Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apă · PDF fileRevistă de studii de...

Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apărare

Direcţia Generală de Informaţii a Apărării

Anul III nr. 1 / 2011Anul III nr. 1 / 2011

Revist trimestrial editat de Direc ia General de Informa ii a Ap r riiă ă ă ţ ă ţ ă ăI.S.S.N. 2065 – 3395

Reproducerea oric rui material din aceast publica ie este interzis f r acordul prealabil al redac iei.ă ţ ţă ă ă ă

R spunderea pentă ru con inutul articolelor revine în exclusivitate autorilor.ţ

COLEGIUL TIIN IFICŞ ŢCOLEGIUL TIIN IFICŞ Ţ :

Academician Dan BerindeiDan Berindei

Academician Florin ConstFlorin Constantiniu

Cercetãtor tiin ific gr. I dr.ş ţ Napoleon PopNapoleon Pop

Prof. univ. dr. Ioan Mircea Pa cuşIoan Mircea Pa cuş

Gl. (r) prof. univ. dr. Sergiu MedarSergiu Medar

Gl. lt. prof. univ. dr. Teodor FrunzetiTeodor Frunzeti

Gl. lt. conf. univ. dr.ing. Gheorghe SavuGheorghe Savu

Prof. univ. dr. Vasile Pu caş şVasile Pu caş ş

Prof. univ. dr. Ilie BãdIlie Bãdescu

Prof. univ. dr. Vasile SecãreşVasile Secãreş

Gl. mr. (r) prof. univ. dr. Adriean PârlogAdriean Pârlog

Prof. univ. dr. Teodor RepciucTeodor Repciuc

Col. (r) prof. univ. dr. Constantin HlihorConstantin Hlihor

Dr. Liviu Mure anşLiviu Mure anş

Conf. univ. dr. Iulian ChifuIulian Chifu

REDAC IAŢREDAC IAŢDirector onorificDirector onorific:

CUPRINS

ţ

Armata României - factor de echilibru i stabilitateş ........... 3Gabriel OPREAGabriel OPREA

Gheorghe SAVUGheorghe SAVU

Parteneriatul strategic NATO - UE.Rolul capabilit ilor militareăţ ...................................................... 8

Provoc ri pentru activitatea de informa iidin teatrele de opera ii

ă ţţ ... 17...........................................................

Ilie BOTOŞIlie BOTOŞ

Declinul demografic al Federa iei Ruse -consecin e strategice(I)

ţţ ............................................................. 21

Adriean PÂRLOGIonel STOICAAdriean PÂRLOGIonel STOICA

Geoint (Geospatial Intelligence) în r zboiul viitoruluiă .... 35

Protec ia infrastructurilor critice în Armata Românieiţ ... 42Marian BACŞIŞViorel VELICUMarian BACŞIŞViorel VELICU

Marius DIAMESCUIon Cătălin NIŢUMarius DIAMESCUIon Cătălin NIŢU

Particularit i ale conflictelor viitoare.Amenin rile hibride.R zboi/conflict hibrid

ăţţă

ă .. 56............................................................

Gabriel ANGHELGabriel ANGHEL

Cooperarea interagen ii în activitatea de contrainforma iiţ ţ ..... 64Sorina - Ana MANEASorina - Ana MANEA

Summit-ul NATO de la Lisabona -rela iile Alian ei cu F. Rusţ ţ ă...................................................... 69

Iulian CHIFUIulian CHIFU

Prof. univ. dr. Teodor REPCIUCMarius-Andrei DIAMESCU

C ANDRONICătălinAlina IONIŢĂ

Tatiana NEGARĂIon NIŢU

Anca Monica POPAIuliana Maria POPA

Aureliu RADU

Marin ALNIŢEIMarin ALNIŢEI

Comunitatea Statelor Independente - expresiea intereselor privilegiate ale Federa iei Ruseţ ........................ 48

Securitatea energetic în zona M rii Negre, dimensiunea protec iei infrastructurii critice zonale

ă ăţ .............................. 76

Dan-Marcel BĂRBUŢDan-Marcel BĂRBUŢ

India - gigantul strategic al începutului de secol XXI..... 83

Filofteia REPEZGheorghe DEACONUFilofteia REPEZGheorghe DEACONU

IINNFFOOSSFFEERRAA

3

ARMATA ROMÂNIEI - FACTOR DE ECHILIBRU ŞI STABILITATE

Gabriel OPREA Ministrul Apărării Naţionale

Motto: Puterea într-un război nu e aurul, ci soldaţii buni.

Niccolo Machiavelli

Îmi câştig bătăliile cu visele soldaţilor mei. Napoleon Bonaparte

Armata României a fost şi este unul dintre pilonii esenţiali ai edificiului naţional, având o contribuţie importantă la realizarea profundelor transformări economice şi sociale care au marcat istoria României şi demonstrând, de fiecare dată, că are tăria şi determinarea de a răspunde provo-

cărilor complexe şi de a trece cu fruntea sus şi cu demnitate probele dure ale timpului. Armata şi-a îndeplinit cu hotărâre, în cursul devenirii sale istorice, rolul de instituţie fundamentală a statului român, participând cu toată forţa sa coezivă şi acţională la împlinirea momentelor importante ale naţiunii şi la realizarea interesului naţional.

Armata a reprezentat, încă de la începutul anilor ’90, vectorul naţional principal al integrării euro-atlantice, militarii contribuind exemplar, inclusiv prin asumarea jertfei supreme, la intrarea României în comunitatea statelor libere şi demo-

cratice. Aderarea României, în deceniul trecut, la cele mai importante structuri politice, economice şi de securitate europene şi euro-atlantice (NATO şi UE) a marcat includerea ţării noastre în spaţiul occidental. Conştientizarea apartenenţei la spaţiul occidental de către cetăţenii României şi integrarea deplină în aceste structuri nu se poate realiza însă fără modernizarea statului român. Orice proces de modernizare a unui stat presupune iniţierea unor transformări complexe, profunde şi de durată, având la bază un set de obiective strategice clare. Din acest punct de vedere, modernizarea statului român urmăreşte, în esenţă, crearea condiţiilor pentru asigurarea bunăstării cetăţenilor săi şi creşterea rolului României în politica internaţională, iar Armata României are un loc bine definit în

cadrul acestui proces de modernizare. În prezent, caracterul preponderent neliniar

al evoluţiilor din mediul internaţional de securitate (schimbări majore imprevizibile, multiplicarea şi diversificarea riscurilor, ameninţărilor şi vulnera-

bilităţilor) influenţează procesele de transformare şi adaptare de la nivelul sistemelor de securitate şi apărare ale statelor. În acest context, sistemul de securitate naţională al oricărui stat este supus unor presiuni interne şi externe generate, în mare măsură, de fenomenele de globalizare şi interdependenţă.

În scopul adaptării la aceste schimbări, Armata României parcurge un amplu proces de transformare care urmăreşte creşterea capacităţii sale de luptă prin crearea capabilităţilor necesare pentru îndeplinirea întregii game de misiuni care-i revin, de la apărarea teritoriului naţional şi până la participarea în misiuni NATO, UE şi ONU sau în cadrul unor coaliţii în diferite teatre de operaţii. Acest proces de transformare îşi propune,

IINNFFOOSSFFEERRAA

4

printre altele, remodelarea sistemului de comandă-control, reconfigurarea structurii de forţe (creşterea mobilităţii şi flexibilităţii forţelor, precum şi a nivelului de sustenabilitate şi protecţie a acestora), optimizarea managementului resurselor pentru apă-

rare şi aplicarea principiilor moderne de pregătire şi instruire.

În următorii ani, unul din obiectivele majore ale Armatei României constă în adaptarea acesteia la Noul Concept Strategic al Alianţei Nord-Atlantice, adoptat la Lisabona (noiembrie 2010).

La acest moment, principala misiune a arma-

tei constă în apărarea şi promovarea intereselor României oriunde în lume, prin respectarea anga-

jamentelor internaţionale asumate şi, în special, afirmarea ţării noastre ca furnizor activ de secu-

ritate prin îndeplinirea misiunilor în teatrele de operaţii. Trebuie subliniat faptul că, în pofida neajunsurilor bugetare, generate de criza economică mondială, Armata României a demonstrat în ultimii doi ani că poate să-şi proiecteze cu pricepere şi îndemânare forţa, la mari distanţe de graniţele ţării, mai ales pe frontul războiului împotriva terorismului, şi că are capacitatea şi determinarea de a-şi îndeplini misiunile până la capăt.

Este tot mai recunoscut, de către aliaţii şi partenerii noştri, statutul României de factor activ de securitate şi de aliat de nădejde în cadrul NATO. Suplimentarea efectivelor militarilor noştri care acţionează în teatrul de operaţii din Afganistan şi diversificarea tipurilor de misiuni, de la cele de luptă până la cele de instruire şi de consiliere a Armatei Naţionale Afgane, au fost acţiuni apreciate de către aliaţii şi partenerii noştri, mai ales de către SUA. Trebuie amintită, în acest context, opinia exprimată anul trecut de ambasadorul SUA la Bucureşti, Excelenţa Sa domnul Mark

Gitenstein, potrivit căreia „România este un aliat ferm al Statelor Unite, trupele terestre române luptând alături de noi în provincia Zabul şi în alte zone din Afganistan”. La rândul său, generalul american David Petraeus, comandantul trupelor ISAF, a ţinut să-şi exprime aprecierea, cu prilejul Zilei Naţionale a României (1 Decembrie 2010), faţă de „efortul extraordinar al forţelor româneşti din Afganistan şi, în mod special, al celor din provincia Zabul. Este o onoare să lupt alături de voi. Toţi românii ar trebui să fie mândri de trupele lor ce luptă în Afganistan”.

În acelaşi timp, siguranţa militarilor şi asigurarea unor condiţii optime de desfăşurare a misiunilor au constituit o direcţie de acţiune priori-tară în anul 2010 atât pentru militarii din teatrele de operaţii, cât şi pentru cei care desfăşoară misiuni în ţară. De altfel, încă de la preluarea mandatului Apărării, mi-am asumat ca prioritate protecţia vieţii militarilor români aflaţi în teatrele de operaţii, în principal a militarilor dislocaţi în Afganistan. Din acest punct de vedere, am decis la nivelul conducerii ministerului ca achiziţiile de tehnică militară şi armament să se facă prioritar pentru dotarea trupelor din teatrele de operaţii şi pentru creşterea gradului de protecţie a militarilor români. De asemenea, am făcut demersurile necesare pentru dotarea trupelor noastre cu vehicule blindate rezis-

tente la mine şi protejate împotriva ambuscadelor (Mine Resistant Ambush Protected - MRAP). Statele Unite ale Americii ne-au oferit 60 de astfel de vehicule în scopul utilizării lor de către trupele române dislocate în teatrul de operaţii din Afganis-

tan. Aceste vehicule, superioare în configuraţia blindajului faţă de cele de tip HUMVEE, asigură cel mai înalt grad de protecţie a militarilor la atacurile cu dispozitive explozive improvizate şi cu armament de calibru mic. Totodată, vehiculele MRAP permit creşterea mobilităţii şi capacităţii combative a batalioanelor de manevră româneşti din acest teatru de operaţii.

Anul 2010 a marcat şi încheierea misiunii forţelor armate ale ţării noastre din Irak, Armata României probând că, o dată angajată într-o misiune internaţională, are resursele şi capacitatea de-a o duce până la capăt.

Pe lângă misiunile din teatrele de operaţii, Armata României a acţionat şi în ţară, unde, alături de misiunile curente, de antrenament şi pregătire continuă, a intervenit ferm, cu operativitate, pentru salvarea vieţilor omeneşti şi înlăturarea efectelor

IINNFFOOSSFFEERRAA

5

dezastrelor naturale. Armata a acţionat în sprijinul populaţiei afectate de inundaţiile din vara anului 2010, militarii noştri au construit poduri de pontoa-

ne, au distribuit ajutoare populaţiei, au fost aproape de oamenii care au rămas fără case sau fără bunurile agonisite de-a lungul timpului.

Asigurarea condiţiilor de instruire şi de trai, pentru a ne menţine la standardele de performanţă asumate în cadrul Alianţei, soluţionarea principalelor probleme de natură socială, prin construirea de locuinţe, în sistem ANL, pentru militarii tineri aflaţi la început de carieră şi asigurarea unor drepturi suplimentare pentru soldaţii şi gradaţii voluntari, inclusiv posibilitatea rămânerii în activitate până la vârsta de 45 de ani, au constituit, de asemenea, preocupări principale în anul 2010.

Un exemplu al preocupărilor constante legate de viaţa militarilor noştri îl reprezintă înfiinţarea Serviciului Medical Militar de Urgenţă al Ministe-

rului Apărării Naţionale (S.M.M.U). Acesta răspunde unei necesităţi reale de realizare şi funcţionare a unei structuri specializate în anunţarea rapidă, intervenţia, acordarea primului ajutor calificat la faţa locului, transportul şi asistenţa medicală de urgenţă pentru personalul M.Ap.N. aflat în

misiune pe teritoriul naţional şi în marea liberă, în limita razei tactice de acţiune a navelor militare. Înfiinţarea Serviciului Medical Militar de Urgenţă, interconectat la sistemul naţional medical de urgen-

ţă, porneşte de la o necesitate obiectivă şi anume că bunul cel mai de preţ, viaţa, este mai presus de orice efort sau interes. Acest demers se va concretiza în creşterea profesionalismului, eficienţei şi vitezei de reacţie pentru salvarea vieţilor semenilor noştri şi redarea lor familiilor şi societăţii.

Din nefericire, în anul 2010 am avut pierderi atât în teatrele de operaţii, cât şi în poligoanele de instrucţie. Cu certitudine, jertfa şi devotamentul eroilor militari nu vor fi nici uitate şi nici trecute cu vederea de societatea noastră. Nu voi înceta să evidenţiez ideea că a fi militar nu este o meserie, ci este cea mai înaltă misiune pe care şi-o pot asuma oamenii curajoşi, demni şi cu iubire de ţară. Militarii români au un contract cu ţara, încheiat sub jurământ în faţa lui Dumnezeu. Iar ei onorează acest contract chiar cu preţul vieţii, aşa cum au făcut eroii noştri. Sacrificiul şi devotamentul militarilor români se măsoară nu în bani, ci în libertatea de care se bucură copiii noştri, în demnitatea acestei ţări şi în respectul

IINNFFOOSSFFEERRAA

6

de care România se bucură în faţa aliaţilor săi. Criza economică mondială fără precedent

a avut efecte puternice şi în societatea românească şi, din păcate, nici instituţia militară nu a fost ferită de efectele acestei crize mondiale. În ciuda acestui fapt, conducerea ministerului a reuşit, cu chibzuinţă, să administreze în mod eficient resur-

sele avute la dispoziţie. Astfel, am avut capacitatea de a ne îndeplini angajamentele asumate în plan internaţional şi să desfăşurăm misiunile de instruire pe teritoriul naţional.

Am credinţa că, prin responsabilitatea şi maturitatea de care a dat dovadă întregul perso-

nal al Armatei, vom putea depăşi această perioa-

dă dificilă şi odată cu îmbunătăţirea situaţiei economice a ţării, vom putea să asigurăm resursele necesare continuării procesului de transformare a Armatei, în toate sectoarele sale.

În anul 2010 militarii români s-au dovedit cei mai buni ambasadori ai imaginii ţării noastre peste hotare. Ca ministru al apărării am fost deosebit de mândru atunci când lideri importanţi ai lumii au elogiat profesionalismul acestora. Mă refer aici la vicepreşedintele SUA, domnul Joseph Biden, la Secretarul General al NATO, domnul Anders Fogh Rasmussen, la ambasadorul SUA în România, E. S. domnul Mark Gitenstein, la comandantul ISAF din Afganistan, generalul David Petraeus şi alţii.

În ceea ce priveşte obiectivele noastre pentru anul 2011, Armata va continua să acţioneze ferm pentru îndeplinirea angajamentelor militare asumate de România în cadrul NATO, al Uniunii Europene şi al celorlalte organizaţii şi organisme internaţionale, pentru afirmarea intereselor militare ale României în cadrul comunităţii europene şi euroatlantice, precum şi pentru continuarea procesu-

lui de transformare a Armatei şi dezvoltarea capaci-tăţii de decizie şi acţiune a organismului militar.

Din această perspectivă, vreau să evidenţiez faptul că vom corela procesul de transformare a Armatei României cu resursele umane, materiale şi financiare pe care le avem la dispoziţie, dar şi cu ideile cuprinse în Noul Concept Strategic al NATO (noiembrie 2010), ceea ce va presupune o reanalizare a priorităţilor de acţiune atât pentru a ne îndeplini misiunile şi angajamentele care ne revin la nivel naţional şi internaţional, cât şi pentru a ne menţine în ritmul schimbărilor preconizate la nivelul Alianţei. Vom continua, totodată, eforturile destinate creşterii capacităţii combative a trupelor dislocate în teatrele de operaţii şi îmbunătăţirii

gradului de protecţie a militarilor români în faţa ameninţărilor din ce în ce mai variate cu care se confruntă în aceste teatre.

Hotărârea şi capacitatea Armatei României de a-şi îndeplini angajamentele internaţionale se reflectă şi în decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, din 25 ianuarie 2011, privind continuarea participării României cu forţe armate la misiuni de apărare colectivă, în sprijinul păcii, de tip coaliţie şi individuale, în afara teritoriului statului român, sub egida NATO, UE şi ONU. În acest context, a fost aprobat Planul întrebuinţării forţelor Armatei României la misiuni în afara statului român în anul 2011. Potrivit documentului, în comparaţie cu anul 2010, forţele Armatei României dislocate în teatrele de operaţii vor creşte în anul 2011, în ansamblu, cu 183 de militari. Astfel, anul acesta Armata României va putea participa la misiuni în afara teritoriului statului, cu un efectiv maxim de 3.427 militari, din care forţe dislocate - 2.525 militari şi forţe dislocabile - 902 militari.

Atât în cadrul operaţiilor conduse de NATO şi UE în Balcanii de Vest, în Afganistan, cât şi în cadrul misiunilor de monitorizare şi observare ale ONU şi OSCE, militarii români vor continua să participe eficient şi responsabil la promovarea stabilităţii şi păcii, a securităţii regionale şi interna-

ţionale, la reconstrucţia politică democratică, eco-

nomică şi socială a acestor regiuni. Acţiunea acestor militari este benefică nu numai pentru comunităţile din zonele de operaţii, ci se constituie, totodată, în garanţii de securitate pentru poporul român.

În momente grele, românii se uită la institu-

ţiile fundamentale ale statului, căutând sprijin şi îndrumare, iar Armata este prima dintre aceste instituţii. Ea poate şi trebuie să inspire încredere şi curaj. Mai presus de orice, Armata trebuie să fie o forţă care sprijină naţiunea în momentele de cumpănă.

Armata este instituţia care s-a dovedit a fi liantul acestei naţiuni, indiferent de vremurile pe care le-a traversat. Iubirea de ţară şi credinţa în Dumnezeu sunt valorile care i-au călăuzit mereu pe militari, de-a lungul timpului, Biserica şi Armata fiind instituţiile în care românii au avut şi au în continuare cea mai mare încredere. Am convin-

gerea că cei care, prin jurământ, îşi leagă viaţa de apărarea ţării, se bucură şi se vor bucura în continuare de aprecierea şi de respectul românilor.

Îmi permit să afirm că Armata trebuie să

IINNFFOOSSFFEERRAA

7

rămână un etalon al respectului românilor pentru instituţiile statului român. Instituţiile care obţin performanţă, sunt respectate şi îşi merită din plin prestigiul de care se bucură în faţa oamenilor sunt instituţiile care ştiu să înveţe şi să se adapteze. Armata este o astfel de instituţie, iar profesioniştii care activează în interiorul ei au marele merit de a pregăti viitorul, pe baza lucru-

rilor învăţate din trecut. De altfel, este recunoscut faptul că Armata cizelează caractere, iar printre ingredientele succesului în această instituţie fundamentală a statului român se numără munca, perseverenţa şi tenacitatea.

Armata nu poate fi altfel decât poporul căreia îi aparţine. Militarii români s-au dovedit, în ultimii douăzeci de ani de profunde transformări, adevăraţi profesionişti, care au avut un rol decisiv în consolidarea prestigiului internaţional al ţării noastre. Militarii români, cei mai buni ambasadori ai României în lume, au făcut din devotamentul lor un motiv de mândrie pentru fiecare cetăţean al acestei ţări. Peste tot unde au fost şi sunt prezenţi, în ţară şi peste hotare, în

teatrele de operaţii, militarii români dau dovadă de profesionalism şi de curaj.

Prin urmare, Armata României a demonstrat, cu puterea faptelor, că este unul dintre fundamen-

tele generatoare de stabilitate a neamului nostru, iar acest lucru se datorează proiectelor solide, acţiunilor hotărâte şi construcţiei durabile, pe care militarii le-au realizat în decursul timpului, cu disciplină, credinţă şi profesionalism.

România nu este doar o sumă de indivizi. România este un stat membru al NATO şi al Uniunii Europene şi, în acelaşi timp, este o naţiune cu un destin pe care avem datoria să-l împlinim. Este o datorie sacră, pe care o duc la bun sfârşit doar cei care cunosc şi aplică cele mai importante lecţii ale vieţii: cea a curajului şi cea a datoriei, a devotamentului şi a patriotismului.

Întotdeauna armata îşi va onora tradiţia, menirea şi misiunea de instituţie fundamentală a statului român şi va răsplăti, prin devotament, curaj şi onoare, încrederea de care se bucură din partea cetăţenilor români, a partenerilor şi a aliaţilor noştri.

IINNFFOOSSFFEERRAA

8

PARTENERIATUL STRATEGIC NATO-UE. ROLUL CAPABILITĂŢILOR MILITARE

General-locotenent ing. dr. Gheorghe SAVU*

Existenţa unui parteneriat strategic între Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană reprezintă o necesitate pentru menţinerea relevanţei comunităţii euro-atlantice în politica mondială de la începutul secolului XXI. În condiţiile reconfigu-

rării raporturilor de putere din cadrul sistemului internaţional, mai ales ca urmare a creşterii influenţei puterilor emergente şi a tendinţelor de formare a unei structuri multipolare de putere, şi a multiplicării riscurilor şi provocărilor din mediul internaţional de securitate, adaptarea parteneriatului dintre NATO şi UE la noile realităţi constituie un demers esenţial pentru promovarea valorilor şi intereselor comune ale statelor membre ale celor două organizaţii. ∗

Prin urmare, întărirea relaţiei transatlantice este necesară în contextul în care ne confruntăm cu o schimbare a paradigmei de securitate la nivel global.

Având în vedere considerentele de mai sus, ne propunem să prezentăm în acest articol stadiul actual al parteneriatului NATO-UE şi modul în care îmbunătăţirea cooperării în domeniul capabilităţilor militare ar putea contribui la aprofundarea acestuia.

Cadrul instituţional al cooperării NATO-UE

Primele eforturi de a defini, la nivel instituţio-

nal, cooperarea dintre NATO şi Uniunea Europeană au fost iniţiate după lansarea, cu prilejul summit-ului Uniunii de la Helsinki (decembrie 1999), a Politicii Europene de Securitate şi Apărare - PESA, în calitate de componentă a Politicii Externe şi de Securitate Comună a UE. Astfel, după schimbul de scrisori, din ianuarie 2001, dintre Secretarul General al NATO şi preşedinţia semestrială a UE, în care se defineau scopul cooperării dintre cele două organizaţii şi modalităţile de consultare pe probleme de securitate, Declaraţia comună NATO-UE asupra Politicii Europene de Securitate şi Apărare, adoptată în decembrie 2002, a trasat

∗ Gl. lt. ing. dr. Gheorghe SAVU este Directorul general al Direcţiei Generale de Informaţii a Apărării.

elementele politice fundamentale ale „parteneriatului strategic” dintre cei doi actori: consultări reciproce, respectarea egalităţii, a autonomiei decizionale a NATO şi UE şi a intereselor statelor membre, dezvoltarea coerentă, transparentă şi în spiritul susţinerii reciproce a capabilităţilor militare. De asemenea, documentul afirma că „NATO rămâne piatra de temelie a apărării colective a membrilor săi”, în vreme ce scopul PESA - devenită Politica de Securitate şi Apărare Comună - PSAC, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, în decembrie 2009, era acela de a „adăuga un pachet de instrumente aflate deja la dispoziţia Uniunii Euro-

pene pentru managementul crizelor şi prevenirea conflictelor”. Nu în ultimul rând, Declaraţia NATO-UE privind PESA reafirma asigurarea accesului Uniunii la capabilităţile de planificare ale Alianţei pentru misiunile conduse de UE.

Această Declaraţie a fost completată în anul 2003 de un pachet de documente, cunoscute sub denumirea de „Acordurile Berlin Plus”, care au sta-

bilit cadrul de cooperare între cele două organizaţii în probleme de management al crizelor: conform prevederilor din aceste acorduri, în situaţia în care NATO decide să nu se angajeze în gestionarea unei anumite situaţii de criză, UE poate face acest lucru în condiţiile în care Alianţa îi pune la dispoziţie unele resurse şi capabilităţi şi o susţine prin aranjamente privind comanda şi acordarea de asistenţă în planificarea operaţională.

În acelaşi context, legat de cadrul instituţional de cooperare dintre cele două organizaţii, conside-

răm că merită a fi amintit şi faptul că oficialii NATO şi UE se reunesc în mod regulat, la diferite nivele - miniştri de externe, ambasadori, reprezentanţi militari şi consilieri pentru probleme de apărare - pentru a dezbate probleme de interes comun; totodată, au fost iniţiate contacte regulate între structurile importante ale NATO, precum Consiliul Nord-Atlantic, Secretariatul Internaţional şi Statul Major Internaţional, şi cele ale UE, cum ar fi Comi-

IINNFFOOSSFFEERRAA

9

tetul Politic şi de Securitate, Secretariatul Consiliului European, Statul Major Militar UE şi Agenţia Europeană de Apărare.

Legături cu caracter permanent au fost stabilite între NATO şi UE şi la nivel operaţional: o echipă permanentă de legătură a NATO (Permanent Liaison Team) îşi desfăşoară activitatea, începând din noiembrie 2005, la Statul Major Militar al UE, în timp ce o Celulă a UE funcţionează, din martie 2006, la SHAPE (Mons, Belgia).

Eforturile comune legate de combaterea tero-

rismului şi a proliferării armelor de distrugere în masă s-au reflectat, în ultimii ani, prin facilitarea schimbului de informaţii în probleme legate de protecţia populaţiei civile împotriva atacurilor chimice, biologice, radiologice şi nucleare sau de planificarea urgenţelor civile.

Un alt domeniu în care a fost iniţiată o cooperare între cele două organizaţii este cel al dezvoltării capabilităţilor militare. În acest sens, în anul 2003 a fost creat Grupul de Capabilităţi NATO-UE în scopul asigurării coerenţei şi susţinerii reciproce a eforturilor de dezvoltare a capabilită-

ţilor1. După înfiinţarea, în anul 2004, a Agenţiei

1 Paul Sturm, „NATO and the EU: Cooperation?”, European Security Review, no. 48, ISIS Europe, Bruxelles, 2010, p.2.

Europene de Apărare, experţii acesteia participă la lucrările Grupului de Capabilităţi.

Elemente ale dialogului politic şi strategic Dezvoltarea parteneriatului strategic presu-

pune, în primul rând, aprofundarea dialogului politic şi strategic dintre NATO şi UE. Intensitatea acestui dialog depinde de existenţa unui angajament la cel mai înalt nivel (voinţa politică) privind dezvoltarea cooperării dintre cele două organizaţii, în contextul în care 21 de state sunt atât membre NATO, cât şi ale UE.

Din acest punct de vedere, un rol important în dezvoltarea relaţiei dintre NATO şi UE îl are atitudinea SUA faţă de Uniunea Europeană, în special în cadrul Parteneriatului SUA-UE2. Admi-nistraţia Obama a continuat să considere Alianţa Nord-Atlantică drept principalul cadru de discuţii destinat problemelor legate de securitatea europeană, însă a solicitat şi asumarea unei responsabilităţi crescute în această privinţă din partea Uniunii3. De altfel, încă de la începutul mandatului noii 2 Daniel S. Hamilton şi Frances Burwell, Shoulder to Shoulder: Forging a Strategic US–EU Partnership, Washington D.C.: Atlantic Council of the United States, 2009. 3 Elisabeth Sherwood-Randall, Giving Impetus to the EU-US Agenda. Washington D.C.: EU-Washington Forum. European Union Institute for Security Studies, 2010.

IINNFFOOSSFFEERRAA

10

Administraţii americane, secretarul Departamentului de Stat, Hillary Clinton, sublinia faptul că „SUA nu consideră UE un competitor la adresa NATO”, apreciind că „o Europă puternică este un partener esenţial pentru Alianţă şi pentru SUA”. În acelaşi timp, în opinia oficialităţilor americane, relaţia dintre NATO şi UE trebuie să fie una caracterizată de complementaritate având în vedere faptul că, în prezent, Alianţa nu dispune de întreaga gamă de instrumente necesare pentru gestionarea crizelor1.

În ceea ce priveşte atitudinea oficialităţilor europene, preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, evidenţia că, la nivelul UE, „trebuie să gândim global şi să acţionăm din perspectivă transatlantică”, iar Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, C. Ashton, sublinia faptul că relaţia dintre UE şi SUA este esenţială pentru obiectivele, valorile şi scopurile împărtăşite la nivel transatlantic.

În ciuda acestor atitudini, există o percepţie larg răspândită potrivit căreia paşii promiţători făcuţi la începutul anilor 2000 nu au condus încă la o extindere semnificativă a domeniilor de acţiune comună. Astfel, fostul secretar general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer, aprecia că „lăţimea de bandă” a cooperării între cele două organizaţii a rămas limitată, în ciuda deschiderilor efectuate prin abordarea concertată a unor situaţii complexe de criză, precum cele din Macedonia (2003), Bosnia şi Herţegovina (după 2004), Afganistan (după 2007), Kosovo (după 2008) sau cele de combatere a pirateriei în nord-vestul Oceanului Indian (începând cu 2008).

La rândul său, actualul secretar general al Alianţei Nord-Atlantice, Anders Fogh Rasmussen, sublinia, într-o expunere susţinută în cadrul Parlamentului European (septembrie 2010), că cele două organizaţii nu au fost capabile să creeze o relaţie cuprinzătoare, care să includă o gamă largă de probleme de securitate2. Potrivit acestuia, cauzele unei asemenea situaţii ar fi generate, în primul rând, de faptul că percepţiile naţionale asupra importanţei cooperării dintre cei doi actori continuă să difere foarte mult: în timp ce unele state membre europene consideră 1 NATO beneficiază de instrumentele militare necesare soluţio-nării crizelor, în timp ce UE dispune de un set de instrumente adaptate mai bine la gestionarea situaţiilor post-conflict. 2 Anders Fogh Rasmussen, Speaking notes for the Joint Meeting of the European Parliament’s Committee on Foreign Affairs, Bruxelles, 2010.

că existenţa unui parteneriat strategic între NATO şi UE reprezintă o prioritate strategică, alte state adoptă o poziţie ezitantă pornind de la convingerea că o legătură strânsă între cele două organizaţii ar putea compromite autonomia acestora sau că ar putea conduce la apariţia unui anume gen de ierarhie între NATO şi UE (subordonarea UE faţă de Alianţa Nord-Atlantică).

Deşi noul Concept Strategic al NATO (Lisa-

bona, noiembrie 2010) nu a adus noi abordări în relaţia Alianţei cu Uniunea Europeană, totuşi, în textul documentului se afirmă că UE reprezintă pentru Alianţă „un partener unic şi foarte impor-

tant”. În acelaşi timp, „NATO recunoaşte importanţa unei apărări europene mai puternice şi mai capabile”, deoarece „o Uniune Europeană activă şi eficace contribuie la securitatea globală a zonei euro-atlantice”3. Noul Concept Strategic confirmă faptul că Alianţa îşi propune să dezvolte un parteneriat strategic cu UE şi subliniază că ar fi în interesul celor două organizaţii iniţierea unor demersuri, precum: consolidarea cooperării dintre cele două organizaţii în desfăşurarea operaţiilor militare din întreg spectrul situaţiilor de criză; lărgirea dialogului politic dintre NATO şi UE prin includerea pe agenda dezbaterilor a tuturor problemelor de interes comun; extinderea cooperării în dezvoltarea de capabilităţi (în scopul reducerii duplicării şi utilizării eficiente a resurselor avute la dispoziţie).

Faptul că relaţiile politice dintre cele două organizaţii sunt departe de aşteptările iniţiale şi de potenţialul real este evidenţiat şi în analize recente efectuate de reprezentanţi ai mediilor academice din SUA şi Europa4. Potrivit acestora, relaţia dintre NATO şi UE a fost influenţată, în ultimii ani, de următoarele evoluţii: - tendinţele de reformare conceptuală şi institu-

ţională din cadrul NATO şi UE (pe de o parte, procesul de transformare politică şi militară a NATO, inclusiv prin elaborarea şi adoptarea noului Concept Strategic, iar pe de altă parte, dezbaterea privind Tratatul de Reformă a UE şi adoptarea şi implementarea Tratatului de la Lisabona la nivelul UE);

3 Strategic Concept for the Defense and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organization, 2010, p. 9. 4 Alvaro de Vasconcelos (coord.), Quelle défense européenne en 2020?, European Union Institute for Security Studies, Paris, 2010; Jeremy Shapiro şi Nick Witney, Towards a Post-American Europe: A Power Audit of EU-US Relations, European Council on Foreign Relations, London, 2009.

IINNFFOOSSFFEERRAA

11

- diminuarea interesului strategic al SUA pentru Europa1, fapt ce poate afecta rolul şi importanţa Alianţei Nord-Atlantice în politica externă a SUA, în contextul transferului de putere econo-

mică şi de influenţă, la nivel global, către zona Asiei de Sud-Est;

- resetarea relaţiilor SUA cu F. Rusă (care este însoţită şi de o resetare, în acelaşi sens, a relaţiilor unora dintre cele mai importante state europene cu Moscova);

- reducerea dinamismului politic la nivelul Politicii de Securitate şi Apărare Comună a UE, în special ca urmare a efectelor crizei economice şi financiare internaţionale şi a tranziţiei generată de punerea în practică a prevederilor Tratatului de la Lisabona (de exemplu, crearea Serviciului European de Acţiune Externă sau clarificarea responsabilităţilor în domeniul securităţii şi apărării între noile funcţii de conducere de la vârful UE, înfiinţate prin acest tratat);

- amplificarea tendinţei de cooperare bilaterală (uneori trilaterală) în domeniul apărării între unele dintre cele mai importante state europene în dauna cooperării multilaterale în cadrul UE; de exemplu, unii experţi apreciază că cele două acorduri semnate între Marea Britanie şi Franţa, în noiembrie 2010 - unul referitor la înfiinţarea unei forţe expediţionare comune şi altul privind dezvoltarea în comun a tehnologiilor referitoare la armele nucleare - reflectă nu numai creşterea congruenţei strategice între cele două state şi intensificarea cooperării dintre industriile de apărare ale acestora în condi-ţiile restrângerii resurselor financiare disponibile pentru domeniul apărării, ci şi nemulţumirea celor două state faţă de ritmul lent şi lipsa de eficienţă a cooperării multilaterale în cadrul UE în Politica de Securitate şi Apărare Comună2;

- stadiul şi evoluţiile din cadrul relaţiei dintre UE şi Turcia (dificultăţile întâmpinate de Turcia, stat membru NATO, în negocierile de aderare la UE, inclusiv ca urmare a poziţiei Ankarei faţă de Cipru); în contextul indivizibilităţii

1 Ivan Krastev şi Mark Leonard, Post-European America, The Spectre of a Multipolar Europe, European Council on Foreign Relations, London, 2010, p.55-62. 2 Ronja Kempin, Jocelyn Mawdsley şi Stefan Steinicke, „Turning Away from CSDP? Franco-British Bilateralism in Security and Defence Policy”, SWP Comments 30, Stiftung Wissenchaft und Politik - German Institute for International and Security Studies, Berlin, 2010, p. 2.

securităţii, ar fi recomandat ca UE să evite o atitudine de „prizonierat” în privinţa acestui stat (Turcia are nevoie de Europa, dar şi Europa are nevoie de Turcia).

Este evident că aprofundarea parteneriatului strategic NATO-UE presupune depăşirea unor dificultăţi politice: pe de o parte, toate statele membre UE ar trebui să poată participa la mecanis-

mele de cooperare dintre NATO şi UE, iar pe de altă parte, UE ar trebui să-şi întărească relaţiile cu statele membre ale Alianţei care nu sunt şi membre UE. În acest sens, se consideră că ar fi util să se evalueze următoarele propuneri: o mai mare implicare a statelor membre NATO, care nu sunt însă şi membre UE, în activităţile PSAC (de exemplu, UE ar putea să analizeze oportunitatea oferirii unui aranjament de securitate cuprinzător Turciei); crearea unor aranjamente între Turcia şi Agenţia Europeană de Apărare; identificarea unei scheme de cooperare între NATO şi UE atunci când sunt implicate în acelaşi teatru de operaţii.

Cooperarea NATO-UE în managementul crizelor

Domeniul principal de cooperare dintre NATO şi UE l-a constituit, începând din anul 2001, managementul crizelor. Încă de la lansarea sa, în anul 1999, PESA (devenită PSAC prin Tratatul de la Lisabona din 2009) a fost, în fapt, o politică de management al crizelor, bazată pe prevenirea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict3. Prin urmare, UE şi-a asumat participarea la un număr în creştere de misiuni de acest tip (au fost 24 de misiuni până în anul 2010, dintre care numai 6 cu caracter militar; la mijlocul anului 2010, Uniunea avea în desfăşurare 12 misiuni în cadrul PSAC, dintre care numai două cu caracter militar).

În ultimii zece ani, dialogul dintre NATO şi UE în problematica managementului crizelor s-a centrat, în mare parte, pe modul în care Alianţa ar putea sprijini UE în operaţii militare, fapt care a limitat cooperarea dintre cele două organizaţii. Mai mult, există opinii ale unor experţi americani care apreciază că, în momentul de faţă, NATO este cea care ar avea mai mare nevoie de capabilităţile UE pentru a-şi putea îndeplini angajamentele asumate în ultimii ani şi că este greu de imaginat o misiune NATO de

3 Daniel Keohane şi Tomas Valasek, Willing and able? EU Defence in 2020, Center for European Reform, London, 2008, p. 2.

IINNFFOOSSFFEERRAA

12

reconstrucţie a unei ţări fără implicarea capa-

bilităţilor de tip „soft” ale UE (capabilităţi civile esenţiale de care Alianţa nu dispune). Totuşi, în noul Concept Strategic, adoptat cu prilejul summit-ului de la Lisabona, din noiembrie 2010, se afirmă, în capitolul destinat managementului crizelor, că Alianţa dispune de o gamă unică şi solidă de capacităţi politice şi militare adecvate întregului spectru de situaţii de criză.

Perspectiva UE asupra securităţii interna-

ţionale, care a fost mult mai apropiată de cea a ONU decât de cea a Alianţei Nord-Atlantice, a afectat, de asemenea, cooperarea cu Alianţa. Un exemplu în acest sens l-a constituit criza din Darfur (izbucnită în anul 2003): neînţelegerile dintre NATO şi UE legate de conducerea operaţiilor au condus, în cele din urmă, la realizarea a două poduri aeriene separate (unul al Alianţei şi celălalt al UE). Această situaţie a reliefat necesitatea stabilirii unor mecanisme clare de cooperare între cele două organizaţii, mai ales în ceea ce priveşte planificarea şi constituirea forţelor.

Lipsa unor capacităţi de planificare operaţio-

nală la nivelul UE a influenţat, în mod direct, nivelul cooperării dintre NATO şi UE. Până în prezent, responsabilităţile în domeniul misiunilor UE de management al crizelor au fost împărţite între structurile europene de la Bruxelles şi statele membre; experienţa dobândită pe parcursul misiu-

nilor derulate începând din anul 2001 a demonstrat că aranjamentele actuale destinate managementului crizelor, existente la nivelul UE, au o eficienţă redusă, costuri ridicate şi sunt mari consumatoare de timp1. În acelaşi timp, fragmentarea procesului de planificare în cadrul UE şi lipsa unor structuri permanente de conducere a operaţiilor în timpul unei misiuni de management de criză afectează capacitatea de acţiune a UE.

La nivelul UE, planificarea unei operaţii de management de criză şi pregătirea deciziei Consiliului European în scopul lansării unei misiuni de acest tip se desfăşoară sub egida Directora-

tului pentru Planificare şi Managementul Crizelor (structură inclusă, în momentul de faţă, în cadrul Serviciului European de Acţiune Externă). Pe de altă parte, pentru activarea unui Cartier General de Operaţii în domeniul managementului crizelor,

1 Claudia Major, „A Civil-Military Headquarters for the EU. The Weimar Triangle Initiative Fuels the Current Debate”, SWP Comments 31, Berlin, 2010, p. 3.

UE dispune de trei opţiuni: (a) utilizarea unuia dintre cele 5 Cartiere Generale puse la dispoziţie de către unele state membre – Germania, Franţa, Marea Britanie, Grecia şi Italia: aceste state nu sunt obligate să pună la dispoziţia Uniunii aceste facilităţi, ci îşi pot manifesta disponibilitatea în funcţie de fiecare caz în parte; (b) solicitarea accesului la capabilităţile NATO, prin intermediul Acordurilor Berlin Plus (cum a fost cazul misiunii ALTHEA din Bosnia şi Herţegovina); (c) în cazul în care nici unul dintre cele 5 state membre nu pune la dispoziţia misiunii un comandament pentru operaţii, UE îşi poate activa Centrul Operaţional de la Bruxelles (intrat în funcţiune în anul 2007), utilizat de la înfiinţarea sa doar cu prilejul unui exerciţiu militar - există opinii potrivit cărora acest centru ar putea constitui nucleul necesar pentru crearea unui cartier general al UE pentru operaţii.

Majoritatea misiunilor de management al crizei desfăşurate de către UE au avut un caracter unidimensional. Însă natura complexă şi multilate-

rală a crizelor va solicita, în viitor, dezvoltarea capabilităţilor militare ale UE, dacă aceasta doreşte să devină un partener solid al NATO şi un actor relevant în politica internaţională. Din această perspectivă, eficientizarea PSAC a UE presupune recunoaşterea de către europeni a faptului că bună-

starea şi securitatea lor depind şi de investiţiile din domeniul apărării. Pentru realizarea unui echilibru între NATO şi UE, precum şi între SUA şi UE ar fi necesară diminuarea decalajului existent la nivelul capabilităţilor militare, fapt care ar determina o creştere a încrederii în cadrul relaţiei transatlantice.

Relaţia NATO-UE şi dezvoltarea capabi-lităţilor militare

Un răspuns eficient al NATO şi UE faţă de noile provocări cu care se confruntă comunitatea transatlantică implică compatibilizarea abordărilor strategice ale celor două organizaţii şi, eventual, crearea unei perspective strategice comune. Atinge-

rea acestor obiective presupune, în primul rând, creşterea capacităţii de acţiune şi asumarea unei responsabilităţi strategice sporite de către UE. În acest sens, un rol important îl poate avea procesul de dezvoltare a capabilităţilor militare ale statelor europene membre ale NATO şi UE.

Nevoia de capabilităţi militare a europenilor a fost subliniată, la începutul anului 2010, şi de secretarul Departamentului Apărării al SUA, Robert Gates, care, într-un discurs susţinut la Uni-versitatea Naţională de Apărare din Washington,

IINNFFOOSSFFEERRAA

13

aprecia că interesul redus al europenilor pentru dezvoltarea acestor capabilităţi constituie „un obstacol în obţinerea unei securităţi reale şi a unei păci durabile în secolul XXI”.

Imperativul dezvoltării capabilităţilor militare la nivelul statelor membre UE poate fi argumentat şi prin necesitatea asumării de către europeni a unor responsabilităţi crescute în asigurarea securităţii proprii (această asumare ar putea implica şi deţine-

rea capacităţii de a desfăşura operaţii militare de mare intensitate). Astfel, creşterea rolului capabili-tăţilor militare, în afirmarea UE în calitate de actor relevant în politica internaţională, devine importantă din următoarele motive:

- pe termen mediu şi lung, mediul internaţional de securitate ar putea prezenta mult mai multe ameninţări pentru securitatea europeană; în acest context, statele membre UE ar putea fi nevoite să desfăşoare operaţii militare, în special în zone de instabilitate din vecinătatea frontierelor europene;

- experienţele şi lecţiile învăţate din misiunile multinaţionale de menţinere a păcii din ultimii

20 de ani (de exemplu, misiunile din Somalia, Liban şi Afganistan) au relevat faptul că aceste misiuni pot implica, pe neaşteptate, şi acţiuni de luptă;

- concentrarea, cel mai probabil, a priorităţilor militare viitoare ale SUA pe evoluţiile din Asia de Sud şi Sud-Est şi din Orientul Mijlociu ar putea conduce la reducerea preocupărilor oficialităţilor de la Washington faţă de Europa şi vecinătatea sa;

- conflictele viitorului vor implica deţinerea şi utilizarea unor tehnologii de vârf, mai ales în domenii legate de sateliţi, reţele de informa-

ţii şi comunicaţii, avioane fără pilot, apărare antirachetă etc.;

- necesitatea coordonării achiziţiilor de arma-

ment: de exemplu, la nivelul anului 2008, statele UE au cheltuit aprox. 30 mld. Euro în cadrul a 89 de programe de înzestrare, în timp ce SUA au consumat echivalentul a 83 mld. Euro în cadrul a numai 27 de proiecte de înzestrare; prin urmare, europenii obţin mult mai puţină putere militară, din perspec-

IINNFFOOSSFFEERRAA

14

tiva raportului cost-beneficiu, în comparaţie cu SUA

- situaţie care poate reflecta utilizarea inefici-entă de către europeni a resurselor financiare în domeniul apărării. Având în vedere acest ultim argument, se

poate aprecia că dezvoltarea cooperării între NATO şi UE în domeniul capabilităţilor militare devine o cerinţă obiectivă în condiţiile constrângerilor bugetare generate de criza economică şi financiară globală. În acest context, atât Alianţa Nord-Atlantică, cât şi UE trebuie să-şi încurajeze statele membre să coopereze în domeniul dezvoltării capabilităţilor militare.

Din această perspectivă, în cursul anului 2010 au fost consemnate mai multe iniţiative, în special la nivelul UE, care îşi propun impulsionarea demersurilor de dezvoltare a capabilităţilor militare. Astfel, cu prilejul primei reuniuni formale a miniştrilor apărării din statele UE, desfăşurată în cadrul Consiliului Afaceri Externe (decembrie 2010), au fost luate o serie de decizii referitoare la întărirea cooperării militare şi dezvoltarea în comun a capabilităţilor, în condiţiile reducerii în majoritatea statelor membre a fondurilor alocate domeniului apărării1. Cu acest prilej a fost discutat un plan comun de acţiune care să genereze o serie de programe în 13 domenii, precum: transport strategic şi tactic, sprijin logistic, comunicaţii şi sisteme informaţionale, sprijin medical, protecţia forţelor, utilizarea capabilităţilor spaţiale, vehicule fără armament, intelligence, pregătire, exerciţii, sisteme centralizate de sprijin, interconectarea proceselor de dezvoltare a capabilităţilor militare şi civile, lecţii învăţate din misiuni UE.

Aceste decizii ale miniştrilor apărării au survenit pe fondul existenţei unor propuneri în format bilateral sau trilateral ale unora dintre statele UE. Astfel, în aprilie 2010, miniştrii de externe din Franţa, Germania şi Polonia au lansat o iniţiativă de a întări PSAC, prin susţinerea ideii referitoare la crearea unor structuri permanente de planificare civil-militară şi de comandă pentru operaţiunile UE de gestionare a crizelor. La începutul lunii decembrie 2010, cele trei state au revenit cu o scrisoare, semnată de miniştrii de externe şi cei ai apărării şi adresată Înaltului Reprezentant UE

1 Council of the European Union, Press Release 3055 and 3056, Council Meetings, Foreign Affairs, Defense and Development, Bruxelles, 2010, p. 6.

pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, în care se pronunţau pentru aprofundarea cooperării militare şi întărirea PSAC, luând în considerare „complementaritatea cu capabilităţile de planificare naţionale şi ale NATO”; totodată, cele trei state subliniau necesitatea impulsionării mecanismului Cooperării Structurate Permanente şi solicitau Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate să evalueze următoarele propuneri: oportunitatea creării unei capabilităţi permanente a UE de planificare civil-militară; identificarea modalităţilor de utilizare reală a grupurilor tactice de luptă (EU Battlegroups); stimularea investiţiilor de cercetare în cadrul Bazei Industriale şi Tehnologice de Apărare Europeană (EDTIB). De asemenea, scrisoarea releva posibi-litatea cooperării UE-SUA în domeniul cyber şi a invitării SUA la misiunile UE. Primele rezultate concrete ale acestei iniţiative ar putea apărea pe durata preşedinţiei poloneze a UE (a doua jumătate a anului 2011).

O altă iniţiativă privind cooperarea în domeniul capabilităţilor de apărare europene a fost lansată, în toamna anului trecut, de Germania şi Suedia (Food for Thought Joint Paper „Intensifying Military Cooperation in Europe”). Statele UE erau solicitate să realizeze o „analiză sistematică a capabilităţilor militare şi a structurilor de sprijin în scopul identi-ficării domeniilor potenţiale de cooperare, fiind evidenţiat faptul că intensificarea cooperării militare între statele membre a devenit „un imperativ european”. În documentul semnat de cele două state erau identificate drept posibile domenii de cooperare şi de utilizare în comun a capabilităţilor următoarele: pregătirea personalului, transport strategic şi sprijin logistic, supraveghere maritimă, etc. În acelaşi document se sugera, totuşi, că utiliza-

rea unor capabilităţi de tipul forţelor combatante, avioane şi nave de luptă şi intelligence trebuie să rămână, în continuare, un atribut al suveranităţii statelor membre.

Pe de altă parte, cooperarea NATO-UE în domeniul capabilităţilor militare ar putea fi afectată de menţinerea unei serii de probleme datorate, cu preponderenţă, experienţei istorice a statelor mem-

bre ale UE. În primul rând, se remarcă existenţa unor atitudini diferite la nivelul statelor europene faţă de ideea utilizării forţei - numeroşi analişti au subliniat că ideea utilizării forţei militare a fost, în mare măsură, absentă din gândirea strategică europeană în perioada post-Război Rece; mai mult,

IINNFFOOSSFFEERRAA

15

unele state europene par să încline spre statutul UE de „soft power”, preferând să pună accentul pe capabilităţile civile de management al crizelor (acest fapt face dificil de acceptat ideea unei doctrine militare comune la nivelul UE). În al doilea rând, între statele UE există mari diferenţe de putere militară - suma bugetelor pentru apărare a numai trei state, Franţa, Marea Britanie şi Germania, reprezintă aprox. 60% din suma totală a bugetelor de apărare ale statelor membre (Franţa şi Marea Britanie fiind şi puteri nucleare). În al treilea rând, eforturile de identificare a domeniilor de colaborare concretă au rămas limitate, în cea mai mare parte, la nivel bilateral sau trilateral (puţine proiecte depăşind acest cadru îngust), majoritatea guvernelor europene încercând să-şi protejeze capacităţile proprii din industria de apărare - această tendinţă pare să fi primit un nou impuls în contextul actualei crize economice internaţionale. La acestea se poate adăuga incapacitatea statelor UE de a-şi îndeplini angajamentele asumate în cadrul Headline Goal 2003 şi Headline Goal 2010; totodată, capaci-tatea UE de a-şi proiecta puterea militară la distanţă a rămas limitată, cea mai mare parte a misiunilor sale fiind de mărime redusă şi de scurtă durată (ex.: grupurile tactice de luptă, EU Battlegroups, au fost create pentru a furniza o capacitate de inter-

venţie la distanţă de frontierele UE, dar pentru crize de amploare redusă). Nu în cele din urmă, se poate remarca şi lipsa de coordonare şi de eficienţă în utilizarea resurselor bugetare care este generată şi de existenţa separată, la nivelul UE, a 27 de forţe terestre naţionale, 23 de forţe aeriene naţionale şi 19 forţe navale naţionale. Acestor elemente li se alătură şi accentuarea sentimentului de oboseală (fatigue) în ceea ce priveşte cooperarea multilaterală între statele membre ale UE.

Depăşirea unor dificultăţi de acest gen presu-

pune identificarea celor mai potrivite modalităţi de armonizare a intereselor statelor membre UE, situaţie care ar facilita şi apariţia unei noi etape în cooperarea dintre NATO şi UE în domeniul capabilităţilor militare.

Astfel, o creştere a potenţialului militar la nivelul UE ar putea fi obţinută prin coordonarea eforturilor de restructurare a forţelor armate ale statelor membre, fapt ce ar presupune atât utilizarea în comun a capabilităţilor militare ale statelor europene (pooling and sharing), cât şi dezvoltarea unei industrii europene de apărare (European Defence

Technological and Industrial Base - EDTIB). Un rol important în dezvoltarea capabilităţilor

militare şi în creşterea rolului UE în cooperarea cu NATO se impune a fi acordat Agenţiei de Apărare Europeană (EDA). Potrivit lui Nick Witney, fost director executiv al EDA, aceasta a identificat 70 de domenii în care statele membre UE ar putea coopera (de la transport aerian şi sprijin medical până la protecţia trupelor împotriva dispozitivelor explozive improvizate). În acelaşi timp, Agenţia de Apărare Europeană ar putea contribui la întărirea parteneriatului dintre NATO şi UE prin intensificarea relaţiilor cu ACT - Coman-

damentul Aliat pentru Transformare al NATO.

O analiză succintă a posibilelor domenii de cooperare la nivel european şi care ar putea determina, în perspectivă, eficientizarea parteneria-

tului dintre NATO şi UE, reliefează în opinia unor experţi1 utilitatea unor iniţiative, cum ar fi: - dezvoltarea capacităţilor de transport strategic:

existenţa unei capacităţi formată din elicoptere de transport ar putea contribui şi la întărirea relaţiei transatlantice întrucât aceste forţe vor putea fi puse atât la dispoziţia Forţei de Răspuns a NATO, cât şi a Grupurilor Tactice de Luptă ale UE;

- crearea unei flote comune de avioane de realimen-

tare în aer şi a unei flote europene aeriene de apărare;

- acţiuni comune maritime anti-mină (prin dez-

voltarea proiectului iniţiat de către Agenţia de Apărare Europeană);

- intensificarea cooperării în domenii de înaltă

1 Sophie C. Brune, Alastair Cameron, Jean-Pierre Maulny, Marcin Terlikowski, „Restructuring Europe’s Armed Forces in Times of Austerity. Challenges and Opportunities for Governments and Industry”, SWP Comments 28, Berlin, 2010.

IINNFFOOSSFFEERRAA

16

tehnologie: avioane fără pilot şi comunicaţii satelitare;

- fundamentarea unei politici europene în domeniul industriei de apărare - presupune creşterea cererii, punerea în comun a fondurilor pentru cercetare-dezvoltare, investiţii comune1;

- adoptarea unei strategii pe termen lung (ex.: Headline Goal 2030) pentru dezvoltarea unor sectoare strategice ale industriei europene de apă-

rare: avioane de luptă, UAV, sateliţi, tehnologia rachetelor, submarine, protecţia vehiculelor etc.

Luând în considerare faptul că profesionali-zarea forţelor armate ale statelor UE (ultimele care au renunţat la conscripţie fiind Franţa, Polonia şi Germania) va impune alocarea unor resurse financiare importante chiar în condiţii de criză economică, pe lângă utilizarea în comun a capabi-lităţilor de apărare ar putea fi utilă şi stabilirea unor domenii de specializare în ceea ce priveşte dezvoltarea acestor capabilităţi sau o diviziune clară între statele UE în acest domeniu.

Complexitatea viitoarelor misiuni va aduce în atenţie şi rolul unor mecanisme noi, precum Cooperarea Structurată Permanentă. Prin interme-

diul acestui mecanism, Tratatul de la Lisabona îşi propune să impulsioneze revitalizarea PSAC, prin crearea unor grupuri specializate de cooperare („pioneer groups”) în domeniul dezvoltării capa-

bilităţilor de apărare. În unele medii academice europene au fost

exprimate şi opinii potrivit cărora ar fi util ca la nivelul UE să fie create o serie de noi structuri care să faciliteze transformarea UE într-un actor militar cu relevanţă internaţională: un Consiliu de Securitate Europeană, un Consiliu al Miniştrilor Apărării, o Carte Albă a Securităţii şi Apărării Europene, o Agenţie Europeană de Informaţii, un Cartier General pentru Operaţii şi o Agenţie Europeană de Apărare cu puteri sporite.

În încheiere, se poate aprecia că un partene-

1 Clara Marina O’Donnell, A Transatlantic Defence Market, Forever Elusive?, Centre for European Reform, London, 2010.

riat eficient între NATO şi UE presupune, în mod direct, existenţa unei relaţii puternice între SUA şi UE. Pornind de la această constatare, putem afirma că o analiză obiectivă a gamei largi de iniţiative şi propuneri referitoare la dezvoltarea capabilităţilor militare şi transpunerea în practică a celor mai viabile dintre acestea ar putea impulsiona armonizarea proceselor de transformare din domeniul apărării din SUA şi statele UE: în condiţiile în care SUA şi UE vor reuşi să aibă o viziune comună asupra principalelor riscuri şi ameninţări la adresa comunităţii euro-atlantice, atunci vor avea capacitatea de a elabora strategii compatibile. În acelaşi timp, se impune ca NATO şi UE să elaboreze mecanisme de acţiune rapidă şi coordonată în domeniul managementului crizelor în scopul evitării situaţiei apărute între cele două organizaţii în cazul crizei din Darfur.

Unul dintre răspunsurile la problemele apărute în relaţia dintre cei doi actori constă în integrarea apărării europene. UE dispune de aprox. 1.700.000 de militari, dar numai 10% dintre aceştia pot fi utilizaţi în misiuni expediţionare; din acest punct de vedere, mulţi europeni consideră că singura modalitate de îmbunătăţire a capacităţilor europene de apărare (în condiţiile reducerilor bugetare din acest domeniu) constă în accentuarea cooperării multinaţionale la nivelul Uniunii.

Un impuls deosebit în cooperarea viitoare dintre NATO şi UE l-ar putea avea armonizarea perspectivelor strategice ale celor două organizaţii. Astfel, noul Concept Strategic al Alianţei şi viitoarea Strategie Europeană de Securitate (sau un viitor Concept Strategic European) vor trebui să reflecte existenţa unei viziuni comune de abordare a principalelor provocări la adresa sistemului global al secolului XXI. Cu cât UE va deveni mai puternică, mai vizibilă şi mai coerentă în afacerile internaţionale, cu atât va fi mai apreciată ca un partener de interes pentru SUA şi NATO.

IINNFFOOSSFFEERRAA

17

PROVOCĂRI PENTRU ACTIVITATEA DE INFORMAŢII DIN TEATRELE DE OPERAŢII

General-maior dr. Ilie BOTOŞ*

Mediul de securitate complex şi în continuă transformare, spectrul extins de angajare al forţelor armate, precum şi noile forme de operaţii speciale sau informaţionale generează noi provocări pentru structurile de informaţii militare. Acestea trebuie să fie preocupate de adaptarea continuă a tehnicilor, tacticilor şi procedurilor de culegere a informaţiilor, în funcţie de mediul în care se dezvoltă conflictul şi în care acţionează diferitele surse accesate. ∗

Experienţa dobândită în misiunile desfăşurate

∗ General-maior dr. Ilie BOTOŞ este şeful Direcţiei Infor-maţii Militare.

în teatrele de operaţii (îndeosebi în cele din Irak şi Afganistan) acreditează ideea potrivit căreia, dintre toate capabilităţile de intelligence care acţionează, în mod integrat, în scopul culegerii de informaţii cu privire la adversar, activitatea HUMINT1 este cea mai afectată de condiţiile concrete de mediu. Prin urmare, acestui tip de activitate trebuie să i se acorde o importanţă constantă, în condiţiile în care informaţiile obţinute din surse umane au relevanţă şi conotaţie aparte, prin faptul că pot contribui la aflarea intenţiilor

1 Human Intelligence (culegerea de informaţii din surse umane).

IINNFFOOSSFFEERRAA

18

părţii adverse şi a planurilor acesteia. Aceasta este principala raţiune pentru care,

în continuare, vom încerca să punctăm modul în care principalele provocări din teatrul de operaţii afectează activitatea desfăşurată de structurile de informaţii din domeniul HUMINT.

Cea mai serioasă gamă de provocări pentru echipele HUMINT care acţionează în teatrele de operaţii este generată de permisivitatea mediului, atipic în cele mai multe cazuri, în care acestea îşi desfăşoară activitatea. În acest sens, se poate vorbi de existenţa unor medii permisive, semi-permisive şi chiar non-permisive.

Mediul permisiv este cel caracterizat de exis-

tenţa unui risc minim şi care permite elementelor HUMINT o libertate largă de acţiune, astfel încât acestea pot opera în grupuri mici, independente, acoperind întreg spectrul misiunilor specifice. Chiar şi într-un astfel de mediu, protecţia proprie, precum şi cea a surselor umane, rămân o prioritate pentru coordonatorii activităţii de culegere şi opera-

torii HUMINT (culegerea de informaţii din surse umane fiind o activitate cu grad de pericol ridicat care presupune riscuri şi ameninţări ce nu pot fi prevăzute în totalitate).

În mediul semi-permisiv, sporesc preocu-

pările privind protecţia forţei proprii, uneori misiunile elementelor HUMINT în afara bazelor de dislocare fiind executate doar ca parte a unei structuri militare mai mari, de regulă la nivel de subunitate. La luarea deciziei privind o misiune specifică HUMINT se pun în balanţă două elemente: valoarea informaţiilor/produselor infor-

mative care ar putea fi obţinute şi riscurile implicate / asumate în mod responsabil. Intensitatea operaţiilor HUMINT într-un mediu semi-permisiv se poate amplifica pe măsura creşterii nevoii de informaţii a factorilor de comandă şi decizie. În astfel de situaţii, efortul de culegere este orientat, cu predilecţie, pe obţinerea informaţiilor de avertizare timpurie.

Într-un mediu non-permisiv, riscurile şi ameninţările la adresa elementelor HUMINT repre-

zintă o realitate nedorită. Într-un mediu de acest tip, în care libertatea de acţiune a echipelor HUMINT, precum şi timpul de expunere în mediu sunt diminuate în mod sever, nevoia de informaţii a elementelor de comandă devine din ce în ce mai mare. Astfel, apare o presiune suplimentară asupra elementelor HUMINT, acestea fiind nevoite să-şi folosească la maxim ingeniozitatea pentru a identifica soluţiile care să le permită accesul la

surse, cu respectarea, în acelaşi timp, a regulilor de angajare şi a procedurilor operaţionale specifice, în scopul protecţiei personalului propriu şi a surselor.

Executarea misiunilor de culegere prin convo-

carea surselor în interiorul bazei minimizează riscurile de securitate pentru echipa HUMINT, dar şi potenţialul de culegere a informaţiilor. Astfel de acţiuni, care presupun intervievarea surselor ocazionale (voluntare) şi a angajaţilor din rândul populaţiei locale sau debriefing-ul forţelor proprii care se întorc din diferitele misiuni executate în teren (atunci când grupul HUMINT operează în interiorul bazei), se soldează cu un grad insuficient de informaţii. Acestea sunt completate, de regulă, prin misiuni de tip OSINT (culegerea informaţiilor din surse deschise). Dezavantajul unei astfel de metode este că prin permiterea accesului surselor autohtone în interiorul bazelor se diminuează, pe de o parte, conspirativitatea forţelor proprii, iar pe de altă parte, protecţia surselor.

Activitatea echipelor HUMINT în diferite teatre de operaţii este puternic afectată de diferenţele psihologice şi culturale dintre culegătorii HUMINT şi populaţia locală, aspecte care se pot transforma de cele mai multe ori în adevărate bariere, care pot fi depăşite doar prin eforturi foarte mari. Dacă în teatrele de operaţii din Balcani diferenţele culturale sunt minime, la nivelul celui din Afga-

nistan se înregistrează tradiţii culturale, tribale, etnice, social-economice diferite de cele occidentale, precum şi discrepanţe mari între mediul urban şi cel rural, elemente care îngreunează modul de acţiune al structurilor de informaţii.

Sugestiv în acest sens este elementul religios, care, în mod indiscutabil, în Afganistan, spre deose-

bire de societăţile europene moderne, intervine în toate aspectele vieţii sociale, credinţa aflându-se în strânsă legătură cu motivaţiile, opţiunile şi comportamentul individual. Înţelegerea de către operatorii HUMINT a „ritmului cotidian”, a credinţelor şi superstiţiilor populaţiei autohtone este o condiţie necesară pentru eficienţa interac-

ţiunii cu aceasta. Din acest punct de vedere, este evident că orice mesaj eronat ar putea avea conse-

cinţe cel puţin neplăcute, dacă nu chiar grave, la nivelul eforturilor de consolidare a relaţiilor cu autorităţile locale şi populaţia civilă.

Atitudinea şi comportamentul operatorilor HUMINT sunt deosebit de importante în condiţiile în care, în lumea musulmană, eticheta socială şi limbajul trupului guvernează comunicarea şi,

IINNFFOOSSFFEERRAA

19

implicit, relaţiile inter-individuale într-o măsură mult mai mare decât în cadrul societăţilor moderne. Gesturile reprezintă o formă avansată de comuni-care la musulmani, în general, şi în Afganistan, în particular.

Pentru a acţiona în astfel de medii, operatorii HUMINT trebuie să cunoască în detaliu specificul cultural al populaţiei locale şi să se conformeze normelor comportamentale specifice. Aceasta presu-

pune cunoaşterea psihologiei colective a populaţiei locale, precum şi a identităţii culturale a diferitelor etnii, pentru înţelegerea motivaţiilor acesteia (în termeni de necesităţi şi aspiraţii) şi a ideilor-cheie care fundamentează mentalul colectiv.

Relaţionarea cu sursele din acest mediu necesită cunoaşterea normelor care guvernează comportamentul individual şi adaptarea acţiunilor proprii la specificul acestuia. Un impediment serios este cel legat de percepţia timpului. Factorul timp are o altă dimensiune în mentalul autohton, atât din punctul de vedere al punctualităţii, cât şi al termenelor de realizare a unor obiective. Localnicii percep timpul extrem de flexibil, punând accentul mai mult pe oameni şi relaţii decât pe termene-limită şi pragmatism. Spre

exemplu, afganii întârzie, de obicei, la întâlniri, pentru ei timpul nefiind o problemă deoarece consideră că „au tot timpul din lume”. Adeseori, timpul acordat pentru rezolvarea unei sarcini nu este important, ei fiind interesaţi, în primul rând, de rezultatul concret şi nu de perioada de obţinere a acestuia. Iată de ce oamenii de rând dispreţuiesc punctualitatea!

O altă provocare cu care se confruntă opera-

torul HUMINT în ceea ce priveşte cunoaşterea comportamentului populaţiei locale o reprezintă disponibilitatea de a face compromisuri. S-au înregistrat, în acest sens, dificultăţi în relaţionarea cu localnicii din cauza lipsei de încredere manifes-

tată de aceştia. O populaţie locală ospitalieră şi prietenoasă reprezintă un avantaj pentru îndeplinirea obiectivelor HUMINT. În acelaşi timp, trebuie conştientizat faptul că, pe principiul „totul se negociază”, cea mai mare parte a populaţiei este dispusă la compromisuri pentru obţinerea de avantaje financiare, influenţă în societate, precum şi a orice altceva care poate contribui la bunăstarea materială.

În cultura locală onoarea este mai importantă decât onestitatea. Indivizii pot apela la minciună sau inducere în eroare pentru a se menţine în afara

IINNFFOOSSFFEERRAA

20

sentimentului de ruşine. În general, localnicii spun ceea ce vor să audă interlocutorii (mai ales dacă sunt de origine străină), totul pentru a-i face pe aceştia să se simtă bine.

O altă provocare căreia trebuie să-i facă faţă structurile HUMINT din teatrul de operaţii, o constituie dificultatea de a face o diferenţiere clară între insurgenţi (adversari) şi populaţia locală neutră sau cea care sprijină forţele internaţionale. Capacitatea elementelor insurgente de a se disimula în rândul populaţiei „bine intenţionate” şi de a infiltra luptători în rândul structurilor de securitate locale face ca echipele de informaţii să acţioneze cu mare precauţie, indiferent de mediul în care îşi

desfăşoară activitatea. Un impediment major în acest sens îl constituie protecţia surselor umane care, în astfel de condiţii, este uneori dificil de asigurat.

Teatrul de operaţii Afganistan reprezintă încă un mediu plin de provocări pentru activitatea de informaţii militare. Succesul acestei activităţi depinde în mare măsură de gradul de pregătire a operatorilor, de modul în care sunt fructificate lecţiile învăţate şi cele rezultate din experienţa dobândită în timp, dar şi de modul în care opera-

torii HUMINT cunosc şi respectă particularităţile situaţiei locale, care, de cele mai multe ori, reprezintă adevărate provocări pentru structurile de informaţii militare.

IINNFFOOSSFFEERRAA

21

DECLINUL DEMOGRAFIC AL FEDERAŢIEI RUSE - CONSECINŢE STRATEGICE (I)

Prof. univ. dr. Adriean PÂRLOG Dr. Ionel STOICA*

Demografia înseamnă destin. August Compte

Nu există altă bogăţie decât poporul. Jean Bodin

Din perspectivă istorică, factorul demografic a jucat un rol incontestabil în evoluţia de ansamblu a sistemului mondial modern, precum şi în raportu-

rile de putere dintre state. În perioada de început a istoriei moderne, mărimea populaţiei a constituit un element esenţial. Dacă în Antichitate şi în Evul mediu, pentru progresul economic era nevoie de o populaţie agricolă numeroasă, odată cu prima revoluţie industrială, forţa de muncă ocupată în industrie a constituit un atu important în competiţia economică. În prezent, progresul tehnologic fără precedent a atras după sine deplasarea accentului de pe cantitatea pe calitatea factorului uman, numărul lucrătorilor devenind mai puţin important, competenţele şi cunoştinţele acestora contând mult mai mult. ∗În opinia unor autori contemporani, „rivalitatea dintre state devine rivalitate pentru întâietate în cunoaştere”, iar „în societatea viitorului, puterea va aparţine celor bogaţi în informaţii şi nu celor bogaţi în capital”1.

În aceste condiţii, nu este de mirare că un număr important de cercetători se întreabă dacă mărimea populaţiei mai reprezintă un factor relevant de putere în competiţia pentru supremaţie globală sau, cel puţin, regională. Într-adevăr, populaţia nu mai joacă, în prezent, rolul pe care l-a jucat din secolul XIX până în 1945, în echilibrul geostrategic de pe continentul european. Populaţia nu mai repre-

zintă astăzi piatra de temelie a războiului dus de întregul popor pentru apărarea naţională şi nici un bazin pentru recrutarea forţei de muncă ieftine. ∗ Autorii sunt experţi în managementul informaţiilor pentru apărare. 1 Susan Strange, State şi pieţe, Editura Institutului European, Iaşi, 1997, p. 173-175.

Chiar şi cei care continuă să susţină că aspectul demografic reprezintă încă un element important în raporturile de putere dintre state nu au o poziţie unitară. Astfel, unii cercetători susţin că importanţa factorului demografic în configurarea puterii (la nivel naţional, regional sau internaţional) depinde de contextul specific, respectiv de rolul pe care elita politică şi intelectuală a statului îl joacă în integrarea tendinţelor demografice în mixul politicilor sociale şi economice, dar şi în strategiile de securitate pe care le adoptă. Alţi experţi consideră că populaţia este unul din factorii care contribuie la puterea statelor, dar mărimea sa nu spune prea multe despre puterea şi bogăţia statelor sau despre influenţa lor în sistemul interna-

ţional. O a treia categorie de cercetători îşi exprimă o poziţie mai nuanţată, argumentând că populaţia ca atare nu reprezintă un factor de putere decisiv, dar poate deveni unul atunci când se combină optim cu alţi factori (tehnologia de ultimă generaţie, forţa de muncă înalt calificată, resurse naturale strategice etc.).

Nu în ultimul rând, importanţa factorului demografic depinde de perspectiva din care este analizat subiectul. Specialiştii în economie interna-

ţională, spre exemplu, analizează fenomenul prin prisma creşterii şi competitivităţii economice şi subliniază implicaţiile structurii demografice asupra funcţionării sistemului de pensii, a pieţei muncii, a sistemului de educaţie - ca elemente care contribuie la avuţia statului, unul dintre pilonii pe care se clădeşte puterea sa. Politicienii sunt interesaţi de coeziunea socială, funcţionarea pieţei muncii, a sistemului de protecţie socială şi a celui de pensii, de rata şomajului sau de raporturile care se stabilesc între diferite grupuri etnice din

IINNFFOOSSFFEERRAA

22

interiorul societăţii, motiv pentru care discursul politic se concentrează pe impactul modificărilor în dinamica demografică asupra acestor problema-

tici. La rândul lor, analiştii în relaţii internaţionale sunt preocupaţi de modul în care populaţia unui stat poate modela capacitatea acestuia de a influenţa evenimentele care se produc în afara graniţelor sale sau interacţiunile respectivului stat cu ceilalţi actori (state şi organizaţii) din sistemul internaţional. Ca atare, aceştia sunt interesaţi de utilizarea indica-

torilor demografici pentru a anticipa, cu un grad re-

zonabil de acurateţe, impactul forţelor demografice asupra manifestării puterii în arena internaţională. O parte a acestora susţine că schimbările demogra-

fice majore determină modificări în politica internă a statului în cauză, ceea ce generează preocupări de securitate din partea vecinilor săi1.

Chiar dacă aceste abordări oferă perspective parţiale asupra fenomenului, ele au totuşi un numitor comun: populaţia reprezintă o condiţie necesară dar nu suficientă în sensul că potenţialul demo-

grafic creează premisele pentru modificarea echilibrului strategic atât în interiorul statelor, cât şi la nivel internaţional.

În opinia noastră, studierea comportamen-

tului social actual al statelor şi a capacităţii lor de adaptare sugerează că rolul populaţiei nu a dispărut, ci doar s-a modificat, în sensul că influ-

enţa sa asupra echilibrului la nivel naţional, regional şi global se realizează, în prezent, prin intermediul unor mecanisme complexe şi subtile, ceea ce o face mai dificil de perceput. Cu alte cuvinte, rolul populaţiei se regăseşte, în momentul de faţă, în com-

punerea altor elemente care configurează puterea. Un argument important în favoarea includerii

factorului demografic în categoria celor care exercită o influenţă decisivă în spectrul puterii este acela că tendinţele demografice sunt indicatori fideli ai potenţialului, dar şi ai riscurilor pentru un stat. În comparaţie cu schimbările de altă natură - economice, politice, tehnologice, sociale, cele demografice se produc foarte lent şi destul de regulat, sunt aproape imposibil de contracarat pe termen scurt şi mediu, iar impactul lor este de lungă durată. Tendinţele demografice sunt poate cel mai greu de influenţat de către politicile şi strategiile naţionale pentru că ele nu ţin doar de un context particular, politic sau economic, ci înglobează

1 Brian Nichiporuk, The Security Dynamics of Demographic Factors, RAND MR-1088, 2000.

în sine matricea de evoluţie a unui popor. În studiul de faţă ne propunem să examinăm

consecinţele strategice ale evoluţiilor demografice relativ recente din Federaţia Rusă. În realizarea acestui demers vom analiza impactul factorului demografic asupra societăţii ruse şi, mai extins, la nivel internaţional, fără a ţine cont de interacţiunea dintre acesta şi alţi factori cu manifestare temporară sau pe o perioadă mai lungă de timp şi care, prin acţiunile lor, pot amplifica sau, dimpotrivă, ameliora efectele produse de factorul demografic. Procedăm astfel întrucât o analiză integrată care să includă toţi factorii relevanţi nu este posibilă atât din lipsa datelor necesare în acest scop, cât şi a impredicti-bilităţii legate de deciziile viitoare. Deşi o astfel de abordare teoretică simplificatoare afectează, într-o anumită măsură, acurateţea rezultatului final, credem că exerciţiul nu îşi pierde din utilitate.

1. Declinul demografic actual din F. Rusă - elemente definitorii

Declinul demografic actual al F. Ruse nu este un fenomen nou, o evoluţie asemănătoare înregis-

trându-se şi în alte perioade istorice (în timpul Revoluţiei bolşevice şi al celui de-al Doilea Război Mondial). Actualul declin demografic, început în 1992, are câteva particularităţi care îl disting de precedentele evoluţii: - este de departe cea mai lungă perioadă de declin

demografic din istoria modernă a statului rus, persistând de circa 16 ani (declinul actual are o durată de circa două ori mai mare decât cea înregistrată în perioada Revoluţiei bolşevice şi de circa trei ori mai mare decât perioada din timpul şi imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial);

- spre deosebire de perioadele anterioare, cea actuală are loc în circumstanţe sociale şi politice specifice contextului rusesc, în care războiul sau violenţa nu mai reprezintă cauzele principale ale declinului demografic, aşa cum a fost cazul în perioadele precedente; declinul demografic actual al F. Ruse a apărut pe fondul a două evenimente de importanţă planetară: disoluţia Uniunii Sovietice şi pierderea puterii de către Partidul Comunist;

- în trecut, declinul demografic a avut un caracter temporar; în prezent acest fenomen are un caracter gradual şi constant, motiv pentru care este dificil de prognozat când se va încheia.

Principalele elemente care definesc declinul demografic al F. Ruse sunt:

IINNFFOOSSFFEERRAA

23

a. Reducerea populaţiei totale. În 1992, F. Rusă avea o populaţie de 148,689 milioane locuitori (fig.1). În prezent (iulie 2010), populaţia sa este de 140,041 milioane1. Pe fondul haosului care a urmat disoluţiei Uniunii Sovietice, populaţia F. Ruse a scăzut cu circa 700.000 persoane anual2.

Datele corespunzătoare perioadei 2007-2009 arată o ameliorare uşoară a situaţiei demografice (creşterea ratei natalităţii şi, concomitent, reducerea ratei mortalităţii), comparativ cu anii anteriori însă, cel mai probabil, această evoluţie este una temporară şi va continua până în 2012-2013, după care tendinţa de declin demografic va reveni. Demografii ruşi înşişi consideră că, pentru moment, nu există premise pentru a considera că actuala

criză demografică din F. Rusă va fi depăşită într-un orizont de circa patru decade şi că numărul populaţiei se va stabiliza. Demograful Victor Medkov susţine că „în pofida creşterii numerice a populaţiei, începând cu anul 2006, tendinţa generală de reducere a natalităţii nu prezintă semne de modificare radicală. Dimpotrivă, avem toate motivele să credem că această tendinţă se va opri şi va fi înlocuită cu tendinţa de descreştere”3. Potrivit acestuia, rata natalităţii va începe din nou să scadă începând cu 2012-2013, deoarece populaţia care s-a născut în anii 1990 este redusă numeric (în acea perioadă numărul naşterilor a scăzut cu 25% faţă de perioadele anterioare) şi deci va avea mai puţini copii.

Fig.1 - Evoluţia demografică a F. Ruse, 1968-2008 În 2009, populaţia F. Ruse a crescut cu

15.000 - 25.000, ajungând la peste 141,9 milioane locuitori. Aceasta este prima creştere anuală după 1992 şi a fost susţinută de creşterea ratei natalităţii, reducerea ratei mortalităţii şi creşterea numărului de imigranţi, în principal din fostele republici sovietice4. Revirimentul actual al ratei natalităţii poate fi explicat prin boom-ul demografic al anilor 1980, despre care specialiştii susţin că nu este sustenabil. 1234

b. Reducerea populaţiei active. În perioada

1 CIA Factbook. 2 Steven Eke, Russia faces Demographic Disaster, BBC News. 3 Graeme P. Herd, Grace Allen, Russia’s Demographic Crisis: The Threat to Sovereign Democracy, Global Dialogue, Volume 11, Winter/Spring 2009. 4 www.demographymatters.blogspot.com/.../on-russias-brief-population-increase.html.

1991-1999, populaţia activă a F. Ruse s-a redus substanţial (fig.2); după 1999, această tendinţă s-a inversat, dar volumul populaţiei active a F. Ruse rămâne sub nivelul celui înregistrat anterior anului 1991. Prognozele actuale indică faptul că după 2012-2013, tendinţa de descreştere va reveni, dat fiind faptul că populaţia fertilă la acel moment va fi cea care s-a născut la începutul anilor 1990, aşa cum am arătat, redusă numeric comparativ cu cea născută în perioadele anterioare.

c. Îmbătrânirea demografică. ONU consi-deră că populaţia unei ţări este îmbătrânită dacă un procent de peste 7% din totalul populaţiei are vârsta de 65 de ani şi peste. În F. Rusă, ponderea celor cu vârste de 65 de ani şi peste este de circa 13% (fig.3), iar estimările actuale indică o pondere a acestui segment de populaţie de 23% din totalul populaţiei, în 2025 (UNDP). Pentru a folosi cuvin-

IINNFFOOSSFFEERRAA

24

tele oamenilor de ştiinţă, în timp ce omenirea, în ansamblu, se află în sezonul primăverii demografice,

F. Rusă traversează o „iarnă demografică”1.

Fig.2 - Evoluţia forţei de muncă în F. Rusă, 1980-2008

Fig.3 - Evoluţia populaţiei cu vârste peste 65 de ani în F. Rusă, 1968-2008 d. Imigraţia. Pentru contracararea evoluţiilor

demografice negative, autorităţile ruse şi-au îndreptat atenţia asupra imigranţilor economici atât din statele CSI, cât şi din vecinătatea apropiată (ţări din afara spaţiului ex-sovietic). În perioada 1992-2008, circa 5,5 milioane persoane au emigrat în F. Rusă (fig.4). Imigraţia, desfăşurată în special sub forma repatrierilor din spaţiul ex-sovietic, a compensat într-o anumită măsură reducerea numerică a populaţiei, dar nu a reuşit să anihileze tendinţa creşterii negative a populaţiei. Aportul calitativ al imigranţilor este însă modest pentru societatea rusă, aceştia asigurând o forţă de muncă slab sau

semicalificată, care lucrează, în general, în gospo-

dării, transporturi şi alte sectoare care nu necesită calificări superioare. În plus, fenomenul imigraţiei fiind relativ nou pentru F. Rusă, generează unele dificultăţi legate de integrarea migranţilor şi acomo-

darea etnicilor ruşi cu aceştia.1 În mai 2010, legislaţia referitoare la imigraţie

a fost modificată, tocmai pentru a atrage mai mulţi lucrători străini. Cea mai importantă modificare vizează profesioniştii calificaţi. În cazul acestora, 1 “Russia on the edge of demographic catastrophe”, Pravda, 11.11.2003, www.english.pravda.ru/science/health/11-11.../4050 -population-.

IINNFFOOSSFFEERRAA

25

cotele procentuale vor fi eliminate începând cu 2011, iar autorităţile vor fi obligate să le elibereze permis de muncă într-un interval de 14 zile. În plus, aceste persoane vor beneficia de un permis de muncă valabil pe o perioadă de trei ani şi nu de un an, ca în prezent. Aceştia vor primi, odată cu permisul de muncă, şi permis de rezidenţă pentru ei şi familiile lor şi vor plăti un impozit

pe venit de 13%, şi nu de 30%, ca în prezent, un argument important pentru atragerea creierelor către F. Rusă, dacă avem în vedere că acest impozit este mult mai mare în alte ţări interesate în atragerea creierelor (în India, acest impozit este de 30%, în SUA de 35%, în Germania şi China de 45%, iar în Suedia de 56%).

Fig.4 - Evoluţia migraţiei nete în F. Rusă, 1971-2007 Cu toate acestea, economia şi societatea

rusă par a avea prea puţine de oferit străinilor. Potrivit unui sondaj realizat la începutul anului 2010 de către website-ul de recrutare internaţională The network, F. Rusă se plasează pe locul 32 din 35 de ţări în preferinţele celor care doresc să lucreze în străinătate. Potrivit sondajului, numai 7% dintre respondenţi ar accepta să lucreze în F. Rusă. Încurajator pentru F. Rusă este faptul că 75% dintre aceştia au studii superioare (licenţă sau master), un sfert fiind specialişti în IT1.

e. Emigraţia creierelor din F. Rusă. Problema migraţiei creierelor s-a amplificat după disoluţia Uniunii Sovietice. Se estimează că circa 80.000 de specialişti ruşi au părăsit ţara, la începutul anilor 19902. La nivelul anului 2000, 1,38% dintre cei calificaţi şi înalt calificaţi emigraseră, o creştere substanţială comparativ cu anul 1990, când numai 0,485% dintre aceştia au părăsit ţara. În fapt, situaţia este similară celei din 1917, când F. Rusă a pierdut partea cea mai educată din populaţia

1 “Brain drain reversed: will foreign professionals come to Russia?”, RIA-Novosti, 14.05.2010. 2 RIA Novosti, 02.09.2010, en.rian.ru/business/20100902/ 160441955.html.

sa. Odată cu extinderea şi accelerarea ritmului globalizării s-a intensificat şi competiţia globală pentru atragerea persoanelor talentate. În această competiţie, F. Rusă are de înfruntat mult mai multe state decât avea în urmă cu două decenii, dar este mult mai puţin atractivă decât în trecut. În circumstanţele economice actuale, F. Rusă nu va putea concura cu ţările dezvoltate pentru atragerea persoanelor talentate (aşa cum arată şi sondajul menţionat mai sus).

2. Cauze generatoare ale declinului demo-

grafic în F. Rusă Înainte de a explora consecinţele strategice

ale acestui fenomen, propunem o analiză succintă a cauzelor care au contribuit la această stare de fapt. Înţelegerea acestor cauze şi cunoaşterea măsurilor prin care liderii ruşi urmăresc corectarea acestei situaţii sunt elemente importante în antici-parea comportamentului viitor al unei ţări care a jucat un rol crucial în istoria omenirii, cel puţin în ultimul secol.

Declinul demografic al F. Ruse a fost deter-

minat de o serie de elemente, dintre care unele au rădăcini în tranziţia post-sovietică, altele izvorăsc din perioada sovietică şi chiar anterior acesteia. Aceste elemente sunt de naturi diverse, dar cele mai

IINNFFOOSSFFEERRAA

26

importante sunt cele de natură demografică. Între acestea din urmă, cele mai importante sunt rata scăzută a natalităţii şi rata ridicată a mortalităţii.

Rata scăzută a natalităţii Rata natalităţii a scăzut de la 10,7, în 1992,

la 8,3 în 1999, după acest moment urmând o revenire continuă (fig.5). În 2008, rata natalităţii era de 12,1 la 1.000 locuitori. Reducerea ratei natalităţii a fost determinată de o serie de factori care au acţionat simultan: reducerea numărului femeilor fertile (pe fondul reducerii populaţiei totale şi, implicit, a celei feminine, dar şi ca urmare a faptului că un număr în creştere de femei se

căsătoresc pentru prima dată la vârste mai înaintate decât în trecut, ceea ce reduce perioada în care acestea sunt fertile), creşterea numărului de avorturi, accesul la contraceptive, extinderea urbanizării şi răspândirea pe scară largă a sentimentului de insatisfacţie legat de viitor.

Rata fertilităţii a înregistrat un declin semnifi-cativ - de la 2,22 copii per femeie în 1987, la 1,29 în 2005, ulterior ajungând la 1,49 în 2008 şi 1,8 în 2010. A scăzut dramatic rata fertilităţii în rândul tinerelor femei (15-19 ani), în intervalul 1998-2008 (a se vedea fig.6 şi fig.7).

Fig.5 - Evoluţia ratei natalităţii în F. Rusă, 1980-2008

F. Rusă înregistrează cea mai ridicată rată a avortului la nivel mondial1. În perioada 1992-2008 numărul avorturilor a depăşit constant 1.200.000, cel mai mare număr înregistrându-se în 2008 - 1.713.947 (în 1992 s-au înregistrat 1.587.644 avorturi)2. Până în 2006, numărul avorturilor l-a depăşit pe cel al naşterilor. Spre exemplu, în 2004 au avut loc circa 1,6 milioane avorturi (20% dintre femeile în cauză aveau sub 18 ani) şi 1,5 milioane naşteri. În plus, procedurile aplicate au avut consecinţe grave asupra stării de sănătate a femeilor, multe dintre acestea devenind sterile. Complicaţiile apărute în urma avorturilor au determinat una din patru morţi maternale şi una din 10 femei au devenit sterile3. 1 www.undp.org. 2 http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/index. html#RU. 3 Thomas J. Andrea, Russia's demographic crisis and the

Creşterea natalităţii începând cu anul 2007 nu poate fi pusă exclusiv pe seama stimulentelor financiare de care beneficiază părinţii cu doi sau mai mulţi copii (în 2006, autorităţile ruse au adoptat un program de stimulare financiară a creşterii natalităţii, prin care familiile care au doi sau mai mulţi copii vor beneficia de fonduri pentru creşterea şi educarea copiilor). Programul este valabil pentru perioada 01.01.2007-31.12.2016, iar valoarea acestor stimulente este de circa 9.500 de dolari (o sumă foarte mare în comparaţie cu salariul mediu în F. Rusă). Aceasta deoarece cercetările efectuate arată că nu există o relaţie liniară între nivelul veniturilor şi numărul copiilor născuţi într-o familie. În acest context, este dificil de estimat cât din revirimentul demografic actual se datorează stimulentelor financiare acordate de autorităţile military: strategic impact and security implications in the 21st century, 2007.

IINNFFOOSSFFEERRAA

27

ruse şi cât este rezultatul altor factori, mai ales că, aşa cum se observă din piramida populaţiei elaborată în 2004, numărul celor aflaţi la vârste reproductive va creşte până în 2016, în prezent fiind cel mai numeros segment al populaţiei ruse. Poate că aceste stimulente au grăbit momentul naşterii copiilor, dar fenomenul ca atare s-ar fi

produs oricum din considerentele expuse. Mai degrabă, situaţia poate fi explicată prin încheierea perioadei de turbulenţe politice şi sociale care a urmat disoluţiei Uniunii Sovietice şi revenirea la climatul de stabilitate politică, socială şi econo-

mică, care au redus nivelul incertitudinii şi au crescut rata fertilităţii.

Fig.6 - Evoluţia ratei fertilităţii femeile adulte în F. Rusă, 1980-2008

Fig.7 - Evoluţia ratei fertilităţii la femeile între 15-19 ani, în F. Rusă, 1998-2008 În F. Rusă se observă un fenomen interesant:

spre deosebire de alte state, probabilitatea de a avea un număr mai mare de copii creşte cu nivelul educaţiei. O explicaţie posibilă este aceea că o educaţie superioară constituie un atu pentru un venit permanent, ceea ce reduce incertitudinile legate de posibilităţile de creştere şi educare a copiilor. De asemenea, în cazul celor cu o educaţie superioară, creşte satisfacţia vieţii, ceea ce favorizează decizia

de a avea copii. Rata ridicată a mortalităţii Cel mai profund impact asupra declinului

demografic în F. Rusă îl are rata ridicată a morta-

lităţii. În ultimele patru decade, acest indicator demografic a crescut constant, cu unele fluctuaţii pentru perioade scurte de timp. Începând din 1992, mai ales, rata a crescut vertiginos, cu excepţia a două scurte perioade (1996-1998 şi 2006-2009;

IINNFFOOSSFFEERRAA

28

fig. 8 şi fig. 9). F. Rusă are cea mai ridicată rată a mortalităţii din Europa, iar speranţa de viaţă a populaţiei sale este cea mai redusă de pe conti-nent. Totodată, F. Rusă este una dintre puţinele ţări de pe glob în care speranţa de viaţă a scăzut în comparaţie cu nivelurile înregistrate în anii 1960. Din acest punct de vedere, F. Rusă se află în urma statelor occidentale cu 15-20 ani, în cazul bărbaţilor, şi cu 7-12 ani, în cazul femeilor. Comparativ cu majoritatea ţărilor care au un nivel similar de dezvoltare economică, rata mortalităţii în F. Rusă este de 3-5 ori mai ridicată în cazul bărbaţilor şi de două ori mai ridicată în cazul femeilor.

Practic, mortalitatea în rândul bărbaţilor este la fel de ridicată ca în urmă cu un secol.

Rata ridicată a mortalităţii este determinată de: regimul de viaţă inadecvat al populaţiei, pre-

valenţa unor boli transmisibile precum SIDA, tuberculoza sau hepatita C, consumul de droguri, fumatul, accidentele de circulaţie, violenţa domes-

tică şi deteriorarea sistemului de sănătate. Îmbătrâ-

nirea populaţiei este un alt factor care contribuie la creşterea constantă a ratei mortalităţii. Între 1989 şi 2002, populaţia aptă de muncă s-a redus de la 24,5% la 18,6%, în timp ce populaţia pensionată a crescut de la 18,5% la 20,7%1.

Fig.8 - Evoluţia ratei mortalităţii la adulţi în F. Rusă, 1968-2008

Fig.9 - Evoluţia ratei mortalităţii la adulţi în F. Rusă, 1968-2008 În pofida creşterii numărului de naşteri

aproape continue după 1999 (fig.5), numărul deceselor rămâne ridicat. Prin urmare, declinul

demografic a fost încetinit, dar nu a fost oprit. 1 1 Timothy Heleniak, Geographic Aspects of Population Aging in the Russian Federation, 2001.

IINNFFOOSSFFEERRAA

29

Se observă un paradox în situaţia demo-

grafică a F. Ruse: în timp ce rata mortalităţii la naştere în rândul copiilor şi mamelor a scăzut constant, speranţa de viaţă la naştere a rămas scăzută (65,87 ani, în 2007, media ambelor sexe - fig.10). Speranţa medie de viaţă pentru bărbaţi este de 62 de ani, iar pentru femei de 74 de ani. Această disparitate la nivelul sexelor este printre cele mai ridicate la nivel mondial. Alarmant este mai ales faptul că speranţa de

viaţă pentru bărbaţii aflaţi la vârsta de 30 de ani a rămas nemodificată de la finele anilor 1940, în pofida realizărilor remarcabile ale medicinei, în ultimele decade. Severitatea problemei este mai bine ilustrată atunci când se compară situaţia din F. Rusă cu cea din statele occidentale, pentru acelaşi moment de timp. Spre exemplu, speranţa de viaţă în Norvegia este de 79,78 ani, în Marea Britanie de 78,7 ani, în Italia de 79,94 ani, în Polonia de 75,19 ani.

Fig.10 - Evoluţia speranţei de viaţă în F. Rusă, 1976-2008 Problemelor legate de rata scăzută a natalităţii

şi rata ridicată a mortalităţii li se adaugă cele legate de starea de sănătate a populaţiei (afectată de un sistem medical inadecvat) - concretizată în creşterea alarmantă a numărului de boli cardiovasculare, de boli transmisibile, precum SIDA, tuberculoza (fig.11) şi hepatita C, de accidentele rutiere (în F. Rusă se înregistrează de 10 ori mai multe accidente rutiere decât în Germania sau în Marea Britanie; în aceste accidente mor anual circa 36.000 de cetăţeni ruşi1), de consumul de droguri, într-o creştere vertiginoasă în ultimii ani (între 1,5 şi 3 milioane persoane), de consumul de alcool2 (potrivit unor estimări din anul 2003,

1 More news about Russia’s demographic collapse, 6 June 2008, Excerpt from “Demography and development in Russia“, UN Development Program, www.fabiusmaximus.wordpress. com/2008/.../russia 2 Oficial, F. Rusă consideră că are 7 milioane de alcoolici (persoane care consumă peste 27 litri alcool pur pe an), ceea ce reprezintă circa 6% din populaţia de peste 15 ani a ţării. Cifra reală este mult mai mare, aşa cum arată sondaje realizate recent, Each of 7 million Russian alcoholics drinks 27 liters of alcohol a year, Pravda, November 9, 2006,

circa 80% dintre bărbaţii ruşi consumau frecvent alcool, 35% aveau probleme generate de alcool, iar 18% sufereau consecinţe negative generate de consumul de alcool, precum accidente sau intoxicări; estimări mai recente arată că o treime dintre ruşi consumă excesiv alcool3) şi fumat (rata fumatului este una dintre cele mai ridicate din lume - 70% dintre tinerii ruşi şi 28% dintre tinerele rusoaice fumează4).

F. Rusă este cel mai mare consumator de heroină per capita, la nivel mondial, cea mai mare cantitate provenind din Afganistan. Victor Ivanov, şeful autorităţii federale în materie, apreciază că în F. Rusă se consumă anual circa 35 tone heroină. Potrivit acestuia, piaţa rusă a opiaceelor reprezintă o cincime din cea mondială, estimată la un total de

http://english.pravda.ru/society/stories/09-11-2006/85432-alcoholism-0. 3 UNAIDS program, Eastern Europe and Central Asia AIDS Epidemic Updated and Regional Summary 2007, http://data. unaids.org/pub/Report/2008/jc1529_epibriefs_eeurope_casia_en.pdf.; Interview with Murray Feshbach, June 4, 2008. 4 www.tradingeconomics.com

IINNFFOOSSFFEERRAA

30

65 miliarde dolari. Aproape 2,5 milioane de ruşi sunt consumatori de droguri1 (90% dintre aceştia consumă heroină). Anual, în F. Rusă, circa 30.000 de persoane mor ca urmare a consumului de droguri, iar 80.000 încearcă gustul narcoticelor pentru prima dată2. Situaţia l-a determinat pe preşedintele Medvedev să includă abuzul de droguri printre ameninţările la adresa securităţii naţionale.

Prevalenţa SIDA reprezintă o dublă amenin-

ţare pentru F. Rusă: conduce la creşterea ratei morta-

lităţii şi la un decalaj între generaţii, dat fiind faptul

că majoritatea (circa 80%) celor nou înregistraţi ca purtători ai virusului HIV au vârste cuprinse între 15 şi 29 de ani3. La nivelul anului 2008, numărul estimat al celor infestaţi cu virusul HIV era de 1.000.000. Rata prevalenţei la adulţi era de 1,1% (în Europa de Est, doar Ucraina şi Estonia aveau rate mai ridicate, în Europa Centrală şi de Vest acest indicator situându-se sub 0,6%; fig.12), iar numărul deceselor având drept cauză acest flagel a fost de 35.000 anual. Rata prevalenţei în rândul femeilor era de 0,6% în 20084.

Fig.11 - Evoluţia cazurilor de tuberculoză în F. Rusă, 1992-2008

Fig.12 - Prevalenţa virusului HIV în F. Rusă, 1998-2008 1234

1 Associated Press, 16 mai 2009. 2 Reuters, 28 mai 2010.

3 Atlantic Council of the United States, Russia’s Shrinking Population and the Russian Military’s HIV/AIDS Problem, p.4-5. 4 www.tradingeconomics.com

IINNFFOOSSFFEERRAA

31

3. Perspective ale evoluţiei demografice în F. Rusă

Din considerentele expuse mai sus, perspec-

tiva demografică a F. Ruse nu este prea încuraja-

toare. Proiecţiile ONU variază între 136 şi 121 milioane locuitori pentru anul 2025; pentru anul 2030, cifrele variază între 133 şi 115 milioane locuitori. Estimările Biroului pentru Recensământ al SUA variază între 128 milioane locuitori în 2025 şi 124 milioane locuitori în 2030. Prognozele pe termen mai lung sunt şi mai pesimiste, dacă actualele tendinţe de reproducere se menţin (cea mai favorabilă prognoză aparţine UNDP, care estimează că populaţia F. Ruse va ajunge la 121 milioane persoane în 2050; alte prognoze plasează populaţia F. Ruse între 100 şi 119 milioane pentru acelaşi moment de timp). Variantele medii ale prognozelor avansate de diferite instituţii de profil arată că F. Rusă va avea, în 2025, o populaţie cuprinsă între 128 milioane locuitori (UNDP şi Biroul de Recensământ al SUA) şi 137 milioane locuitori (Biroul de Statistică, Rossstat; există şi o variantă intermediară - 131 milioane - care aparţi-ne Institutului de Demografie din cadrul Academiei de Ştiinţe Economice a F. Ruse).

Dacă aceste proiecţii se vor dovedi suficient de exacte (ceea ce, desigur, nu poate fi garantat), F. Rusă va coborî în clasamentul pe naţiuni de pe poziţia a şasea în prezent, pe locul 12 în 2025. În termeni relativi, aceasta înseamnă o cădere demo-

grafică similară celei înregistrate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; în termeni absoluţi, magnitudinea problemei poate fi chiar mai mare.

Demograful rus Anatoli Vişnevschi, de la Şcoala Superioară de Economie din Moscova, susţine că „în pofida tendinţelor pozitive înregistrate în ratele natalităţii şi mortalităţii din ultimii ani, nivelurile actuale sunt departe de ceea ce se doreşte. Mai mult, acestea sunt evoluţii pe termen scurt, iar optimismul care le însoţeşte este nejustificat”1.

De altfel, potrivit estimărilor actuale, F. Rusă va pierde anual circa 700.000 de persoane (31% din populaţie), în perioada 2005-20502. Pentru a menţine nivelul actual al populaţiei, F. Rusă are nevoie de un număr substanţial mai mare de imigranţi: între 35 (aproximativ 700.000 anual) şi 70 milioane (1,4 milioane anual), în funcţie 1 www.demographymatters.blogspot.com/.../on-russias-brief- population-increase.html. 2 Washington Times, 20 august 2008, http://www.washington times.com/news/2008/aug/20/russian-decline/.

de evoluţiile ratelor natalităţii şi mortalităţii3. Varianta medie presupune că F. Rusă are nevoie de un milion de imigranţi anual pentru a compensa evoluţiile demografice negative, adică de trei ori mai mult decât media imigranţilor înregistraţi oficial în perioada 1990-2005. În pofida acestei necesităţi incontestabile, imigraţia în F. Rusă a scăzut în ultimii ani. O posibilă explicaţie constă în reducerea substanţială a numărului etnicilor ruşi din străinătate (principalii imigranţi), de la 25,2 milioane în 1989, la 18,2 milioane în 20034.

Ca o consecinţă a reducerii populaţiei totale se va reduce şi populaţia activă a F. Ruse. Începând cu anul 2007, pentru prima dată după o lungă perioadă de timp, volumul populaţiei active s-a redus comparativ cu anii anteriori. Pentru perioada 2009-2025, ultimele proiecţii ale variantei medii a Goskomstat indică o continuare a reducerii populaţiei active cu aproape 1%, anual. Proiecţiile Biroului pentru Recensământ al SUA şi cele ale Programului ONU pentru Dezvoltare sunt chiar mai pesimiste. În plus, forţa de muncă a F. Ruse va îmbătrâni rapid în cursul generaţiei următoare. Se estimează că populaţia vârstnică va creşte de la 30 de milioane la 37 de milioane până în 2020 (o creştere de la 21% la 27%), în timp ce populaţia activă se va reduce de la 91,4 milioane, la 77,9 milioane de persoane (adică, de la 63% la 56%)5.

În altă ordine de idei, deoarece un mare număr de femei aflate la vârsta reproducerii suferă de diferite boli, acestea vor da naştere la copii bolnavi, a căror speranţă de viaţă este afectată încă de la naştere.

Evoluţiile negative au făcut din factorul demo-

grafic o prioritate a conducerii de stat a F. Ruse. În 2006, în discursul său adresat naţiunii, Vladimir Putin, la acea dată preşedinte al ţării, cataloga criza demografică drept “cea mai acută problemă cu care se confruntă ţara”. În 2007, V. Putin a semnat Conceptul pentru politica demografică până în 2025 şi a aprobat o serie de stimulente financiare

3 Dr. Zhanna Zayonchkovskaya, Chinese Immigration to Russia in the Context of the Demographic Situation, www.gsti.miis.edu/CEAS-PUB/Zayonchkovskaya20030914.pdf. 4 Timothy Heleniak, „Migration of the Russian Diaspora After the Breakup of the Soviet Union”, in Journal of International Affairs, Vol. 57, no. 2, 2004, p.114. 5 Thomas J. Andreea, Russia's demographic crisis and the military: strategic impact and security implications in the 21st century, 2007.

IINNFFOOSSFFEERRAA

32

menite să conducă la creşterea natalităţii (au crescut alocaţiile acordate mamelor cu copii de până la 18 luni, au fost acordate beneficii pentru mamele şomere şi plata a circa 9.500 de dolari pentru naşterea a doi sau mai mulţi copii, în perioada 2007-2016).

La prima vedere aceste măsuri au dat rezul-tate: în 2007 numărul naşterilor a crescut cu 9%, comparativ cu 2006, iar în 2008 cu 6,4% compara-

tiv cu 2007. Rata fertilităţii a crescut, iar rata mortalităţii a scăzut, ambele cu valori importante. Astfel că, în 2009, reducerea naturală a populaţiei (naşteri - decese) a fost de - 224.310.

Şi totuşi, cercetările efectuate arată că rata fertilităţii (şi implicit, rata natalităţii) nu este influenţată exclusiv de factori care acţionează pe termen scurt, precum nivelul veniturilor populaţiei sau climatul economic general din ţară. Datele actuale arată că măsurile de stimulare a creşterii natalităţii au efect doar pe termen scurt. În plus, se pune întrebarea cât de mult timp va putea F. Rusă să susţină această politică şi în detrimentul căror altor priorităţi naţionale. Este relevantă, în acest sens, îngrijorarea ministrului rus de Finanţe, Kudrin, privind capacitatea statului de a-şi îndeplini obligaţia legată de plata pensiilor, aceasta deşi, începând din 2010, toate veniturile din Fondul Suveran de Active al F. Ruse vor fi direcţionate către susţinerea sistemului de pensii. Banca Mondială, în raportul său despre economia rusă (2008), avertiza că „F. Rusă se confruntă cu riscuri financiare pe termen lung: venituri incerte şi volatile din petrol şi gaze naturale şi creşterea cheltuielilor cu sistemul de pensii, sănătate şi educaţie. Dacă nu vor fi implementate soluţii pe termen scurt, poziţia fiscală a F. Ruse nu se va detensiona. Aceasta pune în pericol expansiunea sa economică continuă”1.

Actuala criză financiară mondială exercită o presiune suplimentară asupra situaţiei demografice a F. Ruse prin reducerea fondurilor disponibile pe care autorităţile ruse intenţionează să le aloce în scopul stimulării creşterii demografice. De asemenea, criza afectează situaţia demografică şi în alte moduri. În astfel de perioade, cuplurile sunt mai reticente în a avea copii. Deşi nu există cifre oficiale, se estimează că numărul avorturilor a crescut semnificativ în ultimii ani2. Astfel, în

1 World Bank (2008), Russian Economic Report No. 16, p. 17. 2 Graeme P. Herd, Grace Allen (2009), “Russia’s Demographic Crisis: The Threat to Sovereign Democracy“, Global Dialogue,

2009, s-au înregistrat 1,7 milioane naşteri şi 1,2 milioane avorturi3. În plus, criza financiară mondială actuală ar putea dura atât de mult timp, încât multe femei ar putea depăşi vârsta la care pot avea copii. Ca atare, aceste femei ar putea să nu aibă copii.

Într-un alt plan, criza financiară a amplificat resentimentele etnicilor ruşi faţă de imigranţi, pe fondul creşterii şomajului. Astfel, dacă în 1995, 38% din populaţie susţinea ideea că F. Rusă trebuie să fie numai pentru ruşi, în 2007 procentul a crescut la 55%4. O astfel de atitudine produce rezultate imediate, aspect ilustrat şi de un raport al Serviciului Federal de Statistică al F. Ruse, potrivit căruia, în 2008, numărul imigranţilor din F. Rusă s-a redus cu 28%, comparativ cu anul 2007, iar în primul trimestru din 2009, numărul acestora a scăzut cu 27%, comparativ cu aceeaşi perioadă din 20085.

Efectele acestei crize sunt cu atât mai profunde cu cât vin după o altă criză financiară majoră (în 1998) şi după o lungă perioadă de turbulenţe politice şi sociale. Aceste perioade de criză prelungită amplifică insatisfacţia populaţiei legată de viitor, cu impact asupra intenţiei de a avea copii.

În baza celor enunţate mai sus, putem afirma că declinul demografic al Rusiei constituie un factor de risc la adresa stabilităţii interne şi a securităţii, iar pe termen lung, fenomenul ar putea avea implicaţii majore şi pe plan internaţional, analizei acestor implicaţii urmând să-i dedicăm un articol într-un număr viitor.

Bibliografie: ADAM, Rudolf, Demography and Security, How will demographic changes influence the ground rules for security policy?, www.ip-global.org/midcom-permalink-c60f45b0d6e411db966cd1826082573c573c; www.ip-global.org/midcom-permalink-c60f45b0d6e411db966 cd1826082573c573c AMBROSIO, Thomas, The Geopolitics of Demographic Decay: HIV/AIDS and Russia’s Great Power Status, Paper Presented at the International Studies Association Annual Conference (Honolulu, Hawaii), March 2005 ANDREA, J. Thomas, Russia's demographic crisis and the military: strategic impact and security implications in the 21st century, 2007 BORGES, João Vieira, Demographics and Strategy,

Volume 11, Winter/Spring 2009. 3 http://demographymatters.blogspot.com/2010/01/on-russias-brief- population-increase.html. 4 Centrul Levada (institut de sondare a opiniei publice din Moscova). 5 Graeme P. Herd, Grace Allen (2009), “Russia’s Demographic Crisis: The Threat to Sovereign Democracy“, Global Dialogue, Volume 11, Winter/Spring 2009.

IINNFFOOSSFFEERRAA

33

International Studies Association, Hong Kong Convention, 2001 (www.isanet.org/archieve/borges.html) BORGES, João Vieira, Demography and Interna-tional Security: Evolution and Trends, 10th Portuguese Atlantic Youth Seminar Sintra, “Global Civil Society and International Security: Different Approaches for a Common Path”, 23th July to 30th July 2005 CLAUSEWITZ, Carl von, Despre război, Editura Antet, Bucureşti, 2001 COHEN, Abraham, “How demographics will impact geopolitics in Central Asia”, 12/17/2003 issue of the CACI Analyst EBERSTADT, Nicholas (2001), “Population Change and National Security“, Foreign Affairs, Summer 1991 EBERSTADT, Nicholas, Russia’s Peacetime Demogra-phic Crisis: Dimensions, Causes, Implications, The National Bureau of Asian Research, May 2010 EBERSTADT, Nicholas, “Strategic implications of asian demographic trends”, Strategic Asia 2003–04 EKE, Steven, Russia faces demographic disaster, BBC News HERD, P. Graeme, Foreign and security policy impli-cation of Russia’s demographic crisis, WP 20, March 2002

HERD, P.Graeme, Allen Grace, “Russia’s Demogra-phic Crisis: The Threat to Sovereign Democracy”, Global Dialogue, Volume 11, Winter/Spring 2009 HERD, P. Graeme, Sargsyan Gagik, Debating Russian demographic security: current trends and future trajectories, Security Index No. 2 (82), Volume 13. HUNGTINGTON, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi re-facerea ordinii mondiale, Editura Antet, Bucureşti, 1997 GOLDSTONE, Jack, Demography and security: security implications of global population changes, 2007-2050, George Mason University School of Public Policy Research Paper No. 2009-07 HELENIAK, Timothy (2001), Geographic Aspects of Population Aging in the Russian Federation MERSHEIMER, John, Tragedia politicii de forţă, Editura Antet, Bucureşti, 2003 NICHIPORUK, Brian, The Security Dynamics of Demographic Factors, RAND MR-1088, 2000 PRENDERGRAST, Griffith Jessica, The Regional Consequences of Russia’s Demographic Crisis, Working Paper No. 3, 2004 RICHARDS, Jason, Panaccione Gregory, Mereand Richard, Groff Stacy, Bowen Jeff, Russia, Demo-graphic Trends and the Projection of Military Power, A Full Spectrum Analysis, 2008 SHAH, Apoorva, Eberstadt Nicholas, Russia's Demo-graphic Disaster, American Entreprise Institute for Public Policy Research, 2009 STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutului European, Iaşi, 1997 VISHNEVSKY, Anatoly, “Multipolarity and Demo-graphy”, Russia in Global Affairs, Vol. 6, No. 1, January -

March 2008 ZAYONCHKOVSKAYA, Zhanna, Chinese Immigration to Russia in the Context of the Demographic Situation, www.gsti. miis.edu/CEAS-PUB/Zayonchkovskaya20030 914.pdf

* * * *** AFP, Crisis bad news for Russia's shrinking popu-lation, May 16, 2009 *** Berman Ilan, Russia's Real Threat? Failure Decline breeds new and perplexing dangers, Washington Times, February 1, 2010 *** Bernstein Jonas, Experts doubt that Russia’s population decline can be halted, Eurasia Daily Monitor Volume: 5 Issue: 80, 2008, http://www.jamestown.org/programs/edm/single/?tx_ttnews%5Btt_news%5D=33584&tx_ttnews%5BbackPid%5D=166&no_cache=1 *** Bigg Claire, 2005, Russian Politicians, Demo-graphers Warn Of Population Crisis *** Brain drain reversed: will foreign professionals come to Russia?, RIA-Novosti, 14.05.2010. *** www.CIA.Factbook. *** Demography and development in Russia,UN Deve-lopment Program, www.fabiusmaximus.wordpress.com/2008/.../russia *** www.data.unaids.org/pub/Report/2008/jc1529_ epibriefs_eeurope_casia_en.pdf.; Interview with Murray Feshbach, June 4,2008. *** www.demographymatters.blogspot.com/.../on-russias -brief-population-increase.html. ***Demographic policy in Russia: from reflection to action,www.europeandcis.undp.org/.../9EB6BB0D-F203- 1EE9-B12EE4C4196A592C *** Disintegration predicted for Russia because of demographic decline, http://www.kavkazcenter. com/eng/ content/ 2009/03/17/10604.shtm *** Eberstadt Nicholas, Drunken Nation: Russia’s Depopulation Bomb, http://www.worldaffairsjournal. org/articles/2009-Spring/full-Eberstadt.html *** Goble Paul, Russia To Face 'Cadres Hunger' by 2025, June 7, 2010,http://www.geopoliticalmonitor. com/russia-to-face-cadres-hunger-by-2025-1 *** Hines Nico, Russian General Says Poland Open to Nuclear Strike, in Times Online, August 15, 2008, http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/europe/article4541613.ece. *** In Russia the conscript recruitment pool is reduced by 100,000 men each year, Interfax_ABH Military News Agency, Moscow, October 2, 2006. *** Ivakhnyuk Irina (2006), Brain drain from Russia: in search for a solution, csm.org.pl/.../2006/Irina%20 Ivakhnyuk_Brain%20Drain%20from%20Russia_in%20Search%20for%20a%20.pdf *** http://www.johnstonsarchive.net/policy/abortion/ index.html#RU.

IINNFFOOSSFFEERRAA

34

*** National Human Development Report Russian Federation 2008, Russia Facing Demographic Challenges, Moscow, 2009 ***Reuters, 28 May 2010 *** RIA-Novosti, Birth rate rises in Russia in first half 2009, *** RIA Novosti, 02.09.2010, www.en.rian.ru/business/ 20100902/160441955.html. *** Russia's Army Faces 'Islamisation', Jane's Islamic Affairs Analyst, March 01, 2008.

*** Russia on the edge of demographic catastrophe, Pravda, 11.11.2003, www.english.pravda.ru/science/ health/11-11.../4050-population-. *** www.tradingeconomics.com. *** UNAIDS program, Eastern Europe and Central Asia AIDS Epidemic Updated and Regional *** www.undp.org, Summary 2007, *** Washington Times, 20 August 2008, http://www. washingtontimes.com/news/2008/aug/20/russian-decline/.

IINNFFOOSSFFEERRAA

35

GEOINT (GEOSPATIAL INTELLIGENCE) ÎN RĂZBOIUL VIITORULUI

Col. ing. Marin ALNIŢEI*

Orice strategie de securitate naţională se bazează, în mare parte, pe abilitatea structurilor responsabile de a furniza factorilor naţionali de decizie şi forţelor operaţionale, informaţiile necesare pentru anticiparea / împiedicarea / limitarea amenin-

ţărilor la adresa intereselor naţionale, precum şi pentru îmbunătăţirea capacităţii de a răspunde ameninţărilor în mod rapid, eficient şi decisiv. ∗

Informaţiile necesare fundamentării unor decizii privind securitatea naţională provin din multiple surse şi domenii de activitate, iar procesele prin care acestea sunt integrate, în scopul transfor-

mării lor în „cunoştinţe acţionabile”, sunt extrem de complexe.

Prin forţa integrării unor date şi informaţii, procesate pentru uzul serviciilor de informaţii, din domeniile Mapping, Charting and Geodesy / MC&G (topografie,cartografie şi geodezie - Geo-

spaţial) şi Imagery Intelligence (IMINT), este de-

monstrată convergenţa acestor domenii sub denu-

mirea de GEOINT (Geospatial Intelligence). GEOINT reprezintă una din bazele funda-

mentării actului de decizie la toate nivelurile - strategic, operaţional şi tactic - reprezentând totodată şi o capabilitate critică de înţelegere a lumii care ne înconjoară.

Capacitatea unei naţiuni de a învinge provo-

cările informaţiilor tradiţionale prin folosirea unor senzori de teledetecţie, apoi înregistrarea, manipu-

larea şi integrarea datelor obţinute de la aceşti senzori a fost modificată substanţial în ceea ce priveşte modul în care informaţiile sunt percepute, configurate şi diseminate sub formă de informaţii utilizabile.

Ca rezultat, GEOINT permite factorilor de decizie să răspundă, rapid şi precis, unor întrebări de felul: Unde mă aflu şi cum arată mediul meu înconjurător? Unde se află exact adversarul meu

∗ Col. ing. Marin ALNIŢEI este şeful Direcţiei Topografice Militare.

şi cum arată mediul lui înconjurător? Ce capabilităţi pare să posede adversarul? Noile situaţii sau capabilităţi care au apărut pot ameninţa interesele naţionale? Care sunt centrele de greutate, limitele şi vulnerabilităţile adversarului? Care este intenţia adversarului şi cum se poate exprima aceasta în funcţie de poziţionarea ei? Unde se află necomba-

tanţii? Care sunt ameninţările pentru aliaţi? Unde sunt graniţele şi limitele altor părţi interesate? Ce este permis şi ce este interzis forţelor mele? Cum pot să navighez în jurul, prin, peste sau pe sub spaţiul înconjurător în cauză? Ce Imagine Strategică Integrată (Common Operational Picture - COP1) poate fi pusă la dispoziţie pentru susţinerea şi menţinerea cunoştinţelor operaţionale?

Răspunzând acestor întrebări, domeniul GEOINT oferă utilizatorilor o orientare rapidă şi o vizualizare a spaţiului de misiune - un avantaj care trimite direct la noi niveluri de precizie, agilitate şi eficacitate. Combinând teledetecţia, precizia de poziţionare, procesarea digitală şi diseminarea, GEOINT permite comandanţilor combatanţi să utilizeze cu succes arme avansate din punct de vedere tehnologic, în timp şi la ţintă, în orice condiţii meteo-

rologice, pe timp de zi şi de noapte, oriunde în lume. GEOINT integrează într-o Imagine de Intelli-

gence, pe lângă informaţiile de bază provenite din Imaginea Recunoscută a Mediului (REP2), toate informaţiile de tip intelligence, astfel: a) HUMINT - informaţii provenite de la sursele

umane sau agenţiile de orice tip; HUMINT implică folosirea unei game foarte variate de surse şi agenţii, acţionându-se la toate nivelurile (tactic, operativ şi strategic);

1 Conceptul de „Imagine Strategică Integrată” a fost abordat pe larg de col. ing. Marin Alniţei în cadrul articolului „Imaginea Strategică Integrată în războiul viitorului”, revista INFOSFERA, nr. 4, Ed. Top Form, Bucureşti, 2010, p. 48. 2 Pentru mai multe detalii a se vedea Marin Alniţei, „Imaginea Recunoscută a Mediului în războiul viitorului”, revista INFOSFERA, nr. 3, Ed. Top Form, Bucureşti, 2010, p. 47.

IINNFFOOSSFFEERRAA

36

b) IMINT - informaţii provenite din exploatarea imaginilor fotografice, radar, electro-optice, în infraroşu, termice sau multispectrale;

c) SIGINT - informaţii provenite din comunicaţii (COMINT) şi non-comunicaţii (ELINT);

d) MASINT - informaţii care oferă date despre caracteristicile tehnico-tactice şi de funcţionare a aparaturii şi mijloacelor tehnice ale adversarului, identifică prezenţa lor în zona de operaţii şi descoperă indicii care arată folosirea acestora;

e) OSINT - informaţii provenite din surse deschise, accesibile publicului larg - Internet, mass-media, cărţi, reviste, etc.;

f) COLINT - informaţii obţinute din operaţiuni de legătură şi cooperare.

Dintre acestea, componentele principale ale conceptului GEOINT sunt GEOSPATIAL şi IMINT, însă este important de notat că toate celelalte tipuri de informaţii (de intelligence) adaugă profunzime şi detaliu analizelor GEOINT şi indică analiştilor GEOINT, în funcţie de rezultate, noi direcţii de căutare. Luând toate aceste surse de informaţii într-un context geospaţial (analizarea locaţiei, a caracteristicilor spaţiale şi fizice, dar şi a relaţiilor spaţiale), analiştii GEOINT pot face aprecieri asupra unor activităţi viitoare. Mai mult, ei pot reprezenta evaluările lor într-un mod vizual foarte intuitiv pentru utilizatori.

Informaţii geospaţiale Informaţiile geospaţiale, dintr-o perspectivă

militară, nu se referă numai la datele spaţiale şi eventualele metadate ce se pot găsi astăzi în sistemele de navigaţie civile sau în aplicaţii gen Google Earth (aplicaţie dezvoltată pe baza investi-ţiilor SUA într-o companie care iniţial s-a numit Keyhole Viewer, astăzi Google Earth). Deşi acestea sunt instrumente valoroase ce pot fi folosite de departamentele de apărare şi comunităţile de infor-

maţii, din perspectivă militară sunt mult mai impor-

tante datele ce populează astfel de sisteme şi aplicaţii. Comparativ (date civile/date militare), în cazul efectuării unei vizite, ajungerea într-un alt loc decât cel dorit ar reprezenta un inconvenient, însă în cazul unei participări în cadrul unei operaţii (fie ea şi umanitară), sosirea într-un loc greşit (şi/sau pe un traseu incert) poate echivala cu pierderea de vieţi omeneşti. Nevoia de informaţii „în timp real” despre spaţiul de luptă este evidentă, cunoaşterea acestuia fiind un element de bază în crearea superiorităţii informaţionale.

Informaţiile geospaţiale descriu mediul fizic şi includ date din disciplinele aeronautică, geografie, hidrografie, oceanografie şi meteorologie. Este important de reţinut că informaţiile geospaţiale, în sensul definiţiei GEOINT (disciplină a prezentului, dar mai ales a viitorului), includ date geografice, hidrografice, oceanografice şi meteorologice (figurile nr. 1, 2 şi 3), iar lista nu este exclusivă, astfel încât şi alte discipline (geologie, geodezie, etc.) pot fi relaţionate cu informaţiile geospaţiale.

a) b) Figura nr. 1 - a) Imagine aeriană; b) Reprezentarea tridimensională (numerică) a unei zone

IMINT Domeniul IMINT reprezintă obţinerea infor-

maţiilor de orice tip prin fotointerpretarea şi analiza imaginilor aerospaţiale şi terestre, utilizate în aplicaţii specifice apărării şi siguranţei naţionale,

în monitorizarea mediului etc. Printre principalele misiuni ale IMINT se

numără: asigurarea suveranităţii politice şi securităţii naţionale, misiuni regionale de menţinere a păcii, misiuni civile.

IINNFFOOSSFFEERRAA

37

a) b) Figura nr. 2 - a) Hartă de navigaţie maritimă b) Integrarea informaţiilor de navigaţie maritimă

(oceanografice) cu datele meteorologice

Figura nr. 3 - Hartă de navigaţie aeriană (integrarea informaţiilor de navigaţie aeriană cu informaţiile geospaţiale)

Observarea suprafeţei terestre din spaţiu permite patru tipuri de misiuni IMINT şi tot atâtea niveluri de interpretare care se diferenţiază prin valoarea rezoluţiei spaţiale utilizate (definită drept capacitatea de distingere a două puncte învecinate): a. Detectarea: rezoluţie decametrică; permite

delimitarea formelor şi contururilor care pot fi interpretate ca fiind conforme unor entităţi cunoscute;

b. Recunoaşterea: rezoluţie metrică; permite realizarea unor analize de structură destinate determinării unei infrastructuri;

c. Identificarea: rezoluţie decimetrică; permite determinarea formei şi a naturii elementelor existente într-o structură;

d. Analiza tehnică: rezoluţie centimetrică; descrie precis un detaliu, un obiect sau o componentă a unui obiect.

GEOINT - Convergenţa IMINT şi Geo-

spaţial (MC&G) Potrivit agenţiei americane NGA (National

Geospatial-Intelligence Agency), autoritate mondială în domeniu, GEOINT constă în analiza şi exploa-

tarea informaţiilor sub formă de imagine şi a informaţiilor geospaţiale pentru descrierea, evalu-

area şi vizualizarea descrierii detaliilor fizice şi referenţierea geografică a activităţilor de pe sau din jurul Pământului.

Evoluţia (şi convergenţa) IMINT şi MC&G (topografie, cartografie şi geodezie) într-o disciplină succesoare numită GEOINT a permis obţinerea unui produs informaţional digital integrat cu o detaliere şi precizie fără precedent pe care utilizatorii îl pot folosi ca fundament pentru analizele tuturor surselor de informaţii sau pentru planificare, decizie şi acţiune (figura nr. 4).

IINNFFOOSSFFEERRAA

38

Figura nr. 4 - Discipline cu relevanţă privind convergenţa dintre IMINT şi Geospatial (MC&G) Conceptul GEOINT este utilizat în două

moduri: a) în primul rând, GEOINT este o activitate sau

o disciplină, un domeniu specializat al practicii în cadrul profesiei lărgite a informaţiilor. El înseamnă folosirea teledetecţiei, a datelor spaţiale şi a metodelor analitice pentru înţelegerea situaţiei globale de securitate.

b) în al doilea rând, GEOINT este un tip de infor-

maţie sau produs al informaţiei. Ca disciplină informaţională, GEOINT

cuprinde toate activităţile implicate în culegerea, analiza şi exploatarea informaţiilor spaţiale în scopul cunoaşterii mediului naţional de securitate şi a reprezentării vizuale a acestei cunoaşteri. Integrarea cunoaşterii adversarului în cadrul mediului furni-zează o mai bună înţelegere a situaţiei de securitate şi reprezintă contribuţia GEOINT în cadrul ansamblului informaţiilor naţionale. Rezultatele GEOINT decurg din toate sursele de informaţii şi din informaţiile ce îndeplinesc cerinţele factorilor militari şi civili.

Ca produs, GEOINT furnizează cunoaştere - vizualizare cvadri-dimensională (spaţiul tridimen-

sional + timpul) şi o precizie şi acurateţe fără precedent - care nu este disponibilă prin alte mijloace. Cu analiza informaţiilor şi a răspunsului la situaţii de criză, GEOINT furnizează mijloace prin care analiştii, tacticienii şi luptătorii pot orienta şi

vizualiza mediul înconjurător. Cu ajutorul acestui cadru comun de referinţă în spaţiu şi timp, GEOINT este un fundament pentru analizele informaţiilor din toate sursele şi modalităţile de reprezentare ope-

raţională integrată. În prezent, datele GEOINT pot fi

împărţite în două categorii de bază: a. un strat fundamental; b. un strat informaţional.

Stratul fundamental include elemente topo-

grafice, imagini ale detaliilor sau ale facilităţilor fixe, date altimetrice etc. - detalii esenţiale care se modifică rar sau se schimbă încet.

Stratul informaţional conţine o varietate de alte teme care includ vremea, siguranţa navigaţiei, rapoarte de informaţii şi detalii informative multi-disciplinare care pot fi foarte dinamice.

Ciclul GEOINT include şase faze distincte: a. Achiziţia (colectarea). Încorporează strategii

de culegere a informaţiilor, orientate pe locaţii de interes, precum şi pre-procesări şi filtrări, pentru a colecta, nu mai mult şi nu mai puţin decât ceea ce este solicitat. O strategie curentă este de a colecta totul. Odată cu dezvoltarea GEOINT, strategia va fi de a colecta doar ceea ce s-a schimbat.

b. Identificarea. Metodele actuale de identificare sunt preponderent automate, necesitând totuşi un anumit grad de supraveghere şi fotointerpre-

IINNFFOOSSFFEERRAA

39

tare manuală. Identificarea în zone urbane este o problemă specială datorită ratei mari de modificare a detaliilor şi de asemenea, datorită volumului de activităţi desfăşurate „în interior” (în clădiri, în subteran etc.).

c. Integrarea. Integrarea datelor rectifică poziţia coordonatelor, astfel încât se pot stabili detaliile care nu s-au schimbat în timp, concentrarea urmând să aibă loc asupra celor care au făcut-o. Integrarea este un proces complex în care are loc combinarea spaţială şi temporală, rezolvarea unor aspecte legate de rezoluţii şi niveluri de acurateţe, crearea de ontologii şi arhitecturi necesare pentru atingerea interoperabilităţii, precum şi administrarea incertitudinilor legate de metadate.

d. Analiza. Dependenţa datelor geospaţiale de rezoluţie, proximitate şi context local creează probleme speciale pentru formele convenţionale ale analizelor spaţiale. Există nevoi suplimentare pentru suportul analizelor în timp real (cvasi-real) ale scenariilor de planificare, incluzând aici probleme de optimizare spaţială. Alte subiecte ce trebuie abordate şi rezolvate în această fază analitică: relevanţa şi incertitudinile.

e. Diseminarea. Realizarea cu succes a acestei faze solicită „un limbaj comun” între sistemele folosite de mai mulţi utilizatori (agenţii). Pe scurt: standarde comune.

f. Conservarea informaţiilor. Această fază se ocupă de problema volumului de informaţii colectate (actualmente de ordinul terabyte / zi). Problema volumului de informaţii este o provo-

care, inclusiv pentru ţările dezvoltate, şi include gestionarea informaţiilor redundante, a dificul-tăţilor întâmpinate la indexarea, catalogarea şi recuperarea informaţiilor, precum şi gestionarea politicilor de securitate şi declasificare care trebuie stabilite pentru protejarea informaţiilor.

Capabilităţi şi limitări GEOINT este o sursă valoroasă de informaţii

deoarece furnizează capabilităţi unice esenţiale pe care alte surse nu le pot furniza în mod eficace sau chiar deloc: a) Vizualizare. GEOINT permite utilizatorilor

să vizualizeze spaţiile operaţionale şi şabloanele de activităţi la toate scările şi dimensiunile, începând de la nivel global şi regional, la oraşe şi chiar la anumite construcţii. Tehnicile analizei spaţiale pot identifica şabloane în activităţile adversarilor. Produsele GEOINT sunt de înaltă

intuiţie, permiţând afişarea simultană a mai multor relaţii spaţiale complexe şi a unor detalii utile, transmise pe cale vizuală. GEOINT foloseşte un mod de reprezentare standardizat pentru a asigura buna transmitere a mesajului. Mai simplu spus, este cea mai rapidă cale de a transmite informaţii spaţiale unui consumator de informaţii.

b) Precizie şi detaliu. GEOINT poate stabili cu precizie coordonate geografice şi alte măsurători ale obiectelor şi detaliilor din zone de interes, mai rapid, mai precis şi mai eficient decât ar fi posibil prin alte mijloace. Folosind imagini de teledetecţie şi alte date spaţiale, analiştii GEOINT pot să caracterizeze detalii naturale şi artificiale şi o multitudine de alte subiecte de interes.

c) Acces global la cerere. Obţinerea de imagini în timp aproape real şi comunicaţiile de date în bandă de înaltă frecvenţă au îmbunătăţit semni-ficativ capacităţile de răspuns ale GEOINT. Datorită vitezei şi perspectivei oferite de zborul la mare altitudine şi de zborul orbital, senzorii GEOINT pot să acopere regiuni întregi în numai câteva zile.

d) Înregistrare permanentă şi obiectivă. Imagi-nile de teledetecţie şi datele spaţiale pun la dispo-

ziţia GEOINT o înregistrare permanentă şi obiectivă a detaliilor şi a activităţilor din zonele ţintă, stabilind detalii infinite ale scenei, într-un moment de timp definit. Pune la dispoziţie o actualizare continuă, o înregistrare succesivă obiectivă care poate detecta modificările atât ale mediului fizic, cât şi pe cele ale activităţilor desfăşurate pe sub/pe deasupra acestuia.

e) Colectare multi-sursă. GEOINT foloseşte înregistrări de la senzori multipli care au flexi-bilitatea de a face faţă la condiţiile ţintei şi abilitatea de a caracteriza ţintele în moduri din ce în ce mai sofisticate. În timp ce majoritatea datelor spaţiale sunt colectate în prezent prin imagini electro-optice, GEOINT utilizează şi imagini SAR, imagini IR şi imagini multi-spectrale. Noile tipuri de senzori includ imagini hiperspectrale IFSAR, LIDAR şi o varietate de senzori geofizici.

f) Concentrare. Produsele digitale GEOINT pot fi modificate pentru a îndeplini nevoile în creştere ale utilizatorilor, în funcţie de situaţie. Prin concentrare, produsele iniţiatorilor adaugă continuu detalii, mărind utilitatea pentru utiliza-

IINNFFOOSSFFEERRAA

40

torul operaţional final. În ciuda capabilităţilor sale, GEOINT

are un anumit număr de limitări. Cu toate că noile tehnologii micşorează aceste limitări în unele direcţii, rămân factori pe care colectorii, producătorii şi utilizatorii trebuie să îi recunoască şi să-i ia în considerare atunci când planifică operaţii informa-

ţionale, precum şi arhitecturi curente şi viitoare, astfel: a) Capacitate limitată. Oricât de robuste şi nume-

roase ar fi valorile naţionale în colectarea şi producerea de GEOINT, nevoile naţionale pentru GEOINT vor depăşi întotdeauna capacitatea de a-l produce. Naţiunea are un număr limitat de platforme de colectare, fiecare având un câmp de vedere limitat şi o durabilitate limitată în zona ţintă. La nivel tactic, cu tot progresul care a fost făcut în ultimii ani, valorile colectării unitare rămân limitate. Accesul la colectarea imaginilor nu este universal. Capacitatea de producţie este, de asemenea, limitată: naţiunea are un număr limitat de analişti GEOINT instruiţi şi staţii de lucru care să proceseze şi să analizeze datele. În sfârşit, abilitatea de a disemina produse GEOINT este constrânsă de capacitatea limitată a comunicaţiilor (viteza relativ mică de transmitere a datelor) şi cantitatea mare de date ce este cuprinsă numai într-o singură imagine.

b) Înţelegeri limitate în planuri şi intenţii. Cu toate că GEOINT contribuie la înţelegerea planu-

rilor şi intenţiilor adversarilor, el nu este, în general, sursa dominantă pentru astfel de informaţii. Utilitatea GEOINT în pătrunderea planurilor şi intenţiilor este, în general, limitată la observarea indicatorilor mari, vizibili.

c) Acces limitat în caz de condiţii nefavorabile. Condiţiile nefavorabile de vreme, condiţiile de iluminare nefavorabile şi acţiunile de apărare aeriene ostile pot limita activitatea de colectare / achiziţie pentru GEOINT. De exemplu, imaginile IR, LIDAR şi altele sunt ineficace în perioadele de acoperire cu nori.

d) Latenţa. Cu toate că sistemele GEOINT de colectare şi exploatare sunt capabile să suporte exploatarea în timp real a datelor obţinute prin teledetecţie, latenţa rămâne totuşi un factor important de limitare. Poate fi vorba de zile sau săptămâni de colectare adiţională şi analiză pentru a înţelege pe deplin o problemă informa-

ţională. Producerea de hărţi terestre şi de hărţi

de navigaţie consumă timp, necesitând o perioadă considerabilă de timp pentru colectarea şi analizarea unei serii mari de surse adiţionale. Cu toate că tehnologiile digitale au fluidizat acest proces în multe privinţe, el a fost exacerbat în altele, prin permiterea unei colectări mai ample a seturilor de date spaţiale de înaltă rezoluţie.

e) Neputinţa eliminării nesiguranţei. Pătrunderea secretului adversarilor sau predicţia evenimen-

telor rămâne o provocare serioasă. Cu toate că GEOINT furnizează avantajul de netăgăduit al cunoaşterii, nu poate întotdeauna să depăşească eforturile adversarului. GEOINT nu poate elimina în totalitate nesiguranţa şi nici să facă previziuni cu o exactitate perfectă.

Provocări cu care se confruntă domeniul GEOINT

Experţii NGA remarcă lipsa evoluţiei meto-

delor de analiză pentru obţinerea de „informaţii şi cunoştinţe acţionabile”, în sensul integrării rapide de date diferite.

GEOINT se confruntă încă cu provocări enorme legate de reducerea elementului surpriză, localizarea ţintelor mobile şi a celor îngropate adânc şi sincronizarea eforturilor într-un ciclu decizional din ce în ce mai comprimabil.

Într-un mediu operaţional dezvoltat asimetric, învingerea provocării istorice a surprizei este şi va continua să fie un punct critic pentru GEOINT.

Istoria abundă de exemple în care avantajul competitiv s-a mutat către persoana sau către organi-zaţia care s-a orientat corect şi a acţionat decisiv înainte ca oponenţii să poată reacţiona. În lumea imprevizibilă de astăzi, schimbarea rapidă cere o reacţie rapidă. Răspunsul corect ar putea fi fuzionarea analizei informative şi predictive, a datelor fundamentale, a modelării multidimensio-

nale, a supravegherii şi a imaginilor operaţionale. Ca rezultat, GEOINT a ieşit în evidenţă prin punerea la dispoziţia factorilor de decizie de la toate nivelurile şi în orice împrejurări a înţelegerii contextuale a trecutului, a cunoaşterii amănunţite a prezentului şi a perspectivei asupra a ceea ce este necesar pentru modelarea şi influenţarea viitorului.

Experienţa Centrului Satelitar al Uniunii Europene (European Union Satellite Center - EUSC) în domeniul GEOINT arată că nu există algoritmi, procese sau fluxuri “magice” care să salveze operatorii de digitizări, astfel încât deocamdată, „mai mulţi operatori = mai repede” pare să fie o abordare / recomandare rezonabilă asupra depăşirii

IINNFFOOSSFFEERRAA

41

unor limite existente. De asemenea, EUSC apreciază că eficienţa poate fi crescută prin îmbunătăţirea performanţelor comunicaţiilor şi interoperabilităţii, experienţa acestei organizaţii arătând că, în practică: a. modelele diferite de date necesită translaţii

semantice; b. scările diferite ale produselor solicită armonizarea

datelor; c. clasificarea surselor de date adaugă paşi supli-

mentari în procesul GEOINT. În cadrul EUSC sunt identificate următoa-

rele necesităţi de reconsiderare a rolului de furnizor de suport GEOINT/Geospaţial: a. acordarea de timp pentru înţelegerea cerinţelor

reale pentru fiecare tip de operaţiune în parte; b. relaţionarea cu utilizatorul final, pentru a-i putea

fi furnizate informaţiile necesare / potrivite; c. îmbunătăţirea eficienţei; d. intensificarea cooperării între agenţii, organisme

şi naţiuni, în scopul eliminării redundanţei; e. promovarea unui nivel de interoperabilitate

realistic; f. angajarea reală în folosirea în comun a datelor.

Dezvoltarea şi implementarea GEOINT în România

Pe scena GEOINT românească există mai mulţi actori care, în urma unei colaborări fructuoase desfăşurată pe parcursul a doi ani (2006-2008), au obţinut rezultate notabile. Astfel, mai mulţi cercetători au fost implicaţi într-un proiect de cercetare în domeniul GEOINT câştigând competiţia a II-a a Programului de Cercetare de Excelenţă. Centrul-pilot românesc creat de către aceşti specialişti demonstrează funcţionalitatea sa în condiţii operaţionale, prin realizarea a trei studii de caz reprezentative:

a. detectarea schimbărilor; b. cartografierea urbană în 3D; c. simularea/pregătirea misiunilor.

În România există şi alţi actori importanţi care contribuie (fie şi prin simpla formare a unor

specialişti care poate dura ani de zile) la realizarea unor capabilităţi GEOINT menite să satisfacă nevoile de securitate (actuale şi viitoare) ale ţării. Printre acestea, amintim Direcţia Topografică Militară, Direcţia Hidrografică Maritimă, Centrul Naţional de Geodezie, Fotogrammetrie şi Tele-

detecţie, diverse firme de specialitate care se dezvoltă pe piaţa informaţiilor geospaţiale.

În comparaţie cu statele avansate în domeniul GEOINT (SUA, Marea Britanie, Franţa, Canada), multitudinea de actori de pe piaţa românească nu înseamnă şi succes garantat. Fără o integrare a capabilităţilor acestor instituţii nu se poate vorbi de o capabilitate GEOINT naţională reală. Aceasta ar presupune, cel mai probabil, crearea unui Centru Naţional GEOINT, care să dispună de capacitatea (legală şi tehnică) de a integra datele produse de aceste instituţii, rapid, eficient şi sigur, în condiţiile existenţei unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, a voinţei politice şi a susţinerii financiare, care nu este de neglijat.

Bibliografie BURROWS, Mark, GEOINT Services Concept, MC&G Workshop, Newbury, UK, 2008 CLAPPER jr., James R., Gl.lt.USAF (ret.), „Geospatial Intelligence Basic Doctrine”, GeoInt Publication 1, NGA Washington, USA, June 2004 COWAN, Craig, UK GEOINT Concept, MC&G Work-shop Prague, Czech Republic, 26 September 2007 MASBACK, Keith, GeoInt: A new way of doing business, USA, 2008 RĂDUCANU, Dan-Mihai, „România furnizează date GEOINT în timp real”, Observatorul militar, nr. 20, Bucureşti, 2006 RĂDUCANU, Dan-Mihai, „Sistem integrat pentru aplicaţii IMINT”, Buletinul de Fotogrammetrie şi Teledetecţie, nr. 31, Bucureşti, 2006 RODRIGUEZ, Alvaro, EUSC’s journey from IMINT to GEOINT: reflections of a “rookie”, MC&G Workshop, Newbury, UK, 2008 *** Dictionary of Military and Associated Terms, US Department of Defence, 2005

IINNFFOOSSFFEERRAA

42

PROTECŢIA INFRASTRUCTURILOR CRITICE ÎN ARMATA ROMÂNIEI

Marian BACŞIŞ* Viorel VELICU**

Societatea modernă a devenit tot mai depen-

dentă de disponibilitatea, încrederea, siguranţa şi protecţia infrastructurilor critice, ca urmare a creşterii ameninţărilor teroriste, a diversităţii şi numărului tot mai mare de dezastre naturale. Panoplia pericolelor şi ameninţărilor la adresa infrastructurilor critice este destul de diversificată, incidenţa celor asimetrice fiind în creştere. ∗∗∗

O clasificare a pericolelor şi ameninţărilor1, ce poate fi oricând completată sau modificată, ar putea fi următoarea: 1. pericole/ameninţări naturale:

simetrice - cutremure, inundaţii, secetă etc. asimetrice - fenomene meteorologice pericu-

loase, căderi de meteoriţi şi obiecte cosmice, încălzirea globală etc.

2. pericole/ameninţări umane: simetrice: • fizice - accident chimic, război convenţional,

accidente de transport etc.; • cibernetice - erori de programare etc.

asimetrice: • fizice - terorism şi crimă organizată, accident

nuclear şi biologic, erori de proiectare, operare şi întreţinere a sistemelor, priva-

tizare a elementelor de infrastructură etc.; • cibernetice - război informaţional, război

bazat pe reţea. Odată cu definirea conceptului de infra-

structură critică şi implementarea măsurilor de protecţie a sectoarelor critice, acestea au devenit şi ţinta activităţii de „intelligence” a unor organizaţii sau state. Acest fapt este reliefat prin publicarea recentă, de către organizaţia Wikileaks, a unor

∗ Marian BACŞIŞ este expert în securitate militară şi doctorand la Universitatea Naţională de Apărare. ∗∗ Viorel VELICU este expert în apărare cibernetică. 1 Radu Andriciuc, Pericole şi ameninţări la adresa infra-structurii critice, Editura Psihomedia, Sibiu, 2008, p. 59.

telegrame ale Departamentului de Stat al SUA prin care se solicită tuturor misiunilor diploma-

tice americane să furnizeze informaţii referitoare la „infrastructura critică şi resursele-cheie de pe teritoriile străine”2. Telegramele au fost semnate de secretarul de stat Hillary Clinton şi conţin directive de culegere a informaţiilor despre sute de firme, companii industriale, energetice, tehnologice, de transport, comunicaţii, farmaceu-

tice, conducte de gaz etc., de pe teritoriul altor ţări. Nu sunt vizate prioritar obiective militare, ci obiective civile, iar emitenţilor de informaţii „nu li se cere să se consulte cu guvernele-gazdă în privinţa acestei solicitări”.

În acest context, organismele naţionale, internaţionale, regionale şi neguvernamentale sunt preocupate pentru dezvoltarea unor proceduri şi metodologii destinate identificării şi protejării infrastructurilor critice. Analiştii din acest domeniu acceptă, în unanimitate, două axiome: 1. este imposibil să se asigure protecţie 100%

unei infrastructuri critice; 2. nu există o soluţie unică, universal valabilă

pentru rezolvarea acestei probleme3. Un prim pas în procesul de protecţie a

infrastructurilor critice îl reprezintă creşterea gradului de conştientizare a provocărilor existente. Înainte de a se adopta măsuri eficiente de îmbunătăţire a protecţiei infrastructurilor critice, se impune înţelegerea modului de funcţionare şi, apoi, identifi-carea şi analiza proceselor critice intrinseci, precum şi a interdependenţelor dintre acestea.

În general vorbind, un sector este un grup de industrii şi infrastructuri care au cel puţin o 2 Dani Rockhoff, “WikiLeaks Cablegates: Hillary Clinton cere diplomaţilor SUA să se implice în acţiuni de spionaj economic pe teritoriul altor state”, www.HotNews.ro, 07.12.2010. 3 Dan Marcel Bărbuţ, „Critical infrastructure protection, a challenge to national security”, The Railway Business Magazine, Year V, no. 5, May 2010.

IINNFFOOSSFFEERRAA

43

funcţie similară. Dar cum putem stabili dacă un sector conţine elemente critice sau nu? Fiecare infrastructură critică prezintă un anumit grad de risc, estimat şi chiar asumat de către utilizatori / beneficiari. Riscurile în acest domeniu sunt de natură sistemică, determinate de complexitate, incertitudine / nesiguranţă şi ambiguitate. De aceea, o preocupare permanentă pe plan naţional şi internaţional o constituie evaluarea şi gestionarea eficientă şi operativă a acestora, întrucât acoperă domenii din ce în ce mai extinse, de la cele tradiţio-

nale (accident, funcţionarea defectuoasă, eroare umană etc.) la unele nou apărute (atentate teroriste, informatizarea excesivă a unor sisteme şi infra-

structuri critice, efecte induse de dezastre naturale şi de schimbări de mediu/climatice). Evaluarea riscurilor se face, de regulă, în funcţie de complexi-tatea acestora, de contextul în care se manifestă şi de consecinţele pe care le generează.

O infrastructură sau un ansamblu de infra-

structuri pot fi considerate critice datorită1:

1 Adrian Vâlciu, Ion Chiuţă, Elena Anghel, Managementul infrastructurii critice a sistemelor electroenergetice, Editura Electra, 2009.

- condiţiei unice, dar şi complementarităţii, în cadrul infrastructurilor unui sistem sau proces;

- importanţei vitale pe care o au, ca suport material sau virtual (de reţea), în funcţionarea sistemelor şi în derularea proceselor economice, sociale, politice, informaţionale, militare etc.;

- rolului important pe care îl îndeplinesc în stabilitatea, fiabilitatea, siguranţa, funcţionalitatea şi, în special, în securitatea sistemelor;

- vulnerabilităţii sporite la ameninţările directe, precum şi la cele care vizează sistemele din care fac parte;

- sensibilităţii deosebite la variaţia condiţiilor şi, îndeosebi, la schimbări bruşte ale situaţiei.

Realitatea confirmă că cele mai pregnante vulnerabilităţi la adresa infrastructurilor critice se manifestă în: - sectorul energetic (producere, transmitere şi

distribuire a energiei electrice); - sectorul transporturi (rutier, feroviar, aerian

şi naval); - comunicaţii (serviciile vocale de telefonie, prin

reţeaua telefonică şi pe cale informatică); - sistemele informatice (obţinere, prelucrare,

procesare, stocare şi transmitere a informaţiilor

IINNFFOOSSFFEERRAA

44

şi produselor informaţionale). Definirea infrastructurilor critice şi modalităţile

de abordare a protecţiei acestora diferă de la o ţară la alta, de la o organizaţie la alta, însă se pot identifica elemente structurale comune, funcţii şi responsabilităţi compatibile. Infrastructurile critice cunosc o anumită dinamică, unele pot deveni critice, altele, securizate, pot ieşi din această categorie. Din experienţa altor state membre UE şi NATO, sectoare critice ar putea fi sistemul financiar-bancar, sistemul de guvernare, tele-

comunicaţii, transporturi, energie (electricitate şi combustibili), sănătate, serviciile de urgenţă, de alimentare cu apă etc.

În România, problematica infrastructurilor vitale a devenit extrem de actuală în noul context de securitate, când ameninţările teroriste pot afecta interesele fundamentale ale României şi este nece-

sară configurarea şi operaţionalizarea unui mecanism interinstituţional de prevenire şi combatere a tero-

rismului, care să răspundă provocărilor specifice prin demersuri naţionale şi de cooperare internaţională.

,,Infrastructurile critice” constituie ţinte pentru acţiuni de tip militar sau non-militar, cu predilecţie pentru cele teroriste. Provocările actuale la adresa infrastructurilor critice trebuie să găsească răspunsuri adecvate, materializate în politici şi strategii de gestionare, investiţii în domeniul asigu-

rării şi consolidării securităţii, programe educaţionale şi de pregătire/ instruire a personalului, conştien-

tizarea riscurilor la nivelul opiniei publice, perfec-

ţionarea managementului situaţiilor de criză. Pornind de la conceptul general de infra-

structuri critice - componente ale unor structuri vitale ale societăţii, discontinuitatea lor provocând imposi-bilitatea societăţii de a funcţiona în stare de securitate, în România, prin cadrul normativ1 aprobat recent, au fost adoptate următoarele definiţii: - infrastructură critică naţională (ICN) - un

element, un sistem sau o componentă a acestuia, aflat pe teritoriul naţional, care este esenţial pentru menţinerea funcţiilor vitale ale societăţii, sănătăţii, siguranţei, securităţii, bunăstării sociale sau economice a persoanelor, şi a cărui pertur-

bare sau distrugere ar avea un impact semnifi-cativ la nivel naţional, ca urmare a incapacităţii de a menţine respectivele funcţii;

1 O.U.G. nr. 98/2010 privind identificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice, publicată în M.O. nr. 757/12XI2010.

- infrastructură critică europeană (ICE) - o infrastructură critică naţională a cărei perturbare sau distrugere ar avea un impact semnificativ asupra a cel puţin două state membre ale Uniunii Europene. Importanţa impactului se evaluează din perspectiva criteriilor intersecto-

riale. Acesta include efectele ce rezultă din relaţiile intersectoriale de dependenţă de alte tipuri de infrastructuri;

- protecţia infrastructurilor critice (PIC) - orice activitate care are drept scop asigurarea funcţio-

nalităţii, a continuităţii şi a integrităţii infra-

structurilor critice pentru a descuraja, diminua şi neutraliza o ameninţare, un risc sau un punct vulnerabil. Aceasta cuprinde mai multe activităţi desfăşurate succesiv, precum: identificarea infrastructurilor critice, desemnarea infrastructu-

rilor critice, evaluarea şi analiza riscurilor, asigurarea protecţiei informaţiilor clasificate din domeniu, realizarea planurilor de securitate ale operatorilor de infrastructură critică, stabilirea ofiţerilor de legătură şi a modului de realizarea a comunicaţiilor, exerciţii, rapoarte, reevaluări, actualizări etc.

Pornind de la prima definiţie, au fost stabilite ca fiind infrastructuri critice naţionale zece sectoare: 1. energetic; 2. tehnologia informaţiei şi comunicaţii; 3. alimentare cu apă; 4. alimentaţie; 5. sănătate; 6. securitate naţională; 7. administraţie; 8. transpor-

turi; 9. industrie chimică şi nucleară; 10. spaţiu şi cercetare.

În conformitate cu deciziile adoptate la nivel european2, au fost declarate infrastructuri critice europene două sectoare: energetic şi transporturi. Comisia Europeană sugerează trei criterii esenţiale pentru identificarea potenţialelor infrastructuri critice: - întinderea sau suprafaţa - deteriorarea infra-

structurii critice este evaluată în funcţie de regiunea geografică susceptibilă de a fi atinsă, de dimensiunea internaţională, naţională, provin-

cială / teritorială sau locală; - nivelul de gravitate - incidenţa sau degradarea

pot fi nule, minime, moderate sau ridicate. Criterii pentru evaluarea nivelului de gravitate sunt: incidenţa economică, incidenţa asupra publicului, incidenţa asupra mediului, depen-

denţa, incidenţa politică;

2 Directiva 2008/114/CE privind identificarea şi desemnarea infrastructurilor critice europene şi evaluarea necesităţii de îmbunătăţire a protecţiei acestora.

IINNFFOOSSFFEERRAA

45

- efectul în timp - intervalul de timp după care consecinţele devin majore sau grave. Acest criteriu indică momentul în care degradarea infrastructurii respective poate avea o incidenţă majoră sau un efect grav (imediat, după 24-48 de ore, într-o săptămână sau într-un termen mai lung).

În sinteză, conform O.U.G. nr. 98/2010, pentru fiecare sector identificat ca fiind infrastructură critică s-au stabilit unul sau mai multe subsectoare, precum şi Autorităţile publice responsabile care au de îndeplinit următoarele responsabilităţi pentru punerea în aplicare a prevederilor actului normativ: - să desemneze, din cadrul structurii proprii, un

compartiment specializat în domeniul ICN / ICE, care va îndeplini şi rol de punct de contact pentru aspectele care ţin de securitatea infra-

structurilor critice între proprietarul / operatorul / administratorul de ICN / ICE şi autorităţile publice responsabile;

- să efectueze, împreună cu proprietarii / operatorii / administratorii de ICN/ICE, o evaluare a riscurilor şi ameninţărilor subsectoarelor ICN/ICE, în termen de un an de la desemnarea infrastructurii critice drept ICN / ICE în cadrul subsectoarelor respective;

- stabilesc criteriile sectoriale / intersectoriale şi pragurile critice aferente acestora;

- coordonează activităţile specifice procesului

de identificare a ICN/ICE, în domeniul de responsabilitate;

- propun desemnarea ICN/ICE corespunzător sectoarelor aflate în responsabilitate;

- informează Guvernul, prin consilierul de stat desemnat de Primul-ministru, asupra stadiului de implementare a actelor normative în domeniu;

- verifică modul de îndeplinire de către proprietarii / operatorii / administratorii de ICN / ICE a obligaţiilor stabilite prin ordonanţa de urgenţă şi aplică, prin personalul împuternicit, sancţiuni pentru nerespectarea acestora;

- avizează Planul de Securitate a Operatorilor (PSO) pentru sectoarele aflate în domeniul de responsabilitate;

- participă, la solicitarea Ministerului Administra-

ţiei şi Internelor (MAI), prin Centrul de coordo-

nare a PIC, la discuţiile bilaterale / multilaterale în vederea încheierii acordurilor pentru desemna-

rea ICE; - stabilesc / dispun, după caz, măsuri de îmbună-

tăţire a activităţii specifice ICN/ICE în domeniul de responsabilitate;

- informează MAI asupra stadiului identificării ICN/ICE din domeniul de responsabilitate;

- asigură resursele financiare necesare organizării şi desfăşurării activităţilor specifice în domeniul PIC;

IINNFFOOSSFFEERRAA

46

- participă, la solicitarea Comisiei Europene, la elaborarea orientărilor pentru aplicarea criteriilor sectoriale şi intersectoriale şi la aproximarea valorilor pragurilor critice care se utilizează pentru identificarea ICE.

Primul pas pentru punerea în aplicare a O.U.G. nr. 98/2010 a fost stabilirea componenţei, atribu-

ţiilor şi modului de organizare a Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice (GLIPIC), prin H.G. nr. 1110 din 03.11.20101. În baza acestei hotărâri, la nivelul Ministerului Apărării Naţionale (MApN), în calitate de Autoritate publică responsabilă, prin ordin al ministrului apărării naţionale au fost desemnaţi reprezentanţi ai structurilor cu responsabilităţi în domeniu care să facă parte din cadrul GLIPIC.

În contextul legislativ adoptat, infrastructura pentru apărare constituie una dintre cele mai complexe şi mai sensibile probleme ale unei naţiuni sau, luând în considerare procesele actuale de integrare europeană şi internaţională, ale unei organizaţii2. Menţinerea securităţii actuale atât la nivel global, cât şi la nivel naţional este influenţată de transformările generate de integrarea economică la nivel mondial, precum şi de dezvoltarea economiei la nivel naţional; de exemplu, migraţia forţei de muncă constituie un factor generator de noi riscuri şi ameninţări. Ca atare, conceptul tradiţional de securitate trebuie

1 H.G. nr. 1110 din 03.11.2010 privind componenţa, atribuţiile şi modul de organizare a Grupului de lucru interinstituţional pentru protecţia infrastructurilor critice, publicată în M.O. nr. 757/12XI2010. 2 General (r) profesor universitar dr. Mircea Mureşan, „Infrastructura pentru apărare - beneficiară a programelor comunitare”, Sesiunea ştiinţifică de toamnă 2010 a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Mioveni, Argeş, 22-24.09.2010, www.aos.ro.

redefinit pentru a lua în calcul şi riscurile neconvenţionale. În acest context, devine tot mai evident faptul că interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate doar prin cooperare internaţională, în special cooperarea cu statele care au o fragilă stabilitate internă, pentru a diminua internalizarea riscului.

Procesele de aderare la NATO şi de integrare în Uniunea Europeană au determinat adaptări substanţiale ale strategiei de securitate a României. Calitatea de membru implică, în mod obligatoriu, configurarea treptată a unui rol specific şi activ al ţării noastre în cadrul celor două organizaţii şi asigurarea resurselor necesare pentru îndeplinirea acestui rol. Un element important al acestei strategii îl constituie infrastructura pentru apărare, incluzând şi elementele vitale care vizează pregătirea teritoriului, economiei şi a societăţii pentru a face faţă riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale.

În domeniul securităţii naţionale, infrastructu-

rile critice asigură susţinerea componentelor strategice fundamentale (apărare naţională, siguranţă naţională, ordine publică) şi necesită a fi apărate şi protejate de către aceste componente prin măsuri specifice domeniului dat în competenţă, întrucât contribuie la: - apărarea şi garantarea suveranităţii naţionale,

a independenţei şi unităţii statale, integrităţii teritoriale şi democraţiei constituţionale;

- înfăptuirea şi protejarea obiectivelor şi intereselor de securitate, în condiţiile dinamice ale mediului intern şi internaţional, prin prevenirea surprin-

derilor strategice, economice, politice, tehnico-ştiinţifice, ecologice sau de altă natură;

- funcţionarea normală a instituţiilor statului. Unii analişti militari3 consideră ca fiind

infrastructuri critice militare: - reţelele de comunicaţii militare la nivel strategic

şi la nivel tactic şi infrastructurile acestor reţele; - instalaţiile de pe aerodromurile militare, din

porturile militare, bazele militare şi alte locaţii; - reţelele, conductele, depozitele şi sistemele de

aprovizionare cu carburanţi, muniţie, alimente şi alte produse de primă necesitate atât în timp de pace, cât şi la război sau în procesul participării la gestionarea crizelor şi conflictelor armate;

3 Dr. Grigore Alexandrescu, dr. Gheorghe Văduva, Infra-structuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, www.cssas.unap.ro.

IINNFFOOSSFFEERRAA

47

- infrastructurile rutiere, feroviare şi navale militare; - reţelele de depozite şi arsenalele; - reţelele de calculatoare şi sistemele informatice.

În Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 98/2010, MApN a fost desemnat Autoritate publică responsabilă pentru sectorul Securitate naţională, pentru care sunt stabilite următoarele subsectoare critice: - apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa

naţională; - sistemul integrat pentru securitatea frontierei; - industria de apărare, capacităţi şi instalaţii de

producţie şi depozitare. Trebuie menţionat că, în aceeaşi anexă, la

sectorul Tehnologia informaţiei şi comunicaţii, care conţine subsectoare critice cum ar fi: Sisteme, reţele şi servicii de comunicaţii, Infrastructuri de securitate informatică şi Sistemele şi reţelele de comunicaţii pentru cifrul de stat, aflate şi în proprietatea şi administrarea MApN, instituţia nu a fost desemnată ca Autoritatea publică responsabilă. În acest sens, s-au efectuat demersurile necesare pentru completarea O.U.G. nr. 98/2010 privind iden-

tificarea, desemnarea şi protecţia infrastructurilor critice, prin adăugarea MApN, la punctul 2 din Anexa

nr. 1, în calitate de Autoritate publică responsabilă. Pornind de la aceste considerente, precum

şi de la obligaţiile ce îi revin MApN pentru îndepli-nirea responsabilităţilor conform actelor normative în vigoare, rezultă următoarele direcţii de acţiune: - desemnarea unei structuri proprii care să

îndeplinească, la nivel central, responsabilităţile în domeniul PIC;

- crearea unor grupuri de lucru tehnice care să sprijine prin expertiză structura desemnată pentru evaluarea riscurilor şi ameninţărilor sub-

sectoarelor ICN din responsabilitatea MApN; - valorificarea expertizei şi cunoştinţelor deţinute

de instituţiile militare de învăţământ în procesul de stabilire a criteriilor sectoriale / intersecto-

riale şi pragurile critice aferente acestora; - cooperarea strânsă cu celelalte autorităţi publice

responsabile pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite;

- pregătirea de specialitate a personalului cu atribuţii şi desfăşurarea unor activităţi de dezvol-tare a culturii de securitate în cadrul MApN cu elementele specifice PIC.

IINNFFOOSSFFEERRAA

48

COMUNITATEA STATELOR INDEPENDENTE – EXPRESIE A INTERESELOR PRIVILEGIATE ALE F. RUSE

Marius DIAMESCU* Ion Cătălin NIŢU**

Colapsul regimului sovietic a precipitat dezmembrarea imperiului comunist ducând, apoi, în mod inevitabil, la disoluţia Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), fenomen care poate fi analizat din dublă perspectivă - de efect şi cauză a prăbuşirii comunismului. ∗∗∗

În ciuda scopului iniţial, organizaţiile specifice federalismului sovietic au accelerat implozia Uniunii, republicile sovietice proclamându-şi, una după alta1, suveranitatea, iar la sfârşitul anului 1991 şi-au reformulat legăturile dintre ele prin articu-

larea Comunităţii Statelor Independente (CSI)2. De asemenea, federalismul de tip sovietic3

∗ Marius DIAMESCU este redactorul-şef al revistei INFOSFERA. ∗∗ Ion Cătălin NIŢU este expert în studii de securitate în cadrul Ministerului Apărării Naţionale. 1 Lituania - 11 martie 1990, Estonia - 20 august 1991, Letonia - 21 august 1991, Georgia - 9 aprilie 1991, Azerbaidjan - 30 august 1991, Armenia - 23 august 1991, Ucraina - 24 august 1991, Belarus - 25 august 1991, Moldova - 27 august 1991, Uzbekistan şi Kîrghîzstan - 31 august 1991, Tadjikistan - 9 septembrie 1991, Turkmenistan - 27 octombrie 1991 şi Kazahstan - 16 decembrie 1991. 2 Pe 8 decembrie 1991, preşedinţii Rusiei, Belarusului şi Ucrainei, reuniţi la Minsk, au decis că „Uniunea Sovietică, ca realitate geopolitică şi ca subiect de drept internaţional încetează să mai existe” şi au semnat „Acordul de constituire a Comunităţii Statelor Suverane” (cunoscut în istorie ca „Acordul de la Minsk”), comunitate deschisă tuturor statelor membre ale fostei URSS, Mihail Gorbaciov fiind pus în faţa faptului împlinit. Pe 21 decembrie 1991, pe timpul întâlnirii de la Alma-Ata, alte opt republici s-au alăturat deciziei celor trei state iniţiatoare. Astfel, se constituia Comunitatea Statelor Independente. Actul juridic prin intermediul căruia s-a încercat instituţionalizarea politică şi organizatorică a noilor realităţi post-sovietice de la acel moment a fost Protocolul de la Alma-Ata. În aceeaşi zi, cele 11 republici semnatare - Armenia, Azer -baidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrghîzstan, R. Moldova, Uzbekistan, F. Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan şi Ucraina - l-au informat pe preşedintele Mihail Gorbaciov că Uniunea Sovietică şi, implicit funcţia sa de preşedinte, au încetat să mai existe. Mihail Gorbaciov a demisionat pe 25 decembrie 1991. 3 Federalismul a fost statuat juridic, administrativ şi politic

a influenţat liniile după care a fost constituită Comunitatea Statelor Independente şi a fost una din sursele majore care au favorizat manifestarea violentă a naţionalismelor etnice în urma destructu-

rării spaţiului sovietic. Analiza acestui mod de structurare politică adoptat de V.I. Lenin în scopul consolidării puterii incipiente a sovietelor, prin canalizarea energiilor etnice împotriva centralis-

mului şi despotismului administraţiei ţariste, ne permite să înţelegem procesul complex de fragmen-

tare a suprastructurii sovietice, să identificăm căile urmate de liderii post-sovietici pentru refacerea legăturilor trans-statale (în special de cei ruşi, moştenitori de facto şi de jure ai tradiţiei sovietice), să înţelegem bazele politice, juridice şi organizato-

rice care au permis constituirea CSI şi să recunoaştem factorii care au favorizat imploziile regionale care s-au declanşat în punctele nevralgice ale Comunităţii.

Pe fondul neînţelegerilor dintre elitele sovietice privind modul de structurare viitoare a URSS, soldate la începutul anilor ’90 cu o tentativă eşuată de lovitură de stat4, reprezentanţii republicilor în cadrul Congresului Deputaţilor al URSS au adoptat măsuri de sporire substanţială a puterilor statelor unionale. În urma acestor măsuri, Centrul federal păstra doar autoritatea de decizie asupra politicii externe şi de apărare comună, însă şi această autoritate se dovedea a fi una formală, liderii locali respingând treptat orice formă de limitare a noii lor suveranităţi. Pe măsură ce Centrul federal sovietic pierdea autoritatea, cererile şi solicitările de independenţă au devenit manifeste şi au sporit în intensitate, făcând inevitabilă dizolvarea URSS. În acelaşi context, ultimul preşedinte sovietic, prin Constituţiile din 1918, 1924, 1936 şi 1977. www.marxists. org/history/ussr/government/constitution/1918, www.departments.buckneel.edu/russian 4 Este vorba de lovitura de stat din 1991, iniţiată de un grup de politicieni conservatori care nu concepeau posibilitatea dezmembrării URSS.

IINNFFOOSSFFEERRAA

49

Mihail Gorbaciov, a încercat să prevină dezinte-

grarea URSS şi să obţină semnarea de către componentele Uniunii măcar a unui Tratat de uniune economică.

Aceste idei forţă - apărare comună, politică externă controlată de Moscova, spaţiu economic comun şi primatul intereselor Rusiei - vor transgresa timpul, viitorii lideri ruşi achiesând şi încercând să le implementeze în spaţiul ex-sovietic, în grade diferite în funcţie de contextul existent.

Încă de la începuturile constituirii CSI prin Acordul de la Minsk (8 decembrie 1991) şi Proto-

colul de la Alma-Ata (21 decembrie 1991), pre-

eminenţa intereselor ruse în faţa republicilor unionale a făcut ca unele state - Estonia, Letonia, Lituania1 şi Georgia2 - să refuze să semneze documentele de constituire, iar altele, de teama implicării Moscovei în afacerile lor interne, au întreprins ulterior demersuri pentru a părăsi CSI3.

Sub umbrela instituţional-organizatorică asi-

1 Statele baltice au refuzat de la început (1991) apartenenţa la CSI şi au optat pentru o politică de apropiere faţă de statele europene occidentale, consecinţa logică a acestei decizii fiind aderarea la NATO şi integrarea în UE (2004). 2 În 1993, pe fondul creşterii instabilităţii politice în Abhazia şi în regiunea Tskhinvali, Georgia a decis să solicite statutul de membru al CSI însă, pe 14 august 2008, urmare a intervenţiei militare ruse în Georgia, în sprijinul republicilor separatiste Abhazia şi Osetia de Sud, Parlamentul georgian a votat în favoarea părăsirii organizaţiei. 3 Ucraina a părăsit organizaţia în ianuarie 1993 când a refuzat să accepte Carta CSI. În concordanţă cu atitudinea Ucrainei, Turkmenistanul a solicitat transformarea statutului deţinut de membru plin în cel de observator, însă demersul a fost blocat sine-die în cadrul Consiliului Şefilor de Stat.

gurată de CSI4, F. Rusă a încercat, prin semnarea unor acorduri economice (Acordul privind Uniunea Economică / 24 septembrie 1993, Acordul privind crearea zonei de comerţ liber / 15.04.1994, Comuni-tatea Economică Eurasiatică - EurAsEc / octombrie 2000, Spaţiul Economic Comun / 2003) şi tratate de securitate colectivă (Tratatul de Securitate Colectivă a Comunităţii Statelor Independente / 15 mai 1992 ce va deveni apoi, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC) / 7 octombrie 2002)5, demararea în acest spaţiu a unor procese integra-

ţioniste, cu caracter preponderent economic şi militar. Însă aceste iniţiative au căpătat un caracter parţial, nereuşind să fie finalizate din cauza slăbiciunii geopolitice cu care s-a confruntat F. Rusă în perioada Elţîn. Acest caracter parţial, nefinalizat, al procesului integraţionist este reliefat cel mai bine de diversitatea încercărilor de coagulare a acestui spaţiu, de interpretările, uneori negative, date acestor încercări - văzute în unele capitale ca fiind instru-

mente instituţionale dezvoltate de Moscova pentru a putea să-şi impună şi să-şi menţină controlul asupra „vecinătăţii apropiate”, şi de apariţia unor forme de organizare considerate de Moscova ca fiind concurente intereselor sale.

Astfel, în funcţie de criteriul participării F. Ruse, putem distinge două tipuri de organizaţii în spaţiul fost-sovietic: cele care doresc coagularea intereselor CSI în jurul F. Ruse (EurAsEc, Uniunea

4 „Carta CSI” (23.01.1993) reglementează regulile de bază ale organizaţiei; http://www.cis.minsk.by/. 5 J.H. Saat, The Collective Security Treaty Organization, Conflict Studies Research Centre, Central Asian Series, 2005, p. 12. Prin semnarea, la 15 mai 1992, a Tratatului de Securitate Colectivă a Comunităţii Statelor Independente (Armenia, Kazahstan, Kîrghîzstan, Uzbekistan, Rusia, Tadjikistan, Azer -baidjan (1993), Belarus (1993) şi Georgia (1993)), se urmărea menţinerea puterii capacităţilor militare ale CSI (tratatul a intrat în vigoare pe 20 aprilie 1994). Pe structura acestui tratat va fi construită, pe 7 octombrie 2002, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), când preşedinţii Armeniei, Belaru-sului, Kazahstanului, Kîrghîzstanului, F. Ruse şi Tadjikistanului au semnat, la Taşkent, Carta de fundamentare a OTSC.

IINNFFOOSSFFEERRAA

50

intereselor CSI în jurul F. Ruse (EurAsEc, Uniunea Statelor Asiei Centrale, OTSC şi, într-o anumită măsură, Organizaţia de Cooperare de la Shanghai) şi organizaţii din care F. Rusă nu făcea parte, aşa cum a fost cazul GU(U)AM1, percepută ca promo-

toare a intereselor occidentale în spaţiul post-sovietic şi alternativă la CSI.

De asemenea, în urma partajului moştenirii sovietice, F. Rusă şi-a asigurat principalele elemente simbolice şi strategice: Kremlinul - ca simbol al autorităţii politice supreme, aparatul, structurile şi reprezentarea asigurată de Ministerul de Externe, comanda unică asupra sistemului de arme nucleare strategice, statutul de membru permanent al Consi-liului de Securitate al ONU, rezervele de aur şi diamante, marea majoritate a resurselor de petrol şi gaze naturale, devenind astfel moştenitoarea politică a URSS. În schimbul acestor privilegii, acceptate de către celelalte republici unionale, F. Rusă a recunoscut inviolabilitatea graniţelor federale existente la momentul destrămării URSS şi şi-a asumat plata datoriei internaţionale. Aceste aspecte au contat pentru acele republici care aveau pe teritoriul propriu o minoritate rusă largă şi compactă, precum Ucraina şi Kazahstanul, care nu doreau ca mişcările naţionaliste, consecinţă a dezintegrării Uniunii Sovietice, exacerbate de conflicte religioase şi etnice latente, să le vulnera-

bilizeze noul statut de independenţă şi care avea o incapacitate de management în plan economic, dată de lipsa de experienţă.

F. Rusă, în calitate de moştenitoare politică a fostei Uniuni Sovietice, şi-a manifestat intenţiile de a fi înlocuitoarea ei în peisajul geopolitic al lumii (şi aşa a şi fost percepută în Occident), perpetuând, uneori din inerţie, direcţiile cardinale ale geopoliticii sovietice. După „dezastrul geopolitic” din anii ’90 ai secolului trecut (era Gorbaciov - destructurarea URSS şi era Elţîn - pierderea statutului de putere globală în afacerile internaţionale) această tendinţă a devenit tot mai pronunţată odată cu venirea la conducerea F. Ruse a lui Vladimir Putin. Viziunea lui Putin2 a readus în atenţie, întrucâtva, tema şi

1 Organizaţie denumită după iniţialele statelor componente Georgia, Ucraina, Uzbekistan (în mai 2005, sub presiunea Moscovei, autorităţile uzbece au decis retragerea din această organizaţie), Azerbaidjan şi R. Moldova; www.guuam.org. 2 Politica fostului preşedinte rus, Vladimir Putin, a urmat o agendă cu mai multe căi, în care toate elementele – de politică economică, internă, externă şi de securitate – s-au dezvoltat împreună, s-au întărit reciproc şi au fost

teama unui imperialism după Imperiu, bazat pe crearea unei zone-tampon în jurul F. Rusă, influen-

ţarea vecinătăţii apropiate prin exercitarea puterii militare, menţinerea bazelor militare, aprovizionarea cu materii prime, controlul asupra grupurilor etnice şi primatul culturii ruse. Acestor acţiuni li s-a adăugat şi specularea insecurităţii energetice occidentale - armă strategică în jocul mondial al puterii. Poten-

ţialul de resurse al F. Ruse şi utilizarea acestora ca instrument politic au extins posibilităţile Moscovei de a-şi consolida influenţa în arena mondială.

În acest proces de recuperare geopolitică, spaţiul CSI are un rol vital, fapt ce a făcut ca F. Rusă să inventeze chiar şi un termen special pentru a desemna acest spaţiul - „vecinătatea apropiată”.

Dacă în primul deceniu după destrămarea URSS, Moscova încerca să-şi menţină capacitatea de influenţă în vecinătatea apropiată, în special prin gestionarea conflictelor etno-politice rămase „zestre” de la fosta Uniune Sovietică, începând cu anul 2000 pârghiile ruseşti de influenţă asupra statelor CSI se diversifică. Pentru a ralia aceste state la propriile interese, F. Rusă a început într-o măsură tot mai mare să folosească instrumente economice şi energetice pentru a obţine concesii

interdependente. Kremlinul a urmărit să îşi restabilească prezenţa şi influenţa în orice punct de interes de pe glob. A devenit mai activ în spaţiul fost sovietic, în Orientul Mijlociu (în special în Siria şi în dosarul nuclear iranian), America de Sud (în particular în Venezuela, dar şi în relaţia cu Brazilia), a intrat în competiţia pentru resurse declanşată de încălzirea globală din zona arctică, s-a opus vehement instalării infrastructurii americane de radare şi interceptori anti-rachetă în Europa (Polonia şi Cehia) şi extinderii NATO spre Ucraina şi Georgia. Această forţă în afacerile internaţionale a fost posibilă şi datorită realizărilor economice (între 2000 şi 2007, PIB-ul F. Ruse a crescut cu 400%, de la 259,7 mld. USD la 1.050 mld. USD, conform Băncii Mondiale) şi sporirii capitalului de încredere în plan intern.

IINNFFOOSSFFEERRAA

51

politice. Orice imixtiune externă în acest spaţiu de influenţă devenea o ameninţare la adresa „intereselor speciale” ale F. Ruse.

Astfel, „revoluţiile colorate” din Georgia şi Ucraina, mutaţiile înregistrate în Kîrghîzstan (Revoluţia lalelelor, 2005), precum şi planurile de extindere a NATO au fost interpretate de către Moscova drept o invazie geopolitică a Occidentului în spaţiul ei vital de protecţie a securităţii. F. Rusă a ripostat folosind pe larg influenţa economică şi energetică împotriva statelor „neascultătoare” din CSI. Mai mult, s-au înregistrat tensiuni în planul raporturilor economice, având la bază motive de ordin politic, aşa cum s-a întâmplat în relaţiile F. Ruse cu Ucraina (crizele aprovizionării cu gaze), cu Georgia (aprovizionarea cu hidrocarburi), cu Belarus (criza laptelui) şi R. Moldova (blocarea importurilor de produse viticole şi alimentare).

În această direcţie, războiul ruso-georgian din august 2008 a însemnat eşecul politicii de lungă durată a F. Ruse de a folosi conflictele „îngheţate” în calitate de bariere principale împotriva „occiden-

talizării” statelor CSI. De asemenea, recunoaşterea independenţei celor două teritorii separatiste georgiene, Osetia de Sud şi Abhazia, de către Moscova, a ilustrat încercarea de blocare, pe termen lung, a orientării Georgiei către structurile occidentale, însă faptul că niciun partener al F. Ruse din OTSC sau EurAsEc nu a susţinut poziţia Moscovei de a recunoaşte independenţa Osetiei de Sud şi a Abhaziei reprezintă un alt element demn de luat în seamă.

Conştientă de efectele de destructurare a vecinătăţii apropiate, induse de războiul ruso-georgian, conducerea F. Ruse a făcut câteva declaraţii principiale referitoare la relaţiile cu fostele republici sovietice. Preşedintele rus, Dmitri Medvedev, în termeni similari celor enunţaţi de preşedintele american Monroe la începutul secolului al XIX-lea, a formulat doctrina intereselor ruse privilegiate în ţările CSI. Totodată, D. Medvedev a înaintat teza protejării de către Moscova a cetăţenilor ruşi care locuiesc peste hotarele ei1, iar ministrul

1 Pierderea a aproximativ 20 de milioane de etnici ruşi a obligat F. Rusă la reconceptualizarea propriilor identităţi politice şi etnice. Aceşti etnici ruşi au devenit, după 1991, cetăţeni ai unor state noi, însă puţin pregătite să îşi asume propria suveranitate şi din ce în ce mai dominate la nivel politic de elitele naţionaliste, hotărâte să îşi reafirme propria identitate etnică şi culturală după decade, uneori secole, de mai multă sau mai puţină rusificare obligatorie.

rus de externe, Serghei Lavrov, a propus drept soluţie integrarea statelor CSI în jurul F. Ruse. În viziunea iniţiatorilor săi, acest proces integra-

ţionist ar trebui însă să se desfăşoare din perspectiva refacerii centrului de putere rus în interiorul unei uniuni euro-asiatice.

În ultimii ani, în acord cu această viziune, autorităţile de la Kremlin au elaborat şi aprobat o serie de documente programatice, cu obiective pe termen lung, în domeniul politicii externe, securităţii şi apărării, după cum urmează: Concepţia de politică externă a Federaţiei Ruse (2008); Strategia de Securitate Naţională a Federaţiei Ruse până în anul 2020 (2009); Doctrina militară a Federaţiei Ruse (2010)2. Potrivit acestor documente, autorităţile de la Kremlin îşi propun revenirea F. Ruse printre jucătorii geostrategici majori şi reobţinerea statutului de putere mondială3. În cadrul acestei viziuni, dezvoltarea relaţiilor de colaborare bilaterală şi multilaterală cu statele CSI şi creşterea gradului de agregare instituţională a acestui spaţiu (în special prin intermediul OTSC şi EurAsEc) sunt văzute ca fiind de interes major.

Această prioritate acordată spaţiului CSI se regăseşte în toate documentele programatice adoptate de Moscova. Astfel, în Concepţia politicii externe a Federaţiei Ruse, adoptată la 12 iulie 20084, document ce înglobează întreaga activitate a Moscovei în sfera relaţiilor internaţionale, F. Rusă este caracterizată ca fiind un „centru de putere”, spaţiul CSI este catalogat ca „prioritate regională a Rusiei” iar combaterea tendinţelor centrifuge şi apropierea de NATO a Ucrainei şi Georgiei apar ca o necesitate. Totodată, prin acest document se afirmă interesul pentru creşterea rolului OTSC, având ca motor relaţiile dintre F. Rusă şi Kazahstan.

2 Din punct de vedere militar, noua Doctrină militară aduce următoarele noutăţi: posibilitatea dislocării trupelor ruse în afara graniţelor naţionale, consacrarea principiului apărării colective în cadrul OTSC (obligaţia de a participa la apărarea statelor membre în caz de atac), posibilitatea întrebuinţării preventive, pentru descurajare, a armamentului de înaltă precizie. 3 Potrivit Strategiei de Securitate Naţională a F. Ruse până în anul 2020. 4 Noua concepţie menţine poziţii identice sau similare cu concepţia din 2000. Practic, în afara adaptării direcţiilor şi priorităţilor de politică externă ale noii concepţii la schimbările mediului internaţional de securitate, diferenţa majoră constă în promovarea unei abordări incisive în exercitarea intereselor F. Ruse în plan extern, urmare a sentimentului sporit de încredere pe care Moscova îl căpătase în urma înregistrării unei creşteri economice spectaculoase.

IINNFFOOSSFFEERRAA

52

Aceste elemente de viziune sunt reluate în Strategia de Securitate Naţională a F. Ruse până în anul 2020, unde dezvoltarea relaţiilor de colabo-

rare bilaterală şi multilaterală cu statele membre ale CSI este considerată ca fiind o direcţie prioritară a politicii externe. De asemenea, prin acest document, Moscova îşi propune să dezvolte potenţialul de integrare regională şi subregională şi coordonarea în spaţiul statelor membre ale CSI, precum şi în cadrul OTSC şi EurAsEc, deoarece aceste organiza-

ţii au influenţă în stabilizarea situaţiei, inclusiv în regiunile din vecinătatea statelor membre CSI.

Totodată, OTSC trebuie să devină „principa-

lul instrument interstatal pentru contracararea provocărilor şi ameninţărilor regionale cu caracter politico-militar şi militar-strategic”, iar consolidarea EurAsEc trebuie să urmărească transformarea sa într-un „nucleu al integrării economice”.

O însemnătate aparte este acordată în cuprin-

sul documentului şi Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (OCS). Moscova urmăreşte „consolida-

rea potenţialului politic al OCS, stimularea în cadrul acesteia a paşilor practici care permit consolidarea încrederii reciproce şi a partene-

riatului în regiunea Asiei Centrale”. La rândul său, Doctrina militară a F. Ruse,

adoptată în februarie 2010, consideră prioritară dezvoltarea colaborării cu statele şi organizaţiile din spaţiul CSI. Astfel, în ordinea importanţei acordate în cadrul documentului, regăsim colaborarea cu: 1) R. Belarus, prin coordonarea activităţii în domeniul dezvoltării forţelor armate naţionale şi al utilizării infrastructurii militare; 2) statele membre ale OTSC, prin consolidarea eforturilor şi crearea forţelor colective în scopul asigurării securităţii colective şi a apărării comune; 3) alte state membre CSI, prin asigurarea securităţii regionale şi interna-

ţionale, realizarea activităţii de menţinere a păcii; 4) statele OCS, prin coordonarea eforturilor în scopul combaterii noilor pericole şi ameninţări militare în spaţiul comun şi crearea bazei juridice necesare. Acest nivel de importanţă acordat statelor CSI este întărit în cadrul capitolelor următoare unde se apreciază faptul că F. Rusă, pentru descurajarea şi prevenirea conflictelor militare, trebuie să iniţieze acţiuni pentru „întărirea sistemului de securitate colectivă în cadrul OTSC şi creşterea potenţialului acestuia, intensificarea cooperării în domeniul securităţii internaţionale în cadrul Comunităţii Statelor Independente, (...) şi al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (...)”.

În consecinţă, se poate afirma că, pe fondul

IINNFFOOSSFFEERRAA

53

asigurării de resurse specifice (financiare - din creşterea vertiginoasă a preţurilor resurselor prime, în mod special a celor energetice1; economice - din restabilirea capacităţilor industriale şi sporirea afluxului investiţiilor străine2; de putere politică şi administrativă - prin preluarea controlului pârghiilor guvernamentale şi „aducerea sub ascul-tare” a oligarhilor ruşi; de influenţă externă - prin impunerea respectării propriilor interese în vecinătatea apropiată, fapt evidenţiat în special prin limitarea extinderii NATO către Ucraina şi Georgia; de putere militară - prin sporirea contribuţiilor alocate restructurării şi finanţării acestui sector3 şi de eficacitate informaţional-operativă), obiectivul strategic al Moscovei îl reprezintă redefinirea generală a sistemului global şi regional de securitate, în sensul recunoaşterii, de către concurenţii externi, a unor zone de influenţă prioritară în Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală. Orice imixtiune externă în acest spaţiu de influenţă ex-sovietic poate fi percepută drept o ameninţare la adresa „intereselor speciale” ale F. Ruse.

Transpunerea în plan acţional a acestor elemente doctrinare a urmat o serie de linii specifice de acţiune. Acestea au îngemănat acţiunea politică de consolidare a autorităţii instituţiilor interne cu sprijinirea unor lideri pro-ruşi din statele post-sovietice pentru a câştiga alegerile, au corelat acţiunea de consolidare a sistemului militar prin reformare, dislocare în spaţiul CSI şi alocare suplimentară de resurse cu acordarea unor ajutoare economice şi financiare şi au juxtapus alimentarea unei „instabilităţi controlate” şi blocarea iniţiativelor euro-atlantice cu dezvoltarea unor relaţii bilaterale 1 F. Rusă a controlat cu prudenţă preţurile în curs de creştere şi a acumulat rezerve importante de valută în cadrul acestui proces. Astfel, Administraţia rusă dispune de suficiente resurse pentru a întreprinde acţiunile pe care le doreşte. 2 F. Rusă deţine o capacitate industrială semnificativă, deşi de abia acum aceasta se restabileşte într-o manieră fermă. Kremlinul se bucură, de asemenea, de importanţa geopolitică a resurselor sale într-o lume caracterizată de revenirea pe creştere a preţurilor la energie şi la bunurile de larg consum. Moscova beneficiază de resursele necesare susţinerii propriei creşteri economice şi de capacitatea de export pentru a exercita influenţă prin intermediul dependenţelor externe. 3 F. Rusă menţine o armată permanentă cu un efectiv care depăşeşte 1 milion de militari (deşi continuă să existe semne de întrebare în legătură cu capacitatea Moscovei de a aduce îmbunătăţiri calitative), deţine un arsenal nuclear depăşit numai de cel al SUA şi se bucură de cunoştinţele tehnologice consolidate din perioada fostei Uniuni Sovietice, deşi procesul de revitalizare este încă în curs de desfăşurare.

privilegiate cu unele state. Altfel spus, Kremlinul a declanşat, susţinut

şi coordonat un complex larg de acţiuni, pe diferite domenii, pentru a realiza: - gestionarea „conflictelor îngheţate” din spaţiul

ex-sovietic, astfel încât să asigure luarea în considerare a intereselor sale în toate formatele de negociere existente;

- descurajarea proiectului euro-atlantic al Ucrainei şi Georgiei, prin diminuarea voinţei politice la nivelul elitelor şi reducerea capacităţii acestor state de a îndeplini criteriile solicitate;

- consolidarea influenţei prin corelarea iniţiativelor din domeniul politic şi militar, ce vizează spaţiul ex-sovietic, cu acordarea unor ajutoare economi-ce şi financiare, precum şi a unor facilităţi fiscale;

- dezvoltarea unor relaţii bilaterale privilegiate cu unele state ale UE (Germania, Franţa, Italia, etc), pentru a-şi întări relaţiile în plan politic, economic, energetic şi financiar;

- obţinerea managementului resurselor energetice şi al traseelor de transport ale acestora din spaţiul central-asiatic şi sud-caucazian şi utilizarea resurselor energetice ca pârghii de presiune pentru obţinerea unor avantaje politice;

- dezvoltarea unor proiecte energetice alternative, care să reducă dependenţa F. Ruse de tranzitul prin Polonia, Belarus şi Ucraina şi care să permită menţinerea unui aflux constant de resurse energe-

tice către statele europene (North Stream, South Stream);

- clădirea unui parteneriat strategic cu drepturi egale cu SUA: în plan militar, singurele domenii în care Moscova are încă argumente pentru a susţine această paritate sunt armele nucleare strategice şi influenţa asupra soluţionării „conflic-

telor îngheţate” din imediata vecinătate, care pot menţine sub control procesul de extindere a NATO; totodată, Moscova nu agreează perma-

nentizarea prezenţei militare americane din Asia Centrală şi urmăreşte limitarea acestei prezenţe în arealul Marea Neagră - Marea Caspică;

- reformarea structurii actualului sistem de securi-tate, prin prezentarea unor propuneri pentru o nouă arhitectură europeană de securitate;

- dezvoltarea cu prioritate a relaţiilor de colaborare bilaterală şi multilaterală cu statele CSI, cu folosirea potenţialului de integrare regională şi subregională oferit de OTSC şi EurAsEc;

- impunerea OTSC ca instrument interstatal pentru contracararea provocărilor şi ameninţărilor

IINNFFOOSSFFEERRAA

54

regionale cu caracter politico-militar şi militar-strategic1;

- consolidarea EurAsEc în calitate de nucleu al integrării economice, a statelor CSI;

- consolidarea potenţialului politic al OCS şi stimularea în cadrul acesteia a acţiunilor care vizează în mod deosebit Asia Centrală;

- desăvârşirea reformei militare şi modernizarea tehnicii militare;

- dezvoltarea unor capacităţi ofensive în domeniul cyberwar2;

- modernizarea, reformarea şi diversificarea econo-

mică a F. Ruse; în prezent, economia rusă este dependentă de preţurile oferite de pieţele

mondiale pentru resursele de hidrocarburi3. 1 Acestui scop i se subsumează constituirea pe 04.02.2009 a Forţelor Colective de Reacţie Rapidă ale OTSC şi iniţierea procedurii (martie 2010) de a înregistra la ONU acordul statelor semnatare (semnat la 06.10.2007 şi intrat în vigoare în ianuarie 2009) pentru recunoaşterea activităţilor de menţinere a păcii desfăşurate de OTSC. 2 Unii analişti consideră ca fiind edificatoare în acest sens atacurile din Estonia, din primăvara lui 2007, când au fost blocate site-urile de servicii financiare (bănci) şi administrative (inclusiv site-ul guvernului estonian), şi atacurile asupra sistemului informaţional guvernamental georgian, pe timpul războiului din august 2008; „Estonia accuses Russia of „cyberattack””, www.csmonitor.com/2007/0517/p99s0/-duts.html, „Russian cyber attacks shut down georgian websites”, 12.08.2008, www.crn.com/news/security/. 3 Dmitri Trenin, „Russia Reborn. Reimagining Moscow’s Foreign Policy”, Foreign Affairs, Volume 88, No. 6, November

Tendinţe privind viitorul CSI din perspec-

tiva intereselor strategice ruse Dacă 2009 a fost pentru F. Rusă un an al

acţiunii externe4, anul 2010 a reprezentat un an al consolidării acestor rezultate, pentru a le proteja împotriva oricărei ingerinţe viitoare externe. Astfel, Kremlinul a acţionat pentru diminuarea influenţei occidentale în R. Moldova, Ucraina, Kazahstan, Armenia şi Azerbaidjan, urmărind, pe termen mediu şi lung, să pună bazele unei uniuni politice în cea mai mare parte a fostului spaţiu sovietic.

În anul 2011, Moscova se va asigura că dispune de toate instrumentele - fie de influenţă politică, fie de prezenţă militară - pentru a-şi menţine

influenţa şi a obţine recu-

noaşterea intereselor sale asupra spaţiului post-sovietic şi va urmări să consolideze agregarea instituţională a spaţiului CSI în confor-

mitate cu interesele sale. În plan extern, încre-

zătoare în forţele sale, Mos-

cova îşi va orienta atenţia de la o politică de confruntare cu SUA şi statele UE în acest spaţiu către una caracterizată, cel puţin parţial, de angajare pe calea unei cooperări mai susţinute. În plan larg, prin această deschidere parţială, F. Rusă va urmări să îşi asigure unele beneficii econo-

mice şi financiare în urma promovării unor relaţii apro-

piate cu alte state (investiţii şi relaţii economice privilegiate), însă nu va neglija să utilizeze diferite pârghii de presiune pentru a-şi consolida statutul de „centru politic” al spaţiului ex-sovietic.

Totodată, pe plan politic intern, F. Rusă se pregăteşte pentru alegeri legislative la sfârşitul anului 2011 şi pentru alegeri prezidenţiale în anul 2012. În această perioadă premergătoare alegerilor, este posibil să asistăm la eforturi depuse de o mare parte din elita ţării pentru a-şi asigura poziţiile

/ December 2009. 4 Moscova a înregistrat o serie de succese substanţiale în multe teritorii din fosta URSS, în special în Azerbaidjan, Georgia şi Ucraina.

IINNFFOOSSFFEERRAA

55

deţinute sau pentru a încerca să ocupe poziţii superioare în contextul nedesemnării viitorului candidat la alegerile prezidenţiale şi posibil, la intenţii şi acţiuni promovate de susţinătorii preşedintelui Dmitri Medvedev pentru a ieşi de sub controlul premierului V. Putin.

Din punct de vedere economic, F. Rusă dispune de un potenţial major de creştere econo-

mică, pe termen lung, cu condiţia să-şi orienteze investiţiile spre diversificarea economică, dezvolta-

rea infrastructurii şi a resursei umane şi integrarea în pieţele globale. În schimb, menţinerea economiei ruse sub dependenţa faţă de profitul obţinut din exploatarea resurselor nu este în măsură să asigure decât pe termen scurt o creştere economică, gene-

rând pe termen lung riscul unui declin sever şi o vulnerabilitate în raport cu intenţia statelor central asiatice de a-şi diversifica furnizorii şi rutele de tranzit. Pe termen scurt şi mediu însă sectorul energetic va continua să reprezinte pivotul strategiei ruse în relaţiile geopolitice.

Astfel, în baza acestor perspective, intenţii şi opţiuni, se poate creiona un posibil parcurs al evoluţiilor din spaţiului post-sovietic, din punct de vedere al intereselor strategice ruse. Pe termen

scurt, criza financiară şi economică mondială nu va afecta capacitatea de acţiune sau potenţialul de influenţă de care dispune F. Rusă la nivel regional. Deşi economia rusă a intrat în recesiune, înre-

gistrând o scădere a PIB-ului de 8% în 2009, Moscova a utilizat uriaşa rezervă valutară disponi-bilă1 pentru a compensa acest deficit. Pe termen mediu, menţinerea potenţialului de influenţă regio-

nală a Moscovei depinde de creşterea preţurilor la produsele petroliere şi, implicit, de revenirea economiei mondiale. Doar aceasta va putea genera sustenabilitate economică şi financiară acţiunii politice ruse în plan regional şi va crea condiţii favorabile Kremlinului pentru a fructifica politic ajutoarele economice oferite pe timp de criză. Pe termen lung, revenirea geopolitică a F. Ruse depinde de capacitatea elitei guvernamentale ruse de a elimina vulnerabilitatea generată de dependenţa bugetară faţă de exporturile de resurse primare, de finalizarea reformei economice2, de încheierea reformei apărării (prin transformarea forţelor armate într-un instrument flexibil şi modern de proiectare a influenţei la distanţă) şi de conturarea unei strategii, care să îmbine în mod adecvat instru-

mentele de soft-power cu cele de hard-power.

1 Conform FMI, în ianuarie 2010, activele oficiale de rezervă ale F. Ruse erau echivalentul a 435,8 mld. USD, din care 392,3 mld. USD reprezentau rezerve monetare în valută forte. 2 Asumată prin Concepţia de dezvoltare economică a F. Ruse până în anul 2020 şi Prognoza de dezvoltare social-econo-mică a F. Ruse până în 2030. Reforma urmăreşte moderni-zarea şi diversificarea economiei ruse.

IINNFFOOSSFFEERRAA

56

PARTICULARITĂŢI ALE CONFLICTELOR VIITOARE. AMENINŢĂRILE HIBRIDE. RĂZBOI/CONFLICT HIBRID

Col. Gabriel ANGHEL*

După anul 1989 lumea s-a regăsit într-o situaţie strategică nouă, caracterizată de un înalt grad de complexitate. În acest context, problematica acţiunilor militare este analizată din diferite unghiuri şi puncte de vedere, sub multiple aspecte, încer-

cându-se a se evidenţia mai pregnant lecţiile învăţate din desfăşurarea unor războaie mai vechi sau mai recente, învăţăminte ce pot sta la baza redactării legislaţiilor şi reglementărilor de care să se ţină seama în conflictele actuale şi, mai ales, viitoare, pentru a se putea obţine succesul împotriva adversarului. ∗

Începutul de secol şi mileniu pune în evidenţă noi concepţii de ducere a conflictelor militare. Fenomenul militar modern a demonstrat că folosirea tuturor mijloacelor într-o confruntare armată generează, din ce în ce mai mult, o fizionomie nouă luptelor şi operaţiilor militare.

Confruntarea armată modernă va avea un aspect tot mai integrator, câmpul de luptă fiind caracterizat de noi dimensiuni şi trăsături ce se regăsesc în fronturi discontinue, rapiditate în organizarea, planificarea şi executarea manevrelor, lovirea concomitentă a obiectivelor atât la contact, cât şi în adâncime.

Actualele perfecţionări ale tehnicii militare constituie un efect şi, totodată, un fel de continuare, în domeniul militar, a aplicaţiilor tehnologice rezultate din descoperirile recente din fizică, matematică, chimie, cibernetică, electronică etc. Aşadar, viitorul oferă cu certitudine perfecţionarea unor categorii de sisteme de armament, cu mare putere de distrugere, capabile să acţioneze în cele patru medii de confruntare (terestru, naval, aerian şi cosmic), să lovească obiective la distanţe foarte mari, în timp scurt şi cu maximă precizie, în orice condiţii de timp şi stare a vremii.

Decizia opţiunilor de prevenire şi abordare a

∗ Gabriel ANGHEL este analist politico-militar în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

conflictelor revine structurilor politice naţionale, în funcţie de obiectivele acestora. Aceste opţiuni cuprind, alături de demersuri diplomatice şi econo-

mice, nivelul de ambiţie al puterii militare. Într-un raport de continuitate, se impune analiza tipologiei acţiunilor la care Armata ar putea fi solicitată să participe într-un viitor conflict, potrivit misiunilor ei fundamentale şi, apoi, printr-o consecinţă coerentă, a elementelor esenţiale de pregătire şi dotare care să-i asigure succesul.

În acest context, trebuie observat că desfăşu-

rarea conflictelor urmează permanent un ciclu de adaptare aflat în evoluţie şi, în consecinţă, modalităţile de răspuns militar nu pot fi, nici ele, constante. Principiile generale de întrebuinţare sunt valide în orice împrejurare şi, din acest motiv, ele trebuie corect definite. Adaptarea la cerinţele operaţiilor viitoare trebuie realizată prin optimizarea procesului de transformare. Prin urmare, caracteris-

ticile transformării trebuie definite cu flexibilitate, în raport cu caracterul tot mai hibrid al conflictelor. Acesta este determinat de formele de luptă pe care le alege adversarul pentru a exploata punctele slabe ale capacităţii de apărare a forţelor noastre.

În conflictele viitoare, aşa cum ne indică actualele experienţe, adversarii cu capacităţi mult sub performanţele armatelor moderne vor deveni inovativi, creând riscuri de tip hibrid (combinaţie de acţiuni convenţionale, ambuscade, atacuri de la distanţă şi acţiuni de tip asimetric), în mod simultan, în aceeaşi zonă de operaţii.

Conflictele militare vor opune grupuri, indivizi şi grupări transnaţionale, susţinute de state sau organizaţii internaţionale care îşi vor manifesta formele de luptă atât local, în zona de conflict, cât şi global. Este foarte probabil să ne confruntăm cu forme diferite de violenţe, cum ar fi: terorism, insurgenţă, criminalitate cu obiective concentrate pe domenii (atacuri cibernetice) şi dezordine prin intimidare sau interferenţă. Tacticile, tehnicile şi procedurile vor continua să se perfecţioneze în

IINNFFOOSSFFEERRAA

57

direcţii care le aduc adversarilor avantaje şi influenţă, incluzând mijloace economice, financiare şi chiar diplomatice. Aceste forme de conflict exced per-

cepţiei noastre privind acţiunile militare, fie ele convenţionale sau asimetrice.

Paradigma conflictului este fluidă şi va trebui să ne adaptăm din mers pentru preluarea iniţiativei, răspunzând prin forme care nu ne sunt tocmai familiare, dar care ne conduc la obţinerea succesului. Obţi-nerea superiorităţii în domeniile informa-

ţiilor oportune şi a măsurilor preventive va fi crucială. Orice răspuns la amenin-

ţări de tip hibrid va impune o abordare cuprinzătoare prin angajarea unui spectru larg de instrumente şi structuri ale statului. Acţiunile întrunite, la un palier superior, nu vor însemna fuziunea instrumentelor statului, ci un concept strategic combinat, care să ţintească efecte ce conduc la preluarea controlului şi la succesul final.

Gândirea militară clasică se află în imposibilitatea de a aborda, în mod cuprinzător, caracteristicile noului mediu de securitate, apărut după termi-narea Războiului Rece. Experienţele SUA şi NATO în conflictele recente din Afganistan şi Irak, precum şi cele israe-

liene în al doilea război libanez din 2006 au arătat limitări şi lipsuri în contra-

cararea acţiunilor adversarilor care, confruntaţi cu o superioritate la nivel convenţional, au apelat la tehnici şi metode neconvenţionale, inovative, de ducere a ostilităţilor1. Analiştii militari au sugerat că războiul/conflictul viitorului va fi multi-modal sau multi-variabil şi au solicitat analiza acestor forme neclare de război care au loc cu o frecvenţă şi o letalitate din ce în ce mai mare.

În viitor, în locul ameninţărilor cu abordare clară şi fundamental distinctă vor apărea forţe care vor angaja simultan toate formele şi tacticile de luptă, inclusiv activităţi criminale (contrabandă, trafic ilegal cu droguri şi arme, narco-terorism), pentru destabilizarea guvernului local sau pentru

1 În timpul războiului din Liban, din vara anului 2006, forţele armate israeliene au fost uimite de tacticile şi armamentul complex folosit de forţele Hezbollah, această situaţie devenind studiu de caz pentru războaiele hibride, care, în viziunea multor analişti, vor defini viitorul mediului de securitate.

încurajarea şi asigurarea resurselor insurgenţilor/ luptătorilor. Aceste ameninţări pot veni din partea unor state sau actori non-statali care selectează şi folosesc o gamă de tehnici, tactici, proceduri şi tehnologii pe care le aplică simultan prin metode noi, pentru a atinge scopurile strategice, culturale şi geografice vizate.

Abordări conceptuale ale termenului „hibrid”

În studiile efectuate de specialiştii NATO, termenul de „hibrid”2 apare în combinaţii diferite: „conflict hibrid”, „război hibrid”, „ameninţare hibri-dă” şi „luptă hibridă”. Aceste combinaţii, deşi par a aparţine aceluiaşi întreg, sunt diferite ca arie de aplicare: fie se manifestă la toate nivelurile de ducere a operaţiilor militare, fie sunt limitate doar la nivelul tactic.

Conflictele hibride sunt definite ca fiind ciocniri sau situaţii de criză cu un spectru larg, care includ atât dimensiunea fizică, cât şi cea conceptu-

ală: prima reprezintă lupta împotriva unui inamic armat, iar cea de-a doua reprezintă lupta complexă

2 Unii teoreticieni americani consideră că acest concept de război hibrid nu este nici suficient de nou şi nici destul de important pentru a merita o redefinire doctrinară.

IINNFFOOSSFFEERRAA

58

pentru câştigarea controlului percepţiei populaţiei indigene din zonele de conflict, sprijinul populaţiei civile din statele contributoare la operaţii şi sprijinul comunităţii internaţionale.

Războiul hibrid presupune angajarea simulta-

nă a mijloacelor convenţionale şi neconvenţionale de ducere a luptei, precum şi adaptarea permanentă a mijloacelor politice, militare, economice, sociale, informaţionale sau diplomatice pentru obţinerea scopurilor politico-militare propuse. Ameninţările hibride care generează un astfel de război încorpo-

rează o gamă variată de capabilităţi convenţionale, tactici şi formaţiuni neregulate, acte teroriste, acţiuni violente, coerciţie şi criminalitate. Acţiunile pot fi desfăşurate de grupuri separate sau de aceeaşi unitate de luptă, dar sunt, în general, operaţional şi tactic direcţionate şi coordonate în zona de ducere a luptei, pentru a realiza efecte sinergice în dimensiu-

nile fizică şi psihologică a conflictului la toate etapele de ducere a războiului.

Ameninţările hibride, agreate ca reprezen-

tare la nivelul Comandamentului Aliat pentru Transformare (ACT) al NATO, se definesc în marja unei abilităţi a unuia sau a mai multor actori statali, sau a unui grup de actori non-statali, de a folosi un amestec de acţiuni (convenţionale şi neconvenţionale) în spaţiul de luptă şi dincolo de sfera acestuia, cu efecte negative asupra ciclului decizional al adversarului, în scopul atingerii obiectivelor vizate. Poate include o fuziune de sisteme de armament şi metode de luptă convenţio-

nale, arme de distrugere în masă, spionaj, subver-

siune, terorism, atacuri cibernetice şi criminalitate, sprijinite prin operaţii de intelligence sau operaţii informaţionale şi activităţi de influenţare a factorilor decidenţi.

Caracteristicile ameninţărilor hibride Complexitate. Ameninţările hibride sunt mult

mai dificil de contracarat, în principal datorită ritmului în care se produc, a complexităţii şi diversităţii lor, a orchestrării unei game largi de factori şi acţiuni, precum şi a transnaţionalităţii acestora. Acţiunile adversarilor pot să se manifeste în domeniile politic, economic, social şi informaţio-

nal, cu scopul de a amplifica efectele metodelor şi tacticilor armate convenţionale şi neconvenţionale utilizate.

Vulnerabilitate scăzută, generată de lipsa de contur a inamicului. Schimbarea cea mai distinctă în caracterul ameninţărilor hibride este lipsa de precizie în determinarea naturii forţelor şi formelor

de luptă angajate, acest lucru datorându-se nu atât creşterii numărului de provocări distincte, ci convergenţei acestora în ameninţările hibride. Planificarea şi execuţia descentralizată a acţiunilor, imposibilitatea detectării elementelor de legătură, a structurii de comandă şi, în unele cazuri, lipsa unei delimitări geografice fac cu atât mai dificilă contracararea unei ameninţări hibride.

Structura de comandă sau „centrul de gravi-tate” (Centre of Gravity - CoG) utilizate de oponenţii NATO nu sunt uşor de înţeles, în special datorită faptului că aceştia nu sunt constrânşi de proceduri standard de operare, de menţinere a legăturilor cu structurile de comandă, nu respectă legislaţia naţională şi internaţională şi pot avea comportamen-

te atipice, respingând orice încercare de negociere sau de soluţionare a conflictelor.

Complementaritate. Efectele complementare în ameninţările hibride sunt generate de capacitatea de a folosi avantajele specifice fiecărui tip de forţe în scopul creşterii naturii distructive reprezen-

tate de către acestea. Tacticile neregulate şi formele prelungite de conflict sunt adesea caracterizate ca tactici ale adversarului inferior ca forţe, angajate de către actorii non-statali care nu au posibilitatea de a acţiona altfel. Vulnerabilitatea unui adversar inferior se poate transforma într-un avantaj prin folosirea inteligentă a acestor tactici. Utilizarea conjugată a forţelor neregulate (care vor fi utilizate împotriva forţelor convenţionale superioare şi vor ataca predominant zonele slab apărate, obligând adversarul să-şi disperseze forţele de securitate) simultan cu forţele convenţionale (care în general, obligă adversarul să-şi concentreze forţele pentru apărare sau să atingă masa critică pentru operaţiuni ofensive decisive) va induce un element de comple-

mentaritate, care va constitui un avantaj pentru cel ce deţine iniţiativa în luptă.

Adaptabilitate ridicată. Războiul hibrid presu-

pune nu numai aplicarea simultană a metodelor convenţionale şi neconvenţionale de ducere a luptei, dar şi adaptarea inovativă şi continuă a acestora. Planificarea şi executarea descentralizată a acţiunilor în cadrul unei ameninţări hibride permit un grad de adaptabilitate foarte ridicat, pe care structurile clasice, cu un lanţ decizional complicat, nu şi-l pot permite.

Letalitate crescută. Ameninţările hibride combină letalitatea conflictelor statale cu fervoarea fanatică şi prelungită a formelor de război asimetric. Efectul distructiv al ameninţărilor hibride

IINNFFOOSSFFEERRAA

59

este exacerbat de uşurinţa cu care iniţiatorii lor pot comunica între ei, de accesul acestora la resursele internaţionale (inclusiv financiare), precum şi de posibilităţile actuale de a achiziţiona arme cu efect letal ridicat.

În astfel de conflicte, viitorii adversari (state, grupuri sponsorizate de state sau actori non-statali auto-finanţaţi) vor exploata accesul la capacităţile militare moderne, inclusiv la sistemele de comandă şi control criptate, MANPADs (Man Portable Air Defense System), precum şi la alte sisteme letale moderne, şi vor promova extinderea fenomenului insurgent care angajează tehnici de luptă de tipul ambuscadelor, folosirea de dispozitive explozive improvizate (DEI) şi asasinate. Statele sau grupurile de state iniţiatoare ale unei ameninţări hibride pot să transforme unităţile lor convenţionale în formaţiuni neregulate şi să adopte tactici noi, aşa cum au făcut Fedayeenii din Irak, în 2003. Unii analişti militari consideră că nu ar fi prematur dacă statele ar fi clasificate ca forţe, în esenţă, tradiţionale, iar actorii non-statali, ca forţe inerent neregulate.

Provocări esenţiale în procesul de contra-

carare a ameninţărilor hibride Înţelegerea mediului de securitate. Amenin-

ţările hibride pot fi diverse şi pot apărea într-un mediu complex, ce depăşeşte frontierele naţionale. În prezent, statele falimentare (statele cu proaste guvernări) sunt susceptibile de a oferi sprijin oponenţilor actorilor gen NATO, dar ameninţările pot apărea şi de la grupuri etnice sau culturale diferite, a căror specificitate trebuie înţeleasă pe deplin. Aceasta poate constitui una dintre cele mai mari provocări, dar va fi de o importanţă vitală pentru desfăşurarea activităţii Alianţei, care, în parteneriat cu elemente de impunere a legii şi cu alţi actori non-militari, va putea oferi un răspuns eficient la ameninţările hibride.

Câştigarea bătăliei percepţiei. Atât oponenţii statali, cât şi cei non-statali au acces la mijloacele internaţionale mass-media şi vor încerca prin orice mijloace să discrediteze rolul NATO, acţiunile şi credibilitatea Alianţei, exploatând complexitatea situaţiei din punct de vedere juridic, în care ostilităţile şi activităţile criminale se suprapun, se completează şi îşi intensifică reciproc efectele. Alianţa va fi descrisă ca o forţă străină, occidentală, de intervenţie, care nu cunoaşte şi nu înţelege situaţia regională. Atacurile orchestrate la adresa credibilităţii NATO vor veni din multiple surse,

iar ritmul ridicat cu care adversarii vor conduce operaţii din sfera războiului informaţional vor impune un răspuns mult mai coerent şi mai rapid.

Adaptabilitatea şi agilitatea actorilor. Abili-tatea de a contracara un adversar convenţional continuă să rămână acută, dar este concurată de o nouă provocare, constând în necesitatea de a contracara oponenţi de mai mici dimensiuni (posibil constituiţi ad-hoc), neconvenţionali, bine organizaţi şi susţinuţi. Oponenţii vor fi greu de deosebit în mijlocul populaţiei locale şi în contextul lipsei unei structuri de forţe vizibile, cu atât mai mult cu cât nu sunt constrânşi de respectarea legislaţiei internaţionale privind ducerea războiului şi pot decide rapid folosirea unei game largi de metode teroriste, criminale, convenţionale şi asimetrice, fiind favorizaţi de ciclul decizional minimalist pe care îl au.

Accesul la tehnologii avansate. Creşterea numărului de specialişti şi a documentaţiei în domeniul tehnologiilor de vârf va permite unor actori statali sau non-statali să-şi dezvolte propriile capabilităţi în domenii mult mai performante şi vaste decât în războiul convenţional. Abilitatea unui stat de a sponsoriza şi susţine organizaţii surogat (prin intermediul canalelor financiare utilizând graniţele naţionale poroase) va permite chiar şi unor actori mici să conducă atacuri precise şi devastatoare, folosind sisteme tehnice avansate şi, în acelaşi timp, având posibilitatea de a se sustrage efectelor ripostei militare. Ţintele cu valoare ridicată (personalul superior, sistemele C2, reţelele cibernetice, GPS, frecvenţe radio operative, platformele de capital, infrastructura socială şi cea energetică) constituie acum ţinte prioritare pentru oponenţi.

Securitatea sistemelor cibernetice. Reţelele de calculatoare sunt utilizate în toate domeniile vieţii sociale, iar această dependenţă constituie un real avantaj pentru dezvoltarea întregului spectru de activităţi umane. Din păcate, această creştere exponenţială a dependenţei de reţele de calculatoare a dus la apariţia unor noi ameninţări, mult mai complexe şi interdependente, care pot vulnerabiliza sistemul de reţele. Majoritatea organizaţiilor moderne caută soluţii pentru a se proteja de ameninţarea numită „hibridă”. Înainte, existau trei mari programe stand alone create pentru deteriorarea serverelor şi calculatoarelor: viermii, troienii şi viruşii. Fiecare entitate foloseşte o strategie proprie pentru a infecta ţinta. În plus,

IINNFFOOSSFFEERRAA

60

modul în care acţionează un vierme sau un virus variază în funcţie de sarcina utilă pe care o transportă, putând consta într-un mesaj insistent sau într-o comandă distructivă. Chiar dacă nu prezintă sarcină utilă, viruşii pot afecta serios capacitatea de funcţionare a reţelelor, scanând informaţiile şi e-mail-urile din reţea.

Hibridul, după cum a demonstrat şi aplicarea măsurilor de Code Red la atacurile Nimda, Bad-

Trans etc., este un program rău intenţionat (compus din aşa-zise ameninţări de tip stand alone), ce reprezintă ameninţări asupra sursei de informaţie. Viermi, viruşi, troieni, tehnici ale hackerilor, toate au fost introduse în astfel de ameninţări (ca programe informatice), create special pentru a produce, în scurt timp, daune semnificative. De exemplu, în Nimda, programul a infectat peste 2,2 mil. calculatoare şi servere în doar 24 de ore, provocând pagube de peste 530 mil. USD. Codul roşu s-a introdus atunci când programul a făcut pagube economice în jurul sumei de 2.6 mld. USD.

Ameninţările hibride informatice afectează uşor şi repede securitatea reţelelor, prin schimbarea setărilor de bază. Natura lor complexă neutralizează soluţiile folosite în ameninţări stand alone. Acestea se transformă imediat în programe mai virulente şi mai bine ascunse. Ca rezultat, ameninţările informatice hibride impun sistemului social modern să acorde mai multă atenţie protecţiei necesare componentelor de reţea. Este nevoie de un set complet de tehnologii de securitate, de cunoaşterea

celor mai bune practici, precum şi de personal cu experienţă, pentru a contracara ameninţările hibride informatice.

Posibil cadru de acţiune al NATO pentru contracararea ameninţărilor hibride

Strategia Naţională de Apărare a SUA a evidenţiat apariţia şi frecvenţa crescută a noilor tipuri de ameninţări, subliniind pericolul generat de posibila suprapunere a acestora şi a recunoscut vulnerabilitatea crescută a SUA în faţa formelor mai puţin convenţionale de conflict1.

Quadrennial Defense Review (Raportul Apărării pe patru ani)2, ediţia februarie 2010, susţine că SUA se confruntă cu un mediu de securitate complex şi imprevizibil, cu un ritm al schimbării care continuă să se accelereze. Mediul internaţional suferă mutaţii profunde şi consecutive, generate de apariţia unor noi puteri, creşterea influenţei actorilor non-statali, răspândirea armelor de distru-

gere în masă şi a altor tehnologii cu capacitate distructivă ridicată, ca şi o serie vastă de ameninţări emergente şi persistente ce se constituie în provocări majore pentru ordinea internaţională. 1 Potrivit acestui document, Departamentul Apărării a „investit excesiv” în războiul convenţional şi trebuie să-şi reorienteze resursele către contracararea noilor provocări şi ameninţări. 2 Raportul Apărării pe patru ani, document cerut de Congres şi care stă la baza transformării armatei americane, face o analiză detaliată a mediului global strategic, inclusiv elaborarea de prognoze şi planuri pentru FA americane pe termen mediu şi lung, plecând de la lecţii învăţate din operaţiile militare derulate, modelare, simulare, exerciţii interactive.

IINNFFOOSSFFEERRAA

61

În domeniul militar, Departamentul Apărării trebuie să gestioneze raportul resurse/riscuri pe patru priorităţi strategice: câştigarea războaielor în desfăşurare; prevenirea şi descurajarea conflic-

telor; pregătirea pentru o gamă largă de situaţii de urgenţă sau crize; conservarea şi perfecţionarea forţei armate bazată exclusiv pe voluntariat. În plan operaţional, Raportul are în vedere: derularea de operaţii neconvenţionale (contra insurgenţă, operaţii de stabilitate şi antiteroriste); neutralizarea adversarilor în medii greu accesibile; contracararea armelor de distrugere în masă1; operaţiile în spaţiul cibernetic.

Capacităţile militare considerate necesare pentru îndeplinirea misiunilor constau din structuri flexibile, expediţionare, uşor reconfigurabile în funcţie de tipul de misiune. În cazul forţelor aeriene se acordă importanţă deosebită activităţilor ISR (Intelligence, Surveillance and Reconnaissance), transport pe distanţe mari cu alimentare în zbor, dezvoltare spaţială şi cyberspace.

Pentru a contracara ameninţările hibride, Alianţa trebuie să coreleze o serie de instrumente politice, diplomatice, economice, sociale, informa-

ţionale şi militare, iar acest demers necesită timp. Totodată, Alianţa trebuie să acţioneze împreună cu alţi parteneri pentru a oferi un răspuns rapid şi măsuri corespunzătoare, în contextul conştientizării de către toţi partenerii a necesităţii unei angajări comprehensive, pe termen lung. Securitatea poate fi menţinută numai prin consultări, realizarea descurajării, apărare, managementul crizelor şi parteneriatul cu agenţiile de impunere a legii, autorităţile locale şi alţi actori relevanţi în acest context.

Ameninţările hibride necesită un cadru în care NATO să ofere un răspuns eficient, politic şi militar, rezultat în urma consensului cu privire la legitimitatea şi legalitatea acţiunilor Alianţei. Implementarea „abordării cuprinzătoare” (compre-

hensive approach) este imperioasă pentru a crea condiţiile în care Alianţa va fi capabilă să reacţio-

neze în timp util. Cadrul de acţiune al NATO cuprinde patru

elemente corelate, dar care nu vor fi întotdeauna aplicabile în ordinea stabilită sau ar putea fi folosite simultan, după dislocarea forţelor militare. Sarcinile vor fi îndeplinite independent de NATO sau de

1 În decembrie 2009, a fost adoptată o nouă Strategie Naţională pentru Contracararea Ameninţărilor Biologice.

alţi actori pe care Alianţa îi va sprijini. Construcţia - vizează reducerea potenţialului

de conflict; împreună cu alţi actori relevanţi, NATO trebuie să identifice din timp regiunile şi actorii (statali şi non-statali) care pot reprezenta o amenin-

ţare în eventualitatea unei destabilizări şi va desfăşura o activitate diplomatică intensă pentru reducerea pericolului, informând totodată partenerii cu privire la preocupările şi obiectivele sale de securitate.

Descurajarea - urmăreşte demoralizarea oponenţilor şi afectarea intenţiei acestora de a produce o agresiune; se poate realiza prin conştienti-zarea într-o anumită regiune, în rândurile populaţiei locale şi a audienţei internaţionale, a intenţiei de a da, împreună cu alţi parteneri, un răspuns militar puternic oricărei ameninţări la adresa NATO, a teritoriilor, populaţiei şi forţelor care sprijină Alianţa.

Angajarea - constă în folosirea componentei militare a NATO pentru a forţa soluţionarea conflic-

tului, în paralel cu continuarea eforturilor diplomatice. Stabilizarea - în contextul căreia, NATO

va solicita ajutorul regional şi internaţional pentru implementarea unui program de stabilizare a zonei, printr-o abordare militară şi politică comprehensivă, cu angajarea continuă a ONU şi a altor actori civili non-NATO.

Concluzii Fenomenul militar contemporan a scos în

evidenţă caracterul integrat al acţiunilor militare, demonstrând că folosirea tuturor armelor, speciali-tăţilor şi mijloacelor militare într-o confruntare modernă duce la obţinerea victoriei în câmpul de luptă al viitorului.

Una din implicaţiile deosebite ale evoluţiei fenomenului militar asupra fizionomiei acţiunilor militare se regăseşte în viteza de reacţie şi de acţiune necesară în condiţiile actuale. Rata ridicată a schimbărilor în câmpul de luptă modern impune un timp cât mai scurt pentru informare, decizie şi acţiune. Această cerinţă presupune realizarea unor sisteme complexe de cercetare, supraveghere şi lovire în care intervenţia omului să fie minimă.

Studiul revoluţiei tehnologice contemporane oferă posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice, a dezvoltării tuturor proceselor şi fenomenelor din istoria omenirii, din toate domeniile vieţii sociale, economice, culturale, politice şi militare, precum şi a ritmului de evoluţie a diferitelor state. Un nou domeniu de cercetare ştiinţifică privind interferenţele dintre fenomenele demografice, economice şi cele militare se conturează în câmpul relaţiilor

IINNFFOOSSFFEERRAA

62

dintre potenţialul economic şi război. Conflictele viitoare, în general, şi cele hibride,

în mod special, se vor desfăşura în medii prepon-

derent urbane şi aglomerate, în care se reduce eficienţa capacităţilor tehnice ale forţelor moderne şi care conferă avantaj adversarilor prin acţiuni de tip asimetric sau hibrid. Adversarii vor folosi refugiu în locuri de neconceput până acum, precum spitale, şcoli, lăcaşuri de cult şi locaţiile populate cu femei şi copii, exploatând cultura operaţională a forţelor din Occident şi importanţa pe care acestea o acordă respectării regulilor de angajare şi legislaţiei internaţionale.

Un obiectiv important în cadrul conflictelor hibride va fi menţinerea permanentă a libertăţii de mişcare şi manevră prin controlul nodurilor de comunicaţie, cum ar fi porturile, aeroporturile, poduri, staţii de legături satelitare şi alte elemente de infrastructură.

Capacităţile expediţionare vor constitui un element de superioritate nu numai pentru desfăşu-

rarea rapidă a forţelor la distanţă, pentru misiuni de sprijin sau evacuare, ci şi pentru susţinerea logistică a forţelor.

În viitor, ameninţările hibride vor fi mijlocul cel mai frecvent şi eficient folosit împotriva organi-zaţiilor ierarhice mari, greoaie şi rigide din punct

de vedere mental sau doctrinar. Ameninţările cele mai periculoase vor fi date de relaţionarea şi emergenţa mijloacelor nucleare, biologice şi chimice, dezvoltarea capacităţilor majore de război cibernetic şi a unor programe antisatelit ce pot paraliza, chiar temporar, sistemele de comandă şi control. Acestea vor viza contrabalansarea centrelor tradiţionale de putere în plan global.

Principalii piloni de rezistenţă ai oricărei forţe militare desfăşurate într-o ţară aflată în conflict vor fi: determinarea în îndeplinirea misiu-

nilor şi a mandatului; consolidarea credibilităţii în faţa adversarului; construcţia încrederii populaţiei locale neimplicate în forţele multinaţionale şi obiectivele lor. Pierderile colaterale cauzate civililor, ca şi distrugerile nejustificate, nu vor face altceva decât să contribuie la creşterea adversităţii şi a numărului adversarilor.

Actualele structuri şi capabilităţi NATO nu constituie un răspuns eficient la adresa amenin-

ţărilor hibride. Asigurarea succesului în războaiele hibride impune crearea unor structuri de comandă şi a unor mecanisme mult mai flexibile şi adaptabile care să permită un proces decizional incomparabil mai rapid decât cel existent. Un rol primordial îl va avea procesul de pregătire şi instruire a liderilor militari, care trebuie să aibă abilităţi decizionale

IINNFFOOSSFFEERRAA

63

şi tactice versatile şi să fie apţi să acţioneze rapid în faţa necunoscutului.

La nivelul statelor NATO, s-au identificat următoarele linii de acţiune pentru pregătirea în vederea contracarării ameninţărilor hibride: - pe linie de comandă: o mai mare coordonare şi

un ritm mai ridicat în planificarea şi execuţia militară; coerenţă crescută a planificării operaţio-

nale şi tactice cu Planul de Campanie Strategică / Politică; un sistem de comandă mai integrat, dar descentralizat în activitatea cu alţi actori relevanţi;

- pe linia educaţiei şi pregătirii: elaborarea de programe cuprinzătoare, focalizate pe modul de operare în sprijinul unei abordări cuprinză-

toare pentru contracararea ameninţărilor hibride; realizarea de evaluări detaliate culturale şi cu-

noaşterea limbilor străine; - pe linie de comunicaţii: realizarea unui proces

robust de comunicaţii la nivel tactic, operaţional, politico-militar, cu capacităţi crescute de a influenţa opiniile altor actori relevanţi;

- pe linie de intelligence şi informaţii: realizarea unei baze de informaţii performante şi un proces mai eficient de diseminare şi folosire în comun a informaţiei între statele membre şi cu partenerii NATO; întărirea superiorităţii informaţionale prin sisteme interoperabile, prevenirea în timp real cu privire la situaţia de mediu şi furnizarea unor produse de intelligence de calitate;

- pe linia interoperabilităţii: folosirea inovativă a forţelor interoperabile convenţionale existente, pentru obţinerea rapidă a superiorităţii tactice; creşterea capacităţii de integrare, pregătire şi consiliere a forţelor militare străine, precum şi o mai mare capacitate de a opera în sprijinul organizaţiilor neguvernamentale de impunere a legii;

- pe linia protecţiei: identificarea modalităţilor de protecţie sporită a forţei, pentru componen-

tele militare şi civile, care se află în situaţii de risc; creşterea abilităţii forţelor tactice de a câştiga încrederea populaţiei locale; asigurarea sistemelor militare şi civile vulnerabile1.

- pe linia WMD (Weapons of Mass Destruction): abilitatea de a impune cu rapiditate controlul exportului materialelor nucleare şi siguranţa internaţională.

1 Inclusiv creşterea capacităţii de supravieţuire a bazelor militare, protejarea nodurilor de asigurare cu energie, a reţelelor aferente, şi concentrărilor de trupe.

- pe linia sistemului de reţele: realizarea unui sistem superior de reţele poate asigura o protecţie cibernetică cuprinzătoare şi atacarea reţelelor adversarilor.

Lupta armată ca obiect de studiu al ştiinţei militare nu mai poate fi privită şi studiată prin metode empirice, datorită complexităţii problemelor ce trebuie soluţionate. Schimbările calitative care se manifestă în toate domeniile, sub impactul revolu-

ţiei tehnologice contemporane, influenţează atât organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare, cât şi dezvoltarea armamentului şi tehnicii de luptă.

Apariţia războiului hibrid nu reprezintă sfârşitul războiului tradiţional sau convenţional, dar reprezin-

tă un factor care complică, în mod semnificativ, planificarea apărării în secolul XXI. În condiţiile actualului mediu de securitate, caracterizat de criza globală a resurselor, de schimbările climatice extreme, migraţia economică, vulnerabilitatea resurselor energetice, creşterea demografică şi extremismul ideologic, ameninţările hibride sunt mult mai periculoase decât toate ameninţările anterioare la un loc.

Bibliografie GLENN. W. Russell, Thoughts on „Hybrid” Conflict, pe www.smallwarsjournal.com IOAN, Sorin, „Particularităţile conflictelor viitoare”, în Gândirea Militară Românească nr. 4/2010 MUREŞAN, Mircea, Reflecţii despre fenomenul militar contemporan, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004 MUREŞAN, Mircea, Gheorghe Văduva, Viitorul răz-boiului, războiul viitorului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2006 SHIRREFF, Richard (Commander, NATO’s Allied Rapid Reaction Corps), Unity of Purpose in Hybrid Conflict: Managing the Civilian/Military Disconnect and „Operationalizing” the Comprehensive Approach, 21.03.2010 *** IMSM 0292 - 2010 Hybrid Threats Description and Context, 31.05.2010 *** IMSM-0533-2010 Bi-SC input for a new capstone concept for the Military Contribution to Countering Hybrid Threats, 29.09.2010 *** 1500/CPPCAM/FCR/10-270038 - 5000 FXX 0100/TT-6051 Bi-SC input for a new capstone concept for the Military Contribution to Countering Hybrid Threats, 25.08.2010 *** UK Ministry of Defence, Strategic Trends Programme, Future Character of Conflict, pe http://www.mod.uk/ DefenceInternet/MicroSite/DCDC/OurPublication/Concepts/FutureCharacterOfConflict

IINNFFOOSSFFEERRAA

64

COOPERAREA INTERAGENŢII ÎN ACTIVITATEA DE CONTRAINFORMAŢII

Sorina-Ana MANEA*

Globalizarea, fenomen care a determinat pe de o parte, deschiderea graniţelor şi minimalizarea importanţei distanţelor geografice, a condus, pe de altă parte şi la dezvoltarea şi potenţarea activită-

ţilor ostile şi, implicit, a ameninţărilor la adresa securităţii şi stabilităţii statelor sau a organizaţiilor regionale/internaţionale. Efectele globalizării fac din ce în ce mai dificilă lupta statelor împotriva spionajului, a subversiunii, terorismului şi crimei organizate, întrucât aceasta presupune alocarea suplimentară de resurse financiare şi umane pentru contracararea acestor ameninţări, precum şi institu-

irea de noi limitări de ordin legislativ şi birocratic destinate creşterii securităţii colective şi a securităţii la nivel individual. ∗

Literatura de specialitate evidenţiază şi câteva provocări general valabile cărora statele trebuie să le răspundă prompt, pentru a putea asigura starea de securitate a societăţilor pe care le reprezintă, şi anume: 1. extinderea reţelelor de comunicaţii şi creşterea

∗ Sorina-Ana MANEA este expert în contrainformaţii şi securitate militară în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

spectaculoasă a numărului de utilizatori, inclusiv a serviciilor oferite de Internet, fapt ce facilitează activităţile ostile;

2. restricţiile de securitate de natură legală sau teh-

nică nu constituie obstacole pentru reţele de criminalitate, în atingerea obiectivelor pe care şi le propun;

3. dezvoltarea comerţului şi cooperării internaţio-

nale va asigura tot mai multe căi de acoperire a activităţilor ilegale sau ostile;

4. migraţia internaţională oferă un spectru mult mai larg de recrutare a resursei umane entităţilor ostile intereselor legitime ale statelor;

5. impunerea de embargouri oferă oportunităţi excepţionale de traficare a bunurilor.

Aceste provocări impun structurilor de informaţii şi contrainformaţii adoptarea soluţiilor care satisfac necesitatea de creştere a vitezei de reacţie, de prognoză şi anticipare, pentru a putea contracara ameninţări tot mai diverse şi mai complexe, de la terorism sau atacuri cibernetice la cele din domeniul economic, în special energetic.

Noul mediu globalizat, caracterizat de com-

plexitatea şi rapiditatea schimbărilor care par a favoriza ameninţările transnaţionale, ar trebui să producă modificări şi în paradigma de abordare a activităţii de informaţii şi contrainformaţii.

Mecanismele de culegere a informaţiilor furnizează, în prezent, analiştilor cantităţi enorme de date şi informaţii, aspect care reprezintă o altă provocare manifestată prin conştientizarea faptului că procesarea şi gestionarea eficientă a informaţiilor nu mai poate fi realizată prin metodele clasice, dar şi a faptului că, în prezent, un serviciu de informaţii naţional nu mai are o dimensiune pur internă sau externă, lucru care impune generarea de noi tehnici şi proceduri de lucru, precum şi deschiderea către cooperarea interagenţii.

Structurile de informaţii, şi implicit de contra-

informaţii, cooperează din varii motive. Nicio structură de contrainformaţii nu poate face şi nu

IINNFFOOSSFFEERRAA

65

poate cunoaşte totul. Pentru surmontarea acestei incapacităţi naturale, structurile au identificat soluţia firească a cooperării interagenţii, astfel încât să îşi poată îndeplini menirea de a promova şi proteja interesele statale interne şi externe împotriva ameninţărilor de orice natură.

Totodată, complexitatea problemelor a căror analiză este cerută de satisfacerea necesităţilor de securitate strategice este mult mai profundă decât a fost vreodată. Acest aspect se traduce prin faptul că structurile de contrainformaţii trebuie să furnizeze beneficiarilor imagini exacte ale liniilor directoare specifice activităţilor derulate de entităţi ostile sau ale efectelor pe care le pot avea modificările din balanţa puterii actorilor mondiali asupra intereselor naţionale, înainte ca acestea să aibă loc. Asemenea sarcini devin greu de îndeplinit, mai ales din cauza comprimării temporale. Cu alte cuvinte, nevoia de a dispune de produse de intelligence oportune, riguroase şi într-un format accesibil beneficiarului este satisfăcută atât timp cât informaţiile ajung rapid la acesta, înainte de a deveni irelevante pentru decident.

Fostul secretar de stat american, Colin Powell, referindu-se la rolul comunităţii de informaţii, afirma următoarele: „Nu am nevoie de ştiri. Nu am nevoie de fapte. Am televizor, Internet, telefon. Oamenii îmi spun o mulţime de lucruri. Am nevoie să ştiu ce înseamnă toate acestea, cât de importante sunt”.

Cooperarea interagenţii în activitatea de contrainformaţii îşi are temeiul în încercarea de a contracara eficient boom-ul informaţional, care se manifestă în ultimele decenii. Pentru a cunoaşte ce se întâmplă, se impune a şti ce se cunoaşte deja. De multe ori, lipsa cooperării a condus la sincope în îndeplinirea misiunilor structurilor de contra-

informaţii, în sensul că „piesele de puzzle” cunoscute de o structură de contrainformaţii erau necunoscute alteia. Cunoaşterea clară a ceea ce se ştie permite concentrarea eforturilor asupra a ceea ce trebuie identificat.

Prin cooperarea interagenţii devine posibilă evitarea suprapunerii rolului şi misiunilor structurilor de contrainformaţii şi, de asemenea, înlocuirea rivalităţii dintre aceste structuri cu o competiţie productivă şi eficientă.

Cu toate că literatura de specialitate referitoare la cooperarea interagenţii este limitată şi de cele mai multe ori se referă la aspecte care ţin de istoria serviciilor de intelligence, nu există niciun

dubiu asupra faptului că structurile de contra-

informaţii desfăşoară acţiuni de cooperare. Niciuna nu dispune de resursele financiare, umane sau tehnice pentru a fi independentă în întregul spectru de activităţi în care sunt mandatate să acţioneze. Mai mult, natura transnaţională / transfrontalieră a ameninţărilor la adresa securităţii face ca izola-

ţionismul să fie o utopie nocivă. Această concluzie devine evidentă mai ales la nivel internaţional unde, în perioada post-11 septembrie, alianţe anterior imposibile au devenit azi funcţionale, cel puţin datorită scopului comun de combatere a ameninţărilor teroriste.

O cooperare interagenţii eficientă depinde de o serie de factori începând cu voinţa politică a liderilor diferitelor instituţii, precum şi a analiştilor implicaţi în susţinerea unui astfel de demers. Pentru ca acest demers să funcţioneze, structurile de contrainformaţii trebuie să respecte o serie de principii generale, printre care: a) stabilirea unui sistem de relaţii consolidate -

cooperarea poate fi demarată în baza relaţiilor construite de-a lungul timpului. La fel ca în cazul iniţiativelor multinaţionale, iniţiativele interagenţii ar trebui să fie precedate de organizarea de conferinţe şi schimburi de personal.

b) încredere şi respect reciproc; c) viziune comună; e) comunicare continuă; f) eliminarea obstacolelor - cu toate că acest princi-

piu se aplică la toate nivelurile, factorii de decizie ai structurilor de contrainformaţii trebuie să adopte măsurile necesare pentru înlăturarea dificultăţilor care ar putea conduce la îngreunarea colaborării.

Sfârşitul Războiului Rece a determinat o serie de modificări importante pe scena politică internaţională care, în condiţiile globalizării, conferă dinamism ameninţărilor emergente multidimensio-

nale. Natura transnaţională a acestor ameninţări, dar şi a unor provocări şi preocupări, cere adoptarea de către actorii naţionali a unor măsuri coordonate care să ducă la o cooperare multilaterală şi multinaţională.

Cu toate că stabilirea şi punerea în practică a unui climat de cooperare multilaterală şi multi-naţională interagenţii nu reprezintă un fapt uşor de îndeplinit date fiind diferenţele socio-culturale, de percepţie, de priorităţi naţionale de securitate şi apărare, de sisteme legale, de capabilităţi de informa-

ţii şi contrainformaţii etc., din practica ultimilor 10 ani s-a observat că aceste impedimente pot fi depăşite

IINNFFOOSSFFEERRAA

66

prin focalizarea asupra următoarelor coordonate: a) menţinerea caracterului unitar al efortului -

structurile de informaţii şi contrainformaţii care îşi desfăşoară activitatea în mediul multinaţional şi multilateral trebuie să vadă ameninţarea din această perspectivă. Părerile individualiste nu ar trebui să domine sau să influenţeze activi-tăţile specifice, mai ales în situaţia schimbului de informaţii;

b) adoptarea de modificări în vederea uniformizării, cel puţin la nivel procedural, a activităţilor din cadrul cooperării interagenţii;

c) structurile de planificare să acorde mai multă atenţie caracterului anticipativ al activităţii de contrainformaţii, pentru a permite dezvoltarea de soluţii viabile depăşirii potenţialelor diferenţe, care ar putea afecta derularea de operaţiuni comune;

d) schimbul de informaţii trebuie să fie complet - toţi participanţii la un efort multinaţional trebuie să pună la dispoziţie informaţii relevante, pertinente şi complete, altfel cooperarea este neproductivă.

Din punct de vedere teoretic aceste coordo-

nate ar trebui să stea la baza oricărui tip de cooperare interagenţii. Totuşi există şi alte trăsături esenţiale

ale schimbului de informaţii şi colaborării în acest domeniu, de care trebuie să se ţină seama înainte de a se lua în considerare coordonatele de mai sus, şi anume: - voinţa politică a naţiunilor implicate în demararea

unei cooperări interagenţii; - cooperarea interagenţii este un parteneriat în

care părţile au drepturi egale, iar beneficiile care stau la baza formării acestui parteneriat trebuie realizate în funcţie de ordinea dictată de evoluţia mediului informativ şi nu de orgolii, experienţa anterioară, resursele financiare puse la dispoziţie etc.;

- importanţa luării în considerare a relaţiilor interpersonale dintre experţii implicaţi, care pot fi considerabil îmbunătăţite prin intermediul conferinţelor şi forumurilor în domeniu.

La nivel internaţional, cooperarea interagenţii îmbracă de obicei forma schimbului de informaţii prin diferite mijloace multi- sau bilaterale. Profunzi-mea şi dimensiunea acestor schimburi de informaţii variază în funcţie de percepţia comună a părţilor asupra ameninţărilor la care se răspunde sau asupra unor interese comune. Ameninţarea comună la adresa NATO prezentată de ţările Tratatului de

IINNFFOOSSFFEERRAA

67

la Varşovia, în timpul Războiului Rece, a condus la un schimb febril de informaţii între statele membre ale Alianţei, referitoare la capabilităţile şi intenţiile sovieticilor. Dezvoltarea fenomenului terorist în anii '70 a forţat structurile de contra-

informaţii să coopereze. Totuşi aceste activităţi comune erau reduse ca frecvenţă şi în general timide. Studiul acestor două cazuri conduce la ideea că perceperea comună a ameninţării şi interesele comune nu sunt suficiente pentru naşterea unei cooperări interagenţii, întrucât întotdeauna există alţi factori care să complice asemenea relaţii.

Cultura de intelligence a unui stat sau a unei structuri de contrainformaţii îşi poate spune cuvântul. De exemplu, SUA au ajuns în situaţia de a se baza din ce în mai mult pe mijloacele tehnice în ceea ce priveşte culegerea de informaţii în detrimentul folosirii surselor umane, incluzând aici şi informaţiile obţinute prin intermediul coope-

rării interagenţii. Situaţia post-11 septembrie a evidenţiat că SUA şi-au bazat atât de mult efortul informativ pe mijloacele tehnice încât au devenit vulnerabile.

Cu toate acestea, Războiul Rece a dus la înfiinţarea mai multor forumuri multilaterale în domeniul informaţiilor, cărora după anii `90 li s-au adăugat doar câteva mecanisme de cooperare.

În septembrie 2001, Consiliul de Afaceri Interne şi Justiţie al UE a ajuns la concluzia că intensificarea relaţiilor de cooperare între structurile de informaţii şi contrainformaţii ale statelor membre era absolut necesară. Ca urmare, în cadrul EURO-

POL, a fost înfiinţat, iniţial pentru o perioadă de şase luni, un detaşament de contraterorism în care părţile au fost invitate să numească ofiţeri de legătură din cadrul serviciilor de informaţii şi contrainfor-

maţii specializaţi în lupta împotriva terorismului. Totodată, Clubul de la Berna a fost mandatat

să ofere consultanţă experţilor în contraterorism ai EUROPOL.

În 2003, Uniunea Europeană şi NATO au semnat un acord privind securitatea informaţiilor, o iniţiativă precursoare pentru demararea schimbului de informaţii între cele două organizaţii.

La nivelul NATO funcţionează Allied Command Counter-Intelligence - ACCI, organism de cooperare interagenţii din cadrul alianţei în domeniul contra-

informaţiilor şi al securităţii informaţiilor. ACCI este format din ofiţeri de contrainformaţii din SUA, Belgia, Italia, Danemarca, Slovenia, România, Marea Britanie, Franţa, Letonia, Ungaria, Cehia,

Islanda, Grecia, Bulgaria şi Lituania. Tuturor ţărilor membre le-a fost adresată invitaţia de a trimite ofiţeri în baza principiului contribuţiei naţionale voluntare. Scopul ACCI este de a acţiona împotriva tuturor ameninţărilor generate de acţiunile de spionaj, terorism, subversiune şi sabotaj direcţionate împotriva conducerii NATO, a personalului, forţelor şi facilităţilor sale.

Deşi reprezintă un succes în ceea ce priveşte cooperarea interagenţii, întrucât realizează apropierea între serviciile de informaţii şi contra-

informaţii pe baza unor reguli comune şi conduc la relaţii durabile, aceste acorduri multinaţionale sunt departe de a fi platforme de cooperare inter-

agenţii. Cauza acestei situaţii ţine de protecţia surselor şi a metodelor folosite de fiecare structură de informaţii şi contrainformaţii în parte, precum şi de principiul conform căruia cu cât diseminarea produselor este mai extinsă, cu atât mai mare este riscul diseminării neautorizate a acestora. Prin urmare, la nivelul cooperării interagenţii sunt preferate acordurile bilaterale.

Majoritatea, dacă nu toate aceste acorduri bilaterale, sunt guvernate de regula terţei părţi, care presupune că informaţiile vehiculate în cadrul schimbului de informaţii nu pot fi transmise unei terţe părţi, fără acordul părţii căreia îi aparţine respectivul produs.

Acordurile bilaterale reprezintă o caracteristică a domeniului contrainformativ. Fie că sunt formale (parafate prin memorandumuri de înţelegere) sau informale („gentlemen agreement”) acestea acordă o deosebită atenţie surselor, metodelor şi informaţiilor care fac obiectul înţelegerii. Acordurile bilaterale fac mai uşoară realizarea intereselor părţilor, comparativ cu acordurile multinaţionale care presupun implicarea mai multor structuri de contrainformaţii, fiecare cu propria agendă şi propria cultură organizaţională.

La nivel naţional, conceptul de cooperare interagenţii nu este nou, însă scopul său este fundamental diferit faţă de perioada anterioară anului 1989.

Cadrul legal care reglementează cooperarea interagenţii în domeniul securităţii naţionale relevă importanţa acordată acestui concept: Constituţia României, Legea privind siguranţa naţională, Strategia de Securitate Naţională a României. Articolul 119 din Constituţia României prevede existenţa unui organism de cooperare - Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, care este mandatat

IINNFFOOSSFFEERRAA

68

să organizeze şi să coordoneze unitar apărarea şi securitatea naţională, participarea la operaţiunile internaţionale în cadrul alianţelor militare. Legea nr. 51/1991, privind siguranţa naţională, reiterează conceptul de cooperare interagenţii şi prevede obligaţia ca toate organizaţiile publice sau private să furnizeze informaţii şi sprijin serviciilor naţionale de informaţii şi apărare (SRI, SIE, MApN, MAI, SPP), aflate sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, princi-palul instrument de cooperare şi coordonare este format din zece membri şi are ca principiu călăuzitor adoptarea deciziilor în urma unui proces bazat pe cooperare şi consens. Faptul că luarea deciziilor se face în consens reprezintă un indicator important asupra voinţei decidenţilor de a coopera în ceea ce priveşte securitatea naţională. Mai mult, întâlnirile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nu impun participarea exclusivă a membrilor săi. Atunci când este necesar acest organism invită reprezentanţi ai Parlamentului, ONG-urilor, precum şi ai societăţii civile.

Ulterior crizei ostaticilor români din Irak (2005) şi ca rezultat al cooperării derulate în cadrul celulei de criză înfiinţate pentru soluţionarea acestei situaţii, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a decis înfiinţarea Comunităţii Naţionale de Informaţii, care serveşte ca entitate supremă în coordonarea informa-

ţiilor şi contrainformaţiilor, responsabilă de procesa-

rea centralizată a tuturor informaţiilor furnizate de entităţile naţionale de informaţii şi contrainformaţii.

De asemenea, pentru a consolida cooperarea interagenţii, entităţile naţionale de informaţii şi contrainformaţii au pus în practică protocoale bilaterale şi multilaterale de cooperare, atât între ele, cât şi cu alte instituţii publice sau private.

Cooperarea interagenţii la nivel naţional nu se limitează însă la stabilirea unui cadru de reglementare, din contră, entităţile de informaţii şi contrainformaţii participă într-un efort conjugat la numeroase acţiuni şi operaţi atât la nivel naţional, cât şi internaţional.

Cooperarea interagenţii se manifestă şi în ceea ce priveşte pregătirea de noi ofiţeri de infor-

maţii. Astfel, în baza protocoalelor de cooperare, diferitele structuri de informaţii naţionale pregătesc resursa umană necesară pentru îndeplinirea misiu-

nilor strategice pe care securitatea naţională le presupune.

Având în vedere cele prezentate, se poate afirma că printre măsurile ce trebuie puse în practică de către structurile de informaţii şi de contrainfor-

maţii pentru protejarea intereselor naţionale, coope-

rarea interagenţii ocupă un loc important, întrucât răspunde optim ameninţărilor multidimensionale pe care un stat trebuie să le înfrunte în prezent.

Bibliografie BOGDANOS, Matthew, “Joint Interagency cooperation: the first step”, in Joint Force Quaterly, April 2005 MENDEL, W. William, David G. Bradford, Interagency cooperation - A regional Model for Overseas Operation;, National Defense University, 1995 Constituţia României, 2003 Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, 29.07.1991 Strategia de Securitate Naţională a României, 2007 H.G. nr. 30/2008 privind aprobarea Strategiei naţionale de apărare a ţării *** The 9-11 Commission Report on Terrorist Attack upon the United States, September, 2006 http://ww.isaf.nato.int http://en.Wikipedia.org/wiki/United_State_Community

IINNFFOOSSFFEERRAA

69

SUMMIT-UL NATO DE LA LISABONA - RELAŢIILE ALIANŢEI CU F. RUSĂ -

Iulian CHIFU*

Zbigniew Brzezinski a numit lumea inter-

dependenţelor şi jocul minţii în care ruşii au deţinut trofeul de campioni de mai multe ori∗„Marea Tablă de Şah”1. Deşi jocul de şah nu este la fel de complicat, de elaborat din punct de vedere strategic şi nu necesită la fel de mult timp ca jocul de go2, cu siguranţă antrenează mintea unui strateg ca nici un alt joc occidental.

Pe această tablă de şah globală, Summit-ul ∗ Dr. Iulian CHIFU este profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti şi director al Centrului pentru Prevenirea Conflictelor şi Early Warning, specialist pe analiza conflictelor, decizia în criză şi spaţiul post-sovietic. 1 Zbigniew Brzezinski, Marea tablă de şah. Geopolitica lumilor secolului XXI, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2000. 2 Joc tradiţional de strategie, de origine chineză.

NATO de la Lisabona (noiembrie 2010) a produs trei documente foarte importante care includ relaţia dintre F. Rusă şi Occident: noul Concept Strategic al NATO3, Declaraţia Finală a Summit-ului de la Lisabona4 şi Declaraţia comună a Consiliului NATO-Rusia5, documente ce nu lasă loc de îndoială în legătură cu realităţile discutate în spatele uşilor închise. Formularea găsită şi meticuloasa

3 NATO Strategic Concept for the Defence and Security of the Members of the North Atlantic Treaty Organization, Lisbon, 20 November 2010. 4 Lisbon Summit Declaration, Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Lisbon, Press Release (2010) 155, Issued on 20 Nov. 2010. 5 NATO-Russia Council Joint Statement at the meeting of the NATO-Russia Council held in Lisbon, 20 November 2010.

IINNFFOOSSFFEERRAA

70

alegere a tuturor elementelor incluse în acele documente ne demonstrează faptul că ele sunt o adevărată capodoperă diplomatică.

Pentru conturarea unei viziuni complete, se impune analiza intereselor celor două părţi, respectiv ale F. Ruse şi ale NATO, precum şi modalitatea în care acestea au fost abordate în documentele amintite mai sus. Este evident că prima preocupare a Moscovei a constat în încercarea de obţinere a unui drept de veto sau măcar a unei influenţe în problemele care „afectează securitatea Federaţiei Ruse”, cum ar fi, în primul rând, extinderea NATO până aproape de graniţele sale. Din acest punct de vedere, noul Concept Strategic a rezolvat această problemă într-o manieră teoretică, reafirmând prevederile Articolului 10 din Tratatul de la Washington1 în ceea ce priveşte extinderea şi condiţiile de aderare la Alianţă, dar mutând toate relaţiile cu terţii implicaţi în astfel de procese, mult sub parteneriatul cu F. Rusă:

„27. Extinderea NATO a contribuit sub-

stanţial la securitatea Aliaţilor; perspectivele viitoarelor extinderi şi spiritul cooperării pentru securitate au adus stabilitate în Europa la o scară mai largă. Ţelul nostru, de a avea o Europă unită şi liberă şi care să împărtăşească un set de valori comune, ar putea fi atins cel mai bine prin inte-

grarea tuturor ţărilor europene care doresc acest lucru, în structurile euro-atlantice. Uşa către aderarea la NATO rămâne deschisă pentru toate democraţiile europene care împărtăşesc idealurile Alianţei noastre, care sunt dispuse şi capabile să-şi asume responsabilităţile şi obligaţiile unui membru şi acelora a căror aderare ar contribui la securitatea comună şi la stabilitate”2. După cum vedem, ţelul unei Europe unite

şi libere, împărtăşind valori comune, este încă inclus în documentul strategic, după cum este inclusă şi declaraţia că acesta ar fi susţinut cel mai bine prin integrarea tuturor ţărilor europene în structurile euro-atlantice, o declaraţie ce merge şi în sensul calmării potenţialelor nelinişti ale noilor democraţii, precum şi ale unora dintre statele membre care ar putea vedea în modalitatea de abordare a extinderii concesii făcute Moscovei, în ciuda angajamentelor anterioare în care se anunţa

1 North Atlantic Treaty, 1949. 2 NATO Strategic Concept.

că statele care nu sunt membre ar putea afecta activitatea NATO.

Legat de posibila aderare a Georgiei şi Ucrainei la Alianţă, noul Concept Strategic aşează aceste chestiuni în mijlocul capitolului rezervat parteneriatelor, după relaţiile cu UE, ONU şi F. Rusă, şi reafirmă indirect angajamentele conform cărora ambele ţări vor deveni membre ale NATO, făcând referire la prevederile Summit-ului de la Bucureşti. De asemenea, este esenţială această concesie făcută Rusiei:

„[NATO] va continua şi va dezvolta par-

teneriatele cu Ucraina şi Georgia în cadrul Comisiilor NATO - Ucraina şi NATO - Georgia, în baza deciziei Summit-ului NATO de la Bucureşti din 2008 şi luând în considerare orientarea euro-atlantică sau aspiraţiile fiecărei ţări în parte”3 . Pe de altă parte, nu am regăsit niciunde, aşa

cum a propus senatorul american R. Lugar4, aplicarea Articolului 5 a Tratatului de la Washington în scopuri de securitate energetică şi în nici un moment nimeni nu a luat în considerare definirea securităţii energetice pe model american: acces liber la resurse, iar, în caz contrar, supravieţuirea statului şi îndeplinirea nevoilor economice şi de securitate este făcută prin asigurarea acestui deziderat prin mijloace militare.

Declaraţia finală a Summit-ului NATO de la Lisabona este mult mai detaliată, fiind un document ale cărui scopuri se întind pe termen scurt. Aceasta recunoaşte le Georgiei şi Ucrainei toate beneficiile şi realizările în timp, dar începe să separe cele două ţări. În cazul Georgiei, aderarea este afirmată formal, direct, pe când în cel al Ucrainei, textul se rezumă la menţionarea angaja-

mentelor de la Bucureşti. Acest lucru dă un impuls important Tbilisi-ului din moment ce repune Georgia în peisajul integrării, după Macedonia - deja invitată să adere, dar blocată de problema numelui, şi Muntenegru - care are un plan anual de pre-aderare MAP unanim apreciat.

Vorbind despre unipolaritatea deciziilor ce implică SUA şi NATO, F. Rusă a primit importante avantaje prin intermediul Articolului 2 din princi-piile de bază, reafirmându-se rolul primar din Consiliul de Securitate al ONU - dar nu un rol 3 Idem. 4 Declaraţia centrală a Senatorului Richard Lugar, German Marshall Fund Conference, Riga, 2006, http:/ lugar.senate.gov/ energy/press/speech/riga.cfp

IINNFFOOSSFFEERRAA

71

exclusiv, dacă condiţiile Articolului 5 din Tratatul de la Washington şi cele ale apărării comune sunt îndeplinite:

„2. Statele membre NATO formează o comunitate de valori unică, dedicată principiilor libertăţii individuale, democra-

ţiei, drepturilor omului şi supremaţiei legii. Alianţa este ferm dedicată scopurilor şi principiilor Cartei Naţiunilor Unite şi Tratatului de la Washington, care afirmă responsabilitatea primară a Consiliului de Securitate pentru menţinerea păcii şi securi-tăţii internaţionale”1. În acelaşi timp, soluţii diplomatice şi contextu-

ale au fost găsite în cadrul declaraţiei finale a Consiliului NATO - Rusia (CNR), afirmându-se, în acelaşi timp, voinţa unui „parteneriat strategic real cu Rusia” în domeniile de „interes comun”, dar şi aprofundarea activităţii acestui Consiliu prin participarea a „29 de parteneri egali” (următoarea frază afirmând că acesta este doar un for de consultări). Mai mult, în următorul paragraf, se afirmă că problemele de interes comun vor fi discutate în Consiliul NATO-Rusia şi chiar şi „decizii comune şi acţiuni comune” ar putea fi luate în considerare:

„Statele membre ale CNR sunt dedicate lucrului cu 29 de parteneri egali pentru a acoperi întregul potenţial al Consiliului NATO - Rusia prin continuarea dezvoltării dialogului lor politic şi cooperării practice bazate pe interesele lor comune. Subliniem faptul că CNR este un forum pentru dialog politic în toate momentele şi pentru toate situaţiile în care nu cădem de acord. Suntem hotărâţi să ne folosim de meca-

nismul CNR pentru consultări, crearea de consens, cooperare, decizie comună şi acţiune comună într-un spectru extins de probleme de securitate în zona euro - altantică”2. Aceasta ar fi cea mai mare realizare pentru

F. Rusă prin prisma prevederilor celor trei docu-

mente aprobate la Summit-ul NATO de la Lisabona. În această direcţie, NATO a făcut paşi mari în ceea ce priveşte a doua deschidere către F. Rusă, după ce, la origine, inversase efectele suspendării relaţiilor NATO - Rusia, cu toate că Moscova nu a respectat angajamentele luate în acordul de

1 Idem. 2 Declaraţia Comună a CNR.

încetare a focului ce a încheiat războiul ruso-georgian, ba mai mult, a recunoscut independenţa celor două regiuni separatiste georgiene, Abhazia şi Osetia de Sud, în loc să lase loc deciziilor şi acţiunilor comune. Este adevărat, în acelaşi timp, că documentele adoptate impun o serie de exigenţe legate de comportamentul F. Ruse în ceea ce priveşte acţiunea pentru sporirea încrederii între cei doi actori (atitudinea Moscovei trebuie să fie pe măsura deschiderii demonstrate de Alianţă).

Pe de altă parte, prevederile hard au fost enunţate în toate cele trei documente, ca principii de bază şi garanţii pentru toate ţările din zona euro-atlantică şi nu doar pentru cele din cadrul Alianţei. Această lista cuprinde şapte puncte: • Articolul 5 plus care conţine şi apărarea şi anga-

jarea comună fermă; • Principiul neutilizării forţei sau ameninţării

cu folosirea acesteia; • Principiile suveranităţii, integrităţii teritoriale

şi independenţei politice pentru toate statele regiunii euro-atlantice;

• Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa, prevederile OSCE şi principiile de bază ale relaţiei cu F. Rusă;

• Formulările pentru regiunile separatiste ale Georgiei;

• Operaţiuni „în afara graniţelor” şi misiuni de management al crizelor cu implicarea NATO în crize în afară graniţelor „atunci când acest lucru este posibil”;

• Formulări legate de echilibrul rachetelor nucleare - retragerea armelor nucleare din Europa şi redu-

cerea stocurilor de rachete nucleare cu rază scurtă - şi angajamentul pentru o lume fără arme nucleare.

În ceea ce priveşte Articolul 5, în Conceptul Strategic a fost iterată o formulare mai tare a acestuia, care ar trebui să diminueze îngrijorarea aliaţilor, în special a celor din Europa central-

IINNFFOOSSFFEERRAA

72

estică, în ceea ce priveşte posibilitatea de a schimba înţelesul prevederii centrale a apărării comune sau de a subordona misiunile de bază ale Alianţei resetării relaţiilor cu F. Rusă (eventuala întâietate a parteneriatului strategic cu aceasta asupra princi-palelor sarcini ale Alianţei).

„a. Apărare colectivă. Membrii NATO se vor asista reciproc întotdeauna împotriva unui atac în concordanţă cu Articolul 5 din tratatul de la Washington. Acest angaja-

ment rămâne ferm şi obligatoriu. NATO va descuraja şi se va apăra împotriva oricărei ameninţări de agresiune şi împotriva provocărilor aduse securităţii fie că acestea ameninţă securitatea individuală a Alia-

ţilor sau a Alianţei ca un tot unitar”1. Alte garanţii importante au fost incluse şi

în documentul cadru al principiilor relaţiei bilaterale cu F. Rusă în Consiliul NATO-Rusia, fiind aşezate înaintea articolelor ce tratează cooperarea bilaterală. Cel mai important este angajamentul de nefolosire a forţei şi ne-ameninţarea cu utilizarea forţei în toată zona euro-atlantică.

„Statele membre ale CNR se abţin de la ameninţări de folosire a forţei una împotriva celeilalte, precum şi împotriva oricărui altui stat, a suveranităţii, integri-tăţii teritoriale sau independenţei politice a acestuia, în orice manieră, neconformă cu Carta Naţiunilor Unite şi cu Declaraţia principiilor pentru conduita relaţiilor între statele participante la Actul Final de la Helsinki”2. Reciprocitatea este de asemenea invocată,

la fel cum este şi nevoia de a umple golurile din cadrul procesului de construire a încrederii şi de a compensa nerespectarea tratatelor semnate anterior sau denunţarea lor unilaterală nu doar la nivel declarativ, ci şi la nivel de acţiuni, confirmând astfel deschiderea şi seriozitatea angajamentelor luate de F. Rusă în această relaţie.

De asemenea, se poate observa, în acelaşi articol, susţinerea de către toţi membrii Consiliului NATO-Rusia a suveranităţii, integrităţii teritoriale şi independenţei politice a tuturor statelor din regiunea euro - atlantică, nu doar a celor aliate. Aici este inclusă şi Georgia, ale cărei astfel de drepturi au fost încălcate de Moscova în 2008, fapt ce

1 Idem, Conceptul Strategic. 2 Idem, declaraţia comună CNR.

rămâne un element controversat în dialogul dintre F. Rusă şi NATO.

În cadrul documentului se reafirmă principiile şi valorile de bază, precum şi prevederile altor câtorva documente ce reprezintă fundamente pentru relaţia dintre NATO şi F. Rusă, inclusiv cele încălcate de F. Rusă în momentul ocupării regiunilor separatiste georgiene, schimbării graniţelor Georgiei şi recunoaşterea independenţei celor două provincii. Declaraţia comună a statelor membre ale CNR afirmă:

„Am reafirmat toate scopurile, princi-piile şi angajamentele menţionate în Actul Fundamental, Declaraţia de la Roma şi Carta pentru Securitate Europeană a OSCE din 1999, inclusiv „Platforma pentru Securi-tate prin Cooperare” şi am recunoscut că securitatea tuturor statelor din comunitatea euro-atlantică este indivizibilă, şi că secu-

ritatea NATO şi cea a Rusiei sunt inter-

conectate”3. În declaraţia finală a summit-ului NATO

de la Lisabona, principiile OSCE şi acordurile legate de Tratatul Forţelor Convenţionale din Europa (FCE), sunt menţionate atât ca puncte de referinţă, cât şi ca principii de bază, inclusiv „consimţământul statului gazdă” în ceea ce priveşte staţionarea trupelor străine pe teritoriul unei ţări din zona euro-atlantică:

„12. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) este o organizaţie de securitate regională impor-

tantă şi un forum pentru dialog pe chestiuni relevante privind securitatea euro-atlantică după cum s-a demonstrat în cadrul Proce-

sului Corfu. Cuprinzând dimensiunile politic / militar, economic/mediu şi cea umană, OSCE joacă un rol important în promovarea securităţii şi cooperării. Dorim îmbunătăţirea în continuare a cooperării Alianţei cu OSCE atât la nivel politic, cât şi opera-

ţional, în special în domenii cum ar fi prevenirea şi soluţionarea conflictelor, re-

construcţia post-conflict şi pentru abordarea noilor ameninţări. La celebrarea a 20 de ani de la semnarea Cartei de la Paris, aşteptăm Summitul OSCE de la Astana, Kazahstan pe 1-2 decembrie 2010. 23. (…) Dorim să vedem un adevărat

3 Idem.

IINNFFOOSSFFEERRAA

73

parteneriat strategic între NATO şi Rusia, şi vom acţiona în consecinţă aşteptând reciprocitate din partea Rusiei. Reafirmăm dedicaţia noastră pentru ţelurile, principiile şi angajamentele ce stau la baza CNR. 31. (…) Suntem dedicaţi controlului armelor convenţionale care asigură predic-

tibilitate, transparenţă şi mijloacele de menţi-nere a armamentelor la cel mai scăzut nivel posibil pentru securitate. Vom lucra pentru a întări regimul controlului armelor convenţionale în Europa pe baza recipro-

cităţii, transparenţei şi consimţământului ţării gazdă”1. Dacă războiul ruso-georgian este menţionat

doar în principiu în Conceptul Strategic, Declaraţia finală dă curs îngrijorărilor Georgiei şi sancţionează urmările conflictului:

„21. Reiterăm susţinerea noastră neîntre-

ruptă faţă de integritatea teritorială şi suve-

ranitatea Georgiei în cadrul graniţelor sale recunoscute internaţional. Încurajăm pe toţi participanţii discuţiilor de la Geneva să joace un rol constructiv în aceste discuţii

1 Declaraţia finală a Summit-ului de la Lisabona.

şi să continue să lucreze îndeaproape cu OSCE, ONU şi UE pentru a găsi o rezolvare paşnică a conflictului în teritoriul recunoscut internaţional al Georgiei. Vom continua să solicităm Rusiei inversarea procesului de recunoaştere a regiunilor Abhazia şi Osetia de Sud din Georgia ca state independente. 23. (…) Pe baza acestor fundamente solide, facem apel la Rusia să îşi îndeplinească angajamentele luate, în ceea ce priveşte Georgia, după cum au fost ele mediate de Uniunea Europeană pe 12 august şi 8 septembrie 2008”2. Un alt pas important făcut în cadrul Alianţei

este îmbrăţişarea unor noi tipuri de misiuni, cele de management a crizelor, cu implicarea „dincolo de frontiere” şi chiar cu posibilitatea de implicare a NATO în conflictele din vecinătate „atunci când este posibil”. Spre exemplu, în Conceptul Strategic, la capitolul rezervat misiunii centrale a Alianţei, se stipulează:

„4. b. Managementul Crizelor. NATO are un set de politici unice şi robuste şi capabi-lităţile militare necesare pentru a aborda

2 Idem.

IINNFFOOSSFFEERRAA

74

întreaga paletă a crizelor ce apar înainte, în timpul şi după conflicte. NATO va folosi activ un amestec propice al acelor instru-

mente politice şi militare pentru a ajuta la gestionarea crizelor ce au potenţialul de a afecta securitatea Alianţei, în stadiul incipient, înainte ca acestea să se transforme în conflicte; şi de a ajuta la consolidarea stabilităţii în situaţiile post-conflict unde acest lucru serveşte securităţii euro-atlantice. c. Securitate prin Cooperare. Alianţa este afectată de, şi poate afecta la rândul său, evoluţiile politice şi de securitate dincolo de graniţele sale. 11. Instabilitatea sau conflictul dincolo de graniţele NATO poate reprezenta o amenin-

ţare directă la adresa securităţii Alianţei, acestea incluzând şi cultivarea extremis-

mului, terorismului, şi activităţilor ilegale transnaţionale cum ar fi traficul de arme, narcotice şi oameni. 20. Crizele şi conflictele dincolo de graniţele NATO pot fi o ameninţare directă la securi-tatea teritoriului şi populaţiei Alianţei. De aceea, NATO se va implica, unde este posibil şi unde este necesar, pentru a preveni crize, administra crize, stabiliza situaţiile post-conflict şi susţine reconstrucţia”1. Legând aceste misiuni de aşteptata implicare

a NATO în conflictele dincolo de graniţele ce ameninţă cetăţenii statelor membre ale Alianţei, acest „acolo unde este posibil” în concordanţă cu prevederile Declaraţiei Finale ar putea deschide uşa pentru primul angajament de implicare al NATO în această formă de conflicte „dincolo de graniţele sale”, cu toate că Alianţa va susţine în continuare formatul de negociere pentru rezolvarea conflictelor existente:

„35. Bazându-ne pe viziunea unei zone euro-atlantice pacificate, persistenţa conflic-

telor regionale prelungite din Sudul Cauca-

zului şi Republica Moldova continuă să fie o problemă îngrijorătoare pentru Alianţă. Facem apel la toate părţile să se implice constructiv şi cu voinţă politică consolidată în soluţionarea paşnică a conflictelor şi să respecte formatul curent al negocierilor. Rămânem dedicaţi susţinerii integrităţii

1 Idem, Conceptul Strategic NATO.

teritoriale, independenţei şi suveranităţii Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei şi Repu-

blicii Moldova, şi vom continua, de asemenea, să susţinem eforturile pentru dobândirea unei soluţii paşnice a acestor conflicte regionale, luând în considerare principiile enunţate”2. O altă formulare interesantă este cea legată

de dimensiunea nucleară şi de voinţa de a avansa către o lume fără arme nucleare, dar, în acelaşi timp, de a menţine acele capabilităţi nucleare pentru descurajare atâta timp cât aceste arme există în lume. De asemenea, se face referire şi la eventuala mutare a rachetelor ruse cu rază lungă din Europa şi reducerea - dacă nu chiar distrugerea - depozitelor de rachete nucleare cu rază scurtă ale Rusiei din Europa. Astfel, în textul Conceptului Strategic se afirmă că:

„17. Descurajarea bazată pe un amestec potrivit între capabilităţi convenţionale şi nucleare rămâne un element-cheie al strategiei noastre generale. Circumstanţele în care orice folosire a armelor nucleare ar putea fi luată în considerare sunt extrem de rare. Atâta timp cât armele nucleare există, NATO va rămâne o alianţă nucleară. 26. (…) Suntem hotărâţi să urmărim ţelul unei lumi mai sigure pentru toţi şi să creăm condiţiile pentru o lume fără arme nucleare, în concordanţă cu ţelurile Tratatu-

lui de Neproliferare Nucleară, într-o manieră care să promoveze stabilitatea internaţională bazată pe principiul securităţii colective depline. Odată cu schimbările ce au avut loc în mediul de securitate de la sfârşitul Războiului Rece, am redus dramatic numărul armelor nucleare staţionate în Europa precum şi folosirea acestora în strategia NATO. Vom căuta crearea condiţiilor pentru reducerea şi pe viitor a numărului acestor arme. În cazul oricăror reduceri viitoare, ţelul nostru ar trebui să fie consimţământul Rusiei de a mări gradul de transparenţă asupra armelor sale nucleare din Europa şi relocarea acestora departe de teritoriile membrilor NATO. În continuarea acestor acţiuni, ar trebui să se ia în considerare neconcordanţa cu marile stocuri de

2 Declaraţia finală a Summit-ului de la Lisabona.

IINNFFOOSSFFEERRAA

75

rachete nucleare de rază mică de acţiune ale Rusiei”1. În acelaşi timp, în declaraţia comună de la

finalul Consiliului NATO - Rusia se evidenţiază următoarele:

„Susţinem cu tărie revitalizarea şi modernizarea regimului armelor conven-

ţionale în Europa şi suntem pregătiţi să continuăm dialogul asupra controlului de armamente, dezarmare şi neproliferare, chestiuni de interes pentru CNR. Salutăm încheierea Noului Tratat START şi aşteptăm ratificarea cât mai timpurie şi intrarea în vigoare a acestuia.

Suntem hotărâţi să urmărim ţelul unei lumi sigure pentru toţi, condiţiile pentru o lume fără arme nucleare, ţelurile Trata-

tului de Neproliferare într-o lume care să promoveze stabilitatea pe baza princi-piului securităţii colective depline”2. Dacă existau griji legate de cooperarea dintre

NATO şi Rusia pe problematica apărării anti-rachetă, cadrul acestei cooperări a fost trasat, potrivit prevederilor Declaraţiei finale a Summit-ului:

„38. Vom continua să explorăm oportuni-tăţile pentru cooperarea cu Rusia în domeniul apărării împotriva atacurilor cu rachetă într-un spirit de reciprocitate, maximă transparenţă şi încredere reciprocă. Reafirmăm disponibilitatea Alianţei de a invita Rusia să participe la explorarea în comun a potenţialului de conectare a sistemelor curente şi viitoare în scopuri reciproc avantajoase. Eforturile NATO şi SUA pentru apărare împotriva atacurilor cu rachete oferă cadrul pentru sporirea unor astfel de posibilităţi. De asemenea, suntem pregătiţi să abordăm şi alte state relevante în acest domeniu, pe

1 Idem, Conceptul Strategic. 2 Idem, Declaraţia comună a CNR.

baza îmbunătăţirii transparenţei, a încrederii şi a creşterii eficienţei misiunii de apărare împotriva atacurilor cu rachetă”3. Deşi se vorbeşte despre schimb de informaţii,

măsuri de sporire a încrederii, vizite şi inspecţii bazate pe reciprocitate, nu se vorbeşte, în schimb, despre accesul la tehnologie sau transferul unei asemenea tehnologii către F. Rusă, despre dreptul de veto al F. Ruse legat de locul în care componen-

tele ar putea fi amplasate şi nici despre un loc al Moscovei în procesul de luare a deciziei legat de folosirea unei astfel de arme. Acest lucru se datorează, în principal, imperativelor de eficienţă, fiind luat în considerare timpul scurt de reacţie în cazul în care o rachetă ar fi lansată împotriva uneia dintre statele membre ale Alianţei.

Bibliografie: 1. Declaraţia centrală a Senatorului Richard Lugar, German Marshall Fund Conference, Riga, 2006, http:/ lugar.senate.gov/energy/press/speech/riga.cfp 2. Declaraţia Finală a Summit-ului de la Riga 2006, www.nato.int/docu/pr/2006/p06-150e.htm 3. Declaraţia finală a Summit-ului de la Bucureşti, www.nato.int/cps/en/natolive/official_text_8443.htm 4. Declaraţia Finală a Summit-ului de la Strasboug şi Kehl, www.nato.int/cps/en/nato.live/news_52838.htm 5. NATO 2020, Assured Security; Dynamic Engage-ment, Analysis and Recommendations of the Group of Experts on a New Strategic Concept for NATO, 17 May 2010, www.nato.int/strategic-concept/expertsreport.pdf 6. NATO Strategic Concept for the Defence and Security of The Members of the North Atlantic Treaty Organization, Lisbon, 20 November 2010 7. Lisbon Summit Declaration, Issued by the Heads of State and Government participating in the meeting of the North Atlantic Council in Lisbon, Press Release (2010) 155, Issued on 20 November 2010 8. NATO-Russia Council Joint Statement at the meeting of the NATO-Russia Council held in Lisbon, 20 November 2010

3 Idem, declaraţia finală Lisabona.

IINNFFOOSSFFEERRAA

76

SECURITATEA ENERGETICĂ ÎN ZONA MĂRII NEGRE, DIMENSIUNE A PROTECŢIEI INFRASTRUCTURII CRITICE

ZONALE

Dan - Marcel BĂRBUŢ*

Sintagma „infrastructură critică” a fost utilizată în mod oficial în iulie 1996, în preambulul unui act normativ elaborat de Casa Albă, intitulat „Ordinul Executiv pentru Protecţia Infrastructurilor Critice” (Executive Order Critical Infrastructure Protection). Apreciindu-se că securitatea, economia şi∗chiar supravieţuirea lumii industrializate sunt dependente de trei elemente interrelaţionate1, energia, comunicaţiile şi computerele, actul respectiv explica şi definea „infrastructura critică”2 ca fiind „parte din infrastructura naţională care este atât de vitală încât distrugerea sau punerea ei în incapacitate de funcţionare poate să diminueze grav apărarea sau economia SUA”3. Ulterior, sfera de cuprindere a acestui concept se va extinde, iar tema se va dezvolta îndeosebi după „momentul 9/11” - prima dovadă că nicio ţară, oricât de puternică ar fi ea, chiar şi SUA, nu-şi va mai putea apăra eficient şi de una singură, centrii săi vitali. Se puneau, astfel, bazele instituirii unui sistem de globalizare a securităţii, pentru un răspuns mai ferm de blocare şi eliminare a ameninţărilor prezente şi pericolelor viitoare.

Infrastructurile critice sunt acum redefinite şi reprezintă instituţii publice şi private din sectoarele ∗ Dan - Marcel BĂRBUŢ, inspector în Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, a absolvit, printre altele, Centrul de Studii de Securitate George C. Marshall, fiind în prezent doctorand în cadrul Academiei Naţionale de Informaţii. 1 http://en.wikipedia.org/wiki/Critical_lnfrastructure_Protection. 2 http://www. whitehouse.gov/news/realeses/2001/10/2001 1016-12html). 3 Potrivit documentului, „infrastructură critică” cuprindea: telecomunicaţiile, sistemul de aprovizionare cu electricitate şi apă, depozitele de gaze şi petrol, finanţele şi băncile, serviciile de urgenţă etc. Se urmărea, astfel, asigurarea continuităţii conducerii vieţii politico-economice şi protejarea populaţiei. Pentru detalii vezi Executive Order Critical Infrastructure Protection, http://www.fas.org/irp/ offdocs/eo 1301htm. A se vedea şi dr. Grigore Alexandrescu, dr. Gheorghe Văduva, Infrastructuri critice. Pericole, ameninţări la adresa acestora. Sisteme de protecţie, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, p. 10 şi următoarele.

agriculturii, alimentaţiei, aprovizionării cu apă, sănă-

tăţii publice, serviciilor de urgenţă, guvernării, indus-

triei de apărare, informaţiilor şi telecomunicaţiilor, energiei, transporturilor, bancar şi financiar, industriei chimice, precum şi cele poştale şi de navigaţie.

Astfel, la nivelul Alianţei Nord-Atlantice - de altfel prima organizaţie internaţională care a realizat paşi concreţi în domeniu - sunt definiţii acceptate de statele membre şi partenere, prin infrastructură critică înţelegându-se, „facilităţi, servicii şi sisteme informatice care sunt atât de vitale pentru naţiuni, încât scoaterea lor din funcţiune sau distrugerea lor poate avea efecte de destabilizare a securităţii naţionale, economiei naţionale, stării de securitate a populaţiei şi asupra funcţionării eficiente a guvernului”4. Din perspectiva Uniunii Europene, infrastructura critică5 este definită ca reprezentând „resurse fizice, servicii, obiective în care se desfăşoară activităţi informatice, reţele şi elemente de infrastructură care, în cazul indisponibi-lităţii sau distrugerii, ar avea un impact covârşitor asupra sănătăţii, siguranţei, securităţii sau bunăstării cetăţeanului sau asupra bunei funcţionări a autorităţilor statului”6. Potrivit Strategiei Europene de Securitate, securitatea oricărei naţiuni este definită din perspectiva a cinci dimensiuni: politică, militară, economică, diplomatică şi de protecţie a mediului. Aşadar, mulţimea infrastructurilor critice va rămâne întotdeauna deschisă

4 Apud George Dediu, Alexandru Manafu, Protecţia infrastructurilor critice - o nouă provocare, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2006, p. 192. 5 Au fost definite trei categorii de elemente de infrastructură critică: (1) elemente de infrastructură publice, private sau guvernamentale, împreună cu reţelele cibernetice sau fizice interdependente; (2) proceduri şi, după caz, personalul care exercită controlul funcţiilor îndeplinite de infrastructura critică şi (3) obiective având semnificaţii culturale sau politice. 6 Documentul: COM(2005) 576 final - Green Paper on a European Programme For Critical Infrastructure Protection adoptat în cadrul Uniunii Europene, 2005.

IINNFFOOSSFFEERRAA

77

şi variabilă şi, deci, va fi o realitate uşor de evidenţiat dacă o grupăm în funcţie de spaţiul sau spaţiile în care sunt sau pot fi identificate.

Anul 2010 a fost un an important atât pentru afirmarea regiunii Mării Negre ca nod energetic, cât şi pentru şansele României şi UE de a-şi asigura pentru ele însele o securitate energetică de durată. De pe malurile europene, discursul şi politica energetică externă ale României subliniază dorinţa sa de a deveni un centru gazier european la Marea Neagră. Rămâne încă neclar pe unde vor trece conductele în zona Mării Negre în 2020 şi cine le va controla, din cauza varietăţii de proiecte avansate, a numărului mare de actori implicaţi şi a numărului foarte limitat de furnizori. România încearcă în mod activ să îşi consolideze poziţia, piaţa internă şi interconexiunile cu vecinii săi, însă, pe termen lung, optimizarea avantajelor geostrate-

gice la Marea Neagră vor trebui să fie orientate şi către partenerul său estic, F. Rusă.

Prin prezentul studiu îmi propun să conturez o imagine generală privind importanţa Mării Negre în ansamblul securităţii energetice a UE, cu un accent special pe rolul României în acest context.

I. Marea Neagră: caracteristicile unui nod strategic

Marea Neagră a avut întotdeauna o mare importanţă geostrategică pentru ţările riverane. În timpul Războiului Rece, ea a reprezentat segmen-

tul maritim al Cortinei de Fier cu ţările Pactului de la Varşovia, pe de o parte, şi cu Turcia, membră a NATO, pe de altă parte. Un nou sistem s-a dezvoltat în zonă, odată cu schimbările care au decurs din dezmembrarea Uniunii Sovietice şi din integrarea euro-atlantică a României şi Bulgariei.

Destrămarea Uniunii Sovietice a determinat consolidarea poziţiei Ucrainei ca principală ţară de tranzit pentru gazul rusesc şi a încurajat fostele republici sovietice din Caucazul de Sud să îşi sporească autonomia economică faţă de Moscova. Astfel, o prioritate majoră a acestora din urmă a devenit diversificarea structurii exportului propriului gaz, aşa încât acesta să ajungă în mod direct pe pieţele europene, fără a mai trece prin reţeaua rusească, moştenită din perioada sovietică. În ceea ce priveşte Ucraina, aceasta a început să îşi valorifice statutul de principală ţară de tranzit, în vederea obţinerii unor concesii semnificative din partea

IINNFFOOSSFFEERRAA

78

Moscovei pentru preţul gazului destinat pieţei sale interne. Această dorinţă a Ucrainei, dublată de o răcire a relaţiilor bilaterale ruso-ucraineane ca urmare a virajului ei pro-occidental, a stat la baza crizelor ruso-ucrainene ale gazului, din 2006 şi 2009. Dacă prima dintre acestea a fost rezolvată rapid, cea de-a doua a durat mult mai mult şi a avut consecinţe negative asupra mai multor ţări europene (inclusiv România, Bulgaria şi Slovacia, depen-

dente la rândul lor de importurile de gaz rusesc). Cu toate acestea, rolul Ucrainei la Marea Neagră şi importanţa ei strategică sunt influenţate de existenţa celor două tendinţe, pro-occidentală şi filo-rusă, care induc schimbări semnificative după fiecare scrutin electoral. Astfel, după alegerile de la începutul anului 2010 care au adus la şefia statului pe pro-rusul Viktor Ianukovici, relaţiile cu Moscova s-au îmbunătăţit şi cele două state prevăd chiar un viitor energetic comun.

Aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană a sporit implicarea UE în această regiune, inclusiv prin stabilirea iniţiativei „Sinergiei Mării Negre”, prin care se urmăreşte coordonarea diferitelor organizaţii şi forumuri de cooperare regio-

nală în zona Mării Negre, precum şi supravegherea diverselor programe europene în domeniu.

Trebuie remarcat că, din perspectivă europea-

nă, mizele strategice ale Mării Negre nu se opresc la graniţele geografice ale spaţiului pontic, ele având în vedere bazinul Mării Caspice şi Caucazul. Aceasta este, de altfel, şi raţiunea proiectului Nabucco care ar trebui să aducă gaz azer şi turkmen pe pieţele europene, prin Georgia şi Turcia. Pe aceste conside-

rente a fost fondat consorţiul Caspian Development Corporation care preconizează reunirea cererii mai multor consumatori de gaz la nivel european, în vederea unei oferte unice de cumpărare, însoţită de garanţii financiare, adresată ţărilor din zona caspică, inclusiv Turkmenistanului.

Regiunea Mării Negre este, de asemenea, importantă pentru F. Rusă. Aceasta din urmă a fost capabilă să detecteze potenţialul pe care zona pontică i-l poate oferi pentru dezvoltarea unei relaţii directe cu importanţii săi clienţi europeni, fără constrângerea de a tranzita ţări precum Ucraina. După cele două crize ale gazului ruso-ucrainene, din 2006 şi 2009, care au avut consecinţe negative asupra imaginii sale de partener fiabil, Moscova a decis să-şi consolideze credibilitatea în faţa parte-

nerilor occidentali, prin dezvoltarea unor proiecte alternative care ocolesc Ucraina şi, implicit, proble-

mele ei. Astfel, a apărut proiectul South Stream care leagă portul rusesc Beregovaya, trecând pe sub Marea Neagră pe o lungime de circa 900 km, de coasta bulgară şi apoi de principalele pieţe europene, inclusiv de cea italiană. Potrivit discur-

sului oficialităţilor de la Moscova, South Stream reprezintă mijlocul cel mai adecvat de îmbunătăţire a securităţii energetice a UE, prin dezvoltarea rutelor şi asigurarea unei relaţii directe între producător şi consumator.

Nu în ultimul rând, Marea Neagră reprezintă un punct de interes important pentru Turcia, care intenţionează să-şi utilizeze poziţia strategică pentru a deveni un nod energetic important în termeni de cantităţi şi de infrastructură. Astfel, statul turc este implicat în mod direct sau indirect în trei proiecte majore de conducte, şi anume Nabucco, South Stream şi ITGI (Interconectorul Turcia-Grecia-Italia). În plus, Turcia este destinată să devină o altă ţară majoră de tranzit, alături sau în locul Ucrainei. Este vorba de o importantă arteră de tranzit care permite, pe de o parte, producătorilor din Marea Caspică să-şi deschidă piaţa şi să câştige independenţa economică faţă de Moscova şi, pe de altă parte, consumatorilor europeni să-şi diversi-fice căile de tranzit şi sursele de aprovizionare. Turcia are o importanţă mare şi pentru Rusia, care i-ar putea folosi apele teritoriale în secţiunea off-shore din proiectul South Stream. Cu toate acestea, monopolul asupra tranzitului prin Turcia ar putea fi eliminat, dacă Nabucco nu se materia-

lizează şi dacă alte soluţii vor fi identificate pentru îmbunătăţirea accesului la gazul caspic (proiectul AGRI1).

Proiectul Nabucco este dezvoltat de un con-

sorţiu de şase companii (OMV, MOL, Transgaz, Bulgargaz, BOTAŞ, RWE)2. Dacă va fi construită, conducta va fi operaţională din 2015 şi va trans-

porta în jur de 31 miliarde m3 pe an. Proiectul South Stream a fost anunţat pe

23 iunie 2007, când compania italiană Eni a semnat cu Gazprom, la Roma, un Memorandum de înţele-

gere. Conducta trebuie să fie gata în 2015 şi să poată transporta aproximativ 60 miliarde m³ pe an.

ITGI este un proiect de conductă destinată transportului de gaz natural din regiunea caspică

1 Azerbaidjan - Georgia - România Interconector. 2 Numele conductei vine de la faimoasa operă a compozitorului Giuseppe Verdi pe care cei cinci parteneri (iniţiali) ai proiectului au ascultat-o la Opera din Viena, după prima lor întâlnire în februarie 2002.

IINNFFOOSSFFEERRAA

79

spre Italia, via Grecia şi Turcia. AGRI este un proiect de alimentare cu gaz

natural din Azerbaidjan către porturile georgiene la Marea Neagră. Gazul ar trebui lichefiat la terminale GNL în Georgia şi apoi transportat pe mare către portul Constanţa. Gazul lichefiat va fi apoi re-gazi-ficat şi introdus în sistemul românesc de transport. Capacitatea proiectului va fi de 7 miliarde m³ pe an, din care România va primi 2 miliarde m³ pe an.

II. România un jucător activ în spaţiul ponto-caspic

România deţine o situaţie geopolitică intere-

santă în zona Mării Negre, fiind frontiera orientală a Uniunii Europene. Cum ar putea statul român să-şi valorifice poziţia geostrategică în vederea consolidării securităţii sale energetice, şi, implicit, a celei a Uniunii Europene?

România nu are numai avantaje geografice incontestabile în spaţiul ponto-caspic, ci şi o puternică voinţă politică pentru consolidarea rolului şi implicării sale. Devenind un important nod energetic sud-european, România şi-ar putea consolida securitatea energetică internă, precum şi pe aceea a UE în ansamblu. O trecere în revistă a proiectelor de conducte actuale evidenţiază faptul că, în perspectiva anului 2030, prin România ar putea trece până la 30 miliarde m3 suplimentari. Şi aceasta fără a lua în calcul gazul rusesc, care ar putea sosi în România prin South Stream. În plus, se mai preconizează şi o creştere a consumului de energie până la acea dată. Cu excepţia perioadei crizei financiare, indicele de creştere a consumului de energie al României şi al UE favorizează cererea de gaz din import. Astfel, cifra citată anterior s-ar putea dubla în perspectiva anului 2030.

În prezent, deşi reprezintă cea mai mare piaţă de gaz natural din Europa Centrală, România este afectată de evoluţia prea lentă a procesului de liberalizare. Piaţa de gaz românească, deschisă tuturor consumatorilor la 1 iulie 2007, se confruntă cu o serie de probleme la nivel de transparenţă. Eforturile făcute de Guvernul României pentru orice proiect major de gazoduct vor implica monopolul natural al proprietarului sistemului de transport.

În prezent, se poate constata marea varietate a actorilor implicaţi. Ca şi în alte ţări din regiune, în România, pe lângă gestionarul principal al transpor-tului prin infrastructura naţională, şi anume compania „SNTGN Transgaz S.A. Mediaş”, există, pe de altă parte, şase producători, dintre care cei mai importanţi sunt Petrom şi Romgaz, dar şi o serie de companii de

distribuţie şi furnizori pentru piaţa en-gros. În România, conform unor date recente,

consumul anual este de aproximativ 18 miliarde m3, dintre care în jur de 15% este reprezentat de consu-

mul casnic. Din acest total, aproape 6 miliarde de m3 îl reprezintă gazul importat şi toate previziunile ne indică faptul că această cifră va creşte în următorii ani.

În ceea ce priveşte potenţialul său de port regional de gaz, România mai are de rezolvat o serie de probleme, în special conexiunile de gazoducte cu ţările vecine (Bulgaria, R. Moldova şi Ungaria). Cu Bulgaria, România ar trebui să aibă reţele de conducte mai bune, indiferent de proiectul care se va concretiza în regiunea Mării Negre. În 2009, o serie de întâlniri între SNTGN Transgaz şi Bulgartransgaz au condus la semnarea unui memo-

randum care prevede crearea unei noi conexiuni între Giurgiu şi Ruse. Să remarcăm, totuşi, faptul că preţul unui asemenea proiect ar urma să fie plătit de către Comisia Europeană în cadrul Programului Energetic European pentru Relansare. Rămâne însă de văzut care va fi evoluţia sa. La frontiera estică a teritoriului său, România explorează diferitele opţiuni care i-ar permite o mai bună legătură cu R. Moldova. O posibilă conductă care ar lega localităţile Iaşi şi Ungheni ar permite transferul de gaz în ambele direcţii, deşi este încă neclar cum vor fi acoperite costurile necesare sau care ar putea fi actorii implicaţi. Interconexiunea gazieră între România şi Ungaria face parte din proiectele esenţiale de infrastructură în domeniul energiei definite de Comisia Europeană. Gazoductul

IINNFFOOSSFFEERRAA

80

Szeged-Arad are o importanţă strategică capitală pentru România deoarece acesta leagă, în mod durabil, România de piaţa europeană. În cazul unui conflict extern pe reţeaua ucraineană, România ar fi mai puţin vulnerabilă căci ar avea acces la sistemul vest-european de gazoducte şi, deci, la capacităţi suplimentare. De la 1 ianuarie 2010, această interconexiune este operaţională, însă doar pe sensul Ungaria-România.

III. România - viitor centru energetic european

În ceea ce priveşte proiectul Nabucco, acesta a devenit o prioritate a UE după prima criză ruso-ucraineană (2006). După ce a dobândit acest statut, proiectul şi-a schimbat detaliile iniţiale de îndată ce investitorii privaţi au renunţat, cel puţin pentru moment, la opţiunea iraniană ca o potenţială sursă de gaz. Versiunea din 2006 a proiectului avea ca scop conectarea resurselor din bazinul Caspic, ale Irakului şi Egiptului, cu Baumgarten an der March din Austria, traversând Turcia, Bulgaria, România şi Ungaria, pe o distanţă totală de 3300 de kilometri. Acest nou plan ambiţios prevede un nivel maxim anual de 31 miliarde m3 pentru un cost total estimat între 7.9 şi 10 miliarde de Euro.

Proiectul Nabucco, cel puţin pe hârtie, are avantajul de a satisface atât aşteptările ţărilor produ-

cătoare, cât şi pe cele ale celor consumatoare. Acesta permite statelor din bazinul Caspic, Azerbai-djanului şi Turkmenistanului, în special, să îşi diversifice exporturile de gaz şi să ajungă direct la pieţele europene, ocolind F. Rusă. Dacă va fi construit, Nabucco va oferi ţărilor europene surse diversificate şi rute de tranzit, precum şi un mijloc de reducere a riscului sistemic în cazul unor şocuri externe. Deşi Nabucco nu este sinonimul securităţii energetice pentru ţările cele mai vulnerabile, acesta poate reduce riscurile în mod considerabil, oferind accesul la o reţea sigură care poate permite acestor ţări să „reziste” în cazul unor probleme politice sau tehnice ce pot apărea la nivelul conduc-

telor care vin dinspre F. Rusă. România este singurul stat care a susţinut

în mod constant proiectul Nabucco, subliniind bene-

ficiile pe care le-ar putea oferi Uniunii Europene ca întreg. În plus, România prevede să ia parte la costurile implicate prin intermediul Transgaz, companie de stat care deţine deja o largă reţea de conducte. În acest context, Nabucco ar întări şi ar moderniza infrastructura gazieră a României,

căci ar străbate ţara de la Sud la Vest, pe o distanţă de 460 de km. Şi mai presus de toate, conducta Nabucco ar aduce gazul caspic, prin Turcia, pe teritoriul românesc, ceea ce ar permite ţării noastre să gestioneze orice problemă ce ar apărea în reţeaua rusească. Nu în ultimul rând, Nabucco implică Strategia Europeană pentru Dunăre care extinde nivelul de interes şi la alte state membre (ex. Austria sau Ungaria).

România trebuie să continue să susţină proiec-

tul atât public cât şi diplomatic, cunoscut fiind faptul că România întreţine relaţii bune cu Turcia şi Azerbaidjan, două ţări - cheie pentru succesul proiectului. Dacă proiectul Nabucco se va concre-

tiza, România va reuşi să îşi sporească securitatea energetică, exprimându-şi concomitent solidaritatea faţă de un proiect european prioritar. Acesta ar fi în acord cu spiritul european de solidaritate, stipulat în Articolul 122 al Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE)1.

Cât priveşte proiectul White Stream I2, acesta ar putea oferi mai multe avantaje României. În primul rând, ar asigura securitatea energetică a ţării noastre. Mai mult decât atât, aceasta i-ar permite să devină un centru regional de gaze, cu un tranzit variind între 8 - 32 miliarde m3 pe an. Cu toate acestea, România ar trebui să privească acest proiect ca unul de importanţă secundară în comparaţie cu Nabucco. Proiectul White Stream se confruntă cu o serie probleme: costurile, sursele de aprovizionare, precum şi implicarea reală a Ucrainei. Într-adevăr, secţiunea off-shore, cu o lungime de aproximativ 1000 km şi o adâncime de 2000 de metri, poate fi extrem de costisitoare. De asemenea, sursele de aprovizionare pentru White

1 Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul UE, la propunerea Comisiei Europene, poate decide, în spiritul solidarităţii dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzătoare situaţiei economice, în special în cazul în care apar dificultăţi grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei. 2 Conceput în 2005, de către un consorţiu cu sediul la Londra, White Stream este, la fel ca Nabucco, un proiect european prioritar care permite diversificarea atât a rutelor, cât şi a surselor de aprovizionare. Conducta va transporta între 8-32 de miliarde m3 de gaz din Azerbaidjan, Kazahstan şi Turkmenistan, pe ruta Tbilisi - Supsa (Georgia) - Constanţa (România), fie direct, fie prin Peninsula Crimeea. În cazul în care această ultimă opţiune este aleasă, White Stream ar trebui să traverseze apele teritoriale ruseşti, ceea ce ar complica probabil punerea în practică a acestei opţiuni, în ciuda costurilor mai mici ale unui astfel de traseu.

IINNFFOOSSFFEERRAA

81

Stream nu sunt clar definite. Proiectul White Stream are drept sursă predefinită câmpul de gaze Shah Deniz 2 şi resursele Turkmenistanului, dar nu este singurul care se află în această situaţie: Nabucco, ITGI, TAP (Trans Afganistan Pipeline), South Stream şi China intenţionează să exploateze aceleaşi resurse.

Pe de altă parte, White Stream ar putea fi realizat în varianta White Stream II sau AGRI. Acest plan alternativ propune înlocuirea conductei cu două terminale off-shore GNL şi GNC1, unul construit pe coasta georgiană şi unul în Constanţa, unde SOCAR, compania azeră, a cumpărat un terminal de petrol. Un acord a fost semnat în acest sens de către Azerbaidjan, Georgia şi România, transformând-o pe aceasta din urmă în liderul unui proiect care are potenţialul de a spori securitatea energetică prin intermediul UE, fără Turcia şi/sau Ucraina. Acordul a fost iniţiat 1 Gaz natural lichefiat (GNL) este gazul natural convertit temporar în formă lichidă pentru facilitarea stocajului sau a transportului. Gazul natural comprimat (GNC) este un substitut de combustibil fosil creat prin comprimarea gazului natural la mai puţin de 1% din volumul său.

la Bucureşti pe 13 aprilie 2010, şi este un alt semn al intenţiilor ferme ale României de a-şi consolida rolul de actor - cheie în realizarea siguranţei energetice în zona Mării Negre.

Acest proiect poate oferi o soluţie alternativă, în cazul în care Nabucco nu se realizează, oferind în acelaşi timp României posibilitatea de a deveni un nod energetic regional. Într-adevăr, unii reprezen-

tanţi ai UE, inclusiv comisarul european Oettinger, au lăsat să se înţeleagă că proiectul Nabucco va suferi noi întârzieri, fiind reprogramat pentru 2018.

Cu toate acestea, proiectul AGRI este încă în fază incipientă. Un studiu de fezabilitate trebuie să explice mai bine care ar fi costurile exacte ale acestei iniţiative. Astfel, costurile transportului de gaze prin GNL sau GNC s-ar putea să fie atât de ridicate încât să submineze competitivitatea proiectului. Costurile estimate pentru construcţia celor două terminale variază între 2 şi 4 miliarde Euro, adică mai puţin decât cele pentru Nabucco sau White Stream. Cu toate acestea, conducta de gaz se află la o distanţă de doar 900 km şi este mult mai ieftină. Potrivit experţilor, pentru ca o opţiune GNL să fie rentabilă, distanţa de

IINNFFOOSSFFEERRAA

82

transport ar trebui să fie de cel puţin 5000 km. Prin lansarea proiectului AGRI, România

a demonstrat calitatea relaţiilor sale diplomatice cu ţările din Caucazul de Sud. Ea şi-a arătat, de asemenea, disponibilitatea de a contribui la securitatea energetică a Uniunii Europene, dobândind statutul de pilon al energiei regionale din zona Mării Negre. Cu toate acestea, proiectele White Stream şi AGRI se exclud reciproc şi numai unul dintre acestea poate fi realizat cu succes. În cazul în care unul dintre cele două proiecte se vor concretiza, cel puţin 8 miliarde m3 vor tranzita România în anul 2030.

În ceea ce priveşte, proiectul South Stream1, putem afirma că şi acesta este unul caracterizat de incertitudine. Proiectat într-un moment în care relaţiile bilaterale ruso-ucrainene erau destul de tensionate, acesta pare să nu mai fie de actualitate odată cu ascensiunea preşedintelui V. Ianukovici, nefiind exclusă o apropiere între Gazprom şi Naftogaz. În acest context, nu mai este atât de sigur că Gazprom şi Eni vor investi în acest proiect cele 20 de miliarde Euro promise. Anumiţi reprezentanţi ai Eni menţionează în mod deschis posibilitatea unei fuziuni între Nabucco şi South Stream, sau, în caz contrar, cea a colaborării Eni cu Nabucco. Mai mult decât atât, ruta South Stream nu este încă pe deplin stabilită. Autorităţile ruse au semnat diverse acorduri cu ţările din Balcani şi din Europa Centrală şi de Est, fără a stabili un traseu final pentru viitoarea conductă. Diverse opţiuni au fost menţionate, precum posibilitatea de a avea două ramuri, una sudică şi una nordică, sau o rută principală, îndreptată spre Italia. South Stream ar putea oferi României o serie de beneficii, inclusiv o diversificare a rutelor de aprovizionare. Cu toate acestea, acest proiect ar spori mono- dependenţa de gazul rusesc. Prin urmare, din

1 Lansat în 2007, proiectul South Stream este un joint venture ruso-italian, la care s-a alăturat de curând şi Franţa. Prin acest proiect se urmăreşte sporirea securităţii energetice a UE, oferind 63 miliarde m3 direct pieţelor europene, prin ocolirea Ucrainei. Prin această iniţiativă, F. Rusă a urmărit restabilirea credibilităţii, deteriorată în urma celor două crize majore din 2006 şi 2009.

perspectiva reducerii riscurilor, South Stream nu reprezintă cea mai bună alegere posibilă.

Concluzii Securitatea energetică a întregii jumătăţi

sudice a Uniunii Europene va fi decisă în jurul regiunii Mării Negre, regiune localizată în mod ideal în apropierea importantelor rezerve de gaze din Caucaz. Din momentul în care a aderat la UE, România s-a angajat într-un spirit de solidaritate europeană în proiecte menite să sporească atât securitatea sa energetică, cât şi pe cea a celorlalte state membre. În acest context, România are potenţialul de a deveni un nod important de energie până în 2030, atât în ceea ce priveşte cantităţile tranzitate, cât şi infrastructura. Cum se poate realiza acest obiectiv este o întrebare pentru care factorii de decizie, precum şi alţi actori români care pot sprijini acest obiectiv trebuie să identifice cele mai optime răspunsuri. În primul rând, România trebuie să continue să promoveze, prin politica sa externă, atât proiectul Nabucco şi promisiunile acestuia (infrastructuri moderne, un volum de 31 miliarde metri3 de gaz pe an), cât şi noul şi ambiţiosul proiect AGRI. În ciuda neclarităţii care planează asupra costurilor, AGRI poate oferi o sursă paralelă de stabilitate energetică pentru o perioadă destul de lungă de timp. În cele din urmă, România nu trebuie decât să dovedească constanţă, urmărind o poziţie favorabilă din cât mai multe puncte de vedere.

Nu în ultimul rând, rămâne foarte importantă siguranţa surselor. Având în vedere relaţiile sale speciale cu ţările din Caucaz, dar chiar şi dincolo de această zonă (Turkmenistan), România ar trebui să apere în continuare proiectele de pe urma cărora ar beneficia cel mai mult. Date fiind eforturile depuse de competitori (F. Rusă, China), precum şi faptul că resursele sunt limitate, este evident că nu toţi actorii pot ieşi învingători din acest joc. Prin urmare, rămâne de văzut dacă România se va număra printre câştigători.

IINNFFOOSSFFEERRAA

83

INDIA - GIGANTUL STRATEGIC AL ÎNCEPUTULUI DE SECOL XXI

Filofteia REPEZ Gheorghe DEACONU*

India (oficial Republica India), situată pe locul 7 în ierarhia ţărilor după suprafaţă şi pe locul 2 la nivel global după numărul de locuitori, este o ţară a contrastelor, locul în care convieţuiesc înalta tehnologie cu flagelul sărăciei. Suprafaţa, numărul de locuitori şi industria modernă bazată pe tehnologii noi situează această ţară ca fiind o viitoare putere mondială. Situată în sudul Asiei, India are o zonă de coastă cu o lungime de 7.000 de km şi graniţe cu Pakistan (la Vest), Nepal, Republica Populară Chineză şi Bhutan (la Nord-Est) şi Bangla-

desh şi Myanmar (la Est). În Oceanul Indian, este adiacentă cu Sri Lanka (fostă Ceylon), Maldive şi Indonezia. ∗

Numele India îşi are originea în cuvântul ind, care la rândul lui are originea în cuvântul persan indu şi în cel sanscrit sindhu. Grecii antici foloseau cuvântul indoi pentru indieni, poporul Indului.

Pe teritoriul Indiei antice există astăzi patru state: Republica India, Pakistan, Sri Lanka şi Bangladesh. După terminarea celui de-al doilea Război Mondial a avut loc împărţirea coloniei britanice India pe criterii religioase în Uniunea Indiană (hinduşi) şi Pakistan (musulmani). De când şi-a câştigat independenţa faţă de Marea Britanie, în anul 1947, India a avut parte de conflicte, lupte şi obstacole.

Unul dintre cele mai notorii teatre de conflicte din lume este fără îndoială conflictul indo-pakistanez (animozitatea dintre cele două state este, în primul rând, religioasă şi după aceea teritorială), care a cunoscut câteva zeci de izbucniri de joasă intensitate şi patru războaie (în 1947, 1965, 1971 şi 1999). În războiul din 1971, Pakistanul a pierdut provinciile din Est, care şi-au proclamat independenţa sub numele de Bangladesh. Toate celelalte războaie şi conflagraţii îşi găsesc originile în regiunea

∗ Autorii sunt cadre didactice în cadrul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.

Caşmir (Kashmir). Conflictele dintre aceste state au devenit extrem de periculoase începând cu anul 1974, an în care India a devenit stat nuclear (proiectul Smiling Buddha). În anul 1998 şi Pakista-

nul a căpătat capabilităţi nucleare (proiectul Chagai I). Majoritatea armamentului pakistanez este de provenienţă americană şi chineză, iar cel indian de provenienţă rusă şi israeliană.

Potrivit Constituţiei, India este o uniune de state, formată din 28 de state şi 6 teritorii unionale (administrate de la centru) şi zona capitalei New Delhi. Statele sunt conduse de guvernatori, iar structura lor politică o reproduce pe cea a uniunii (federaţiei). Forma de guvernământ este de republică parlamentară (din 1950), iar regimul politic, demo-

cratic, bazat pe separaţia puterilor în stat. Parlamen-

tul se divide în Consiliul Statelor (Rajya Sabha) şi Camera Poporului (Lok Sabha).

Deşi statul modern este rezultatul unei mişcări care a inclus în programul său democratizarea şi introducerea unui standard de viaţă apropiat de modelul european, inegalităţile (de venit, de gen) persistă încă. Sărăcia poate fi considerată o provocare la adresa sistemului politic, caracterizat ca fiind „o sinteză între cultura anglo-saxonă, tradiţiile de autonomie locală şi încercarea de a

IINNFFOOSSFFEERRAA

84

moderniza societatea.”1 Dimensiunea populaţiei acestei ţări (aprox.

1.150.000.000 de persoane în anul 2010) rămâne în continuare o problemă globală cu influenţe directe asupra agendei de securitate regională şi internaţio-

nală şi cu efecte asupra economiei şi mediului înconjurător. Mărginită de munţi înzăpeziţi şi podişuri întinse, India este şi o ţară cu o diversitate lingvistică şi religioasă aproape unică în lume: aici se întâlnesc peste 1.600 de dialecte şi limbi, dintre acestea 18 sunt înscrise în Constituţia ţării ca fiind limbi oficiale2. Conform datelor oficiale din anul 1991, 82% dintre cetăţenii Indiei sunt hinduşi, 12% musulmani (India este a treia ţară musulmană a lumii), 2,3% creştini, circa 2% sikh, 0,7%, budişti şi 0,4% jainişti. Credinţele din India (hinduism, islamism, creştinism, sikhism, budism, jainism) constituie nucleul societăţii, o fascinaţie pentru occidentali şi, uneori, o sursă de conflict.

Diversitatea lingvistică stă, în interior, la

1 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, coordonatori, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 659. 2 Stan Petrescu, Călătorii strategice. Lumea văzută de la Bucureşti, Editura Militară, Bucureşti, 2010, p.283.

baza multiplelor particularisme (bengali, punjabi, tamil etc.), iar în exterior influenţează conflictul prelungit cu Pakistanul. Cu toate acestea, India rămâne o naţiune care uneşte mii de rase, tradiţii şi ritualuri, sub umbrela misterioasă a mitologiei şi a modernismului.

Cele mai multe sărbători indiene (de exemplu: Ziua Recoltei, Sarasvatipuja - sărbătoarea începutului primăverii, Carnavalul din Goa, Noaptea lui Shiva, Sărbătorile Paştelui, Pateti - sărbătoarea creării focului, naşterea lui Mahavira - întemeietorul Jainismului, coborârea zeiţei Ganga pe pământ în luna mai, cu prilejul căreia oamenii se îmbăiază în apele Gangelui pentru a se purifica, sărbătoarea zeului Ganesh cu cap de elefant, ziua de naştere a lui Krishna, ziua recoltei în statul Kerala, încorona-

rea lui Shiva, ziua de naştere a lui Mahatma Gandhi când au loc festivităţile dedicate înfrângerii demonilor, sărbătoarea luminilor sau Divali, festivalul Hampi, o sărbătoare a muzicii şi dansului, sărbătoa-

rea Crăciunului creştin) au caracter religios şi sunt un prilej de petreceri pline de veselie şi însufleţire. Data la care au loc festivităţile se stabileşte în majoritate după calendarul lunar, în cazul sărbăto-

rilor musulmane după calendarul islamic.

IINNFFOOSSFFEERRAA

85

Toate palatele antice sunt impresionante, îşi au propria istorie şi sărbătoare. Bucătăria tradiţio-

nală, care abundă în ierburi şi mirodenii, precum şi visul Bollywoodian (cea mai mare industrie a filmului din lume) fascinează mulţi oameni.

În efortul de a deveni o putere importantă pe plan regional şi internaţional, India şi-a îndreptat atenţia către SUA, Japonia, China, Iran, Orientul Mijlociu, Australia, Africa şi America Latină. Relaţia cu Pakistanul este una sensibilă, acest stat reprezentând încă un fel de „călcâi al lui Ahile” în calea dezvoltării Indiei.

India a demonstrat că poate fi un gigant şi din punct de vedere economic. Dezvoltarea econo-

mică a Indiei nu este un fenomen de ultimă oră, este un proces care se desfăşoară lent, dar sigur, astfel că în prezent are una dintre cele mai performante economii din lume (după SUA, China şi Japonia). Motorul creşterii economice îl constituie agricultura, care reprezintă un sfert din PIB (India este primul producător de ceai din lume, al doilea producător mondial de zahăr, grâu şi orez şi al treilea produ-

cător de bumbac), manufactura, care reprezintă alt sfert şi sectorul serviciilor high-tech, care reprezintă jumătate din PIB.

Dorinţa Indiei este de a deveni o superputere, motiv pentru care o atenţie deosebită este acordată şi sectorului cercetării-dezvoltării (se estimează că 10% din cercetătorii şi 15% dintre oamenii de ştiinţă din sectorul cercetare-dezvoltare în farma-

ceutică şi biotehnologie din SUA sunt de origine indiană). Recent, India a dezvoltat cel mai ieftin

laptop cu touch screen, echipat cu un sistem de operare Linux, browser de internet, cititor de pdf-uri şi facilităţi de video-conferinţă (urmărindu-se scăderea preţului de la 35 USD la 10 USD)1. Potrivit statisticilor, economia indiană a crescut cu o medie de aproximativ 6% în fiecare an în ultimul deceniu şi 8% pe an în ultimii trei ani, având printre cele mai înalte rate din lume2.

Tot statisticile realizează comparaţii între India şi China, doi giganţi ai Asiei; de fiecare dată China iese învingătoare în orice domeniu. Prim-ministrul indian, Manmohan Singh, este de părere că India va câştiga cursa, în final, dacă merge într-un ritm încet şi sigur3.

Creşterea economică indiană atrage un mare consum de resurse energetice; doar 30% este asigurat din resursele interne, restul fiind asigurat din importuri. La nevoia de energie a Indiei se adaugă alte restricţii strategice, precum: lupta împotriva flagelului sărăciei (milioane de indieni trăiesc sub pragul sărăciei, unii atinşi de boli cronice şi analfabetism), relaţia cu China, ţară aflată într-o fază de dezvoltare impresionantă, dar şi relaţia cu Pakistanul, având ca subiect principal Caşmirul, supranumit Elveţia Indiei.

Raporturile dintre India şi China au oscilat între cooperare, conflict şi competiţie, punându-şi amprenta pe relaţiile la nivel regional în Asia de Sud şi de Sud-Est, precum şi pe cele la nivel mondial. Nici una din cele două ţări nu uită conflictul sângeros din 1962, după ce China a ocupat 38.000 km2 pe platoul Aksai Chin, folosind terenul pentru constru-

irea unui drum spre Tibet şi nici faptul că India primeşte refugiaţi tibetani şi simpatizează cu liderul lor Dalai Lama, aflat în exil.

În ciuda unor dispute de peste 40 de ani, cele două ţări au în prezent relaţii comerciale foarte bune, semnând în decembrie 2010 contracte în valoare de 16 miliarde de dolari. Competiţia China-India continuă: anunţul recent al Chinei de a dezvolta o fermă eoliană de 20 GW a fost urmat de anunţul Indiei de dezvoltare a unei instalaţii de energie verde care va genera până la 13 GW

1 Sursa: http://www.tektonic.ro/india-dezvolta-cel-mai-ieftin- laptop-din-lume-de-35-de-dolari.html, accesat pe 4 ianuarie 2011. 2 Sursa: http://ro.altermedia.info/politica/india-o-superputere-in-devenire_5432.html, accesat pe 28 decembrie 2010 3 Afirmaţia sa pare a fi confirmată de rezultatele economice de la sfârşitul anului 2010. Sursa: http://www.ziare.com/-economie/stiri-economice/economia-indiei-mai-sanatoasa-decat-cea-chineza-991014, accesat pe 27 decembrie 2010.

IINNFFOOSSFFEERRAA

86

de energie electrică regenerabilă, care este de aşteptat să întreacă ritmul dezvoltării eoliene din cealaltă ţară1.

Pe plan extern, în timpul Războiului Rece, India a practicat politica nealinierii până în anul 1970, când a început să dezvolte relaţii cu Uniunea Sovietică pentru a contracara pericolul reprezentat de China. Sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea Uniunii Sovietice au avut consecinţe asupra politicii de securitate a Indiei. Din anul 1997, politica externă a Indiei a urmărit două obiective: stabilirea de relaţii netensionate cu vecinii săi şi orientarea către Est prin stabilirea relaţiilor de cooperare cu ţările din Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN).

Legătura strategică cu Moscova s-a păstrat, India fiind considerată de Federaţia Rusă „un partener util pentru spargerea încercuirii strategice americane”2. Apropierea Moscova - New Delhi se fundamentează pe existenţa unui interes comun: contrabalansarea Chinei şi a lumii islamice. Partene-

riatul strategic India - Federaţia Rusă este considerat de premierul indian, Manmohan Singh, şi de preşe-

dintele rus, Dmitri Medvedev, drept unul special şi privilegiat.

Tendinţa de apropiere între India şi Uniunea Europeană s-a datorat raţiunilor comerciale şi nece-

sităţii de colaborare în domeniul informatic. În perioada 2000 - 2007, comerţul dintre Uniunea Europeană şi India şi-a dublat valoarea, exporturile crescând de la 13,7 mld. euro până la 29,5 mld. euro, în timp ce importurile au sporit de la 12,8 mld.

1 Sursa:http://www.solar-magazin.ro/india-planuieste-cea-mai-mare-centrala-de-energie-regenerabila-din-lume-.html, accesat pe 4 ianuarie 2011. 2 Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian, coordonatori, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 690.

euro la 26,3 mld. euro3. În plus, New Delhi a luat în serios extinderea cooperării cu Uniunea Europeană şi cu Alianţa Nord-Atlantică pentru contracararea ameninţărilor regionale la adresa securităţii.

Anul 2010 a fost pentru India un an bun din punct de vedere al extinderii relaţiilor externe, fiind „peţită de marile puteri”4 (SUA, F. Rusă, Franţa, Marea Britanie, China) care doresc să benefici-eze de boom-ul economic al Indiei. Autorităţile ame-

ricane sprijină India în tentativa acesteia de a dobândi un loc permanent în Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, loc ce-i va oferi mai multe drepturi, dintre care cel mai important este cel de veto, prin care se blochează acţiuni comu-

ne ale organizaţiei, precum impunerea de sancţiuni sau chiar războiul sub mandat ONU. Acelaşi sprijin îl acordă şi Federaţia Rusă, apreciind India ca fiind un candidat serios şi merituos la un scaun perma-

nent în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite. India este un gigant şi din punct de vedere

al puterii militare, armata sa fiind a patra ca mărime din lume, după cele ale SUA, Rusiei şi Chinei. Principalul furnizor de armament rămâne Federaţia Rusă. Concomitent cu modernizarea armatei, statul indian a iniţiat un program spaţial şi unul nuclear.

Pe plan internaţional, nu trebuie neglijat faptul că India este un stat ce deţine arma nucleară. Programul nuclear al Indiei a început la mijlocul anilor '50, la Centrul de cercetări atomice Bhabha, prin cumpărarea unui reactor atomic de cercetare din Canada. Tehnologia dezvoltată permitea indie-

nilor să separe, în anul 1964, plutoniul, folosindu-l la primul test nuclear ce a avut loc mai târziu (18 mai 1974), fiind descris de guvernul indian drept o explozie paşnică. În anii ´80, India începe construcţia unei arme termo-nucleare şi deşi nu a prezentat date referitoare la mărimea arsenalului său nuclear, estimările experţilor se apropie de cifra de 30-35 de focoase nucleare. În plus, India produce şi materiale nucleare adiţionale5. Actuala doctrină nucleară se fundamentează pe no-first-use policy (a nu face primul pas în cazul unui conflict nuclear), dar nu exclude dreptul la ripostă nucleară masivă în vederea provocării de pagube 3 Sursa: http://old.standard.money.ro/articol_61086/-instalatiile duc romania pe surplus fata de india.html, accesat pe 4 ianuarie 2011. 4 Ziarul Adevărul nr. 6353 din 22 decembrie 2010, p. 18. 5 Sursa: http://www.athenian-legacy.com/2010/12/conflictul-india-pakistan-iii, accesat pe 27 decembrie 2010.

IINNFFOOSSFFEERRAA

87

masive adversarului. Contraatacul nuclear poate fi utilizat şi ca ripostă la folosirea împotriva Indiei a altor tipuri de arme de nimicire în masă, precum cele chimice sau biologice. Doctrina nucleară prevede necesitatea existenţei unui Comandament Nuclear compus dintr-un Consiliu Politic (prezidat de primul ministru) şi un Consiliu Executiv (prezidat de consilierul pentru securitate naţională). Consiliul Politic este singura instanţă abilitată să autorizeze recurgerea la folosirea armei nucleare, pe baza informaţiilor furnizate de Consiliul Executiv.

Progresul tehnologic al Indiei şi avântul său economic (experţii apreciază că în următorii ani va depăşi China) reprezintă marea surpriză a deceniului trecut, pe plan internaţional.

În cursa pentru supremaţia regională în Asia, India este un competitor important pentru China. Ambele ţări au cea mai mare populaţie de pe glob (având împreună aproape 40%), ambele fac parte din clubul nuclear şi îşi modernizează armatele. Aceste puteri emergente îşi fac din ce în ce mai des auzită vocea în cadrul sistemului internaţional, cerând un statut egal cu cel al SUA şi al Europei. Pe lângă latura materială a ascendenţei acestor ţări, care în urma cu 20-30 de ani erau considerate încă ţări aflate în curs de dezvoltare, există şi una ideologică, India şi China apreciind că, la nivel cultural, a sosit vremea revanşei în raport cu Occidentul pentru umilinţele suferite în timpul epocii coloniale. Cooperarea şi prietenia dintre „tigrul regal bengalez” şi „dragon” nu poate fi imposibilă, deşi sunt opinii1 care susţin că cea mai importantă relaţie bilaterală a lumii nu va conduce la o creştere geopolitică comună a celor doi giganţi asiatici, adică la Chindia.

Cu toate că a făcut paşi mari în domeniul

1 Jonathan Holsag, expert în politica externă chineză şi autor al lucrării China şi India: perspective pentru pace (China and India: prospects for peace), afirmă că cele două puteri sunt despărţite de falii tectonice ce nu pot garanta liniştea, iar tensiunea de-a lungul acestor linii poate duce la război. Sursa: http://www.ziare.com/articole, accesat pe 5 ianuarie 2011.

afacerilor şi inventivităţii, India crede că regulile cărora li se supune o lume întreagă nu i se aplică şi ei. După anul 1990, toate guvernele indiene au refuzat să semneze acordurile de neproliferare a armelor nucleare şi de testare a acestora (de altfel, al doilea test nuclear indian din 1998 a determinat Pakistanul să-şi detoneze propriile arme nucleare).

În ciuda democraţiei dobândite, India rămâne o ţară a zeilor, o ţară care conservă cei peste 3.000 de ani de tradiţie religioasă, amestecată cu mitologie şi ritualuri. În acelaşi timp, progresul tehnologic, avântul economic, dimensiunile terito-

riului, creşterea populaţiei, programul nuclear şi cel spaţial etc. au transformat India într-un pol de putere global, într-un adevărat gigant strategic al începutului de secol XXI.

Bibliografie FRUNZETI Teodor, Vladimir Zodian, coordonatori, Lumea 2009. Enciclopedie politică şi militară (studii strategice şi de securitate), Editura CTEA, Bucureşti, 2009 PETRESCU Stan, Călătorii strategice. Lumea văzută de la Bucureşti, Editura Militară, Bucureşti, 2010 Ziarul Adevărul nr. 6353 din 22 decembrie 2010

Pagini web: http://ro.altermedia.info/politica/india-o-superputere-in- devenire_5432.html http://www.ziare.com/economie/stiri-economice/ economia-indiei-mai-sanatoasa-decat-cea-chineza-991014, 27 decembrie 2010 http://www.athenian-legacy.com/2010/12/conflictul-india-pakistan-iii/ http://old.standard.money.ro/articol_61086/instalatiile duc romania pe surplus fata de india.html. http://www.solar-magazin.ro/india-planuieste-cea-mai-mare-centrala-de-energie-regenerabila-din-lume-.html; http://www.tektonic.ro/india-dezvolta-cel-mai-ieftin-laptop-din-lume-de-35-de-dolari.html

Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apă · PDF fileRevistă de studii de...

Documents

Transcript of Revistă de studii de securitate şi informaţii pentru apă · PDF fileRevistă de studii de...