

Luni, 17 ianuarie, ne ridicăm acreditările şi, spre surprinderea mea, descopăr că documentaţia pentru presă era cam subţire: o re-vistă-program, aceeaşi ca pentru spectatori şi road-book-ul… Fără indicaţii despre locurile pentru fo-to-video de pe traseu, acces, par-cări, etc. Asta avea să ne coste două zile mai târziu.

Cu ecusoanele de gât, începem să ne familiarizăm cu ”geografia” parcului de service întins pe câteva mii de metri pătraţi, pentru a putea găzdui echipele de asistenţă ale ce-lor 120 de concurenţi.

Pregătirile erau abia la început... Cei mai harnici au fost cei de la Skoda Motorsport al căror mic ”oră-şel” temporar era deja instalat şi funcţional. Şi mecanicii de la Petter Solberg World Rally Team erau deja instalaţi, însă ei urmau să-l asiste pe fratele cel mare, Henning, pentru că Petter mergea cu un Peugeot de la PH Sport.

Pe prognoza meteo, dezamăgi-re mare. Centenarul Monte-Carlo urma să se desfăşoare fără ingre-dientele de bază: gheaţă şi zăpadă. Erau anunţate numai temperaturi pozitive, fără precipitaţii. Asfalt uscat, fără derapaje, fără surpri-ze? Până vineri, la startul pe Col de Turini, se mai puteau schimba lucrurile.

Marţi, 18 ianuarie, peisajul s-a schimbat deja. Toată lumea este instalată, automobilele de concurs stau frumos pe cricuri şi mecani-cii roiesc în jurul lor. Toate sunt ca scoase din cutie. E prima etapă din noul sezon.

Se apropie ora 15, iar colegul meu Bogdan Paraschiv pleacă ală-turi de grupul de fotografi la poza oficială a debutului de sezon. Transportul în centrul oraşului este asigurat de organizatori.

Preziua startului se încheie cu confe-rinţa de presă (la care, ca de obicei, Petter Solberg a binedispus pe toată lumea) şi cu prezentarea oficială a echipajelor. Spre surprinderea mea, în locul unui start festiv în centrul oraşului, organizatorii au optat

pentru o festivitate indoor, în parcul de service, iar pe scenă au urcat doar piloţii de uzină: Skoda, Peugeot şi Proton.

Şi a venit şi prima zi de concurs. Am mers cu Bogdan pe prima probă, pentru că - pe baza de experinţei - ştim că nu toţi ajung şi la a doua. S-a verificat şi de data asta. Pe Atkinson, Henning Solberg sau Andreas Mikkelsen nu aveam să-i mai vedem.

Mergem apoi la proba 3 care urma să fie parcursă de două ori.

Faţă de dimineaţă, aici găsim o mare de oameni, într-un amfiteatru natural care permitea o bună vizibilitate pe o distan-ţă mare. Sunt zero grade, însă umiditatea crescută şi vântul tăios pornit din senin ne fac viaţa grea. Nici aici nu găsim nici un în-treprinzător local cu vreun bufet ambulant.

jurnal de raliu:


de trei maluri de zăpadă. Hotărâm să conti-nuăm pe jos fără să ştim cât mai avem până la probă. Afară: minus 8 grade şi ceaţă. Din spate sosesc trei maşini care se încumetă şi trec de zăpadă. Ne întoarcem din drum, hotărâţi să facem la fel. Unul l-am trecut, însă la al doilea mal, rămân suspendat cu maşina pe ”burtă”. Noroc că şi francezii s-au oprit, pentru că oricum nu se mai putea merge. După eforturi susţinute, revenim pe asfalt, iar după ce aflăm că până la probă sunt 7 km de mers pe jos, hotărâm să ne întreptăm către start, pentru doua trecere.

Ajungem la startul probei, mai prindem câteva maşini, printre care şi pe Daniel Elena, trecut în postura de pilot de ocazie la Raliul Monte-Carlo şi ne retragem într-un mic restaurant. Minune! Deşi era deja fati-dica oră 15, am putut să mâncăm. În micu-ţa cârciumă de familie, fiecare avea sarcini precise, inclusiv un tânăr în scaun cu rotile care prelua comenzile clienţilor.

Revenim pe traseu pentru penultima probă a zilei, cea care avea să răstoarne dra-matic clasamentul. Înainte de start, începe să ningă, la început uşor, după care s-a în-teţit serios. În sfârşit, o atmosferă corectă pentru Raliul Monte-Carlo. Primii doi clasaţi la acel moment, Juho Hanninen (Skoda) şi Petter Solberg (Peugeot), au ales în mod inexplicabil pneuri mixte şi - ca pisicile fără gheare - au pierdut timp şi au căzut seri-os în clasament. Inspiraţi, localnicii Bryan Bouffier şi veteranul Francois Delecour au ales pneuri cu cuie şi au trecut în fruntea clasamentului. Surprinzătoare ca dinamică în aceste condiţii au fost maşinile cu două

roţi motrice şi în special noul Citroen DS3 R3T, un ”tun” de maşină.

Vine ziua de vineri şi mai aveam de aştep-tat numai câteva ore până la noaptea magi-că de pe Col de Turini.

Sărim peste prima probă a zilei şi plecăm spre Nisa. Ne cazăm şi fugim spre Col de Turini. Drumul de acces către cel mai cu-noscut loc de vizionare din lume a fost un deliciu pentru orice pasionat. Viraj după viraj la lumina farurilor, drumul îngust cât maşina... o plăcere.

Lume multă, focuri de tabară, artificii, pe-tarde - pe scurt, atmosferă de sărbătoare, în ciuda unui ger pătrunzător. Spre dezamăgi-rea publicului, maşinile trec ca pe şine. Prea puţină zăpadă aruncată pe drum. Fost pilot de F1, italianul Alex Caffi a debutat aici în

raliuri la volanul unei Skoda Fabia S2000 şi a încercat o piruetă pentru public. Nu glisea-ză însă suficient şi trebuie să întoarcă din trei mişcări. Nu contează, fanii au apreciat intenţia.

Pe la jumătatea plutonului de concu-renţi (reduşi de la 120 la 60, conform regu-lamentului pentru ultima zi), când deja nu îmi mai simţeam membrele, în ciuda unei echipări corespunzătoare de această dată, aud în spatele meu: ”Grappa ?”. Mă întorc şi, din mijlocul unui grup de fani italieni, văd o mână întinsă spre mine, cu un pahar din tradiţionala ”tărie” Made in Italy. Accept bu-curos şi mă simt brusc mult mai bine.

Se termină prima trecere pe Col de Turini. Zăpada aruncată de spectatori s-a transfor-mat într-o oglindă de gheaţă. Tipic Monte Carlo.

Ca de obicei, la a doua trecere, piloţii ata-că mai curajos proba şi glisează aproape toţi. Unii - intenţionat, alţii - din greşeală - percutează cu spatele maşinilor glisiera de la ieşirea din virajul de dreapta. Acum da, asta este atmosfera pe doream să o văd...

Timpul a trecut rapid. Plecăm spre Nisa unde ajungem la 4 dimineaţa. Ne apu-căm de treabă: texte, fotografii, etc... şi se face ziua. O noapte albă, dar a meritat. Ne îndreptăm spre Monte-Carlo, unde - în faţa palatului regal şi în prezenţa Prințului Albert de Monaco - are loc decernarea pre-miilor acordate învingătorilor.

Afară - soare şi 11 grade Celsius. La final - o pizza în port privind la iahturi şi la cerul albastru. A fost frumos la sărbătoarea de 100 de ani a Raliului Monte-Carlo!

După două zile cu 10-15 grade în Valence, n-am crezut că la zero grade o să fie aşa.

Am cedat şi, după prima trecere, plecăm la hotel să ne menţinem apţi şi pentru zilele

următoare. În drum spre maşină, în mica localitate unde se afla startul probei, un lo-calnic vindea - într-un garaj - vin fiert.

”O, da !” Ne încălzim un pic şi plecăm.

Joi, 20 ianuarie, traseul era compus din două probe ce urmau să fie parcurse de două ori. Ne propunem să stăm pe prima specială din buclă, ca să prindem şi parcul de service de la final de zi. Ora de start - 12:23, adevărat răsfăţ după nopţile cam scurte de la venirea în Franţa.

Ne uităm pe hartă şi hotărâm să intersec-tăm proba în zona de sosire, unde drumul părea extrem de virajat. Zis şi făcut, însă, surpriză ajungem la o intersecţie, unde suntem avertizaţi că drumul este blocat. Eh, poate nu şi pentru presă, ne-am zis noi, şi am continuat înaintarea. După câţiva kilo-metri, un copac pus de-a latul drumului ne barează calea. Nici o problemă, la indicaţii-le unor italieni, ocolim un pic prin pădure şi continuăm să înaintăm. Decorul începea să se schimbe, poduri de gheaţă şi sleauri de zăpadă îngheţată pe drum necesitau aten-ţie sporită.

Ajungem la un tunel. După ce îl traver-săm... o nouă surpriză! Drumul era blocat


Ameninţată de un val de accidentări, ediţia 2011 a All Star Game-ului Ligii Nord-Americane de Hochei pe Gheaţă (NHL) și-a ţinut toate promi-siunile. Coechipieri la Carolina Hurricanes, suedezul Nicklas Lidstrom și canadianul Eric Staal fuseseră desemnaţi drept căpitani ai celor două formaţii ce s-au înfruntat pe 30 ianuarie, la Raleigh, pe patinoarul pe care, în mod normal, Hurricanes își dispută meciurile de acasă. După primele cinci minute, era deja 4-0 pentru echipa lui Staal, însă canadianul Daniel Brière (Philadelphia) și slovenul Anze Kopitar (Los Angeles Kings) au restabilit echilibrul. Cele două echipe au mers cap la cap, într-o dispută spectaculoasă, tranșată într-un târziu de formaţia lui Lidstrom (11-10).

NHL All Star Game 2011

Mai sunt câteva minute până la start, publicul freamătă în zona de sosire, iar tensiunea din vestiar atinge cote maxime. Cameramanul ignoră inscripţia „Accesul persoanelor străine, strict interzis” şi îşi face loc în spaţiul unde sportivii şi autosugestia încearcă să devină prieteni de conjunctură. Într-un colţ al vestiarului, undeva retras, stă un bărbat care pare că a evadat din co-tidian. Poartă un costum mulat predomi-nant albastru, ţine în braţe o cască având

o formă ciudată, stă cu ochii închişi şi face nişte mişcări aiuritoare cu capul şi mâinile. De fapt, exersează în gând virajele pe care urmează să le parcurgă, un exerciţiu vital în sania de performanţă, sport unde o nea-tenţie poate avea urmări mortale.

Când cameramanul îi invadează spaţiul personal, bărbatul tresare uşor, vădit de-ranjat. Răspunde cu o privire rece, iar faptul că este neras îl face să pară şi mai neprie-tenos. În realitate, nu se bărbiereşte din

superstiţie. Niciodată în ziua unui concurs. Secundele trec greu, dar la un moment

dat îşi pune casca şi îşi fixează bine mă-nuşile având mici crampoane la degete, elemente care îl ajută să împingă mai bine în gheaţă pe zona de elan. Este chemat la start şi se aşează pe sania pregătită de an-trenorul său, aşteptând semnalul pentru începerea coborârii. I-a plăcut mereu să le lase adversarilor câteva sutimi din plecare, să pornească meciul de la 0-1.

Începe coborârea şi odată cu ea începe demonstraţia, lecţia, recitalul. Nu se miş-că prea mult, nu face manevre rigide, îşi pregăteşte perfect intrarea în fiecare viraj şi lasă sania liberă pe porţiunile rapide, ţi-nând capul pe spate, ca şi cum ar dormi. La sosire, a spulberat orice concurenţă. După manevra de frânare, se ridică la fel de calm ca şi la start, salută scurt publicul fără a schiţa un zâmbet perceptibil şi se retrage în zona tehnică. Reprezentaţia a luat sfârşit.

De la teamăla glorie

Armin Zöggeler nu a fost de la început un fan al vitezei. Până la vârsta de 14 ani, a practicat sania pe pârtie naturală. Crescut într-o micuţă localitate de la graniţa cu Austria (motiv pentru care vorbeşte mai bine germana decât italiana...), nu departe de pârtia de la Innsbruck, Armin a avut un prim contact nu tocmai fericit cu traseul de acolo, unde părinţii săi îl înscriseseră la un curs de sanie pe pârtie artificială. După ce a văzut pârtia, Zöggeler a vrut să renunţe, de teamă să nu-şi rupă gâtul. Şase ani mai târziu cucerea prima sa medalie olimpică, o performanţă urmată de multe altele care l-au ridicat la statutul de legendă în lumea sportului.

Este singurul sportiv din istoria Italiei care s-a întors cu o medalie de la cinci

olimpiade. În sanie, o ast-fel de performanţă a fost reuşită doar de legendarul Georg Hackl, dar acesta a avut şansa să poată concu-ra la două Jocuri Olimpice în tot atâţia ani (Albertville ’92 şi Lillehammer ’94), în timp ce italianul a început să strălucească după deci-zia forului de la Lausanne de a separa JO de iarnă de cele de vară. Altfel spus, lui Zöggeler i-a fost mai greu să reziste la acest nivel.

Canibal şi profesor

Termenii de mai sus sunt poreclele pe care le-a pri-

mit Zöggeler de-a lungul pre-zenţei sale în elita saniei. De ce „canibalul?” Pentru foamea lui de succes şi pentru seria incredibilă de victorii la com-petiţiile tari. I s-a spus apoi „The Iceblood Champion” pentru modul rece şi raţional în care se comportă. A şocat la Vancouver când a afirmat despre pârtia de la Whistler, pârtia morţii, că este „acce-sibilă”, deşi vitezele săreau de 150 km/h. Câteva zile mai târziu, un sportiv şi-a pierdut viaţa şi alţii au ajuns la spi-tal după accidente suferite acolo, în timp ce Armin nu avea probleme. De aici i-a venit şi porecla „Profesorul”, pentru că au fost de-a lungul carierei o grămadă de concursuri în care s-a apropiat de perfecţiune.

De-a lungul carierei sale, a câştigat măcar o dată pe orice pârtie pe care a concurat, iar la Cesana Pariol, pârtia de lângă Torino unde a obţinut al doilea titlu olimpic, a învins de fiecare dată, indiferent de con-curs. Logic, se poate spune, ţinând cont că Zöggeler a preferat întotdeauna traseele tehnice, care solicită sportivul cât mai mult, făcând ca în final valoarea să triumfe în de-trimentul norocului.

Ca un făcut, finalul lunii trecute i-a dat lui Armin şansa participării la ultimul

Campionat Mondial chiar la Cesana. Mii de oameni au venit să-l aclame şi să-l vadă pentru ultima dată în acţiune la o întrecere de calibru. Sărbătoarea era să le fie stricată de puştiul teribil Felix Loch, neamţul care a triumfat la Vancouver, aflat înaintea lui Zöggeler după prima manşă. Dar italianul nu avea de gând să piardă. Nu acum, nu aici! Manşa a doua a fost impecabilă, iar Loch a clacat.

Un final perfect pentru un campion care lasă un gol imens într-un sport unde jumă-tăţile de măsură n-au ce căuta. Un gol care s-ar putea umple în anii următori, căci o oa-recare Nina Zöggeler a început să câştige concursuri de juniori.

PROFIL

Zöggelerse retrage

„Viteză, eu sunt viteză”, aşa se motivează lightning McQueen în startul aventurii din Cars, filmul care încântă generaţiile de puşti de pe întregul mapamond. Este o încurajare care i se potriveşte ca o mănuşă, fie ea şi cu crampoane, unei figuri marcante din lumea alunecării pe gheaţă la peste 120 km/h.

arMin zoggelerData nașterii: 04.01.1974Reședinţa: Lana (Tirolul de sud, Italia)Înălţime: 1,81 mGreutate: 85 kgStare civilă: căsătorit, 2 copii, Nina și ThomasPractică sania din 1988În lotul naţional din 1991Prima performanţă: bronz CE 1994, KönigseePrima medalie olimpică: 1994, LillehammerPrimul titlu de campion mondial:1995, LillehammerPrimul titlu în Cupa Mondială: sezonul ’97/’98Primul titlu olimpic: 2002, Salt Lake CityMedalii olimpice: 5 (2 aur, 1 argint, 2 bronz)Titluri mondiale: 6Cupe Mondiale câștigate: 9Victorii în Cupa Mondială: 53 (record absolut)


FOTBALPESTE AşTEPTĂRI

Înainte de orice, a fost una dintre cele mai previzibile ediţii a Cupei Asiei, pentru că în careul de

aşi au intrat - poate cu o singură excepţie, Uzbekistanul - exact echipele cotate la startul campionatului cu cele mai mari şan-se la cucerirea trofeului: Australia, Japonia

şi Coreea de Sud. „Frişca” a fost luată şi la această ediţie de reprezentantele Asiei de Est, confirmând superioritatea fotbalului jucat în această parte în comparaţie cu cel din Vest, respectiv ţările arabe, superiorita-te evidenţiată şi la ultimele ediţii ale Ligii Campionilor Asiei.

Până la urmă n-ar fi nimic suprinzător în

asta. Chiar dacă în întrecerile interne din Japonia, Coreea sau Australia nu se vehi-culează la fel de mulţi bani precum în cam-pionatele din Arabia Saudită sau Emirate, calitatea jucătorilor este mult mai bună. Calităţile native, procesul de creştere al co-piiilor şi juniorilor, tehnicienii din Occident care vin să antreneze, care au implementat

mentalitatea şi ştiinţa fotbalului de pe bătrânul continent, dar şi jucătorii care activează în campionatele puternice ale Europei au făcut ca Estul s-o ia destul de mult înaintea Vestului.

Mai mult, probabil că după această Cupă a Asiei un nou contingent de japonezi şi sud-coreeni, tineri extrem de talentaţi, vor face pasul spre grupările importante din Europa. Şi asta n-ar fi totul, în favoarea Estului vorbind şi nivelul economic, social, chiar stilul de viaţă al locuitorilor din aceas-tă parte a Asiei.

Bani cu lopata, dar investiţi cu cap

În creşterea nivelului calitativ al jocului pe întreg continentul asiatic un rol major l-au avut – se putea altfel? – banii! Chiar şi ţări mititele, gen Kuweit, Iordania sau Bahrain au investit foarte mult în ultimii ani, în special în centrele de copii şi juniori, iar rezultatele au început să apară. Au fost atraşi tehnicieni străini la toate nivelurile, de la juniori la echipele mari, se joacă în acelaşi sistem de la grupele de copii şi până la formaţia de seniori.

Din acest punct de vedere, Qatarul este cu un cap înaintea formaţiilor din zonă, Aspire Academy fiind deja celebră, chiar dacă acolo rezultatele investiţiilor se lasă încă aşteptate. Cu siguranţă însă că peste 11 ani, atunci când va fi gazda Mondialului, micuţul stat din Golf va fi în stare să alinieze o echipă cu care să pună probleme tutu-ror. Qatarul atrage de câţiva ani antrenori specializaţi în munca de copii şi juniori pe care îi plăteşte cu sume cuprinse între 5.000 şi 10.000 de dolari pe lună, deloc puţin la acest nivel de vârstă. A început să se lucre-ze pe modelul occidental, cu antrenorul primei formaţii ţinând legătura permament cu cei de la juniori şi copii, existând şedinţe săptămânale în care se stabileşte o strate-gie de lucru la nivel macro.

Nici alte țări din zona atât de lucrati-vă a Golfului Persic, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe Unite, spre exemplu, nu sunt departe de Qatar; în aceste ţări se investeşte în general doar în echipele de seniori, dar aici sunt bani mult mai mulţi la nivelul campionatelor interne, unde un jucător străin ajunge să aibă un salariu de câteva milioane de dolari.

Ghinionul lor că s-au născut bogaţi!

Marea problemă a jucătorilor din această zonă Golfului rămâne însă mentalitatea, o mentalitate determinată în mare parte de stilul lor de viaţă şi de aptitudinile induse de religie. Ce echipă occidentală ar aduce un jucător arab – chiar foarte talentat şi plin de perspectivă -, hotărât să respecte Ramadanul, adică să se apuce să mănânce după miezul nopţii? Să fim serioşi!

Foarte puţini ar accepta să-şi schimbe un mod de viaţă cu care sunt obişnuiţi încă de la primii paşi. Foarte important,

şi nu trebuie neglijat, aspectul financiar. Locuitorii acestor ţări din Golf efectiv se nasc bogaţi şi atunci cade şi aspectul fi-nanciar pe care l-ar presupune mirajul unui transfer în Europa. Ar mai rămâne poate doar ambiţia individului în sine pentru a demonstra că poate reuşi în fotbalul ade-vărat, dar nu e cazul! Comoditatea este o trăsătură de caracter pentru ei.

La tehnică, mulţi sunt deja în Europa

Nimănui dintre cei care au urmărit com-petiţia nu i-a scăpat nivelul tehnic al mul-tora dintre jucătorii prezenţi aici. Şi nu este o referire doar la veterani, ci în special la cei tineri, câţiva dintre ei chiar impresionanţi la acest capitol. Dintre toţi aceşti reprezen-tanţi ai noului val, trei jucători au ieşit clar în evidenţă.

Despre japonezul Kagawa, care la 22 de ani a bătut aproape de unul singur Qatarul în sferturi, nu mai este cazul să vorbim, el fi-ind deja una dintre vedetele Bundesligii. În schimb, marile surprize au fost sud-coree-nii Ji Dong-Won (19 ani) şi Koo Ja-Cheol (21 ani), primul - autor a patru goluri, al doilea-marcator a cinci goluri, cu care a şi devenit golgeterul competiţiei din Qatar. Sunt fot-baliştii pe care în mod cert din vară încolo îi vom găsi în fotbalul european. Şi au mai fost şi alţii care au sărit în ochi prin tehnica lor individuală deosebită, atu determinant

Recent încheiata ediţie a Cupei Asiei la fotbal, competiţie găzduită de Qatar pe stadioane ultramoderne, a schimbat anumite prejudecăţi legate de fotbalul din această zonă a lumii. Toţi cei care au urmărit partidele turneului asiatic au avut revelaţia unui fotbal la un nivel neaşteptat de bun, au văzut jucători care ar face faţă cu succes în campionatele importante din Europa, au putut aprecia nivelul tehnic-tactic la care au ajuns chiar şi echipe mici, gen Iordania, siria, Kuweit sau Qatar.


29 ianuarie 2010, Doha: Căpitanul naționalei japoneze Makato Hasebe bucurându-se după victoria din finală împotriva naționalei Australiei.

ŞI EU M-AŞ FI VOTAT!

Câte curiozităȚi mai poți avea despre o tânără care nici n-a împli-nit încă 22 de ani şi care a primit

titlul de cea mai bună jucătoare de hand-bal din lume? Ce să mai întrebi, ce să mai descoperi dincolo de ceea ce s-a tot spus în ultima vreme, de la povestea vieții ei, la povestea unui premiu uriaş? Am o mulțime de întrebări pentru ea şi multe speranțe că voi descoperi ceva nou la această fată des-pre care mi s-a spus că nu vorbeşte uşor cu presa şi nici nu spune prea multe.

Chiar şi-ntr-un oraş provincial ascuns în ceața mijlocului de ianuarie, o vedetă nu

trece neobservată şi la Râmnicu Vâlcea, despre Cristina Neagu şi copiii au învățat ce e de învățat despre ea. De recunoscut, o recunoaşte oricine pe stradă.

E miercuri, 20 ianuarie, şi de la ora 17.00 în Sala Traian, Cristina joacă primul meci oficial după ce a fost anunțată că e cea mai bună handbalistă din lume în 2010. Un joc de campionat național, între Oltchim şi Oțelul Galați. Cam 2000 de oameni în tribu-ne, o galerie înflăcărată, fetele într-un colț de sală, relaxate, pregătindu-se să iasă la încălzire.

Îi spun Cristinei de ce am venit şi sta-bilim să ne vedem în acelaşi colț de sală

după meci. Apoi mă aşez şi o urmăresc cu atenție. Zâmbeşte rar în timpul încălzirii, salută galeria care-i scandează numele şi o roagă să nu plece de la Vâlcea. Înainte de meci, primeşte un coş cu flori din partea Primăriei şi un buchet din partea galeriei.

Nimic n-o distinge de celelalte, doar ce ştim noi despre ea şi felul în care joacă ne face să o privim cu atenție. Pe teren, e ex-trem de conştiincioasă tactic. Se apără la sânge, vorbeşte puțin şi înscrie primul gol abia în minutul 16, când schimbă tabela la 9-7. Marchează din nou în minutul 21, iar în minutul 24, dintr-o aeriană, reuşeşte să puncteze pentru 16-11. E un pic nervoasă pentru că adversarele se țin încă aproape înainte de pauză. Când echipele revin de la cabine, rămâne pe bancă şi reapare pe te-ren în ultimele 10 minute. În tot acest timp, din tribune lumea îi cere să nu plece de la Oltchim.

Cristina Neagu a ales să rămână la Oltchim, semnând un nou contract cu echipa din Vâlcea, la o zi după ce a fost desemnată cea mai bună jucătoare a lumii în 2010.


pentru calitatea turneului, una din ce în ce mai ridicată de la o ediţie la alta.

Antrenorii străini i-au maturizat tactic

Lăsând la o parte tehnica, până la urmă o calitate care ţine mai mult sau mai pu-ţin de talentul fiecăruia, a uimit modul în care aceste echipe asiatice au interpretat partitura tactică. Au crescut mult din acest punct de vedere chiar şi faţă de acum nu-mai zece ani, iar aici rolul principal le re-vine tehnicienilor străini care au venit în zonă.

Nici formaţiile care au avut la cârmă an-trenori autuhtoni sau de pe continentul asiatic n-au dezamăgit, mulţi dintre aceş-tia crescând în umbra europenilor care au venit în Asia şi de la care au furat me-serie. Am văzut un Bahrein sau o Iordanie capabile să schimbe din mers sistemul, să treacă relativ uşor de la 4-5-1 la 4-4-2, ori, pe final, chiar la un sistem cu trei atacanţi,

asta fără să însemne însă că s-a jucat bufa bufa, cum spun fotbaliştii, cu mingi lungi aruncate în careu şi cu fotbalişti care se poziţionau după capul lor în teren. Nu, nici vorbă! Luciditatea şi aşezarea s-au păstrat

până la final, relevând o maturitate tactică formată în decursul a cel puţin doi-trei ani.

A impresionat din acest punct de vede-re Japonia, o reprezentativă care oricum se situa la un nivel înalt la acest capitol, dar parcă venirea lui Alberto Zaccheroni pe banca tehnică a cizelat-o şi din punct de vedere tactic. Nici nu avea cum să fie altfel, atât timp cât şcoala italiană este cea mai apreciată la nivel mondial în ceea ce priveşte acest aspect.

Mai tehnici, mai cerebrali, mai rapizi!

Perfecţionarea la nivel tactic şi tehnic nu putea avea decât un singur rezultat, creşterea vitezei de joc. Au fost partide la această competiţie care dacă s-ar fi ju-cat în cadrul unui turneu final de Cupă Mondială ar fi întrunit sufragiile tuturor comentatorilor. Exemple în acest sens ar fi, în primul rând, Japonia – Coreea de Sud, o semifinală de toată frumuseţea, urma-

tă de Japonia – Qatar, Australia – Coreea de Sud şi chiar Siria – Iordania, un meci decis până la urmă de greşelile individu-ale ale unui fundaş sirian, dar care, scoase din context nu pot ştirbi un meci peste

,nivelul obişnuit. Aproape toate echipele participante au arătat că sunt capabile să susţină un ritm ridicat pentru mai bine de trei sferturi din meci, la această impresie contribuind, e drept, şi stilul direct al uno-ra dintre formaţiile de plan secund, gen India, care au avut însă meritul lor la reu-şita spectacolului.

Arabia Saudită, marea deziluzie

Ca la orice mare competiţie, au fost surprize plăcute şi deziluzii. În prima ca-tegorie ar intra Uzbekistanul, Iordania şi Siria, chiar dacă ultima n-a trecut de faza grupelor. Ca joc, n-au dezamăgit însă nici Kuweitul şi nici Emiratele, deşi prima n-a făcut nici măcar un punct în grupa sa, iar a doua n-a reuşit să marcheze nici măcar un gol! Impresia generală a fost însă una po-zitivă față de ceea ce se aştepta de la ele.

În a doua categorie, la formaţiile cu mi-nus, ar fi de pomenit în primul rând Arabia Saudită, ţară unde s-a investit masiv în fotbal şi care se prezenta la startul turne-ului chiar cu pretenţii de măcar semifinale! Podiumul ar fi completat de China, care a venit însă cu o echipă experimentală, pregătită pentru Mondialul din 2014 şi de Coreea de Nord, cu un nivel de joc sub cel arătat vara trecută, în Africa de Sud.

Cenuşăreasa turneului rămâne India, dar aici nu existau nici un fel de pretenţii faţă de o echipă care vine dintr-o ţară în care 99 la sută dintre locuitorii ei au ca sport favorit cricketul.

La ce nivel vor fi în 2022?

Una peste alta, încă o dată, Cupa Asiei 2011 a fost o competiţie peste nivelul celor precedente. Ca termen de comparaţie, peste ce se vede de obicei la Cupa Africii. Dar acolo este altceva, jocul de echipă fi-ind subordonat celui individual. Cert este că Asia creşte şi la nivel fotbalistic, nu nu-mai demografic. Sau în proporţie egală!.Faptul că un stat mic (dar bogat) precum Qatarul a obţinut organizarea Mondialului din 2022 spune multe despre forţa financi-ară şi logistică din această zonă a lumii. Şi cine ştie ce surprize ne rezervă viitorul!


Are o ofertă de la Viborg şi încă n-a anunțat ce va face. La sirena de final, tabela arată 38-25 pentru campioane-le României. O mulțime de copii intră pe parchet şi aleargă după autografe. Cristina e la panoul cu sponsorii, unde e intervievată de televiziune. Chiar dacă stă acolo mai bine de 10 minute, nu sca-pă de repriza de semnături şi fotografii.

La 30 de minute după ce a plecat la cabine, Cristina iese din vestiar în tre-ning, cu un fes tras până deasupra

ochilor. “Stai să duc florile la maşină şi vorbim imediat.” Se întoarce zâmbind şi mă întreabă unde să mergem să vor-bim. “Hai să vedem ce e în sală, poate n-au stins lumina. E cineva, hai să mer-gem mai sus. Stăm aici. E bine?” Pe par-chet, peste 20 de amatori se încălzesc înaintea unui meci mixt. Ne aşezăm în tribună, goală acum, cu un scaun liber între noi. O privesc şi nu-mi vine să cred că ea e cea mai bună jucătoare de

handbal din lume!am citit interviurile cu tine, ştiu că n-ai

încredere în oameni din prima şi că eşti un pic reticentă...

Crede-mă, nu mai pot! (râde liniştit, de parcă vrea să-mi arate că nu e adevărat ceea ce am citit). Nu e vorba că nu vreau să vorbesc cu presa, dar toată lumea vrea acum un interviu, să mă duc la nu ştiu ce emisiune... e prea mult.

bine, înțeleg, dar nu pot să-ți promit că eu sunt ultimul (râde iar, de parcă de-

odată i se pare amuzant cum un ziarist încearcă să afle ceva de la ea)

Chiar e dificil, am şi antrenamente, şi timpul meu, şi jocuri, deplasări, o perioadă foarte aglomerată.

promit că în 20 de minute am termi-nat. uite, ați bătut oțelul...e dificil să te concentrezi în astfel de meciuri, unde diferența e mare?

Este. Cum să zic... Eşti concentrat, că doar nu te plictiseşti pe teren. Dar nu e ca

în Liga Campionilor, unde dacă ai un minut de relaxare, ai pierdut. Aici, dacă zece mi-nute joci la capacitate maximă, ai 15 goluri avans. Plus că mereu vrei să câştigi. Şi în fi-nala Ligii, vroiam să învingem.

ar fi ăsta un motiv, nivelul din campi-onatul intern, ca să pleci de la oltchim?

Nu. Eu am multe meciuri tari, la nivel foarte ridicat. Şi cu Oltchim, şi cu naționala. Toată lumea vrea să ştie dacă plec sau nu. Offf... când o să mă hotărăsc, o să spun. Încă nu m-am decis. Dar nu pentru asta aş

pleca... Sigur, un campionat mai puternic ar însemna mai multe meciuri tari.

îți e teamă că nu te-ai putea adapta?Nu, nu e vorba despre asta, doar că sunt

multe lucruri de analizat. Eu cred că e un pas important şi trebuie să-l fac împăcată. Uite, ştii, eu cred că până acum, în cariera mea, am făcut toate lucrurile la vremea lor. Nu m-am grăbit şi cred că până acum totul a fost perfect. Am făcut lucrurile potrivite, la momentele potrivite lor.

am citit că nativii din 26 august au calități fizice excepționale şi că au suc-ces indiferent de sportul pe care aleg să-l practice. te-ai gândit vreodată cu părere de rău că nu eşti băiat, să fi jucat fotbal, la un club mare, mulți bani...?

Nuuu... Îmi place cine sunt şi îmi place ce fac. Toată lumea face comparația asta cu fotbalul. Nu mai vreau! Joc handbal, ştiu că sunt alte sume, dar îmi place ce fac.

acum, cu premiul ăsta, Messi al hand-balului feminin...

Gata cu fotbalul...atunci acest roger Federer... (iar râde,

în hohote)Nu mai vreau comparații. Joc handbal,

asta e, încerc să joc cât mai bine. Şi-mi pla-ce ceea ce fac.

a schimbat ceva premiul ăsta? pentru tine, e corectă ierarhia?

Sincer, de ce să nu recunosc, şi eu m-aş fi votat!

cât din premiul ăsta se datorează lui oltchim, cât echipei naționale?

Păi aproape tot anul mă antrenez şi joc cu Oltchim. Dar cred că Europenele au contat mult. Acum lumea m-a văzut şi a votat. Cred că mulți uitaseră finala Ligii Campionilor cu Oltchim, din primăvară. Contează amândouă.

ca senzație, mai dureroasă e pierde-rea finalei ligii campionilor, sau a semi-finalei de la europene?

Amândouă. Deşi, uite, la Liga Campionilor aveam în retur de recuperat o diferență foarte mare. Am crezut, am vrut, dar ştiam dinainte că va fi foarte greu. La Europene, trebuia să mai jucăm şi alt meci după în-frângerea aia, să câştigăm o medalie. Nu prea am avut timp de plâns, de tristețe.

după o înfrângere, a doua zi, îți reproşezi multe lucruri?

Ştii cum e? Îți aduci aminte faze. Dacă nu dădeam bară atunci sau dacă marcam la faza aia şi scorul devenea nu ştiu cât... Sigur că te gândeşti că ai fi putut să faci multe lu-cruri altfel. Dar e concret, aşa, fază cu fază.

ai mers în suedia, la Mondialele mas-culine, pentru decernarea premiului de cea mai bună jucătoare a lumii. ce zici de băieți, care au pierdut cu algeria mar-când 4 goluri într-o repriză?

Nu-i judec în niciun fel. Şi eu am avut momente proaste, orice echipă le are. Când e să nu intre, nu intră şi gata. Sincer, nu cred că eu am trăit vreodată asta, să dăm

4 goluri pe repriză. Dar nu-i judec, nu am cum să fac asta.

O domnișoară vine timid spre noi și o întrea-bă dacă poate face o poză. Cristina zâmbește și acceptă, dar cel care fotografiază nu știe să declanșeze aparatul. Râde și Cristina, e strigat un alt băiat, cred că posesorul aparatului, și în sfârșit poza e făcută.

ce face cristina neagu când nu joacă handbal?

Ies cu prietenii, dacă n-am timp să merg acasă, la Bucureşti. Dar oricum, timpul meu liber e puțin. Avem, e şi normal, un pro-gram foarte încărcat.

Mă uit la ceas şi realizez că, de fapt, aces-ta e timpul ei liber, în care s-a aşezat lângă mine într-o tribună goală şi am vorbit 20 de minute. Mă opresc şi-mi recunosc faptul că am aflat mai puțin decât vroiam, mai mult decât speram. Surpriza cea mai mare pe care mi-a făcut-o Cristina Neagu la o zi după întâlnirea noastră a fost anunțul că a ales să rămână la Oltchim. A refuzat oferta celor de la Viborg şi a declarat că e gata să se lupte pentru câştigarea Ligii Campionilor cu vâlcencele. Mă gândesc la faptul că miercuri seara, când stăteam de vorbă, ştia că nu pleacă. M-a dus de nas .


În ultiMul weeKend de august al anului 2005, sâmbată seara, di-naintea cursei de DTM ce urma să

aibă loc pe circuitul trasat între dunele de la Zandvoort, Manuel Reuter savura un caipi-rinha. La 44 de ani, aflat în pragul anunţatei retrageri la finele respectivului sezon, du-blul învingător de la Le Mans n-avea de ochii cui să se ferească. Nici de cei ai şefului Opel, fosta glorie a curselor de turisme Volker Strycek, nici de cei ai venerabilului Bernard Cahier, care în jumătatea de veac de carieră foto, văzuse destule grozăvii pe circuite şi în afara lor.

Câteva ore mai devreme, Reuter cel rela-xat îşi juca rolul profesionist. Două interviuri colective, sesiune foto, apoi debriefing cu inginerul de cursă, după şedinţa de antrena-mente libere. Sub soarele cu dinţi din acea după-amiază de la Zandvoort, neamţul - al cărui ceas de glorie se consumase cu aproa-pe un deceniu mai devreme (1996 a fost anul în care a câştigat Le Mans şi Campionatul German de Turisme pentru Opel, cu mo-delul Calibra V6) – n-avea chef de vorbă. Limbut, morocănos şi fără perspective spre

capătul unei stagiuni în care Opel îşi anun-ţase retragerea, Reuter decisese să-şi agaţe mănuşile în cui.

“WTCC? Nu te tentează?”, a sunat întreba-rea de control. A făcut ochii mari şi a răspuns fără să clipească:

“Cel mai tare campionat de turisme este DTM-ul. WTCC nu există”.

O replică îndrăzneaţă. Dar dincolo de justificata mândrie naţională şi de o carieră legată totalmente de constructorii germani (Mercedes, apoi Opel), Manuel Reuter avea argumente palpabile.

Echipate cu motoare de 2.0 litri, în patru cilindri şi o putere de 270-280 de cai-putere la 8.500 de turaţii pe minut, modelele din Campionatul Mondial de Turisme (WTCC) au făcut mereu figură de jucării în compa-raţie cu “monştrii” campionatului german. În 2005, chiar şi nereuşitul Opel Vectra GTS, cu care marca germană a ţinut trena Audi şi Mercedes vreme de două sezoane în DTM, afişa 476 CP şi un cuplu mecanic de pes-te 500 Nm, dezvoltaţi de un V8 de 4.0 litri. Altfel spus, WTCC era pentru DTM echiva-lentul categoriei pană în pugilat.

Al doilea argument ţinea de prospeţimea Campionatului Mondial. Creat pe bazele

fostului Campionat European de Turisme (ETCC), Mondialul de specialitate se afla, în acel an, la primul său sezon sub noua titu-latură. Ecourile dezastrului din 1987 păreau stinse. Atunci, WTCC fusese dinamitat de FIA după numai un sezon de existenţă şi reînvi-at sub formă de Cupă Europeană la începu-tul deceniului următor.

Dar chiar şi aşa, WTCC se afla, în 2005, la începutul unui drum lung şi anevoios. Avea patru constructori de uzină, dintre care însă doi aflaţi la începutul timid al propriilor ci-cluri de dezvoltare (SEAT şi Chevrolet), unul – pe toboganul retragerii (Alfa Romeo) şi unul singur capabil să ofere o reînnoire soli-dă a angajamentului de la o stagiune la alta (BMW).

Singurul argument al WTCC îl reprezenta expansiunea internaţională şi acoperirea media excepţională pentru o competiţie de gen. Atuuri pe care niciuna dintre seriile naţionale – nici DTM-ul german, nici BTCC britanic – nu le puteau oferi dincolo de sa-crificii financiare nesustenabile. Atâta timp cât conjunctura economică a fost favorabi-lă, ambele atuuri ale WTCC au funcţionat.

Lucrurile însă au început să se complice pentru organizaţia promotorului Marcello

Liotti, o dată cu finele stagiunii 2009. Atunci când campioana în exerciţiu, SEAT, şi-a anunţat retragerea susţinerii de uzină. Semn că - nici măcar pentru o echipă câşti-gătoare a ambelor titluri, piloţi şi construc-tori – beneficiul de imagine nu amortizează cheltuielile.

“Nu cred că WTCC va muri”, spunea atunci directorul SEAT Sport, Jaime Puig. “WTCC este un campionat puternic şi e singurul campionat mondial pentru turisme. Avem curse pe tot mapamondul şi Marcello Liotti munceşte din greu, pentru a aduce curse în ţări noi şi pe continente noi, în Statele Unite, de exemplu. În plus, WTCC este sin-gurul campionat în care 11 sau 12 piloţi sunt capabili să se bată pentru victoria de cursă. Ce altă întrecere mai poate oferi o aseme-nea acţiune?” Argumente solide, însă - să recunoaştem – destinate a amorsa succesi-unea de evenimente brute. Faptele nu mint. Iar semnalul de alarmă a fost amplificat de retragerea Team Schnitzer, echipa de uzi-nă BMW. Constructorul bavarez a rămas în 2010 doar cu cele două modele semipriva-te puse la dispoziţia Team BMW UK, pentru vedeta Andy Priaulx şi coechipierul Augusto Farfus. Sfârşitul aventurii BMW în WTCC era aproape.

O dată cu expansiunea DTM pe alte conti-nente şi cu armonizarea regulamentelor în-tre campionatul german şi cel nipon (Super T), DTM a devenit brusc atractiv pentru constructorii germani, dornici – pentru ace-eaşi investiţie – să se afişeze pe două pieţe distincte: cea europeană (pe lângă zona de influenţă germană, DTM are curse în Italia,

Franţa şi Marea Britanie) şi cea a Extremului Orient (China şi Japonia). BMW nu putea rata o asemenea perspectivă.

La finele lui septembrie, directorul de motorsport al bavarezilor, Mario Theissen, a anunţat revenirea mărcii în DTM cu înce-pere din 2012. Corolarul aserţiunii a venit două luni mai târziu: BMW îşi retrage orice sprijin de uzină în WTCC, cu începere din sezonul 2011. O stagiune în care promoto-rul Marcello Liotti îşi pusese mari speranţe, după sezonul precedent, marcat de criza economică şi de afluenţa piloţilor privaţi, bine echipaţi financiar, însă - nu de puţine ori – limitaţi în plan valoric.

Or valoarea campionatului e dată de oa-menii care-l compun. Cu Andy Priaulx ple-cat spre alte zări (Cupa Intercontinentală Le Mans), cu Gabriele Tarquini şi Tiago Monteiro ezitând în a-şi pune la bătaie talentul într-o

structură (SunRed) limitată la nivelul dezvol-tării maşinii, WTCC se pregăteşte de un nou sezon dificil. Unul în care echipa de uzină Chevrolet va avea un singur rival timid, de-butant, în ceea ce priveşte mijloacele puse la bătaie. Volvo va participa la integralitatea sezonului, cu o singură maşină însă, pilo-tată de suedezul Robert Dahlgren. În rest, o puzderie de piloţi şi structuri private, o prăbuşire a cupelor de susţinere – Eurocupa SEAT Leon a tras cortina, semn că resursele financiare, tehnice şi umane se împuţinează - şi o schimbare de regulament (noi motoa-re turbo de 1,6 litri) ce a eşuat în a da roade constituie punctul de plecare al stagiunii ce debutează la jumătatea lunii viitoare.

Un singur punct pozitiv, dar poate cel mai important, în această revenire la o condiţie bazică. De-acum încolo, WTCC nu poate pri-vi decât în sus.

Ce viitor pentru WTCC?sezonul 2011 ce debutează la

jumătatea lunii viitoare se anunţă a fi cel mai dramatic din scurta istorie a campionatului Mondial de turisme. nu la nivelul bătăliilor pe pistă, ci al încercării de a redefini o competiţie şi de a-i reinventa atuurile.


Wwe a anulat spec-tacolul pe care urma să-l difuzeze

pentru a îl înlocui cu un tribut-maraton de trei ore dedicat lui „Crippler”. Universul WWE – de-numirea sub care este cunoscută masa consumatorilor de wrest-ling – era cernut.

Doliul avea să țină aproxima-tiv 24 de ore, până la apariția ra-portului poliției care concluziona: dublă crimă urmată de sinucidere.

În data de 22 iunie 2007, Christopher Michael Benoit şi-a ucis soția prin strangulare, îm-pingându-i un genunchi în spa-te, într-o cunoscută manevră de submission. Nancy Benoit a fost găsită cu picioarele legate şi cu o biblie alături. O altă biblie era aşezată lângă corpul neînsuflețit al fiului acestora; Daniel a fost sufocat şi el cu un choke-hold la fel de cunoscut amatorilor wrestlingului. Raportul poliției menționează că Daniel a fost ucis la o zi distanță de momentul morții mamei sale, probabil sedat cu Xanax şi inconştient deja la ora crimei. Chris Benoit s-a spânzurat în cea de-a treia zi, pe 24 iunie, de unul din aparatele de fit-ness din propria locuință.

Autopsia a relevat faptul că creierul lui Chris Benoit era extrem de deteriorat de numeroasele contuzii suferite de-a lungul

carierei, semănând cu cel al unui pacient de 85 de ani cu Alzheimer. Chris avea o formă avansată de demență, suferind de tulburări de comportament cu manifestări psiho-tice, depresive sau violente şi pierderi de cunoştință.

Media a suspectat abuzul de substanțe

anabolizante ca fiind o posibi-lă cauză a celor întâmplate, dar versiunea oficială la acea vreme infirma prezența unor cantități semnificative în probele de sân-ge la momentul decesului. Doi ani mai târziu însă, pe 29 ianuarie 2009, medicul personal al lui Chris Benoit, doctorului Phil Astin, ple-da “vinovat” la 175 de capete de acuzare pentru prescriere şi vânzari ilegale de medicamente periculoase şi moartea a “doi pacienți”. Percheziția în casa dr-ului Astin a găsit rețete pe nume-le lui Chris Benoit pentru steroizi androgenici-anabolizanți, elibe-rate lunar pentru cantități ce ar fi fost suficiente şi pentru un stoc de 10 luni. Dr. Phil Astin a primit 10 ani de închisoare şi a fost ob-ligat la plata unei amenzi de un milion de dolari. Numele celor “doi pacienți” decedați nu a fost niciodată dezvăluit.

Pe 25 ianuarie 2001, prezenta-torul CNN Lou Waters era vizibil marcat la prezentarea în direct de la Tribunalul din Ft. Lauderdale a sentinței de închisoare pe viață unui baiat de doar 13 ani, judecat

ca un adult pentru crimă cu premeditare. Lionel Tate a fost condamnat pentru uci-derea prietenei sale de joacă, Tiffany Eunick, în vârstă de 6 ani.

Nu s-a pus niciodată problema, pe par-cursul procesului, dacă Lionel a fost sau nu cel care a ucis-o pe Tiffany ci doar dacă

a fost accidental sau intenționat. Apărarea a pledat pentru accident, argumentând că Lionel, care avea 75 de kilograme, s-a jucat prea dur cu micuța Tiffany care cântărea doar 22. Jucau “wrestling”.

Băiatul urmărea wrestlingul la televizor cu asiduitate, şi încerca să copieze nişte manevre ale lui Dwayne “The Rock” Johnson, pe care le văzuse la WWF Smackdown. Copilul a povestit cum i-a prins capul într-un head-lock şi a lovit-o de masă. Acuzarea a demonstrat însă că rănile pe care le-a suferit Tiffany, ficatul zdrobit, coastele şi craniul fracturate şi peste 30 de alte contu-zii – ce au adus corpul fetiței “într-o stare similară aruncării acestuia de pe o clădire cu trei etaje” - indicau o acțiune intenționată şi continuată ce a durat cel puțin cinci minute.

Procurorii au afirmat că “nu wres-tling-ul sau violența de pe micile ecrane este dată în judecată. Nu există scuze pentru ce s-a întâmplat aici. A fost o crimă, un act intenționat de violență iar baiatul ştia exact ce face”. Se pare că juriul a fost de aceeaşi părere. Lionel Tate este cel mai tânăr condamnat la închi-soare pe viață din istoria modernă a Statelor Unite. Lionel Tate avea doar 12 ani la momentul crimei.

Încă de la apariția sa, wrestling-ul “de entertainment” este unul dintre programele care face cele mai mari audiențe de televiziune şi acesta este motivul pentru care WWE a trecut la PG (Parental Guiding - “cu acordul părinților”) şi a reuşit să depăşească granițele SUA, cucerind piețele eu-ropene în ultimii ani. Pe piața de televiziune americană, 40% din producțiile din categoriile G şi PG ce generează audiențe TV au cel puțin un personaj principal ce poartă armă asupra sa şi în cel puțin 25% dintre cazuri o şi foloseşte. CDC (Centre for Diseases Control) avertiza în 1997 că un copil crescut în Statele Unite are de 12 ori mai multe şanse să moară împuşcat decât dacă ar fi crescut în oricare alte 25 de țări industrializate, la acea vreme. În continuare, ratingul televiziunilor este adus de aceste

producții din categoria PG.Se spune în continuare că nu

există date relevante care să ateste o legătură directă între con-sumul de producții TV cu conținut violent şi numărul crescut al in-cidentelor violente, în care sunt implicați copii. Evident, nu toți copiii expuşi la aceste programe vor dezvolta înclinații violente, însă teama de victimizare sau desensibilizarea în fața suferinței altei ființe umane sunt printre fe-nomenele reale foarte bine docu-mentate în literatura de specialita-te şi prevalența acestora poate fi mult mai mare decât cazurile care ajung ştiri la CNN.

O meta-analiză a impactului violenței în media (Donerstein, 1994), care a inclus şi a pus la loc de frunte wrestling-ul de enter-tainment, a identificat mai multe tipuri de efecte în rândurile diferi-telor tipuri de consumatori:

Efectul „agresor”: agresivitate crescută față de oameni, cruzime şi acte de violență.

Efectul “vicitmă”: teamă de oa-meni şi situații conflictuale, sin-dromul “o lume rea”, comporta-ment defensiv.

Efectul “martor”: insensibilitate, duritate, apatie comportamentală față de victimele unei agresiuni sau suferințe.

Efectul “apetit”: aplecare spre consumul de programe violente.

Da, există o relație strânsă între violența din media şi cea din viața reală, însă relația este una comple-xă şi probabil reciprocă.

Să nu uităm că luptele gladia-torilor au fost un spectacol foarte gustat încă din Roma antică, ca parte a ceremoniilor religioase care “asigurau” bunavoința zeilor la moartea cuiva, prin sacrificiul oferit.

Şi poate că ar trebui să ne gân-dim şi noi astăzi pe cine sacrificăm atunci când aducem acest specta-col modern al violenței în casele noastre, pentru că întotdeauna vor fi şi victime colaterale.

Chris “Crippler“ Benoit a fost un wrestler musculos, iubit de familie pentru grija ce le-o purta, de prieteni - pentru generozitatea sa, şi de fani, pentru charisma lui. Faptul că era deja o legendă a sportului de entertainment a făcut ca şocul veştii că a fost găsit mort în locuința sa, alături de cadavrele soției şi al fiului lor în vârstă de 7 ani, să fie uriaş.

WRESTLING:VICTIME COLATERALE


Lionel Tate

Dwayne Johnson

Întrecerile de sărituri, mogule, mogule dual și ski cross vor fi găzduite de staţiunea Deer Valley, în timp ce concursul de halfpipe se va desfășura la Park City. Printre vedetele din Utah se vor număra campioana olimpică și mondială la ski cross, Ashleigh McIvor din Canada, sau Tomas Kraus, cehul dublu campion al lumii în aceeași probă. Unul dintre punctele de atracţie îl va constitui duelul dintre Jennifer Hail (Canada) și campioana olimpică Hannah Kearney (SUA), din întrecerea de mogule. Urmând exemplul de la Mondialele de snowboard, Federația Internațională de Schi a programat în premieră și o întrecere de slopestyle. Totul, în direct, pe Eurosport 2.

Campionatele Mondiale de schi acrobatic (2-6 februarie 2011)

GolFul este un joc minunat prin varietatea tipurilor de desfăşura-re a întrecerilor. Cel mai des în-

tâlnită formă de desfăşurare a unui turneu este cea denumită strokeplay. Jucătorul parcurge traseul compus din 18 cupe, ade-sea de câte patru ori, în câte o zi, iar la fi-nal semnează cartea de scor, acolo unde a adunat lovitură cu lovitură. Învingător este desemnat sportivul care a strâns cele mai puţine lovituri.

La începuturile sale însă, golful a fost un joc în doi. A rămas astfel şi în prezent, când porneşti pe traseu, alături de partenerul de joc. Sistemul matchplay este mult mai rar folosit faţă de strokeplay, deoarece impli-că un consum mai mare de timp, în desfă-şurarea unei competiţii. Jucătorii pornesc de la acelaşi tee şi luptă pentru câştigarea

fiecărei cupe în parte. Aceasta este adjude-cată de cel care a realizat cu cel puţin o lo-vitură în minus faţă de adversar. Prin urma-re, nu mai contează neapărat noţiunile de bogey, par sau birdie, pentru că important este să-ţi întreci rivalul direct, indiferent de câte lovituri ai avut nevoie la gaura re-spectivă. Atunci când cei doi încheie cupa cu acelaşi număr de lovituri, aceasta este înjumătăţită şi fiecare participant primeşte jumătate de punct. Evident, în cazul de faţă este important să închei cu cât mai multe puncte cu putinţă.

Dacă în cazul sistemului de joc stroke-play, trebuie să trimiţi mingea în fiecare cupă, până la finalul celor 72 regulamen-tare, în sistemul de joc meci, unul dintre jucători poate ceda cupa respectivă, dacă îşi dă seama că nu mai are cum să facă faţă provocării, după ce adversarul a realizat o

lovitură foarte bună şi a plasat mingea foar-te aproape de cupă. Mergând mai departe cu raţionamentul, jocul matchplay se poate încheia mai devreme decât fusese progra-mat, dacă unul dintre jucători a acumulat mai multe puncte decât cupele rămase de disputat. De aici şi sistemul de scor: 3 & 2, de exemplu, semnifică faptul că meciul s-a încheiat în momentul în care golferul câşti-gător avea trei puncte în faţă, cu două cupe rămase de jucat.

Sistemul acesta de joc este întâlnit în ul-tima zi a Cupei Ryder, când jucătorii celor două echipe se înfruntă în câte 12 meciuri directe. Însă cel mai cunoscut turneu care se joacă anual, cu prezenţa celor mai valo-roşi 64 de golferi ai lumii, rămâne Accenture World Matchplay Championship. Nu este neapărat cea mai veche întrecere, într-un sport recunoscut prin tradiţia îndelungată

a etapelor din circuit. Prima ediţie a avut loc abia în 1999. Primele opt întreceri, cu excep-ţia celei din 2001, organizată în Australia, au avut loc în California, la Carlsbad. Din 2007, concursul s-a mutat în deşertul Arizonei, în localitatea Marana, în fapt o suburbie a oraşului Tucson, situată la o oră de mers cu maşina sud de Phoenix.

Concursul de pe terenul clubului de golf Ritz-Carlton, un traseu proiectat de legen-darul Jack Nicklaus, este unul maraton. Începe miercuri şi se încheie duminică, iar învingătorul trebuie să câştige toate cele şase meciuri. În ce priveşte modalitatea de repartizare a jucătorilor pe tabloul de concurs, competiţia seamănă foarte mult cu aceea de la un turneu de tenis de Mare Şlem. Primii 64 de jucători din clasamentul mondial sunt repartizaţi în funcţie de locul ocupat, astfel: nr. 1 va juca în primul tur cu nr. 64, 2 cu 63, şi aşa mai departe. Din acest an, toate meciurile sunt programate a se desfăşura la 18 cupe. Până în 2011, fi-nala se întindea pe durata a două sesiuni, dimineaţa şi după-amiaza, la un număr potenţial de 36 de găuri. Dacă scorul de

egalitate persistă la final, se merge în pre-lungiri, cupă după cupă, până când unul dintre jucători câştigă la una dintre găuri.

Cum Campionatul de golf sistem meci Accenture face parte din seria celor patru turnee WGC (World Golf Championships), alături de Campionatul CA din Florida, de Turneul cu Invitaţii Bridgestone din Ohio şi de Campionatul HSBC de la Shanghai, pre-miile în bani sunt pe măsură. Este cea de-a doua serie ca prestigiu din lumea golfului, după cele patru turnee de Mare Şlem. În

consecinţă, bursa cu care este dotată com-petiţia din Arizona se situează la opt mili-oane şi jumătate de dolari, din care aproa-pe un milion şi jumătate va intra în contul învingătorului.

Nimic surprinzător în a spune că Tiger Woods deţine recordul de victorii. Americanul ajuns în prezent pe locul trei în clasamentul mondial a câştigat în trei rânduri, ultima dată în 2008. Finala de atunci, disputată împotriva compatriotului Stewart Cink a rămas în istorie drept cea

O dată pe an, elita golfului mondial se adună în deşertul Arizonei, pentru a disputa un altfel de turneu. Programat în ultima săptămână din februarie, Campionatul Accenture în sistem meci se deosebeşte substanţial de celelalte competiţii ale Circuitului US PGA.

„An după an, Campionatul Accenture Match Play se dovedeşte a fi una din cele mai importate întâlniri mondiale, iar 2011 nu va face excepţie de la această regulă”, a spus directorul executiv al turneului, Wade Dunagan. „Am avut câte un campion internaţional la patru dintre ultimele cinci ediţii şi, dacă privim la clasamentul mondial din prezent, în care figurează atâţia şi atâţia jucători din afara statelor Unite, există o şansă importantă ca această tendinţă să continue şi în 2011”.


mai disproporţionată valoric, în condiţiile în care Woods a învins 8 & 7! La polul opus se situează prima finală, cea din 1999, când Jeff Maggert a avut nevoie de încă două cupe pentru a-l învinge în finală pe Andrew

Magee. Acela a fost un meci maraton, în-cheiat după 38 de cupe!

În urmă cu un an, excentricul Ian Poulter (foto sus) devenea al treilea jucător euro-pean, după nord-irlandezul Darren Clarke (2000) şi suedezul Henrik Stenson (2007) care câştigă prestigiosul turneu. În absenţa lui Woods, aflat în plin scandal conjugal, şi Phil Mickelson, pe atunci al treilea jucător al lumii, turneul a fost destinat să produ-că surprize. Englezul Poulter i-a învins pe rând, în drumul său către finală, pe ameri-canul Justin Leonard, pe australianul Adam Scott, pe indianul Jeev Milkha Singh, pe thailandezul Thongchai Jaidee, pe spanio-lul Sergio Garcia, pentru ca în ultimul act să dispună de compatriotul Paul Casey. Învins la ediţia anterioară, tot în finală, de australi-anul Geoff Ogilvy, Casey a cedat meciul din 2010 cu două cupe rămase de joc. De no-tat faptul că disputa cea mai dificilă pentru Poulter a fost cea din chiar primul tur, când a avut nevoie de o cupă suplimentară pen-tru a-l învinge pe Leonard.

Anul acesta, va fi pentru a treia oară când superbul teren al clubului Ritz-Carlton va fi gazda competiţiei. La cei 7 849 de yarzi ai săi (7 177 m), traseul deţine şi un record în Circuitul US PGA, cel de lungime. Amenajat

în plin deşert, terenul de 27 de cupe a fost construit ţinându-se cont de cele mai pu-ţin poluante tehnologii. Apa pentru irigaţii

este reciclată, iar modificarea peisajului a fost realizată în ideea realizării unor oaze de linişte, pentru fauna locală.

La finele lui ianuarie, între primii 64 de ju-cători ai lumii figurau nu mai puţin de 40 de golferi din afara Statelor Unite, provenind din 14 ţări diferite. De curând, Tiger Woods a fost depăşit de Martin Kaymer şi retrogra-dat pe poziţia a treia, după ce germanul şi-a apărat cu succes titlul în Campionatul Abu Dhabi. Era cea de-a patra victorie mondială în ultimele şase luni, cea mai importantă ră-mânând cea din august, de la Campionatul PGA. Indiferent dacă până la data începerii turneului din Arizona se va produce şi ro-cada la vârf, între Kaymer şi actualul lider mondial, englezul Lee Westwood, unul dintre cei doi va deveni cel de-al cincilea ju-cător în istoria de 13 ani a competiţiei care va avea onoarea de a fi cap de serie 1, după Woods, Ernie Els (2001), Vijay Singh (2005) şi Steve Stricker (2010).

Cu doar trei săptămâni rămase până la start, trei mari jucători se află în afara listei de start, dar cu şanse de a prinde un loc: Stuart Appleby (de nouă ori învingător în Circuitul US PGA, locul 70), Sergio Garcia (semifinalist la ediţia anterioară, locul 80) şi David Toms (campionul din 2005, locul 81). Prin insolitul său, Campionatul de golf în sistem meci Accenture reprezintă un punct de maximă atracţie în calendarul competi-ţional al anului. Un motiv în plus pentru a urmări concursul programat între 23 şi 27 februarie, la Marana, Arizona.

C

M

Y

CM

MY

CY

CMY

K

RRC_iarna presa 205x265_HR.pdf 1 3/11/10 3:35 PM

ABONEAzĂ-TE!abonaMente pentru ediȚia tipărită

Prețul unui abonament (inclusiv taxele poştale) este:pentru 3 ediții – 26 lei pentru 6 ediții – 50 lei pentru 10 ediții – 80 lei

Toți abonații pentru ediția tipărită vor primi, ÎN PLUS ŞI GRATUIT, varianta electronică a revistei (PDF).

abonaMente pentru ediȚia electronicăPrețul unui abonament este:pentru 3 ediții – 20 lei pentru 6 ediții – 39 lei pentru 10 ediții – 62 lei

Toți abonații vor primi revista în format electronic (PDF). Varianta electronică conține peste 30 de pagini suplimentare şi exclusive față de ediția tipărită. La adresa de email indicată în formularul de abonament va fi transmis, în primele patru zile ale lunii, un link a cărui accesare va permite descărcarea celor peste 100 de pagini ale revistei în format electronic. Fişierele au 5 – 10 Mb.

cuMpărarea nuMărului curentPrețul revistei, în cazul plății online cu card, este de 9 lei în varianta tipărită (inclusiv taxele poştale) şi de 7 lei în varianta electronică.

ModalităȚi de plată1. Prin card bancar (Visa, Mastercard, Eurocard, JCB,

Diners Club, BRD Mobilis). Plățile sunt procesate de către GECAD ePayment International SRL cu serviciul ePayment.

2. Prin transfer bancar prin acelaşi serviciu e-Payment.

3. Prin transfer bancar direct catre noi, în contul RO46 CECE B503 01RO N215 9752, deschis la CEC Bank, agenția Cotroceni.

4. Prin mandat poştal

Toate informațiile suplimentare necesare sunt dispo-nibile pe www.revistaeurosport.ro. Revista apare în fiecare lună cu excepția lunilor ianuarie şi august.

cu plata online pe www.revistaeurosport.ro

Revista eurosport-30-112

Documents

Transcript of Revista eurosport-30-112