REVISTA DE ISTORIE MILITAR| - ISPAIMispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim 3-4...

SUMAR

ISSN 1220-5710

• Revista este inclus\ ;n baza de date a Consil iului Na]ional al Cercet\rii• Revista este inclus\ ;n baza de date a Consil iului Na]ional al Cercet\rii• Revista este inclus\ ;n baza de date a Consil iului Na]ional al Cercet\rii• Revista este inclus\ ;n baza de date a Consil iului Na]ional al Cercet\rii• Revista este inclus\ ;n baza de date a Consil iului Na]ional al Cercet\rii{ti in]if ice ;n :nv\]\m=ntul Superior{tiin]if ice ;n :nv\]\m=ntul Superior{tiin]if ice ;n :nv\]\m=ntul Superior{tiin]if ice ;n :nv\]\m=ntul Superior{tiin]if ice ;n :nv\]\m=ntul Superior, f i ind evaluat\ la categoria „B, f i ind evaluat\ la categoria „B, f i ind evaluat\ la categoria „B, f i ind evaluat\ la categoria „B, f i ind evaluat\ la categoria „B”.”.”.”.”.• Abonamentele se fac prin unit\]i le militare, pentru cititori i din armat\• Abonamentele se fac prin unit\]i le militare, pentru cititori i din armat\• Abonamentele se fac prin unit\]i le militare, pentru cititori i din armat\• Abonamentele se fac prin unit\]i le militare, pentru cititori i din armat\• Abonamentele se fac prin unit\]i le militare, pentru cititori i din armat\(((((33333 lei x 6 Ÿ 1 lei x 6 Ÿ 1 lei x 6 Ÿ 1 lei x 6 Ÿ 1 lei x 6 Ÿ 188888 lei/an), precum [i pr in of ici i le po[tale [i factori i po[tal i le i /an), precum [i pr in of ici i le po[tale [i factori i po[tal i le i /an), precum [i pr in of ici i le po[tale [i factori i po[tal i le i /an), precum [i pr in of ici i le po[tale [i factori i po[tal i le i /an), precum [i pr in of ici i le po[tale [i factori i po[tal i(((((5 lei x 6 Ÿ 30 lei/an). Sumele se depun ;n contul nr5 lei x 6 Ÿ 30 lei/an). Sumele se depun ;n contul nr5 lei x 6 Ÿ 30 lei/an). Sumele se depun ;n contul nr5 lei x 6 Ÿ 30 lei/an). Sumele se depun ;n contul nr5 lei x 6 Ÿ 30 lei/an). Sumele se depun ;n contul nr.....RO46TREZ7015005XXX000147 deschis la TRO46TREZ7015005XXX000147 deschis la TRO46TREZ7015005XXX000147 deschis la TRO46TREZ7015005XXX000147 deschis la TRO46TREZ7015005XXX000147 deschis la Trezoreria Statului, sector 1,rezoreria Statului, sector 1,rezoreria Statului, sector 1,rezoreria Statului, sector 1,rezoreria Statului, sector 1,Bucure[ti pentru U.M.02526 Bucure[ti, cod fiscal> 4221098.Bucure[ti pentru U.M.02526 Bucure[ti, cod fiscal> 4221098.Bucure[ti pentru U.M.02526 Bucure[ti, cod fiscal> 4221098.Bucure[ti pentru U.M.02526 Bucure[ti, cod fiscal> 4221098.Bucure[ti pentru U.M.02526 Bucure[ti, cod fiscal> 4221098.• Cititori i din str\in\tate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Pia]a Presei• Cititori i din str\in\tate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Pia]a Presei• Cititori i din str\in\tate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Pia]a Presei• Cititori i din str\in\tate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Pia]a Presei• Cititori i din str\in\tate se pot abona prin S.C. Rodipet SA, Pia]a PreseiLibere nrLibere nrLibere nrLibere nrLibere nr. 1, sector 1, Bucure[ti, R. 1, sector 1, Bucure[ti, R. 1, sector 1, Bucure[ti, R. 1, sector 1, Bucure[ti, R. 1, sector 1, Bucure[ti, Rom=nia la Pom=nia la Pom=nia la Pom=nia la Pom=nia la P.O.O.O.O.O. BO. BO. BO. BO. BOX 33-57, la fax 0040-21-X 33-57, la fax 0040-21-X 33-57, la fax 0040-21-X 33-57, la fax 0040-21-X 33-57, la fax 0040-21-3187002 sau 31870033187002 sau 31870033187002 sau 31870033187002 sau 31870033187002 sau 3187003• Pozi]ia revistei ;n l ista-catalog a publica]ii lor este la num\rul 5017• Pozi]ia revistei ;n l ista-catalog a publica]ii lor este la num\rul 5017• Pozi]ia revistei ;n l ista-catalog a publica]ii lor este la num\rul 5017• Pozi]ia revistei ;n l ista-catalog a publica]ii lor este la num\rul 5017• Pozi]ia revistei ;n l ista-catalog a publica]ii lor este la num\rul 5017

ISSN 1220-5710ISSN 1220-5710ISSN 1220-5710ISSN 1220-5710ISSN 1220-5710

REVISTA DE ISTORIEMILITAR|

Publica]ia este editat\ de Minis-terul Ap\r\rii, prin Institutulpentru Studii Politice de Ap\rare[i Istorie Militar\, membru alConsor]iului Academiilor deAp\rare [i Institutelor pentruStudii de Securitate din cadrulParteneriatului pentru Pace,coordonator na]ional al Proiec-tului de Istorie Paralel\> NATO– Tratatul de la Var[ovia

COLEGIUL DE REDAC}IE

• General-maior (r) dr. MIHAILE. IONESCU, directorul Institu-tului pentru Studii Politice deAp\rare [i Istorie Militar\

• Colonel (r) dr. PETRE OTU,directorul [tiin]ific al Institutuluipentru Studii Politice de Ap\rare[i Istorie Militar\

• Prof. univ. dr. DENNIS DELE-TANT, London University

• Prof. univ. dr. MIHAIRETEGAN, UniversitateaBucure[ti

• IULIAN FOTA, directorulColegiului Na]ional de Ap\rare

• Dr. SERGIU IOSIPESCU, cc.[t., Institutul pentru StudiiPolitice de Ap\rare [i IstorieMilitar\

• Prof. univ. dr. ALESANDRUDU}U, Universitatea „SpiruHaret”

• Prof. univ. dr. MARIA GEOR-GESCU, Universitatea Pite[ti

• Comandor (r) GHEORGHEVARTIC, cc. [t., Institutul pentruStudii Politice de Ap\rare [iIstorie Militar\

• 90 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz– PETRE OTU .................................................................................................... 1

Istoria Războiului Rece – Constituirea Pactului de la Varşovia ca instrument imperial de control sovietic asupra Europei de Est – locotenent-colonel LAURENŢIU CRISTIAN DUMITRU ....................... 14

– România în structurile organizatorice ale Pactului de la Varşovia. De la obedienţă la contestare – CERASELA MOLDOVEANU .................................................................... 21

40 de ani de la Războiul de şase zile– Războiul de şase zile şi relaţiile României comuniste cu Occidentul

– general-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU ............................................. 30– Evaluarea israeliană a poziţiei sovietice în ajunul izbucnirii Războiului

de şase zile – colonel (r) SHAUL SHAI, Israel. Traducere MONA ELENA SIMINIUC ..... 44 – Procesul de menţinere a păcii în conflictul israeliano-arab

– locotenent-colonel (r) NOAH HERSHKO, Israel. Traducere MONA ELENA SIMINIUC ...................................................................................................... 48

– Presa românească despre Războiul de şase zile – PETRE OTU, CARMEN RÎJNOVEANU .................................................... 52

Armată şi societate – Armata română în primii ani ai regimului comunist. Situaţia personalului

– colonel (r) dr. ALESANDRU DUŢU .......................................................... 58

Mari comandanţi militari– Generalul Ioan S. Stănculescu– GHEORGHE RADU STĂNCULESCU ...... 66

• Dezvăluiri– Feldmareşalul Mackensen despre români

– lector univ.dr. SORIN CRISTESCU ........................................................... 76– Cu generalul Dietrich von Choltitz pe câmpurile de luptă din alDoilea Război Mondial (III) – EMANUEL CONSTANTIN ANTOCHE, Franţa ... 84

• Memorialistică – Un reper al colaborării româno-israeliene în domeniul aeronauticii: vizita ministrului apărării la Bucureşti, în iunie 1982 – ing. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel ............................................... 94

• Comori ale arhivelor – Harta „militară” a Dunării şi a unei părţi a sud-estului Europei din Codex Latinus Parisinus nr. 7239 al Bibliotecii Naţionale de la Paris

– SERGIU IOSIPESCU ................................................................................. 97

• Lessons learned– Conflictul din Falkland între teorie şi practică

locotenent-colonel MIRCEA GOLOGAN ............................................................. 102

CONTENTSCONTENTSCONTENTSCONTENTSCONTENTS

• GHEORGHE VARTIC, redactor-[ef• dr. MIRCEA SOREANU, MONA ELENA SIMINIUC, redactori

• LIVIA MANOLE, corector • MARIANA B~HN~REANU, culegere computerizat`• ADRIAN PANDEA, coperta, MARIUS IORGULESCU, tehnoredactare computerizat`

• Responsabil de num`r: dr. MIRCEA SOREANU

Adresa redac]iei> strada Constantin Mille nr. 6, cod 010142, Bucure[ti, sector 1,telefon> 3157827, telefax> 004021-3137955

www.ispaim.ro

Tiparul executat la Centrul Tehnic Editorial al Armatei sub comanda nr.

COPERTCOPERTCOPERTCOPERTCOPERTA I>A I>A I>A I>A I>

Drapele ale regimentelor române[ti care s-au acoperit de glorie în campaniile din anii 1916-1919Drapele ale regimentelor române[ti care s-au acoperit de glorie în campaniile din anii 1916-1919Drapele ale regimentelor române[ti care s-au acoperit de glorie în campaniile din anii 1916-1919Drapele ale regimentelor române[ti care s-au acoperit de glorie în campaniile din anii 1916-1919Drapele ale regimentelor române[ti care s-au acoperit de glorie în campaniile din anii 1916-1919

COPERTCOPERTCOPERTCOPERTCOPERTA a IVA a IVA a IVA a IVA a IV-a>-a>-a>-a>-a>Mãrã[e[ti, 6 august 2007> Ceremonialul comemorãrii a 90 de ani de la bãtãliile din @Por]ile Moldovei“Mãrã[e[ti, 6 august 2007> Ceremonialul comemorãrii a 90 de ani de la bãtãliile din @Por]ile Moldovei“Mãrã[e[ti, 6 august 2007> Ceremonialul comemorãrii a 90 de ani de la bãtãliile din @Por]ile Moldovei“Mãrã[e[ti, 6 august 2007> Ceremonialul comemorãrii a 90 de ani de la bãtãliile din @Por]ile Moldovei“Mãrã[e[ti, 6 august 2007> Ceremonialul comemorãrii a 90 de ani de la bãtãliile din @Por]ile Moldovei“

• 90 Years since the Battles of Mărăşti, Mărăşeşti and Oituz – PETRE OTU ............................................ 1

• The History of the Cold War – The Establishment of the Warsaw Pact as an Imperial Instrument of Soviet Control over the Eastern Europe – Lieutenant-Colonel LAURENŢIU CRISTIAN DUMITRU .................................................................... 14 – Romania in the Warsaw Pact Executive Structures. From Obedience to Contestation – CERASELA MOLDOVEANU ......................................................................................................................... 21

• 40 Years since The Six Day War – The Six Day War and Romania’s Relations with the West – Major-General (r) Dr. MIHAIL E. IONESCU ...... 30

– The Israeli Evaluation of the Soviet Position on the Eve of The Six Day War – Colonel (r) Dr. SHAUL SHAY, Israel. Translation: MONA ELENA SIMINIUC ......................................... 44 – The Peacekeeping Process in the Israeli-Arab Conflict – Lieutenant-Colonel (r) NOAH HERSHKO, Israel. Translation MONA ELENA SIMINIUC ...................... 48 – Romanian Media about The Six Day War – PETRE OTU, CARMEN RÎJNOVEANU ................................. 52

•Army and Society – Romanian Army in the First Years of the Communist Regime.

– Colonel (r) dr. ALESANDRU DUŢU ............................................................................................................. 58

• Great Military Commanders – General Ioan S. Stănculescu – GHEORGHE RADU STĂNCULESCU ............................................................. 66

• Disclosures – Feldmarshal Mackensen about Romanians – Lecturer Dr. SORIN CRISTESCU........................................... 76 – With General Dietrich von Choltitz on the Battlefields of the World War II (III)

– EMANUEL CONSTANTIN ANTOCHE, France ........................................................................................... 84

• Memoires – A Bench-Mark of the Romanian-Israeli Collaboration in the Field of Aeronautics: Visit of the Defence Minister to Bucharest in June 1982

– ing. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel .................................................................................................... 94

• The Archives’ Treasures – The „Military” Map of the Danube and a Part of South-East Europe from Codex Latinus Parisinus nr. 7239 of National Library of Paris – SERGIU IOSIPESCU..................................... 97

• Lessons learned – The Falklands War – a Conflict between Theory and Practice – Lieutenant-Colonel MIRCEA GOLOGAN ......................................................................................................... 102

Confruntările de la Mărăşti, Mărăşeşti şiOituz, cunoscute în istoriografie sub sintagma„bătăliile de la Porţile Moldovei”, reprezintăepisodul cel mai strălucitor al războiuluideclanşat în noaptea dinaintea Sântă Mariei Maria anului 1916, război la sfârşitul căruia Româniaspera să-şi realizeze unitatea naţională. Înansamblul participării ţării noastre la PrimulRăzboi Mondial sau la „Marele Război”, cum l-audenumit istoricii, victoriile din vara anului 1917apar aproape ca un miracol, de nimic anunţat.

Înfrângeri, reorganizare, epidemie, revoluţieDupă entuziasmul primelor clipe marcate de

victorii facile, a urmat o suită neîntreruptă deînfrângeri, care au făcut din campania anului1916 un dezastru militar. Oltenia, Muntenia şiDobrogea au fost ocupate de Puterile Centrale,singurul teritoriu rămas sub jurisdicţiaautorităţilor române fiind Moldova. Iaşii, cel maiimportant oraş al acestei provincii, a devenit,prin forţa împrejurărilor, capitală, aici retrăgân-du-se familia regală, guvernul, parlamentul, oparte din clasa politică etc. În spaţiul strâmt din-tre Prut şi Carpaţii Orientali se găseau şi un mili-on de soldaţi ruşi, constituiţi în patru armatecare, împreună cu Armata 2 română, comandatăde generalul Alexandru Averescu, au asiguratfrontul în iarna şi primăvara anului 1917.

A urmat o iarnă teribilă, în care tifosul exan-tematic, cauzat de numeroasele lipsuri, a făcutravagii, atât în rândul armatei, cât şi al populaţieicivile. Treptat, însă, beneficiind şi de sprijinulMisiunii Militare Franceze, sosită în octombrie1916 şi condusă de generalul Henri MathiasBerthelot, devenit o legendă printre militarii

români, armata s-a refăcut şi a căpătat o altăînfăţişare, o altă stare combativă şi un alt moral.

Urmare a reorganizărilor din iarna şi primă-vara anului 1917, forţele militare româneştiînsumau 700 000 de militari, dintre care 460 000reprezentau armata de operaţii. S-au format doardouă unităţi strategice (Armata 1 şi Armata 2),patru corpuri de armată şi 15 divizii, la care s-auadăugat elemente de aviaţie, artilerie grea, geniuetc. Forţa combativă era reprezentată de 207 ba-talioane de infanterie, 110 escadroane şi 245 ba-terii de diferite calibre. Armata română mai aveaîn dotare 60 batalioane de marş, destinate com-pletării cu efective a unităţilor şi marilor unităţioperative. Diviziile erau constituite din patru re-gimente, grupate în două brigăzi, diviziile 1-10având în plus şi câte un regiment de vânători.

Artileria de câmp a fost organizată în 15 regi-mente, câte unul de fiecare divizie (nouă baterii acâte patru tunuri) şi 15 regimente de obuziere, cudouă baterii fiecare. Artileria grea a fost ataşatăarmatelor, organizându-se patru regimente,fiecare cu trei divizioane (unul cu tunuri lungi de155 mm şi două cu materiale de 120 mm).Aceasta a fost posibil datorită faptului că au sositdin Franţa aproape 300 de guri de foc de diferitecalibre, comandate anterior mobilizării din lunaaugust 1916, calitatea lor fiind excelentă.

S-a îmbunătăţit semnificativ organizarea şidotarea aeronauticii, armă ca şi inexistentă laînceputul războiului. S-au constituit 12 escadrile,cu material nou, sosit din Franţa, personalulfiind atât francez, cât şi român.

Dotarea cu armament şi tehnică de luptă s-aîmbunătăţit considerabil faţă de campania dintoamna anului 1916. A crescut ponderea arma-mentului automat, astfel că regimentele de infan-

1Revista de istorie militară

90 DE ANI DE LA B~T~LIILE DE LAM~R~{TI, M~R~{E{TI {I OITUZ

PETRE OTU

terie aveau 24 de mitraliere şi 96 de puştimitraliere. În august 1916 existau doar 2-6mitraliere de regiment, iar puşca mitralieră lipseacu desăvârşire. Totodată, toţi militarii au fostinstruiţi să folosească grenadele, iar la fiecare plu-ton s-a creat o grupă de grenadieri. De asemenea,fiecare militar avea în dotare mască contragazelor, cască şi lopată, ceea ce reprezenta unprogres incontestabil faţă de toamna anului 1916,când asemenea mijloace lipseau în mare parte.

S-a reorganizat, încă de la sfârşitul anului1916 şi comandamentul superior, raporturile ali-ate româno-ruse căpătând o nouă configuraţie.S-a constituit „Frontul Român”, o structură încare intrau armatele ruse şi române, dinBucovina până la vărsarea Dunării în MareaNeagră. De precizat că forţele militare ruseştierau grupate în patru fronturi – nord, vest, sud-vest şi românesc. „Frontul Român” era condusde regele Ferdinand, conducătorul de căpetenieavând două ajutoare, respectiv un general rus şiunul român. Generalul rus avea sub comanda satrupele ruse din Moldova, funcţia fiind exercitatăsuccesiv de generalii V. V. Zaharov, P. A. Letciţki(pentru o scurtă perioadă de timp) şi D. G.Scerbacev. Cât priveşte partea română, funcţia

de şef al Marelui Cartier General era exercitatăde generalul Constantin Prezan, numit în aceastăfuncţie în decembrie 1916. Această structură decomandament, stabilită după negocieri dificile,asigura, pe de o parte, respectarea suveranităţiistatului român şi, pe de altă parte, cooperarea înluptă între cei doi parteneri.

Măsurile promiţătoare luate de autorităţileromâne pentru reorganizarea armatei au fostpuse sub semnul întrebării de izbucnirea revo-luţiei în Rusia. Deşi existau anumite semnaleprivind deteriorarea situaţiei interne, sesizate şide primul ministru Ion I. C. Brătianu care, în ia-nuarie 1917, s-a aflat trei săptămâni în Rusia,evenimente hotărâtoare erau aşteptate maicurând la sfârşitul conflagraţiei. Dar, ca în multealte cazuri (a se vedea şi episodul sfârşituluiRăzboiului Rece), previziunile oamenilor politicişi ale analiştilor au fost depăşite de realitate.

Revoluţia rusă din februarie a fost un seism demare amploare, unda de şoc resimţindu-se puter-nic şi în Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Faptul erafiresc, având în vedere că, la acea dată, ImperiulRus era cel mai important aliat al României. Deasemenea, liniile de aprovizionare ale armateiromâne cu material comandat la aliaţii noştri dinApus (Franţa, Marea Britanie, Italia) treceau printeritoriul rusesc. Să mai adăugăm că o parte dindepozitele armatei române se găsea la est de Prutşi Nistru, tot acolo, cu o menţiune specială pentruOdessa, refugiindu-se şi numeroşi cetăţeniromâni. Destinele celor două ţări erau, astfel,intim legate, orice defecţiune a Rusiei urmând săaibă consecinţe dezastruoase pentru România,care se putea trezi singură cu inamicul pe uriaşulfront care se întindea de la Oceanul Îngheţat laMarea Neagră.

Vestea mişcărilor revoluţionare din ImperiulRus a provocat, în clasa politică şi în opinia pub-lică românească, reacţii contradictorii. Unii, ca deexemplu regele Ferdinand şi generalul AlexandruAverescu, au fost foarte îngrijoraţi. Alţi lideripolitici au privit cu speranţă noile evenimente dinRusia, atitudine motivată de credinţa că schim-bările interne vor duce la o redefinire, oîmbunătăţire a raporturilor bilaterale, marcatepână atunci de răceală, de suspiciune.

Optimismul a fost repede infirmat, măsurileluate de noile autorităţi de la Petrograd având un

2 Revista de istorie militară

Generalul Alexandru Averescu, comandantul Armatei 2 române

în b`t`lia de la M`r`[ti

efect negativ asupra disciplinei şi stării combativea comandamentelor şi trupelor ruse pe toate fron-turile de luptă, inclusiv pe cel din Moldova. Dintreele menţionăm „Ordinul (pricazul) nr. 1” alSovietului de deputaţi al muncitorilor şi soldaţilordin Petrograd, adresat garnizoanei din oraş, darcare s-a răspândit apoi în întreaga Rusie. Conformacestui document, la toate subunităţile şi unităţilese alegeau soviete din rândul soldaţilor simpli,care preluau mare parte din atribuţiile coman-danţilor. Ele aveau sub control întregul arma-ment, dădeau dispoziţii şi ordine, rezolvau toateneînţelegerile dintre ofiţeri şi soldaţi etc.

Pe bună dreptate, comandamentele româ-neşti au considerat că asemenea ordine repre-zentau germenul descompunerii oricărei ar-mate, inclusiv a celei ruse, care se caracterizase,până atunci, printr-o disciplină severă. Mulţicomandanţi nu mai puteau să-şi controleze pro-priile trupe, preocupate mai mult de revoluţiedecât de îndeplinirea îndatoririlor ostăşeşti.Neexecutarea ordinelor şi a atribuţiilor, dezer-tările, fraternizările cu inamicul etc. au devenitfenomene obişnuite şi din ce în ce mai greu destăpânit. Mulţi soldaţi ruşi se găseau fără rost înlocalităţile din Moldova, ocupându-se cu tot felulde activităţi de propagandă, comerciale etc.,ceea ce genera nu o dată incidente, careatrăgeau proteste din partea autorităţilor.Frontul românesc devenise, în primăvara anului1917, un viespar al propagandei revoluţionare şipacifiste, perspectiva menţinerii lui devenindincertă. În plus, exista pericolul ca microbuldescompunerii, al revoluţiei, să se extindă laarmata română şi la populaţia locală.

Autorităţile române au luat măsuri drasticepentru împiedicarea răspândirii propagandei re-voluţionare, desfăşurată de militarii ruşi în rân-dul trupelor române. Astfel, s-au limitat contac-tele dintre militarii celor două armate, s-au inten-sificat controalele în gări şi în oraşe, s-au confis-cat materialele de propagandă editate de trupeleruse, s-au introdus pedepse severe pentru ceicare colportau zvonuri destabilizatoare, s-a cerutofiţerilor un contact permanent cu trupa etc.

În acelaşi timp, pe front s-a pus accent pesporirea încrederii reciproce şi pe întărireacolaborării. Generalul Alexandru Averescu aemis un ordin prin care avertiza trupele din sub-

ordine că trebuiau evitate incidentele de oricefel, care puteau să compromită bunele relaţii.

Aceasta era doar a faţetă a lucrurilor, iarstrategia adoptată a dat rezultate parţiale.Plierea pe noua stare de spirit din rândul tru-pelor ruse nu putea depăşi un anumit prag, din-colo de care începea dezagregarea organismuluisocial şi a armatei. În situaţii excepţionale secereau decizii radicale, menite să dezamorsezecriza. Cea mai importantă dintre ele a fostProclamaţia regelui Ferdinand, adresată sol-daţilor în ziua de 22 martie /4 aprilie 1917, cuprilejul unei vizite la trupele Armatei 2, în local-itatea Răcăciuni. Ea conţinea promisiunea înfăp-tuirii după război a celor două reforme, agrară şielectorală, promisiune reînnoită în cursul urmă-toarelor vizite pe front ale suveranului. Anunţulregal a generat un mare entuziasm în rândulmaselor de soldaţi-ţărani, contribuind, în moddirect, la imunizarea armatei române în faţacurentelor destabilizatoare venite din partea tru-pelor ruse, dar şi ale inamicului. Să mai adăugămcă promisiunile lui Ferdinand au căpătat expre-sie juridică prin legile adoptate de Parlament învara anului 1917.

Tot atât de grave au fost şi încercările unorcercuri radicale (bolşevice) din rândul trupelorruse din Moldova de răsturnare a regeluiFerdinand, la sfârşitul lunii aprilie 1917. Extremde îngrijorate, autorităţile române au decis casuveranul să plece într-o inspecţie la marileunităţi ale Armatei 2, în timpul căreia, printr-onouă proclamaţie, promisiunile de la Răcăciuni aufost reînnoite. Concomitent, Vintilă Brătianu, mi-nistrul de război, şi generalul Dimitri GrigoroviciScerbacev, comandantul armatelor ruse dinMoldova, au dat fiecare un ordin de zi către tru-pele din subordine. Generalul rus a cerut subor-donaţilor săi să nu se amestece în viaţa internă astatului român, iar Vintilă Brătianu a dezminţitzvonul că noua Rusie ar fi avut intenţia să încheiepacea cu Puterile Centrale.

Măsurile luate de autorităţile române şicomandamentele ruse au detensionat în maremăsură situaţia, chiar dacă la 1 mai, la Iaşi, auavut loc incidente serioase. Pe primul plan al pre-ocupărilor a revenit problema ofensivei trupelorromâno-ruse, ca una dintre soluţiile pentru apune capăt dezintegrării armatei ruse.


Proiecte şi planuri de operaţii ale beligeranţilor în vara anului 1917Marea ofensivă de primăvară a Triplei

Înţelegeri pe toate teatrele a fost decisă la întâl-nirea de la Chantilly (2-3/15-16 noiembrie 1916),tot acolo stabilindu-se ca proiectul general deoperaţii al Antantei pentru anul 1917 să includăşi ofensiva de pe frontul român.

Forma iniţială a planului a fost stabilită, înmartie 1917, de cele două comandamente, darprevederile nu au putut fi aplicate din cauzaevenimentelor interne, guvernul provizoriu rus,condus de prinţul G. E. Lvov, fiind incapabil săimpună trecerea la acţiune, în pofida promisiu-nilor repetate. În perioada 22 aprilie/5 mai-29aprilie/12 mai, primul ministru Ion I. C.Brătianu, însoţit de generalul Constantin Prezan,şeful Marelui Cartier General, a efectuat o vizităla Petrograd, una dintre temele aflate în dez-batere fiind şi soarta preconizatei ofensive.

Tot la începutul lunii mai 1917, generalulPrezan s-a întâlnit, la Moghilev, cu generaliiMihail V. Alekseev, şeful Marelui Cartier Generalrus şi cu D. G. Scerbacev, modificând substanţialplanul adoptat în martie. S-a decis executareaunei manevre dublu învăluitoare, lovitura urmânda fi dată în sectorul Brăila, concomitent cu o acţi-une ofensivă a trupelor ruse din Bucovina.

Ultima etapă a activităţii de planificare strate-gică s-a consumat la începutul lunii iunie, la Iaşi,unde a avut loc o conferinţă la care au participatregele Ferdinand, primul ministru Ion I. C.Brătianu, generalii Prezan, Averescu, Christescu,Scerbacev, Golovin şi Berthelot. În cadrul reuniu-nii au ieşit în evidenţă concepţiile diferite ale luiAverescu şi Prezan, primul propunând ca rolul celmai important să revină Armatei 2, al căreicomandant era. Ea trebuia să dea lovitura princi-pală la joncţiunea celor două grupuri de armatăinamice dispuse din Bucovina până la Oituz şi,respectiv, în Munţii Vrancei şi în Câmpia Sire-tului, pentru a le putea înfrânge apoi pe părţi.

Cei prezenţi nu au fost de acord cu aceastăsoluţie, optând pentru o variantă considerată maipragmatică. Lovitura principală urma să fie datăde Armata 1 română, comandată de generalulConstantin Christescu, în sectorul Nămoloasa,obiectivul fiind nimicirea, împreună cu Armata 4rusă, a principalei grupări inamice, Armata 9

germană. Pentru a atrage forţele adversarului şia veni în sprijinul flancului drept al grupării depe direcţia loviturii principale, Armata 2 dezvol-ta ofensiva în sectorul Mărăşti. Acţiunea ei tre-buia să preceadă pe cea a grupării principale. Pebaza acestor decizii, Marele Cartier General atrecut la concentrarea forţelor şi mijloacelor, lapregătirea materială şi morală a ofensivei.

Viitoarea acţiune a forţelor româno-ruse eraprivită diferit de comandanţii de rang înalt de pefrontul românesc. Generalul Constantin Prezanse pronunţa pentru începerea ei imediată, moti-vul principal fiind starea morală din ce în ce maiprecară a trupelor ruse. De aceeaşi opinie era şigeneralul D. G. Scerbacev, care susţinea că intra-rea în foc era singura soluţie pentru oprirea pro-cesului de anarhie din rândul trupelor pe care lecomanda. În schimb, generalul H. M. Berthelotaprecia că ofensiva trebuia amânată câtva timppentru a se putea aduce noi efective, care săasigure un raport de forţe suficient.

Forţele Puterilor Centrale care acţionau peFrontul românesc erau divizate în două mariunităţi strategice – Grupul de armate feldma-reşal Mackensen şi Grupul de armatearhiducele Iosif. Primul era dispus pe frontuldintre Marea Neagră şi valea Putnei şi avea încompunere Armata 3 bulgară, condusă de gener-alul Nerezov şi Armata 9 germană, comandatăde generalul J. von Eben. Al doilea opera întrevalea Putnei şi muntele Botosu din Bucovina şiavea în subordine Armata 1 austro-ungară,comandată de generalul Franz von Rohr, la flan-cul drept şi Armata 7 austro-ungară, condusă degeneralul Kövessi, la flancul stâng.

Pentru vara anului 1917, Marele CartierGeneral german, care coordona operaţiileforţelor Puterilor Centrale pe toate teatrele deacţiuni militare, şi-a propus scopuri decisive –scoaterea României din război şi ajungerea însudul Rusiei, în Ucraina, regiune cerealierăbogată, prin stăpânirea căreia se spera oîmbunătăţire a situaţiei alimentare. Pentru aceas-ta s-a preconizat executarea unor „ofensive exte-rioare”, respectiv în sudul şi nordul Moldovei,forţele româno-ruse urmând a fi prinse ca într-uncleşte. De remarcat că lovitura principală dinsudul Moldovei urma să se dea tot în sectorulNămoloasa, ceea ce arată slaba activitate informa-


tivă a celor doi beligeranţi. În luna iulie 1917, cao consecinţă a bătăliei de la Mărăşti, planul decampanie a fost schimbat, renunţându-se la ofen-siva din sectorul Nămoloasa, aceasta fiind mutatămai la nord, către Focşani. O altă ofensivă deamploare a fost proiectată pe valea Oituzului,prin această manevră, dublu învăluitoare, celedouă armate române şi Armata 4 rusă urmând săfie încercuite.

Examinarea planurilor de campanie ale celordouă tabere beligerante arată că fiecare şi-a pro-pus scopuri hotărâtoare, iar aplicarea lor va ge-nera confruntări de amploare, care vor scoate înrelief eroica rezistenţă a trupelor române.

Mărăşti (11/24 iulie-19 iulie/1 august 1917)În conformitate cu hotărârile adoptate de

conducerea „Frontului Român“, generalulAlexandru Averescu, comandantul Armatei 2, atrecut la pregătirea morală şi materială a vii-toarei ofensive. Au fost executate recunoaşterile,s-au construit noi drumuri de acces, s-au făcutaprovizionările, s-a intensificat instrucţia uni-tăţilor etc.

În ziua de 20 iunie/3 iulie 1917, generalulAlexandru Averescu a semnat „Ordinul de opera-ţie nr. 1638”, care conţinea toate detaliile privindviitoarea bătălie. Misiunea încredinţată Armatei2 era de a contribui în mod indirect la străpun-gerea frontului în zona Nămoloasa, prin exe-cutarea unei ofensive energice pe valea Putnei.Pentru aceasta, Alexandru Averescu a hotărâtdesfăşurarea unui atac general în întreaga fâşie aArmatei 2, cu o deschidere de 37 de kilometri,respectiv între dealul Arşiţa Mocanului şi mar-ginea de vest a satului Răcoasa. Lovitura princi-pală, inclusiv sectorul de rupere cu o lărgime de13 kilometri, a fost stabilită la flancul stâng al dis-pozitivului, împărţit în două sectoare. În primuldintre ele, situat la dreapta, comandat de gene-ralul Gheorghe Văleanu, comandantul Corpului4, acţiona Divizia 8 infanterie şi o brigadă dinDivizia 6 infanterie. În al doilea, cel din stânga,au fost dispuse diviziile 3 şi 6 (mai puţin obrigadă), toate forţele fiind coordonate de gene-ralul Arthur Văitoianu, comandantul Corpului 2armată. În rezervă au fost dispuse Divizia 1 şiBrigada 2 călăraşi. Totalul forţelor organice ale

Armatei 2 se ridica la 56 de batalioane, 14 esca-droane, 258 de tunuri şi 150 000 de oameni. Petimpul desfăşurării ofensivei, armata a mai prim-it în sprijin sau ca întărire Divizia 1 cavalerie,Brigada 2 călăraşi, Brigada de grăniceri,Batalionul 17 pionieri.

Concomitent cu acţiunea marilor unităţiromâne trecea la ofensivă, la flancul stâng alArmatei 2, Corpul 8 şi Divizia 3 trăgătoriTurkestan, din Armata 4 rusă, care aveau misiu-nea să cucerească vârful Momâia şi satul Ireşti.

Înaintea bătăliei, generalul Averescu şiregele Ferdinand au adresat fiecare câte un ordinde zi ostaşilor şi ofiţerilor Armatei 2. Primul acerut ostaşilor din subordine să se ridice laînălţimea înaintaşilor, exprimând nădejdea că„Armata 2 nu va lipsi de la aşa sfântă datorie şiva şti să se menţie ca şi până acuma, prin va-loarea ei dovedită, la înălţimea încrederii ce puneţara în ea”. Suveranul a cerut, la rândul lui, spiritde sacrificiu şi dăruire, arătând că Armata 2 areşansa unei revanşe bine meritate.

Bătălia a început la data de 9/22 iulie 1917 cuo puternică pregătire de artilerie, continuată adoua zi, acţiune care a cauzat distrugeri însem-nate în dispozitivul inamic, facilitând ofensivatrupelor române. În zorii zilei de 11/24 iulie1917, marile unităţi ale Armatei 2 au trecut laatac împotriva Diviziei 218 infanterie germanădin Grupul condus de generalul Eugen Ruiz.După confruntări aprige, la ora 10, satul Mărăşti,amenajat de adversar ca un puternic centrudefensiv, era în posesia ostaşilor români. Până lasfârşitul zilei, Armata 2 a rupt frontul inamiculuipe o lărgime de 10 kilometri, cucerind prima po-ziţie de apărare a acestuia.

Şi în ziua următoare, 12/25 iulie 1917, ofen-siva marilor unităţi române şi ruse au continuatcu vigoare, adversarul fiind peste tot învins şisilit să se retragă precipitat. Au fost eliberate,între altele, localităţile Câmpuri, VizanteaMânăstirească, Roşculeşti, Răcoasa etc. În plinăofensivă victorioasă, Marele Cartier Generalromân a trimis Armatei 2 Ordinul de operaţii nr.34, prin care se dispunea încetarea acţiunii. Oasemenea decizie era motivată de situaţiadeosebit de critică apărută în Galiţia, unde tru-pele ruse, respectiv Armata 8 rusă, s-au retras,ceea ce a creat pericolul ca întregul front româ-


nesc să fie lovit în flanc şi spate. Chiar dacă ge-neralul L. Gh. Kornilov a reuşit să oprească tem-porar ofensiva armatelor austro-ungare, pentrustabilizarea definitivă a situaţiei pe frontul românerau necesare noi forţe. Prin urmare, întregulplan de operaţii al trupelor române şi ruse de pefrontul român a trebuit modificat radical. Pelângă oprirea acţiunii de la Mărăşti, s-a anulat şipreconizata ofensivă din sectorul Nămoloasa,trupele disponibilizate astfel urmând a fi trimisepe frontul de nord.

Ordinul opririi ofensivei l-a indispus profundpe Alexandru Averescu. După opinia sa, pericoluldin nord ar fi necesitat, dimpotrivă, continuareaacţiunii armatei sale, pentru a exploata succesulastfel obţinut. Apreciind că nu poate opri atacul,întrucât aliniamentul pe care ajunseseră trupelenu era favorabil apărării, Averescu s-a adresatMarelui Cartier General, respectiv generaluluiConstantin Prezan, solicitând continuarea ofen-sivei. Răspunsul lui Prezan a fost destul deambiguu. El a subliniat necesitatea opririi acţiu-nii, dar a lăsat decizia la latitudinea comandantu-lui Armatei 2. Interpretând acest răspuns ca oaprobare, Alexandru Averescu a continuat ataculşi în zilele de 13-14/26-27 iulie 1917. Acesta s-adesfăşurat cu mult succes, astfel că inamicul afost nevoit să se retragă pe tot frontul armatei. Oexpresie a derutei acestuia a fost desfiinţarea, înziua de 13/26 iulie 1917, a Grupului Ruiz, celedouă mari unităţi ale sale, diviziile 218 germanăşi 1 cavalerie austro-ungară urmând să fie con-duse direct de Grupul Gerock.

În seara zilei de 14/27 iulie 1917, MareleCartier General, prin Ordinul de operaţii nr. 36,a dispus ca Armata 2, întărită cu diviziile 7, 12infanterie (cele două mari unităţi fuseseră încomponenţa armatei, dar au fost transferateArmatei 1, care pregătea ofensiva în sectorulNămoloasa) să asigure valea Trotuşului,menţinându-se pe poziţiile pe care ajunsese.Aceasta însemna, practic, oprirea pentru a douaoară a ofensivei. De data aceasta, generalulAlexandru Averescu a fost nevoit să ţină cont dedispoziţiile Marelui Cartier General, astfel că, înperioada 15/28 iulie-19 iulie/1 august 1917, auavut loc doar acţiuni locale, al căror scop era sta-bilizarea aliniamentului atins. Dintre ele sedetaşează luptele pentru cucerirea Măgurei

Caşinului şi a Cornului Măgurei din ziua de 19iulie/1 august, poziţii care nu au putut fi ocupate.Acest eşec l-a determinat pe generalul Averescusă dispună încetarea ofensivei.

Ofensiva de la Mărăşti a fost o adevăratăcapodoperă de artă militară, care a evidenţiat ca-lităţile de comandant ale generalului AlexandruAverescu, avansat mareşal în anul 1930. Biruinţaobţinută era strălucită, frontul duşman fiind dis-trus pe o lăţime de 30 de km şi o adâncime de 20de kilometri. Au fost eliberaţi 500 de kilometripătraţi cu 30 de localităţi. Pierderile proprii s-auridicat la 110 ofiţeri şi 4 782 de soldaţi (morţi,răniţi şi dispăruţi), iar cele provocate inamiculuiau constat în 2 793 de prizonieri şi un impresio-nant material de război.

Importante au fost şi consecinţele pe planstrategic, chiar dacă bătălia a fost oprită în plinădesfăşurare. Inamicul a fost obligat să renunţe laofensiva proiectată tot în sectorul Nămoloasa,aşa cum făcuse şi comandamentul româno-rus,mutându-şi efortul mai la nord, în sectorulFocşani-Mărăşeşti. De asemenea, el a declanşatacţiunea fără a mai avea răgazul finalizării con-centrării tuturor forţelor şi mijloacele, ceea ce areprezentat un ajutor indirect pentru forţeleromâne în următoarele confruntări din zona desud a Moldovei – Mărăşeşti şi Oituz. În acelaşitimp, continuarea ofensivei şi după ce MareleCartier General a dispus oprirea ei, a dus la sub-ţierea frontului şi la descoperirea flancului dreptal Armatei 2, ceea ce a reprezentat o invitaţiepentru inamic să atace în acest punct slab. El asesizat această deficienţă şi a declanşat ofensivape direcţia Ferestrău-Grozeşti-Oituz, fapt ce l-aobligat pe generalul Averescu să revină pe alinia-mentul atins la 12/25 iulie 1917.

Victoria de la Mărăşti a probat calităţiledeosebite ale ostaşilor români, ale coman-danţilor de diferite trepte şi a avut o mare sem-nificaţie morală, arătând că marile unităţiromâne, bine instruite, dotate şi conduse, potsusţine acţiuni ofensive de mare amploare.

Mărăşeşti (24 iulie/6 august-21 august/3 septembrie 1917)Potrivit planului de campanie elaborat de

comandamentul româno-rus, în cadrul ofensiveide vară de pe frontul român, lovitura principală


urma să fie dată în sectorul Nămoloasa de cătreArmata 1 română, comandată de generalulConstantin Christescu. După străpungerea fron-tului inamic, o parte din forţe urmau să seîndrepte spre sud-vest, înspre Râmnicu Sărat,pentru a intercepta calea ferată Buzău-Focşani şia lovi apoi dinspre sud Armata 9 germană, con-dusă de generalul Johannes von Eben. Aceeaşimare unitate germană trebuia atacată dinsprenord de Armata 4 rusă, cele două lovituri con-centrice urmând să ducă la nimicirea principaleigrupări de forţe ale inamicului. O altă parte dintrupele Armatei 1, în cooperare cu Armata 6rusă, acţionând spre sud-est, trebuia să respingăspre Dunăre forţele germano-bulgaro-otomane.

La rândul său, feldmareşalul August vonMackensen şi-a propus, aşa cum am arătat, oofensivă de amploare tot în sectorul Nămoloasa,după care o parte din forţe urma să acţionezespre est, pe litoralul nord-pontic, iar altă parte săse îndrepte spre nord-vest pentru a lovi din spatearmatele 1 română şi 4 rusă şi a face joncţiuneacu marile unităţi de pe valea Oituzului.

Ofensiva de la Mărăşti şi înfrângerea trupelorruse în Galiţia Orientală şi Bucovina au impusschimbarea planurilor de campanie ale celor doicombatanţi. Mai întâi, inamicul a fost obligat sărenunţe la ofensiva în sectorul Nămoloasa şi să-şimute efortul în sectorul Focşani spre Adjud. Deasemenea, el a fost nevoit să treacă la acţiunefără mai fi în stare să realizeze concentrareatuturor forţelor şi mijloacelor stabilite prin pla-nul său de campanie.

De cealaltă parte, comandamentul româno-rus a anulat ofensiva de la Nămoloasa şi a trecutla organizarea unei grupări de forţe, compusă dincinci corpuri de armată, scoase din organicaarmatelor 9 şi 4 ruse. Această grupare trebuia săfie deplasată în Bucovina şi Galiţia Orientală, pen-tru a rezolva grava situaţie ce se crease prin non-combatul trupelor ruse. Locul lor trebuia să fieluat de marile unităţi ale Armatei 1 române,aflate în curs de concentrare pentru trecerea laacţiune, care urmau să fie dispuse între Clipiceştişi Lieşti. La rândul ei, Armata 6 rusă îşi extindeafâşia de apărare la flancul drept până la Lieşti, pemalul râului Siret, unde stabilea legătura cuArmata 1 română. Aceste înlocuiri urmau să serealizeze în perioada 23-28 iulie/5-10 august 1917.

Dar, la 24 iulie/6 august 1917, pentru a profi-ta de severa înfrângere a trupelor ruse din Galiţiaşi Bucovina, inamicul a trecut la ofensivă. A în-ceput, astfel, bătălia de la nord de Focşani, cunos-cută în istoriografie ca „bătălia de la Mărăşeşti”,cea mai mare confruntare de pe frontul romândin vara anului 1917 şi una dintre cele mai amplepurtate de Antanta în acelaşi an. În preajmabătăliei, Armata 1 română avea în compunereşase divizii, dintre care una de cavalerie, treibrigăzi, Grupul de artilerie grea, Grupul 2 aero-nautic etc. Forţele luptătoare însumau 78 bata-lioane, 58 escadroane, 114 baterii, opt batalioanede pionieri, 52 avioane, efectivul fiind de 170 000de oameni. Armata 4 rusă totaliza 84 batalioane,32 escadroane şi 79 baterii.

Armata 9 germană dispunea de 174 batali-oane, 16 escadroane, 150 de baterii, treiescadrile, 39 companii de pompieri, o companiede ciclişti etc. Faţă de Armata 4 rusă, cea care seafla în dispozitiv de apărare, inamicul realiza unraport de forţe de 1,2/1 la infanterie, 1,3/1 la ca-valerie şi 2,7/1 la baterii de artilerie. Deşi ocupaun front de 75 de kilometri între sud Nămoloasaşi Valea Sării, Armata 9 germană trecea la ofen-sivă într-o fâşie de 35 de kilometri, între Bilieşti


Generalul Constantin Christescu, comandantul Armatei 1 române în

prima faz` a b`t`liei de la M`r`[e[ti

şi sud Şerbeşti, sectorul de rupere având o dez-voltare frontală de 12 kilometri. Aici ea a concen-trat 45 de batalioane şi 516 guri de foc, faţă de 12batalioane şi 72 de tunuri cât avea Divizia 34infanterie rusă, care a suportat şocul loviturii.

Bătălia a cunoscut în desfăşurarea ei trei fazeimportante. În prima dintre ele, 24 iulie-30iulie/6 august-12 august 1917, Armata 1 românăşi Armata 4 rusă au dus dârze lupte de apărare,marile unităţi române intrând treptat în dispozi-tiv pentru a prelua fâşiile marilor unităţi ruseretrase de pe front sau pentru a compensa lipsade rezistenţă a unora dintre ele. Acest fapt l-aobligat pe inamic să-şi mute efortul către nord-vest. Tot în această etapă s-a produs o criză decomandament româno-rusă, manifestată înneînţelegerile dintre generalii ConstantinChristescu şi Aleksandr I. Ragoza, comandaţiiarmatelor 1 română şi 4 rusă. Pentru a restabilibuna cooperare pe câmpul de luptă, indispen-sabilă obţinerii victoriei, generalul ConstantinChristescu a fost înlocuit din funcţie cu generalulEremia Grigorescu.

A doua etapă s-a consumat în perioada 31iulie/13 august-6/19 august 1917 şi s-a caracteri-

zat prin sporirea intensităţii ofensivei inamicului,organizarea temeinică a rezistenţei trupelorromâne, intrate complet în dispozitivul deapărare şi eşuarea ofensivei inamicului.

În sfârşit, a treia etapă, 7/20 august-21 august/3 septembrie 1917, s-a caracterizat prin slăbireaconsiderabilă a intensităţii confruntării, inamiculfăcând un ultim efort ofensiv pentru îmbună-tăţirea poziţiilor în zona Varniţa-Muncelu.

Bătălia a început în dimineaţa zilei de 24iulie/6 august 1917, prin atacul Corpului 1 rezer-vă german asupra Diviziei 34 infanterie ruse.Copleşită numeric şi luptând slab, marea unitaterusă a cedat, la sfârşitul zilei inamicul realizând opătrundere de zece kilometri lărgime şi trei kilo-metri adâncime. Pentru remedierea gravei situ-aţii ce s-a creat a fost introdusă în dispozitivDivizia 5 infanterie română, măsură care a zădăr-nicit încercările adversarului de ocupa dinmişcare trecerile de peste Siret din dreptul loca-lităţilor Ciuşlea şi Movileni. Întrucât podurilepeste Siret fuseseră distruse, iar rezistenţa tru-pelor române şi ruse sporise considerabil, feld-mareşalul August von Mackensen a schimbatdirecţia atacului în sectorul Moara Albă-Doaga.Cele două mari unităţi, Divizia 1 română şiDivizia 34 rusă au fost obligate să se retragă doikilometri şi să abandoneze satul Doaga.

Deşi inamicul nu a reuşit să-şi atingă sco-purile, situaţia rămânea îngrijorătoare, fapt ce aimpus introducerea în luptă, în noaptea de 25-26iulie/7-8 august 1917, a diviziilor 71 infanterierusă şi 9 infanterie şi 14 infanterie române. A fostastfel acoperit golul lăsat de Divizia 34 infanterierusă, ce îşi pierduse complet capacitatea de luptă.Totodată, pentru a lichida pătrunderea în sectorulDoaga-Prăjescu, generalii Christescu şi Ragoza auhotărât, pentru data de 27 iulie/9 august 1917,desfăşurarea unei contralovituri. Ea fost amânatăcu o zi datorită faptului că artileria de sprijin nu afost în măsură să-şi schimbe poziţiile.

Între timp, în ziua de 27 iulie/9 august 1917,trupele române şi ruse, în special Divizia 9 infan-terie română, comandată de generalul Constan-tin Scărişoreanu, au rezistat eroic atacurilor suc-cesive ale inamicului, cu deosebire ale Diviziei76 infanterie germană.

Conform celor stabilite, în după-amiaza zileide 28 iulie/10 august 1917 a avut loc contralovi-


Generalul Eremia Grigorescu, autorulordinului "Pe aici nu se trece", a primitcomanda Armatei 1 române în b`t`lia

de la M`r`[e[ti

tura pentru lichidarea intrândului realizat deinamic între comunicaţia Focşani-Mărăşeşti şiSiret. La ea au participat diviziile 5 şi 9 infanterieromână, care au atacat frontal, şi 13 şi 71 infan-terie rusă, care au acţionat la flancul de vest.Confruntarea a fost extrem de sângeroasă, dartrupele româno-ruse nu şi-au realizat obiectivele,satul Doaga neputând fi cucerit.

În ziua de 29 iulie/11 august a avut loc inci-dentul dintre generalii Ragoza şi Christescu,determinat de viziunea diferită asupra moduluide desfăşurare a bătăliei. Convins că numai oacţiune energică, ofensivă, poate fi utilă în situa-ţia dată, generalul Christescu a preconizat unnou atac al trupelor româno-ruse. În timpuldesfăşurării acestuia, generalul Ragoza a dispusoprirea lui, ceea ce a determinat retragerea tru-pelor ruse şi crearea unui gol de circa patru-cincikilometri. Flancul drept al Diviziei 9 infanterieromână era descoperit, infanteria duşmanăapropiindu-se de Mărăşeşti. Generalul Scărişo-reanu a introdus ultima rezervă, Regimentul 9vânători, al cărui viguros contraatac a fost salva-tor. Generalul Christescu a protestat, nefiind deacord cu hotărârea generalului rus, ceea ce aimpus, pentru evitarea adâncirii crizei, schim-barea lui din funcţie. În fruntea Armatei 1 româ-ne a fost numit generalul Eremia Grigorescu,care condusese Corpul 6 armată, cel care, înprima bătălie de la Oituz, în calitate de coman-dant al Diviziei 15 infanterie, lansase deviza „ Peaici nu se trece”.

În ultimele două zile ale primei etape, pe fon-dul unei uşoare reduceri a intensităţii luptelor,au avut loc o serie de reorganizări ale trupelorromâne. Armata 1 română a primit ca întăriridouă mari unităţi – diviziile 10 şi 15 infanterie. Adoua a fost păstrată în rezerva Armatei 1, iarprima a intrat în componenţa Corpului 5 armată,comandat de generalul Ion Istrate. Coman-damentul Corpului 6 armată s-a transformat înCorpul 3 armată, la comanda căruia a fost numitgeneralul Aristide Razu, care condusese pânăatunci Divizia 5 infanterie. De asemenea,pornind de la incidentul Ragoza-Christescu, s-acreat un comandament unic al celor douăarmate, în fruntea căruia a fost numit generalulRagoza. Şi dispozitivul rus a fost restructurat,frontul de la Ireşti, la est Panciu, fiind preluat de

la Corpul 7 armată – ale cărui divizii aveau efec-tive substanţial diminuate –, de Corpul 8 armatărus.

În ziua de 30 iulie/12 august 1917, a avut locbătălia de la Panciu, trupele germane susţinândefortul principal în acest sector. Marile unităţiale Corpului 8 armată rus, atacate în forţă, s-auretras circa şase kilometri, punând în pericolflancul drept al Corpului 5 armată român. În faţaacestei situaţii, generalul Ragoza a dispusretragerea marilor unităţi române pe linia nouluifront de apărare organizat de trupele ruse, ceeace implica, între altele, şi cedarea localităţiiMărăşeşti. Generalul Grigorescu s-a opus vehe-ment acestei idei, argumentând că aliniamentulorganizat de trupele române nu trebuia părăsitîn niciun caz. Noua criză de comandament a fostrezolvată de această dată prin demiterea gene-ralului Ragoza de la comanda Grupului dearmate româno-rus, funcţie preluată de gene-ralul Eremia Grigorescu. În acelaşi timp, o partedin sectorul marilor unităţi ruse a fost preluat dediviziile 13, 14 şi 10 române.

În ziua de 1/14 august, Mackensen a atacatcu o grupare puternică (Corpul alpin, diviziile 62austro-ungară şi 217 germană) flancul drept aldispozitivului româno-rus, în fâşia Corpului 18armată rus, pentru a ameninţa flancul stâng alArmatei 2 române, angajată în bătălia de laOituz. În zona Chicera (doi kilometri nord dePanciu), inamicul a înaintat câţiva kilometri,ceea ce a creat pericolul străpungerii aliniamen-tului de apărare. Contraatacul viguros al Diviziei10 infanterie română, comandată de generalulHenry Cihoski, aflată în spatele trupelor ruse, asalvat o situaţie ce putea deveni extrem deameninţătoare. Atacul a continuat şi în urmă-toarele două zile, dar rezistenţa deosebită a tru-pelor române a făcut ca inamicul să nu poată să-şi atingă scopurile.

Concomitent, grupul condus de von Morgen aatacat poziţiile deţinute de Divizia 5 infanterie,dispusă în pădurea Prisaca, denumite şi „capul depod Băltăreţu”, care proteja marele pod de la Cos-meşti. Greu încercată în zilele anterioare, mareaunitate a opus o rezistenţă deosebită, dar a fostnevoită să se retragă, pădurea Prisaca fiind cuce-rită de inamic. El n-a reuşit însă să ia în stăpânireşi podul, acesta fiind salvat de contraatacul dat de


unităţile Diviziei 14 infanterie. A doua zi, podul afost aruncat în aer, iar întreaga Divizie 14 infan-terie a fost deplasată pe malul drept al Siretului.

În zilele de 4-5/17-18 august 1917, pe fronts-a instalat o acalmie relativă, ambii beligeranţifolosind acest răgaz pentru restructurări şi com-pletări ale dispozitivului, pentru îmbunătăţireaaprovizionării cu armament, muniţii etc.

Apogeul bătăliei de la Mărăşeşti a fost atinsîn ziua de 6/19 august 1917, inamicul declanşândatacul general asupra dispozitivului româno-rus.Feldmareşalul Mackensen a constituit un grupde atac compus din cinci divizii de infanterie şicomandat de generalul von Morgen. Lovituraprincipală a fost stabilită în segmentul de frontcuprins între Panciu şi Mărăşeşti, apărat dediviziile române.

Acţiunea principală a avut loc în fâşia Diviziei13 infanterie, comandată de generalul IonPopescu. Atacată de trei mari unităţi inamice,divizia a cedat la flancul său drept, unde se făceajoncţiunea cu Divizia 10 infanterie română.Dispozitivul său a fost dat peste cap pe o porţiunede 150 metri în colţul de sud al pădurii Răzoare,ceea ce punea în pericol întregul aliniament deapărare al diviziilor 13, 9 şi 14 infanterie şi locali-tatea Mărăşeşti. Generalul Ion Popescu a dispuscâteva subunităţi înapoia căii ferate Mărăşeşti-Panciu, pentru a obţine un răgaz necesar aduceriirezervelor din adâncime. Pe cota 100, cota domi-nantă a zonei, care asigura stăpânirea ultimeiterase spre Siret, a fost dislocată compania demitraliere condusă de căpitanul Grigore Ignat,care a rezistat până la ultimul om, întârziindînaintarea inamicului. Concomitent, celelalte mariunităţi române au rezistat şi ele tuturor atacurilor.

În acest moment al luptei, pentru lichidareastrăpungerii inamicului, generalul Ion Popescu aorganizat un contraatac convergent, desfăşuratcu batalioanele de rezervă, comandate de căpi-tanii Nicolae Miclescu şi Mircea Tomescu, lacare s-a asociat şi Divizia 10 infanterie. Lovit defront şi flanc, atacatorul a fost obligat să seretragă cu mari pierderi. Din păcate, comandan-tul Armatei 1 nu a dispus de forţe proaspete caresă-i permită să amplifice succesul obţinut.

Victoria obţinută în această zi de Armata 1română a fost extrem de importantă, inamiculfiind obligat să renunţe la intenţiile sale ofensive.

Dotate cu armament modern, instruite temeinic,animate de o vie dorinţă de revanşă, trupeleromâne au arătat o capacitate de luptă remarca-bilă, ceea ce a constituit o surpriză pentru adver-sar. Cât priveşte marile unităţi ruse, ele au luptatinegal, fiind evidentă tendinţa în anumitemomente ale luptei de a părăsi poziţiile sau de arenunţa la continuarea acţiunilor. Un observatorneutru, generalul H. M. Berthelot nota în jurnalulsău: „Trupele ruse s-au dovedit extrem de neomo-gene: unele au luat-o la fugă, cu laşitate, la primabubuitură de tun; altele au contraatacat vigurosşi, după ce au luptat energic câtăva vreme, au

făcut stânga împrejur, sub un bombardament deintensitate obişnuită” . Rolul decisiv al trupelorromâne a fost recunoscut şi de generalulScerbacev în ordinul de zi dat pentru propriiletrupe. „Sunt plin de admiraţie pentru eroismultrupelor române, spunea generalul Scerbacev, şifelicit comandamentul, pe ofiţerii şi soldaţii tutur-or unităţilor pentru felul strălucit în care aurespins ofensiva vrăjmaşă”. Totodată, elmulţumea şi trupelor ruse şi îşi exprima speranţacă frăţia de arme, întemeiată la Plevna şi continu-ată în anii 1916-1917, va fi menţinută şi pe viitor.


Generalul Henri Mathias Berthelot, [efulMisiunii Militare Franceze în România

Bătălia de la Mărăşeşti a fost cea mai amplăconfruntare din vara anului 1917 de pe frontulromân, comparabilă prin efectivele angajate debeligeranţi, obiectivele propuse, rezultateleobţinute, implicaţiile strategice pe care le-a gene-rat, pierderile suferite de cele două părţi etc. cumarile încleştări de pe celelalte fronturi de luptă.Angajată iniţial de Armata 9 germană şi Armata4 rusă, ea a devenit pe parcurs o bătălie în carecontribuţia românilor a fost esenţială. De altfel,din ziua de 31 iulie/13 august 1917, conducereabătăliei a revenit românilor, respectiv generalu-lui Eremia Grigorescu şi colonelului NicolaeSamsonovici, şef de stat major.

Bătălia de la Mărăşeşti, continuarea în timp şispaţiu a celei de la Mărăşti, a durat 29 de zile. Dinacestea, 16 zile au fost de luptă (10 în ofensivă şi6 de contraatac) şi 13 zile de relativă acalmie.

Datele tehnice confirmă amploarea cu totuldeosebită a confruntării. Armata 1 a pierdut 27 410de oameni, ceea ce reprezintă 16% din efectivulavut la începutul bătăliei – 170 000 militari.Dintre aceştia, 5 125 au fost morţi (125 deofiţeri, 5 000 trupă), 9 818 dispăruţi (118 ofiţeri,9 700 trupă) şi 12 467 răniţi (367 răniţi, 12 100trupă). Armata 4 rusă a avut şi ea pierderiserioase, cifrate la 25 650 militari, dintre caremorţi 7 083 (83 de ofiţeri şi 7 000 trupă), 10 400răniţi (400 de ofiţeri şi 10 000 trupă) şi 8 167 dis-păruţi (167 de ofiteri şi 8 000 trupă). Armata 9germană, principala grupare de forţe a inamicu-lui, a avut 60-65 000 de oameni scoşi din luptă(morţi, răniţi şi dispăruţi).

Pierderea bătăliei de la Mărăşeşti l-a obligat peinamic să renunţe definitiv la orice veleităţi ofen-sive şi să treacă la apărare. Scoaterea României dinrăzboi şi ajungerea în sudul Ucrainei, obiective pecare şi le propusese Mackensen, nu au putut firealizate, graţie în primul rând excepţionalei rezis-tenţe a trupelor române.

Oituz (26 iulie/8 august-9/22 august 1917)Concomitent cu acţiunea de la sud de

Carpaţi, inamicul a trecut la ofensivă şi pe valeaOituzului, pentru a străpunge apărarea trupelorromâno-ruse de aici şi a face joncţiunea cu tru-pele comandate de Mackensen, ce avansau pevalea Siretului. Această misiune a fost încre-

dinţată Grupului condus de generalul Friedrichvon Gerock, care era situat la flancul drept alArmatei 1 austro-ungare, dislocată în CarpaţiiOrientali. El era dispus între valea Dofteanei şiIreşti fiind împărţit în două grupări. Între valeaDofteanei şi Măgura Caşin se găsea Corpul 8armată, compus din diviziile 70 honvezi, 117infanterie germană şi 71 infanterie austro-ungară. De la Măgura Caşin şi până la Ireşti eradislocată gruparea Haber, în compunerea căreiaintrau mai multe unităţi şi subunităţi – Brigada 8munte austro-ungară, Divizia 1 cavalerie austro-ungară, Divizia 37 honvezi etc.

Grupul Gerock a hotărât ca lovitura princi-pală să fie dată de Corpul 8 armată pe direcţiaFerestrău-Grozeşti-Oneşti şi o alta, cu Divizia 70honvezi, pe direcţia Târgu Ocna. În acest fel,flancul drept al Armatei 2 române şi flanculstâng al Armatei 9 ruse ar fi fost întoarse. Pedirecţia principală de efort, inamicul a concen-trat 34 de batalioane cu 136 guri de foc, dintrecare 36 grele.

De partea cealaltă, Armata 2 română, în con-textul măsurilor luate pentru astuparea breşeidin Galiţia Orientală şi Bucovina, a primit dispo-ziţia să înlocuiască Corpul 40 armată rus, fapt cea impus extinderea flancului drept până la valeaDofteanei. În acelaşi timp, armata a reprimitcele două divizii, 7 şi 12, care îi fuseseră luatepentru întărirea Armatei 1, care pregătea ofensi-va din sectorul Nămoloasa. Divizia 12 infanteriea preluat fâşia Diviziei 6 infanterie, care a fostdeplasată în sectorul Bogdăneşti. Concomitent,Divizia 7 infanterie a preluat sectorul Diviziei 6infanterie rusă, care se găsea pe valea Dofteanei.Apreciind că Divizia 7 infanterie apăra un seg-ment important, generalul Alexandru Averescu adispus ca Divizia 6 infanterie română să se dis-pună la flancul ei stâng, preluând şi o parte dinfâşia acesteia.

În urma acestor restructurări, dispozitivulArmatei 2, cu o lărgime de 60 de kilometri, eraurmătorul: Corpul 4 armată, comandat de gene-ralul Gheorghe Văleanu, era dispus între valeaDofteanei şi înălţimea Sboina Neagră, având celetrei divizii (7, 6, 8) în primul eşalon. În conti-nuare, până la Ireşti, se găsea Corpul 2 armată,condus de generalul Arthur Văitoianu, care aveatot trei mari unităţi (diviziile 12, 1 şi 3 infan-


terie), dispozitivul fiind tot pe un eşalon. Armata2 şi-a constituit o rezervă redusă, de numai patrubatalioane, dispusă înapoia Corpului 2 armată.

În dimineaţa zilei de 26 iulie/8 august 1917,după o pregătire de foc de câteva ore, Corpul 8armată a trecut la ofensivă, şocul atacului fiindpreluat de diviziile 7 şi 6 române. Lovitura a fostfoarte puternică, astfel că trupele române aflatela flancurile interioare ale celor două mari unităţiau fost nevoite să se retragă. Pătrunderea realiza-tă de o parte şi de alta a văii Oituzului era foartepericuloasă, fapt ce l-a determinat pe generalulGheorghe Văleanu să dispună desfăşurarea, pen-tru data de 27 iulie/ 9 august 1917, a unui con-traatac pentru recâştigarea terenului pierdut.Deşi a început promiţător, acţiunea nu a fost încu-nunată de succes, trupele române fiind nevoite săcedeze din nou. Inamicul a cucerit principalelepoziţii de rezistenţă de pe înălţimile Pravila,Ungureanu, Manaşcu, Bălcuţa etc.

În aceste condiţii şi având în vedere că fâşiaCorpului 2 armată era mult mai redusă, gene-ralul Alexandru Averescu a dispus scoaterea dindispozitivul diviziilor 12 şi 1 a mai multor bata-lioane şi deplasarea lor în sprijinul Corpului 4armată. Totodată, Marele Cartier General a pusla dispoziţia Armatei 2, Divizia 1 cavalerie,Regimentul 1 vânători, batalionul de vânători demunte şi Brigada de grăniceri. Dar, până la ajun-gerea lor, blocat în centru, inamicul şi-a lărgit, înziua de 29 iulie/11 august 1917, atacul la flanculdrept al dispozitivului Armatei 2, în fâşia Diviziei7 infanterie. Ofensiva generalizată a acestuia înfâşiile celor două divizii române, 6 şi 7, a creat ocriză serioasă, ele fiind obligate să cedeze, dinnou, teren. Divizia 70 honvezi a cucerit vârfulCireşoaia, un punct foarte important al dispozi-tivului de apărare, apărat de Regimentul 15„Războieni”. De asemenea, el a intrat în stă-pânirea dealurilor Coşna şi Ştibor. Comanda-mentul Corpului 4 armată a părăsit Oneştiul, iarcel al Diviziei 7, Târgu Ocna.

În acest moment de tensiune maximă, auînceput să sosească întăririle, ele fiind îndreptatespre sectoarele ameninţate. Divizia 1 cavalerie aatacat dealul Ştiborului, cucerind aliniamentulcota 629 (est Dealul Coşna) – Poiana lui Boboc,iar Regimentul 1 vânători a angajat lupte violenteîn jurul Grozeştilor. Alte batalioane sosite de la

celelalte divizii ale Corpului 2, afectat mai puţin,au întărit rândurile apărătorilor, astfel încât ata-cul inamicului nu a avut succesul scontat.

Stabilizarea relativă a situaţiei şi sosireaforţelor de întărire au determinat Comanda-mentul Armatei 2 să organizeze, în ziua de 30iulie/12 august, o contralovitură, amânată cu o zi,ca urmare a sosirii cu întârziere a ajutoarelor. Afost atacat, totuşi, vârful Cireşoaiei şi înălţimileînvecinate, regimentele 15 şi 27 infanterie, spri-jinite de Batalionul de vânători de munte,atingând acest obiectiv.

La 31 iulie/13 august 1917 s-a declanşatriposta ofensivă a trupelor române. Divizia 7infanterie română, în cooperare cu unităţi dinDivizia 2 infanterie rusă, a continuat atacurile înzona Cireşoaia. Divizia 1 cavalerie, întărită cupatru batalioane şi două baterii, a acţionat pedealul Coşna, iar Brigada de grăniceri pe dealulArşiţa. Divizia 1 cavalerie a ocupat dealul Coşna,pe care l-a menţinut ferm, respingând mai multecontraatacuri ale inamicului, însă n-a putut con-tinua înaintarea spre Slănic, chiar dacă a primitîn sprijin Brigada de grăniceri. Mai puţin succesa avut Divizia 7 infanterie, care datorită faptuluică trupele ruse au fost manevrate de flanc, a fostobligată, spre a evita încercuirea, să se retragăde pe vârful Cireşoaia.

Zilele de 29-31 iulie/11-13 august 1917 aufost cele mai grele din bătălia Oituzului, inamiculfăcând eforturi disperate pentru a depăşiapărarea trupelor române şi ruse. Rezistenţatenace a apărătorilor, coroborată cu măsurile efi-ciente întreprinse de Marele Cartier General şiArmata 2, de întărire a dispozitivului, au con-tribuit la depăşirea crizei. Până în 5/18 august1917, pe frontul de la Oituz, activitatea militară afost redusă, ea limitându-se la incursiuni alepatrulelor şi dueluri de artilerie.

La 6/19 august 1917, Grupul Gerock a reluatofensiva, Divizia 117 infanterie germană atacândcentrul dispozitivului trupelor române, apărat deDivizia 1 cavalerie. În acelaşi timp, Divizia 7infanterie a fost atacată de diviziile 70 infanterieşi 7 cavalerie austro-ungare, iar Divizia 6 infan-terie de Divizia 71 infanterie austro-ungară.Inamicul a reuşit să recucerească dealul Coşna,dar nu a fost în măsură să obţină succese pe altesegmente ale frontului. În următoarele două zile,


cele mai acerbe confruntări au avut loc în juruldealului Coşna, pe care trupele române au încer-cat, fără succes, să-l recucerească.

După data de 9/22 august 1917, luptele auscăzut considerabil din intensitate, inamicul,epuizat de eforturile făcute, fiind obligat sărecurgă la o conduită defensivă. Un ultim puseuofensiv s-a desfăşurat la 16/29 august 1917, con-comitent cu episodul Muncelu de pe frontulMărăşeştilor. Divizia 117 infanterie germană aatacat fâşia Diviziei 6 infanterie cu scopul de aocupa cota 383. Această ultimă zvâcnire nu a maiputut schimba soarta bătăliei de la Oituz, care seîncheiase cu o nouă victorie pentru armataromână. Manevra de învăluire imaginată decomandamentul Puterilor Centrale, prin care sedorea prinderea într-un cleşte a forţelor princi-pale române şi ruse din Carpaţii de Curbură şidin „poarta” Focşanilor, a eşuat.

Pierderile Armatei 2 în bătălia de la Oituz aufost însemnate, ele cifrându-se la 12 350 militari,

dintre care 1 800 militari morţi, 4 850 de răniţi şi1 570 de dispăruţi. Oituzul a reprezentat ultimulepisod al confruntărilor din vara anului 1917 depe Frontul Român, cunoscut în istoriografie, aşacum spuneam, drept bătăliile de la „PorţileMoldovei”. Ele au salvat existenţa statului românşi au contribuit la revigorarea stării morale a tutu-ror cetăţenilor.

Victoria n-a putut fi valorificată sub raport strate-gic ca urmare, în primul rând, a degradării situaţieiinterne din Rusia, care a avut drept rezultat dezinte-grarea armatei ţariste. După lovitura de statbolşevică din 25 octombrie/7 noiembrie 1917,„Frontul Român“ a devenit o ficţiune. Noileautorităţi de la Petrograd şi apoi de la Moscova auîncheiat mai întâi armistiţiul şi mai apoi pacea înaceiaşi localitate – Brest Litovsk. România a urmatacelaşi traseu, după armistiţiul de la Focşani (26noiembrie/9 decembrie 1917), urmînd preliminari-ile de la Buftea (20 februarie/5 martie 1918) şi, înfinal, pacea de la Bucureşti ( 24 aprilie/ 7 mai 1918).


This article approaches one of the most important events as regards Romania’s participation in the FirstWorld War, namely the battles of Mărăşti, Mărăşeşti and Oituz of July-August 1917, called „the battles for theMoldavian gates”.

There are presented, shortly, aspects of the reorganization process of Romanian Armed Forces, taking placeduring the winter of 1917, to which the French Military Mission, led by general Henri Mathias Berthelot,brought a significant contribution. The reorganization process was a successful one as it helped the RomanianArmed Forces to increase its combative capacity, to speed up the process of endowment and training and toincrease the confidence-building measures.

The strategic planning for the „Romanian Front” – a command structure created on an ad-hoc basis, led byKing Ferdinand of Romania, to provide the cooperation of the Romanian-Russian forces – had in view to organ-ize an ample offensive aiming at squelching the main group of enemy forces of the 9th German Army. It wasdecided that the main strike to be performed by the 1st Romanian Army in Nămoloasa sector while the second-ary one to be carry out by the 2nd Romanian Army in Mărăşti area. The later one has been launched accordingto the agreed plan, but it had to be stopped shortly due to the defeat of the Russian forces fighting in SuperiorGalitzia. Due to such an event, the whole operational plan had to be revised and, therefore, the offensive due tobe executed in Nămaloasa sector has been canceled. Meanwhile, the enemy launched the offensive in the sec-tors of Mărăşeşti and Oituz, aiming at annihilating the Romanian and Russian forces located in CarpathianCurvature.

Both the 1st and the 2nd Romanian Armies, unequally supported by the Russian Forces, succeeded to beatback the enemy and therefore to safeguard the Romanian state. The battles of Mărăşti, Mărăşeşti and Oituz havebeen among the most significant victories the Entente ever achieved during the year of 1917.

However, the strategic benefits that could be gained were quite low due to the events breaking out in Russiain the autumn of 1917, that allowed the Bolshevik to take over the power.

90 YEARS SINCE THE BATTLES OF M~R~{TI, M~R~{E{TI AND OITUZ


Istoria R~ZBOIULUI RECE

Ideea constituirii unei alianţe a statelorcomuniste a fost, pentru prima oară, lansată depremierul cehoslovac Viliam Syroki, sub formaunei sugestii privind aranjamentele speciale desecuritate între ţara sa, Polonia şi RepublicaDemocrată Germană, apreciindu-se că ultima eracea mai ameninţată de evoluţiile politico-militaredin Occident în acea perioadă. În sprijinulmăsurilor de dezvoltare a potenţialului lor mili-tar, se considera imperios necesar ca, în cazulînfiinţării forţelor armate vest-germane,Germania de Est să procedeze identic. Con-tinuând demersurile politice în acest sens, parla-mentari din cele trei state vizate, reuniţi laPraga, au adresat, la 30 decembrie 1954, un apelAdunării Naţionale a Franţei, spre a nu ratificaAcordurile de la Paris, mizând, evident, pe posi-bilitatea repetării precedentului vot al parlamen-tului francez când respinsese proiectul Comu-nităţii Defensive Europene1.

Schimbările survenite la începutul anului1955 în cadrul establishmentului politic de laMoscova, prin înlocuirea lui Gheorghi M.Malenkov cu Nikolai A. Bulganin şi trecereamareşalului Gheorghi K. Jukov la conducereaMinisterului Apărării, au pus în evidenţă modifi-carea orientării diplomaţiei sovietice, în sensulrespingerii politicii de reconciliere cuOccidentul. Derularea negocierilor cu cele trei

puteri occidentale învingătoare în război, înproblematica semnării Tratatului de stat cuAustria, au pus în lumină dezacordurile şi con-fruntarea existentă între grupările aflate la pu-tere în Uniunea Sovietică.

Concepţia dură şi inflexibilă promovată deViaceslav M. Molotov, conform căreia Tratatulcu Austria trebuia strict relaţionat de rezolvareaproblemei germane, cu prevederea ca, în eventu-alitatea reînarmării Germaniei Occidentale, tru-pele sovietice să poată reocupa sectoare dinAustria, a fost respinsă de către puterile occiden-tale ca inacceptabilă, aducând o gravă atingereneutralităţii, independenţei şi suveranităţiiAustriei2.

Ideea tratării separate a problematiciicreării Austriei neutre şi independente, faţă derezolvarea problemei germane, aflată în con-tradicţie totală cu concepţia lui Viaceslav M.Molotov, i-a aparţinut lui Nikita S. Hruşciov.Calculele politice ale liderului de la Kremlin,potrivit cărora prin restaurarea unei Austriineutre şi suverane se prevenea un „Anschluss”cu Germania Occidentală, iar prin retragereatrupelor sovietice din această ţară nu se creaun dezavantaj geopolitic şi geostrategic,deoarece Uniunea Sovietică nu pregătea şi nicinu dorea un nou război, s-au dovedit a fi rezo-nabile3.

CONSTITUIREA PACTULUI DE LA VAR{OVIA

CA INSTRUMENT IMPERIALDE CONTROL SOVIETIC

ASUPRA EUROPEI DE EST

locotenent-colonel LAURENŢIU-CRISTIAN DUMITRU


Acceptarea rapidă de către sovietici aTratatului de stat cu Austria i-a neliniştit iniţialpe occidentali, cărora li se întrerupeau, prinretragerea forţelor de ocupaţie, liniile directe decomunicaţie dintre Republica Federală a Germa-niei şi Italia.

Pentru Uniunea Sovietică, semnarea Trata-tului de stat cu Austria, la 15 mai 1955, determi-na obligaţia retragerii forţelor de ocupaţie dinaceastă ţară şi, implicit, pierderea dreptuluiMoscovei de a menţine forţe militare în Româniaşi Ungaria, forţe ce asigurau, conform prevede-rilor Tratatului de Pace de la Paris, din 1947, lini-ile de comunicaţie ale armatei sovietice staţio-nate în Austria. Prin crearea alianţei politico-mili-tare a Tratatului de la Varşovia, UniuneaSovietică şi-a putut menţine în continuare tru-pele în statele membre ale Pactului.

Deşi acţiunile premergătoare conferinţei dela Varşovia, din 11-14 mai 1955, s-au derulat peparcursul a circa patru luni, constând în con-sultări, schimburi de opinii şi analiză a docu-mentelor ce urmau a fi dezbătute şi adoptate,ratificarea, la finele lunii martie, a Acordurilor dela Paris şi aderarea oficială a Republicii Federalea Germaniei la NATO la începutul lunii mai1955, au generat contramăsurile sovietice, influ-enţând în mod decisiv hotărârea Moscovei deconstituire a Pactului de la Varşovia.

Semnificativ pentru politica oscilantă a lide-rilor de la Kremlin este faptul că, în timpul uneivizite a lui Nikita S. Hruşciov în Polonia, cu puţintimp înainte de constituirea Pactului, acestaprivea cu neîncredere semnificaţia militară aviitoarei alianţe, dorind, mai degrabă, creareaunei organizaţii de securitate colectivă în Europa,la care să participe inclusiv Statele Unite4.

Pe parcursul derulării conferinţei de laVarşovia, Nikolai A. Bulganin explica „aliaţilor”săi că, în urma creării Uniunii Europei Occiden-tale, se recomandă coordonarea măsurilor speci-fice adoptate de către statele comuniste, în plusfaţă de tratatele bilaterale, dar că noua alianţăpolitico-militară creată nu înseamnă abandona-rea eforturilor de realizare a securităţii colectiveîn Europa, aspect abordat prioritar de cătreNikita S. Hruşciov la conferinţa celor patru mariputeri, desfăşurată la Geneva în vara anului19555.

În pofida acestor declaraţii, în opinia liderilorde la Kremlin, aderarea Republicii Federale aGermaniei la NATO ar fi sporit şi încurajat ten-dinţele militariste şi revanşarde ale statului vest-german, creând totodată, atmosfera propice pen-tru contestarea de către acesta a cadrului politicşi teritorial stabilit în Europa la sfârşitul celuide-al Doilea Război Mondial6. Acest punct devedere era însuşit şi de liderii comunişti aiPoloniei şi Cehoslovaciei, ca urmare a faptului căGermania Occidentală nu recunoştea frontierelevestice ale acestora. În opinia conducătorilorRepublicii Democrate Germane, noua poziţieinternaţională a Germaniei Federale, precum şifaptul că aceasta se considera singurul reprezen-tant de drept al poporului german au fost perce-pute ca serioase ameninţari la adresa regimuluişi a statului comunist est-german, creat la iniţia-tiva şi cu sprijinul Uniunii Sovietice, la 7octombrie 19497. În planul rezultatelor practice,utilitatea imediată a Pactului de la Varşovia a fostînfiinţarea armatei est-germane inclusă, spredeosebire de armatele celorlalte ţări membre, întotalitate în structurile militare integrate alealianţei. Prin poziţia dobândită, regimul comu-nist din Republica Democrată Germană a consti-tuit, pe parcursul existenţei acestuia, cel maidevotat membru al Pactului de la Varşovia.

Importanţa geopolitică, geostrategică şi mili-tară a teritoriului Germaniei de Est, precum şinatura specifică a relaţiilor bilaterale sovieto-est-germane, au făcut ca pe întreaga perioadă a exis-tenţei Pactului de la Varşovia, cea mai importan-tă prezenţă militară sovietică din afara fron-tierelor Uniunii Sovietice să fie aceea staţionatăîn Republica Democrată Germană8.

Procedând la o evaluare de substanţă ademersurilor politice, diplomatice şi militare aleUniunii Sovietice, se desprinde concluzia că fac-torii decidenţi de la Moscova au urmărit ca, princonstituirea Pactului de la Varşovia, să dobân-dească o poziţie avantajoasă în dinamicaderulării relaţiilor internaţionale. În plan imedi-at, în cadrul negocierilor de la Geneva din varaanului 1955, privind problematica securităţii pecontinentul european, Moscova putea invoca,având în vedere existenţa Pactului de la Varşovia,desfiinţarea simultană a celor două blocuri politi-co-militare opuse.


Proiectul Tratatului de la Varşovia a fost tri-mis de către guvernul sovietic pe 4 martie 1955,şefilor statelor de „democraţie populară”, devan-sând apropiata ratificare de către AdunareaNaţională a Franţei a Acordurilor de la Paris.Demersul s-a dorit a fi o continuare a conferinţeidin noiembrie-decembrie 1954 desfăşurată laMoscova, viitoarea reuniune din mai, din capita-la Poloniei, fiind nominalizată de organizatori caa doua conferinţă a statelor europene pentruasigurarea păcii şi securităţii în Europa. Datăpublicităţii la 21 martie, după ratificareaAcordurilor de la Paris, intenţia Moscovei de acrea Pactul de la Varşovia a fost prezentată ca oconsecinţă a hotărârilor adoptate la conferinţaanterioară desfăşurată la Moscova.

Pentru a induce o opoziţie a opiniei publice şichiar a unor lideri politici vest-germani faţă deNATO, în condiţiile în care aderarea GermanieiOccidentale la Alianţa Nord-Atlantică devenise ocertitudine, regimul est-german propuneaambasadorului sovietic la Berlin, ca, în textulTratatului, să fie inserată prevederea conformcăreia Pactul urma să fie invalidat în cazulreunificării Germaniei9.

La rândul lor, liderii polonezi propuneau ca înpreambulul Tratatului să fie specificată preve-derea privind desfiinţarea bazelor şi retragerea

forţelor americane din Europa, iniţiativă respin-să categoric de sovietici în ideea de a nu se creasimilitudini în privinţa prezenţei militare aUniunii Sovietice în statele de „democraţie popu-lară”. Acţiunile de pregătire a conferinţei au con-tinuat într-un ritm alert, la 1 aprilie hotărându-se,la Kremlin, convocarea reuniunii la Varşovia.Mareşalul Jukov, în calitatea sa de ministru alapărării, a primit însărcinarea de a elabora, pânăla 18 aprilie 1955, proiectul viitoarelor structurimilitare ale alianţei. Preşedintele Consiliului deMiniştri al Republicii Populare Polone, JosefCyrankiewicz, a fost convocat la Moscova pentrua primi instrucţiuni în legătură cu modul de orga-nizare a conferinţei10.

Sub aceste auspicii, în Palatul Consiliului deStat din Varşovia, între 11 şi 14 mai 1955 a avutloc aşa-numita „a doua conferinţă a stateloreuropene pentru asigurarea păcii şi securităţiiîn Europa”, la care au participat RepublicaPopulară Albania, Republica Populară Bulgaria,Republica Cehoslovacă, Republica DemocratăGermană, Republica Populară Polonă, RepublicaPopulară Română, Republica Populară Ungară şiUniunea Sovietică. Comunicatul final, emis laîncheierea lucrărilor conferinţei, nominalizeazăreprezentanţii statelor participante, precizândfuncţiile de stat ale fiecăruia, în principal, din

La 14 mai 1955, Gheorghe Gheorghiu-Dej, pre[edintele Consiliului de Mini[tri, asemnat "alierea" României cu Pactul de la Var[ovia

fiecare delegaţie făcând parte preşedinteleConsiliului de Miniştri, ministrul apărării şi celal afacerilor externe, în total un număr de 44 departicipanţi, la care s-a adăugat, în calitate deobservator şi reprezentantul RepubliciiPopulare Chineze, Peng Dehuai, locţiitor al pre-mierului Consiliului de Stat şi ministru alapărării11.

Reprezentativ pentru climatul în care s-auderulat lucrările conferinţei, în acelaşi comuni-cat se arată că participanţii „au discutat subtoate aspectele schimbările survenite în legăturăcu ratificarea acordurilor de la Paris, care prevădcrearea unei noi grupări militare sub formaUniunii Europei Occidentale, cu participareaGermaniei Occidentale în curs de remilitarizareşi includerea ei în blocul nord-atlantic”12.

Aşadar, fixaţia sovietică privitoare la reînar-marea Germaniei Federale şi la accederea ei înstructurile occidentale de apărare colectivă adevenit ideea-forţă a acestei conferinţe. Analizadocumentului invocat evidenţiază măsurile prac-tice adoptate de către participanţi, finalizate prinsemnarea Tratatului de prietenie, colaborare şiasistenţă mutuală şi crearea ComandamentuluiForţelor Armate Unite ale statelor participantela Tratatul de la Varşovia, măsuri luate „pentruasigurarea securităţii lor şi în interesul menţine-rii păcii în Europa”13.

În intervenţia din 12 mai, liderul regimuluide la Bucureşti, Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcutreferire la scopurile şi motivaţia conferinţei,declaraţia fiind plină de acuze la adresa occiden-talilor, care, în opinia sa, prin ratificareaAcordurilor de la Paris „deschid calea refaceriimilitarismului german şi ameninţă pacea şi secu-ritatea în Europa”14. Deşi miza acuzelor proferatea vizat în permanenţă Germania Occidentală,Gheorghiu-Dej lansa critici vehemente şi laadresa Statelor Unite, care „desfăşoară tot felulde acţiuni provocatoare împotriva ţării noastre,alocă în fiecare an milioane de dolari în vedereafinanţării activităţii de subminare în ţara noastrăşi în celelalte ţări democrat-populare”15. În con-secinţă, conform aprecierilor sale, „s-a creat înEuropa acea situaţie care ne obligă să luăm încomun contramăsurile prevăzute în declaraţia dela Moscova şi în discuţiile ulterioare în vedereaapărării muncii paşnice şi a securităţii popoare-

lor noastre”16. Analiza discursului liderului comu-nist de la Bucureşti relevă o retorică identică cucea a Kremlinului, fapt sesizabil, de altfel, şi îndeclaraţiile celorlalţi lideri ai delegaţiilor partici-pante la conferinţă.

Semnarea Tratului de prietenie, colaborare şiasistenţă mutuală a avut loc la 14 mai 1955, înclădirea Palatului Consiliului de Stat alRepublicii Populare Polone, în prezenţa tuturormembrilor delegaţiilor statelor participante.După ceremonie, au făcut declaraţii OttoGrotewohl, premierul Republicii DemocrateGermane, reprezentantul chinez, Peng Dehuai,şi Josef Cyrankiewicz, preşedintele Consiliuluide Miniştri al Poloniei, ultimul rostind cuvântulde încheiere al conferinţei. Semnificative pentrumodul de abordare a problemei germane suntaprecierile din declaraţia lui Otto Grotewohl,care specifica între altele că „RepublicaDemocrată Germană continuă să considere căunificarea Germaniei pe baze paşnice şi demo-cratice este sarcina întregului popor german şiva contribui pe toate căile la grăbirea restabiliriiunităţii Germaniei”17.

În analiza demersurilor diplomaţiei sovieticese remarcă anunţul făcut de Nikita S. Hruşciov laMoscova, în chiar ultima zi a conferinţei ce sedesfăşura la Varşovia, conform căreia liderulsovietic urma să efectueze o vizită oficială înIugoslavia în perioada imediat următoare.Aspectul în cauză se înscria pe linia normalizăriirelaţiilor bilaterale şi implicit a relaţiilor statuluiiugoslav cu celelalte state de „democraţie popu-lară” din Europa, însă scopul nedeclarat al viziteiera acela de a preîntâmpina o eventuală aderarea Iugoslaviei la alianţele occidentale18. În ianuarie1953, Iugoslavia încheiase cu Turcia şi Grecia untratat de prietenie şi cooperare militară, eco-nomică şi culturală, care, în anul următor, îmbră-ca aspectul unei alianţe. Întrucât Grecia şi Turciadeveniseră în acea perioadă membre ale AlianţeiNord-Atlantice, Iugoslavia se putea considera,într-o anume modalitate, membru asociat. Înaprilie 1954, Tito va merge până la a se declaraîn favoarea reînarmării Germaniei Occidentale,aspect total dezaprobat de conducerea sovietică.Spre frustrarea sovieticilor, la 9 august 1954, laBled, se semna Tratatul de alianţă, cooperarepolitică şi asistenţă mutuală între Republica



Populară Federativă Iugoslavia, Regatul Grecieişi Republica Turcia cunoscut sub numele dePactul Balcanic, valabilitatea sa având o duratăde 20 de ani. Părţile contractante se angajau,între altele, să nu folosească forţa în relaţiileinternaţionale şi să-şi acorde sprijin reciproc încazul în care una din ele ar fi fost victima unuiagresiuni19.

La încheierea lucrărilor conferinţei de laVarşovia au fost adoptate şi date publicităţiidouă documente, instrumente de drept inter-naţional, egale ca importanţă juridică, primulintitulat „Tratatul de prietenie, colaborare şiasistenţă mutuală între Republica PopularăAlbania, Republica Populară Bulgaria,Republica Cehoslovacă, Republica DemocratăGermană, Republica Populară Polonă,Republica Populară Română, RepublicaPopulară Ungară şi Uniunea RepublicilorSovietice Socialiste”20, şi cel de-al doilea numit„Cu privire la crearea Comandamentului Unit alforţelor armate ale statelor semnatare aleTratatului de prietenie, colaborare şi asistenţămutuală de la Varşovia”21.

Prin adoptarea Tratatului de la Varşovia caact juridic internaţional s-au stabilit şi compo-nentele ce determină constituirea şifuncţionarea unei alianţe militare care vizeazămembrii, organele de conducere politică şi mi-

litară, statutul, domeniul de activitate şi scopulalianţei. Deşi în enunţul Tratatului se stipu-lează ca scop al alianţei realizarea securităţiicolective a statelor membre, în fapt, prinprevederile articolului patru, rolul atribuitPactului de la Varşovia era acela al apărăriicolective, aspect ce conferă substanţă uneialianţe militare22.

În pregătirea participării delegaţiei românela conferinţa de la Varşovia, Gheorghiu-Dej a con-vocat plenul Consiliului de Miniştri, pe ordineade zi a şedinţei figurând un singur punct ce vizaaprobarea delegaţiei pentru participarea la con-ferinţă. După o scurtă expunere de motive, carefăcea referire şi la crearea alianţei militare astatelor comuniste europene, Simion Bughicipropunea componenţa delegaţiei, care a fostaprobată în unanimitate23.

Delegaţia a fost condusă de către GheorgheGheorghiu-Dej, în calitate de preşedinte alConsiliului de Miniştri, din delegaţie făcândparte Emil Bodnăraş, vicepreşedinte alConsiliului de Miniştri şi ministru al forţelorarmate, Simion Bughici, ministrul afacerilorexterne, generalul-locotenent Ion Tutoveanu,şeful Marelui Stat Major, Grigore Preoteasa,prim-locţiitor al ministrului afacerilor externe şiFlorea Ionescu, ambasadorul României laVarşovia24.

Premierul Chivu Stoica [i generalul Leontin S`l`jan, la prima [edin]` a Comitetului Politic Consultativ (27-28 ianuarie 1956, Praga)

După înapoierea de la Varşovia, pe 18 mai,Gheorghiu-Dej prezenta, într-o şedinţă a BirouluiPolitic al Comitetului Central al PartiduluiMuncitoresc Român şi apoi pe 20 mai, în plenulConsiliului de Miniştri, o amplă informareasupra modului de desfăşurare a reuniunii, a po-ziţiei adoptate de delegaţia română şi rezultateleacestei conferinţe, discursul său fiind aproapeidentic cu cel susţinut la Varşovia. Şedinţa seîncheia prin aprobarea de către Consiliul deMiniştri a declaraţiei guvernului român făcute laconferinţa de la Varşovia şi, de asemenea, prinaprobarea convocării sesiunii Marii AdunăriNaţionale pentru data de 30 mai 1955, peordinea de zi figurând ratificarea Tratatului de laVarşovia, validitatea sa având o durată de 20 deani25.

Ca urmare, la data fixată, în Bucureşti s-audeschis lucrările celei de-a şasea sesiuni a MariiAdunări Naţionale, având un singur punct peordinea de zi, aprobată de altfel în unanimitate,constând în ratificarea Tratatului de prietenie,colaborare şi asistenţă mutuală, semnat laVarşovia, la 14 mai 1955. În expunerea demotive, liderul regimului de la Bucureşti a reite-rat acuzele proferate şi la Varşovia ce vizauOccidentul, prezentând, într-un limbaj „delemn”, caracteristic epocii, Tratatul de laVarşovia ca fiind „un tratat încheiat între statecare doresc în mod sincer să se ajute unul pealtul (...), un tratat care întruchipează măreţeleidei ale prieteniei frăţeşti între popoare libere şiegale în drepturi”26.

Baza juridică a aderării României la Pactul dela Varşovia a constituit-o Legea conform căreia,prin articol unic, Marea Adunare Naţională aRepublicii Populare Române decidea ratificareaTratatului de prietenie, colaborare şi asistenţămutuală între Republica Populară Albania,Republica Populară Bulgaria, RepublicaDemocrată Germană, Republica PopularăUngară, Republica Populară Polonă, RepublicaPopulară Română, Uniunea RepublicilorSovietice Socialiste şi Republica Cehoslovacă,încheiat la Varşovia, în ziua de 14 mai 1955.Documentul, datat 30 mai 1955, era semnat decătre preşedintele prezidiului Marii AdunăriNaţionale, Petru Groza, şi de secretarul prezidiu-lui Marii Adunări Naţionale, Avram Bunaciu27.

Acţiunile de ratificare a Tratatului de cătrestatele membre şi remiterea instrumentelor deratificare către guvernul Republicii PopularePolone au încheiat aspectele de ordin juridicinternaţional pentru ca Tratatului să i se conferevaliditate.

În perioada 21 mai-4 iunie 1955, statele con-tractante au depus la Varşovia, conform articolu-lui zece din Tratat, documentele de ratificare,astfel: Polonia – 21 mai, Republica DemocratăGermană – 24 mai, Cehoslovacia – 27 mai,Bulgaria – 31 mai, Uniunea Sovietică – 1 iunie,Ungaria – 2 iunie, România – 3 iunie şi Albania– 4 iunie28. La 10 iunie 1955, ambasadaRepublicii Populare Polone la Bucureşti informaMinisterul român al Afacerilor Externe căTratatul de la Varşovia a intrat în vigoare la 4iunie 1955, odată cu remiterea către guvernulpolonez a instrumentelor de ratificare de cătretoate statele membre29. În cursul aceluiaşi an, la4 noiembrie, Ministerul polonez al AfacerilorExterne informa ambasada României de laVarşovia asupra faptului că SecretariatulGeneral al Organizaţiei Naţiunilor Unite a înre-gistrat în data de 10 octombrie 1955, cu numă-rul 2962, Tratatul de la Varşovia, conform arti-colului 102 al Cartei Naţiunilor Unite30. Evocândprocedura de ratificare a Tratatului de cătreRomânia, se impune observaţia conform căreiaopinia publică, dacă se putea invoca aşa cevaîntr-un regim totalitar, inclusiv deputaţii MariiAdunări Naţionale, nu au cunoscut că odată curatificarea Tratatului a fost ratificat şi Protocoluladiţional semnat la Varşovia la 14 mai 1955, cestabilea aspecte legate de organizarea struc-turilor politice şi militare ale Pactului, precum şicuantumul forţelor destinate de către părţilecontractante a intra în compunerea ForţelorArmate Unite.

Pe termen lung, prin înfiinţarea Pactului dela Varşovia, Uniunea Sovietică a obţinut uninstrument eficient pentru promovarea inte-grării politice a statelor-satelit, alianţa militarăfiind un auxiliar important pentru menţinereaacestora sub un riguros control. Perspectivaistorică evidenţiază faptul că Pactul de laVarşovia a devenit, pe parcursul manifestăriiRăzboiului Rece, un actor distinct în spaţiulgeopolitic european. Perioada ce a urmat consti-



tuirii Pactului a arătat că, până pe la mijloculdecadei anilor ‘60, România a fost un membruobedient al acestui organism politico-militar.Ulterior, pe fondul adâncirii disensiunilor cu pu-terea hegemonică a alianţei, participarea româ-nească a cunoscut o treptată şi tot mai accentu-ată diminuare.

1 Vojtech Mastny, The Soviet Union and theOrigins of the Warsaw Pact in 1955, www.php.isn.ethz.ch/collections/coll_pcc/into_VM.cfm

2 Henry Kissinger, Diplomaţia, Editura All,Bucureşti, 1998, p. 471.

3 Vojtech Mastny, op.cit.4 Ibidem.5 Dennis Deletant, Mihail E. Ionescu, Romania and

the Warsaw Pact 1955-1989. Selected documents,Politeia-SNSPA, Bucharest, 2004, p. 60.

6 André Fontaine, Istoria războiului rece, vol. 3,Editura Militară, Bucureşti, 1993, pp. 172-183.

7 Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945,Editura ALFA, Bucureşti, 2000, p. 277.

8 Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare.Privire istorică, Editura Fundaţiei „România deMâine“, Bucureşti, 1996, pp. 212-213.

9 Vojtech Mastny, op.cit.10 Ibidem.

11 „Scânteia”, anul XXIV, nr. 3284, 15 mai 1955.12 Ibidem.13 Ibidem.14 Ibidem, nr. 3282, 13 mai 1955.15 Ibidem.16 Ibidem.17 Ibidem, nr. 3284, 15 mai 1955.18 Robin Alison Remington, The Warsaw Pact.

Case Studies in Communist Conflict Resolution, TheMIT Press, Cambridge, Massachusetts and London,England, 1973, p. 13.

19 Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor. Secolul XX,vol. II, Institutul European, Iaşi, 2000, p. 297.

20 Tratatul de la Varşovia 1955-1980. Culegere dedocumente, Bucureşti, 1981, pp. 139-143.

21 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (AMAE),fond 9 Varşovia 3, dosar anul 1955, ff. 99-102.

22 Robin Alison Remington, op.cit., pp.15-23.23 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (ANIC),

fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme1945-1959, dosar 2/1955, ff. 4-6.

24 AMAE, fond 9 Varşovia 3, dosar 23/1955, f. 7.25 ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Stenograme 1945-1959, dosar 2/1955, ff. 13-23.26 AMAE, fond 9 Varşovia 3, dosar 241/1955, f. 13.27 Ibidem, dosar 23/1955, f. 15.28 Ibidem, dosar 220/4, anul 1955, ff. 3-4.29 Ibidem, dosar 241/1955, ff. 10-11.30 Ibidem, dosar 23/1955, ff. 3-6.

The activities prior to the Warsaw conference, which was to take place on May, 11th-14th, 1955,delivered during a time period of approximately four months, and they comprised of consultations,opinion exchanges and analysis of the documents that were to be debated and adopted by the USSRand its satellites.

The ratification of the Paris Agreements at the end of March 1955 and the official NATO joiningof the Federal Republic of Germany in early May 1955 generated the Soviet countermeasures, deci-sively influencing Moscow’s determination to set up the Warsaw Pact. The political, diplomatic andmilitary efforts of the decision-makers from Moscow to establish the Warsaw Pact aimed to subordi-nate the satellite states from the military point of view, gain important strategic areas on theEuropean continent and, also, reach an advantageous position within the dynamics of the internation-al relation.

The period following the setting up of the Warsaw Pact indicated that, until mid of 1960’s,Romania has been an obedient member of this political and military organization. Subsequently, dueto deeper frictions became manifest between Romania and the hegemonic power of the alliance, theRomanian participation has begun to diminish.

THE ESTABLISHMENT OF THE WARSAW PACT AS AN IMPERIAL INSTRUMENT OF SOVIET CONTROL

OVER THE EASTERN EUROPE


Istoria R~ZBOIULUI RECE

ROMÂNIA ÎN STRUCTURILEORGANIZATORICE ALE PACTULUI

DE LA VAR{OVIA. DE LA OBEDIEN}~ LA CONTESTARE

CERASELA MOLDOVEANU

La 10 ani de la sfârşitul celui de-al DoileaRăzboi Mondial, la 14 mai 1955, lua fiinţă un noubloc politico-militar, Tratatul de la Varşovia.Semnatare ale acestui tratat erau ţările aflatesub influenţa directă a Uniunii Sovietice, ce for-mau blocul comunist european: Polonia,Ungaria, Cehoslovacia, R. D. Germania,Bulgaria, Albania şi România.

„Tratatul de prietenie, colaborare şi asis-tenţă mutuală” între statele mai sus amintite,cunoscut în istorie sub denumirea de Tratatulde la Varşovia, a fost conceput, teoretic, ca unorganism de securitate strict defensiv, un instru-ment de apărare colectivă împotriva unei even-tuale agresiuni din afară. În articolul 7 din Tratatse stipula: „Părţile contractante se obligă să nuia parte la nici un fel de coaliţii şi să nu încheienici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi încontradicţie cu scopurile prezentului tratat”1. Înactul de constituire se preciza că Pactulrămânea în vigoare douăzeci de ani, cu posibili-tatea prelungirii sale cu încă zece ani, pierzân-du-şi valabilitatea numai în cazul înfiinţării unuisistem general european de securitate colectivă(art. 11). În fapt, evoluţia istorică ulterioară vademonstra că Uniunea Sovietică, iniţiatoareaacestei alianţe, va folosi Tratatul ca mijloc prin-cipal de a-şi mări autoritatea ca lider al sistemu-lui mondial socialist şi de a-şi legitima prezenţaşi influenţa sa în estul Europei. Multe dinaprecierile existente în articolele din Tratat, înspecial cele referitoare la necesitatea con-

sultărilor reciproce în examinarea problemelorde interes comun sau a problemelor inter-naţionale, pe baza spiritului de prietenie şicolaborare (art. 3, 6, 8) sau la neintervenţiaarmată sau ameninţarea cu forţa între statelesemnatare (art. 1) nu au fost respectate dinstart de conducerea politică şi militară sovietică.De altfel, Tratatul de la Varşovia constituia pen-tru URSS o contrapondere la NATO, conferin-du-i acesteia un statut egal cu al SUA, de lidermondial al unei alianţe multinaţionale. Deasemenea, Tratatul a servit pentru sovietici camecanism de transmitere şi propagare în rândulaliaţilor est-europeni a directivelor de politicăexternă, impuse de Moscova.

Prin Protocolul adiţional secret al Pactului dela Varşovia2, elaborat în timpul conferinţei deconstituire şi redactat în limbile rusă, cehă,polonă şi germană, s-au stabilit structurile insti-tuţionale menite să guverneze activitatea noiiorganizaţii.

Principalul organ politic, cu nivelul cel maiînalt de decizie, era Comitetul PoliticConsultativ (prevăzut şi în art. 6 al Tratatului),ce deţinea responsabilitatea rezolvării „pro-blemelor generale referitoare la întărirea capa-cităţii de apărare şi organizarea Forţelor ArmateUnite3 (FAU) ale statelor participante la tratat”.Practic, acest organism avea să ia fiinţă şi săcapete puteri depline în urma Consfătuirii de laPraga (27-28 ianuarie 1956), numită oficialSesiunea Comitetului Politic Consultativ al


statelor participante la Tratatul de la Varşovia,la care a participat şi un observator din parteaChinei. Reprezentatul României a fost ChivuStoica, preşedinte al Consiliului de Miniştri,care a anunţat reducerea forţelor armate aleRomâniei cu 40 000 soldaţi4. În urma convorbi-rilor, s-a stabilit ca din Comitetul PoliticConsultativ (CPC) să facă parte şefii statelormembre ale Tratatului, la şedinţe urmând a par-ticipa primii miniştri, miniştrii afacerilorexterne, secretarii partidelor comuniste respon-sabili de relaţiile externe, comandantul supremal FAU şi şeful statului major. În 1980 se luadecizia de a participa şi miniştrii apărării dinstatele membre ale Tratatului5. În acelaşi cadrua fost adoptată şi cererea RDG de primire a unuicontingent militar de-al său în FAU, iar ministrulapărării din RDG urma să fie unul din locţiitoriicomandantului-suprem al FAU6. Potrivit decla-raţiei oficiale adoptate la această consfătuire, s-adecis crearea unor organe auxiliare, cu sediul laMoscova: o Comisie permanentă, cu atribuţii înelaborarea unor recomandări de politicăexternă, şi un Secretariat unit, în care intraureprezentanţi ai tuturor ţărilor participante laTratat, ambele cu scopul declarat, încă de la 14mai 1955, de a se ocupa şi de a supune dezba-terii CPC atât „examinarea situaţiei din Europaşi din lume”, cât şi metode de rezolvare a „prob-lemelor comune privind întărirea capacităţii deapărare şi organizarea forţelor armate unite alestatelor membre ale tratatului”. CPC numeacomandantul suprem7 al FAU, şeful de StatMajor şi alte cadre ale Comandamentului FAU,asculta rapoartele comandantului suprem refer-itoare la activitatea Comandamentului pe timpde un an8. CPC urma să se întrunească atuncicând era necesar, în general de două ori pe an,în situaţii excepţionale putând să recurgă şi laconsfătuiri extraordinare. Şedinţele erau prezi-date, pe rând, de reprezentanţi ai fiecărui statcuprins în Comitet.

Începând cu anul 1956, noul lider de laKremlin, Nikita S. Hruşciov a încercat, prinintermediul Pactului de la Varşovia, săproiecteze spre Occident o imagine mai flexi-bilă şi mai puţin ameninţătoare la adresa secu-rităţii mondiale. El a folosit CPC pentru a facepublice iniţiativele sale în politica externă, ofen-

siva sa în favoarea păcii, dezarmării, inclusivapelurile sale repetate pentru formarea unuisistem european de securitate colectivă, care săînlocuiască cele două alianţe militare: NATO şiTratatul de la Varşovia. Mai mult, Hruşciov,prin intermediul CPC, a propus un pact de nea-gresiune între NATO şi Pactul de Varşovia şistabilirea unei zone denuclearizate în centrulEuropei. Intenţiile sale politice, deşi nu au avutrezultatul scontat, au dus la o detensionare arelaţiilor politico-militare între cele două sis-teme opuse.

În general, în primii ani după creareaPactului, foarte puţin din activitatea acestuia afost direcţionată spre construirea şi întărireaunei alianţe militare multinaţionale. URSS s-aconcentrat în primul rând pe utilizarea instituţi-ilor Pactului ca instrument de control şi domi-nare a aliaţilor est-europeni9. Pe lângă CPC,guvernul sovietic a avut la îndemână şiComandamentul Forţelor Armate Unite. Aşacum am menţionat anterior, FAU aveau menireade a asigura aplicarea hotărârilor CPC în dome-niul militar, având în cuprinsul său unităţi şi mariunităţi din toate armele ce aparţineau armatelorţărilor semnatare ale Tratatului. PotrivitStatutului Tratatului, valoarea contingentului detrupe trimise de fiecare ţară, precum şi numărultotal al FAU se aprobau de către CPC10.Comandamentul FAU îşi avea sediul la Moscova,în fruntea sa se afla comandantul suprem(comandatul-şef), numit cu aprobarea guvernelorstatelor participante la Tratat, ce trebuia să fieales dintre mareşalii (generalii) oricărui stat par-ticipant la Alianţă, pe o durată de 4-6 ani. Un altorganism militar ce a apărut încă de la începutulînfiinţării Alianţei a fost Statul Major al ForţelorArmate Unite (SMFAU), conceput ca instrumentde directivă al comandantului suprem şi cainstrument de lucru al Comitetului MiniştrilorApărării (CAM). Între problemele ce reveneauSMFAU se aflau: elaborarea recomandărilor pen-tru întrebuinţarea în caz de campanie a trupeloraliate; planificarea aplicaţiilor comune, a aplicaţi-ilor şi jocurilor de război, la care participau şidelegaţii din SMFAU; executarea unor controaleşi inspecţii la unităţile cuprinse în FAU11. Deşiteoretic conducerea FAU, cât şi SMFAU urmausă fie asigurate prin rotaţie de membri ai ţărilor


alianţei, în fapt aceste organisme militare au fostîn permanenţă subordonate Marelui Stat Majorsovietc, funcţiile de comandant suprem al FAU şide şef al SMFAU fiind ocupate, de la înfiinţareaTratatului, până la dizolvarea sa, în 1991, demareşali şi generali sovietici. Mai mult decâtatât, Marele Stat Major sovietic a înlocuit con-silierii sovietici de după război cu un reprezen-tant militar sovietic al Pactului de la Varşovia înfiecare ţară membră a Pactului12. Ei aveau sarci-na de a direcţiona şi monitoriza pregătirea mili-tară şi programele de îndoctrinare politico-ideo-logică ale armatelor statelor respective pentru afi în deplină concordanţă cu gradul de dezvoltaremilitară şi politică al Uniunii Sovietice, cu cer-inţele şi aşteptările Partidului Comunist sovietic.

Până în 1958, România s-a dovedit a fi un aliatfidel al Pactului. Deşi comunismul cu valenţenaţionaliste, lansat de Gheorghiu-Dej, cu ouşoară tendinţă de detaşare faţă de linia politicăimpusă de URSS (situaţie în mare parte încura-jată şi de „noua deschidere” promovată deHruşciov), căpăta un contur tot mai larg, înşedinţele CPC n-au existat momente de contro-verse, de profunde neînţelegeri ce ar fi putut fipuse pe seama reprezentanţilor României.

Momentele critice ale anului 1956 (revoluţiamaghiară şi revoltele din Polonia) n-au făcut dinRomânia un aliat “incomod”, cum avea să seîntâmple mai târziu. O ţară ce avea trupe de ocu-paţie pe teritoriul său nu putea să riposteze nicidacă ar fi dorit s-o facă.

Pentru România, o semnificaţie aparte aavut-o consfătuirea CPC din 24 mai 1958 de laMoscova, prilej cu care s-a hotărât retragereatrupelor sovietice de pe teritoriul României13,moment crucial în schimbarea evoluţiei politiceromâneşti. Având la bază o conjunctură favora-bilă externă14, în susţinerea cauzei sale, Româniaa folosit şi argumentul că era o ţară înconjuratăde aliaţi şi prieteni (numai ţări socialiste), astfelcă nu exista un pericol real de atac direct asupraei. Măsura retragerii trupelor sovietice a fostplasată în contextul unei noi reduceri, supli-mentare faţă de cea din 1955, a efectivelor mi-litare ale ţărilor participante la Tratatul de laVarşovia: URSS cu aproximativ 300 000 de mili-tari, toţi ceilalţi membri ai alianţei cu 119 000,din care României îi reveneau 55 000 de mili-tari15. În final, în raportul prezentat la Moscovade comandantul suprem al FAU, mareşalul sovie-tic Konev, se menţiona atât reducerea efec-

La 10 decembrie 1969 s-a înfiin]at Consiliul Militar al For]elor Armate Unite. ArmataRomâniei era reprezentat` de generalul-colonel Marin Nicolescu (primul din stânga)

tivelor, cât şi retragerea trupelor sovetice dinRomânia. Pe lângă motivele invocate de partearomână, cu care sovieticii au fost de acord,această decizie a conducerii sovietice s-a datoratşi intenţiei URSS de a-şi reface imaginea inter-naţională, deteriorată ca urmare a intervenţieibrutale din Ungaria, în 1956, şi din necesitateareducerii cheltuielilor sale militare pentruîntreţinerea trupelor staţionate în ţările-satelit16.

Între anii 1956 şi 1962, coeziunea Pactului dela Varşovia tindea să se rupă în condiţiile esca-ladării conflictului sino-sovietic. O serie de alteevenimente aveau să zdruncine aparenta colabo-rare dintre URSS şi statele semnatare, motivpentru care Kremlinul va folosi organizaţiilealianţei ca instrument de prevenire a even-tualelor defecţiuni din cadrul Pactului şi ca forţăde invazie împotriva potenţialelor încercări dedesprindere de Pact ale statelor-satelit.

La consfătuirea CPC din 28-29 martie 1961,URSS a propus excluderea delegaţiei Albaniei, pemotiv că participarea acesteia nu ar fi fost la unnivel de reprezentare adecvat17. Un an mai târziu,Albania rupea relaţiile cu Uniunea Sovietică,anunţându-şi şi retragerea din cadrul Pactului dela Varşovia. Ea se va alătura Chinei în conflictulsino-sovietic18 şi Iugoslaviei în încercarea sa deinsubordonare faţă de Moscova. În acel momentnu a existat o reacţie oficială din parteaRomâniei, dar, mai târziu, la întrunirea CPC dinianuarie 1965, delegaţia română condusă deGheorghe Gheorghiu-Dej a pus în discuţie proble-ma albaneză, cerând, în mod ferm, anulareadeciziei de eliminare a Albaniei din Tratatul de laVarşovia, considerând-o ilegală19. Dej sublinia ca-racterul discreţionar al acestui act, motivând că„dacă nu vom îndrepta lucrurile, oricare din ţărilesocialiste poate să ajungă în situaţia de a fi elimi-nată de la lucrările CPC, aşa cum a fost eliminatăAlbania20. Această ripostă românească se înscrieîn şirul manifestărilor, de acum cunoscute, deindependenţă faţă de puterea de la Moscova.

A urmat grava criză provocată de amplasareaunor rachete nucleare sovietice în Cuba (1962),fără ştiinţa şi consimţământul membrilor alian-ţei, situaţie care avea mari şanse să se trans-forme într-o adevărată catastrofă nucleară, ilus-trând modul „frăţesc” în care decurgea colabo-rarea între membrii Tratatului.

O altă „furtună” a provocat-o în cadrulalianţei intenţia URSS de a include în organiza-ţie, ca membru cu drepturi depline, RepublicaPopulară Mongolia, propunere ce trebuia analiza-tă în cadrul consfătuirii CPC din 26 iulie 1963.Datorită opoziţiei înverşunate a României, ea nua mai fost pusă în discuţie. Principalele argu-mente ale diplomaţiei româneşti care a subliniat,pe de-o parte, schimbarea caracterului regionalal Pactului de la Varşovia, în condiţiile în careprin poziţia sa geografică securitatea Mongolieinu era în niciun fel ameninţată şi înrăutăţirearelaţiilor dintre China şi URSS, pe de altă parte,au prevalat în final în faţa intereselor sovietice21.

Linia politică trasată de Bucureşti s-a mani-festat în continuare pe parcursul a numeroaseîntruniri ale CPC. România a propus, cu diverseocazii, ca poziţiile de conducere din cadrulPactului, inclusiv funcţia de comandant supremsă fie asigurată prin rotaţie de lideri militari aifiecărei ţări din alianţă. În replică, UniuneaSovietică a încercat prin câteva manevre defaţadă să-şi liniştească aliaţii, prin scoaterea con-ducerii militare a Pactului de sub tutela StatuluiMajor sovietic, prezentată ca fiind o entitate dis-tinctă. În fapt, aceasta rămânea pe mai departeîn sfera de activitate a Ministerului Apărării so-vietic. O altă încercare de acest fel a fost şiiniţierea unor aplicaţii militare comune, des-făşurate pe teritoriul statelor aliate, sub directacomandă a ministrului apărării al ţării gazdă, nua comandanţilor sovietici, ca până atunci. Miciconcesii care nu au avut, însă, puterea săstăvilească pe viitor criticile şi manifestările deopoziţie ale aliaţilor.

În contextul favorabil creat de conflictul din-tre Moscova şi Beijing, România şi-a afirmat pozi-ţia, elaborând, în aprilie 1964, aşa-zisa„Declaraţie de independenţă” (sau Declaraţiadin aprilie), în care se afirma dreptul la indepen-denţă al fiecărui partid comunist (muncitoresc),egalitatea în drepturi a acestor partide şineamestecul în afacerile interne, ca principii debază ale relaţiilor din cadrul mişcării comunisteşi muncitoreşti internaţionale. Înainte de apa-riţia Declaraţiei din aprilie, Gheorghiu-Dej atrimis la 14 februarie 1964 liderului sovietic N.S. Hruşciov o scrisoare-document ce poate ficonsiderată un semn de veritabilă „frondă”


românească22. El critica metodele folosite deMoscova în colaborarea cu celelalte state mem-bre ale Tratatului în domeniul politicii inter-naţionale, făcând referire la amplasarea rache-telor sovietice în Cuba, fără ca Moscova să infor-meze sau să se consulte cu partenerii săi dinalianţă. Totodată, liderul român se opunea vehe-ment înfiinţării Comisiei de Politică Externă aTratatului de la Varşovia, propunere lansatăprintr-o scrisoare adresată partenerilor săi deComitetul Central al PC al Uniunii Sovietice, la 2ianuarie 196423. Liderul de la Bucureşti consi-dera că înfiinţarea unei asemenea comisii perma-nente ar fi echivalat cu „renunţarea la suverani-tatea naţională în domeniul politicii externe”24.Poziţia României a rămas constantă în aceastăprivinţă, Comitetul miniştrilor de externe înfi-inţându-se în urma şedinţei CPC desfăşurată laBucureşti, la 25-26 noiembrie 1976. În cadrulconsfătuirii, s-a decis constituirea unui Comitetal miniştrilor de externe şi al unui SecretariatUnit, ca organe auxiliare ale CPC. Comitetulavea ca atribuţii iniţierea periodică a unor schim-buri de păreri, recomandări asupra problemelorinternaţionale, care erau înaintate apoi CPC.Secretariatul Unit avea rolul de a pregătilucrările consfătuirilor CPC şi ale şedinţelorComitetului Miniştrilor Afacerilor Externe.Secretariatul era condus, pe termen determinat,de un adjunct al ministrului afacerilor externe aluneia din ţările alianţei25.

În România, după moartea lui GheorgheGheorghiu-Dej, în martie 1965, noul lider,Nicolae Ceauşescu, a continuat politica de dis-tanţare faţă de Moscova, afişând o atitudine multmai îndrăzneaţă decât predecesorul său. Astfel,în 1966, potrivit mărturiei generalului cehoslo-vac Jan Sejna, Ceauşescu a pus în discuţie însăşistructura militară a Tratatului de la Varşovia,avansând următoarele propuneri conducerii so-vietice: stabilirea unui Comandament alTratatului de la Varşovia, separat de ÎnaltulComandament sovietic, în care să lucreze echipedin fiecare ţară; funcţia de comandant şi cea deşef al statului major al Tratatului să fie subordo-nate Comitetului Politic al Tratatului; în situaţiaîn care toţi membrii trebuiau să contribuie cucontingente la forţele Tratatului, fiecare naţiuneurma să aibă dreptul de a reţine o parte din

forţele sale sub propria comandă26. Bineînţelescă propunerile româneşti au fost respinse.

La reuniunea CPC din 4-6 iulie 1966,desfăşurată la Bucureşti, s-au discutat propune-rile făcute de mareşalul A. A. Greciko încă dinfebruarie 1966, de elaborare a unui nou statut alFAU, însă fără un rezultat concret. Un elementsusţinut de România se referea la numireacomandantului suprem (şef) pe bază de consensşi la eliberarea sa din alte funcţii pe timpulîndeplinirii mandatului, precum şi scoaterea dinstatut a prevederii referitoare la instituirea unor„reprezentanţi ai comandantului suprem” pelângă fiecare din guvernele statelor membre aleTratatului27. Alt punct de divergenţă între opiniilesovietice şi cele româneşti era legat de viitoareleatribuţii ale unui nou organism, Consiliul Militar,care potrivit Moscovei ar fi trebuit să aibă rol dedecizie, în timp ce Bucureştiul îi destina un rolconsultativ. Toate propunerile delegaţiei româneavansate cu prilejul consfătuirii din iulie 1966 auprimit din partea sovieticilor răspunsuri evazive,iar tergiversările referitoare la proiectul nouluistatut au continuat şi în anii următori. Suspi-ciunile României erau întemeiate, deoareceaprobarea statutului Comandamentului Unit şi aorganismelor sale (FAU, Consiliul Militar etc) înforma propusă de sovietici ar fi însemnatrenunţarea la unele din atributele suveranităţiiţării şi, practic, punea la discreţia Comanda-mentului Suprem al FAU a unor importante forţedin armata naţională şi a teritoriului românesc.Alte subiecte dezbătute în cadrul Consfătuirii auvizat propunerea de măsuri pentru asigurareasecurităţii europene: lichidarea bazelor militarestrăine, amplasate în diverse ţări; retragerea tru-pelor de pe teritoriile altor state; crearea uneizone denuclearizate; convocarea unei conferinţegeneral-europene ce putea contribui la creareaîn Europa a unui sistem de securitate colectivă(conferinţă care se va întruni abia în 1975, laHelsinki).

Un nou gest de „frondă” avea să-l facăNicolae Ceauşescu în timpul unei reuniuni extra-ordinare a CPC, în data de 9 iunie 1967, când s-aanalizat conflictul arabo-israelian, intrat în isto-rie cu numele de „Războiul de şase zile”.Delegaţia română, condusă de Ceauşescu, a avuto poziţie distinctă de a celorlalţi reprezentanţi,



luând apărarea Israelului şi opunându-se lozinciiproferate de delegaţiile statelor comuniste înfrunte cu cea sovietică de a distruge Israelul,considerat singurul vinovat de izbucnirea acestuiconflict şi denunţat ca „agresor”. În finalul con-sfătuirii, delegaţia română a fost singura care n-asemnat Declaraţia de la Moscova, în cuprinsulcăreia era condamnată agresiunea israeliană şi încare se promitea intensificarea sprijinuluipolitic, economic şi militar pentru ţările arabe.Ceauşescu s-a opus sovieticilor, considerând că“dacă vom adopta declaraţia pe care aţi propus-o,ţările socialiste se vor izola de mişcarea progre-sistă din Occident, inclusiv de partidele comu-niste occidentale”28. Solicitarea de a condamnaIsraelul ca agresor, în condiţiile în care statelearabe îşi propuseseră ca scop al războiului anihi-larea statului israelian, contravenea flagrant po-ziţiei principale a României de recunoaştere adreptului fiecărui stat la existenţă liberă29.

Doi ani mai târziu, poziţia reformistă aRomâniei în cadrul Tratatului avea să facăprozeliţi, prin apariţia faimosului document„Asupra programului de acţiune al ArmateiPopulare Cehoslovace” cunoscut şi sub denu-mirea de „Memorandumul Academiei KlementGotwald”, ai cărui principali iniţiatori au fost

rectorul Academiei Militare din Praga şi un altofiţer superior din aceeaşi instituţie. În elrăzbătea dorinţa militarilor cehoslovaci de acâştiga dreptul unei reale independenţe în ela-borarea unei strategii de apărare populară, încare interesele naţionale ale ţării să prevaleze înfaţa celor ale Pactului de la Varşovia.Documentul a fost publicat în ziarul armateicehoslovace la 2 iulie 1968, la scurtă vremedupă manevrele militare din iunie ale Tratatului,şi a circulat în mediile conducătoare ale celor-lalte ţări ale Pactului, bucurându-se de o atitu-dine favorabilă din partea Poloniei, Ungariei şiRomâniei. Memorandumul a constituit, alăturide acţiunile civice iniţiate de grupul „Carta de laPraga 77”, unul din motivele principale care audeterminat intervenţia brutală a trupelorTratatului de la Varşovia în această ţară, înaugust 1968. Invazia trupelor Tratatului înCehoslovacia s-a realizat fără convocarea decătre Uniunea Sovietică a unei consfătuiri aCPC, fie ea şi formală, care să permită con-sultări cu ceilalţi reprezentanţi ai alianţei.Sovieticii erau conştienţi că o astfel de întrunirear fi scos mai mult ca sigur la iveală fisuraadâncă din interiorul alianţei, alimentată deopoziţia făţişă a unora dintre membri faţă de

Comitetul Tehnic Militar al Pactului de la Var[ovia

această încălcare brutală a însăşi prevederilorTratatului şi ar fi permis Cehoslovaciei să-şisusţină şi să-şi apere propria cauză. Ceauşescuînsuşi a fost luat prin surprindere, aflând de acţi-unea militară din Cehoslovacia dintr-un comuni-cat al Agenţiei TASS30. El a denunţat în acelaşitimp invazia, considerând-o o violare a legilorinternaţionale, o încălcare flagrantă a principi-ilor de bază ale Tratatului de la Varşovia, deneamestec în treburile interne ale altor state.Albania a obiectat, de asemenea, retrăgându-sedefinitiv din Pact, după şase ani de inactivitateca membru al Tratatului (retragerea a fost ofi-cializată în cadrul consfătuirii CPC din martie1969).

Invadarea Cehoslovaciei a marcat accentu-area poziţiei distincte a României în cadrul coa-liţiei politico-militare din care făcea parte,refuzând ca armata română să mai participe laaplicaţii cu trupe pe teritoriul altor state sau săadmită desfăşurarea pe teritoriul României aaplicaţiilor cu armate membre ale Pactului, fărăîncheierea unor convenţii prealabile, reciproce,care să asigure securitatea şi integritatea statu-lui respectiv. Potrivit protocoalelor încheiate cufiecare stat din cadrul Tratatului, confirmateprintr-un act al CPC, doar o parte a armatelornaţionale era inclusă în FAU, iar pe timp de paceacestea se aflau sub comanda exclusivă aorganelor militare ale ţării. Un principiu afirmatde timpuriu în cadrul Tratatului şi susţinut cumai multă forţă după 1968, în pofida presiunilorsovietice, a fost acela al subordonării contingen-tului român ce făcea parte din FAU exclusivMarelui Stat Major român şi comandantuluisuprem, respectiv Nicolae Ceauşescu31. Românias-a opus constant şi permanent acţiunii de inte-grare militară, care ar fi putut afecta indepen-denţa şi suveranitatea statului şi ar fi subordo-nat armata naţională forurilor străine. Un altinstrument al acestei integrări, prin care seurmărea uniformizarea pregătirii cadrelor şi atrupelor din armatele aliate, îl constituiaDirectiva anuală a comandantului-şef al ForţelorArmate Unite, pe care armata română, spredeosebire de celelalte armate din Tratat, nu aaplicat-o. Prin transpunerea în practică a acestuidocument, comandantul-şef al FAU îşi extindeaautoritatea, chiar şi parţial, asupra armatelor ali-

ate, în timp ce pregătirea militară a forţelorarmate ar fi suportat o divizare nedorită: o partedin trupe erau antrenate conform Directiveicomandantului şef, iar restul armatei dupăDirectiva comandantului naţional al fiecărei ţări.De aceea, integrării militare, România i-a opusîn permanenţă principiul „cooperare şi nu sub-ordonare”, care a devenit un mod de conduită alBucureştiului în interiorul Pactului. Astfel, s-aajuns în situaţia ca armata română să fie singuraarmată participantă la Tratat care era condusă şisubordonată exclusiv comandamentului naţio-nal32.

Discuţiile privitoare la rolul CPC şi al altororganisme de comandă sau de lucru aleTratatului aveau să continue şi după 1968. Laconsfătuirea CPC din 17 martie 1969,desfăşurată la Budapesta, a fost aprobat noulStatut al FAU şi al Comandamentului Unificat alTratatului de la Varşovia şi s-a creat ComitetulMiniştrilor Apărării, a cărei componenţă era for-mată din miniştrii apărării ai statelor coaliţiei,comandantul-suprem (şef) al FAU şi şeful statu-lui major al Comandamentului Unit. Acest orga-nism avea ca atribuţii analizarea problemelorprincipale ale organizării, pregătirii tactice, ope-rative şi strategice, starea de operativitate şi demobilizare a trupelor şi comandamentelorcuprinse în Tratat, aspecte ale infrastructurii,situaţia politico-militară europeană şi inter-naţională, dezvoltarea şi perfecţionarea FAU şi,nu în ultimul rând, discutarea, aprobarea şi exe-cutarea anuală a bugetului ComandamentuluiFAU33.

Un alt organism important de conducere mili-tară al Tratatului a fost Consiliul Militar al FAU,constituit la şedinţa din 9-10 decembrie 1969 laMoscova, în baza hotărârii CPC din martieacelaşi an, de la Budapesta. În compunereaConsiliului Militar intrau comandantul suprem alFAU, şeful de Stat Major al FAU, adjuncţiiminiştrilor apărării (şefii statelor majore) dinstatele participante la Tratat, locţiitorul coman-dantului suprem pentru apărare antiaeriană, alforţelor aeriene militare, al flotei maritime mili-tare, şeful Comitetului Tehnic al Comandantuluisuprem al FAU (organ ce funcţiona pe lângăcomandantul suprem al FAU, a cărui activitate ceviza tehnica şi armamentul armatelor aliate a


fost reglementată printr-o convenţie specială în1973). În atribuţiile Consiliului Militar intrauexaminarea problemelor care ţineau de capaci-tatea de luptă şi starea de operativitate a FAU şide dotarea acestora cu armament şi tehnică deluptă. Activitatea lui avea un caracter consultativşi se întrunea semestrial sub conducerea coman-dantului suprem (şef) al FAU34.

Şi în cursul anului 1970, România a cunoscutacelaşi drum ascendent spre dobândirea uneimai largi independenţe. În acest sens, auto-rităţile de la Bucureşti au restabilit legăturilediplomatice şi economice cu ţări din vest (RFG),cu China şi şi-au consolidat realaţiile cu state dinlumea a treia. Ca membru al Tratatului de laVarşovia, România a continuat politica sa derespingere faţă de integrarea militară în organis-mele militare ale alianţei, pronunţându-se înacelaşi timp împotriva folosirii trupelor Pactuluica mijloc de intervenţie în alte ţări membre alecoaliţiei. Obiecţiile frecvente ale reprezen-tanţilor români au forţat Uniunea Sovietică săaccepte existenţa diferenţelor de concepţie (ve-deri) la nivelul conducerii partidelor comuniste,în analizarea unor situaţii aflate în desfăşurarepe arena internaţională. În cadrul aceleiaşi atitu-dini de neintegrare şi pe fondul politicii duse deMoscova de îmbogăţire şi diversificare a arma-mentului de luptă, în care România vedea oameninţare directă la adresa suveranităţii şiautonomiei sale, s-a decis retragerea reprezen-tanţilor români de la lucrările ComitetuluiTehnic al FAU.

O privire retrospectivă asupra evoluţieiorganismelor politico-militare ale Pactului, înspecial asupra activităţii organului suprem deconducere colectivă, care a fost CPC, ne îndrep-tăţeşte să afirmăm că existenţa lor a fost strânslegată de permanenta intenţie a Moscovei de a-şiimpune propriile interese şi viziuni de politicăexternă şi militară asupra partenerilor din Pact.Rigiditatea de monolit, tipic sovietică, ce carac-teriza aceste instituţii a fost deseori străpunsă deîncercările reformatoare ale unor parteneri nutocmai docili. Pe rând, Ungaria, Polonia, Albania,Cehoslovacia şi România, prin situaţiile de crizăpe care le-au creat, prin atitudinea deseori sfidă-toare la adresa deciziilor sau a conducătorilorsovietici ai coaliţiei, au pus, nu de puţine ori, la

încercare unitatea şi chiar existenţa fizică aPactului. Chiar şi în aceste condiţii, structuraacestor organisme nu a cunoscut modificăriesenţiale pe parcursul existenţei organizaţiei. Dealtfel, poziţia adoptată de România în cadrulTratatului nu echivala cu o negare a acestuia. Eava rămâne membră a acestei coaliţii, asumân-du-şi până la lichidarea ei, în 1991, cu rezerveleamintite, toate angajamentele ce decurgeau dinprevederile actului de constituire al Tratatului dela Varşovia.

1 Organizaţia Tratatului de la Varşovia 1955-1975.Documente., Bucureşti, 1976, p. 19.

2 Arhiva MAE, fondul 9, Varşovia 3, 1955, f. 99-102.3 Organ creat în baza art. 5 din Tratat, cu princi-

palul scop de a aplica hotărârile Comitetului PoliticConsultativ, cu privire la întărirea capacităţii de luptăa forţelor din cadrul coaliţiei.

4 Arhiva MAE, fondul 9, Varşovia 3, dosar 23/1965,f. 5.

5 Constantin Olteanu, Coaliţii politico-militare,Bucureşti, 1996, f. 207.

6 Petre Bărbulescu, Ion Calafeteanu şi colab. (ed.),Relaţiile internaţionale postbelice, vol. I, Bucureşti,1983, p. 204.

7 Din 1978, denumirea de comandant-suprem afost înlocuită cu cea de comandant-şef.

8 C. Olteanu, op.cit., p. 207.9 Operabilitatea ca alianţă multinaţională a

Pactului n-a fost pusă în practică până în preajma anu-lui 1961, în tot acest timp Uniunea Sovietică orga-nizând doar un singur exerciţiu militar comun.

10 C. Olteanu, op.cit., p. 218.11 Constantin Olteanu, România – o voce distinctă

în Tratatul de la Varşovia. Memorii, 1980-1985(Dialog cu Dumitru Avram), Editura Aldo, Bucureşti,1999, p. 32.

12 Arhiva MAE, fondul 9, Varşovia 3, dosar23/1965, f. 19.

13 Vezi Gheorghe Vartic, Retragerea trupelorsovietice din România, o victorie a Bucureştilor sauo decizie a Moscovei? în „Revista de IstorieMilitară” (RIM), nr. 3/2003, pp. 1-5. Problemaretragerii trupelor sovetice din România a fostsupusă atenţiei liderului sovietic încă din 1955 decătre Emil Bodnăraş, ministrul Forţelor Armate laacea dată, desemnat de Gheorghiu-Dej. Atuncireacţia sovietică a fost de respingere totală, dar, întimp, aceasta a fost reconsiderată, culminând cumomentul retragerii trupelor sovietice în 1958, dinpropria voinţă a Moscovei.



14 Conjunctura favorabilă se referă la politica dedestalinizare a lui Hruşciov, ameliorarea raporturilordintre URSS si SUA, reluarea de către URSS a relaţi-ilor cu Iugoslavia şi stabilirea de relaţii cu RFG,rezolvarea regimului de neutralitate al Austriei etc.

15 Tratatul de la Varşovia. Culegere de documente,1955-1980, Bucureşti, 1981, p. 155.

16 Gheorghe Vartic, Retragerea trupelor sovie-tice… în RIM, nr. 3/2003, p. 5.

17 De fapt, ruptura dintre URSS şi Albania se dato-ra insistenţei sovieticilor de a prelua în întregime con-trolul bazei maritime de la Vlora, pe coasta MăriiAdriatice.

18 Intervenţia URSS în Albania nu s-a realizat dinmotive independente de dorinţa liderilor sovietici –inexistenţa unei graniţe comune cu Albania, lipsa tru-pelor de ocupaţie, în general influenţa minimă a sovi-eticilor în Albania, au făcut aproape imposibilă oripostă sovietică.

19 Mioara Anton, 1965-1967 Moscova–Bucuresti,disensiuni într-o alianţă a „egalilor”, în RIM, nr.1-2/2003, p. 22.

20 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC alPCR – Secţia Relaţii Externe, dosar 15/1965, f. 97.

21 Pentru o detaliere a argumentelor diplomaţieiromâneşti de a stăvili încercarea de extindere aPactului în zona asiatică vezi şi Mircea Serediuc,Încercări de extindere asiatică a Pactului de laVarşovia. Cazul Republicii Populare Mongole, în RIM1/2001, p. 45-47.

22 Vezi mai pe larg Mircea Serediuc, O răzvrătireepistolară a Bucureştiului faţă de Moscova, în RIM, nr.5-6/2000, p. 45-47.

23 Decizia de înfiinţare a unei asemenea structuri afost supusă dezbaterii, la întrunirea CPC din 27-28 ia-nuarie 1956 de la Praga, fără a se concretiza. La 27-28aprilie 1959 la Varşovia a avut loc conferinţaminiştrilor de Externe ai statelor participante laTratat, la care a participat si reprezentantul Chinei,unde s-au dezbătut tratativele de la Geneva referitoare

la problema germană (tratatul de pace, chestiuneaBerlinului). Vezi Petre Otu, Dispute referitoare lacrearea Comisiei de Politică Externă a Tratatului de laVarşovia, în RIM nr. 5-6/2002, p. 43-47.

24 Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită, vol. I,ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Enci-clopedică, Bucureşti, 2002, p. 18.

25 Petre Otu, Dispute referitoare la…, în RIM nr.5-6/2002, p. 46-47.

26 Constantin Moraru, Divergenţe româno-bulgareîn problema reorganizării Tratatului de la Varşovia, înRIM, nr. 5-6/2002, p. 35.

27 Aceşti reprezentanţi echivalau cu consilierii mili-tari sovietici de care România se debarasase în 1958:în 1966 în România exista o mică grupă de astfel dereprezentanţi ai Comandamentului Suprem al FAU,comparativ cu RDG unde numărul lor echivala cu celal unei divizii.

28 Petre Otu, Războiul de şase zile, o nouă pro-blemă pentru Tratatul de la Varşovia, în RIM, nr.3/2002, p. 3-7.

29 Vezi pe larg Mihail E. Ionescu, „Războiul de şasezile” şi relaţiile dintre Moscova şi Bucureşti, în RIMnr. 1-2/2003, p. 17.

30 Vezi Mihail E. Ionescu, The CommunistRomania Cause within the Warsaw Treaty, în Romaniaand the Warsaw Pact – 1955-1989. SelectedDocuments, edited by Dennis Deletand and Mihail E.Ionescu., Bucureşti, Edit. Politeia, SNSPA, 2004.

31 Problema subordonării şi modului de între-buinţare a forţelor române în cadrul alianţei a fost ridi-cată încă din anii 1963, 1964, vezi Alesandru Duţu,Cea dintâi aplicaţie românească la nivel de front inde-pendent şi primele neînţelegeri româno-sovietice încadrul Tratatului de la Varşovia (mai 1965), în RIM,nr. 5-6/2002, p. 38-39.

32 C. Olteanu, Coaliţii politico-militare, Bucureşti,1996, p. 223-224.

33 Ibidem, p. 216-217.34 Ibidem, p. 220.

Between 1955-1970, the evolution of political and military institutions of Warsaw Pact was per-manently dominated by Moscow’s interests. The attempt of a country like Romania to change someof the realities within the Warsaw Pact institutions, sometimes had generated moments of tensions,crises (Czechoslovakia), testing the monolite unity of the Pact. Finally, the structure and the role ofWarsaw Pact bodies couldn’t be essentially changed as Kremlin already designed it.

ROMANIA IN THE WARSAW PACT EXECUTIVE STRUCTURES.FROM OBEDIENCE TO CONTESTATION


40 de ani de la R`zboiul de [ase zile

Declanşarea conflictului din Orientul Apropiat în iunie 1967 – Războiul de şase zile,cum avea să fie denumit ulterior – a însemnat un adevărat punct nodal al evoluţiei relaţi-ilor româno-israeliene. România, ţară care aparţinea „blocului socialist”, dar şi Pactuluimilitar de la Varşovia, îşi permisese cu trei ani înainte să aibă o conduită proprie faţă deMoscova prin adoptarea „Declaraţiei din aprilie”.

În timp ce ţările din spatele Cortinei de Fier au întrerupt relaţiile diplomatice cuIsraelul, după izbucnirea Războiului de şase zile, România a fost singurul stat din EstulEuropei care a menţinut relaţiile bilaterale oficiale cu guvernul de la Tel Aviv, dovedind oatitudine de „curaj, demnitate, personalitate şi independenţă”, cum avea să apreciezepreşedintele SUA de atunci. Bucureştiul a judecat corect caracterul ostilităţilor şi a luatdecizia corespunzătoare, a cărei justeţe a fost apoi confirmată de istorie. Relaţiile româno-israeliene au urmat o cale ascendentă, culminând, peste doi ani, cu ridicarea reciprocă arangului reprezentanţelor diplomatice ale celor două ţări la nivel de ambasadă.

Studierea şi analiza raporturilor româno-israeliene din perioada istoriei recente auconstituit obiective importante ale cooperării ştiinţifice dintre Institutul pentru StudiiPolitice de Apărare şi Istorie Militară şi Departamentul de Istorie Militară al ArmateiIsraeliene. Aceasta s-a concretizat, în acest an, prin organizarea şi desfăşurareaSeminarului bilateral cu tema „Războiul de şase zile şi lecţiile sale“ ale cărui comu-nicări le prezentăm în paginile următoare.

Războiul de şase zile a izbucnit într-unmoment când România comunistă îşi edifica unnou curs în politica externă, încercând să-şidefinească poziţia pe arena internaţională prinadoptarea unei poziţii de sfidare a Moscovei. Înintenţia liderilor de la Bucureşti, poziţia distinc-tă relativ la Războiul de şase zile a urmărit săasigure României un loc unic în cadrul Pactuluide la Varşovia.

Documentele utilizate pentru evaluarea aces-tui subiect au fost, aproape în totalitate, declasifi-

cate din Arhiva Ministerului Afacerilor Externeşi au fost puse la dispoziţie special în scopulacestui demers. Este vorba în primul rânddespre o serie de telegrame trimise în Româniadin capitalele actorilor occidentali majori impli-caţi în conflict (SUA, Franţa, Marea Britanie),care sunt relevante pentru o mai bună înţelegerea rolului asumat de România în Războiul deşase zile. Documentele investigate arată modulcum aceştia au înţeles, perceput şi reacţionat laprincipalele decizii adoptate de autorităţile

R~ZBOIUL DE {ASE ZILE {I RELA}IILE ROMÂNIEI COMUNISTE

CU OCCIDENTUL general-maior (r) dr. MIHAIL E. IONESCU

române pe parcursul conflictului. Am încercat,totodată, să realizăm o perspectivă comprehen-sivă asupra atitudinii României faţă de conflictulisraeliano-arab din 1967. Principala focalizare acercetării noastre a fost identificarea tendinţelorpolitice şi diplomatice majore apărute în relaţiiledintre România şi statele occidentale, cu accentpe cele cu Washington, Paris, Londra, precum şifelul în care aceste noi poziţii s-au modelat în tim-pul şi după conflictul din Orientul Mijlociu.

Au fost, de asemenea, folosite evidenţe docu-mentare din Arhivele Naţionale Istorice Cen-trale. Este vorba de transcrieri ale stenogra-melor întâlnirilor Comitetului Central al Parti-dului Comunist Român, care au avut loc în anul1967, în vederea evaluării evoluţiei evenimen-telor din Orientul Mijlociu şi a stabilirii poziţieipe care statul român să o adopte.

Acest studiu este organizat în patru părţi.Prima dintre ele oferă o perspectivă generalăasupra politicii promovate de România în cursulanilor ’60, de detaşare faţă de Moscova. Cea de-adoua se referă la relaţiile dintre România şiIsrael cu şase luni înaintea Războiului de şasezile. A treia prezintă liniile directoare majore alediplomaţiei româneşti în perioada ce a urmatRăzboiului de şase zile. În final, se prezintăcâteva estimări preliminare asupra dinamicii ce acaracterizat relaţiile dintre România şi Occidentîn perioada 1967-1968.

1. Schisma româno-sovietică din anii ’60Începând din anii ’60, România comunistă a

lansat o politică de detaşare, chiar de autonomiefaţă de constrângerile impuse de Moscovastatelor satelit. În acest fel, conducerea de laBucureşti a căutat să obţină un spaţiu mai larg demanevră la nivel internaţional şi în relaţiile cuUniunea Sovietică. Cea mai înaltă expresie a noiiorientări politice a României este considerată a fiDeclaraţia1 din aprilie 1964, care a marcatînceputul unui nou curs al politicii externe şi ainfluenţat major întreaga politică promovată deregimul de la Bucureşti până în decembrie 1989.Mulţi istorici români o consideră ca fiind cel maiimportant act public care a pus bazele unei ori-entări anti-hegemonice şi, implicit, anti-sovietice,în politica externă a României2. Practic, docu-mentul emis statua că principiile generale ale

politicii externe trebuie bazate pe: egalitatea îndrepturi a tuturor statelor, neamestec în tre-burile interne, cooperare pe scena internaţio-nală, respect reciproc între state, excludereaforţei şi a ameninţării cu forţa în relaţiile dintrestate. Principiile de politică externă sus-menţio-nate au fost reafirmate cu prilejul celui de-alIX-lea Congres al Partidului Comunist Român diniulie 1965.

În acest context, guvernul de la Bucureşti aîntreprins acţiuni menite să îmbunătăţească şisă întărească relaţiile cu Vestul. Conducereacomunistă a României a căutat să obţină unimportant ajutor economic şi financiar care să-ipermită dezvoltarea unei politici economiceindependente, reducând astfel, corespunzător,influenţa şi presiunea sovietică.

Scopul final era acela de a spori credibilitateapolitică internaţională, de a obţine o creştere aprestigiului României pe plan intern şi inter-naţional şi, prin urmare, de a întări politica dedetaşare faţă de Moscova. Se pare că liderii de laBucureşti priveau suportul occidental pentrunoua lor orientare politică ca pe o pre-condiţie asuccesului acesteia.

Nu este mai puţin adevărat că momentul alespentru lansarea acestei politici a beneficiat deun context internaţional favorabil. La începutulanilor ’60, SUA au lansat o nouă strategie înrelaţiile cu ţările comuniste, aşa-numita „build-ing bridges” policy. Practic, politica americanăera menită să dea un nou impuls deschideriicătre Est, să intensifice, prin diferenţiere, căilede comunicare cu ţările-satelit ale UniuniiSovietice din Europa de Est şi să accelereze pro-cesul de destindere europeană. Relevanţa noiistrategii politice americane faţă de Est şiimpactul său pe termen lung nu au scăpat politi-cienilor de la Bucureşti.

În anii care au urmat, conducerea României aluat o serie de decizii la nivel internaţional cuscopul clar de a-i convinge pe politicienii occi-dentali de credibilitatea strategiei asumate şi deangajamentul său de a o implementa, indiferentde reacţiile Moscovei. De aceea, atitudineaRomâniei referitoare la conflictul israeliano-arabdin 1967 trebuie să fie privită în acest context şi,în mare măsură, justificată de motivele şi raţiu-nile enumerate mai sus.


2. Relaţiile româno-israeliene în perioada premergătoare Războiului de şase zile

Potrivit documentelor disponibile, pe parcur-sul anului 1967, înainte de izbucnirea conflictului,agenda politică a relaţiilor dintre Tel Aviv şiBucureşti a inclus următoarele priorităţi majore:obţinerea sprijinului israelian pentru candidaturaministrului de Externe al României, CorneliuMănescu, la preşedinţia celei de a XXII-a AdunăriGenerale a ONU; finalizarea unui acord de schimbbilateral; deschiderea unui canal de comunicareîntre Israel şi China; creşterea nivelului dereprezentare diplomatică a Israelului în România3.

Candidatura lui Corneliu Mănescu la postulonusian era de o importanţă deosebită pentruconducerea comunistă a României, fiind înţe-leasă ca un instrument pentru sporirea prestigiu-lui internaţional şi recunoaşterea noului curspolitic promovat de Bucureşti în interiorul blocu-lui comunist. Guvernul israelian a făcut cunoscutde la bun început sprijinul său pentru candidatu-ra românească.

Astfel, la 9 ianuarie 1967, ministrul israelianla Bucureşti, Eliezer Doron, i-a comunicat luiVasile Gliga, locţiitorul ministrului român deExterne, că decizia israelienilor de a sprijini can-didatura lui Mănescu răspundea unor conside-raţii de importanţă deosebită. În primul rând,corespunde principiului succesiunii de zonegeografice şi de sisteme social-politice pentru oasemenea poziţie. Potrivit oficialului israelian:„Israelul este şi el o ţară socialistă, indiferentdacă este considerat ca atare sau nu. Poporulisraelian este un popor de muncitori; acest lucrueste atestat şi de faptul că peste 70% din popu-laţie este inclusă în sindicate. Apoi, mai mult de65% din producţia agricolă provine din sectorulcooperatist (...). Când este vorba de a categorisio ţară sau alta, în zilele noastre, se renunţă într-omăsură tot mai mare la delimitarea rigidă în albşi negru. Se are tot mai mult în vedere că fiziono-mia politică a lumii este policromă şi apoi, chiarde la alb la negru există o mare gamă denuanţe”4. Pe parcursul sus-amintitei discuţii, E.Doron a menţionat, drept o a doua consideraţie,înalta apreciere pentru atitudinea politică aRomâniei, afirmând că Israelul „admiră politica

externă a României, precum şi maniera în careministrul de Externe [Corneliu Mănescu – n.a.]ştie să o coordoneze”5.

Conform acestei poziţii, în ajunul Războ-iului de şase zile israelienii au abordat în modrepetat autorităţile române, exprimându-şi anga-jamentul de a utiliza propria reţea de conexiunişi relaţii pentru a influenţa şi alte ţări să sprijinecandidatura lui Corneliu Mănescu.

E. Doron a informat autorităţile române că„Israelul are numeroase relaţii/conexiuni şi posi-bilităţi pe arena internaţională (...), iar guvernulisraelian se oferă să facă uz de aceste relaţii sprea influenţa, dacă se va considera necesar [decătre guvernul României – n.a.], şi alte ţări săsprijine candidatura ministrului român al aface-rilor externe”. E. Doron a citat relaţiile pe careIsraelul le are în Europa şi SUA, în AmericaLatină şi Africa, menţionând că ministrulisraelian de Externe, A. Eban, este bun prietencu Arthur Goldberg, reprezentantul SUA laONU. La 1 februarie 1967, E. Doron i-a spus luiMircea Maliţa, ministrul adjunct al AfacerilorExterne, că SUA au abordat Israelul pentru a


Ministrul israelian la Bucure[ti, EliezerDoron, afirma c` "Israelul admir`

politica extern` a României"

afla dacă acesta sprijină candidatura româ-nească. Tel Aviv-ul a răspuns că există deja unacord scris în acest sens. În plus, a făcut cunos-cut faptul că Israelul a respins deschis alternati-va la candidatură venită din partea Guatemalei.De fapt, Israelul s-a oferit să acorde sprijinRomâniei în vederea stabilirii unor relaţii deapropiere faţă de Vest şi să contribuie la sporireavizibilităţii sale internaţionale, preţuindu-i politi-ca externă curajoasă.

Intensificarea relaţiilor economice prinîncheierea unor acorduri comerciale a constituitun alt considerent important pentru ambelepărţi. În ianuarie şi februarie 1967, E. Doron aavut convorbiri multiple cu miniştrii români aiagriculturii, comerţului exterior, educaţiei şifinanţelor. Oficialul israelian a prezentat inter-locutorilor săi câteva propuneri menite să con-tribuie la îmbunătăţirea şi dezvoltarea relaţiiloreconomice bilaterale. Potrivit lui E. Doron, „ţarasa doreşte să colaboreze cu România în cele maivariate domenii”, inclusiv prin utilizarea priete-nilor „din SUA, America Latină, Europa care arputea să ajute România în dezvoltarea relaţiilorsale în domeniile comercial, politic sau al relaţi-ilor şi aceasta nu numai în sectorul privat, ci şi înunele instituţii de stat”6. La 28 februarie 1967, E.Doron avut o întâlnire cu C. Mănescu. În timpulîntâlnirii, E. Doron i-a cerut interlocutorului săanalizeze posibilitatea ca miniştrii israelieni aiafacerilor externe şi comerţului să efectuezevizite neoficiale în România. Câteva săptămânimai târziu, ministrul israelian la Bucureşti aprezentat Ministerului Afacerilor Externe o listăcu problemele economice, politice, culturale a filuate în consideraţie de ambele părţi pentru aimpulsiona relaţiile bilaterale. Autorităţileromâne au răspuns pozitiv.

Toate aceste evenimente, care au demonstratinteresul Israelului în dezvoltarea relaţiilorromâno-israeliene, au ridicat o altă întrebare: ceaştepta Israelul să obţină în schimbul acestui aju-tor oferit României? În acest stadiu al cercetăriipot fi identificate câteva răspunsuri. În primulrând, a existat un interes major al Israelului de aobţine sprijinul României pentru deschidereaunui canal diplomatic cu China. Această abordaredin partea Israelului poate fi văzută ca orecunoaştere a rolului Bucureştilor în lumea

comunistă. În al doilea rând, autorităţile isra-eliene au căutat în mod constant să obţină acor-dul României în vederea ridicării gradului dereprezentare diplomatică a Israelului la Bucu-reşti la nivel de ambasadă. În al treilea rând, darnu ultimul ca importanţă, Israelul căuta un inter-locutor care să dorească să asculte şi să înţe-leagă poziţiile proprii asupra conflictului dinOrientul Mijlociu.

În ceea ce priveşte interesul Israelului pen-tru China, este relevantă declaraţia făcută de E.Doron lui C. Mănescu în timpul sus-menţionateiîntâlniri din februarie 1967: „În viaţa politică aIsraelului există o problemă foarte gravă în ceeace priveşte relaţiile cu R. P. Chineză. Israelul afost una din primele ţări (a cincea) care, în 1951,a recunoscut R. P. Chineză. Israelul nu a avutniciodată relaţii cu Taiwanul şi cu Cian Kai-şi.Totuşi, R. P. Chineză are, pentru a exprima deli-cat acest lucru, o atitudine foarte negativă faţăde Israel şi aceasta nu este just. Israelul estedeosebit de interesat să stabilească relaţii cuR. P. Chineză (...) şi ar fi recunoscător dacă ar fiposibil să primească un ajutor din parteaRomâniei în această privinţă”7. Mănescu arăspuns că „România, care are un mare respectpentru fiecare ţară, nu se poate erija în sfătuitor.Partea română ar putea, cu o ocazie oarecare, sătransmită părţii chineze cele spuse de E. Doron;partea română nu are dreptul să ascundăchinezilor acest lucru”8. E. Doron a folosit dreptexplicaţie pentru relele relaţii existente întreIsrael şi R. P. Chineză „relaţiile chino-arabe”.

Al doilea punct de interes se referă la nivelulde reprezentare diplomatică a statului Israel înRomânia. De multe ori, de la prima sa întâlnirecu autorităţile române, E. Doron a ridicat proble-ma ridicării acestui nivel. Printre motivele invo-cate în acest sens, E. Doron a menţionat proble-ma sensibilă a egalităţii cu omologii săi din alteţări.

În plus, israelienii au căutat să convingă par-tenerii români de justeţea cauzei lor. De aceea,în timpul întâlnirii sale cu M. Maliţa (1 februarie1967), E. Doron a menţionat că „deşi ţărilevecine pot avea unele probleme divergente, ceeace se întâmplă în zona Israelului este o tragedie.Situaţia este ambiguă: nu este nici război, nicipace”. El a adăugat că „istoria contemporană a


acestei ţări este extrem de zbuciumată şiisraelienii obişnuiesc să glumească cu amără-ciune spunând că Israelul ar putea fi primul înlume în exportul de probleme şi pietre”9. În tim-pul întâlnirii cu Gheorghe Apostol, prim viceprim-ministru (10 martie 1967), E. Doron a sub-liniat „soarta tragica a ţării sale. Israelul nu estemembru al niciunui pact militar şi nu are niciobază militară străină pe teritoriul său. Este o ţarăiubitoare de pace, lucru dovedit şi de faptul căare relaţii cu toate ţările din Europa, cu excepţiaSpaniei lui Franco, iar dintre cele 120 de ţărimembre ale ONU, are foarte bune relaţii cupeste 90 dintre ele, nereuşind însă să se împacebine cu ţările arabe, care nu-l recunosc ca stat şicreează tensiuni la graniţele sale. Acesta estemotivul pentru care doreşte să atragă bune sen-timente şi înţelegere din partea României pentruIsrael”. În acest context, E. Doron a apreciatcurajul dovedit de România prin stabilirea relaţi-ilor diplomatice cu Republica Federală aGermaniei10 şi a adăugat că „unor mari puteri nule-a convenit acţiunea României şi, în general,marile puteri nu sunt dispuse să ţină cont decâtde propriile lor interese. De aici, necesitatea caţările mici să se ajute între ele, spre a-şi promo-va punctele de vedere, acest lucru asigurându-leîntr-o şi mai mare măsură participarea larezolvarea problemelor în care sunt implicate şiinteresele lor”11.

3. Principalele linii directoare ale diplomaţiei româneşti în perioadapost-războiRomânia a avut o abordare pro-activă faţă de

conflictul arabo-israelian din iunie 1967, care,neaşteptat, dar nu inexplicabil, a fost apropiată depoziţia Vestului, alta decât cea sovietică. Acestfapt a creat o presiune puternică asupra regimu-lui de la Bucureşti, ameninţând supravieţuireaechipei de conducere în frunte cu N. Ceauşescu.

De la începutul conflictului, la 6 iunie 1967,Bucureştiul, contrar poziţiei adoptate de aliaţiiPactului de la Varşovia, a subliniat importanţarezolvării conflictului prin negocieri. Situaţia adevenit tensionată în timpul întâlnirii liderilor destat şi de guvern din unele ţări socialiste(Bulgaria, Cehoslovacia, R. D. Germană,Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria şi URSS)

desfăşurată la Moscova la 10 iunie 1967.Reuniunea de la Moscova era menită să ofereplatforma politică oficială pentru exprimareapoziţiei referitoare la conflict ce avea să fie adop-tată de toate ţările socialiste prezente. În fapt,această platformă era expresia dorinţeiMoscovei menită să ofere sprijin statelor arabeîmpotriva Israelului. N. Ceauşescu a refuzat săse supună dictatului sovietic şi a adoptat o pozi-ţie diferită, contrară celei asumate de aliaţii săi.Delegaţia română a refuzat să semneze decla-raţia comună elaborată la sfârşitul întrunirii, careprevedea sprijinirea ţărilor arabe şi condamnaIsraelul ca stat „agresor”. Rezistenţa Bucu-reştilor de a urma calea trasată de Moscova a izo-lat România de ceilalţi aliaţi. Situaţia s-aînrăutăţit după ce conducerea României comu-niste a aprobat, la 11 iunie 1967, un documentprin care făcea cunoscută poziţia oficială adop-tată de România faţă de cele două părţi implicateîn conflict. Practic, declaraţia oficială chema laîncetarea ostilităţilor, afirmând dreptul la exis-tenţă al tuturor ţărilor din regiune, aşadar inclu-siv al Israelului.

În principiu, poziţia României pe timpulcrizei din 1967 a fost rezultatul câtorva conside-rente evaluate la Bucureşti: interesele contradic-torii ale marilor puteri erau principalele obsta-cole în rezolvarea paşnică a conflictului dinOrientul Mijlociu; situaţia internă din ţărilearabe beligerante şi rezistenţa Israelului împie-dicau rezolvarea conflictului; scindarea sovieto-chineză împiedica o poziţie internaţionalăcomună a taberei mondiale comuniste în abor-darea problematicii arabo-israeliene.

O examinare succintă a chestiunilor sus-men-ţionate, bazată pe documente recent declasifi-cate, permite să identificăm câteva caracteristicimajore ale „jocului puterii” dintre principaliiactori implicaţi în regiune, aşa cum a fost văzutde la Bucureşti.

O analiză elaborată de Ministerul AfacerilorExterne în mai 1968, susţinea că: „URSS duce opolitică activă în această zonă a lumii, reuşind săexercite influenţa asupra ţărilor arabe împotrivaIsraelului şi chiar a intereselor acestor ţări.Exploatând sentimentele naţionaliste ale ara-bilor, ca urmare a acestui conflict, URSS a reuşitsă pătrundă din punct de vedere strategic nu


numai cu armamente, dar şi cu flota militară înregiune. Dacă, în trecut, nave militare sovietice(puţine la număr) făceau unele vizite în porturilearabe, de la conflict încoace circa 60 de nave mi-litare au acces şi facilităţi portuare în trei porturidin R.A.U., două porturi din Siria, în câte un portdin Yemen şi Somalia şi încearcă pe toate căile săpătrundă şi în Aden.

Acordarea de ajutoare militare (armamente)nu se dau numai ţărilor arabe «prietene», dar şicelor reacţionare ca Iordania şi Arabia Sauditădacă acestea le-ar cere. Dată fiind aceastăpolitică de penetrare strategică militară înOrientul Apropiat, URSS este conştientă că orezolvare a conflictului arabo-israelian ar deter-mina pe arabi să renunţe la ajutoarele militaresovietice şi astfel să piardă influenţa din acesteţări. Aşa se explică de ce R.A.U. a renunţat, fărăa da vreo explicaţie, la restabilirea relaţiilordiplomatice cu SUA. Cu toate că emisarul SUA,Eugene Black, fostul preşedinte al Băncii Mon-diale, asigurase R.A.U. de ajutoare în dolari, înluna februarie a.c., preşedintele Nasser cerusescuze SUA pentru declaraţiile antiamericane dintimpul conflictului din iunie 1967 şi astfel sta-bilirea relaţiilor diplomatice era ca şi rezolvată,tratativele au fost întrerupte în martie a.c. fără amai fi reluate până în prezent.

Din punct de vedere tactic, URSS vederezolvarea conflictului prin intermediul căilorpolitice, înţelegând prin aceasta exercitarea depresiuni asupra Israelului pentru a-şi retrage tru-pele şi, totodată, să creeze iluzii ţărilor arabe că

este posibilă realizarea acestui deziderat, ur-mând ca după aceea conflictul dintre părţi să re-vină la situaţia premergătoare lui iunie 1967”12.

În privinţa SUA, se aprecia ca au interesestrategice şi economice în regiune şi că „poziţiasa nu este prea departe de cea sovietică”. Dacăstrategic, SUA au pierdut ceva din influenţa lorîn unele state arabe, economic exercită încă oinfluenţă puternică în întreaga regiune. În ceeace priveşte Israelul, SUA au destulă influenţăpentru a modera această ţară şi a-i revitaliza po-ziţia în rândul statelor arabe, astfel încât să o„slăbească pe cea sovietică”. O concluzie foarteinteresantă este aceea că „tactic, SUA şi URSSîşi coordonează acţiunile în mod tacit şi, atâtatimp cât conflictul nu depăşeşte anumite limite,interesele celor «doi mari» converg. Singura în-grijorare a SUA este că sovieticii vor prinde seri-oase rădăcini în Orientul Apropiat şi, în raport cuaceasta, ele îşi intensifică acţiunile politice pen-tru a diminua influenţa sovietică şi de a păstra unstatu-quo în Orientul Apropiat13.

Cât despre statele comuniste, este menţio-nat că toate, cu excepţia României şi Albaniei, au„adoptat aceeaşi poziţie ca şi URSS, au calificatIsraelul «agresor» şi au rupt relaţiile diplomaticecu această ţară (…). R. P. Chineză, care nu recu-noaşte existenţa statului Israel, are o poziţie caşi statele arabe, de distrugere a acestui stat. Înultimele luni, R. P. Chineză n-a mai făcut niciunfel de declaraţii în favoarea arabilor, pe motiv căau acceptat întâlnirile cu reprezentantul specialal secretarului general ONU. Sprijină nemijlocit


Ministrul deexterne alRomâniei,CorneliuM`nescu,

a beneficiat desprijin israelian

în ob]inereapre[edin]iei

celei de-a XXII-aAdun`ri

Generale a ONU

Siria care nu recunoaşte rezoluţia din 22 noiem-brie 1967. În ultimă instanţă rămâne tot celordouă mari puteri (URSS şi SUA) să influenţezeîn mod pozitiv ţările în conflict în vederearezolvării lui”14.

În privinţa statelor arabe, analiza MAE afir-mă că situaţia lor internă ar putea împiedica ac-ţiunile menite să identifice o soluţie paşnică aconflictului. Spre exemplu, Siria şi Algeria nurecunosc existenţa Israelului şi sunt împotrivaîntreprinderii oricărei acţiuni pentru stabilireade contacte, chiar şi în manieră indirectă, cuIsraelul. Ele se pregătesc pentru un nou conflict,economiile lor fiind folosite în acest scop (dis-trugerea Israelului). Siria sprijină organizaţia AlFatah care întreprinde raiduri în Israel dinIordania. Pe de altă parte, Republica Arabă Unităşi Iordania au acceptat Rezoluţia ONU din 22noiembrie 1967, dar conform propriei inter-pretări. Economia Egiptului este în stare foarteproastă, iar preşedintele Nasser încearcă să-şirestabilească autoritatea promovând măsuri, dar„este aproape imposibil pentru el să întreprindăacţiuni moderate pentru a găsi o soluţie paşnicăa conflictului”, deoarece a alimentat naţionalis-mul timp de 20 de ani în opinia publică şi „estelegat foarte mult de politica sovietică în OrientulApropiat”. Iordania, care depinde de sprijinulSUA şi al Marii Britanii, ar înclina pentru osoluţionare paşnică, dar a fost împinsă către opoziţie rigidă de statul Israel, care „a pedepsit”Iordania pentru raidurile întreprinse de AlFatah. Atât în Republica Arabă Unită, cât şi înIordania nu există „forţe progresiste” care săacţioneze pentru soluţionarea pozitivă a conflic-tului. Alte ţări arabe contribuie, pozitiv sau ne-gativ, la conflict în funcţie de interesele proprii.Arabia Saudită nu-l sprijină pe Nasser, ca urmarea poziţiei acestuia faţă de Yemen şi este deasemenea îngrijorată de prezenţa trupelorirakiene în Iordania. Conducătorii ArabieiSaudite, Siriei, Tunisiei şi chiar Algeriei „cutoate că nu se înţeleg între ei, au satisfacţiedespre situaţia în care se găseşte Nasser, pre-tendentul conducător al lumii arabe. Totodată,ţările arabe cu orientare de dreapta seîmpotrivesc prezenţei sovietice în Yemen şi înMediterana, prezenţă înlesnită de R.A.U. şiSiria”.

Cât despre Israel, această ţară a avut „o situ-aţie economică precară”. Atacurile Al Fatahcreează panică în rândurile populaţiei. În cadrulconducerii israeliene sunt evidenţiate trei orien-tări: (ele nu sunt menţionate) şi de asemenea„forţele progresiste nu se ridică la nivelulrăspunderii de care ar trebui să dea dovadă într-osituaţie atât de delicată care s-a creat în urmaconflictului armat”.

Referitor la dezbinarea chino-sovietică, ana-liza menţionează că „disensiunile chino-sovie-tice, interesele diferite ale acestor două mariputeri socialiste în lumea arabă, lipsa de unitatedin cadrul lagărului socialist nu au dus la o uni-tate de vederi în ceea ce priveşte conflictularabo-israelian. Numai puţine partide comunisteau spus în mod cinstit şi cu curaj arabilor şiIsraelului adevărul adevărat şi i-au sfătuit săcaute soluţii pentru a crea un cadru de discuţii şide a ajunge la înţelegere şi convieţuire paşnică înOrientul Apropiat”.

Rezoluţia Consiliului de Securitate din 22noiembrie 1967 a permis României să-şireafirme punctul de vedere în chestiuneaOrientului Apropiat. Potrivit dovezilor docu-mentare declasificate din arhivele MAE, lideriiromâni au abordat documentul ONU într-omanieră pozitivă, fiind considerat ca un „remar-cabil succes” al ONU şi al ţărilor care priveauconflictul cu „luciditate, imparţialitate şi princi-pialitate”. A fost apreciat preambulul documen-tului ONU care subliniază „inadmisibilitateaachiziţionării unor teritorii prin război” şi „nece-sitatea de a se acţiona pentru o pace justă şitrainică, care să permită tuturor statelor dinaceastă regiune să trăiască în securitate”.Interpretările diferite permise de rezoluţie mergde la „retragerea forţelor armate israeliene dinteritoriile ocupate” până la recunoaştereasuveranităţii, integrităţii teritoriale şi a indepen-denţei politice a tuturor statelor din regiune.Semnificativă este şi observaţia Bucureştiuluiconform căreia până şi cei care au calificat con-flictul drept o „agresiune a Israelului”, şi anumeţările Pactului de la Varşovia, au votat pentrurezoluţie.

În fond, la Bucureşti se evaluează că rezoluţiaConsiliului de Securitate al ONU a dovedit „via-


bilitatea” orientarilor diplomaţiei româneşti încontextul conflictului. Mai mult, o analiză a MAEestima că „la însăşi elaborarea şi adoptarearezoluţiei un rol important l-au jucat consultărileşi discuţiile pe care preşedintele AdunăriiGenerale [C. Mănescu – n.a.] şi delegaţiaromână le-au avut cu factorii de care a depinsrealizarea ei”15.

România a jucat de asemenea un important şiactiv rol în cadrul Pactului de la Varşovia. Existăunele analize şi evaluări ale MAE care considerăcă datorită eforturilor României a fost adoptatăDeclaraţia din decembrie 1967 a membrilorPactului de la Varşovia. Este vorba despre con-ferinţa de la Varşovia a miniştrilor afacerilorexterne din unele ţări socialiste europene,desfăşurată în decembrie 1967, care a luat în dis-cuţie problema Orientului Apropiat. Documentuladoptat cu acea ocazie sublinia: „necesitateaunei soluţionări paşnice a situaţiei din OrientulApropiat fiind menţionată în acest sens chiar şirezoluţia Consiliului de Securitate al ONU dinnoiembrie 1967”. Potrivit autorului analizeiMAE, la Varşovia s-a observat o evoluţie a pozi-ţiei adoptate de ţările socialiste, care chema lasoluţionarea paşnică pe cale politică a conflictu-lui, Israelul nefiind considerat un agresor, iarrezoluţia Consiliului de Securitate al ONU fiindlarg acceptată. Este inutil de menţionat căautorul a subliniat cu mândrie că „ţările frăţeşticare, în iunie 1967, au criticat România pentrupoziţia ei, după câteva luni au trebuit sărecunoască că au greşit”16.

Pe de altă parte, unele documente arată ooarecare nemulţumire a diplomaţiei române dincauza faptului că partea israeliană a prezentatîntr-un mod exagerat unele acţiuni româno-israeliene şi, drept urmare, ţările arabe precumSiria şi Irak „privesc România cu suspiciune”. Înplus, s-a adăugat „activitatea unor partide comu-niste frăţeşti care ponegresc poziţia ţării noastrefaţă de conflictul din Orientul Apropiat”17.

În ciuda unor astfel de critici, poziţiaRomâniei a câştigat tot mai multă credibilitate pescena internaţională. Multe ţări au privit pozitivactivitatea României relativ la conflict şi au fostde asemenea unele voci – exclusiv din Vest –care au cerut ca România să joace un rol demediator, înlocuind chiar misiunea Jarring.

Există dovezi că o asemenea dorinţă a fost expri-mată nu mai târziu de 7 iunie 1967. În timpulprânzului oferit de Departamentul de Stat alSUA ambasadorului României la Washington,P. Bălăceanu, cu ocazia încheierii misiunii sale,E. Rostow, consilier apropiat al lui Dean Rusk,„după ce a vorbit în termeni elogioşi desprepolitica constructivă urmată de guvernul nostrupe plan internaţional şi despre calităţile pe caretovarăşul ministru C. Mănescu le-a dovedit înaplicarea acestei politici, a exprimat părerea căRomânia ar putea juca un rol important înmedierea stingerii conflictului din OrientulMijlociu”. Diplomatul american a adăugat o invi-taţie pentru C. Mănescu de a face o oprire laWashington (el aflându-se în Alaska la aceavreme) „pentru un schimb de opinii pe aceastătemă”. În răspunsul său, P. Bălăceanu a subliniatcă iniţierea unei acţiuni de mediere înseamnă catoate ţările beligerante să ceară un asemenearol, iar până acum România nu a căutat aseme-nea responsabilităţi şi poate nu o va face nici înviitor, fără a fi solicitată de părţile implicate şifără o atentă considerare a problemei în ansam-blu18.

Au urmat, după aceea, alte luări de poziţiiprivind posibilitatea de a proiecta România înrolul de mediator în conflict, eventual pentru aînlocui misiunea Jarring.

4. România şi Vestul în 1967-1968: o evaluare preliminarăEvoluţia relaţiilor româno-sovietice, în timpul

conflictului din 1967, din Orientul Apropiat esteo altă provocare ce ar trebui luată în considerare.Documentele recent declasificate din arhiveleRomâniei vin să aducă aspecte noi, semnificativeîn acest sens. Câteva exemple vorbesc deamploarea complexităţii acestei probleme.Potrivit unui asemenea document, la 6 iunie1967, Leonid Brejnev, liderul sovietic, a cerutambasadorului român la Moscova, într-oîntrevedere, să transmită Bucureştilor: a) ÎnOrientul Apropiat este război de ieri; el a avut oconversaţie telefonică cu N. Ceauşescu şi a înţe-les că „şi tovarăşii români vor întreprinde măsuripentru dezangajarea trupelor celor două părţiaflate în conflict”. Brejnev spera că, la ONU,Consiliul de Securitate va adopta o rezoluţie în


acest scop şi, pe o asemenea temă, el a avut dis-cuţii cu SUA, Marea Britanie, Franţa şi altestate, inclusiv cu cele arabe. Brejnev a subliniatcă are în vedere adoptarea unei rezoluţii care săprevadă retragerea trupelor pe aliniamenteleanterioare izbucnirii ostilităţilor, aşa cum cereauarabii; b) Brejnev îl informa pe N. Ceauşescu căURSS şi Partidul Comunist Polonez au luat iniţia-tiva de a adresa o scrisoare Chinei cu pro-punerea de a organiza o întâlnire comună în caresă se discute „calm, în linişte... la orice nivel”numai despre războiul din Vietnam, fără a atingealte probleme.

Ceauşescu a considerat că în locul uneiscrisori colective este mai potrivit ca fiecare par-tid comunist să trimită individual o asemeneascrisoare Chinei. Brejnev i-a răspuns am-basadorului român că numai liderul de laBucureşti ia în considerare o asemenea proce-dură, ceilalţi fiind în favoarea unei scrisori colec-tive. Liderul sovietic a menţionat caracterulextrem de confidenţial al problemei şi a exprimatsperanţa că România va trimite o scrisoareBeijingului în nume propriu. Brejnev a adăugatcă Uniunea Sovietică face tot posibilul pentru apăstra unitatea lumii comuniste deoarece „aceas-ta este singura armă care-i poate reţine pe ameri-cani”; c) ambasadorul român i-a înmânat luiBrejnev o scrisoare din partea lui Ceauşescureferitoare la Comandantul Suprem al ForţelorArmate ale Pactului de la Varşovia. După citireascrisorii, Brejnev a spus că „a primit cu satis-facţie acest răspuns şi este recunoscător pentruscrisoare”. Ceauşescu i-a comunicat telefonic căagreează ideea ca un mareşal sovietic să fiedesemnat comandant al Forţelor Armate Unite.Brejnev a încheiat conversaţia spunând căultimele două zile au fost „îngrozitoare” avândrepetate întâlniri ale Biroului Politic în care afost evaluată corespondenţa şi s-a căutatadoptarea unor poziţii faţă de evoluţia situaţiei19.Aşadar, se poate concluziona că pe masa trata-tivelor româno-sovietice se aflau cel puţin douăprobleme cu mare potenţial de divergenţă:numirea Comandantului Suprem al ForţelorArmate ale Pactului de la Varşovia (România acerut în repetate rânduri să fie aplicat principiulrotaţiei) şi organizarea unei întâlniri între par-tidele comuniste din Europa şi Partidul Co-

munist din China. În continuare, după 24 de ore,ambasadorul român la Moscova, T. Marinescu, afost convocat la Ministerul Afacerilor Externede V. V. Kuzneţov, prim adjunct al ministrului,„împreună cu ambasadorii Bulgariei, Cehoslo-vaciei, Germaniei de Est, Poloniei şi Ungariei”.Aceştia au fost informaţi despre evoluţia conflic-tului israeliano-arab şi s-a subliniat că Israelul seface vinovat de agresiune, provocând prin acţiu-nile sale agravarea situaţiei. Stoparea războiuluipresupune exercitarea de presiuni asupraIsraelului pentru a pune capăt acţiunilor sale.După informare, Kuzneţov a răspuns la întrebări,printre care şi la una referitoare la ce va faceURSS dacă Israelul nu va înceta acţiunile mi-litare. Kuzneţov a răspuns că nu există altedeclaraţii secrete ale Moscovei decât cele ofi-ciale şi că nu există vreo declaraţie conformcăreia URSS va recurge la forţa militară dacăSUA vor face aceasta, după cum menţiona mediafranceză20. Două zile mai târziu, la 10 iunie 1967,T. Marinescu a fost chemat, din nou, laMinisterul Afacerilor Externe (în jurul orei15.00), împreună cu ambasadorii Bulgariei,Iugoslaviei, Vietnamului, Poloniei şi Mongoliei,pentru a fi informaţi că guvernul sovietic a decissă întrerupă relaţiile diplomatice cu Israelul.Kuzneţov a adăugat că problema este clară,„urmare a întâlnirii de ieri dintre liderii ţărilorsocialiste”, şi a cerut ca decizia sovietică să fiecomunicată guvernelor respective „fiecare dintreele urmând să procedeze după cum crede decuviinţă”21.

Decizia Moscovei a accelerat desfăşurareaevenimentelor. Prin urmare, la 12 iunie, ambasa-da României a fost vizitată de I. A. Voronţov, se-cretar al Asociaţiei de prietenie sovieto-română,care s-a interesat de atitudinea României la cere-rea membrilor acesteia, îngrijoraţi de faptul căRomânia nu a semnat Declaraţia din 10 iunie1967. Principalele sale întrebări au fost: dacăRomânia nu se află sub influenţa Chinei? De ceRomânia, ca membră a Pactului de la Varşovia,nu a semnat, în timp ce Iugoslavia, care nu eramembră, a semnat? A menţionat apoi că decla-raţia României nu califică Israelul ca agresor şinu promite sprijin ţărilor arabe. Potrivit raportu-lui ambasadei, după discuţii, vizitatorul sovietics-a convins de corectitudinea poziţiei României


deoarece „este o mare prostie să sprijini un statîn condiţiile actuale pentru a lichida alt stat”22.Conform procedurilor „diplomatice” obişnuiteîntre Moscova şi statele satelite, această vizităpoate fi echivalentă cu un avertisment major laadresa conducerii României.

Pentru a evalua temperatura relaţiilor bila-terale după Războiul de şase zile, se cuvin sub-liniate următoarele: Moscova a început să sus-pecteze conducerea României de dezertare dintabăra sovietică, sub influenţa Chinei comuniste,care este aproape un inamic ideologic; în aldoilea rând, la Moscova exista un interesdeosebit pentru poziţia României, dar numaiinterlocutorii vestici ai României o considerau ca„principială, obiectivă, raţională”, România fiind„singura ţară socialistă care ţine cont de intere-sele tuturor popoarelor implicate în conflict”; şiîn al treilea rând, Moscova suspecta România căînclină către ţările capitaliste, producând o breşăîn unitatea imperiului său european23. Înadoptarea unei asemenea atitudini, Kremlinul s-aaflat sub influenţa reprezentanţilor ţărilor arabecare au adoptat poziţii extremiste şi rigide, înspecial diplomaţii Algeriei, Siriei, şi parţial cei aiIrakului24.

Principalele state occidentale au reacţionatîntr-o manieră pozitivă la acţiunile României.Aprecierile făcute de numeroşi oficiali occiden-tali cu privire la comportamentul României,cuprinse în telegramele trimise la Bucureşti decătre reprezentanţii români în capitalele vestice,sunt relevante în acest sens.

Trebuie menţionate reacţiile americane ladeclaraţia oficială făcută de Partidul ComunistRomân la 10 iunie 1967, care a propulsat practicpoziţia distinctă a României faţă de conflictul dinOrientul Apropiat. C. Frankel, asistent alSecretarului de Stat american, a menţionat cădeclaraţia României arată „luciditate” şi dorinţade pace internaţională şi cooperare25. Pe 13 iunie1967, B. Klosson (director în Departamentul deStat american) a mărturisit lui O. Popescu,funcţionar al ambasadei române, că „admiră ati-tudinea României”, care a adoptat o „poziţie dis-tinctă şi particulară în conflictul din OrientulApropiat”. Oficialul american a adăugat, deasemenea, că a fost surprins de atitudineaIugoslaviei care nu a fost capabilă să formuleze o

poziţie proprie corectă, întorcându-se cu 18 aniînapoi şi semnând o declaraţie concepută dealţii, un indiciu că SUA consideră acum căRomânia a înlocuit Iugoslavia ca ţară comunistăindependentă26.

Altă telegramă trimisă de Washington a abor-dat impactul discursului lui Ion GheorgheMaurer la ONU, subliniind faptul că mass-mediaamericane comentează insistent poziţia adoptatăde prim-ministrul român. Media evidenţiază fap-tul că România nu a considerat Israelul agresor,fiind prima ţară comunistă care adoptă o aseme-nea poziţie, şi a cerut în mod repetat retragereaforţelor israeliene din teritoriile ocupate, iarîmpreună cu Suedia – o ţară neutră, dar capita-listă – a cerut ţărilor arabe şi Israelului să-şi„reglementeze neînţelegerile prin negocieridirecte, paşnice”. Potrivit mass-media ameri-cane, prin poziţia sa, România „a rupt liniileblocului sovietic”. Prin contrast, media ameri-cană nu comentează celelalte discursuri comu-niste susţinute la ONU, „menţionând doar căacestea au repetat poziţia sovietică”27.

În concluzie, s-a considerat că „poziţia şiacţiunile ţării noastre faţă de situaţia dinOrientul Apropiat au fost apreciate pozitiv deoamenii americani, de diplomaţii acreditaţi laWashington, de oamenii de presă şi cetăţenii sim-pli din SUA”. Cotidianul „American Banker”,unul dintre principalele ziare economice, a tri-mis o scrisoare ambasadei menţionând „indepen-denţa arătată de guvernul român la NaţiunileUnite” şi a propus să editeze un suplimentdespre România. De asemenea, publicaţia„America”, ştiută ca având o atitudine ostilăRomâniei, a publicat un articol despre „săptămâ-na naţiunilor captive”, în care România nu a fostmenţionată. Un semn important al schimbării înatitudinea SUA faţă de România este menţionatîntr-o altă telegramă sosită de la Washington:„condamnarea severă de către ţara noastră aimperialismului american nu a fost abordată decătre interlocutorii americani în discuţiile pecare le-am avut până acum. Atât direct, cât şiindirect, oficialităţile americane au ţinut să netransmită aprecieri pozitive asupra politicii noas-tre”28.

Trebuie totodată menţionat că Bucureştiul acerut diplomaţilor din Washington să trimită


analize asupra problemelor care ar putea aveaimplicaţii asupra României şi „evaluări relativ lapoziţia pe care ţara noastră ar trebui să o adopteşi, eventual, sugestii de acţiuni”. Un asemeneainteres exprimat poate sugera grija Bucureştiu-lui de a nu deteriora poziţia deja căpătată în SUAdupă Războiul de şase zile. Politica externă aRomâniei este dezvoltată de acum înainte cu unochi la reacţia Washingtonului. Un asemenearaport, trimis de ambasada română (biroul) dinWashington, referitor la activitatea desfăşuratăîn 1967, a menţionat că exista o diferenţă înrelaţiile politice bilaterale „favorizate de atmos-fera general pozitivă a României în SUA” şi derelaţiile economice a căror dezvoltare a fost însăblocată de războiul din Vietnam, de practicile dis-criminatorii în relaţiile cu ţările socialiste, şi deasemenea de o serie de factori legaţi de alegerileprezidenţiale29.

În ceea ce priveşte dinamica relaţiilor dez-voltate între Bucureşti şi Londra, sub impactulconflictului din Orientul Apropiat, se cer sublini-ate câteva aspecte. Astfel, până la 26 iunie 1967,în Marea Britanie au fost publicate circa 30 dearticole referitoare la poziţia adoptată deRomânia faţă de sus-menţionatul conflict. Toateaceste produse media au arătat că România are opoziţie care este „în multe privinţe foarte diferităde a Moscovei”; că Bucureştiul vrea să fie „neu-tru între arabi şi Israel”, că România „este singu-rul stat comunist din estul Europei care are o ati-tudine imparţială în războiul arabo-israelian”.„The Times” şi „The Guardian” au menţionatspecial că România s-a adresat ambelor părţi pen-tru soluţionarea paşnică a conflictului. „TheObserver” (17 iunie 1967) a scris că deciziaRomâniei este în acord cu linia independentăadoptată de guvernul României de la începutulrăzboiului30. Totodată, discursul premieruluiromân Ion Gh. Maurer la ONU a fost calificat demedia britanică drept „senzaţional” (TV-ITV, 23iunie), sprijinind „dreptul Israelului la exis-tenţă”. „The Times” a subliniat că poziţiaRomâniei este apropiată de „building bridges”policy urmată de unele ţări neutre în discuţiileconfidenţiale. De asemenea, a menţionat posibi-litatea ca o personalitate română să-şi asumerolul de mediator în acest conflict31.

Lajos Lederer, ziarist la „The Observer”, aafirmat că în următorii 3-4 ani ziarul va urmări cuatenţie evoluţia României şi a solicitat un inter-viu lui N. Ceauşescu. Între întrebările ce urmaua-i fi adresate liderului român au fost menţionateurmătoarele: Care sunt aspectele principaleleale politicii independente a României?; Sunteţisatisfăcut de dezvoltarea relaţiilor României cuţările occidentale, în special cu Germania?; Aafectat politica dumneavoastră independentărelaţiile cu vecinii şi partenerii dumneavoastrăideologici?; Care este poziţia României între Vestşi Est?; Este cunoscut faptul că România estefavorabilă ideii unui sistem european de securi-tate diferit de cel actual care ar înlocui actualelepacte militare NATO şi Pactul de la Varşovia. Cefel de schimbări aveţi în vedere?; Cum arsoluţiona liderii români conflictul din OrientulApropiat?; A ajutat vizita la Pekin a lui I. Gh.Maurer la clarificarea problemelor de interesglobal?32

Relaţiile româno-britanice s-au îmbunătăţit şila nivel economic. Un document menţioneazăcă, la 10 iulie 1967, Oficiul României de laLondra a fost abordat, neoficial, de ministrulEnergiei, Richard Marsh, în prezenţa unuireprezentant al Foreign Office. Acesta a dorit săştie dacă România este gata să vândă petrol,printr-un acord pe termen scurt sau lung, ceeace însemna de fapt sfârşitul embargoului împotri-va ţărilor comuniste. Totuşi, Bucureştiul s-atemut de impactul negativ al unui asemeneaacord asupra relaţiilor cu ţările arabe33.

Din 6 iunie 1967, de la izbucnirea războiu-lui, Franţa a menţionat utilitatea intervenţieiRomâniei faţă de beligeranţi34. Lauteuil, subse-cretar pentru Orientul Mijlociu în MinisterulFrancez al Afacerilor Externe, a prezentat oimagine a războiului care a fost indubitabilfolosită de Bucureşti pentru a-şi stabili poziţiavizavi de război: „Declaraţia sovietică iniţială, desprijinire necondiţionată a Republicii ArabeUnite, a generat, din punct de vedere politic şimilitar, un mare pericol, determinând în fondatacul început de Israel, care s-a temut căR.A.U., având garantat un asemenea ajutor, eracapabilă dintr-un moment în altul să declanşezeea atacul împotriva Israelului”. Poziţia sovietică


a suferit modificări rapide – una dintre ele fiind„greu scuzabilă”, atunci când Moscova a fost deacord cu propunerea americană în Consiliul deSecuritate al ONU (privind încetarea ostili-tăţilor). Ţările arabe au fost surprinse de ati-tudinea sovieticilor şi acest fapt a condus la odiversificare a poziţiilor în cadrul acestor state,deoarece nu ştiau în ce măsură pot conta pesprijinul URSS. Lauteuil a spus că acesteevoluţii au dovedit că URSS nu are „specialiştide înaltă calificare în domeniul politiciiexterne”. Rezultatul este că URSS a pierdut dininfluenţa sa în Orientul Mijlociu. Se considerăcă Franţa a ieşit cea mai întărită din punct devedere al prestigiului internaţional, deoarece aavut propria interpretare şi soluţii pentrurezolvarea conflictului necomportându-se ca unsatelit. În privinţa atitudinii României, Giscardd’Estaigne, a elogiat poziţia Bucureştiuluispunând că „prestigiul internaţional al Românieieste considerabil întărit”35.

De fapt, Franţa era devotată unei soluţii denegociere, dar s-a considerat că, cel puţin pentrumoment, o asemenea soluţie ar fi imposibilă caurmare a faptului că URSS este prea angajatăfaţă de arabi, dar mai târziu, după o oarecarepregătire psihologică a arabilor, va milita pentruaceastă soluţie36.

Demnitarul francez, S. Legier, a spusreprezentantului român că regretă că nu au exis-tat consultări cu România şi Polonia „care ar fifost foarte utile” în contextul mai larg al con-sultărilor europene37.

În fine, la 23 iunie 1967, guvernul francez adiscutat pe larg poziţia României care a fost con-siderată ca fiind foarte importantă, apreciind căRomânia are dreptul să vină cu propuneri şi su-gestii adresate Marilor Puteri.

Pe parcursul vizitei generalului de Gaulle înGermania de Vest, în a doua jumătate a lui iulie1967, „poziţia României a fost citată ca exemplude politică independentă şi raţională, care a înţe-les procesul de destindere Est-Vest în Europa încare sunt angajate Franţa şi Germania de Vest.S-a afirmat că politica României se bucură deprestigiu crescând, fapt evidenţiat şi de eveni-mentele din Orientul Mijlociu, poziţia sa con-stantă şi curajoasă având influenţă, pe plan deopinie publică internaţională în general şi în

ţările estice în particular, care vor urma, fie chiarmai târziu, politica de astăzi a conducerii româ-neşti”38.

Concluzii Poziţia adoptată de conducerea României

în contextul conflictului arabo-israelian din 1967a fost expresia cursului general al politiciiexterne asumat de România începând din 1964,menit a crea un spaţiu de manevră mai mare înrelaţiile cu Moscova şi pentru a câştiga maimultă libertate în politica externă. Practic, politi-ca lui Ceauşescu s-a bazat pe principiul că statelemai mici ar trebui să joace un rol mai activ înpolitica mondială. S-a considerat că aceasta arcontribui la democratizarea relaţiilor inter-naţionale şi ar reduce abilitatea marilor puteri dea-şi domina partenerii mai mici. PoliticaRomâniei a fost considerată o premieră dupăsciziunea Iugoslaviei (la sfârşitul anilor 1940) şia Albaniei (la începutul anilor 1960).

Pentru reuşita acestei strategii politice faţăde URSS, Ceauşescu a căutat să conectezeRomânia la Vest. Poziţia faţă de conflictul din1967 a intenţionat nu numai să mărească repu-taţia lui Ceauşescu pe plan internaţional, dar şisă propulseze apropierea de SUA pentru acâştiga avantaje economice consistente, precumclauza naţiunii celei mai favorizate.

Războiul de şase zile a fost consideratcea mai bună ocazie care putea fi folosită pentrua obţine recunoaşterea Vestului pentru noua ori-entare a României în politica externă. Recom-pensa acestei politici a fost evidentă în sfera eco-nomică şi în prestigiul internaţional.

Conducerea comunistă a României a fostconştientă că această politică a expus-o la un riscmajor din partea Moscovei. Relaţiile româno-sovietice au devenit foarte tensionate la mijloculanilor 1960, afectând serios poziţia ţării în cadrulPactului de la Varşovia. Pentru contracarareaameninţării sovietice, comuniştii români au con-tat pe sprijinul Chinei şi al Vestului. Căutândsprijinul occidental, ei au avut de ales întrerecunoaşterea vestică şi cea internă şi statutulde simple marionete sovietice.

Vestul a încurajat calea aleasă de România,sprijinind-o politic şi economic. Ar fi de menţio-nat: susţinerea candidaturii româneşti la funcţia


de preşedinte al Adunării Generale a ONU; avan-taje economice consistente şi credite oferiteRomâniei pentru a o ajuta să diminueze depen-denţa faţă de economia sovietică şi de Consiliulde Ajutor Economic Reciproc (CAER).

Ceea ce s-a întâmplat cu România în 1968,în timpul intervenţiei militare a membrilorPactului de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei,ar putea fi înţeles şi prin prisma poziţiei adop-tate în 1967. În sprijinul unei asemenea aser-ţiuni, ar trebui spus că datorită poziţiei din tim-pul Războiului de şase zile România a fostpractic exclusă de la procesul luării deciziilor încadrul alianţei comuniste, nefiind invitată la con-sultările desfăşurate cu această ocazie. De aceea,conducerea României şi-a atins scopul, şi anumeafirmarea unei politici externe cu autonomiesporită cu preţul de a fi izolată însă în bloculcomunist. Invazia Cehoslovaciei în august 1968de către trupele ţărilor Pactului de la Varşovia,cu excepţia României, a dovedit acest fapt.Conducerea României avea să afle dupăRăzboiul de şase zile care erau limitele decomportament independent permise unui satelitsovietic.

1 Documentul a fost adoptat în Plenara lărgită aComitetului Central al Partidului Comunist Româncare a avut loc între 18 şi 22 aprilie 1964, fiind cunos-cut ca „Declaraţia asupra poziţiei Partidului Mun-citoresc Român referitor la problemele lumii comu-niste şi ale mişcării muncitoreşti”, sau „Declaraţia deIndependenţă din 1964”.

2 Mihail E. Ionescu, Dennis Deletant (editori),Romania and the Warsaw Pact, 1955-1989. SelectedDocuments, Edit. Politeia-SNSPA, 2004, p. 64.

3 Trebuie menţionat faptul că reprezentantulisraelian în România avea rang de ministru. În ianua-rie 1967, Eliezer E. Doron şi-a prezentat acreditareaîn calitate de ministru israelian în România.

4 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în con-tinuare AMAE), Problema 20E/1967/Israel, Direcţia aV-a Relaţii „Întâlnire între Vasile Gliga, locţiitor al mi-nistrului afacerilor externe şi Eliezer Doron, ministrulisraelian la Bucureşti. Notă de audienţă”, 19 ianuarie1967, f. 17.

5 Ibidem, ff. 17-18.6 AMAE, Problema 20E/1967/Israel, Direcţia a V-a

Relaţii, „Întâlnire între C. Mănescu, ministrulAfacerilor Externe, şi ministrul E. Doron. Note deaudienţă”, 28 februarie 1967, ff. 32-33.

7 Ibidem, f. 35.8 Ibidem, f. 35.9 AMAE, Problema 20E/ 1967/Israel, Direcţia a

V-a Relaţii, „Întâlnire între M. Maliţa, ministrul ad-junct al Afacerilor Externe, şi ministrul E. Doron.Notă de audienţă”, 10 februarie 1967, f. 61.

10 România a fost singurul membru al Pactului dela Varşovia care a stabilit relaţii diplomatice cuGermania de Vest la începutul lui 1967.

11 AMAE, Problema 20E/ 1967/Israel, Direcţia aV-a Relaţii, „Întâlnire între M. Maliţa, ministruladjunct al Afacerilor Externe, şi ministrul E. Doron.Notă de audienţă”, 10 februarie 1967, ff. 70-71.

12 AMAE, Problema 224/1968, Direcţia a V-aRelaţii, vol. II, „Raport asupra situaţiei din OrientulApropiat după rezoluţia Consiliului de Securitate alONU din 22 noiembrie 1967”, 21 mai 1968, f. 12-13.

13 Ibidem, f. 13-14.14 Ibidem, f. 14-15.15 AMAE, Fond Telegrame, Problema 224/1968/

Israel, Direcţia a V-a Relaţii, „Analiza situaţiei dinOrientul Mijlociu după aprobarea Rezoluţiei CS alONU”, 21 mai 1968, f. 18.

16 Ibidem, f. 18.17 Ibidem, ff. 18-19.18 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, Oficiul

Washington, vol. II (mai-iulie 1967), „Telegramă de laP. Bălăceanu către adjunctul ministrului de externe,G. Macovescu”, 7 iunie 1967, ff. 124-125.

19 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulMoscova, vol. IV (iunie-iulie 1967), „Telegramă de la T.Marinescu către MAE”, 7 iunie 1967, ff. 67-72.






25 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulWashington, vol. II (mai-iulie 1967), „Telegramă de laP. Bălăceanu către Direcţia a IV-a Relaţii”, 20 iunie1967, ff. 174.

26 Ibidem, ff. 174-175.27 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, Oficiul

Washington, vol. II (mai-iulie 1967), „Telegramă de laI. Gheorghiu către Direcţia a IV-a Relaţii”, 24 iunie1967, f. 187.


28 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulWashington, vol. II (mai-iulie 1967), „Telegramă de la C.Bogdan către Direcţia a V-a Relaţii”, 30 iulie 1967, f. 289.

29 AMAE, Fond Telegrame, Oficiul Washington,Direcţia a IV-a Relaţii, Fila 20/1967, „Raport cătreambasadorul Corneliu Bogdan”, 11 aprilie 1968, f. 145.

30 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulLondra, vol. II/ 1967, „Telegramă de la V. Pungancătre MAE”, 21 iunie 1967, ff. 168-170.

31 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulLondra, vol. II/ 1967, „Telegramă de la V. Pungancătre MAE”, 25 iunie 1967, ff. 245-246.

32 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulLondra, vol. II/ 1967, „Telegramă de la G. Anghelescucătre Direcţia a IV-a Relaţii/ Direcţia Media”, 13 iulie1967, ff. 187-188.

33 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulLondra, vol. II/ 1967, „Telegramă de la G. Anghelescucătre G. Macovescu”, 11 iulie 1967, ff. 179-180.

34 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulParis, vol. II/ (mai-iulie) 1967, „Telegramă de la V.

Dimitriu către Direcţia a IV-a Relaţii”, 7 iunie 1967, ff.164-166.

35 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulParis, vol. II/ (mai-iulie)1967, „Telegramă de la V.Dimitriu către Direcţia a III-a Relaţii”, 8 iunie 1967, ff.169-171.

36 Este vorba despre o convorbire dintre S. Legier,consilier pe probleme de politică externă laPreşedinţia Franţei, şi diplomatul român D. Aninoiu.Discuţia lor a avut loc la 21 iunie 1967 şi a atins câte-va probleme de interes bilateral referitoare la criza dinOrientul Apropiat. Vezi AMAE, Fond Telegrame,Serviciul IV, Oficiul Paris, vol. II (mai-iulie 1967),„Telegramă de la V. Dimitriu către MAE”, 26 iunie1967, ff. 242-243.

37 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulParis, vol. II (mai-iulie 1967), „Telegramă de la V.Dimitriu către MAE”, 26 iunie 1967, ff. 242-243.

38 AMAE, Fond Telegrame, Serviciul IV, OficiulParis, vol. II (mai-iulie 1967), „Telegramă de la V.Dimitriu către MAE”, 19 iulie 1967, ff. 350-355.


The documents declassified so far revealed a very dynamic relationship developed, prior and post1967 Six Day War between Romania and the major Western powers, with a special emphasize onWashington, Paris and London. The distinct position adopted by Romania during the 1967 conflict,when it refused to comply with the Moscow guidelines calling for condemning Israel as an “aggres-sor state”, tremendously increased Romania’s and its leader’s international prestige. Promoting sucha policy, Bucharest leadership opened significant ways and privileged channels of communicationwith the West, that allowed to N. Ceauşescu to get a special status among the other Soviet satellitesstates.

The position towards the 1967 conflict was intended not only to increase Ceauşescu’s reputationas an international statesman, but also to advance rapprochement with the United States and gainconsistent economic and financial support, allowing him to develop an independent economic policyand to reduce correspondingly the Soviet pressures over Romania.

Basically, the Romanian stance during the 1967 crisis was shaped by a few considerations: con-flicting interests of the Great Powers are the main obstacles in peaceful management of the Mideastconflict; domestic situation in the Arab belligerents and Israel’s reluctance prevent conflict resolu-tion; Soviet-Chinese split prevents a joint international Communist stance in approaching the Arab-Israeli issue.

In fact, Bucharest’ decision to refuse to cut off the diplomatic relations with the Israel had sig-nificant positive consequences on the Romanian-Israeli relationship and allowed an increased rap-prochement with the big Western powers, but also exacerbated intra-block tensions and isolatedRomania from the other allies. Therefore, Romanian leadership has reached its target, namely get-ting an increased autonomous foreign policy at the price of being isolated in the Communist block.What happened to Romania in 1968, during the military intervention of the Warsaw Pact memberstates against Czechoslovakia, might be understood also via its position in 1967.

THE SIX DAY WAR AND ROMANIA’S RELATIONS WITH THE WEST


În perspectivă istorică, Războiul de şasezile nu a fost un război dorit de niciuna dinpărţile implicate. Astăzi, nu există îndoială căURSS era cea care a creat criza, care în final ascăpat de sub control şi a condus la izbucnireaRăzboiului de şase zile. Catalizatorul crizei afost informaţia transmisă de sovietici sirienilor şiegiptenilor cu privire la concentrarea forţelorIDF (Israel Defence Force) la frontiera de nord.În ciuda celor 40 de ani care au trecut, sunt încămulte întrebări rămase fără răspuns. Acest studiuîncearcă să abordeze două probleme centrale:

De ce a furnizat URSS egiptenilor şi sirie-nilor informaţia falsă privind concentrarea tru-pelor IDF în nord?

Care a fost politica URSS pe timpul crizeipe care a generat-o?

Vom încerca să răspundem acestor întrebăridin punctul de vedere al agenţiilor de informaţiiisraeliene de la acea vreme. Problema referi-toare la motivaţia ascunsă a URSS de a preveniSiria şi Egiptul se găseşte într-un document alserviciilor de informaţii israeliene datat 18 mai1967. „Este cunoscut cu certitudine faptul căsovieticii au prevenit Siria asupra posibilităţiiunei ofensive israeliene între 15 şi 22 mai (inclu-siv informaţii referitoare la mobilizarea majorită-ţii rezerviştilor şi concentrarea a circa 15 brigăziIDF la graniţa siriană)”.

Avertismentul putea fi făcut cu intenţia de aîndemna la reţinere pe conducătorii sirieni, dardacă acesta a fost scopul real, atunci el a avutexact efectul opus, deoarece informaţia a con-tribuit direct la creşterea stării de tensiune careexista deja şi se datora parţial declaraţiilorisraeliene din ajunul Zilei Independenţei.

Este interesant de notat că, în acest context,ca rezultat al informaţiei menţionate, care a fostpublicată în scurt timp de sirieni, reprezentaţiisovietici în regiune au răspuns diferitelor apeluriarabe pretinzând că nu ştiu despre mişcările şiconcentrările de forţe israeliene şi nici nu aucunoştinţă despre intenţiile israeliene de a iniţiaun atac împotriva Siriei. Este posibil ca scopulacestui modus operandi să fi fost calmarea sirie-nilor, după ce sovieticii au realizat că au fost preaexaltaţi, sau pentru a ascunde faptul că infor-maţia iniţială provenea din surse sovietice.

În ce priveşte sprijinul URSS, sovieticii aupromis, probabil, sirienilor, prin canalele diplo-matice din Moscova şi Damasc, că vor fi alăturide ei şi că vor atenţiona Israelul împotrivainiţierii oricărei acţiuni beligerante. Se pare căaceasta nu i-a satisfăcut pe sirieni, care doreau odovadă concretă a afirmaţiilor sovietice. Înaceastă idee, şi probabil pentru a testa cât dedeparte se întinde sprijinul sovietic, ministrulsirian de externe Ibrahim Markhus a prezentat –prin canalele diplomatice din Damasc – o ima-gine conform căreia acţiunea împotriva Siriei eraparte a unui plan imperialist dirijat de SUAîmpotriva URSS şi, în acest context, cerea casovieticii să abandoneze atitudinea lor pasivă. Pemăsură ce conflictul se dezvolta, a devenit impor-tant pentru sirieni să aibă garanţia sprijinuluiegiptean şi au cerut ca egiptenii să le vină în aju-tor în conformitate cu Pactul de apărare siriano-egiptean. Solicitarea siriană a fost transmisă însecret de către ministrul sirian al informaţiilor,Muhammad Zu’bi, pe 12 mai, şi de către şefulStatului Major la 13 mai, precum şi într-o decla-raţie publică în care Siria a pretins că „Israelul


EVALUAREA ISRAELIAN~ A POZI}IEISOVIETICE ÎN AJUNUL IZBUCNIRII

R~ZBOIULUI DE {ASE ZILEcolonel (r) dr. SHAUL SHAY, Israel

doreşte să dovedească nesiguranţa AcorduluiComun de Apărare”.

O piatră de hotar în această criză, care înfinal a dus la Războiul de şase zile, a fostdecizia egipteană de a trimite trupe în Sinai şi dea evacua forţele UNEF staţionate la frontieraegipteano-israeliană şi în Fâşia Gaza. Cerereaformală de retragere a trupelor ONU a fost trans-misă de ministrul de externe egiptean, MahmudRiyad, într-o scrisoare adresată SecretaruluiGeneral al ONU, U Thant, pe 18 mai 1967. ONUa acceptat, la 19 mai 1967, iar Comandantulforţelor UNEF a anunţat că misiunea nu mai esteoperaţională. Desfăşurarea trupelor egiptene înSinai şi evacuarea forţei ONU au sporit la maxi-mum tensiunea dintre Egipt şi Israel.

Propaganda sovietică anti-Israel era evidentă.Radio Moscova a început să transmită, din 16mai 1967, pe de o parte interpretări şi propa-gandă pro-siriană, iar pe de altă parte mesajecare condamnau şi denunţau statul Israel. Dar, înacelaşi timp, disponibilitatea sovietică de a fi ală-turi de Siria nu a fost explicit menţionată, excep-tând doar Agenţia de ştiri Novosti – care nu eraafiliată oficial guvernului – ale cărei editoriale auclarificat faptul că URSS nu putea să stea deo-parte dacă Israelul ar fi atacat Siria. Semnifi-cativ, propaganda sovietică nu a menţionat delocconcentrarea de forţe egiptene în Sinai.

Evenimentele au ajuns la un punct culminantmarţi, 23 mai 1967. La ora 3.45, Cartierul

General şi şeful Statului Major au fost informaţică Nasser anunţase închiderea strâmtorilorTiran pentru orice navă care arbora pavilionulisraelian sau transporta materiale către Israel.Şeful Statului Major şi membrii acestuia au fostconvocaţi imediat. În cursul discuţiei, informaţiaa fost suplimentată şi a devenit cunoscut căînchiderea strâmtorilor viza în mod special vase-le care transportau petrol către Israel. StatulMajor a ajuns rapid la concluzia că aceastămăsură cerea Israelului să declare război imedi-at, fără a mai aştepta desfăşurarea evenimen-telor. Presupunând că războiul era inevitabil, aufost solicitate imediat serviciile de informaţii mi-litare (pe 23 mai 1967), să evalueze reacţia mari-lor puteri în cazul izbucnirii ostilităţilor iniţiatede Israel. Evaluarea informaţiilor militare a con-firmat faptul că americanul de rând nu doreşte sădevină implicat într-un conflict cu UniuneaSovietică şi să deschidă un nou front (adăugatcelui din Vietnam).

Presupunerile israeliene privind aşteptata re-acţie sovietică au fost următoarele:

– URSS va face presiuni pentru un ultimatumîmpotriva Israelului cu prima ocazie, cerând în-cetarea imediată şi necondiţionată a ostilităţilorşi retragerea din teritoriile ocupate. Ultimatumulurma probabil să conţină o ameninţare implicităcu intervenţia sovietică în cazul neconformării.Severitatea acestei ameninţări ar fi depins pro-babil de poziţia şi reacţia americană. Flota sovie-


Liderulegiptean

Gamal AbdelNasser a decis

închiderea strâmtorilor

Tiran pentrunavele

israeliene

tică din Marea Mediterană şi-ar fi desfăşuratnavele în apropierea ariei de conflict, demon-strând prezenţa sa ca o forţă de recunoscut încontextul dezvoltării conflictului;

– URSS ar fi cerut ca SUA să facă diferenţaesenţială între paşii „politici şi legitimi” făcuţi deegipteni şi cei „agresivi şi ostili” întreprinşi deIsrael (logica din spatele acestei cereri ar fi fostaceea că egiptenii şi-au masat forţele pe propriulteritoriu fără iniţierea vreunei violenţe – în timpce Israelul a atacat Egiptul).

– Nu era de aşteptat declanşarea unei inter-venţii militare sovietice împotriva Israeluluidecât numai în situaţia în care acesta, în ciudaavertismentului Moscovei, ar fi persistat în ofen-siva sa, sau dacă armata egipteană ar fi fost înpericol iminent de colaps total şi, în acest caz,numai dacă nu ar fi existat nicio ripostă ameri-cană care să se opună ameninţării sovietice.

Decizia lui Gamal Abdel Nasser, preşedinteleEgiptului, de închidere a strâmtorilor a fost nunumai necoordonată cu sovieticii, dar aceştia auconsiderat chiar că măsura este periculoasă.Post factum, se părea că sovieticii au înţelespotenţialul acestei decizii pe termen lung,crezând că ar putea să consolideze realizărileegiptenilor fără declanşarea războiului.

Moscova nu a emis niciun comunicat oficialrelativ la închiderea strâmtorilor, aceasta nefiindmenţionată nici în rapoartele din media sovieticăasupra Orientului Mijlociu, dar în acelaşi timpURSS a justificat indirect concentrarea de trupeîn Sinai şi evacuarea forţelor UNEF. Este de pre-supus că această eschivare a fost intenţionată şia derivat fie din dorinţa Moscovei de a-şi exprimapoziţia după placul său, fie din îndoieli care nuputeau fi emise public. Cu alte cuvinte, la Tel-Aviv părea că URSS nu are niciun interes în dete-riorarea situaţiei ca urmare a unui potenţial con-flict armat necontrolat. Percepţia sovieticăprivind o posibilă înfrângere egipteană şi impli-caţiile acesteia au jucat cu siguranţă un rolimportant. În acelaşi timp, URSS era interesatăîn compromiterea prestigiului american înregiune, al cărei impact s-ar fi extins şi în altepărţi ale lumii, iar presiunea sovietică era deaşteptat să crească din moment ce nu mai întâl-nea contramăsuri americane. În privinţa Israelu-

lui, URSS s-a abţinut de la orice declaraţie carear fi negat dreptul acestuia de a exista ca statindependent. Temându-se că un posibil atacegiptean ar putea periclita succesul arabilor,URSS a iniţiat o „campanie de pace”, al căreiscop era de a lega mâinile Occidentului şi de aţine Israelul în frâu. Această poziţie nu a marcatnicio schimbare în politică, ci mai degrabă a fosto mişcare tactică de succes temporar. În paralel,sovieticii căutau modalităţi de întărire rapidă aarmatei egiptene.

URSS nu dorea o confruntare militară cuSUA şi de aceea încerca să prevină războiul. Prinurmare, cea mai bună şansă de succes era

înfrânarea arabilor şi în acelaşi timp consolidareaputerii lor de apărare, simultan cu implicarea înactivităţi diplomatice intense care să garantezesuccesul arabilor.

Sovieticii au sperat să menţină avantajeledobândite de egipteni, prevenind deteriorareapericuloasă a situaţiei. Acţiunile sovietice erau o


Levi Eshkol,prim-ministrul guvernului israelian

în perioada 1963-1969

manevră menită să consolideze noul statu-quo şinu veneau dintr-o disponibilitate reală de pro-movare a libertăţii de navigaţie prin mijloacepaşnice. Într-adevăr, notele către Israel şiOccident nu făceau referire la închiderea strâm-torilor.

Pe 27 mai 1967, Levi Eshkol, primul ministruisraelian, a primit un mesaj de la LindonJohnson, preşedintele SUA, citând mesajulpreşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS,Aleksei Nikolaevici Kosâghin către el, care sub-linia „Angajamentul sovietic de înfrânare apărţilor implicate şi poziţia sovietică desoluţionare fără conflict militar”. Totuşi,Kosâghin a declarat că „dacă Israelul începe oacţiune militară, sovieticii vor acorda sprijinţărilor atacate”. Johnson a conchis afirmând că„Israelul nu trebuie să treacă la acţiuni militarepreemptive, devenind astfel responsabil deiniţierea ostilităţilor”.

URSS a avut iniţial un succes politic pesteaşteptări, ca urmare a mişcărilor lui Nasser.Sovieticii erau interesaţi în menţinerea unei po-ziţii puternice în regiune, care putea fi folosită cabază pentru extinderea sferei de influenţă înviitor. Americanii, care au pierdut mult din pres-tigiul lor în regiune în favoarea sovieticilor caurmare a mişcărilor lui Nasser, aveau ţeluri maimodeste. Tot ceea ce doreau americanii era oreîntoarcere la statu-quo-ul anterior.

În ciuda timpului care a trecut, nu este încăposibilă determinarea motivelor aflate în spateledeciziei sovietice de a informa pe sirieni şiegipteni despre „comasarea forţelor israeliene”la frontiera siriană. Aproape cu certitudine,

URSS a urmărit, prin intermediul unei „crizecontrolate” să-şi amelioreze atât prestigiul înregiune cât şi pe cel global şi să obţină o poziţieputernică în Orientul Mijlociu. Fără îndoială,URSS nu a intenţionat niciodată să provoace unrăzboi în Orientul Mijlociu. Este la fel de sigur cădezinformarea sovietică a accelerat deteriorareacrizei care a condus la Războiul de şase zile şică URSS a jucat un rol decisiv în escaladarea con-flictului, care, în final, a scăpat de sub control.Politica sovietică pe timpul crizei a fost prudentăşi consecventă. URSS i-a sprijinit politic şi propa-gandistic pe arabi şi chiar a furnizat echipamentEgiptului pentru a respinge orice acţiune mili-tară a israelienilor. În acelaşi timp, Moscova ademonstrat că nu era interesată de război şi că,în eventualitatea ostilităţilor, va sta deoparte şinu va interveni militar.

De la începutul crizei, în mai 1967, guvernulisraelian a încercat, fără succes, să convingăUniunea Sovietică că nu are nicio intenţie de aataca Siria. Conducătorii israelieni au considerateşecul lor de a-i convinge pe sovietici drept unindicator că URSS era interesată în alimentareadezinformării arabilor pentru a genera o criză.La momentul respectivei crize, raţionamentuldin spatele stratagemei sovietice era neclar.Posibilitatea unei intervenţii militare sovietice adevenit o problemă majoră, din nou, după înfrân-gerea lui Nasser şi a fost esenţa dilemeiisraeliene vizavi de un atac IDF împotriva sirie-nilor din Înălţimile Golan. Oricum, aceastădilemă depăşeşte scopul acestui studiu.

traducere MONA ELENA SIMINIUC


The Six Day War was not desired by either of the involved parts. There is no doubt that USSRcreated the crisis, which finally escaped out of control and led to a military conflict. The catalyst forthe crisis was the information transmitted by the Soviets to the Syrians and Egyptians regarding theconcentration of Israel Defence Force at the Northern border. This study is focused on two centralissues: 1) Why did USSR provide the Syrians and Egyptians this false piece of information about theIsrael Defence Force concentration in North? 2) What was USSR’s policy during the crisis it gener-ated?

THE ISRAELI EVALUATION OF THE SOVIET POSITION ON THE EVE OF THE SIX DAY WAR

Menţinerea păcii este un fenomen relativnou. Originile sale merg înapoi către LigaNaţiunilor, fondată la sfârşitul Primului RăzboiMondial şi care a susţinut principiile arbitrării,reducerii armamentelor şi ale diplomaţieideschise. Totuşi, a fost mai mult o problemă deprevenire a războiului şi conservare a păcii lanivel politic internaţional, decât una de condu-cere a misiunilor de menţinere a păcii în sensullarg şi activ în care este utilizat în mod obişnuit înprezent. Menţinerea păcii a fost pusă în mişcarenumai sub auspiciile Organizaţiei NaţiunilorUnite şi a devenit mai târziu o procedură con-venţională a ONU. Operaţiile de menţinere apăcii au fost folosite pentru prima dată în timpulRăzboiului din Coreea în 1950, conform rezoluţieiUnire pentru Pace a Adunării Generale (3 noiem-brie 1950). Misiunea a fost unică în totalitate,urmărind impunerea păcii prin forţă şi jucând unrol activ în luptă. Dar, abia după Războiul dinSinai între Egipt şi Israel din octombrie 1956, afost adoptată prima misiune „clasică” demenţinere a păcii prin Rezoluţia 1001 a AdunăriiGenerale, la 7 noiembrie 1956. În următorii cin-cizeci de ani, menţinerea păcii a devenit foartelarg răspândită nu numai sub egida ONU, pio-nierul menţinerii păcii, dar şi sub egida NATO,UE, sau a altor organizaţii internaţionale. Carac-terul menţinerii păcii a devenit nu numai rutină,ci şi diversitate, incluzând un spectru larg deactivităţi precum asistenţa medicală, sprijinumanitar, respectarea drepturilor omului etc.

Acest studiu intenţionează să abordeze douăstudii de caz în cadrul conflictului israeliano-arab:UNDOF (United Nations Disengagement Obser-ver Forces) şi UNEF (United Nations EmergencyForces). După prezentarea celor două cazuri se va

răspunde la întrebarea relativ la succesul sau in-succesul misiunilor de menţinere a păcii.

UNDOF (United Nations Disengagement Observer Forces)Negocierile directe şi tratatele de pace sunt,

indubitabil, calea cea mai bună de soluţionare aconflictelor lungi. Însă soluţiile politice nureprezintă ultimul stadiu în cadrul unui procesde pace, ci mai degrabă primul. Pentru a obţineo încheiere totală a beligeranţei, există o nevoieelementară de încredere, înţelegere şi coope-rare. Este mult de făcut de către ambele părţipentru a deschide o eră nouă, dar probabil căprimul pas este asigurarea că acordul realizateste implementat pe deplin. Şi exact aici forţelede menţinere a păcii pot juca un rol important.

Necesitatea unui asemenea mecanism estemult mai importantă atunci când este în joc unacord de dezangajare a trupelor şi nu unul depace, deoarece în cazul acordului de dezangajarecele două părţi nu au decis încă să pună capătcondiţiilor predominante de conflict şi de aceeaexistă o probabilitate mai mare a apariţiei unordispute şi neînţelegeri viitoare.

Războiul din octombrie 1973, care a izbucnitca un atac-surpriză egipteano-sirian împotrivaIsraelului, a schimbat definitiv circumstanţelepolitice şi militare din întregul Orient Mijlociu.Pe frontul egiptean, trupele israeliene au traver-sat Canalul Suez, ajungând la numai 100 de kilo-metri distanţă de capitala Egiptului şi, în acelaşitimp, Armata a 3-a egipteană a fost încercuităsub ameninţare severă pe malul estic al Canalu-lui Suez. Pe frontul sirian, forţa de apărareisraeliană (Israel Defence Force, IDF) arecâştigat controlul asupra Înălţimilor Golan, iar



PROCESUL DE MEN}INERE A P~CII ÎN CONFLICTUL ISRAELIANO-ARAB

locotenent-colonel (r) NOAH HERSHKO, Israel

trupele israeliene au ajuns la numai circa 45 dekilometri de capitala siriană.

În octombrie 1973, s-a ajuns la un acord de în-cetare a focului între Israel şi Egipt, iar o nouămisiune ONU de menţinere a păcii, UNEF 2, afost trimisă pentru a supraveghea încetarea focu-lui la frontiera dintre Egipt şi Israel. Cât priveşteteatrul sirian de război, au mai fost necesare încăşapte luni de eforturi ale secretarului de statamerican, dr. Kissinger, care a călătorit de maimulte ori între Damasc şi Ierusalim pentru aîncheia, în final, două acorduri fundamentale: unacord de încetare a focului şi un acord de demobi-lizare a forţelor (vezi harta 1). O nouă unitate demenţinere a păcii a fost necesară pentru imple-mentarea celor două acorduri menţionate. A fostsarcina UNDOF să îndeplinească această misiune.

Acordul de demobilizare a forţelor a fost sem-nat la Geneva, la 31 mai 1974, şi în aceeaşi zi,potrivit Rezoluţiei 350 a Consiliului de Securi-tate, misiunea UNDOF a fost înfiinţată şi împu-ternicită să acţioneze imediat.

Este dificil de înţeles natura şi scopul misiu-nii UNDOF fără cunoaşterea următoarelor prin-cipii ale Acordului de demobilizare a forţelor:

Israelul şi Siria vor supraveghea încetareafocului pe uscat, mare şi aer şi se vor abţine dela orice acţiuni militare una împotriva celeilalte;

Forţele militare israeliene şi siriene vor fiseparate de o zonă specială demilitarizată;

Vor exista două arii egale de limitare a arma-mentului la est şi la vest de zona demilitarizată;

Prevederile acordului vor fi inspectate deUNDOF.

Aşadar, mandatul UNDOF nu a avut un carac-ter ambiguu. Dimpotrivă, un protocol special afost adăugat acordului menţionând că: „FuncţiaForţei ONU de Observare în cadrul acordului vafi de a depune cele mai intense eforturi în ve-derea menţinerii încetării focului şi de a asigurarespectarea scrupuloasă a acesteia. Va suprave-ghea acordul şi protocolul cu privire la zona deseparare şi limitare (...) va dispune de libertatede mişcare, comunicaţii şi alte facilităţi necesareîndeplinirii misiunii. Va fi mobilă şi dotată cuarmament personal defensiv (...) personalulUNDOF va fi de aproximativ 1 200 (...) UNDOFva executa inspecţii şi va raporta părţilor cu re-gularitate nu mai puţin decât o dată la cinci-sprezece zile”.

Acordul de demobilizare este încă valid, la felca şi mandatul UNDOF, care trebuie înnoit decătre ONU la fiecare şase luni. Practic, UNDOFmenţine sub supraveghere o zonă de separarelungă de aproximativ 80 de kilometri şi cu olăţime care variază între unu şi zece kilometri.UNDOF controlează 2 baze militare, 44 de po-ziţii şi 11 posturi de observaţie. În îndeplinireamisiunii, UNDOF execută patrulări regulate, 24de ore pe zi. În plus, UNDOF trebuie săinspecteze sectoarele israeliene şi siriene adia-cente zonei de separare. Este, de asemenea,sarcina UNDOF să se asigure că respectarea li-mitărilor de armament şi forţe este monitorizatăşi inspectată conform cerinţelor.

Cu privire la primul studiu de caz, este evi-dent că ambele părţi sunt cooperante, dat fiindinteresul lor comun. Ca rezultat, linia de frontierădintre Siria şi Israel este menţinută liniştită înultimii 30 de ani, iar concluzia este că UNDOF s-adovedit a fi un mecanism eficient şi constructiv.

UNEF (United Nations Emergency Forces)Misiunea UNEF a fost înfiinţată după Războiul

din Sinai în 1956 (vezi harta 2). Mandatul său afost acela „de a supraveghea încetarea ostilităţilor,inclusiv retragerea forţelor armate ale Franţei,


Demobilizarea for]elor pe|n`l]imile Golan (harta 1)

Israelului şi Marii Britanii de pe teritoriulegiptean, precum şi de a servi ca tampon întreforţele egiptene şi cele israeliene şi de a asigurasupervizarea imparţială a încetării focului”.

Pentru mai mult de 10 ani, UNEF şi-a condusmisiunea eficient şi cu succes. La 16 mai 1967,Egiptul a cerut retragerea imediată a forţelorUNEF, iar cererea a fost acceptată în 48 de ore. Ozi mai târziu, UNEF şi-a retras forţele. Ironic, misi-unea s-a încheiat exact când era mai necesară, saucând ajunsese la un punct crucial al rolului său. Oprivire atentă a evenimentelor petrecute între 16 şi18 mai 1967 este nu numai interesantă, în acest con-text, dar constituie şi o ilustrare potrivită a naturiimisiunii de menţinere a păcii, cu toate aspectelesale complexe şi fragile. Cererea egipteană de eva-cuare a UNEF nu a fost primul act de escaladare însuccesiunea evenimentelor din Orientul Mijlociu şinu putea fi descrisă în termenii unei surprize totale.Cu două zile înainte, atât armata egipteană, cât şicea siriană au fost puse în stare de alarmă. Douădivizii egiptene de infanterie înaintau către Sinai, iarşeful Statului Major egiptean a zburat către Damascpentru a discuta asupra cooperării militare dintrecele două ţări. În aceste circumstanţe, fluxul eveni-mentelor a fost dirijat şi în curând a condus la ter-minarea misiunii UNEF în regiune.

Iată cronologia evenimentelor care au avutloc în cele trei zile:

16 mai 1967 – orele 20.00. Generalul Fawzi, şeful Statului

Major egiptean, a trimis un mesaj generalului-maior Rikhye, comandantul UNEF, prin care îicerea retragerea forţelor de la frontiera cu Israelul.Mesajul a fost livrat de către generalul de brigadăMokhtar, care a subliniat că aşteaptă retragereaUNEF chiar în acea noapte şi a adăugat că forţelearmate egiptene intenţionează să preia comandaimediat. La primirea mesajului, comandantulUNEF a explicat că nu este autorizat să retragă tru-pele decât la ordinul personal al SecretaruluiGeneral al ONU, U Thant. Ofiţerul egiptean amenţionat că nerespectarea ordinului său poateconduce la un conflict între cele două forţe.

– orele 21.30. Comandantul UNEF l-a infor-mat pe Secretarul General U Thant şi a fostinstruit să îşi continue misiunea şi să aştepteinstrucţiuni.

– orele 22.45. Secretarul General s-a întâlnitcu reprezentantul egiptean la ONU şi a subliniatcă o asemenea cerere de retragere a UNEF tre-buie făcută direct, la nivelul guvernului egipteanşi al secretarului general.

– orele 23.44. Comandantul UNEF a obser-vat şi a informat pe Secretarul General al ONUasupra unor activităţi militare egiptene (probabilcu scopul de a recâştiga controlul după eva-cuarea forţelor ONU).

17 mai 1967– orele 08.00. Comandantul UNEF a infor-

mat că o unitate militară egipteană a ocupat pozi-ţii la nord şi la sud de postul de observaţie UNEFde lângă Sabha.

– orele 09.30. În vederea informării, Secreta-rul General al ONU s-a întâlnit cu reprezentanţiiţărilor care furnizau contingente pentru UNEF.

– orele 10.30. Comandantul UNEF a infor-mat că egiptenii au depăşit un punct de obser-vaţie în două zone diferite de lângă Sabha, iarpersonalului postului de observaţie i s-a cerut săse retragă imediat.


Desf`[urarea for]elor ONU \nainteaR`zboiului de [ase zile (harta 2)

– orele 12.00. Comandantului UNEF i s-acerut din nou să-şi evacueze forţele din regiuneaSabha în 24 de ore şi să procedeze la fel şi înSharm El-Sheikh în 48 de ore.

18 mai 1967– orele 11.00. Santinelele UNEF au fost

forţate să părăsească postul de observaţie delângă Kuntila.

– orele 12.20. Unitatea egipteană a ocupat unalt post de observaţie lângă linia de frontieră şi aforţat retragerea UNEF.

– orele 13.21. Ministrul egiptean de externes-a întâlnit cu ambasadorii ţărilor participante laUNEF şi a reiterat cerinţa de încheiere a man-datului misiunii în regiune.

– orele 14.30. Două obuze de artilerie au fostlansate în direcţia UNEF în El Quseima şi El-Sabha.

– orele 16.00. Într-o scrisoare către Secreta-rul General, ministrul egiptean de externe acerut oficial, în numele guvernului său, eva-cuarea trupelor UNEF.

– orele 17.00. Secretarul General a convocatComitetul Consultativ al UNEF şi după o sesiunede două ore a anunţat că nu poate impuneprezenţa ONU şi de aceea este obligat să sesupună cererii egiptene fără întârziere.

Nu credem că ar fi o speculaţie prea tranşantăsă afirmăm că Războiul de şase zile putea fi pre-venit, sau cel puţin exista o şansă ca întregul cursal evenimentelor să se fi desfăşurat diferit dacămisiunea UNEF nu ar fi fost evacuată înainteaizbucnirii războiului în iunie 1967. Este adevărat căîntre atribuţiile UNEF nu intra şi confruntarea cuun potenţial război, dar, în acelaşi timp, există anu-mite circumstanţe – şi mai-iunie 1967 a fost exactun astfel de caz – când se cere mai puţină formali-tate şi mai mult pragmatism. Dacă escaladarea eranumele jocului practicat de Nasser înainteaRăzboiului de şase zile, probabil că UNEF ar fi

putut să facă ceva pentru a opri desfăşurarea ciclu-lui, sau cel puţin pentru a-l încetini.

Aşadar, menţinerea păcii poate fi utilă şi desucces, dar problematică în acelaşi timp.UNDOF a fost o misiune de durată şi stabiliza-toare. Din păcate, acesta nu este şi cazul în cepriveşte UNEF, deşi trebuie să admitem că pânăîn momentul retragerii şi-a îndeplinit misiuneasatisfăcător. Întrebarea este ce face diferenţa şice trebuie făcut pentru a evita experienţa UNEF.Nu există garanţii pentru succes, în principaldatorită schimbării circumstanţelor politice, aintereselor şi intenţiilor contradictorii alepărţilor. Totuşi, sunt demne de menţionat urmă-toarele principii ca linii călăuzitoare:

a. Menţinerea păcii este un mecanism pozitivşi constructiv ori de câte ori este necesar un fac-tor stabilizator extern, dar nu este o soluţie abso-lută. Poate fi de durată sau nu. Poate fi de successau nu.

b. Misiunile de menţinere a păcii prevaleazăşi au şanse foarte bune de succes când ambelepărţi doresc respectarea acordurilor.

c. Menţinerea păcii nu poate fi consideratădecât ca un mijloc suplimentar în cadrul pre-ocupării generale pentru securitate şi stabilitateîntre două ţări.

d. Este de o mare importanţă definirea înavans a întregului mandat al misiunii şi asigu-rarea că niciun pas unilateral nu poate fi făcut decătre una din părţi.

e. Toate acestea fiind spuse, este necesarărespectarea mandatului misiunii de menţinere apăcii de către comunitatea internaţională şiopunerea faţă de orice violare a acestuia, în spe-cial atunci când este evident că un astfel de paspoate conduce la o escaladare periculoasă sau lareizbucnirea războiului.

traducere MONA ELENA SIMINIUC


After the Sinai War between Egipt and Israel (1956), the UN’s General Assembly Resolution 1001(es-1), of November 7, 1956, established the first “classical” peacekeeping mission.

This paper approaches two study cases within the framework of the Israeli-Arab conflict: UNDOF(United Nations Disengagement Observer Forces) since 1973 and UNEF (United NationsEmergency Forces) since 1967.

THE PEACEKEEPING PROCESS IN THE ISRAELI-ARAB CONFLICT

Războiul de şase zile, de la care seîmplinesc în acest an patru decenii, a fost uneveniment major al vieţii internaţionale din adoua jumătate a deceniului al şaptelea al secolu-lui trecut. El a constituit, aşa cum se cunoaşte,prilejul unei reafirmări a politicii distincte dusede regimul de la Bucureşti în cadrul bloculuicomunist. România a refuzat să rupă relaţiilediplomatice cu Israelul şi să condamne aşa-zisa„agresiune” a acestuia împotriva ţărilor arabe,cum procedaseră partenerii săi de alianţă1.Această poziţie i-a adus regimului de la Bucureştio mare vizibilitate pe plan internaţional, dar a şireprezentat o nouă şi importantă piesă la dosarulatât de tensionat al relaţiilor româno-sovietice2.

În cele ce urmează, ne vom opri asupra unuisubiect, pe care noi îl considerăm puţin cercetat –modul cum a reflectat presa românească eveni-mentele dramatice din Orientul Apropiat şi, implic-it, poziţia adoptată de autorităţile de la Bucureşti.Am fondat demersul nostru pe cercetarea princi-palelor organe de presă româneşti din acea vreme– „Scînteia”, „România Liberă”, „Scînteia Tinere-tului”, „Lumea”, „Apărarea Patriei” etc., dar şi peinvestigaţii în fondurile cenzurii, recent deschisepublicului. Am încercat să analizăm ce a relatatpresa despre desfăşurarea Războiului de şasezile, cum a făcut-o, ce a trecut sub tăcere, ce infor-maţii au fost cenzurate sau blocate etc.

Pentru înţelegerea cadrului general, precizămcă România parcurgea atunci o perioadă conside-rată de mulţi cercetători drept „liberală”, regimulpărăsind dogmele staliniste din anii ’50, caracteri-zate de represiuni dure. Era, fără îndoială, un cli-mat mai permisiv, mai relaxat, însoţit şi de odeschidere semnificativă faţă de Occident, ceea cecrea impresia unei „umanizări” a regimului. Unii

istorici vorbesc chiar de o „primăvară de laBucureşti”, cu referire la ceea ce s-a întâmplat înCehoslovacia în prima parte a anului 19683.

Dar partidul nu a abandonat controlul total alsocietăţii, astfel că analizele istorice au confir-mat faptul că în aceşti ani se poate vorbi de ocontradicţie între politica externă şi cea internăa regimului de la Bucureşti4. Aceasta era şiimpresia Occidentului. Săptămânalul american„Life” a publicat articolul intitulat „Cortina per-forată”, semnat de Gene Farmer, unul dintreredactori. Autorul relata impresiile sale de călă-torie într-o serie de ţări socialiste: Polonia,Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Iugoslavia şiRomânia. Capitolul referitor la ţara noastră seintitula: „România: calificativul de «liberală» nu ise potriveşte”. „De fapt, calificativul de «liberal»,scrie Farmer, se pare că îi deranjează oarecumpe români. La Budapesta există striptease, aspus unul dintre ei, iar la Praga sunt beatnici cupărul lung. Şi numai pentru motivul că la noi nuexistă asemenea lucruri se presupune căBudapesta şi Praga ar fi mai «liberale». (...)Dumneavoastră, occidentalii, priviţi şi trageţiconcluzii greşite. Bucureştiul este mai liberal. Lanoi este mai mult naţionalism şi mai multă inde-pendenţă (...). Românii admit, de asemenea, căau fost impresionaţi de exemplul Iugoslaviei luiTito. Dar România, continua autorul american, apreluat naţionalismul lui Tito, fără să lărgeascălibertăţile individuale, pe care sârbii le considerăgarantate acum”5.

G. Farmer reda impresiile diplomaţilor occi-dentali acreditaţi în Bucureşti, care aveauconvingerea că sunt permanent urmăriţi. Erareprodus şi un exemplu semnificativ. Un diplo-mat american din Iugoslavia a dat o recepţie, cu



PRESA ROMÂNEASC~ DESPRER~ZBOIUL DE {ASE ZILE

PETRE OTU, CARMEN RÎJNOVEANU

ocazia plecării sale de la post, şi a invitat 230 desârbi; au venit 210, iar ceilalţi au trimis flori şişliboviţă. Un diplomat englez, care a părăsitBucureştiul, a dat o recepţie similară la care ainvitat 14 români; a venit unul singur şi nimenin-a trimis nimic6. Ziaristul american releva ges-turile de independenţă ale regimului de laBucureşti, faţă de Moscova, anticipând stabilirearelaţiilor diplomatice cu Republica FederalăGermania, eveniment care a avut loc, cum secunoaşte, la 31 ianuarie 1967.

Credem că relevant pentru subiectul studiuluinostru este sondajul realizat de „Centrul libertăţiide informare” din SUA privind libertatea presei înEuropa. Pe scară de la plus 4 (libertate absolută),la minus 4 (control absolut), clasamentul arăta ast-fel: Olanda (3,25), Elveţia (3,14), Finlanda (3,05),Norvegia (2,98), Suedia (2,77), SUA (2,71),Danemarca (2,68), Belgia (2,58), Marea Britanie(2,37), Germania Federală (2,36), Irlanda (2,26),Iugoslavia (0,09), Portugalia (-1,43), Spania (-1,56), Ungaria (-1,72), Cehoslovacia (-2,45),Polonia (-2,63), Bulgaria (-2,72), Germania deRăsărit (-3,05), U.R.S.S. (-3,08), România (-3,20),Albania (-3,51). După cum se poate observa,România se afla pe penultimul loc în privinţa liber-tăţii presei, fiind urmată de Albania7.

Regimul politic de la Bucureşti controla presaprin cenzură, o instituţie foarte veche, dar care,în regimurile comuniste, instalate de sovietici, adevenit omnipotentă şi omniprezentă. PrinDecretul nr. 218 din 20 mai 1949 al Consiliului deMiniştri s-a înfiinţat Direcţia Generală pentruPresă şi Tipărituri, denumită ulterior Comitetulpentru Presă şi Tipărituri, care avea atribuţiifoarte largi. Ea autoriza apariţia tipăriturilor,difuzarea, importul şi exportul de publicaţii şicărţi, obiecte de artă etc., reglementa modul defuncţionare a librăriilor, bibliotecilor, anticari-atelor, aviza emisiunile de radio şi televiziune,producţiile teatrale, filmele etc. Dispunea, deasemenea, de birouri teritoriale de cenzură,structuri similare existând şi la instituţiile cen-trale, cum ar fi ministerele8.

Directivele erau stabilite de Secţia dePropagandă a Comitetului Central al PartiduluiComunist, ele materializându-se în dispoziţii, con-semnate în caiete speciale care se actualizaulunar. Redacţiile publicaţiilor şi editurile aveau

obligaţia trimiterii tuturor materialelor cătreDirecţia Generală pentru Presă şi Tipărituri carele citea, făcea observaţii şi, după rezolvarea lor,dădea „Bun de tipar” (de difuzare sau imprimare).Între redacţii (edituri) şi cenzură a existat o per-manentă dispută, primele căutând să ocoleascărigorile impuse, în scopul asigurării unor materi-ale de calitate. Uneori se cerea şi avizul Secţiei dePropagandă a Comitetului Central, cea care sta-bilea directivele. În 1977, Comitetul pentru Presăşi Tipărituri a fost desfiinţat, eveniment ce a fostlarg mediatizat şi prezentat de către autorităţi cao renunţare la cenzură. Acest lucru era completfals, controlul total al vieţii ştiinţifice, literare etc.rămânând o caracteristică esenţială a regimuluicomunist, până în decembrie 1989.

Având în vedere aceste lucruri, să urmărim,în continuare, modul cum a reflectat presa dinRomânia criza din Orientul Mijlociu, finalizată cuRăzboiul de şase zile, subiect intens cercetatîn istoriografie9.

În primul rând, ştirile despre evenimenteledin Orientul Mijlociu au apărut, în general, peultima pagină a ziarelor româneşti, la rubrica„Din viaţa internaţională”. S-ar putea ca aceastăprecizare să reprezinte ceva inutil, dar potrivitregulilor stabilite, pagina întâi era rezervată ştiri-lor referitoare la activitatea partidului comunistşi a conducătorilor săi. În perioada mai-iunie1967, respectiv în timpul crizei, conflictului şipostconflictului arabo-israelian, pe prima paginăau apărut ştirile referitoare la apelul guvernuluiromân pentru încetarea ostilităţilor, la plecareaşi venirea delegaţiei române, conduse de NicolaeCeauşescu şi Ion Gheorghe Maurer la (de la)Moscova (9 iunie 1967), telegramele protocolareschimbate între conducătorii români şi sovietici,Declaraţia Comitetului Central al PartiduluiComunist Român şi a guvernului referitoare larăzboiul arabo-israelian, dată publicităţii la 11iunie, după consfătuirea de la Moscova10. Nicimăcar cuvântarea lui Ion Gheorghe Maurer, lasesiunea extraordinară a Adunării Generale aOrganizaţiei Naţiunilor Unite, din 23 iunie 1967,nu şi-a găsit locul pe pagina întâi.

Dar, fără îndoială, cel mai important aspecteste modul cum a fost reflectat, de către presă,Războiul de şase zile, natura, calitatea şi canti-tatea informaţiilor aduse la cunoştinţa cititorilor


români. Primul lucru care iese în evidenţă esteproporţia relativ redusă de ştiri despre conflict, înraport cu semnificaţia lui internaţională. Deşireprezenta evenimentul cel mai important al pla-netei, care a solicitat din plin eforturile celor douăsuperputeri şi a alianţelor conduse de ele, el aocupat circa o treime din pagina externă a ziarelorromâneşti. Mai mediatizat era conflictul dinVietnam, ziarele româneşti fiind preocupate denumărarea avioanelor americane doborâte. Un locimportant ocupau, de asemenea, evenimenteledin Grecia, din Bolivia, războiul civil din Nigeria,soarta emigranţilor clandestini din Portugalia etc.

Existau şi ştiri şi reportaje, introduse poate cuscopul de a produce relaxarea cititorilor. Iată, depildă, „Scînteia Tineretului” din data de 8 iunie1967 avea două reportaje despre implicaţiile pozi-tive ale cercetărilor medicale în spaţiul cosmic şiefectele devastatoare ale geloziei la elefanţii de lagrădina zoologică Hellabrunn din München11.

O altă caracteristică a presei româneşti dinacele zile fierbinţi, poate cea mai importantă, afost neutralismul, tonul echilibrat, vădit nepăr-tinitor al informaţiilor. Spre deosebire de stilulincriminatoriu la adresa SUA, folosit în cazulrăzboiului din Vietnam, în cazul OrientuluiMijlociu este evidentă dorinţa de a păstra echi-distanţa faţă de taberele beligerante. Erau repro-duse extrase din comunicatele Israelului şi aleţărilor arabe, reacţii din capitalele ţărilor impli-cate în conflict, poziţii ale altor guverne, decla-raţii ale liderilor politici, în special ale celor oc-cidentali. Câteva exemple credem că vor fi edifi-catoare. „România Liberă” din 3 iunie 1967 infor-ma cititorii că Republica Arabă Unită (Egiptul) arespins acţiunile „puterilor maritime”, uneufemism pentru SUA, care folosesc o „diploma-ţie a canonierelor”. Sub această ştire era o altadespre formarea în Israel a unui guvern de uni-une naţională, în care portofoliul apărării eradeţinut de generalul Moshe Dayan12.

Toate ziarele centrale au reprodus, în ediţia lordin 14 iunie, informaţia despre primirea de cătreministrul afacerilor externe al României, CorneliuMănescu, a ambasadorului egiptean în România şi aministrului israelian la Bucureşti. Celor doi diplo-maţi li s-a înmânat Declaraţia Comitetului Central alPartidului Comunist Român şi a guvernului, care sin-tetiza poziţia României faţă de conflictul de şase zile.

Ştirile erau aşezate una lângă alta şi aveau acelaşinumăr de cuvinte, fapt care era de natură să arate şiprin acest amănunt echidistanţa Bucureştilor13.

Extrem de atent selectate au fost informaţiiledespre atitudinea adoptată de partenerii din Pactulde la Varşovia, care a fost diferită faţă de cea aBucureştilor. Despre întâlnirea de la Moscova, din9 iunie 1967, erau publicate, aşa cum subliniam,doar ştirile despre plecarea şi venirea delegaţieiromâne, fără niciun alt comentariu. Cititoriiromâni erau informaţi despre faptul că, la aceastăîntrunire, s-a adoptat o declaraţie comună. Dinenumerarea ţărilor care au semnat acest docu-ment lipsea România, fapt ce lăsa să se înţeleagăcă delegaţia română a avut altă poziţie. Însă, nu sespunea explicit în ce a constat aceasta14.

Problema era indirect clarificată în următoareledouă zile, când presa centrală informa despreruperea relaţiilor cu Israelul de către UniuneaSovietică, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria,Germania de Est şi Iugoslavia. Aceleaşi organe depresă evitau să spună că România le-a păstrat, citi-torul fiind invitat să descopere acest lucru.

După publicarea Declaraţiei ComitetuluiCentral al Partidului Comunist Român şi a guver-nului, au apărut, în fiecare ziar, câte un editorialdespre evoluţia evenimentelor din OrientulMijlociu. Cel din „Scînteia” era intitulat: „Pentrupace şi securitate în Orientul Apropiat”, autorulfiind V. Iliescu15. În „România Liberă”, Ion Mărgi-neanu a semnat articolul „În interesul popoarelorOrientului Apropiat, al păcii şi securităţii inter-naţionale”16. Cele două editoriale aveau un conţi-nut similar şi, într-un limbaj specific, pe care spe-cialiştii l-au denumit „de lemn”, reluau ideileconţinute în „Declaraţia” din 11 iunie 1967.

Cât priveşte sursele utilizate, analiza lor sedovedeşte, într-o anumită măsură, relevantă pen-tru poziţia adoptată de regimul de la Bucureşti.Erau folosite, cu precădere, informaţiile oferite deagenţia naţională de presă „Agerpres”, ea însăşiaflată sub un control strict, precum şi de alteagenţii internaţionale – „France Presse”,„Reuters”, M.E.N. etc. Predominau ştirile scurte,care arătau poziţia taberelor beligerante şi lipseaucomentariile şi analizele care să informeze pe citi-tori despre desfăşurarea operaţiilor, activitateadiplomatică intensă şi cu principalele concluziireieşite din acest conflict foarte scurt.


Ziarele centrale au folosit în mică măsurădatele şi informaţiile agenţiei „Tass” şi ale celor-lalte agenţii ale ţărilor socialiste, marcând şi prinaceasta poziţia Bucureştilor. Trebuie spus că amîntâlnit o situaţie reciprocă în presa ţărilor socia-liste, în primul rând în cea sovietică. Într-otelegramă a ambasadei române din Moscova semenţiona că presa, radioul şi televiziunea sovie-tică nu au transmis nimic despre faptul că Româ-nia nu a semnat declaraţia adoptată la consfă-tuirea ţărilor socialiste din 9 iunie 1967. De acelaşitratament a avut parte şi Declaraţia ComitetuluiCentral al Partidului Comunist Român şi a guver-nului din 11 iunie 1967. Diplomaţii români aflaţi înmisiune la Moscova informau centrala de la Bucu-reşti că, în perioada 11-16 iunie 1967, mass-mediasovietică a instituit un embargou total asupraRomâniei. Nu au fost consemnate ştiri nici măcardespre vizita în ţara noastră a delegaţiei deactivişti ai Partidului Comunist al UniuniiSovietice, condusă de V. Konotop şi primirea ei decătre Ilie Verdeţ, prim vice-prim ministru al guver-nului17. În concluzie, poziţia deosebită a regimuluide la Bucureşti faţă de conflictul israeliano-arabs-a concretizat într-un război mediatic între celedouă capitale. Cei care au suferit au fost cititorii,dar acest lucru reprezenta ultima preocupare pen-tru cele două regimuri.

Faptul este dovedit din plin de modul cum afuncţionat cenzura în cazul acestui eveniment.Ea a fost extrem de atentă cu distribuirea infor-maţiilor şi conţinutul acestora, în aşa fel încât sănu contravină cu nimic poziţiei exprimate de con-ducerea partidului şi statului. Câteva exemplevor fi, credem, edificatoare.

„România Liberă” urma să publice, în ediţiasa din 11 iunie, când s-a dat publicităţii DeclaraţiaComitetului Central al Partidului ComunistRomân şi a guvernului, un articol al lui AurelBaranga, intitulat: „Sentimentul onoarei”.Cunoscutul scriitor aprecia că printre criteriilesentimentului onoarei era acela de a fi necontenitde partea celui slab împotriva celui tare, de a-ţiasuma răspunderile oricât de grele ar fi, de arespinge cu indignare compromisurile, laşitateaşi slugărnicia, infatuarea şi aroganţa, uneltirile deculise şi cuţitul înfipt pe la spate, de a avea cura-jul opiniei responsabile. După ce arăta că scrieacest articol în momentul în care în anumitecolţuri ale lumii se exalta conştiinţa abdicării dela valorile umanităţii, Aurel Baranga încheia cusatisfacţia că trăim într-un colţ al planetei unde secultivă demnitatea, curajul bărbătesc, cinstea şisinceritatea, devoţiunea liberă de orice egoism,în serviciul unei omeniri pe care o visezi eliberatăde toate sclaviile materiale şi morale.


Presaromâneasc` a vremii aîncercat s`p`streze

echidistan]afa]` detaberele

beligeranteîn conflictul

arabo-israelian

Serviciul „Ideologie” al cenzurii a apreciat căarticolul era o aluzie mult prea directă la poziţiaadoptată de regim faţă de războiul arabo-isra-elian, în contrast cu atitudinea altor ţări, expri-mată în termeni care făceau inoportună publi-carea lui18. Redacţia ziarului „România Liberă”s-a conformat cererii şi a scos materialul.

Lectorul L. Mindirigiu a primit felicitărileconducerii Direcţiei Generale pentru Presă şiTipărituri, el fiind premiat pentru vigilenţă. Înlocul articolului eliminat, Aurel Baranga a publi-cat un altul, intitulat: „Omul provizoriu”, care nuavea nicio legătură cu evenimentele în curs dedesfăşurare.

Publicaţia de limbă maghiară „Elöre” a fostavertizată pentru lipsa de informare, eainserând, în ediţia din 15 iunie 1967, la rubrica„Problema Orientului Apropiat”, ştirea potrivitcăreia ambasadorul Gh. Diaconescu a comunicatSecretarului General al ONU, că, „la cerereaguvernului Republicii Socialiste România, să fieconvocată sesiunea extraordinară a AdunăriiGenerale a ONU”19. Informaţia corectă era aceeacă guvernul român era de acord cu solicitareaUniunii Sovietice de a fi convocată sesiuneaextraordinară a Adunării Generale a forumuluimondial.

Şi publicaţia armatei, „Apărarea Patriei”, afost în culpă, redacţia nedând nicio ştire referi-toare la plecarea şi participarea delegaţieiRomâniei la sesiunea extraordinară a ONU, deşiavea în sumar un articol redacţional consacrat înexclusivitate situaţiei din Orientul Apropiat. Lasolicitările cenzurii, redacţia a inclus un paragrafce consemna plecarea la ONU a unei delegaţiiconduse de Ion Gheorghe Maurer.

Dacă amendarea unor asemenea scăpări eraoarecum de înţeles, alte semnalări ale cenzuriifrizau absurdul. Iată, unul dintre exemple.Televiziunea Română avea în programul zilei de 9iunie 1967, în plin război arabo-israelian, emisi-unea „Balada românească”, în cadrul căreia eraevocată, între altele, şi celebra „El Zorab” (Calularabului), aparţinând cunoscutului poet GeorgeCoşbuc. Cenzura a dispus scoaterea ei din sumarpe motiv că se insista pe ideea că arabul respectiva reuşit să scape din ghearele duşmanului, fugindpe cal. După opinia cenzorului, aceasta reprezen-ta o aluzie la evenimentele în curs, motiv pentru

care balada „El Zorab” a fost scoasă din exempli-ficările emisiunii respective20.

În atari condiţii, presa din România a reflec-tat fragmentar, cu multe omisiuni Războiul deşase zile, eveniment care a monopolizat atenţiamass-mediei internaţionale. Cititorul român, cade altfel şi cel din ţările socialiste, care aveaacces numai la canalele oficiale, nu putea să-şiformeze o imagine exactă asupra complexelordesfăşurări politice, militare, diplomatice dinOrientul Mijlociu. El trebuia să citească mai multprintre rânduri şi pentru a putea să se informezecât mai corect trebuia să facă apel şi la surseleoccidentale. Acestea aveau în România un regimşi mai strict, astfel că mai rămâneau la dispoziţiedoar unele posturi de radio, cum ar fi „EuropaLiberă” şi „Vocea Americii”.

Astfel, presa din România s-a dovedit a nu fiun mijloc de informare, aflat la dispoziţiacetăţeanului, ci o simplă curea de transmisie aregimului, care îşi promova, prin intermediul ei,propria linie politică. De aceea, studierea ei estepuţin relevantă pentru evenimentul ca atare, încazul nostru Războiul de şase zile, ci mai alespentru modul cum este reflectată poziţia adop-tată de regimul de la Bucureşti.

1 Pentru poziţia adoptată de România în criza dinOrientul Mijlociu a se vedea, între altele, Petre Otu,Ceauşescu, Rebelul din Tratatul de la Varşovia, în„Dosarele Istoriei”, nr.10/ 1997, p. 34-50; idem, TheSix-Day War – a New Problem for the Warsaw Pact, în„The Middle-East and the Cold War, Proceedings ofthe Israeli-Romanian International Seminars Tel-Aviv-Bucharest 2001”, IDF-Department of History, TheInstitute for Military History, March, 2006, p. 209-218; Brigadier General dr. Mihail E. Ionescu, The Six-Day War and the relations between Moscow andBucharest, în „The Midde-East and the Cold War,Proceedings of the Israeli-Romanian InternationalSeminars Tel-Aviv – Bucharest 2001”, IDF-Depart-ment of History, The Institute for Military History,March, 2006, p. 219-236.

2 Reamintim că, în acea perioadă, era în curs aşa-numită „bătălie a statutelor” în cadrul Pactului de laVarşovia, partea română refuzând acele formule careinstituiau controlul sovietic asupra alianţei. Detalii în:Romania and Warsaw Pact 1955-1989, SelectedDocuments, edited by Dennis Deletant and Mihail E.Ionescu, Politeia-SNSPA, Bucureşti, 2004, p.149-155;


General colonel (r), Constantin Olteanu, colonel (r)Alesandru Duţu, general-maior (r) Constantin Antip,România şi Pactul de la Varşovia. Istoric. Mărturii.Documente. Cronologie, Editura Pro Historia,Bucureşti, 2005, p. 41-48, 140-148, 223-237; CorneliuFilip, Tratatul de la Varşovia. Organizaţie politico-mili-tară sub egida Moscovei, Editura Cetatea de Scaun,Târgovişte, 2006, p. 66-86.

3 Florin Banu, Liviu Ţăranu, Aprilie 1964 –„Primăvara de la Bucureşti”. Cum s-a adoptatDeclaraţia de independenţă a României?, EdituraEnciclopedică, Bucureşti, 2004.

4 Dennis Deletant, România sub regimul comunist,ediţia a II-a revăzută şi adăugită, editor RomulusRusan, în româneşte de Delia Razdolescu, FundaţiaAcademia Civică, Bucureşti, 2006, p. 180.

5Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continua-re A.N.I.C.), fond Comitetul pentru Presă şi Tipărituri,dosar nr 29/1967, f. 120.

6 Ibidem, f. 121-122.7 Ibidem, f. 18.8 A.N.I.C., fond Comitetul pentru Presă şi

Tipărituri, dosar nr. 39/1949, f. 18-22.9 Dintre titluri semnalăm: Nadav Şafran, From War

to War, the Arab-Israeli Confrontation 1948-1967,New York, Pegasus, 1969; Chaim Herzog, The Arab-Israeli Wars. War and Peace in the Middle East, Armsand Armour Press, London, 1983, p. 143-192; MosheDayan, Povestea vieţii mele, Editura Enciclopedică,Bucureşti, 2001; Pierre Hazan, Războiul de şase zile.Victoria compromisă, traducere şi note de Cristina

Jinga, prefaţă de Victor Rizescu, Corint, 2002; Brig.Gen (ret), Dov Tamari, The road to Six-Day War andthe Role of the Soviet Union, în „The Middle-East andthe Cold War, Proceedings of the Israeli-RomanianInternational Seminars Tel-Aviv – Bucharest 2001”,IDF-Department of History, The Institute for MilitaryHistory, March, 2006, p. 180-208.

10 În document nu se aduc acuze niciuneia dintrepărţile beligerante, se face apel la soluţionarea printratative a contenciosului arabo-israelian şi se exprimăconvingerea, repetată până la saţietate ulterior, cărăzboiul nu reprezintă o soluţie pentru pacea şi stabi-litatea din Orientul Mijlociu, vezi „Scînteia”, anulXXXVI, nr. 7368, 11 iunie 1967.

11 „Scînteia Tineretului”, anul XXIII, seria a II-a, nr.5614, 8 iunie 1967.

12 „România Liberă”, anul XXV, nr. 7037, 3 iunie1967.

13 Idem, nr. 7046, 14 iunie 1967.14 „Scînteia”, anul XXXVI, nr. 1368, 11 iunie 1967;

„România Liberă”, anul XXV, nr. 7044, 11 iunie 1967.15 Scînteia”, anul XXXVI, nr. 7372, 15 iunie 1967.16 „România Liberă”, anul XXV, nr. 7047, 13 iunie

1967.17 Arhiva Ministerului de Externe, fond Telegrame,

Serviciul IV, Oficiul Moscova, vol. IV (iunie-iulie1967), f. 151-154, 178-180.

18 A.N.I.C., fond Comitetul pentru Presă şiTipărituri, dosar nr. 113/1967, f. 112.

19 Ibidem, f. 119.20 Idem, dosar nr. 59/1967, f. 121.


The Romanian media reflected The Six Day War, event which highly attracted the attention ofthe international media, in a fragmentary way and with large holes of information. Although it wasthe most important international event at the time attracting in the highest extent the attention ofthe two superpowers and of their alliances, in Romania’s media it represented just a third of the pagededicated to the international affairs. It has been paid a high attention to the character of the infor-mation sent as it was used a moderate and impartial tone, keeping distance towards both sidesinvolved in the conflict and trying to be neutral in their content.

It should be mentioned that the media in general was under a firm and strict control imposed bythe state and Communist Party and the censorship was the main tool used by the Communist lead-ership in order to ensure their power over the overall process of information dissemination. Asregards the 1967 conflict, the Romanian media cannot be seen as a source of information answeringto the citizens’ interest and concerns, but merely as a tool used by the regime to transmit specificand very well controlled information in order to promote its own political interests. This is because,the research on Romanian media does not bring significant evidences regarding The Six Days War,but it is however revealing for a better understanding of the position adopted by Bucharest leader-ship in that specific context.

ROMANIAN MEDIA ABOUT THE SIX DAY WAR

Înlăturarea tuturor partidelor politice deopoziţie, în ultima parte a anului 1947, numirealui Emil Bodnăraş în fruntea MinisteruluiApărării Naţionale, la 24 decembrie 1947,abolirea monarhiei, la 30 decembrie acelaşi an,realizarea fuziunii cu Partidul Social-Democrat,în februarie 1948, au constituit paşi importanţi aiacţiunii partidului comunist pe calea preluăriiîntregii puteri politice în România. Din acelmoment, întreaga societate românească a înre-gistrat transformări care au influenţat pentrumulte decenii destinul poporului român. Dacă laprima vedere s-ar părea că organismul militar aavut o situaţie specială – dat fiind interesulcomuniştilor de a avea la îndemână şi un instru-ment armat, docil, pe care să se sprijine lanevoie –, acesta a urmat un proces asemănătorinstituţiilor civile ale statului, deşi au existat ca-tegorii de militari, aşa cum au existat şi categoriide civili, care au beneficiat de existenţa nouluiregim.

Poziţia partidului comunist faţă de rolul şi misiunile armateiPrecizările făcute în februarie 1948, la

Congresul al VI-lea al partidului comunist, cuprivire la poziţia, rolul şi funcţiile armatei înnoua orânduire consemnau faptul că aceasta,„pusă în slujba întăririi republicii populare” tre-buia să fie „apărătoarea cuceririlor democraticeale poporului nostru, apărătoarea independenţeişi suveranităţii noastre”, iar pentru tinerii careîşi satisfăceau stagiul militar urma să devină „oadevărată şcoală de educaţie patriotică şi demo-

cratică”1. La prima vedere şi scoase din contextulepocii, aceste intenţii păreau a fi de bun augurpentru oştire şi pentru personalul acesteia.

În realitate, însă, ele s-au dovedit a fi doar omodalitate de atragere a armatei până laobţinerea controlului total asupra ei, adică până„s-o avem în mână” cum se exprima un reprezen-tant de seamă al partidului comunist încă dinvara anului 1945. În pofida faptului că, raportatela primii ani postbelici, cadrul organizatoric,înzestrarea şi instruirea organismului militars-au făcut în condiţii mult mai bune, iar situaţiamaterială a personalului oştirii s-a îmbunătăţitsimţitor2, cadrele militare, în special cele vechi,au fost supuse aceloraşi privaţiuni ca şi poporulromân din care făceau parte. Mai mult, procesulde ideologizare şi îndoctrinare comunistă aînregistrat în oştire un ritm mult mai intens,măsurile luate împotriva celor care nu seîncadrau în noua orientare au fost aceleaşi, dacănu chiar mai drastice decât împotriva civililor.Vechea elită militară românească a umplut şi eatemniţele comuniste, la fel ca şi cea civilă, din1944 până în 1965 fiind întemniţaţi pe diferiteperioade peste 100 de generali români, circa 40dintre ei murind în închisori3. Nu este mai puţinadevărat faptul că şi mulţi militari au acceptat, înmod real sau de formă, noul regim, sau au luatatitudine împotriva lui, după cum le-a dictatconştiinţa, aşa cum au făcut şi reprezentanţi aialtor categorii şi straturi sociale.

Adevăratele direcţii de acţiune alecomuniştilor români în ceea ce priveşte armataau fost exprimate cu claritate în intimitatea întâl-


Armat` [i societate

ARMATA ROMÂN~ ÎN PRIMII ANI AI REGIMULUI COMUNIST.SITUA}IA PERSONALULUI

colonel (r) dr. ALESANDRU DUŢU

nirilor la vârf, în special în Secretariat şi înBiroul Politic. Într-un asemenea context, EmilBodnăraş, ministrul Apărării Naţionale4, declarala 26 octombrie 1949: „Noi trebuie să creem oarmată de tip nou, o armată după modelularmatei celei mai avansate în lume, o armată cuconţinut, nu o fotografie. Şi pentru a-i da conţi-nut trebuie luptat încă foarte serios şi trebuie săînlăturăm tot conţinutul vechi. Nu este vorba deun proces de transformare, este vorba de un pro-ces revoluţionar, de sfărâmare a ceea ce estevechi şi de construire a unei armate noi. Aşa stăproblema: nu reformă, ci construcţie nouă, cuconţinut nou, cu spirit nou şi fireşte creândoameni noi, luptând cu oamenii vechi, ajutându-isă sfărâme ce este vechi în ei, acei oameni cin-stiţi care vor să rupă cu trecutul şi pe care tre-buie să-i ajutăm să-şi însuşească conţinutul nou şisă lupte pentru el şi alături de ei creând hotărâtşi în masă oameni noi. Asta este introducereagenerală la ce am de spus în continuare pentrucă în aceasta constă esenţa problemei din punctde vedere politic şi militar”5. Prin urmare, pen-tru şeful armatei reforma oştirii se reducea înacel moment la epurarea cadrelor vechi şi laînlocuirea acestora cu altele noi, devotate par-tidului din care făcea el parte, în primul rând.

Situaţia armatei la începutul anului 1948Fruntaşul comunist avea motive de îngrijo-

rare, cel puţin în privinţa cadrelor, în acelmoment armata română aflându-se într-o situaţieextrem de dificilă. Referindu-se la forţa comba-tivă a oştirii, la sfârşitul anului 1947, şeful Secţiei1 a Marelui Stat Major considera că aceasta con-stituia „un organism învechit, fără viaţă, care nuputea răspunde în bune condiţiuni nici nevoilorde instrucţie şi nici acelora de mobilizare şiapărare”.. Efectivele impuse prin Tratatul depace din 10 februarie 1947 (138 000 de oameni)erau cu totul insuficiente. Încorporarea contin-gentului în două serii a dus la scurtarea perioa-dei de instrucţie şi la neinstruirea eşaloanelorsuperioare companiei. Stagiul militar (între unan şi jumătate şi doi ani) era considerat a fi preamic pentru majoritatea armelor, iar vârsta deîncorporare (22 de ani) prea mare, proporţiacelor căsătoriţi fiind de 25%. Situaţia era agra-

vată de încadrarea insuficientă cu ofiţeri, dincauza reducerilor masive făcute în mod forţatdupă război, de întreruperea procesului de per-fecţionare şi a efectuării stagiilor la unităţi acelor menţinuţi în armată (mulţi ofiţeri

ajunseseră la grade mari fără să fi comandat efec-tiv subunităţi şi unităţi). Din cauza greutăţilormateriale şi a numeroaselor abuzuri ale noilorautorităţi, starea morală a cadrelor era extremde scăzută. Dislocarea unităţilor şi a marilorunităţi nu avea la bază necesităţile de ordin ope-rativ, ci doar posibilităţile de utilizare a cazăr-milor aflate în stare de funcţionare, dat fiind fap-tul că în cele bune fuseseră cazate trupele sovie-tice. În ultimii ani, instrucţia nu se desfăşuraseîn condiţii mulţumitoare, încadrarea unităţilor deinstrucţie fiind de doar 30-35%, ca urmare a mul-tiplelor sarcini administrative. Ca urmare a situ-aţiei economice precare a ţării, trupa era subali-mentată, anemică, predispusă epidemiilor (teo-retic 2 500 calorii de militar) şi aproape dezbră-


Expresie a comuniz`rii armatei: generalul Emil Bodn`ra[, membru

marcant al Partidului Comunist, a fostnumit ministrul ap`r`rii na]ionale

la 23 decembrie 1947

cată. Armamentul avea nevoie de mari reparaţii.În ceea ce priveşte mobilizarea, nu exista niciolucrare pregătită pentru trecerea armatei lastarea de război în caz de necesitate. Mai mult,la nivelul conducerii armatei „domnea spiritulpasiv, defetist, rezultat din interpretarea pesi-mistă şi lipsei de spirit de luptător” provocate derestricţiile Tratatului de pace din 10 februarie1947. Toate acestea au imprimat conduceriisuperioare a oştirii ideea că pentru o perioadă detimp armata română „nu va mai avea să lupte şică misiunea ce revenea acestei conduceri eradecât aceea de a păstra fiinţa armatei”6.

Situaţia corpului de cadreÎngrijorarea lui Emil Bodnăraş provenea şi

din faptul că din cei 8 154 ofiţeri pe care-i aveaarmata română la 30 decembrie 1947 (67% dinnecesarul de 12 043), 7 701 (94%) proveneau dinvechea armată; restul de 425 fuseseră încadraţidin diviziile „Tudor Vladimirescu-Debreţin” şi„Horia, Cloşca şi Crişan”, iar 28 din câmpulmuncii. După origine socială: 456 (5,6%) erau fiide muncitori, 1 119 (13,7%) fii de ţărani săraci,715 (8,8%) fii de ţărani mijlocaşi, 2 633 (32,3%)fii de funcţionari, 925 (11,3%) fii de meseriaşi şimici comercianţi, 1 492 (18,3%) fii de chiaburi,811 (10%) fii de moşieri şi industriaşi. Dupăpregătirea militară, 94% fuseseră formaţi învechiul regim şi numai 6% după „ştiinţa şi artamilitară sovietică”. Din punctul de vedere alapartenenţei politice, la 31 decembrie 1949 situ-aţia era următoarea: 4 141 (30%) erau membri departid, 1 932 (14%) membri ai UTM, iar 7 729(56%) fără de partid.

Referindu-se la compoziţia socială a cadreloractive, Emil Bodnăraş atrăgea atenţia, la 26 iulie1948, că aceasta „nu este satisfăcătoare, majori-tatea provenind din mica burghezie şi chia-burime, cu educaţie şi mentalitate veche”. Ca ur-mare, ministrul Apărării Naţionale aprecia că în-cadrarea armatei trebuia „să fie urgent îmbună-tăţită prin reînnoirea cadrelor active cu elementeprovenite din sânul clasei muncitoare, a ţărăn-imii şi a intelectualităţii progresiste, care vor pri-mi o pregătire specială”. Concomitent, trebuiausă fie promovaţi „în funcţii superioare elemen-tele devotate din cadrele active, în special celetinere”. „În compunerea armatei – preciza or-

dinul Ministerului Apărării Naţionale nr. 123 400din 21 mai 1949 – nu pot intra decât elementecredincioase cauzei poporului: muncitori, ţăranimuncitori şi intelectuali progresişti”7. Un rolimportant în acest sens a revenit cercurilor teri-toriale şi organelor PMR, care trebuiau să veri-fice, din punct de vedere politic, tinerii încor-porabili, cu „o desăvârşită discreţie”8. Chiar şitrupa a fost deci selecţionată cu grijă.

Doi ani mai târziu, Secretariatul CC al PMRconsidera că Ministerul Apărării Naţionale rea-liza „în general just linia politică de înlocuire acadrelor vechi şi de creştere şi promovare acadrelor noi”, dar constata, în acelaşi timp, „unşir întreg de lipsuri” şi anume: „a) Încă mai auloc atitudini împăciuitoriste faţă de specialiştiivechi, fără a ţine cont de calitatea lor politică.Din această cauză, cadrele noi încă nu sunt pro-movate cu destulă hotărâre şi îndrăzneală. b)Încă mai sunt în funcţiuni de răspundere îndiferite eşaloane ale armatei elemente în care nuse poate avea încredere. Ca urmare a acestuifapt, nu sunt rare cazurile de sabotaj, spionaj şiactivitate subversivă”. O lipsă serioasă era con-siderat faptul că „nu s-a făcut până în prezentrepartizarea pe armată în vederea mobilizăriicadrelor politice de rezervă”. Pentru îndreptareasituaţiei, Emil Bodnăraş a primit sarcina sălichideze „în cel mai scurt timp lipsurile con-statate”9. Pentru „întărirea” cadrelor din condu-cerea armatei, Direcţia organizatorică şi DirecţiaCadrelor CC al PMR au primit misiunea săaleagă din activul de partid, până la 1 februarie1950, cadrele necesare următoarelor funcţii:ministru adjunct pentru armament, muniţii şimateriale tehnice, şeful Direcţiei Agitaţie şiPropagandă din Direcţia Superioară Politică aArmatei (DSPA), care urma să fie şi locţiitorulşefului DSPA, şeful Direcţiei Cadrelor Armatei,locţiitorul şefului Secţiei 2 din Marele StatMajor, locţiitorii politici pentru ComandamentulMarinei Militare, regiunile 1, 2 şi 3 militare, cor-purile 1, 2 şi 3 armată, Corpul de tancuri,Comandamentul Apărării Antiaeriene a Terito-riului, Academia Militară Generală, trei-patrupreşedinţi de tribunale militare, şeful DirecţieiSanitare a armatei, secretarul Comisiei de partida armatei. Concomitent, o comisie specială a fostînsărcinată să stabilească până la 15 februarie


1950 evidenţa tuturor cadrelor din activul de par-tid şi dintre membrii de partid susceptibili săocupe, la mobilizare, funcţii politice în armată şisă facă propuneri pentru repartiţia lor conformnecesarului de mobilizare. Cadrele alese urmausă fie concentrate în vederea calificării pentrufuncţiile prevăzute10.

Trecând la punerea în practică a acestormăsuri, la 18 martie 1950, Leontin Sălăjan, mem-bru al CC al PMR, a fost numit ministru adjunctşi şef al Marelui Stat Major; Nicolae Ceauşescu,membru supleant al CC al PMR – ministruadjunct şi şef al Direcţiei Superioare Politice aArmatei; Wiliam Suder, membru al CC al PMR –ministru adjunct şi şef al Spatelui Armatei;Constantin Doncea, membru supleant al CC alPMR – comandant al Comandamentului ApărăriiAntiaeriane a teritoriului11. Astfel, comuniştii auprelat conducerea totală a armatei.

Ca urmare a acestui proces şi a sporirii efec-tivelor armatei, s-a ajuns ca la 31 decembrie1952 armata să aibă 32 652 ofiţeri (68% din ne-cesarul de 47 833), din care 27 571 cadre noi şi5 081 cadre vechi. În numai patru ani, ponderease inversase deci în mod hotărâtor. Concomitentcu ieşirea din cadrele active ale armatei a unuinumăr de 5 994 de ofiţeri, în perioada 1948-1952au intrat în oştire 30 492 proveniţi astfel: 18 090(59%) din şcolile militare şi politice, 2 614 (8,5%)din şcolile divizionare, 1 208 (4%) din rezervacorpului de ofiţeri, 4 418 (14,5%) din corpul ser-genţilor şi cartnicilor reangajaţi, 3 250 (10%)mobilizaţi de partidul comunist, 851 (3%) dininstituţii civile de învăţământ, 61 (0,5%) dinsalariaţi civili sau primiţi de la alte ministere. Înacest interval de timp, ponderea cadrelor noi acrescut de la 6% la 84%, iar a cadrelor vechi ascăzut de la 94 la 16%. După originea socială, nu-mărul ofiţerilor fii de muncitori a ajuns la 7 408(22,6%), fii de ţarani săraci la 1 064 (30,8%), fiide ţărani mijlocaşi la 5 593 (17,2%), fii defuncţionari la 5 978 (18,3%), fii de mici meseriaşişi comercianţi la 2 762 (8,5%), fii de chiaburi la830 (2,5%), fii de moşieri şi industriaşi la 16(0,05%). După apartenenţa politică, 9 076 (28%)erau membri de partid, 13 692 (42%) membriUTM, iar 9 884 (30%) fără de partid. După vârs-tă, 16 184 (49,5%) aveau între 20-25 ani, 9 487(29,1%) între 26-30 ani, 3 516 (10,7%) între 31-35

ani, 2 033 (6,3%) între 36-40 ani, 1 304 (4%) între41-50 ani, iar 128 (0,4%) peste 50 ani. Pe grade,situaţia era următoarea: 26 155 (80,10% erausublocotenenţi, locotenenţi şi locotenenţimajori, 2 762 (8,47%) – căpitani, iar 3 735(11,43%) ofiţeri superiori şi generali. 22 122(67,8%) ofiţeri aveau studii elementare şi şcolimedii neterminate, 7 862 (24%) studii medii(liceul), 2 668 (8,2%) studii superioare. 704(2,2%) nu aveau studii militare, 6 906 (21%)aveau numai cursuri scurte de pregătire militară,3 728 (11,5%) erau absolvenţi ai şcolilordivizionare, 20 493 (62,8%) absolvenţi ai şcolilormilitare, iar 821 (2,5%) erau absolvenţi ai acade-miilor militare.

Rezultatele politicii de cadre promovate departidul comunist în armată au permis lui EmilBodnăraş să afirme la 2 octombrie 1951:„Poporul nostru are astăzi o armată de tip nou,care serveşte interesele oamenilor muncii, estedevotată regimului de democraţie populară şiapără independenţa şi suveranitatea naţională aRepublicii Populare Române. Ofiţerii noştri suntastăzi recrutaţi din rândurile oamenilor munciide la oraşe şi sate şi au aceleaşi interese de clasăca şi soldaţii pe care îi comandă”12. În multe situ-aţii, acest lucru a fost obţinut, călcându-se pestemulte cadavre, într-un context în care, în aceltimp, mureau în închisori cadre de elită alearmatei care îşi probaseră capacităţile militare încel de-al Doilea Război Mondial13.

Principala formă de ridicare a pregătirii pro-fesionale a constat în absolvirea academiilor mi-litare (41 absolvenţi în 1948 şi 385 în 1952) şi acursurilor de perfecţionare din ţară (717 în 1949şi 2 030 în 1952; în aprilie 1953 urmau acestecursuri 1 648 ofiţeri), precum şi a studiilor mi-litare în URSS (33 în 1950 şi 157 în 1952; înaprilie 1953 erau la studii în URSS 466 ofiţeri-elevi). Ofiţerii care nu terminaseră şcoala de 7ani, au urmat în 1952/1953 cursuri speciale, careau fost absolvite de 3 595 ofiţeri. 124 dintre einu au absolvit, iar 910 nu s-au prezentat. Pentruaceştia s-au organizat alte cursuri speciale, acolounde a fost posibil; ceilalţi s-au pregătit indivi-dual. Începând cu anul 1954 au fost organizatecursuri pregătitoare şi pentru circa 8 000 de ofi-ţeri, care urmau şcoala medie (liceul) la fără frec-venţă, constituindu-se 262 clase a VIII-a cu 7 337


cursanţi, 16 clase a IX-a cu 420 cursanţi şi 15clase a X-a cu 447 cursanţi14.

Discuţii referitoare la crearea Consiliului Militar SuperiorÎn vara anului 1952, la 4 iulie, Biroul Politic al

CC al PMR a cerut lui Emil Bodnăraş, să ela-boreze un proiect de hotărâre pentru constituireaConsiliului Militar Superior, „în conformitate cuprincipiile de organizare din Uniunea Sovietică”,aşa cum a precizat încă de la începutul şedinţeiGheorghe Gheorghiu-Dej. Cu acel prilej s-a reţi-nut ideea ca preşedinţia Consiliului să fie asigu-rată de ministrul Forţelor Armate. Peste câtevaluni însă, la 5 noiembrie, tot în şedinţa BirouluiPolitic, Gheorghe Apostol a propus pe GheorgheGheorghiu-Dej pentru funcţia de preşedinte alConsiliului, dată fiind „situaţia politică actuală,care se agravează”; pentru Emil Bodnăraş a pro-pus funcţia de vicepreşedinte. Declarându-se deacord cu Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş a pre-cizat că la avansarea numelui său pentru funcţiade preşedinte s-a avut ca model situaţia din URSS(în acest sens s-au pronunţat şi consilierii sovie-tici), unde funcţiona un Consiliu Militar alArmatei în care I. V. Stalin era doar membru, şi aarătat că el nu are nimic împotrivă ca în Româniasă se constituie un organ în atribuţiile căruia săintre „toate hotărârile care privesc organizareaapărării”15.

Susţinută şi de Chivu Stoica, IosifChişinevschi, Alexandru Moghioroş, MironConstantinescu, Gheorghe Pârvulescu şi chiarde Gheorghe Gheorghiu-Dej, propunerea luiGheorghe Apostol a fost aprobată în unanimi-tate. Cu acelaşi prilej, la întrebarea lui GheorgheGheorghiu-Dej: „Cine va fi comandant suprem întimp de război?”, Alexandru Moghioroş arăspuns: „Asta este clar”, după care toţi au fostde acord ca înalta funcţie şi responsabilitate săfie îndeplinită de cel care a pus întrebarea.Pentru a nu lăsa niciun fel de îndoială faţă deîncrederea pe care i-o acorda în continuare luiEmil Bodnăraş, Gheorghe Gheorghiu-Dej a pre-cizat că răspunderea acestuia ca ministru alForţelor Armate nu se reducea în vreun fel.Dimpotrivă.

Înfiinţarea Consiliului Militar Superior areprezentat, fără îndoială, un act util, prin care

s-au creat condiţiile unei mai bune conduceri aapărării naţionale. Subordonat guvernului şi alcă-tuit din preşedintele Consiliului de Miniştri(preşedinte), ministrul Forţelor Armate (locţi-itor al preşedintelui) şi alţi membri numiţi deguvern, Consiliul avea misiunea „să examineze şisă hotărască în problemele cele mai importanteprivind starea de pregătire a trupelor în vederealuptei, aşezarea lor, dotarea cu armament şimateriale tehnice, munca politică şi de partid înarmată, starea disciplinară”. Hotărârile sale erauobligatorii pentru ministrul Forţelor Armate şierau transpuse în practică prin ordinul acestuia,dacă nu urmau să fie supuse aprobăriiConsiliului de Miniştri. Pe lângă aceasta, prelu-area conducerii Consiliului de către primul-secre-tar al CC al PMR a reprezentat, fără îndoială, unact premeditat pentru controlul deplin asupratuturor problemelor care ţineau de apărareanaţională. În acelaşi an, a luat fiinţă ConsiliulMilitar, ca „organ consultativ în MinisterulForţelor Armate”, iar la nivelul comanda-mentelor de regiuni militare, de armă şi la altestructuri superioare de comandă au fost create„consilii militare”, bine garnisite cu comunişti defrunte, cu misiunea de a dezbate şi soluţionatoate problemele reieşite din activitatea de luptăşi politică a trupelor din subordine.

Reorganizarea activităţii de partid în armatăConcomitent cu întărirea controlului la

nivelul superior al armatei, partidul comunistşi-a consolidat poziţiile prin perfecţionareacadrului organizatoric de acţiune în interioruloştirii. Un rol important în acest sens l-au avutreorganizarea structurală a activităţii de partidîn armată, crearea şi introducerea în structuraorganismului militar a organelor şi organizaţi-ilor de partid şi de tineret, a unei reţele de insti-tuţii cultural-educative, toate conduse şi contro-late cu mare grijă. Un impact deosebit l-a avut înacest sens înlocuirea, în toamna anului 1948, aInspectoratului General al Armatei pentruEducaţie cu Direcţia Superioară Politică aArmatei (DSPA), ca organ central de organizare,planificare şi control a întregii activităţi politiceşi de partid din armată, aflat sub conducereanemijlocită a CC al PMR. Concomitent, servici-


ile pentru educaţie şi cultură au fost înlocuite cudirecţii politice la comandamentele de regiunimilitare şi de armă şi cu secţii politice la cele-late comandamente de mari unităţi şi la instituţi-ile de învăţământ militar. Aparatul politic adevenit astfel oficial aparat al partidului comu-nist, atribuţiile lui fiind extinse asupra tuturoractivităţilor ostăşeşti16.

Problema organizării partidului în armată afost discutată în Secretariatul CC al PMR la 8decembrie 1948. Cu acel prilej, Petre Borilă aprecizat că schema de organizare era luată „dupăschema de organizare a aparatului politic alarmatei sovietice”, cu unele modificări „în cepriveşte Direcţia cadrelor”. A arătat apoi că „înarmată sunt încă multe elemente sabotoare, anti-sovietice, că în aparatul politic şi-au găsit adăpostmulţi duşmani, că mai mult de jumătate dinoamenii aparatului nu sunt ai noştri, că între eisunt moşieri, chiaburi, că de când a începutcurăţirea aparatului, care se face în mod perma-nent, se simte lupta de clasă în armată”. „În locsă se meargă spre desfiinţarea vechii armate... –mai preciza Borilă – s-a reînceput reeducareacadrelor vechi”17. Insistând asupra lipsurilor maride cadre şi a dificultăţilor înregistrate în muncade partid, a cerut să se legalizeze organizaţiile departid şi de UTM în armată. O poziţie asemănă-toare adopta şi Emil Bodnăraş care a precizat căatunci când a luat conducerea armatei a găsitaparatul politic „angajat pe o linie care i-a dena-turat fiinţa”, că „în loc să se introducă de afarăelemente de partid s-au băgat ofiţeri vechi pecare i-a pus să facă un curs de 4 luni la Breaza şiduşmanul a reuşit să infiltreze în aparatul politicelementele sale, care au ajuns până în posturi deînaltă conducere şi atunci când aceste elementeau început să fie scoase s-a observat rezistenţacadrelor vechi”. Insistând pentru introducerea înarmată a cadrelor de partid, a reamintit că, în1918, când V. I. Lenin a lansat lozinca „Comu-niştii în armată”, Partidul Bolşevic „a vărsat celemai bune elemente în armată”. Propunerea de ase crea organizaţii de partid în armată a fostsusţinută şi de Vasile Luca pentru „ca să se ştiecine conduce”. Combătând pe Emil Bodnăraş,care nu fusese de acord cu propunerea ca secun-dul politic să fie şi locţiitor de comandant, datfiind faptul că acesta din urmă era şeful de stat

major („om capabil şi cinstit, să nu-l înjosimpunând un grad inferior ca locţiitor de coman-dant”), Vasile Luca a arătat că „nu putem aveaîncredere în vechii ofiţeri de stat major şi deaceea locţiitorul de comandant trebuie să fiesecundul politic, chiar dacă este plutonier, pen-tru că el reprezintă partidul, şi ofiţerul de statmajor, dacă este membru de partid, va înţelegecă el se supune partidului şi nu gradului”18.Considerând că există încă „influenţa vechilorofiţeri la tovii noştri”, Vasile Luca atrăgea atenţiacă „trebuie să se înţeleagă că partidul nu poate fisecund în armată, ci conducător”. TeohariGeorgescu a insistat ca introducerea organizaţi-ilor de partid în armată să nu se facă în modmecanic, deoarece şeful de stat major „poate săfie un element bun”19. Alexandru Moghioroşarată că „nimic nu mai justifică astăzi să ascun-dem partidul în armată”. La rândul ei, AnaPauker a arătat că „Armata Roşie, în momentelecele mai grele ale revoluţiei a pus comandanţimilitari simpli, care însă au ştiut să conducă şi căs-a servit de anumiţi ofiţeri vechi, dar pe lângă ei,ca şi lângă comandanţii făcuţi din simpli munci-tori, au pus elemente politice”. În continuare, aapreciat că „noi ne găsim în situaţia că putem săne folosim de o parte din ofiţerii vechi, să-ipunem să lucreze pentru noi, dar să nu ne facemiluzia că-i vom putea câştiga pe toţi pentru socia-lism. Tovii noştri să ştie să le câştige încredereapentru a putea lucra cu ei, dar totodată să-i facăsă înţeleagă că partidul este cel care conduce, căam ajuns la un stadiu în care partidul trebuie săintre în armată pentru a face din ea o armată apoporului”. A considerat, de asemenea, că tre-buie să se dea comandanţilor politici „toatăautoritatea, chiar dacă au un grad mai mic” şi acerut ca „avansarea în grad a locţiitorilor politicisă nu se facă fără socoteală, pentru că aceasta îiscade în ochii celorlalţi ofiţeri”. Manifestând fer-mitate politică, Ana Pauker arăta că „nu trebuiesă ne ploconim în faţa cunoştinţelor militare şi sălăsăm pe ofiţerii vechi să lovească în aparatulpolitic”. În final, Secretariatul CC al PMR a fostde acord cu faptul că trebuia „introdusă cu toatăîndrăzneala linia de creare şi legalizare a organi-zaţiei de partid în armată”20. Din februarie 1949,organizaţiile de partid au activat oficial, în modpublic, în unităţi şi comandamente.


În acest context, numărul membrilor de par-tid în armată a crescut din ce în ce mai mult. Da-că, la începutul anului 1948, în oştire erau 9 085membri de partid (1 988 ofiţeri – 22%, 3 576subofiţeri – 39% şi 3 521 soldaţi – 39%), la 25 de-cembrie 1953 numărul acestora a ajuns la 13 460membri de partid (13 279 în unităţi şi comanda-mente şi 181 la studii în URSS). Cei 13 279 erauînscrişi în trei birouri de partid, 922 organizaţiide partid, 603 organizaţii de companii (simi-lare), şase grupe de partid şi 11 grupe mixte departid şi UTM. Pe grade, situaţia se prezentaastfel: 17 generali (0,13%), 8 716 ofiţeri(65,63%), 14 elevi în şcoli militare (0,11%), 960sergenţi reangajaţi (7,23%), 179 sergenţi în ter-men (1,35%), 224 soldaţi (1,68%), 3 169 angajaţicivili (23,87%)21. Totodată, 649 organizaţii departid (din cele 991 existente) au primit 1 621candidaţi de partid22.

Concomitent, în toamna anului 1949 în ar-mată au fost înfiinţate organizaţii UTM, acesteafiind conduse de organele politice şi organizaţiilede partid. În iunie 1953 erau 5 186 organizaţii debază cu 113 780 membri, adică 43% din efective.Pe grade, situaţia se prezenta astfel: 16 208 (14,2%)ofiţeri, 3 124 (3%) sergenţi reangajaţi, 78 054(68,5%) militari în termen, 13 682 (12%) elevi,2 712 (2,3%) angajaţi civili.

Trecerea la însuşirea doctrinei sovieticeÎn cadrul procesului de adoptare a modelului

de construcţie militară sovietică, s-a trecut rapidla însuşirea doctrinei militare a URSS, înlăturân-du-se ezitările teoretice din primii ani postbelici,când s-a încercat îmbinarea elementelor doc-trinare româneşti cu cele împrumutate de lasovietici. Semnificative în acest sens au foststudiile doctrinare elaborate de Marele StatMajor, în primii ani postbelici, chiar în 1947, careporneau de la elementele specifice doctrineiinterbelice, ceea ce nu corespundea însă prin-cipiilor doctrinei sovietice. După ce arăta că„este prematur a trasa astăzi definitiv o doc-trină”, Secţia 3 operaţii a Marelui Stat Majoraprecia în studiul „Orientări spre o nouă doc-trină“, elaborat în 1947, că „nici nu putemaştepta să ne vină totul dinafară, căci pregătireade război nu trebuie întreruptă, ci urmărită con-tinuu, într-o doctrină care să ne fie cunoscută şi

să ne călăuzească just pe toţi”23. Conţinutul aces-tui important document pentru armata română,care s-a referit la necesitatea continuăriipregătirii de război, aspectele posibile aleviitorului război, poziţia şi rolul ţărilor mici înrăzboiul de coaliţie, ideile generale ale doctrineide război şi la bazele generale ale organizării,mobilizării şi instruirii armatei24, nu avea însă săfie pus în practică, în pofida părerii unor analişticare au considerat că acesta „avea să stea la bazadoctrinei şi strategiei militare româneşti maibine de 40 de ani”25.

Nu a putut fi pus în practică deoarece, lascurt timp, noua conducere a Marelui Stat Majora emis noi documente, care precizau cu claritatecă „ideologia militară şi doctrina tactică sovieticăse aplică în întregime, fără retuşuri, adaptări şirezerve, chiar dacă, deocamdată, organicaforţelor noastre armate este alta decât organicaarmatei sovietice”26. Noul îndreptar pentru cor-pul profesoral al Şcolii Superioare de Război pesăptămâna 19-25 ianuarie 1948, din care am citatrândurile de mai sus, mai preciza că docu-mentarea de bază trebuia să fie cea sovietică(broşuri, cursuri), chiar dacă „ediţia lor nu estecea mai nouă”27. Pe aceeaşi linie de conduită,Directiva pentru pregătirea cadrelor superioareale oştirii preciza, la 25 aprilie 1948, că aceastatrebuia să fie făcută „în spiritul doctrinei sovie-tice”, regulamentele sovietice urmând a fi apli-cate „în întregime, atât în ceea ce priveşte con-ducerea şi execuţia aplicaţiunilor, cât şi în ceeace priveşte funcţionarea spatelui şi tehnica lucru-lui de stat major”28. Nicidecum nu mai putea fivorba de adaptarea doctrinei sovietice la specifi-cul românesc, aşa cum lăsaseră să se înţeleagă,la un moment dat, unele documente ale MareluiStat Major. Ideile doctrinare, procedeele şimetodele de luptă „indicate prin regulamentelede luptă sovietice”29 au fost puse şi la bazainstrucţiei în armată, aşa cum cerea ordinul ge-neral asupra desfăşurării instrucţiei în perioadaa II-a de instrucţie, în primăvara anului 1948. Dealtfel, la 21 iulie 1948, Marele Stat Major avea săfacă cunoscut că armata română a trecut la„însuşirea doctrinei sovietice”, aşa cum rezultaaceasta din regulamentele puse la dispoziţie.

Pentru aprofundarea doctrinei sovietice, ametodelor de instruire, a practicii de stat major


şi a funcţionării serviciilor s-a considerat că eranevoie să se trimită în URSS ofiţeri de toate ca-tegoriile pentru practică şi stagiu şi să seprimescă instructori sovietici. Spre a nu se facecumva vreun pas greşit, la 30 iulie 1948, după ceSecretariatul CC al PMR discutase probleme aledezvoltării pe viitor a armatei române, la pace şila război, Gheorghe Gheorghiu-Dej ruga, printr-oscrisoare, pe I. V. Stalin, să i se acorde ajutorprin „analizarea proiectelor” de către specialiştisovietici. Cu acel prilej, primul-secretar al PMRfăcea cunoscut că şefii armatei române studiau şiaplicau doctrina sovietică „în măsura în care auputut să o cunoască şi să şi-o însuşească”, dar căse dispunea de puţine lucrări în acest sens. „Nepreocupă – preciza Gheorghe Gheorghiu-Dej –problema unificării armamentului luând ca bazăarmamentul Uniunii Sovietice, dar nu o putemrezolva singuri. În organizarea aparatului political armatei şi în organizarea şcolilor pentru acreşte repede cadre noi avem prea puţină expe-rienţă. Conducerea armatei noastre nu are unsingur specialist sovietic cu care să se poată sfă-tui permanent, căruia să-i împărtăşească gân-durile, proiectele ei, care să critice tovărăşeştegreşelile ei şi să o ajute de a realiza sarcina luatăde partid: de a avea o armată modernă şi puter-nică, Armata Poporului... Ne dăm bine seama căfără ajutorul Partidului Bolşevic şi al specia-liştilor săi militari, fără a ne putea folosi de boga-ta experienţă şi ştiinţă militară a oamenilor so-vietici ne va fi greu să realizăm sarcina de a creao armată de tip nou”.

Fără a se lăsa prea mult timp rugaţi, sovieticiiau acordat în perioada următoare tot sprijinulsolicitat, şi chiar mai mult.

1 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări,ediţia IV, 1955, p. 144-145.

2 File din istoria militară a poporului român, vol. 9,1981, p. 96-118.

3 Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama gener-alilor români, Bucureşti, 1997.

4 La 23 martie 1950, Ministerul Apărării Naţionalea primit denumirea de Ministerul Forţelor Armate.

5 Arhivele Ministerului Apărării Naţionale, fondDSPA, dosar nr.131/1949, 10 (în continuare sursa seva cita: AMR)

6 Ibidem, f. 141.7 Ibidem, fond microfilme, rola F.II, 2.838, c. 364.8 Ibidem.9 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în contin-

uare, ANIC), fond Cancelarie, dosar nr. 5/1950, f. 6.10 Ibidem, f. 6. 11 File din istoria militară a poporului român, vol.

9, p. 100.12 General de armată Emil Bodnăraş, Ziua forţelor

armate a RPR, 1951, p. 11.13 Alesandru Duţu, Florica Dobre, op. cit.14 AMR, fond 3 027, dosar nr. 7 474, f. 29. 15 ANIC, fond Cacelarie, dosar nr. 100/1952, f. 12.16 Armata română în primii ani ai revoluţiei şi con-

strucţiei socialiste, Bucureşti, 1977, p. 101-103.17 ANIC, fond Cancelarie, dosar nr. 64/1948, f. 5.18 Ibidem, f. 4.19 Ibidem, f. 3.20 Ibidem, f. 6.21 AMR, 3 027, dosar nr. 7 474, f. 1.22 Ibidem, f. 6.23 Apud Strategia militară românească în epoca

modernă (1859-1999), Bucureşti, 1999, p. 248.24 Ibidem, p. 248-249.25 Ibidem, p. 173.26 AMR, fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 38, f. 129.27 Ibidem.28 Ibidem, fond Cabinetul ministrului, dosar nr. 4,

f. 223.29 Ibidem, fond microfilme, rola F. II.2.826, c. 330.


In the first years of the communist regime (1948-1955), the officers corps of the Romanian armysuffered important changes. These changes have negative effects on the career of the generals andofficers. This was the effect of the internal political situation, because the communist regimechanged the professional criteria for the selection of the corps with political criteria, according to theSoviet model.

Using oppressive procedures, the communists reached their target after a short time, but this ledto catastrophic effects for the army in the following period.

ROMANIAN ARMY IN THE FIRST YEARS ROMANIAN ARMY IN THE FIRST YEARS OF THE COMMUNIST REGIMEOF THE COMMUNIST REGIME

Vlčnov, 1.V.1945Scumpa mea Elsolini1,Îţi scriu puţin în grabă, deoarece ne găsim în

plină luptă şi în continuă înaintare. Chiar azi Divizia mea a rupt iar frontul inam-

ic şi mergem mereu înainte ... până la capătulpământului !!!!!...

Cred, însă, cum am crezut mereu, că mult numai e şi se va pune capăt acestui cataclism. De latine nu am nici o veste. Eu ţi-am mai scris prin oocazie, dar nu ştiu dacă ţi-a ajuns.

Eu sunt bine, dar tot timpul în veşnică încor-dare. Aştept cu nerăbdare să viu din nou lângăvoi, de care mi-e atât de dor ... Ce fac copilaşii şimai ales bibiloiu cel mic2? ... Aştept cu nerăbdaresă-l văd, precum şi pe părinţii lui cei mici 3!... Via-ţa se repetă4!... Îţi trimit în acest plic lei 150 000solda pe luna Aprilie, pe care foloseşte-i şi tucum e mai bine. Voi trimite şi pe luna mai, latimp, cred... Poate, dacă se termină războiul, iarnoi, în fine, aduşi în ţară, aşa se vor mai aranjalucrurile... Ce face Mirciulică5? Pupă-l din parteamea, ca şi pe micii părinţi şi pe bibiloiul cel mic...Sunt în căutare de a cumpăra o vacă cu laptepentru a face faţă cu mai multă uşurinţă hraneide toate zilele. Ce face ferma6 şi fiinţele ei? Daroiţele? Pe aici, deja, natura este foarte frumoasă,însă distrugerile pe care le face războiul lasăpeste tot jale, aşa că numai eliberare nu este,poate este eliberare de moarte. Aşteptând veştide la tine, te sărut cu mare drag,

Al tău, Nonel.

Aşa scria soţiei sale, de undeva, din Moravia,un comandant de mare unitate militară comba-tantă românească, în ultimele zile ale celui de-alDoilea Război Mondial. Rândurile calde, din carerăzbate atât mândria luptelor câştigate, cât şidorul de casă şi de familie, tristeţea participăriila distrugerile nedorite ale războiului, speranţaîn viitor şi, mai ales, grija pentru ziua de mâine,sunt surprinzător de umane, pentru un marecomandant militar, călit în lupte grele, partici-pant direct, pe fronturile de luptă din cele douărăzboaie mondiale. Este vorba de generalul IoanS. Stănculescu, din Armata Regală Română, carela data când scria scrisoarea de mai sus aveagradul de general de brigadă şi funcţia de coman-


GHEORGHE RADU STĂNCULESCU

GENERALUL IOAN S. ST~NCULESCU

Mari comandan]i militari

Generalul de brigad`Ioan S. St`nculescu, comandantul

Diviziei 9 infanterie român` în lupteledin 1945 de la Strání (Republica Ceh`)

dant al Diviziei 9 infanterie română pe frontulsovieto-german din Slovacia şi Cehia.

Generalul Ioan S. Stănculescu a avut o cari-eră militară exemplară în Armata RegalăRomână. El s-a născut dintr-o familie de ţăraniînstăriţi, la 4 august 1890, în comuna Trivale,judeţul Teleorman, din sudul României (a dece-dat la 9 martie 1956, în Bucureşti). După studiiliceale terminate cu distincţie la prestigiosulLiceu „Traian” din Turnu Severin, [...] a absolvitŞcoala de Ofiţeri de Artilerie în 1913. Între 30septembrie 1911 şi 23 iunie 1913 a urmat Şcoalade ofiţeri activi de artilerie, geniu şi marină. Laabsolvire, avansat sublocotenent, a fost reparti-zat în Regimentul 3 artilerie. La 1 iulie 1916 aobţinut gradul de locotenent, fiind mutat laRegimentul 25 artilerie, unitate cu care a parti-cipat la primul război mondial. A fost avansatcăpitan la 1 septembrie 1917. Între 24 iulie 1918şi 1 octombrie 1920 a fost instructor la Şcoalamilitară de ofiţeri activi de artilerie, apoi coman-dant de baterie în Regimentul 4 artilerie. De la 1noiembrie 1920 la 1 octombrie 1922 a urmatŞcoala superioară de război, fiind apoi mutat înMarele Stat Major. A fost avansat maior la 24noiembrie 1923. La 1 octombrie 1932 a activatîn Regimentul 2 artilerie. A fost înaintat la gradulde locotenent-colonel la 15 aprilie 1933. La 1octombrie 1935 a revenit în Marele Stat Major.La 1 noiembrie 1937 i s-a încredinţat comandaRegimentului 28 artilerie, fiind avansat colonel(24 ianuarie 1938). Din primăvara anului 1939 alucrat în diferite funcţii în mai multe unităţi şimari unităţi. A fost şef de stat major alInspectoratului General Sanitar (22 febr.-13 iul.1941), în eşalonul 1 al Marelui Cartier General(13 iul.-14 sept. 1941), subşef de stat major laArmata 4 (14 sept.-1 nov. 1941), şeful secţiei deprizonieri din Marele Stat Major (1 nov. 1941-1apr. 1942), comandant al Centrului de Instructieal artileriei (1 apr. 1942-1 apr. 1943), comandantal artileriei Corpului 2 Armată (1 apr. 1943-15oct 1944). La 23 august 1944 avea gradul de ge-neral de brigadă şi îndeplinea funcţia de coman-dant al artileriei Corpului 2 Armată. La data de14 octombrie 1944, i s-a încredinţat funcţia deşef al artileriei Armatei 1 române. La 1 ianuarie1945 a luat comanda Diviziei 9 infanterie, când

această mare unitate lupta pe teritoriul Cehoslo-vaciei, în zona Drnava-Mihyska-Hrhov. A condusîn această funcţie trupele subordonate în luptelepentru eliberarea zonei şi a oraşului Rožnava,apoi pentru ieşirea trupelor marii sale unităţi perâul Hron. S-a remarcat, de asemenea, în acţiu-nile pentru eliberarea oraşului Banská Bystricaşi în timpul înfruntărilor de la vest de Morava,din zona localităţii Stare Mesto.

Pentru modul în care a acţionat pe front [...]a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii,româneşti şi străine, printre care ordinele„Coroana Romaniei”, clasa a III-a (1941),„Vulturul german”, clasa I (1941), „SteauaRomâniei”, clasele a V-a, a IV-a şi a III-a cu spade(1945), „Mihai Viteazul”, cl. a III-a cu spade(1945), ordinul cehoslovac „Leul cehoslovac”,clasa a II-a cu spade (1947) etc. După încheiereavictorioasă a războiului antihitlerist a mai rămascâţiva ani în cadrele armatei, şi a fost trecut înrezervă la 1 ianuarie 1948. La 23 august 1946 afost avansat la gradul de general de divizie7.

Divizia 9 infanterie şi comandantul ei au fostdintre cei care au contribuit decisiv la victoria dela Strání împotriva ultimelor rezistenţe germane,organizate în masivul muntos Carpaţii Albi dinCehoslovacia. La 11 noiembrie 1946, la Şcoala deOfiţeri a Marelui Stat Major al Armatei Românes-a prezentat Conferinţa „Operaţiunile Diviziei 9infanterie contra germano-maghiarilor cuîncepere de la 23 august 1944 şi până la victoriafinală”, conferinţă ţinută în Aula ŞcoliiSuperioare de Război din Bucureşti de cătrecolonelul Aurel Leonin, fostul Şef de Stat Majoral Diviziei8. În această conferinţă, susţinută cu unmaterial bogat ilustrativ de hărţi de stat major,s-au subliniat şi acţiunile de luptă ale acesteimari unităţi militare române, duse pentru elibe-rarea Slovaciei şi Cehiei, sub comanda generalu-lui Ioan S. Stănculescu. Cu privire la luptele de laStrání, în materialul citat, la paginile 41-42, searăta:

În ziua de 14 aprilie 1945, Divizia [9-a] a fostînlocuită în plină luptă [în zona Kremnice şiDubove, şi creasta muntoasă Slov Pravno-Vritco]de către Detaşamentul 54 Fortificaţii Aliat [sovi-etic]. De aici infanteria este transportată în circa


100 camioane şi deplasată în zona Strání, undeintră sub ordinele Corpului 51 Aliat [sovietic].Toate vehiculele hipo şi artileria au fostdeplasate pe rută ocolită – ajungând în noua zonădupă ce s-a făcut un marş istovitor de 120 km în38 ore.

LUPTELE DE LA STRÁNÍ (vezi schiţa)În dimineaţa de 16 aprilie 1945, Divizia [9] a

început atacul de la Strání, pentru a rupe ultimarezistenţă organizată de inamic şi a pătrunde înMoravia.

În această regiune inamicul dispunea de opoziţie organizată pe care a apărat-o cu îndârjire.Luptele au durat fără întrerupere de la 16 apriliepână la 26 aprilie 1945, în care timp, unităţile auavut de dat grele atacuri şi de suportat furioasecontra-atacuri ale inamicului. S-a atacat zi şinoapte, cot la cot cu Divizia 240 şi 232 Aliate[sovietice], între care Divizia 9-a Infanterie eraîncadrată.

În ziua de 26 aprilie 1945, apărarea inamicu-lui a fost dislocată, Divizia [9] deschizându-şi dru-mul spre nord, urmărind apoi pe inamic, fără a-imai da răgaz să poată opune undeva o nouă rezis-tenţă serioasă şi de lungă durată. Până lasfârşitul operaţiunilor, Divizia a mai avut ciocniricu inamicul la nord de Brezolupi şi la nord derâul Dverica.

Din această zonă, Divizia a fost din nouretrasă din faţa inamicului, cu care era în strânscontact şi deplasată lateral pentru ca, în 24 ore demarş continuu, să facă 50 km şi să atace o nouăpoziţie unde inamicul avea instalat şi postul deradio „Donau” (la nord-vest de Brno). Atacul adurat tot cursul zilei de 8 mai 1945. Între 9-12mai 1945 s-a executat urmărirea inamicului, încare timp Divizia [9] a făcut o deplasare de 219km, în trei zile...

Generalul român Ioan S. Stănculescu, coman-dantul Diviziei 9 infanterie, a condus toate aces-te atacuri, lupte şi marşuri ale marii sale unităţi,în ultimele zile ale războiului, fiind de multe oricu postul de comandă în linia întâi. Aşa seexplică faptul că însuşi comandantul divizieiajunge să fie rănit de glonţ, chiar la Strání.

Cred că este de prisos să menţionez faptul căgeneralul Stănculescu, cu toate că era rănit deglonte de mitralieră, a refuzat evacuarea de pe

front şi de la comanda marii sale unităţi, conti-nuând să lupte, aşa cum apare subliniat şi îndosarul său personal de ofiţer.

Un general comandant de mare unitate, carese expunea în acest fel focului inamic, era un mi-litar de mare curaj şi de mare clasă. Acest lucrua fost recunoscut de către şefii lui, şi, ca urmarechiar a luptelor de la Strání, generalul Ioan S.Stănculescu a fost distins cu cea mai înaltă deco-raţie militară românească de război, şi anume cu„Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a, cu Spade” .

Conducerea Armatei Regale Române a înain-tat regelui un raport9 asupra motivelor de deco-rare a generalului Stănculescu, care reprezintăcea mai detaliată şi mai exactă prezentaredisponibilă la această dată, a luptelor în care s-adistins comandantul Diviziei 9 infanterieromână.

Decretul Regal nr. 2467 din 4 august 194510,semnat de regele Mihai I al României, stipu-lează: Curajul şi iniţiativa cu care şi-a condusdivizia în acţiunile contra germano-maghiarilor,


Schema opera]iilor Diviziei 9 infanterieromân` în zona Strání (Republica Ceh`),

16-26 aprilie 1945

reuşind să rupă pe rând rezistenţele îndârjite aleacestora şi să cucerească zonele Očova-Zolná,deschizând astfel drumul de comunicaţii spreoraşul Banská Bystrica. Intră apoi în zonaStrání, sub comanda Corpului 51 Aliat (sovie-tic), unde printr-o manevră hotărâtoare reuşeştesă spargă frontul şi să deschidă un alt drum pen-tru pătrunderea trupelor de sub comanda sa înMoravia.

De remarcat că Divizia 9 infanterie s-a maiconfruntat în Slovacia, în bătălii dure, cu Divizia15 infanterie germană, şi anume în bătălia de laZolná-Očova, pe care de asemenea a câştigat-o,pătrunzând spre Banská Bystrica.

Pentru calităţile sale de comandant şi de mili-tar, pentru calităţile sale umane, şi mai ales pen-tru grija ca, prin manevre abile, să cruţe, în câtmai mare măsură vieţile subordonaţilor săi, ge-neralul Stănculescu era foarte iubit de soldaţii şiofiţerii din subordine. S-au păstrat o serie dereportaje de front, care ilustrează această relaţiestrânsă între comandant şi subordonaţi.

Soldaţii Diviziei 9 infanterie română evocauluptele de la Strání chiar şi atunci când cântau

Imnul Diviziei11, compus de locotenentul deadministraţie (r) Emanuel Ionescu, pentrumarşul de întoarcere în România, după ter-minarea războiului, imn-marş care preamăreafaptele de arme din campania de vest din 1944-1945, iar câteva strofe sugerau luptele dinStrání:

„Prin Gaidel vijelie am trecutŞi în marş forţat am străbătutPe drumul lung şi greu, iar pe-nseratPoziţii noi am ocupat.Diamantul noi l-am pusCând Poarta Moraviei am străpunsŞi-am împins fără răgazPrin Strání, Korytna, DoloplazTralalala, tralalala etc. etc.

***Al nostru General neînfricatCa un vultur înaripatA stat mereu alăturea de noiÎn foc şi fum, în vânt şi ploi.Ne-a fost falnic ca un bradIubit Comandant şi camaradŞi la luptă am mers cântândCu Patria şi Regele-n gândTralalala, tralalala etc. etc.

Versurile referitoare la generalul Stănculescudin acest Imn al Diviziei 9 infanterie, şi care su-gerează, mai ales, lupta de la Strání, sunt ciopliteîn marmură pe mormântul lui de la CimitirulBellu Militar din Bucureşti, ca un epitaf de eroumilitar. Ecoul luptelor de la Strání se regăseşte,în acest fel, chiar şi la locul de odihnă veşnică ageneralului român Ioan S. Stănculescu.

Divizia 9 infanterie avea o lungă tradiţieistorică de luptă (înfiinţată în 1879), fiind unadintre diviziile de infanterie care a rezistat cusucces, la Mărăşeşti, trupelor germane şi austro-ungare care încercau să invadeze Moldova înPrimul Război Mondial, fapt pentru care a prim-it denumirea de Divizia 9 infanterie „Mărăşeşti”.

În cel de-al Doilea Război Mondial, diviziadobrogeană a avut pierderi dureroase de-a lun-gul a peste 1 700 km, parcurşi în mai puţin de10 luni de război, pierderi în faţa cărora trebuiesă ne înclinăm cu adâncă reculegere. Luptătorii


Ordinul Mihai Viteazul, clasa a III-a,model 1941

dobrogeni şi-au vărsat sângele pentru recupe-rarea părţii de nord a Transilvaniei de cătreRomânia, pentru eliberarea Ungariei de nord şi,mai ales, pentru eliberarea Slovaciei şi Cehieide sub ocupaţia nazistă. Un gând pios trebuiemereu păstrat pentru marile sacrificii umanefăcute de aceşti tineri soldaţi români, care, demulte ori, sub-echipaţi şi înarmaţi cu armedintr-un război trecut, şi-au adus o sfântă şi, nuo dată, irecuperabilă contribuţie la pacea euro-peană.

În acelaşi timp însă, când soldaţii românimureau în Ungaria şi Slovacia, alături de soldaţiiArmatei Roşii, Stalin a decis, în noiembrie 1944să înlăture proaspăt instalata administraţieromânească din teritoriile Transilvaniei de nord,recucerite prin luptă de către români şi sovietici.Până la 6 martie 1945 acest teritoriu contestat afost supus administraţiei militare sovietice (deci,nici româneşti, nici ungureşti), iar Stalin a trimisRegelui Mihai I, ca mesager, pe celebrulVâşinski (violentul procuror din procesele stali-niste din timpul Marii Terori din anii ´30, dinRusia Sovietică). Mesajul lui Stalin către tânărulRege era simplu: guvern de obedienţă comunistăîn schimbul acceptării de către U.R.S.S. arevenirii Transilvaniei de nord la România.Regele a trebuit să accepte şantajul, ceea ce,puţin mai târziu, la sfârşitul anului 1947, l-acostat propria-i coroană, iar România, împreunăcu toate celelalte ţări din centrul şi estul Europeiau rămas, timp de o jumătate de secol, „dincolode Cortina de fier”. Stalin, după instalarea guver-nului pro-comunist Groza, a telegrafiat Regelui,pe 8 aprilie 1945, că Transilvania întreagă poatereintra sub administrare românească!

Militarii români de pe frontul ceho-slovac lup-tau şi cu gândul la tot ce se întâmpla în ţară, ceeace creştea tensiunea lor interioară, şi aşa la coteînalte, din cauza războiului. Apăruseră primelesemne ale noii „epoci” ce urma să vină: pe lângăunităţile combatante apăruseră aşa-numiţii„ofiţeri-politici” („E.C.P.”), apăruseră informa-torii anonimi (şi de regulă de rea credinţă).Ofiţerii şi soldaţii de pe front se priveau dejaîntre ei cu oarecare suspiciune.

Noul guvern pro-comunist, numit de Rege, adecis să trimită pe front reprezentanţi ai săi, pen-tru a linişti şi îmbărbăta pe luptători, pentru a-imotiva în continuare în luptă pentru victoriafinală, deja atât de apropiată, dar încă neobţi-nută. Astfel, la 18 aprilie 1945, pe frontul Diviziei9 infanterie de la Strání, au sosit doi demnitaridin noul guvern al României, generalulConstantin Vasiliu Răşcanu, ministrul de război,şi Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, subsecretar destat pentru naţionalităţi.

Au fost răsplătite cu decoraţii şi avansări îngrad faptele de arme ale luptătorilor şi au fostinformaţi ostaşii că guvernul Groza a hotărâtîmproprietărirea cu câte cinci hectare de pământa celor care luptă pe front.

Oferta de împroprietărire cu pământ a sol-daţilor-ţărani români combatanţi pe frontul dinCeho-Slovacia era o palidă imitaţie a gestuluifăcut în timpul Primului Război Mondial deRegele Ferdinand al României, când s-a iniţiatuna dintre cele mai ample şi reuşite reformeagrare din estul Europei.

De data aceasta, noul guvern de orientarepro-comunistă recurgea acum la acelaşi gest,


GeneralulSt`nculescu,în mijloculunor ofi]eri

[i osta[iromâni

[i sovieticipe frontul

dinCehoslovacia

într-o formă mult mai caricaturală, în speranţa căviitorii foşti combatanţi vor deveni, odată ajunşiîn ţară, o masă de manevră în bătăliile politice cese anunţau.

Generalii comandanţi de divizie începuserădeja să nu mai fie scutiţi de informări rău-voitoareşi anonime, în noul climat politic şi social ce înce-pea să se contureze. Un episod minor, dar foarteedificator în acest sens, este legat tot de locali-tatea Strání din Cehia. Generalul Stănculescu,aşa cum s-a văzut şi din scrisoarea cu care amînceput această evocare, suferea mult din cauzameselor neregulate, a mâncării proaste şi a tensi-unii permanente la care era supus. Ca urmare, adecis să cumpere, din bani proprii, în zona Strání,o vacă pentru lapte, deoarece ajunsese să sehrănească aproape exclusiv cu acest aliment,după zilele şi nopţile petrecute pe front, încondiţiile grele ale luptelor din Munţii Slovaciei şiCehiei. Un subaltern „binevoitor” a informat,anonim, că generalul Stănculescu nu ar fi cerutaprobarea eşaloanelor superioare pentru aceastăachiziţie personală a unui animal, şi mai ales pen-tru faptul că a adus vaca în România, împreună cucelelalte vite şi cai ai diviziei.

Fiind chemat la ordine de către noile struc-turi de comandă din Ministerul ApărăriiNaţionale, în urma acestei josnice delaţiunianonime, generalul s-a înfuriat foarte tare, şi şi-aformulat cererea aprobării „post-festum”, dupăcum urmează12 :

...Cu onoare va rog să binevoiţi a aproba să seintervină pentru:

1) A se reveni asupra hotărârii de lichidare [avacii], şi, dacă e necesar de o aprobare, deşi nu

am apreciat-o ca necesară – că doar suntComandant de Divizie, iar nu căprar –, rog să seintervină pentru a se da această aprobare;

2) A mi se indica cine a furnizat informaţia demai sus, pentru a vedea dacă persoana în cauzamerită sau nu să mă sesizez de josnicia şi perfidiacomisă, sau s-a pus la adăpostul anonimatului.

General I. Stănculescu, Comandantul Diviziei9-a Infanterie.”

La 7 mai 1945, generalul Alfred Jodl,reprezentând armata germană, a semnat, într-unliceu din Rheims, capitularea necondiţionată acelui de-al treilea Reich. Capitularea necondiţio-nată ar fi trebuit să intre în vigoare pe 8 mai1945, dar sovieticii au repetat ceremonia sem-nării capitulării necondiţionate la Berlin în 8 mai1945, declarând „Ziua Victoriei” la 9 mai 1945.

Cu toate acestea, pentru soldaţii Diviziei 9infanterie, ca de altfel şi pentru celelalte truperomâneşti din cadrul armatelor I şi a IV-aromâne, care acţionau în cadrul fronturilor dearmate sovietice din Cehia, războiul nu se termi-nase. Divizia 9 infanterie a înregistrat ultimelepierderi chiar în zilele de 8 şi 9 mai 1945, când,în apropiere de Brno, a primit misiunea să dis-trugă prin luptă postul de Radio „Donau”, carecontinua să emită mesajele propagandei hitle-riste13.

Şi, totuşi, pacea era aşa de aproape! Pentrusoldaţii români din Divizia 9 infanterie, ca şi pen-tru comandantul lor, operaţiunile militare s-auîncheiat odată cu capitularea Grupului deArmate German Centru, la 12 mai 1945. Divizia9 a efectuat o urmărire de peste 210 km a inami-cului, în zilele de 9-12 mai 1945, şi s-a instalat în


Decorarea milita-rilor din Divizia

9 infanterie (18 aprilie 1945,

Strání),de c`tre ministrul

de r`zboi, înprezen]a coman-dantului diviziei,generalul Ioan

St`nculescu

bivuacuri de pace la Racin, unde a staţionat pânăla mijlocul lunii iunie 1945.

Militarii români au avut acum ceva mai multtimp să vadă cum trăieşte populaţia locală dinCehoslovacia, să lege prietenii, să înţeleagă ce emai bine organizat în Cehia decât în ţara lor.Rapoartele care descriu aceste constatări suntinteresante pentru a ilustra modul în carevedeau soldaţii din România, ţara pe care tocmaio eliberaseră prin luptă.

Divizia 9 infanterie fiind, în proporţiecovârşitoare, formată din militari de origineţărănească, însuşi comandantul ei având aceeaşiorigine, aspectele vieţii rurale din Cehia îiinteresau în mod deosebit, acum când era dejaPACE, şi aveau timp şi ochi şi pentru altcevadecât lupte, inamic, gloanţe, bombe, răniţi şimorţi. Între 15 şi 20 iunie 1945, diviziaromânească, în marşul ei de întoarcere înRomânia, este cantonată în satul Hlboke, raionul

Senice, la graniţa dintre Cehia şi Slovacia.Generalul Stănculescu dispune întocmirea unuiraport detaliat14 asupra organizării vieţii şimuncilor agricole într-un sat obişnuit ceho-slo-vac, raport pe care l-a păstrat în arhiva sa per-sonală, ceea ce dovedeşte cât de interesat a fostîn legătură cu subiectele tratate. Din discuţiilepe care le-au avut cu primarul localităţii şi cucâţiva gospodari, militarii români au sesizat călocalnicii aveau un nivel de dezvoltare ruralămult mai înalt decât la ei acasă.

Închei această evocare cu o altă scrisoare ageneralului Stănculescu, scrisă din Cehia, imedi-at după sfârşitul războiului, soţiei sale (care îşipierduse, de altfel, răbdarea, aşteptându-l, dupăani de zile de luptă pe front).

O scrisoare de dragoste! Nu poate fi o con-cluzie mai potrivită pentru aceste rânduri decâtcă după atâta zbucium războinic, în sufletul ge-


GeneralulSt`nculescu[i camaraziis`i împreun`cu locuitorii

cehi,dup`

ob]inereavictoriei din

1945

Divizia 9 infanterieromân` pleac`, înmar[, din Cehia spre România,

la 10 iunie 1945, cu misiuneaîndeplinit`,

defilând în fa]acomandantului ei,generalul Ioan S.

St`nculescu

neralului român a rămas doar dragostea faţă defemeia iubită şi faţă de familie, ca şi conştiinţadatoriei împlinite15:

„16.V.1945, Raicin

Scumpa şi iubita mea Elsolini,În fine!... războiul a luat sfârşit !... Divizia

mea a avut acţiuni dintre cele mai grele, şi dintoate a ieşit total victorioasă! Am primitscrisoarea ta din 29.IV şi mi-a făcut atât de multăbucurie, deoarece de când am plecat nu maiaveam nici o veste dela tine. Eu sunt bine, cutoate eforturile de zi şi de noapte pe care le-amdus încontinuu.

Prin câte pericole, pe de altă [parte], am maitrecut, încât numai gândul la tine şi la Cel de Susm’au protejat şi acel element de noroc divin careprotejează pe cei care în viaţa lor întreagă nu auavut alt crez decât acel al datoriei împlinite. Înurmărirea inamicului în ultimele zile ale capitu-lării am parcurs peste 230 km, în 3 zile, ceea cee un record formidabil. Deocamdată suntemîncartiruiţi în bivuace în pădure, şi aşteptămordinul pentru a ne întoarce în ţară, ceea ce credcă nu va dura mult până la împlinirea acestuideziderat.

Aştept cu aşa nerăbdare să te văd, să temănânc de tot, pentru ca să nu mai spui că „ţi s’aurât de tot”... Aşa mă cunoşti tu? Crezi că îmi euşor pe aici, dar numai acel foc sacru de iubireneprihănită pentru tine şi pentru copilaşii noştrimă animă aici, în oricare zi şi oricare noapte,

pentru a ne garanta o viaţă mai bună... Deci susinimile şi alături de mine, ca întotdeauna, căci seapropie ziua revederii şi cred că nu mai plec delângă tine...

Cu toată iubirea însufleţită, mereu plin defiinţa ta, te sărută dulce al tău de totdeauna,

Nonel.[P.S.] Ce fac copilaşii ? Sărută-i pe toţi din

partea mea.- M’am bucurat că Noţicu mic de tot nu mai

are acea umflătură. Te rog să-l pupi în mod spe-cial din partea [mea]. Te rog să-i spui că sunt încăutarea unor nemţişori, aşa că atunci când viu,vin a ..., al tău, Nonel.”

EpilogGeneralul Ioan S. Stănculescu, care ajunsese

între timp general de divizie şi comandantulCorpului IV Armată Teritorial Iaşi, a primit, pedata de 3 mai 1947, o telegramă16 de la CabinetulMinistrului de Război al României, sub nr.500378, cu următorul conţinut:

„Comandamentul IV Teritorial Iaşi.Domnul General de Divizie, Stănculescu I. va

fi prezent la Ministerul de Război, Cabinet, înziua de 6 mai a.c. în vederea plecării la Praga, caŞef al delegaţiei Militare Române, care va luaparte la sărbătorirea eliberării oraşului Praga.Ţinuta: Caki, mănuşi roşii, centură, cizme de lacsau negre, toate decoraţiile Române şi străine.D.O. Director de Cabinet, Colonel (semnătură)Ioan Focşeneanu.”


Întrevederea acordat` de c`tre

pre[edinteleCehoslovaciei,

dr. Edward Beneš, generalului

St`nculescu, [efuldelega]iei militare

române, la 10 mai 1947

Era o mare cinste să fii numit şef al dele-gaţiei Armatei Române la aniversarea eliberăriicomplete a Cehoslovaciei şi a Pragăi (9-15 mai1947), unde mai participau delegaţiile doar aîncă alte două mari Armate străine: ArmataRoşie (Sovietică) şi Armata Americană. Era orecunoştere a contribuţiei Armatei Române laeliberarea Cehoslovaciei, unde românii au luptatcu două Armate (Armata I şi a IV-a) având încomponenţa lor 14 divizii, cu un total de aproape300 000 de luptători. Românii au avut pierderigrele în timpul celor aproape cinci luni de războipe teritoriul Slovaciei şi Cehiei, şi anume peste60 000 de militari români morti, răniţi şi dis-păruţi.

Serbările organizate la Praga şi în alte oraşeceho-slovace au fost pe larg prezentate în presavremii, iar conducătorii delegaţiilor militarestrăine, au avut onoarea să fie primiţi, pe rând,de către conducerea statului cehoslovac, decătre însuşi dr. Edward Beneš personal,preşedintele Republicii Cehoslovace. GeneralulStănculescu, împreună cu o parte a delegaţieiromâne, au fost primiţi în audienţă, pentru o oră,pe data de 10 mai 1947 (ora 11), şi au avut bucu-ria să audă din cea mai autorizată sursă, „cuvintecălduroase şi de profundă simpatie [prin carePreşedintele Beneš] şi-a exprimat satisfacţia de aputea să afirme, încă odată, recunoştinţa, pe carepoporul Ceho-Slovac o poartă poporului român şiArmatei sale glorioase17”.

Cu prilejul acestei întrevederi, generalulStănculescu, ca reprezentant al Armatei Româneşi viteaz militar, a fost decorat cu înaltul ordinceho-slovac „Leul Alb”, clasa a II-a, iar ziarul slo-vac din Bratislava „Obrana L’udu”, din 15 mai1945, a scris, pe prima pagină, un articol elogiosla adresa lui, intitulat „Osloboditel’ B. Bystricegenerál Stănculescu medzi nami” [„EliberatorulBanskăi Bystricei, generalul Stănculescu printrenoi”].

Fostul aliat interbelic, România, îşi făcuse,chiar dacă cu întârziere şi în condiţii foartegrele, datoria faţă de un fost partener, aliat şiprieten din „Mica Antantă”, Cehoslovacia. Iarunul dintre cei mai buni generali comandanţiromâni de pe câmpurile de luptă dinCehoslovacia, generalul Ioan S. Stănculescu,„învingătorul de la Strání”, a avut onoarea, mân-

dria şi plăcerea de a asculta aceste frumoaseaprecieri din gura unui mare om de stat euro-pean, cum a fost Beneš.

Nu pot încheia această evocare, a unor eveni-mente de acum peste şase decenii, decât cuurmătoarea expresie, frumoasă şi simplă, înlimba cehă: „Vzpomínku mrtvým – štěstí živým18”(Pomenire morţilor, fericire celor vii!).

1 Doamna Elsa Stănculescu (născută Bolton)(1897-1957), soţia generalului Ioan S. Stănculescu.Scrisoarea originală olografă se află în arhiva privată afamiliei autorului, arhitect Gheorghe RaduStănculescu, nepot al generalului Stănculescu.

2 Se referea la primul lui nepot, Ion I. Stănculescu,născut la 30 martie 1945, copilul fiului cel mare al ge-neralului Stănculescu.

3 Familia fiului lui cel mare, şi anume Ioan TomaAlexandru Stănculescu (1919-2003), inginer construc-tor, ajuns profesor universitar, Doctor Honoris Causaal Universităţii Tehnice de Construcţii Bucureşti şi alPolitehnicii din Iaşi şi unul dintre cei mai reputaţi spe-cialişti români în geotehnică şi fundaţii, preşedinte alSocietăţii de Geotehnică din România, şi respectiv,Georgeta Stănculescu (născută Romaşcanu) (1919-2004), de asemenea inginer constructor şi licenţiatăîn matematici, cercetătoare distinsă la INCERCBucureşti.

4 În timpul Primului Război Mondial, în 1918, i senăscuse şi lui un prim copil, care a murit la câteva lunide la naştere.

5 Se referea la fiul lui cel mai tânăr, Mircea DanMihai Stănculescu (1920-2004), inginer constructor,un reputat specialist român în construcţii hidro-tehnice.

6 Generalul îşi cumpărase, cu puţin timp înainteaînceperii războiului, o mică proprietate de 0,5 ha lanord de Bucureşti, unde se relaxa îngrijind o frumoasălivadă şi crescând animale domestice; proprietatea apierdut-o la începutul anilor `50, după venirea comu-niştilor, când a fost silit să o înstrăineze fără plată.

7 *** Bărbaţi ai datoriei. 23 august 1944-12 mai1945, Editura Militară, Bucureşti, 1985, p. 383-385;

***Armata Română în al doilea război mondial1941-1945, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p.371.

8 Copia materialului scris dactilografiat şi hărţiledesenate manual se găsesc şi în arhiva privată a fami-liei arhitectului Gheorghe Radu Stănculescu.

9 Ciorna dactilografiată a acestui raport „Propu-nere pentru decorare” se gaseşte în arhiva privată afamiliei arhitectului Gheorghe Radu Stănculescu.


10 Ciorna dactilografiată a textului apărut în cadrulDecretului Regal de decorare se află în arhiva privatăa familiei arhitectului Gheorghe Radu Stănculescu.

11 Textul dactilografiat al acestui Imn se găseşte înarhiva privată a familiei arhitectului Gheorghe RaduStănculescu.

12 Copia ciornei dactilografiate a documentului seaflă în arhiva privată a familiei arhitectului GheorgheRadu Stănculescu.

13 De la 30 aprilie la 1 mai 1945, Obergruppen-führer-ul SS şi generalul de poliţie Karl HermannFrank a anunţat prin radio în Praga ca va îneca „într-omare de sânge” orice revoltă. Frank era şi general încadrul „Waffen SS”. Situaţia în Praga era instabilă.Frank ştia că un număr de Fronturi de armată sovie-tice avansau către Praga. Chiar mai stringent era con-fruntat cu populaţia oraşului gata să fie eliberată.Asaltul sovietic asupra Pragăi a distrus ultimele pungide rezistenţă ale armatei germane în Europa. Asaltulsovietic asupra Pragăi a fost făcut de către Fronturile1 (Ivan Konev), 2 (Rodion Malinovski) si 4 (AndreiYeremenko) ucrainene. Pe lângă trupe sovietice,aceste fronturi includeau Armata a II-a poloneză,Armata I şi a IV-a române şi Corpul I armată cehoslo-vac. Fronturile sovietice totalizau mai mult de douămilioane soldaţi. Pentru a participa la Ofensiva Pragatrupele Frontului ucrainean au venit, de la sud deBerlin, în marş forţat, imediat după ce au participat labătălia Berlinului. Impozantei forţe sovietice i s-auopus 900 000 militari germani din Armatele 1 şi 4Panzer, Armata 7 germană şi Armata 17 germană.Rămăşiţele învinse ale acestor Armate germanefăceau parte din Grupul de Armate German Centru(Ferdinand Schörner). În plus faţă de Grupul deArmate German Centru, trupele germane includeau

câteva unităţi de tăria unor Corpuri de armatăaparţinând Grupului de Armată German Ostmark(Lothar Rendulic). Când a început, asaltul sovieticasupra Pragăi a distrus toate rămăşiţele germane şi aajutat partizanii cehi care luptau în Revolta din Praga.Revolta începuse la 5 mai 1945. Până la 8 mai, ger-manii care luptau în Praga contra partizanilor au fostde acord să se retragă. [...] La 9 mai, trupele sovieticeau intrat în Praga. Anumite centre de rezistenţă ger-mane au continuat până pe 11 mai (anumite surseindică chiar 12 mai). Aripa stângă a Frontului 2ucrainean s-a întâlnit cu Armata 3 americană (GeorgePatton) în regiunea Česke Budejovice şi Pisek, com-pletând în acest fel încercuirea. Mai târziu, Fronturile1 şi 2 ucrainene s-au întâlnit cu ostaşii americani înregiunea Karlovy Vary şi Klatovy. Soldaţii şi civilii ger-mani fugind din Praga au fost surprinşi de trupelesovietice în înaintare şi daţi peste cap complet. [...](sursa: http://en.wikipedia. org/wiki/Prague_Offen-sive).

14 Copia ciornei dactilografiate a documentului seaflă în arhiva privată a familiei arhitectului GheorgheRadu Stănculescu.

15 Originalul scrisorii se află în arhiva privată a fa-miliei arhitectului Gheorghe Radu Stănculescu.

16 Originalul telegramei se află în arhiva privată afamiliei arhitectului Gheorghe Radu Stănculescu.

17 Copia dactilografiată a Raportului complet al de-legaţiei române la Praga, întocmit de şeful ei, gene-ralul Stănculescu, din care s-a citat acest extras, seaflă în arhiva privată a familiei arhitectului GheorgheRadu Stănculescu.

18 Citat dintr-un titlu de articol al ziarului cehesc „Obra-na Lidu” din data de 13 mai 1947 (an I, nr. 111, p. 1).


General Ioan S. Stănculescu (1890-1956) was the commander of the 9th Infantry Division start-ing by the 1st of January 1945, when this big units was engaged on the Czechoslovakian territoryuntil the end of the Second World War in Europe. He led his subordinated forces in the militaryactions to liberate the area and city of Rožnava, then to open the way to his big units towards Hronriver. He got a high prestige due to the actions he carried out to liberate Banská-Bystrica city andthe successes he achieved during the battles at West Morava, in the region of Stare Mesto village.

For his military successes he was awarded with numerous Romanian and foreign medals.He led the Romanian delegation in Prague for the second anniversary of Czechoslovakia libera-

tion, where he joined the Soviet and American delegations.On May 10, 1947, General Ioan S. Stănculescu met president Edward Beneš, who expressed the

gratefulness of his people for to the Romanian people and its army.

GENERAL IOAN S. ST~NCULESCU


Feldmareşalul August von Mackensen (1849-1945), celebrul comandant de armată germandin Primul Război Mondial, este unul dintrepuţinii lideri militari germani care nu avea otradiţie militară în familie, ci fusese menit săurmeze cariera de agricultor a părintelui său.Cunoştinţele despre agricultură aveau să-i fieînsă de folos lui Mackensen în calitatea sa deadministrator al teritoriului românesc cucerit detrupele Puterilor Centrale în toamna şi iarnaanului 1916. Acest lucru se vede cel mai bine dinvolumul Briefe und Aufzeichnungen (Scrisori şiînsemnări), publicat la Leipzig în 1938. Editorul,Wolfgang Foerster, a îmbinat scrisorile trimisede feldmareşal soţiei sale cu alte însemnări ulte-rioare, care au dat cărţii forma unei scrierimemorialistice. Paragrafele referitoare laadministrarea României, capitolul VII, paginile322-342, ar putea stârni, la primă lectură,indignarea cititorului care cunoaşte dintr-oîntreagă literatură de specialitate amploareajafului german din teritoriul ocupat1, căciMackensen îl prezintă pe alocuri drept o epocăde ordine şi prosperitate din istoria României.Dar ceea ce rămâne valabil sunt descrierile pecare feldmareşalul le face societăţii româneşti,agriculturii şi economiei, oamenilor politiciromâni şi în care notează, cu obiectivitate,aspecte reale, ce nu pot fi trecute cu vederea şicare prezintă şi astăzi un interes deosebit,deoarece sunt, în fond, permanenţe în istoriaRomâniei, prin care se explică evoluţia ei speci-fică. De aceea, considerăm că aceste pagini me-rită a fi cunoscute. Am rezumat textul editoruluigerman la un minim necesar şi am redat inextenso textul lui Mackensen.

După ocuparea capitalei României, Comanda-mentul Grupului de armate şi-a instalat cartierulgeneral la Bucureşti într-un hotel mare şi elegant– Athenée Palace. Feldmareşalul Mackensen s-amutat într-o casă particulară din apropiere [casaMeitani]. În curând, viaţa cotidiană şi-a reluatcursul ei obişnuit. Iată ce povesteşte Mackensen:„De obicei mă scol la ora 6 dimineaţa. Primullucru pe care îl fac este să scriu soţiei mele. Apoibeau ceai cu pâine neagră. La 7,30 încalec pe calşi mă plimb aşa vreo două ceasuri. După ce măschimb, mă ocup de rezolvarea problemelor careau apărut peste noapte şi în dimineaţa respectivă.Pe la ora 11 primesc rapoartele, de cele maimulte ori în biroul meu. Iau micul dejun la cazi-nou, de la 12,15 la 12,45. După-amiaza vin la rândproblemele care îşi aşteaptă rezolvarea. Adeseafac şi inspecţii; câte o plimbare când se poate. Laora 5 ţin consiliu cu ofiţerii Statului Major. Decele mai multe ori, poşta soseşte cu puţin timpînainte şi de regulă o rezolv după încheierea cons-fătuirii. Pe la ora 7 discutăm la biroul de operaţiirapoartele de peste zi şi iau măsurile ce seimpun. Mâncăm la orele 7,30. În funcţie demusafirii pe care îi am, părăsesc reuniunea laorele 9 sau 10. Până atunci, camarazii noştri ta-lentaţi ne oferă spectacole vocal-instrumentale.Mai ales printre ofiţerii austrieci se află adevăraţiartişti în toate domeniile. Ajuns acasă, lucrezpână la ora 11, rareori până mai târziu. Mesele şireuniunile dinainte şi după mese sunt folosite, îngeneral, pentru discutarea situaţiei şi este foartebine că birourile se află în aceeaşi clădire în caremâncăm. În felul acesta avem la îndemână totmaterialul pentru analizarea situaţiei. De aseme-nea şi faptul că nu mănânc singur, sau în cerc

Dezv`luiri

FELDMARE{ALUL MACKENSENDESPRE ROMÂNI

SORIN CRISTESCU

restrâns, ci reunesc întregul comandament dedouă ori pe zi la masă este foarte util pentru dis-cutarea problemelor frontului. Toate serviciile şieu împreună cu ele rezolvăm multe lucruri în tim-pul acestor discuţii”.

La scurt timp după instalarea sa, Mackensenîşi povesteşte primele sale impresii despreBucureşti. „Privind oraşul, nici n-ai şti că esterăzboi dacă n-ai vedea la tot pasul ostaşii mei dinpatru armate. Viaţa îşi urmează cursul eiobişnuit: cafenelele sunt pline, magazineledeschise, tramvaiele circulă în viteză. Peste totse vede bogăţia care le-a permis românilor să-şiridice clădiri impunătoare şi să dea frâu liber do-rinţelor lor de lux, manifestate în aspectul con-strucţiilor. Tipic pentru Bucureşti este şinumărul mare de biserici, cele mai multe suntînsă foarte mici. Numărul bisericilor este inversproporţional cu religiozitatea uşuraticilorlocuitori. Oraşul nu are o catedrală cu adevăratmonumentală, după cum nu are nici o operă arhi-tectonică mai veche. Aici totul este modern şidin acest motiv nu există ceva care să te atragă

în mod special. Bucureştenii reprezintă o soci-etate uşuratică şi superficială. Îmi pare rău pen-tru ţăranii care nu au vrut războiul şi care nusunt încă atinşi de superficialitatea şi goana dupăplăceri a înaltei societăţi bucureştene. Atât înpoporul de rând, cât şi în acea parte a populaţieicare îşi câştigă existenţa prin muncă sunt multesimpatii pentru Germania, toţi ştiu cât datoreazăRomânia Germaniei. Presa plătită [de duşmaniiGermaniei] şi tot ce are legătură cu ea, au arun-cat ţara în nenorocirea care a lovit-o într-operioadă de înflorire şi bunăstare. Anumitor cer-curi li s-a suit bogăţia la cap. Acum văd şi ei că nudoar banii conduc lumea”.

Ceva mai târziu, Mackensen notează:„România este ţara contrastelor. În oraşele ei,colibele şi palatele stau unele lângă altele.Bogăţia sfidătoare trăieşte alături de cea maineagră sărăcie. Eleganţa cea mai rafinată şi mi-zeria cea mai revoltătoare se întâlnesc la totpasul. Doamne şi domni îngrijiţi cu toate rafina-mentele cosmeticii şi ţigani care de săptămânin-au mai avut de-a face cu apa şi săpunul. Aceştia


Feldmare[alulAugust vonMackensen,

"sp`rgatorul defronturi"


din urmă sunt o prezenţă repugnantă în toatăPeninsula Balcanică, locuiesc adesea într-un felde colonii, în adăposturi încropite la marginealocalităţilor, în colibe pe jumătate dărăpănate,care cu greu ar merita numele de case şi pe careceilalţi locuitori le-ar vizita cel mult o dată, decuriozitate”.

Într-o altă scrisoare, Mackensen face com-paraţii între români şi bulgari: „Ca oameni suntfoarte diferiţi unii de alţii, au trăsături opuse, maiales la nivelul elitelor. Din punct de vederemoral, bulgarul este mult superior românului.Acesta din urmă este însă mult mai evoluat, cul-tural vorbind. Românul este mult mai legat deaspectul exterior, iar bulgarul de calităţile intrin-seci. De aceea, europenizarea românilor estemai mult de suprafaţă, în vreme ce la bulgari seaflă abia la început, dar mergând mai mult laesenţa lucrurilor. Românul are înclinaţiipariziene, bulgarul are înclinaţii germane. Pemăsură ce trece timpul am tot mai fermă convin-gerea că răposata regină Carmen Sylva[Elisabeta] a luptat zadarnic ca să împiedicedecadenţa societăţii româneşti. Exemplulreginei şi idealismul ei nu au făcut şcoală nicimăcar în propria casă”.

În timpul verii, când la Bucureşti domneşte ocaniculă insuportabilă, feldmareşalul Mackensense ducea, din când în când, pentru câteva zile, lacastelul Peleş, aflat în munţii Sinaiei, fostăreşedinţă de vară a răposatei familii regale.Scrisorile sale conţin impresii plastice: „Peleşul îţiapare ca un castel din basme, iar având în vedereaşezarea sa merită această caracterizare. Este cao pată de culoare în mijlocul pădurilor întunecatede pe versanţii abrupţi. Peste brazii şi molizii sum-bri se ridică culmile înzăpezite ale munţilor. Lalumina lunii, tot acest peisaj face o impresie cuadevărat de basm. Pădurea din jurul casteluluieste opera măreaţă a naturii, mâna omului n-ar fiputut decât să strice. Amenajările de grădină s-aulimitat din acest motiv doar la imediata vecinătatea castelului. Terasele de flori sunt într-adevăr ocapodoperă din acest punct de vedere”.

Mackensen descrie una din numeroasele salecălătorii de vizitare a exploatărilor agricole dinţară [18 aprilie 1917]: „După amiază m-am dus la

Segarcea, o moşie regală la sud de Craiova, ca sămă documentez asupra modului în care se faceagricultură. Pe drum am putut vedea situaţiasemănăturilor de toamnă şi a lucrărilor de primă-vară. Segarcea este o moşie de dimensiuni cumnu se întâlnesc în Germania. Are peste o sută demii de pogoane şi în plus un pământ, care, prac-tic, nu are nevoie de îngrăşăminte. Exploatareapropriu-zisă cuprinde ogoare şi păduri, grădini,livezi, vii întinse şi chiar terenuri pentrucreşterea duzilor. Creşterea vitelor se face dupămodelul fermelor germane, dar aşa mari cirezide vite, atâtea turme de oi şi de porci ca laSegarcea nu se pot vedea în Germania. Este şi oherghelie acolo, plus nenumărate păsări decurte. Toată moşia se întinde pe câmpie, doarcătre sud mai urcă pe coastele unor dealuri. Icişi colo sunt vâlcele care, protejate de vânt, adă-postesc livezi. Ca să-ţi faci o idee despre dimen-siunile acestei moşii vreau să-ţi spun numai că peo singură fâşie de teren am văzut lucrând laporumb 604 atelaje cu câte patru boi şi patrupluguri cu abur. În pivniţele uriaşe, construite înmijlocul viilor, se află prelucrată recolta de vin aanului trecut: peste o sută de mii de litri de vinîn butoaie uriaşe. Electricitatea are un rol binestabilit pe această moşie, fireşte cu maşini defabricaţie germană. Poţi să-ţi imaginezi cât demult mă interesează toate aceste lucruri. Sigurcă nu am văzut decât o parte a acestei moşii, darcele văzute m-au edificat complet asuprauriaşelor exploatări agricole pe care le-a organi-zat aici regele Carol I cu banii lui”.

La începutul lunii iunie, Mackensen consem-na perspectivele unei recolte bogate: „Cu fiecareaversă de ploaie cresc speranţele unei recolteexcelente. Cartofii timpurii au ajuns deja pepiaţă de la începutul lunii. Recoltarea secarei osă înceapă chiar din luna aceasta. Stocurilerecoltei precedente trebuie să ajungă înGermania şi o să fie suficiente până în iulie,poate până în august. Mereu ies la iveală noi şinoi stocuri. Administraţia noastră corectă şiplata corespunzătoare atrage lumea. Ţăranii ardori ca nemţii să rămână aici pentru totdeauna.Am câştigat încrederea lor prin faptul că le-amplătit cum se cuvine şi munca, şi produsele* şi

* Cu două miliarde de lei circulaţie monetară fiduciară. Cauză însemnată a inflaţiei din România interbelică.

am desfiinţat toate organele administrative careîşi umpleau buzunarele din sudoarea ţăranilor.Incorectitudinea funcţionarilor români este unobicei al pământului, fiecare consideră că estedreptul lui să se îmbogăţească în felul acesta. Săte îmbogăţeşti fără muncă, să trăieşti pe piciormare şi toate acestea de pe urma politicii, esteţelul în viaţă al celor mai mulţi dintre români. Lagenul ăsta de oameni le-am luat mijloacele deînavuţire. Mulţi dintre ei nu sunt aici, căci aufugit împreună cu armata română în Moldova sauîn Rusia. Celor rămaşi aici le merge mai bine, iardintre fugari mulţi ar vrea să se întoarcă”.

Cu ocazia unei vizite la Brăila, feldmareşalula văzut una din marile mori mecanice, unde suntmăcinate grânele româneşti: „Maşinile acesteiuriaşe instalaţii sunt în general de fabricaţie ger-mană. Şi şefii de ateliere sunt germani sau aus-trieci. Aceste mori aprovizionează cu făinăaproape întregul grup de armate”.

Altă dată, drumul lui Mackensen a trecut prinCurtea de Argeş, unde un joagăr mare prelucralemnul venit de la munte. „Capitalul german şibelgian a întemeiat această întreprindere.Directorii şi şefii de echipă sunt aproape toţi ger-mani şi nu exista nici o maşină care să nu fie defabricaţie germană. O reţea extinsă de căi feratecu ecartament îngust ajunge până în cele maiîndepărtate sate de munte şi aduce lemn deacolo. Acum, acesta se întrebuinţează în cea maimare parte pentru terasamentul de cale ferată,pentru barăcile şi adăposturile tranşeelor noas-tre. Aşa că se consumă mult lemn, iar joagărelefuncţionează la capacitatea lor maximă”.

În consideraţiile sale, scrise după război,Mackensen dedică spaţii ample descrierii situ-aţiei agricole şi zootehnice găsite în Româniaprecum şi măsurilor întreprinse de administraţiamilitară germană pentru optimizarea acestora.Iată ce spune Mackensen: „Cel care a introdusplugul cu aburi în România a fost tatăl ministru-lui [Alexandru] Marghiloman, unul dintre puţiniimari moşieri români care s-a preocupat personalde administrarea pământurilor sale. Întinselesale proprietăţi din Buzău şi din jurul oraşuluisunt dovada succesului acestui om de excepţio-nală energie şi pricepere.

Dar oricât s-a străduit el să tragă brazda maiadâncă, ţăranul român a rămas tot la plugăria lui

strămoşească superficială şi înapoiată. Cel mult aacceptat să-şi înlocuiască uneltele primitive cuunele moderne. De asemenea, pe proprietăţilefamiliilor Ştirbey şi Cantacuzino se pot vedeaunele iniţiative luate pentru o exploatare mairaţională şi mai eficientă. Oamenii noştri s-au pri-ceput să scoată recolte surprinzător de mari depe aceste pământuri. Unii dintre aceştia s-aubucurat în aşa măsură de recunoaşterea şiaprecierea proprietarilor încât li s-a propus unangajament de lungă durată. Câţiva l-au şi accep-tat.

Cultivarea superficială a ogoarelor are drepturmare acoperirea cu tot felul de bălării şiburuieni, mai ales cu ciulini – înalţi cât un stat deom – care trezesc groaza oricărui agricultor ger-man. Îngrăşarea acestor pământuri roditoare i separe ţăranului român o muncă inutilă. Pe ici, pecolo se văd unele iniţiative în acest sens. Pentrucă ţăranul român nu ştie să facă grajduri pentruvite, ci doar le oferă un fel de adăposturi, cât săle ferească totuşi de vânt şi zăpadă, producţia deîngrăşăminte este practic inexistentă. Îngrăşă-mintele artificiale se întrebuinţează doar peunele mari proprietăţi, dar şi acolo numai la nivelexperimental.

O altă particularitate specifică legată de lipsagrajdurilor şi de acumularea de deşeuri esteaceea că toate maşinile cu aburi de peexploatările agricole funcţionează cu... paie! Celedin exploatările forestiere funcţionează curumeguş, iar în restul exploatărilor industriale sefoloseşte petrolul. Un cărbune cu energiecalorică suficientă nu exista în România de atun-ci, altminteri atât de binecuvântată cu tot felul debogăţii naturale.

Alte particularităţi specifice ale exploatăriloragricole erau o răspândire deosebită a creşteriipăsărilor de curte şi a apiculturii la o scară ce nuse întâlneşte în Germania. De multe ori pe ma-rile proprietăţi se întâlneau, în afară denenumărate mori, ateliere de olărie, fabrici deparchet, de prelucrare a bumbacului şi altegenuri de întreprinderi. Pe proprietăţileCantacuzinilor se cultiva la scară mare floareasoarelui. Seminţele acestei plante, la fel ca şinucile, cultivate acestea din urmă foarte eficient,îţi găseau întrebuinţare la producerea de uleiuricomestibile. În ceea ce mă priveşte, nu m-am


putut convinge dacă cultivarea florii soareluimerită efortul, dar ce privelişte extraordinarăaveam când mă apropiam de un astfel de câmp lavremea când planta era înflorită!

Cultura cartofului se făcea doar pe micile pro-prietăţi şi acolo numai la scară redusă. Cu atâtmai mult prolifera cultivarea fasolei albe, al căreigust şi valoare nutritivă, dată de conţinutul ridi-cat de grăsimi, sunt superioare celei dinGermania. Şi cultura tutunului se practica lascară extinsă în anumite locuri, dar aproape înexclusivitate pe micile proprietăţi. Se făceauchiar şi încercări de a introduce cultura bumba-cului.

Bogăţia României în fructe de tot felul – maiales prune şi dovleci – constituia baza unor mariproducţii de marmeladă, pe care o trimiteau încantităţi considerabile în patrie şi pe frontul devest. La Bucureşti se făcuseră instalaţiile nece-sare conservării ouălelor atât de necesare spi-talelor şi echipajelor de pe submarine. Acestedouă tipuri de producţie – a marmeladei şi a con-servării ouălelor – au arătat românilor cum sepot valorifica la un nivel superior bogăţiile natu-rale ale ţării. Porumbul şi grâul vor constitui însăşi în viitor principalele articole de export aleRomâniei. În timpul ocupaţiei noastre, cerealeleau fost exportate în cantităţi uriaşe în Germaniaşi Austro-Ungaria, dar condiţiile meteorologicedin acei doi ani – uscăciunea şi primăvara târzie– nu au permis obţinerea unor recolte cu ade-vărat bune. La fel se cultivau fânul şi paiele. Laşes lucrau presele de paie, la munte cele de fân.Dintre plantele furajere, lucerna s-a dovedit a ficea mai eficientă în condiţiile de climă aleRomâniei.

În ceea ce priveşte creşterea cailor, situaţiaera jalnică. Herghelia de la Segarcea fusese dusăîn Moldova înainte de venirea noastră. Dinherghelia lui Marghiloman de la Buzău nu rămă-seseră decât prea puţine exemplare. Nici urmăde vreo influenţă a celor două mari crescătoriiasupra vecinilor. Calul mic, nearătos, al ţăranuluivalah, prezenta însă o rezistenţă deosebită şi per-formanţe remarcabile în pofida îngrijirii sale jal-nice şi a hranei sărăcăcioase. Alături de el, caanimal de tracţiune, mai ales pentru poverigrele, servea bivolul negru, apariţie parcă ante-diluviană, dar un animal care se mulţumea cu

puţin. Celelalte vite ale ţăranului român nudădeau prea multă carne sau lapte. În schimb,creşterea porcilor permitea exportul de cărnuriafumate de tot felul în Germania. Creştereaoilor, cândva foarte extinsă în România, eraînapoiată şi mai redusă de când păşunile ţării fu-seseră transformate în lanuri de grâu şi deporumb, mai rentabile. Cu toate acestea, mii deoi au putut fi luate de la ţară. Negustorii şi hoţiide vite au dat mult de furcă organelor noastre desupraveghere”.

Mult mai dificilă s-a dovedit a fi repunerea înfuncţiune a instalaţiilor petroliere atât de impor-tante pentru soarta războiului. Câmpurile petro-lifere româneşti au suferit distrugeri sistema-tice, mai ales la Moreni. Colonelul englezThomson, căruia i se încredinţase această misi-une, fusese foarte eficient, dar priceperea ger-manilor a permis să se găsească mijloacelenecesare pentru reluarea producţiei şi, treptat,s-a ajuns la producţii record. Mackensen a vi-zitat personal aceste instalaţii şi iată ce a con-semnat la 4 aprilie 1917: „Am vizitat mai întâicâmpurile petrolifere de la Câmpina, ale cărorinstalaţii au fost ceva mai puţin afectate de dis-trugeri, iar acum producţia a fost reluată parţial.Inginerii germani au fost cei care au reparataceste instalaţii, acolo unde le-au găsit, căcimulte au fost demontate şi transportate deromâni. Dintre prizonierii de război au fostfolosiţi toţi cei care lucraseră mai înainte înacest domeniu. Marile uzine electrice şi rafinări-ile au fost deja repuse în funcţiune. Instalaţiilelor au fost din fericire doar parţial distruse.Sursele petroliere propriu-zise, aşa-numitelesonde au fost astupate cu bucăţi de metal şiciment. O parte din ele au putut fi redeschise cumaşini de forat, întrebuinţându-se şi energiaelectrică. Situaţia este mai gravă la sud-est deCâmpina, în câmpul petrolifer de la Buştenari.Aici englezii au distrus turnurile şi instalaţiile deforaj şi au înfundat sondele. Cele mai radicaledistrugeri s-au făcut la sud-vest de Câmpina şiMoreni. Aici totul a fost făcut una cu pământul.La Moreni s-a investit capital american, laBuştenari capital olandez şi belgian. Specialiştiicare m-au însoţit – scrie Mackensen – estimeazăvaloarea instalaţiilor distruse de englezi, lanivelul tuturor câmpurilor petrolifere, la cca 800


milioane mărci aur. Sigur că nu au putut jefuipetrolul din pământ. Acesta există şi se extragedeja în cantităţi zilnice de 33 de vagoane, caresunt trimise în Germania. În scurt timp sperămcă vom ajunge la 100 de vagoane”.

După călătoria de inspecţie pe care generalulHahndorff, de la Marele Cartier General, a între-prins-o, în mai 1917, în toată zona de ocupaţie.Mackensen consemnează: „Concluziile suntfoarte încurajatoare în privinţa activităţii eco-nomice pe care au desfăşurat-o aici pentruGermania. Ni s-a consolidat convingerea că rezis-tenţa noastră este posibilă în continuare. Acumcând muncile de primăvară nu ne mai solicităforţele, gările şi porturile vor lucra la capacitatemaximă şi stocurile considerabile ale recoltei deanul trecut vor putea fi trimise în Germania. Şiextracţia petrolului creşte zilnic, Hahndorff aconstatat el însuşi acest lucru. Vite sunt dinbelşug, iar mieii sunt sănătoşi, aşa că armatanoastră are ce mânca şi avem ce trimite şi acasă.Este foarte bine ca Hahndorff s-a putut convingecu ochii lui de greutăţile pe care ni le fac bulgariişi austriecii, atât în relaţiile politice, cât şi în celeeconomice. O să poată prezenta situaţia noastrăaşa cum este la Marele Cartier General şi laMinisterul de Externe”.

Relaţiile germanilor cu bulgarii erau demulte ori tensionate.

A rămas celebru incidentul legat de furtul, decătre bulgari, a moaştelor Sf. Dimitrie Basarabovşi modul prompt în care Mackensen a reparataceastă nedreptate, restituind moaştele Mitro-poliei.

La scurt timp după instituirea AdministraţieiMilitare Germane, Mackensen scria: „Dorinţelebulgarilor, care nu întotdeauna sunt realizabile,ne dau de lucru şi ne produc dureri de cap...Incultura bulgarilor se vădeşte în comportamen-tul lor într-o ţară străină, iar ura lor împotrivaromânilor înrăutăţeşte şi mai mult lucrurile.Excepţii sunt doar printre ofiţeri, dar asta nuschimbă situaţia”.

La începutul lui mai 1917, Mackensen afirmaîntr-o scrisoare: „Bulgarii sunt tot mai lacomi, iarguvernul nostru îi tratează cu prea multe mena-jamente pentru că habar nu au să foloseascăceea ce noi am cucerit cu sabia. Un Bismarck ardiscuta altfel cu bulgarii şi le-ar băga minţile în

cap. Guvernul nostru este slab şi faţă de aus-trieci. Germania nu va avea nici un profit dintoate câte a făcut pentru Austria şi Bulgaria, dacădomnii de pe Wilhelmstrasse nu ştiu să întoarcăfoaia. Poziţia mea capătă tot mai multe atribuţiipolitice. Şi asta din mai 1915, de când bulgarii şiturcii au trecut de partea noastră. Cucerirea şiadministrarea României mi-a adus şi mai multerăspunderi politice, iar problemele nu înceteazăsă se complice. Interesele divergente cer o abor-dare delicată”.

La fel de interesante sunt şi caracterizărilepe care le face Mackensen oamenilor politiciromâni, rămaşi în zona de ocupaţie, cu care feld-mareşalul intră în legătură. Petre P. Carp îlvizitează, la 1 februarie, stil nou, 1917: „Ieri m-avizitat celebrul domn Carp – scrie Mackensen –unul dintre cele mai luminate capete dinRomânia şi unul dintre cei mai onorabili oamenide stat. A fost deseori ministru, dar niciodatădoar om de partid, ci un patriot adevărat şi pri-eten al Germaniei. Când îl vezi şi îl auzi vorbindnu-ţi vine să crezi că are 80 de ani. A fost oplăcere să discuţi o oră cu acest om înţelept, unom de stat pe cât de capabil, pe atât de bineinformat. Judecata lui despre oamenii şi conjunc-tura care i-au aruncat patria în braţele Antantei afost bine cumpănită, dar nu mai puţin nimici-toare. Se plânge şi el de lenea şi indolenţa popu-laţiei rurale, precum şi de orăşenii ahtiaţi deplăceri şi demagogi, mai ales cei din Bucureşti”.

La începutul lui august 1917, Mackensen maiscrie despre P.P. Carp: „Ai ce să înveţi de la el.Cunoaşte lumea cum doar puţini dintre contem-poranii noştri o cunosc. Judecăţile sale despresituaţia din România, Germania şi Austro-Ungaria sunt atât de competente că nu îţi poţidori altceva decât să fie luate în seamă pretutin-deni. Prin clarviziunea şi fermitatea voinţei şiprin puterea lui de convingere, Carp este o firebismarckiană şi în plus singurul ministru româncare poate sta cu conştiinţa curată în faţa ţăriilui. De aici provine prestigiul său. Singurul lucrupe care i-l reproşează compatrioţii lui esteîncăpăţânarea sa. Eu însă numesc acest lucrutărie de caracter, sprijinită pe ştiinţă şi înţelep-ciune. În ceea ce priveşte cunoaşterea lumii şi înadevărata iubire de patrie el este mai presusdecât toţi compatrioţii săi”.


Mackensen scrie despre Marghiloman: „Fărăa fi o personalitate puternică, precum P.P. Carp,şi fără a avea credibilitatea celui dintâi, era însăun causeur spiritual, un bărbat elegant, bogat şiambiţios, mândru de educaţia sa pariziană.Adversar al lui Ion I.C. Brătianu, mai ales dinmotive personale, a fost desemnat succesorul luiîn 1918. În mai a semnat pacea de la Bucureşti,dar nu a mai putut rămâne prea multă vremeprim-ministru”.

Despre această vizită din 16 ianuarie 1917scrie Mackensen: „A durat aproape două cea-suri, căci discuţia a decurs firesc de la prezentulla trecutul şi viitorul României. Românii regretănespus că ne-am oprit deocamdată la Siret. Eisperaseră că vom alunga şi trupele lor şi pe aleruşilor din Moldova. Dacă s-ar fi întâmplat aceas-ta, atunci politicienii rămaşi la Bucureşti ar fipreluat ei frâiele guvernării, s-ar fi înţeles cu noişi ar fi ales un alt parlament. Războiul cuGermania n-ar fi fost dorit decât de vreo patrusute de români, o parte din ei nişte aventurieri,iar restul nişte oameni mituiţi în funcţiile lorînalte. A fost foarte interesantă discuţia cu acestom de lume, care s-a bucurat de încrederearegelui Carol I. Cu tot felul său de a fi rezervat,am putut, datorită lui, să arunc o privire în culise-le politicii româneşti din ultimii ani”2.

Dintre celelalte personalităţi politicerămase la Bucureşti cu care Mackensen a intratîn contact, feldmareşalul îl menţionează peLupu Kostachi „care cu demnitatea unuifuncţionar încărunţit în serviciu se bucura deîncrederea patriei sale şi a reprezentat cu cin-ste interesele administraţiei interne aRomâniei. Alături de el a lucrat cu acelaşidevotament dr. Antipa, ca administrator alMinisterului Agriculturii, Domeniilor şiPescăriilor. La fel, fraţii Arion George şi Virgil;acesta din urmă s-a implicat cu succes înredeschiderea Facultăţii de Medicină. Şi profe-sorul Tzigara [Samurcaş], care la fel ca dr.Antipa a studiat în Germania şi fostul ministruplenipotenţiar al României la Berlin, Al.Beldiman, au fost cei al căror sfat şi faptă aufost de folos şi patriei lor şi Administraţiei noas-tre”.

O relaţie specială de prietenie s-a creat întreMackensen şi arhiepiscopul catolic al Bucu-

reştilor, Raymund Netzhammer, relaţie care acontinuat şi după război. Netzhammer l-a vizitatpe Mackensen imediat după ce Bucureştiul a fostocupat. Feldmareşalul avea să scrie mai târziu:„Ne-am apropiat unul de altul prin pasiuneacomună pentru istorie, geografie, etnologie şicartografie. Diferenţa de confesiune religioasănu ne-a deranjat. Relaţia cu acest om rafinat şierudit mi-a fost de mare folos. Călătorise multprin România şi cunoştea bine şi ţara şi oamenii.Fiind deasupra partidelor, avea o judecată nepăr-tinitoare despre personalităţile publice şi despresituaţia ţării, care pentru mine era cu atât maipreţioasă, fie şi numai pentru faptul că nu oexprima cu prea multă insistenţă ”3.

Merită consemnată şi părerea conaţionalilorlui Mackensen care l-au văzut pe feldmareşal înfuncţie la Bucureşti. Unul dintre aceştia, ami-ralul Hopman, care a stat mai multe luni în capi-tala României, în 1918, a scris mai târziu: „Unreprezentant al germanităţii, cum nu ţi-ai puteaînchipui mai impunător era feldmareşalul vonMackensen. Felul în care îşi împlinea datoria,simplitatea modului de viaţă al acestui marecomandant şi într-o anumită măsură guvernatoral Puterilor Centrale, i-au asigurat în toate cer-curile societăţii o reputaţie pe care nu o puteaiadmira îndeajuns. Apariţia sa strălucitoare, com-portamentul corect şi întotdeauna plin de tact,pe scurt un cavaler desăvârşit, i-au adus atâtrespectul românilor cât şi al aliaţilor noştri. Credcă şi astăzi la Bucureşti se vorbeşte la fel desprefeldmareşal”.

Editorul lui Mackensen încheie capitoluldespre modul în care feldmareşalul a administratRomânia cu cuvintele pe care „nu demult [1938]le-ar fi rostit un român adevărat (Stockrum-mänen)” la o întrunire publică: «La noi o singurădată a domnit ordinea şi disciplina, atunci cândam avut un rege german». La întrebarea la carerege se referă, vorbitorul a răspuns: «RegeleMackensen»”.

Memoriile lui Mackensen sunt interesantedin două puncte de vedere: în primul rând pre-zintă dificultăţile legate de modernizarea soci-etăţii româneşti, tranziţia de la ţară „emina-mente agrară” la o ţară care reuşise realizareaunei industrii legate de prelucrarea materiilorprime. În al doilea rând, textul arată cercetătoru-


lui importanţa pe care a avut-o cucerirea a douătreimi din România, mai precis zona Munteniei,pentru capacitatea Puterilor Centrale de a con-tinua războiul. Dacă, iniţial, intrarea în război aRomâniei a părut, şi în bună măsură a fost, o lovi-tură decisivă dată Germaniei, cucerirea acestuispaţiu economic s-a dovedit salvatoare pentrususţinerea efortului economic german. Literatu-ra germană de specialitate făcea în 1934 unbilanţ, incomplet de altfel: „Din septembrie 1916până în ianuarie 1917 Germania a luat din Româ-nia 630 000 t cereale, Austro-Ungaria 756 000.În a doua jumătate a anului 1917, cantităţile tota-le au fost de 673 000 t cereale şi furaje, 254 000 tproduse petroliere plus alte 72 000 t materiiprime. De la 1 ianuarie până la 31 iulie 1918,România a livrat 527 000 t cereale şi 543 000 tproduse petroliere. Fără livrările româneşti,avioanele şi automobilele Puterilor Centrale nuar fi putut funcţiona. Războiul submarin s-afolosit în proporţie de o treime de petrolul româ-nesc”. Ludendorff a exprimat cel mai bineaceastă situaţie: „România ne-a menţinut şi penoi şi pe austro-ungari şi pe turci în stare deluptă în anul 1917”4.

Este încă o dovadă a importanţei strategice aspaţiului românesc pentru asigurarea controluluiasupra arealului sud-est european.

1 O abordare exhaustivă, cu menţionarea tuturorlucrărilor de specialitate în România în anii primului

război mondial, Editura Militară, Bucureşti, 1987, vol.II, p. 445-456. Ca lucrare de specialitate, cea mai com-pletă aparţine lui Emil Răcilă, Contribuţii privind luptaromânilor pentru apărarea patriei în primul războimondial. Situaţia administrativă, economică, politică şisocială a teritoriului românesc vremelnic ocupat 1916-1918, Bucureşti, 1981.

2 Alexandru Marghiloman, Note politice, ediţieStelian Neagoe, Editura Machiavelli, Bucureşti,1994, vol. II, p. 112-113. Marghiloman s-a exprimatexact aşa cum a scris Mackensen: „«Câtă vremeRegele va rămâne pe pământul românesc, nimeni nuva întreprinde nimic în contra lui; dacă Regele însăar trece Prutul atuncea ţara va putea fi consultată caFranţa în 1870. Şi dacă Germania ar da atuncea unRege, ţara ar putea, făcând pacea, să reconstruiascăo armată şi în caz de prelungire a războiului să reiamai vechea ei politică»”. Şi am dezvoltat ideea pentrucare era mai urgent de a ne gândi la Basarabia decâtla Transilvania. «Păcat, adaug eu [Marghiloman] căhotărârea dvs. [de a opri armatele germane la Siret]a făcut ca acest vis să se evaporeze! Afară dacăprimăvara...». Mackensen «Atunci mai este o sper-anţă»”.

3 Raymund Netzhammer, Episcop în România,Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, vol. I, p.709-710. Prima întâlnire a episcopului cufeldmareşalul Mackensen a avut loc la 6 februarie1917.

4 Apud Günther Klein, Militärische Innovationgegen militärische Rückständigkeit. Der Rumänienfeldzug 1916/1917 aus deutscher Sicht. ÎnModernisierung auf Raten in Rumänien, editoriKrista Zach şi Cornelius Zach, München, 2004, p.269.


In the volume Briefe und Aufzeichnungen (Letters and writings), published in Leipzig, Germany,in 1938, Mackensen has some remarks concerning Romania, of whose territory have been occupiedtwo thirds in 1916, in the WWI. There are in this volume remarkable descriptions about Romaniansociety, politicians and economy. Mackensen’s memoirs present the difficulties during the modern-ization process of the Romanian society and the importance of the Romanian oil and cereals forGermany and Austria-Hungary.

FELDMARSHAL MACKENSEN ABOUT ROMANIANS

Ca şi la Sevastopol, la Stalingrad sau la Anzio,în momente de criză, Marele Cartier General alWehrmachtului a apelat din nou, în iunie 1944, laserviciile lui Choltitz: „Şase zile dupădeclanşarea atacului, generalul de artilerieMarcks, comandantul Corpului 84 Armată, acăzut pe frontul decisiv din Normandia. Am fostdesemnat pentru a-l înlocui şi a trebuit să plecimediat la faţa locului… Am sosit pe data de 17iunie la ora două şi jumătate după-amiază.

Generalul de armată Dollmann1, un personajdistins, m-a pus repede în temă asupra evoluţieifrontului pe un ton dezinteresat şi aproapeabsent. Generalul de brigadă Pemse, carecomanda statul major, mi-a prezentat la rândulsău, situaţia forţelor noastre, situaţie care înlătu-ra orice speranţă de a lichida capul de pod ina-mic2. Trupele care aşteptau întăriri trebuiau înmomentul de faţă să apere sectorul situat la sudde Cherbourg3. Pentru aceasta trebuia să reorga-nizăm Corpul 84, care a fost tăiat în două de unputernic atac venit de la est4.

Divizia 709 infanterie, comandată de către ge-neralul von Schlieben, cât şi fracţiuni importantedin alte divizii au fost concentrate pentru apărareaoraşului Cherbourg. Alte unităţi luptau încă cuforţele adverse care înaintau din est spre vest.

În momentul debarcării, trei comandanţi aidiviziilor staţionate în Cotentin au participat la o

conferinţă a statului major la Rennes5, trebuindsă se reîntoarcă în ziua de 6 iunie. Trei coman-danţi au fost ucişi atunci, în primele zile. Eravorba despre generalul Falley, şeful Diviziei 91aeropurtate, generalul Hellmich şi generalulStegmann, care comandau Diviziile 243 şi 77infanterie.

Al patrulea, generalul Ostendorf, care coman-da Divizia grenadieri S.S., era grav rănit. Astfel,în aceste zile decisive, divizii care trebuiau săacţioneze într-un sector important erau privatede şefii lor…

Am preluat deci comanda Corpului 84 armatăîn nordul frontului, cele trei divizii având noi şefi.Ele s-au degajat din sectorul situat la sud-est deValognes, pentru a se reuni pe o nouă linie deapărare, Carentan - Saint-Sauveur-le-Vicomte -Portbail. Zona de nord-est a dispozitivului tre-buia preluată de către Regimentul de paraşutiştivon der Heydte, plasat sub comandamentulDiviziei 17 infanterie anticar „Götz vonBerlichingen”, care, instalat la est, dispunea larândul său de un nou comandament. Spre sud-est, legătura era asigurată de grupul de luptă„Heintz”, format dintr-un regiment din Divizia275 infanterie, întărit cu elemente de artilerie.Aripa dreaptă ar fi trebuit să se sprijine pe râulVire, în împrejurimile orăşelului Saint-Jean-de-Daye.


Dezv`luiri

CU GENERALUL DIETRICH VON CHOLTITZ

PE CÂMPURILE DE LUPT~ DIN AL DOILEA R~ZBOI MONDIAL (III)

EMANUEL CONSTANTIN ANTOCHE, Franţa

* Traducerile din limbile franceză, engleză şi germană aparţin, integral, autorului.

Cu excepţia Diviziei 17 grenadieri S.S., toatediviziile aveau comandamentul şi artileria dezor-ganizate, iar nici una dintre ele nu era instalatăîn poziţii defensive amenajate din timp.Sectoarele aveau limite cu totul imprecise. A tre-buit înainte de toate să fie repuse totul înordine…

După moartea generalului Marcks, coman-dant venerat de toţi şi care se bucura de oîncredere totală, ofiţerii superiori ai Corpului 84nu mai erau la fel de optimişti ca altă dată. El aavut presentimentul morţii sale şi chiar şi-ar fidorit-o. După eşecul contra-ofensivei, nu aascuns statului major faptul că situaţia era de-adreptul disperată, spunând deschis şi cu toatăsinceritatea că războiul era cu desăvârşire pier-dut. Şef de stat major era locotenent-colonelulvon Criegern, un ofiţer extrem de capabil, darplanul pe care l-a conceput, aruncând în primalinie toate efectivele şi lăsând astfel apărareafără rezerve, a eşuat. Contraatacurile lansateîntre 6 iunie şi data sosirii mele au fostrespinse…

La scurtă vreme de la sosirea mea înCotentin am primit vizita mareşalului Rommel 6.Venise într-un omnibuz de ordonanţă, parcat înhăţişurile unui drum de ţară pentru a nu putea fireperat de aviaţia inamică. După ce-am discutatîmpreună asupra planului general de apărare, cât

şi a numeroaselor detalii de ordin tactic, el nu aezitat să-şi exprime deschis îndoielile asuprareuşitei operaţiilor. După părerea sa, era de faptimposibil a se continua lupta fără nici cel mai micsprijin din partea marinei sau al aviaţiei. Înaceastă perioadă, aviaţia inamică opera încă de labazele sale din Anglia, ea irosind astfel o bunăparte din carburantul său în timpul misiunilor.Dar acest inconvenient nu întârzie să dispară,avioanele adversarului evoluând fără încetaredeasupra capetelor noastre”.

Încă de la data de 14 iulie, Rommel consideraCherbourgul ca şi pierdut, evenimentele surve-nite pe front dovedindu-i că avea deplină drep-tate. Patru zile mai târziu (18 iulie), Corpul 7armată SUA, sub ordinele generalului-maior J.Lawton Collins, reuşi să străpungă poziţiile ger-mane de pe râul Douve şi să atingă coasta de vesta peninsulei Cotentin în zona localităţiiBarneville-Carteret. Acest atac, care se derula înmomentul preluării comandamentului de cătrevon Choltitz, a creat o situaţie strategică dintrecele mai îngrijorătoare. Izolate la nord, diviziile709 şi 243 infanterie, cât şi Regimentul 922grenadieri, au format, în urma deciziei personalea lui Rommel, gruparea de luptă Cherbourg, acărei misiune încredinţată generalului Karl-Wilhelm von Schlieben era de apăra oraşul-portpână la ultimul cartuş.


Infanteri[ti americani pe frontul din Normandia

La sud, unde se forma un nou front, Choltitza organizat dispozitivul trupelor sale pe alinia-mentul Portbail – Mont Castre – Cavigny sur laVire – nord de oraşul Saint-Lô. În cursul zilei de26 iunie, Cherbourg a capitulat după o rezistenţăeroică, forţele americane înregistrînd în cursulluptelor pierderi cifrate la 22 000 de soldaţimorţi, răniţi şi dispăruţi. Instalaţiile portuare,obiectiv major al Aliaţilor, deveniseră un câmpde ruine, un ofiţer de geniu american calificândaceastă operaţiune de sabotaj drept „o capodo-peră a distrugerii celei mai minuţioase, mai com-plete şi mai totale din istorie”. De altfel, coman-dantul marinei germane din Normandia, con-traamiralul Hennecke, a primit din partea luiHitler „Crucea de Fier” în grad de cavaler pentruacest prejudiciu provocat adversarului, căruiai-au trebuit câteva luni bune de reparaţii pentrua putea reutiliza docurile Cherbourgului, atât denecesare aprovizionării noului front european.

Dacă în acest sector luptele se încheiaserădupă o durată de numai douăsprezece zile, fron-tul Corpului 84 armată reuşi să reziste până la 25iulie. Terenul accidentat, mlăştinos şi împădurit,înţesat cu garduri nesfârşite din arbuşti şihăţişuri formau celebrul bocage, acel peisaj tipicNormandiei, extrem de propice apărării. La rân-dul său, Choltitz a organizat cinci linii succesive

de repliere în cazul în care dizpozitivul trupelorsale ar fi fost străpuns de inamic. Cu toate căluptele cele mai grele se desfăşurau în împre-jurimile oraşului Caen, pe care forţele britaniceale generalului Montgomery ar fi trebuit să-lcucerească încă din primele zile ale debarcării,sectorul peninsulei Cotentin nu putea fi delocneglijat, deoarece diviziilor americane le reve-nise sarcina de a crea o breşă decisivă în frontulgerman, breşă care ar fi condus la prăbuşirearezistenţei inamicului şi la deschiderea căilor deacces spre inima Franţei.

Astfel, în ziua de 3 iulie, Corpul 8 armatăamerican sub comanda generalului Middleton aatacat în forţă în direcţia localităţii Coutances,situată la o distanţă de aproape 30 de km la sudde linia frontului. Obiectiv greu de atins,deoarece după cinci zile de lupte îndârjite, sol-date cu aproape 5 000 de morţi, trupele sale nuau reuşit să avanseze mai mult de şase kilometri,singura consolare fiind cucerirea orăşelului laHaye-du-Puits (8 iulie). O săptămână mai târziu,înălţimile de la nord de Lessay, situate cinci kilo-metri mai la sud, au căzut la rândul lor, ameri-canii pierzând în această perioadă încă 5 000 desoldaţi. La data de 16 iulie, generalul OmarNelson Bradley (1893-1981), comandantulArmatei I, a ordonat oprirea ofensivei.


Artilerie anticar german` \n Normandia

Corpul 7 armată, revenit din regiuneaCherbourgului, a atacat la rândul său pe axaCarentan-Périers, a avansat două sute de metri,a capturat şase prizonieri, dar a pierdut la rândulsău 1 400 de oameni. A doua zi, trupele au înain-tat 1 600 de metri, înregistrând pierderi cifratela 750 de soldaţi, şi care se vor ridica, până la 15iulie, la peste 8 000 de morţi şi răniţi.

Comentariile generalilor Aliaţi privind spiri-tul combativ al adversarului erau extrem de elo-gioase: „Germanii nu mai dispun de aproapenimic, dar ştiu diabolic de bine să se serveascăde acest nimic”. Sau, „germanii reuşesc să semenţină deoarece soldaţii lor sunt foartecurajoşi. Cu toate că noi luptăm la zece contraunul în infanterie, la cinzeci contra unul în arti-lerie şi la infinit contra unul în aviaţie, ei sunt ceidin urmă care câştigă”. Memoriile lui Choltitz nuvin decât să completeze spiritul ironic şi umorulmacabru al anglo-americanilor: „În luptele careau urmat, noi ne-am apărat întotdeauna împotri-va unui inamic a cărui superioritate era zdro-bitoare. În ciuda atacurilor gigantice ale arma-mentului de care dispunea adversarul, infanteris-tul german a dat dovada înaltelor sale calităţi, atenacităţii şi bravurii sale. Inamicul a bombardatfără încetare întreaga linie a frontului, mai întâiflancul stâng al corpului de armată pe liniaBretteville-Mont Castre, la vest şi la est de sec-torul Prairies Marécageuses, până de-a lungulşoselei Saint-Hilaire-Périers, unde ameninţa săstrăpungă frontul nostru. El întări atât de multefectivele sale la vest şi la est de râul Vire, încâtnoi ne aşteptam spre sfârşitul lunii iulie la unasalt decisiv.

Pe parcursul acestor săptămâni, adică între18 iunie şi sfârşitul lunii iulie, pierderile înregis-trate de noi au fost atât de mari, încât puteamfoarte uşor să prevăd sfârşitul nostru. Artileriainamică, care trăgea extrem de precis, graţieavioanelor sale de observaţie, cât şi bom-bardierele sau avioanele de vânătoare care neatacau fără încetare, ne făceau să pierdem înunele zile până la un batalion şi jumătate.

La aceasta ar trebui să adaug faptul că, de lapunctul său de comandă din Prusia Orientală,Hitler intervenea deseori în conducerea operaţi-ilor. Astfel, el a interzis practic a se prevedea saua se prepara linii de repliere în spatele frontului.

În aceste condiţii a trebuit să ascund pur şi sim-plu Marelui stat major măsurile tactice pe care leluasem”.

O înlănţuire de evenimente nefaste care s-auderulat între 16 şi 25 iulie 1944 vor conduce încele din urmă la prăbuşirea frontului german dinNormandia. În ziua de 17 iulie, în apropiere deVimoutiers, feldmareşalul Rommel fusese gravrănit într-un accident provocat de mitraliereaautomobilului său de către un avion de vânătoarebritanic. Cu toate că „vulpea deşertului”7 nureuşi să împiedice debarcarea forţelor anglo-americane, strategia defensivă de ansamblu pecare a adoptat-o după 6 iunie, a provocatnumeroase situaţii de criză în sânul Coman-damentului Aliat. După o lună şi unsprezece zilede la deschiderea noului front european, atâtCaen, cât şi linia Cotentinului rezistau încă,antrenând trupele inamice într-un adevăratrăzboi de tranşee.

În ziua următoare (18 iulie), oraşul Saint-Lô,situat la flancul stâng al Corpului 84 armată şiapărat cu îndârjire de Corpul 2 paraşutişti al ge-neralului Meindl, a căzut în mâinile americanilor.A doua zi (19 iulie), trupele Armatei II britanice(general Miles Dempsey), susţinute de canadi-enii generalului Crerar, au curăţat periferiilesudice ale oraşului Caen de ultimele cuiburi derezistenţă germane.

20 iulie 1944, orele 12 şi 42 de minute. LaMarele Cartier General al Wehrmachtului de laRastenburg, colonelul Klaus von Stauffenberg,membru al organizaţiei secrete “SchwarzeKapelle”8 a plasat o bombă în sala de conferinţea lui Hitler, care, însă, în urma exploziei a scăpatca prin minune, rănit uşor la mâna stângă.Represiunea împotriva celor care au atentat laviaţa sa, mai ales în rândurile militarilor, va fiatât de sângeroasă şi de exemplară, încât ea vadestabiliza definitiv structurile de comandamentale armatei germane. Choltitz insistă asupraacestor consecinţe în termeni destul de clari:„Data de 20 iulie puse capăt ultimelor speranţeprivind schimbarea politicii în ţara noastră. Afost de asemenea punctul de plecare spre deza-gregarea Wehrmachtului. Şapte sute de ofiţeri,printre care douăzeci şi şase de generali, auplătit cu viaţa lor tentativa atât de mult întârziatăde a se debarasa de Hitler…


Atentatul din 20 iulie nu a afectat aproapedeloc moralul trupelor de pe front. Luptele auatins un asemenea grad de violenţă, încât situaţiagenerală în urma pierderilor noastre teribile adevenit în fiecare zi mai ameninţătoare. Soldaţiidemoralizaţi de atacurile aeriene din ce în ce maiinsuportabile se simţeau abandonaţi de cătrecomandanţii lor. Nu ne mai ascundeam caînainte să condamnăm lipsa de acţiune a aviaţieinoastre, al cărui şef era cu mult mai solidar sis-temului politic decât armatei 9… Ajunsesem la oasemenea situaţie încât toate rezervele erauepuizate până la ultimul om, trupele fiind ca şianihilate. Cei din linia întâi erau nervoşi sau cutotul apatici. Atentatul asupra lui Hitler nu a avutnici cel mai mic efect asupra soldaţilor noştri şichiar moartea sa nu i-ar fi impresionat aproapedeloc. Ar fi fost poate uşuraţi sufleteşte,deoarece această luptă, devenită de-a dreptulstupidă, ar fi încetat în cele din urmă.Generalizez însă, deoarece mai dispuneam subordinele noastre de oameni care gândeau cutotul altfel.

În ceea ce mă priveşte, nu am vorbit despreacest eveniment decât cu şeful meu de statmajor10. L-am cunoscut destul de bine pecolonelul conte Stauffenberg şi pot să afirm cucertitudine că nu era inspirat de nici o ambiţiepersonală. Era un om profund conştient deresponsabilităţile sale din punct de vedere socialşi care îşi iubea foarte mult patria. Catolic fer-vent, a purtat o aprigă luptă interioară înainte dea transpune în fapte propriile sale convingeri”.

În ziua de 25 iulie, Armata 1 americană adeclanşat operaţiunea Cobra, al cărei obiectivprincipal era străpungerea frontului german dinNormandia, la vest de Saint-Lô. Armata 3, subcomanda generalului George Smith Patton(1885-1945), debarcase la rândul său pe conti-nent şi se poziţionă în faţa Corpului 84 al lui vonCholtitz, pentru a exploata breşa creată în dispo-zitivul advers. Generalul Bradley, şeful Armatei1 primi sprijinul masiv al aviaţiei: 1 500 aparatede bombardament „B-17” şi „B-24” şi 930aparate de vânătoare şi de bombardament înpicaj a căror misiune era să lovească un sectorlarg de 7 km pe şoseaua Périers-Saint-Lô, în zonade atac a Corpului 7 armată (general Collins).Trupele germane din avanposturi observară cu

uimire în jurul orei 7.00 dimineaţa, faptul că sol-daţii americani îşi părăsesc poziţiile de luptă,retrăgându-se câteva sute de metri în spatelefrontului. Câteva minute mai târziu, primele va-luri de avioane îşi făcură apariţia, transformândîntregul peisaj într-o mare de flăcări. Aviaţia ali-ată a aruncat un total de 4 150 tone de bombe,cea mai mare parte încărcate cu napalm şi cu fos-

for, atmosfera devenind de-a dreptul irespirabilăpe o rază de mai mulţi kilometri. Într-adevăr,acest raid a fost considerat drept cel mai masivbombardament tactic de aviaţie din al DoileaRăzboi Mondial. Infanteria americană a înregis-trat, la rândul său, pierderi cifrate la 111 soldaţimorţi şi 490 răniţi, deoarece unele aparate, lan-sându-şi mai devreme încărcătura de bombe aulovit propriile linii de luptă.

Divizia blindată de instrucţie „Panzer Lehr”(general Fritz Bayerlein), care acţiona pânăatunci sub ordinele lui von Choltitz, a încetatpractic să mai existe ca unitate de luptă, la felca şi regimentele 13 şi 15 paraşutişti din Corpul


Harta desf`[ur`rii opera]iei „Cobra“,declan[at` de for]ele americane la data

de 25 iulie 1944

2 al generalului Meindl. Cu toate acestea, tru-pele germane, revenindu-şi de pe urma infernu-lui provocat de aviaţia inamică, au rezistat cuînverşunarea caracteristică, împiedicând astfelpe americani să atingă linia Marigny-Saint-Gilles, obiectivul minim pe care şi-l propu-seseră în ziua respectivă. Această situaţie a per-sistat şi în ziua următoare, peisajul lunar dinurma bombardamentelor jenând considerabilmanevrele blindatelor aliate, care străpunserăfrontul inamic numai pe o distanţă de 10 km. Pe27 iulie, însă, rezistenţa germană în sudul peni-nsulei Cotentin a început să se prăbuşească,trei coloane mobile ale Corpului 7 americanocupând Marigny şi Saint-Gilles pentru a seîndrepta ulterior spre vest, în direcţia localităţiiCoutances. Choltitz îşi aminteşte: „Ziua de 27iulie a fost aceea în care s-a desfăşurat străpun-gerea decisivă. În zori, inamicul îşi reluăatacurile în sectorul cucerit, dirijând efortul săuprincipal spre sud-vest. Forţele sale blindate,sprijinite de avioane zburând la joasă altitudine,au respins slabul dispozitiv de apărare ţinut deceea ce rămase din Divizia blindată deinstrucţie şi din Divizia 5 vânători-paraşutişti,atunci în plină descompunere. Aceste trupe aufost aruncate pe râul Soulle, aproape de Canisy-Marigny şi au trebuit să se replieze în sectorulCerisy-La Salle-Pont Brocart-Soulles. Acolo,întărite de elemente ale intendenţei şi deunităţi de alertă, au reuşit să se menţină până lacăderea serii, când, în cele din urmă, au fostbusculate şi dispersate. În aceeaşi noapte,inamicul a traversat râul Soulle, dar manevrelesale au încetat spre zorii zilei. Resturile Divizieiblindate de instrucţie se regrupară la nord dePercy, iar cele ale Diviziei 275 infanterieaproape de Hambye”.

Cucerirea în aceeaşi zi a oraşului Coutancesde forţele Corpului 8, ataşat Armatei 3 ameri-cană, a provocat o situaţie dintre cele mai criticepentru trupele germane din Cotentin. În oricedirecţie ar fi atacat forţele americane, adversarulavea de suferit pierderi grele, iar bătăliaNormandiei ar fi fost cu desăvârşire pierdută.Continuarea efortului spre vest ar fi izolat celepatru divizii ale Corpului 84 armată, înghesuin-du-le spre coasta Atlanticului, în timp cedesfăşurarea acţiunilor ofensive spre est ar fi

condus la distrugerea Corpului 2 paraşutişti algeneralului Meindl. În fine, înaintarea directăspre sud şi cucerirea localităţii Avranches ar fiprovocat străpungerea definitivă a frontului şideschiderea căilor de comunicaţii spre centrulFranţei. Primind din partea statului major alArmatei 7 ordinul de repliere spre sud-est, pen-tru a evita încercuirea diviziilor sale, Choltitz s-aopus cu înverşunare acestei directive, carefavoriza din plin planurile ofensivei americane, alcărui scop era chiar cucerirea nodului rutier dela Avranches. În celebra sa carte dedicatăbătăliei din Normandia, văzută din perspectivaarmatei germane, „Sie Kommen!” (Ei sosesc!),istoricul Paul Carell insistă asupra unei declaraţiicategorice adresată telefonic de Choltitz, gene-ralului S.S. Hausser, comandantul Armatei 7:„Dacă poarta strategică a oraşului Avranches nueste închisă imediat, frontul german din Franţase va prăbuşi în întregime”.


Feldmare[alul Erwin Rommel, coman-dantul Grupului de armate B, la sosirea

lui von Choltitz \n Normandia

Repliindu-şi diviziile decimate în noaptea de28 spre 29 iulie spre sud-est, pentru a nu pierdecontactul cu restul frontului, Choltitz nu areuşit să asigure apărarea oraşului Avranches,pe care Corpul 8 american îl cuceri pe 30 iulie,oferind astfel Armatei 3 a generalului Pattonşansa neprevăzută de a continua, nestingherităşi cu rapiditate, ofensiva în trei direcţii: Saint-Malo-Rennes, Nantes şi Le Mans. Încercândsă-şi salveze armata de la distrugere cu preţulunei erori strategice iremediabile, care ar fiatras, fără îndoială, asupra sa furia lui Hitler,Hausser avusese nevoie de un ţap ispăşitor: „Înaceastă situaţie mi se ridică comanda Corpului84 armată. Şeful Armatei 7, generalul S.S.Hausser sosi în dimineaţa zilei de 30 iulie,însoţit de succesorul meu. După predareacomandamentului m-am deplasat în aceeaşiseară la Cartierul General al armatei. Prezen-tându-mă în ziua următoare mareşalului vonKluge11, am aflat că motivul destituirii mele aconstat în ordinul de retragere pe care l-aş fidat trupelor, retragere care s-a desfăşurat înnoaptea de 28 spre 29, în direcţia de sud-est.Kluge a fost foarte surprins să afle că acestordin a fost dat de comandamentul Armatei 7,în ciuda atitudinii mele contrarii”.

Choltitz a rămas mai departe în frunteaCorpului 84 armată. Aflat, în seara zilei de 5august, la sediul statului major situat în satulLucerne din câmpia normandă, el a primit otelegramă care-l invita să se prezinte cât maiurgent la Marele Cartier General al Frontului deVest, situat la Saint Germain-en-Laye înapropierea Parisului, pentru o comunicare decea mai mare importanţă. Aici află cu stupefacţiecă fusese numit guvernator militar al capitaleifranceze şi că în cursul zilei următoare (7august) era aşteptat la Rastenburg, în Prusia ori-entală, pentru o întrevedere privată cu AdolfHitler.

Choltitz nu a uitat niciodată această întâlnire,pentru că, din acele momente, el a simţit sabialui Damocles deasupra creştetului său: „Măaflam în faţa lui şi am văzut un om îmbătrânit,încovoiat, buhăit, cu părul încărunţit, care tremu-ra, arătându-şi slăbiciunea fizică. Mi s-a spus cănu trebuie să-i strâng prea tare mâna din cauzadurerii provocate de rana suferită în urma aten-

tatului. I-am întins mâna dreaptă cu multă pre-cauţie. Privirea lui umană a fost singura dovadăde bunăvoinţă în acele momente dificile. Peurmă îl întrebă pe Burgdorf12: «Generalul esteînştiinţat?» Burgdorf răspunse: «Da, pe scurt».

Pe un ton calm şi impunător, a început să-mipovestească despre fondarea partidului. Îl orga-nizase astfel încât să poată să ţină în frâu poporulgerman. Era imposibil de a învinge un popor alcărui partid este aşa de bine organizat… Însfârşit, el începu să vorbească despre război şidespre ultimele evenimente. Abordând proble-ma Normandiei şi a frontului de invazie, el vorbidespre soldatul german care lupta în acelelocuri. Am profitat de un moment pentru a-şitrage suflul, în care încercasem să intervin la rân-dul meu: «Mein Führer, sunt generalul-coman-dant al Corpului 84 armată din Normandia şivin…». Dar mă întrerupse imediat şi, printr-ungest al mâinii, îmi impuse tăcere. «Sunt foartebine informat», după care continuă să vorbeascăpe un ton hotărât care mă surprinse, informân-du-mă despre contraofensiva pe care o pregăteaşi care ar fi aruncat cu siguranţă inamicul spremare.

Nici astăzi nu aş putea spune cu certitudinedacă el credea în propriile sale cuvinte, saudacă îi încuraja pe cei din jurul său pentru arezista până la capăt. Sosind tocmai dinNormandia, aveam întipărit în minte chipul dis-perat al soldaţilor noştri, care, abandonaţi com-plet sorţii, îşi pierdeau încetul cu încetul spiri-tul combativ.

Hitler a început să-mi vorbească în sfârşitdespre 20 iulie, iar eu am asistat la dezlănţuireaunui suflet plin de ură. Începu să strige că erafericit pentru că demascase dintr-o singură lovi-tură întreaga opoziţie şi că o va strivi. Vorbind, else lăsă condus de o exaltare nebună, încât salivaîi apăruse pe buze. Tremurând din toate mădu-larele, transmitea această stare mesei de care sesprijinea. Transpirând puternic, din ce în ce mainervos, îmi spuse că «aceşti generali» vor fispânzuraţi fără milă. Fără nici o îndoială, măaflam în faţa unui nebun. Eram conştient de fap-tul că soarta poporului nostru se afla în mâinileunui alienat, incapabil să domine situaţia şi care(aşa cum bănuisem), refuza pur şi simplu să orecunoască, făcând totul după bunul său plac. În


tot acest timp, nu pronunţă nici un cuvântdespre misiunea mea viitoare.

După ce se calmă pentru un moment, Hitlerîmi spuse: «Generale, veţi pleca la Paris.Menţineţi ordinea în acest oraş care serveşte deetapă trupelor noastre. Vă numesc general-comandant şi şef al trupelor Wehrmachtului.Aveţi cele mai depline puteri pe care un generalpoate să le primească. Obţineţi drepturile decomandant al unei fortăreţe asediate».

Întrevederea se apropia de sfârşit. Amavansat din nou spre masa de lucru. Hitler îmiîntinse mâna, iar privirea sa feroce, suspicioasăşi inumană mă acompania. Am părăsit camerarăvăşit. Burgdorf mergea înaintea mea. I-am luatbraţul şi i-am şoptit: «Burgdorf, este ceva îngrozi-tor!» El ridică din umeri răspunzându-mi: «Ceputeţi oare să faceţi?».

Ordinul de misiune conceput după direc-tivele lui Hitler i-a fost înmânat în după-amiazaaceleaşi zile de către generalul-colonel AlfredJodl (1890-1946), şeful de stat major alWehrmachtului. Acest ordin prevedea:

“… a) Parisul trebuie să piardă, într-un timpfoarte scurt, caracterul său de oraş-etapă. El n-artrebui să reprezinte un rezervor inepuizabil derefugiaţi şi de indivizi lipsiţi de curaj, ci o zonăinterzisă celor care nu sunt auxiliari cinstiţi saucelor care nu ajută trupele de pe front.

b) Administraţiile gemane inutile, cât şi toţicetăţenii particulari trebuiesc îndepărtaţi în celmai scurt timp, iar oamenii valizi vor fi dirijaţicătre front. Orice intrare nejustificată va fi rigu-ros interzisă. Retragerea comandamentelor mili-tare sau al oricărui serviciu important vor fisupuse aprobării mele.

c) Teritoriul Marelui-Paris13 va fi protejatîmpotriva oricărui act de rebeliune, subversivsau de sabotaj…

d) După instrucţiuni mai ample din parteaşefului comandamentului superior al Wehrmach-tului, generalul-guvernator primeşte împuterni-cirile juridice de comandant al unei fortăreţe ase-diate”.

Citindu-şi în aceeaşi seară ordinul de misi-une, Choltitz se destăinui fidelului său şofer,Alfred Priez: „Ceea ce mă aşteaptă la Paris esteteribil”. În cele din urmă, el reuşi să înţeleagăgândurile ascunse ale lui Hitler: „Cu cât meditam

mai mult, cu atât începeam să-mi dau seama căacest ordin nu concorda absolut deloc cu fabulaţi-ile lui Hitler, care spera să-i alunge pe anglo-americani din Europa. Dacă el considera Parisuldrept o «fortăreaţă asediată» şi lua măsuri pentruretragerea administraţiilor inutile, atunci eraconştient de faptul că trupele care luptau în faţaoraşului nu puteau mult timp să reziste în faţainamicului. Ordinele sale spuneau însă şi maimult: Hitler vroia să transforme Parisul într-ozonă de operaţii militare…”.

În trenul care-l conducea la Paris în noapteade 7 spre 8 august, Choltitz a avut o altă surprizăneplăcută, de care-şi va aminti peste ani şi anipână şi în cele mai nesemnificative detalii.Dorind să-şi fumeze ţigara de foi pe care i-a ofe-rit-o în cursul zilei mareşalul Keitel, Choltitz ieşipe culoarul vagonului pentru a cere foc. Prin-tr-un pur hazard, cel care îi înmână cutia de chi-brituri era doctorul Robert Ley, unul din colabo-ratorii apropiaţi ai lui Hitler şi unul din şefii mar-canţi ai Partidului Naţional-Socialist14. Acest per-sonaj odios, îmbrăcat într-o elegantă uniformă deofiţer superior al trupelor S.S., îl invită pe noulguvernator militar al Parisului la un pahar deBordeaux, care provenea direct din beciurile pri-vate ale Führer-ului. La un moment dat, în tim-pul conversaţiei, Ley pomeni în mod intenţionat,dar pe un ton cât se poate calm, despre o nouălege care va intra în vigoare chiar de a doua zi şicare purta numele de Sippenhaft. Reprezentânduna dintre cele mai drastice măsuri luate de con-ducerea nazistă în urma atentatului din 20 iulie,ea prevedea ca familiile tuturor ofiţerilor superi-ori din armata germană să fie considerate dreptostatice. Familiile erau de acum înainte răspun-zătoare de comportamentul acestor ofiţeri, deloialitatea şi de curajul lor. În anumite cazuri,aceste familii puteau fi condamnate la moarte şiexecutate sau trimise în lagărele de concentrarecare împânzeau teritoriul Germaniei. Ley adaugăcă atât el, cât şi Choltitz, trebuiau să înţeleagă căsituaţia actuală necesita aceste măsuri. Dupăaceste ultime cuvinte, el îşi termină de băutpaharul, se ridică brusc, salută şi părăsi compar-timentul trenului.

Choltitz avea să declare despre această întâl-nire neaşteptată: „Am simţit un lung frison carepuse stăpânire pe corpul meu şi care îngheţă


bătrâna mea carcasă de soldat ”. El se gândi cuîngrijorare la soţie, cât şi la cei trei copii ai săi,Maria-Angelika, Anna-Barbara şi micuţul Timo,pe care-i lăsase la Baden-Baden. Ce s-ar întâmplaoare cu aceste suflete dacă el s-ar abate de ladirectivele ordonate de Hitler?

În seara zilei de 9 august, în jurul orei 20.00,bătrânul general Wilhelm von BoineburgLensfeld a predat succesorului său comanda-mentul Parisului. Participant activ la complotuldin 20 iulie, împreună cu generalul vonStülpnagel, guvernatorul militar al Franţei, el aordonat în acele momente arestarea celor 1 200S.S. şi agenţi ai Gestapoului prezenţi în oraş.Von Boineburg era deplin conştient de soarta pecare aceştia i-o rezervaseră la Berlin. Privindchipul sever al lui Choltitz şi cunoscându-ifaptele de arme din Olanda, Crimeea şiNormandia, el murmură aghiotantului său,sublocotenentul conte Dankvart von Arnim:„Conte von Arnim, zilele minunate ale Parisuluisunt definitiv terminate”.

BibliografieBernage (George), Normandie: août 1944.

La retraite allemande, în „39/45 Magazine”,Bayeux, Ed. Heimdal, mars-avril 1988.

Blumenson (Martin), Saint-Lô. La batailledu bocage, în „Historia Magazine. 2e GuerreMondiale”, (coord. general André Beaufre), nr.69, Paris, Tallandier, 1969, pp. 1924-1932.

Idem, De Falaise à la Seine: la percée, în„Historia Magazine. 2e Guerre Mondiale”, nr. 73,Paris, Tallandier, 1969, pp. 2023-2036.

Brown (Anthony Cave), La Guerre secrète.Le rempart des mensonges., t. II, Le jour J et lafin du troisième Reich, Paris, Pygmalion /Gérard Watelet, 1981.

Carell (Paul), Ils arrivent! La bataille deNormandie vue du côté allemand, Paris, RobertLafont, 1962.

Choltitz (Dietrich) von, general, Un soldatparmi des soldats, Avignon, Aubanel, 1966.

Keegan (John), Six Armies in Normandy,London-New York, 1982.

Lapierre (Dominique), Collins (Larry),Paris brûle-t-il?, Paris, Cercle Européen du Livre,1967.

Liddell Hart (Basil H.) Sir, Histoire de laseconde guerre mondiale, Paris, Fayard, 1973.

Miller (A. Robert), August 1944. TheCampaign for France, Presidio Press, Novato,1988.

Murphy (G.), Benamou (Jean Pierre),Normandie 1944: La 2nd Tactical Air Force, în„39/45. Guerres contemporaines. Magazine”,Hors série n° 11, Ed. Heimdal, Bayeux, juin-juil-let 1989.

Overy (Richard), Why the Allies Won, W.W.Norton Company, New York, 1996.

Perrault (Gilles), Le secret du jour J, Paris,Fayard, 1964.

Ryan (Cornelius), Le jour le plus long (6juin 1944), Paris, Robert Laffont, 1960.

Sandoz (Gérard), Ces Allemands qui ontdéfié Hitler. Histoire de la résistance allemande,1933-1945, Paris, Pygmalion / Gérard Watelet,1995.

Shirer (William L.), Le troisième Reich.Des origines à sa chute, Paris, Stock, 1964.

Speidel (Hans) general, Invasion 44, Paris,Berger-Levrault, 1964.

Young (Desmond) general, Rommel, Paris,Fayard, 1962.

1 Generalul de artilerie Friedrich Dollmann,şeful Armatei 7 germane, însărcinată cuapărarea Normandiei, în sectorul căreia s-adesfăşurat debarcarea forţelor anglo-americane.Pe data de 29 iunie, generalul Dollmann a dece-dat la postul său de comandament în urma unuiatac de cord.

2 Capul de pod sau plaja de debarcare „Utah”,situată la dreapta dispozitivului aliat şi la bazapeninsulei Cotentin.

3 Port la Marea Mânecii, în nordul PeninsuleiCotentin, unul din obiectivele principale aleAliaţilor în primele zile ale debarcării.

4 Din direcţia capului de pod de la „Utah”.5 În fond, a fost vorba despre un Kriegsspiel

sau wargame, o simulare strategică pe hărţi decomandament. Subiectul exerciţiului propus degeneralul de paraşutişti Eugen Meindl se refereachiar la o eventuală debarcare a trupelor Aliateîn sectorul Normandiei.


6 Feldmareşalul Erwin Rommel (1891-1944),comandantul „Grupului de armate B” de pe fron-tul occidental.

7 Porecla dată lui Rommel de către britaniciîn urma strălucitelor sale campanii din Africa deNord, în perioada 1941-1943.

8 Organizaţie clandestină cu întinse ramificaţiiîn sânul armatei şi al serviciilor secrete, care vizarăsturnarea de la putere a lui Hitler şi înlocuirealui cu mareşalul Rommel, semnarea armistiţiuluicu Aliaţii şi ieşirea necondiţionată a Germanieidin război. Printre şefii organizaţiei menţionămpe Carl Goerdeler, fost primar al oraşului Leipzig,pastorul Dietrich Bonhoeffer, generalii Beck, vonTresckow, von Stülpnagel, Olbricht şi Oster, ami-ralul Canaris, şeful Abwehrului, mareşalul vonWitzleben şi contele Helmuth von Moltke, nepo-tul mareşalului von Moltke.

9 Mareşalul Hermann Göring, comandantulLuftwaffe.

10 Locotenent-colonelul Viebig.11 Mareşalul Hans Günther von Kluge (1882-

1944), succesorul mareşalului Gerd von

Rundstedt la comanda Frontului de Vest şi al ma-reşalului Erwin Rommel la comanda „Grupuluide Armate B”. Kluge a cumulat până în ziua de19 august, data sinuciderii sale, cele două funcţiide comandament.

12 Generalul Wilhelm Burgdorf, şef de perso-nal al ofiţerilor superiori din armata de uscat,succesor al generalului Schmund, rănit în aten-tatul din 20 iulie. Burgdorf a fost cel care a stu-diat dosarul lui Choltitz, propunându-l pentrufuncţia de guvernator militar al Parisului.

13 În terminologia militară germană, acest teri-toriu era desemnat prin expresia „Gross-Paris”,iar în limba franceză prin „Le Grand-Paris”. Elcuprindea atât oraşul-capitală, cât şi comunelesuburbane, împărţite în trei departamente: laSeine, Seine-et-Marne şi Seine-et-Oise.

14 Dr. Robert Ley, conducătorul „FrontuluiMuncii” (Arbeitfront). Acuzat pentru crime derăzboi de Tribunalul de la Nürnberg, el s-a sinu-cis, spânzurându-se în celula sa înainte deînceperea procesului.


Born in Silesia, from a family of nobles with profound military traditions, Dietrich von Choltitzbelongs to the aristocratic caste of senior ranking officers and Prussian officials, which constitutedthe back bone of the process through which the power and mightiness of the IInd Reich was built. Hemade himself remarked as a battalion commander of the 16th Oldenburg Infantry Regiment – the firstAirborne Regiment of the German Army since 1937 – in the offensive against Belgium andNederland which debuted on 10 May 1940. After the capitulation of France he was promoted to therank of colonel and got the command of the entire 16th Infantry Regiment within the 22nd AirborneInfantry Division. This was transferred in Romania, at Prahova Valley to protect the Romanian oil, soprecious to the German war machine, against a likely attack by the Russian paratroops. He partici-pated in the fights in Bessarabia, along with Romanian troupes, against Russians, and than in Crimea,where he took part in the conquest of Sevastopol, being extolled by Marshal von Manstein and bythe Romanian historian Gheorghe I. Brătianu. Promoted to the rank of Division General, Choltitzwas transferred to Crete and than took command of the Army Group F (general Löhr) rearguard inthe retreat from Balkans (October-November 1944).

In the last episode, the Commander of 84-th Army Corps, general von Choltitz, relates the fightsfor Normandy (June 1944) and Werhmacht’s disaster in France. On August 7, 1944, he was sum-moned by Hitler who informed him that he was appointed military governor of Paris, which theFührer wanted to transform, to general’s von Choltitz stupefaction, into a zone of military opera-tions.

WITH GENERAL DIETRICH VON CHOLTITZ ON THE BATTLEFIELDS OF THE WORLD WAR II (III)

Născut la Bucureşti, mi-am făcut studiile încapitala României şi am absolvit InstitutulPolitehnic Bucureşti, Facultatea de mecanică,secţia de aviaţie, în iunie 1953. Proiectul dediplomă şi examenul de stat, care mi-au conferittitlul de inginer constructor de avioane, le-amdat în ianuarie 1954. Am lucrat în aviaţia civilădin România din 1954 până în 1960, când am ple-cat în Israel. Am început imediat, din august1960, să lucrez ca inginer de aviaţie în industriaaeronautică israeliană. Am fost numit şeful servi-ciului de proiectare de avioane (analysis anddesign), iar din 1975 am ocupat posturi de con-ducere. În 1981 am devenit vicepreşedinte alacestui mare concern industrial aeronautic, careeste Industria Aeronautică Israeliană (I.A.I.). Înparalel, din 1968 până în 1998 (cu câţiva ani deabsenţă, fiind în post la Paris), am predat cursulde construcţii de avioane la Facultatea de aero-nautică, Tehnion-Haifa, precum şi un curs destructuri cu pereţi subţiri pentru master. Din1999 până în 2005 am predat cursul de con-strucţii de avioane la Facultatea de inginerie aUniversităţii Tel-Aviv.

Mi-am construit o carieră profesională de ţi-nută superioară şi nu aveam relaţii cu foşti cole-gi din România. Ştiam câte ceva din cele ce sepetrec în aeronautica din România, prin întâlni-rile cu profesorul meu, academicianul ElieCarafoli, la diverse congrese internaţionale

(Paris, Amsterdam, Haifa) şi uneori câte ceva dela noii emigranţi ce ajungeau în Israel.

În 1981 eram în post la Paris, ca director alMisiunii europene a I.A.I. şi urma să mă întorc înIsrael în iulie 1981. Pregăteam participarea I.A.I.la Salonul Aeronautic „Le Bourget” din iunie1981. În luna mai 1981 îmi telefonează directorulgeneral I.A.I., domnul Gabi Gidor, şi-mi spune căa venit în Israel fostul meu coleg, TheodorZanfirescu, pe atunci directorul general al indus-triilor aeronautice din România; el venise în vizi-tă oficială în Israel şi mă căuta. Intenţia lui, con-form instrucţiunilor primite de la superiorii săi,era să realizeze o cooperare cu I.A.I. şi dorea săfolosească prietenia noastră din trecut în acestscop. Am stabilit să ne întâlnim toţi trei,Zanfirescu, Gidor şi cu mine, la SalonulAeronautic „Le Bourget” în iunie 1981. Aşa afost. Din discuţiile ce le-am avut cu Zanfirescu laParis, am înţeles că românii au mare nevoie deajutor în domeniul industriei aeronautice.Cooperarea cu sovieticii era practic inexistentă,cea cu iugoslavii nu a dat rezultatele sperate,încercările de cooperare cu englezii, francezii,italienii erau decepţionante. În acest scop s-augândit la noi, israelienii, drept care era interesatde ajutorul meu. Ştiam că există legături eco-nomico-financiare speciale între România şiIsrael, mai ales pe fondul emigrării masive aevreilor în Israel. Am înţeles că sunt probleme


Memorialistic`

UN REPER AL COLABOR~RIIROMÂNO-ISRAELIENE ÎN DOMENIULAERONAUTICII: VIZITA MINISTRULUI

AP~R~RII LA BUCURE{TI, ÎN IUNIE 1982

ing. ITZHAC GUTTMAN BEN-ZVI, Israel

tehnice destul de dificile. Procesele tehnologice,standardele, materialele folosite în România nucorespundeau celor occidentale. Se ducea şi oactivitate – aş spune problematică – de copierede piese şi agregate, denumită „asimilare”. Înfinal, Zanfirescu m-a rugat să vin în vizită înRomânia, să văd la faţa locului situaţia şi să factot posibilul să-i ajut. I-am răspuns că este cazulsă-l invite pe Gabi Gidor, directorul general alI.A.I., drept care ne-a invitat pe amândoi. GabiGidor i-a răspuns că are nevoie de o invitaţie ofi-cială, a guvernului român. Zanfirescu a acceptat.

În iulie 1981, am încheiat misiunea în Franţaşi m-am întors în Israel.

Peste o lună, suntem anunţaţi de Ministerulde Externe israelian de la Ierusalim că s-a primito invitaţie oficială de a vizita România. Am plecatîn România, în octombrie 1981, o delegaţie decinci israelieni: Gabi Gidor cu mine şi încă treivicepreşedinţi ai I.A.I. (niciunul de origineromână). Vizita de cinci zile a fost interesantă,fiind oaspeţii fabricilor de la Băneasa şi Braşov.Am fost „musafirii” conducerii Ministerului

industriei române, al industriei aeronautice.M-am văzut cu mulţi dintre foştii mei colegi,inclusiv cu academicianul Elie Carafoli. LaBraşov, venind seara la hotelul din PoianaBraşov, Zanfirescu m-a luat în pădure, unde nuerau „urechi” şi am stat de vorbă vreo două ore.Mi-a spus în detaliu ce doresc ei de la noi şianume să proiecteze un avion de luptă superso-nic, că sunt interesaţi în sisteme de arme bazatepe rachete, în cooperări în domeniul avioanelorcivile – multe subiecte. În ce mă priveşte i-amrăspuns care este părerea mea, în ce subiecteputem coopera, în unele mai uşor, în uneleparţial, în altele deloc. Dar i-am sugerat ca pen-tru a ajunge la un acord, să folosească prezenţadirectorului general Gabi Gidor în România, săaranjeze o şedinţă formală cu mai marii săi, pen-tru a concepe un acord. Pe de altă parte, l-amconvins, cu argumente convingătoare, pe GabiGidor de interesul ce-l poate avea I.A.I. într-oasemenea cooperare. A doua zi am plecat laBucureşti, unde a avut loc o întâlnire cu mi-nistrul industriei, domnul Ion Avram (am înţeles


|n octombrie1981,

vicepre[edin]iiIndustriei

AeronauticeIsraeliene au

vizitatRomânia.

|n imagine,Mo[e Keret,Meir Dvir [i

Itzhak GuttmanBen-Zvi la

Sinagoga Maredin Bucure[ti

că „şeful cel mare” nu era în România, iar IonAvram era un ministru influent). S-a încheiat unacord, referitor la contribuţia I.A.I. în dez-voltarea industriei de la Băneasa. Însă noi ammenţionat că un asemenea acord trebuie aprobatde ministrul apărării israelian, Arik Sharon.Ministrul Ion Avram a propus ca Arik Sharon săfie invitat în România, însă discret. Aceasta a fostconcluzia şedinţei.

Vizita delegaţiei I.A.I. în România este con-semnată în cartea de amintiri a ambasadoruluiAba Gefen, pe acea vreme în post la Bucureşti.Ea a fost raportată ministerelor de Externe şi alApărării israelian. Organele competente s-auocupat cu organizarea vizitei lui Sharon înRomânia (cu soţia sa, Lily, originară din Braşov).

La începutul anului 1982, au vizitat Româniageneralul I. Beithalahmi, director general înMinisterul Apărării israelian, împreună cu gene-ralul Haim Yavetz, consilier al lui Sharon. Cumeu sunt prieten cu Haim Yavetz, acesta mi-arelatat câte ceva din aranjamentele lor. Înprimele zile ale lunii iunie 1982 a avut locaceastă vizită, discretă, care a durat vreo cincizile. Eu nu am participat, căci a trebuit să plecîntr-o ţară din America Latină. Vizita s-a terminatîn seara de sâmbătă, 5 iunie, când a doua zidimineaţa, duminică, a început războiul dinLiban. Haim Yavetz mi-a relatat că, ajungând laBucureşti, a fost întrebat cu insistenţă „undeeste Guttman?” El nu ştia că eu trebuia să plecîn altă ţară, dar a fost impresionat că eram cunos-cut şi aşteptat să vin în România.

Războiul din Liban a „îngheţat” acordulîncheiat de Sharon, care prevedea ceea ce sta-bilisem la întrevederile din octombrie 1981.

În luna iulie 1982, am fost invitat de un pri-eten, evreu-englez, care avea o vilă la Herzlia, să-lvizitez. Am venit la el şi acolo am mai întâlnit opersoană. Era ambasadorul României în Israel,cred că îl chema Vasiliu. Fiind numai noi doi,acest ambasador m-a întrebat, cu multă insis-tenţă, care este opinia mea, deci războiul dinLiban se va termina „la 40 de km” – aşa cum sevorbea atunci. I-am răspuns că nu sunt competentsă răspund la o asemenea întrebare. El a insistatfoarte mult, a repetat că doreşte să aibă numaiopinia mea personală. Evident, nu puteam sărăspund în niciun fel rezonabil la o asemeneaîntrebare. Ceea ce mi-am dat seama era că existăo dorinţă, un interes deosebit din partea românăde a aplica acest acord, că sunt considerat pri-etenos, că îşi permit să mă contacteze şi săobţină o opinie, dacă nu chiar un ajutor. Dinpăcate, nu am fost în stare să fac ceva util în aceavreme.

De abia în ianuarie 1990 au luat contact cumine foşti colegi (Dan Pantazopol, Teodorescu şialţii) cerând ajutor, un sfat, într-o problemă ceera atunci de actualitate pentru ei: cu ce avioanemoderne se poate echipa aviaţia militară ro-mână. Îşi puneau întrebarea dacă avionul francez„Mirage-2000” este de înalt nivel şi corespundenevoilor de apărare a ţării.

Dar aceasta este o altă istorie...


Itzhac Guttman Ben-Zvi was an aviation engineer in Romania since 1954 until 1960 when he set-tled in Israel. While in Paris, as Director of the European Mission of Israelian Aeronautic Industry,he meets a former college colleague, General Manager of Romanian Aeronautic Industry, with whomhe sets up the visit in Romania of Israeli Defence Minister, Arik Sharon, at the beginning of June1982. Could that represent a preliminary bench-mark for the future Romanian-Israeli cooperation inthe field of aeronautics?

A BENCH-MARK OF THE ROMANIAN-ISRAELI COLLABORATION IN THE FIELD OF AERONAUTICS: VISIT OF THE DEFENCE MINISTER TO BUCHAREST

IN JUNE 1982

Codex Latinus Parisinus nr. 7239 alBibliotecii Naţionale de la Paris a provocat – încăaproape de la aducerea sa în Franţa, prin stăru-inţa lui Pierre de Girardin, trimisul RegeluiSoare la Marele Turc între 1685 şi 1689 –, oîndelungată dispută referitoare la autorul şi dataredactării Tratatului de artă militară şi maşini derăzboi cuprins în acest manuscris.

În ceea ce priveşte datarea, în discuţie aici,ambasadorul de Girardin raportase Curţiifranceze că manuscrisul, obţinut prin silahdarulPorţii, părea să fi fost compus în secolul al XVI-lea şi, probabil, căzuse în mâinile otomanilor laînceputul cuceririlor lor în Ungaria1. Suplimentulla marele dicţionar al latinei medievale al lui DuCange punea scrierea tratatului De Re militari etmachinis bellicis „sub eo tempore quo primus inusu fuit pulvis tormentarius”2, anilor 1330-1340,aşadar o datare întemeiată pe epoca de folosire aunor arme de foc similare celor înfăţişate înfilele codicelui.

Publicarea acum mai bine de douăzeci de ania manuscrisului de către Ion Dumitriu-Snagov3

într-o ediţie, am putea spune, miscelanee, apărut să orienteze istoriografia românească ge-nerală şi pe cea militară, în special, spre datareadocumentului în preziua Cruciadei de la Nicopol(1396), comanditarul fiind însuşi regele

Ungariei, Sigismund de Luxemburg, şi în sub-sidiar, redactarea sa, de către Paulus SanctinusDucensis, producându-se chiar în Banat.

Concluzia, peremptorie, venită la capătulmultor pagini de excerpte din varii autori, estediferită de acelea ale lui Marcellin Berthelot,Alexandre de Laborde, Franz Babinger, FlorioBanfi, Lynn Thorndike, dar consună – chiar dacăfaptul este repede trecut cu vederea – cu aceea alui Veselin Beševliev (1963).

Departe de intenţia noastră de a pune în dis-cuţie argumentaţia de filosofie a mecanicii,poliorchetiei şi polemologiei, a chimiei, balisticiişi cartografiei la finele secolului al XIV-lea, invo-cate de laboriosul editor cât şi analizele salestructuraliste, matematice, lingvistice, ca şirezultatele de mai târziu ale fotografierilor curaze infraroşii C 108, cu raze ultraviolete C 608,cu filtru 8/C2 etc., dar la o privire îndeaproapea manuscrisului la Biblioteca Naţională, acummai bine de două decenii, vignetele şi minia-turile de pe unele din filele sale îmi sugerau maidegrabă aerul de familie cu operele şi artainginerilor militari italieni ai Renaşterii de pe la1500 şi nicidecum cu acela de la sfârşitul secolu-lui al XIV-lea.

Impresia dintâi a fost întărită şi recent de zăba-va asupra armurilor purtate de luptătorii din imag-


Comori ale arhivelor

Harta „militar`” a Dun`rii [i a uneip`r]i a sud-estului Europei

din Codex Latinus Parisinus nr. 7239al Bibliotecii Na]ionale

de la Paris*SERGIU IOSIPESCU

*Comunicare prezentată, într-o primă formă, în cadrul programului “Marea Neagră” al Academiei Românela Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”.

inile codicelui. Şi cu deosebire de coifurile a cărordatare, prin analogie, are îndestule elemente deprobabilitate. Or, cele mai numeroase, coifurile cucioc de pasăre – celata a becco di passero –înfăţişate la filele 7, 13, 14, 19, 20, 61, 70, 72, suntobişnuite doar la finele secolului al XV-lea şiînceputul celui de-al XVI-lea. Între exemplele cla-sice sunt coiful unei armuri ecvestre, albe,milaneze şi casca unei armuri negre, ambele de laArmeria Reale din Torino, aceasta din urmă pur-tată, după tradiţie, în ultimă instanţă, de un luptă-tor în bătălia de la Pavia, la 25 februarie 15254.

Alte exemplare sunt cele de pe la 1500, dinTurnul Londrei, sau şi mai târziu acela de laarmura lui Filip I landgraf de Hessa, datată15345. Cele mai timpurii coifuri de acest tip, cucioc de pasăre, par a deriva din armet-ul răspân-dit în Italia după mijlocul secolului al XV-lea6.Există, ce este drept, şi o celata a becco dipassero de la 1400, rarissimă, exemplarul poatecel mai reprezentativ fiind la armura milaneză alui Vogt von Mateh de la castelul Churburg dinTirol7. Coifurile acestea de la 1400 se deosebescînsă categoric de cele înfăţişate în Codex LatinusParisinus nr. 7239, strânse pe gât şi databile,după cum arătam, din a doua jumătate a secolu-lui al XV-lea şi în cel de-al XVI-lea. Astfel încât,măcar în domeniul armurilor, opinia de la 1687 aambasadorului Pierre de Girardin, după studiulcodicelui întreprins de învăţatul iezuit JosephBesnier şi de eruditul Guillaume Marcel, pare şiazi întemeiată: „compus după cât se pare în vea-cul trecut [al XVI-lea – n. S.I.], conţinând omulţime de figuri, de instrumente şi maşini derăzboi (...) codicele a căzut probabil în mâinileturcilor la începutul cuceririlor care le-au făcut înUngaria”8.

*În chip evident, însă, harta Dunării de Jos şi

a unei părţi a sud-estului european, aflată la filele118 v şi 119 r ale manuscrisului de la Paris, nupoate fi la fel datată9.

Chiar dacă autorul tratatului recunoaşte, im-plicit, valoarea reprezentării cartografice a pro-vinciilor, fortificaţiilor, locurilor pentru purtarearăzboiului10, totuşi aceasta nu îndreptăţeştehotărâtor ideea anexării la o lucrare – în faptfoarte generală – tocmai a unei hărţi a ţinuturilorDunării de Jos şi nord-balcanice. Mai mult, foarte

amănunţita tablă de materii (f. 3) nu menţioneazăincluderea unei hărţi în tratat, care, de altminteri,se încheie destul de abrupt cu desenul unuiarmăsar şi mărturia credinţei lui Paulus într-unpământ circular plutitor pe ape (f. 107 v)11.

Toate acestea îndreptăţesc o cercetareaparte a hărţii din Codicele latin nr. 7239 de laBiblioteca Naţională din Paris.

Steagul cu cruce şi însemnul Paleologilor flu-turând deasupra Constantinopolei, ca şi aceleadoar cu cruce de la Selimbria la Rodosto spresud şi Pera în nord, dau evident un termen ante-quem, înainte de ziua fatală, 29 mai 1453, acăderii Bizanţului. Semiluna înălţată deasupracastelului Giro pe malul asiatic al Bosforului, caşi pe o fortăreaţă de pe ţărmul european, care arputea fi chiar Rumeli Hisar, ar circumscriedatarea tocmai între anii 1451 şi 145312.

Situaţia din preajma Clisurii Dunării seopune însă unei astfel de interpretări. Acolo ce-tăţile Geurino (Guren), Florentin şi „Ahandin”dispuse pe malul sudic al Dunării au încă fla-murile cruciate. După metoda redactării hărţi-lor medievale, cu excepţia celor nautice, aceas-ta poate fi – dacă se acceptă echivalenţa, nesig-ură, Ahandin = Vidin – un argument pentrudatarea redactării hărţii înainte de noiembrie139613, când stăpânirea creştină pare să fi înc-etat aici, este adevărat, în împrejurări obscure.

Tot atât de bine, şi mereu acceptând amintitaechivalenţă, steagul creştin deasupra Vidinuluipoate fi reflectarea unui moment ignorat din vre-mea luptelor pentru Dunăre de după 1419 şipână la Cruciada de la Varna (1444). Oricum,însă, din zona vest-pontică, prezenţa Semiluneipe donjonul sau pe un minaret al Caliacrei(„Calachar”) contravine evident datării înaintede 1396, câtă vreme în călătoria sa navală, cir-cumbalcanică, de după dezastrul de la Nicopol,regele Sigismund de Luxemburg putuse luacuvenitele măsuri de apărare la Licostomo şiCaliacra (acte 26 ianuarie 1397)14.

Recent, domnul profesor Şerban Papacosteaa semnalat prezenţa genoveză în cetatea Caliacrala 140315, ceea ce dă un termen post-quem atâthărţii cât şi, desigur ante-quem pentru sfârşitul,temporar, al stăpânirii aici a principelui ŢăriiRomâneşti, Mircea cel Bătrân, moştenitoruldespotului Dobrotiţă pe aceste meleaguri16.


Pentru o datare a hărţii în preajma Cruciadeide la Nicopol sunt neconcludente şi celelalteinterpretări ale însemnărilor, de ordin militarmai ales, din ţinuturile carpato-dunărene. Inter-pretarea inscripţiei de sub cetatea „Baradulim”,situată la nord de munţii din preajma ClisuriiDunării „in questo luogo el signor re vene ins[epte]mbre con la mazor parte de xr[isti]ani”17,drept o referire la concentrarea oştirii la Timi-şoara în vederea cruciadei din 1396 este evidentsupusă cauţiunii întrucât în acel „Baradulim” sepoate lesne descoperi Varadinum = Oradea.Dimpotrivă, concentrarea creştină la Oradea =Baradulim se potriveşte evenimentelor din144418 când, în a doua jumătate a lui iulie, regeleVladislav se afla la Oradea de unde la 24 ale luniiscria regelui Bosniei „digando chome de pre-sente se mette in ordene per andar alla destruc-tion delli maledetti Turchi”19.

O mirifică şaradă o formează însemnările depe malul drept dunărean din aval de vărsareaOltului:

„Nota ch<e> da Michopole per fin al marso<n> mi<le> 500 taliani ed a gl<i> al Zorzaneloso<n> mi<l >e cento e di gl<i> fin al mar sonoi<n>finite isole per lo fiume”;

„dal Zorzanelo fin gl<i> so <n> mi <le> cccto

e di gl<i> al mar sono mi<l > a cto ”20.Prima inscripţie este situată între

„Nychopoli” şi „Zorzanelo” (Giurgiul Mic –Rusciuk), ceea ce ar însemna că distanţa dintrecele două localităţi era de 100 mile italiene, ceade la Nicopol la Mare fiind de 500 mile. Cea de-adoua inscripţie este în stânga unei cetăţi repe-rate de cartograf drept „Baradigo: loco dexerto

i<n> del qual abita solame<n>te peschadori”.Deşi cetatea cu un steag incert este situată pemalul drept danubian, numele „Baradigo” nupoate constitui decât o transcriere deformată alui „Brilago” din atâtea hărţi nautice şi care nueste alta decât Brăila. Astfel, şarada sedecriptează şi distanţa de 300 mile este aceeaîntre „Zorzanelo” şi „Baradigo”, adică întreRusciuk şi Brăila. Deopotrivă, cu informaţiileprivitoare la stâncile de la Porţile de Fier şi peri-colul trecerii pe acolo fără pilot („senzapi<l>ota”)21, acelea despre „Nychopoli”(Nicopol), „Zorio”(Giurgiu), „Zorzanelo”(Giurgiul Mic =Rusciuk), „Baradigo” (deformarepentru „Brilago”-Brăila), sugerează preluareadatelor unui „pilot” – carte de navigaţie peDunăre. Din aceeaşi serie de inscripţii este şiaceea de la confluenţa Oltului cu Dunărea:„fiume chiamato Holta inde qual se paren le naveper pasar lo eserzito”22. La o privire de ansam-blu asupra hărţii, ceea ce atrage atenţia esteconvergenţa strategică dintre Dunăre şi dru-murile şi trecătorile bazinului carpatic. De lalocul de concentrare al oastei cruciate şi aregelui, o posibilă direcţie de acţiune spre valeaDunării de Jos şi, fireşte, Peninsula Balcanică,este indicată de inscripţia de la trecerea Jiuluiprin munţi: „preso a q<ue>sto luogo el repassera p<er>fi[n] che pora passar i chary”23.

Toate conturează un plan de război cruciatcontra puterii otomane, care coincide celui sta-bilit şi efectuat în anii 1443-1444, urmare aUniunii de la Florenţa şi mai apoi a encicliciipapale din 1443, consecinţă imediată a victori-ilor forţelor conduse de Iancu de Hunedoara24.


Topografia văii Dunării şi distanţele miliareevocă marile speranţe puse de regele Ungarieişi „cruciatul de sânge românesc“ într-o coope-rare navală cu flota burgundo-papală înpregătire. În acest sens, corespondenţa dintrecardinalul Giuliano Cesarini şi SerenissimaRepublică Veneţia prevedea chiar trimitereaunei părţi a flotei cruciate la Nicopol sau într-unalt loc pentru transportarea oastei cruciatesosite în valea Dunării25. De altfel, în vara anului1444 navele burgunde şi papale se aflau deja laConstantinopol şi încă de la 2 iulie Serenissimaordonase Căpitanului general al mării trimitereaa opt galere la Nicopol pentru a coopera cuforţele terestre26. Pe de altă parte, în ceea cepriveşte operaţiile militare terestre, corespon-denţa dintre cardinalul Cesarini şi GasparSchlick, secretarul împăratului Frederic alIII-lea, relevă planul deplasării oastei cruciateprin Ţara Românească, spre evitarea zoneimuntoase din Serbia27 şi, evident, pe un itinerar-iu mai direct. Acesta este şi sensul inscripţiei peharta Codicelui latin parizian la trecerea Jiuluiprin munţi, este adevărat dubitativă, întrucâtalegerea acestui drum – prin Haţeg şi pasulVulcan – era condiţionată de posibilitatea par-curgerii sale de carele de oaste ale regelui („elre passera p<er>fi[n] che pora passar ichary”)28.

Marcarea Carpaţilor de Curbură de inscripţia„Monti picholi verso el Danubio ch(e) ssedessparte i<n> molte vie”29, confirmă aceeaşipreocupare a cooperării forţelor terestre şinavale, a legăturii între valea Dunării şiTransilvania.

Inscripţiile de la Jiu şi din Carpaţii deCurbură, indicaţiile militare de pe Dunăre cores-pund planului Cruciadei din 1444 şi, efectiv,desfăşurării campaniei terestre şi navale în valeaDunării de Jos a flotei burgundo-papale în coope-rare cu corpurile de oaste al Ţării Româneşti şial lui Iancu de Hunedoara în anul 1445. Cu acestprilej, flota a staţionat la Brăila, trecătorileCarpaţilor de Curbură au fost folosite de soliile laşi de la Iancu de Hunedoara, cetăţile otomane depe fluviu au fost reperate, unele asediate şi, înfinal, joncţiunea forţelor creştine şi ultimele acţi-uni militare s-au desfăşurat în preajma vaduluiNicopolei, la vărsarea Oltului în Dunăre30.

Dar hotărâtoare pentru această interpretareîmi pare reprezentarea în planul inferior al hărţiia Strâmtorilor care, împreună cu zona dunăre-ano-carpatică, au fost a doua componentă esen-ţială a planului de campanie pentru Cruciada din1444. Mai mult, inscripţia de pe ţărmul orientalal Dardanelelor „Qua fu Troja grande” consunăcu „descoperirea” Troiei de către expediţianavală burgundă: „Et, quant ledit seigneur deWavrin sceut que c’estoit le mesme port où lesGrecz avoient arrivé, il demanda à aulcuns quyscavoient ces marches se le lieu où la grant citéde Troyes avoit estée scituee estoit guerresloingz de là. Lesquelz luy dirent qu’il ne povoitpasser oultre le destroit sans transverser devantle port de Dardanelle, quy jadis avoit este lehavre principal de la grande cité troyenne /.../ ”31,de bună seamă în legătură cu bine cunoscuta le-gendă a originii troiene a francezilor.

Împotriva acestei întregi interpretări stănumai acel steag cruciat de deasupra cetăţiinumite în hartă „Arhandin” – Vidinul. Iată că,însă, între evenimentele dramatice din anii1443-1444, Michael Beheim plasează şi joncţi-unea unui corp expediţionar al lui Vlad vodăDracul cu forţele regelui Ungariei tocmai laVidin, al cărui comandant otoman cu trupelesale părăsise oraşul, spre a rezista în câmpdeschis împreună cu ceilalţi begi dunăreni. Dinacest episod, ignorat poate, rezultă informaţiacare a determinat pe cartograf să pună steagulcruciat la Vidin.

Harta anexată codicelui Latinus Parisinus nr.7239 al Bibliotecii Naţionale de la Paris a fostaşadar elaborată în vederea Cruciadei din 1444,a cooperării terestre şi navale creştine şi, cutoate erorile sale de amănunt, ea reprezintă unizvor de primă însemnătate al istoriei româneştişi sud-est europene, pentru Strâmtori, PontulStâng şi Dunărea de Jos.

1 Bibliotheque Nationale-Paris, Ms.Lat. 7239 (maideparte BN, lat. 7239), notiţă pusă înaintea manu-scrisului; după scriere, cu ocazia legării sale la 1810 încoperta existentă şi astăzi.

2 Glossarium novum ad scriptores medii aevi cumlatinos tum gallicos seu Supplementum ad actioremGlossari Cangiani..., Parisiis, 1766, sub voce.


3 Ion Dumitriu-Snagov, Ţările Române în secolul alXIV-lea. Codex Latinus Parisinus, Bucureşti, 1979, p.105-107; cf. Radu Ştefan Ciobanu, Cetatea medievalăGiurgiu de la Mircea cel Bătrân la Vlad Ţepeş, în Ilfov.File de Istorie, Bucureşti, 1978, p. 177 unde susţine,pe temeiul unei trimiteri fără pagină la Ilie Minea,Principatele Române şi politica orientală a împăratuluiSigismund, Bucureşti, 1919, că la 1392-1393 s-ar fialcătuit un raport pentru regele Sigismund, undeGiurgiu era calificat „terra deserta”, ceea ce, prin con-sonanţă cu însemnarea hărţii din codex, ar susţinedatarea.

4 Angelo Angelucci, Catalogo della Armeria reale,Torino, 1890, p. 51-53, 75-77. În domeniul armurilordatorez o primă confirmare a impresiilor mele referi-toare la datare bunăvoinţei fostului coleg, domnul ing.Horia Şerbănescu.

5 Charles Henry Ashdown, British and ForeignArms & Armour, London, 1909, p. 265-266; VeseyNorman, Armes et armures, Paris, 1964, p. 67.

6 Charles Henry Ashdown, op.cit., p. 49.7 O excelentă reproducere la Vesey Norman,

op.cit., p. 49.8 Ion Dumitriu-Snagov, op.cit., f. 0 v. (p. 172).9 Pentru discuţia datării până la finele anilor ’70 ai

secolului trecut v. ibidem, p. 66-105. Principalele po-ziţii sunt cele reprezentate de Franz Babinger, AnItalian Map of the Balkans, presumbly owned byMehmed II the Conqueror (1452-1453), în „ImagoMundi”, VIII (1951), p. 8-15; idem, Eine Balkankarteaus dem Ende des XIV. Jahrhunderts, în „Zeitschriftfür Balkanologie”, Wiesbaden, II (1964), p. 1-6; FlorioBanfi, I paesi romeni nei monumenti cartographiciitaliani del Rinascimento, în „Buletinul BiblioteciiRomâne”, Freiburg, 1954, p.6-11; idem, Two ItalianMaps of the Balkan Peninsula, în „Imago Mundi”, XI(1954), p. 17-34; Veselin Beševliev, Eine Militärkarteder Balkanhalbinsel aus den Letzten Jahren des 14Jahrhunderts, în „Linguistique Balkanique”, VII/2(1963), p. 39-48.

10 I. Dumitriu-Snagov, op.cit., f. 6r (p. 207).11 Ibidem, p. 184-193; 605-607.

12 Cf. Franz Babinger, Mahomet II le Conquérantet son Temps (1432-1481), Paris, 1954, p. 98-102.

13 Veselin Beševliev, op.cit., p. 46.14 S. Ljubić, Listine (Monumenta Spectantia

Historiam Slavorum Meridionalium), vol. IV, Zagreb,1875, p. 399.

15 Şerban Papacostea, Genovezii la Caliacra: undocument ignorat, în “Pontica”, XXX, 1997, p. 277-282

16 Cf. Sergiu Iosipescu, Balica, Dobrotiţă şiIoancu, 1985, p.164-180. Dar este foarte probabilărevenirea autorităţii lui Mircea cel Bătrân de laLicostomo la Caliacra şi chiar Mesembria sub dom-nia emirului Musa (cf. Şerban Papacostea, LaValachie et la crise de structure de l’empire ottoman,în „Revue Roumaine d’Historie”, XXV, 1-2 (1986), p.23-33).

17 I. Dumitriu-Snagov, op.cit., f. 113 v (p. 616).18 Cf. Florio Banfi, op.cit., p. 9-10.19 V. Francesco Pall, Ciriaco d’Ancona e la Cro-

ciata contro i Turchi, Vălenii de Munte, 1937, p. 31.20 B.N, lat. 7239, f. 113 v-114 r.; I. Dumitriu-Snagov,

op.cit., p. 616-617.21 Ibidem.22 Ibidem.23 Ibidem.24 Cf. Francesco Pall, op.cit., p. 13-23.25 Ibidem, p. 29-30.26 Monumenta Historia Slavorum Meridionalium,

vol. XXI, p. 201.27 Fontes Rerum Austriacarum. Diplomataria et

Acta, vol. LXII, p. 96; cf. Ilie Minea, Vlad Dracul şi vre-mea sa, Iaşi, 1928, p. 144.

28 B.N, lat. 7239, f. 113 r.; I. Dumitriu-Snagov,op.cit., p. 616; v. şi N. Iorga, Notes et extraits, vol. II,p. 403.

29 B.N, lat. 7239, f. 114 r.; I. Dumitriu-Snagov,op.cit., p. 616.

30 N. Iorga, Cronica lui Wawrin şi românii, în„Buletinul Comisiei Istorice a României”, VI (1927), p.103-104, 106-110.

31 Ibidem, p. 81.


The author brings new scientific arguments and based on them he involves in the longstandingdispute regarding the elaboration date of the treaty „De Re militari et machinis bellicis” (end 15thcentury – begining 16th century) and of the „military” map of the Lower Danube (c. 1444) as well,parts of the „Codex Latinus Parisinus” from the National Library in Paris.

THE „MILITARY” MAP OF THE DANUBE AND A PART OFSOUTH-EAST EUROPE FROM CODEX LATINUS PARISINUS NR.

7239 OF NATIONAL LIBRARY OF PARIS

Apreciat de presa vremii ca „o furtună într-unceainic”, ca urmare a strictei limitări geografice,războiul pentru suveranitatea Insulelor Falkland,din anul 1982, dintre Marea Britanie şi Argentinanu a fost unul obişnuit. El a fost caracterizat, îngeneral, ca fiind prima confruntare aero-navală deanvergură de după cel de-al Doilea RăzboiMondial, desfăşurată cu armament de ultimă gen-eraţie, în care rolul rachetelor a fost unul deter-minant. Pentru că mereu au existat poziţii care auevidenţiat sau au minimizat importanţa aplicăriiprincipiilor ducerii acţiunilor militare, am consi-derat că războiul din Falkland oferă un studiu decaz potrivit pentru o analiză comparativă a modu-lui de îndeplinire a acestora şi a rolului pe carel-au avut în obţinerea succesului.

Gândirea militară universală recunoaşte exis-tenţa a 9-10 principii ale luptei armate. Numărulşi definirea acestora variază mai mult sau maipuţin de la o armată la alta. Aceste principii potfi definite ca adevăruri general valabile înpregătirea şi ducerea războaielor, indiferent denivelul la care sunt folosite. Descoperirea,definirea, dezvoltarea şi aplicarea acestor prin-cipii au fost şi sunt principalele căi prin care sepoate economisi timpul într-o situaţie de criză.

Este interesant de remarcat faptul că, deşi auorigini comune şi beneficiază şi în prezent decele mai performante sisteme de armament,SUA şi Marea Britanie nu au aceeaşi viziuneasupra principiilor luptei armate. Doctrina mili-tară britanică enumeră 10 principii, în vreme cedoctrina americană doar 9. Dacă cu privire la„Definirea clară şi menţinerea obiectivului”,

„Acţiunea ofensivă”, „Surprinderea”, „Securi-tatea acţiunii şi trupelor”, „Concentrarea efortu-lui” şi „Economia efortului” nu sunt diferenţeconceptuale, nu acelaşi lucru se poate spunedespre celelalte. În vreme ce britanicii subliniază„Flexibilitatea”, „Cooperarea”, „Menţinereamoralului” şi „Administraţia eficientă”, ameri-canii consideră ca principii „Simplitatea”, „Uni-tatea de comandă” şi „Manevra”. Din aceastăscurtă comparaţie rezultă că, deşi subordonatăaceluiaşi obiectiv – victoria – şi beneficiind deexperienţă şi mijloace de luptă similare, gândireamilitară nu este, şi nici nu trebuie să fie, uni-formizată. În prezent, în armata americană suntdezbateri cu privire la necesitatea introduceriiprincipiului „flexibilităţii” drept cel de-al 10-leaprincipiu1.

Nu este lipsit de importanţă să remarcăm înacest context că şi Armata României a adoptatmodelul SUA, cu singura diferenţă că principiulacţiunii ofensive a fost denumit al „libertăţii deacţiune”2, în vreme ce armata australiană l-aadoptat pe cel britanic în integralitate3.

În continuare, vom analiza modul cum celedouă armate beligerante au pus în practică, înpregătirea şi desfăşurarea războiului, principiileluptei armate, folosind ca bază pentru demersulnostru principiile recunoscute şi aplicate de doc-trina militară britanică4.

Am ales acest mod de investigaţie şi nu ana-liza comparativă a principiilor după care s-aucălăuzit cele două armate, ca urmare a faptuluică argentinienii au recunoscut că doctrina lor nua fost una viabilă. Prin această analiză, pe baza


Lessons learned

CONFLICTUL DIN FALKLAND ÎNTRETEORIE {I PRACTIC~

locotenent-colonel MIRCEA GOLOGAN

unui sistem de referinţă unic, este mai uşor săevidenţiem diferenţele calitative ale puterii deluptă. Datorită interdependenţei care există înaplicarea acestor principii, în unele cazuri, exem-plele date se vor regăsi la mai multe principii.

În cele ce urmează vom prezenta, succint, cepresupune fiecare principiu şi apoi vom evi-denţia în ce măsură cele două armate belige-rante au reuşit să le aplice.

1. Selecţia şi menţinerea obiectivului Aplicarea acestui principiu asigură stabilirea

misiunii care poate fi îndeplinită, corespunzătorputerii de luptă a forţelor ce vor fi angajate înacţiune.

a. ArgentinaPuternicele tulburări sociale din Argentina

impuneau găsirea unei supape de refulare „patri-otice” şi, astfel, junta militară condusă de gene-ralul Galtieri a ordonat întocmirea unui „PlanSchematic de Campanie” pentru preluareaInsulelor Falkland. Acest Plan includea şi o ope-raţie militară de ocupare temporară a insulelorîn scopul accelerării negocierilor cu MareaBritanie5. Obiectivul politic declarat era „ocupăca să negociezi”. În acest scop, pe 2 aprilie 1982,

aproximativ 500 militari argentinieni6, în cadrulOperaţiei ROSARIO, au debarcat şi cuceritInsulele Falkland într-o acţiune ce se dorea sur-prinzătoare, luând prizonieri, după o scurtă, darviolentă, ciocnire, pe cei 68 de puşcaşi marinibritanici ce alcătuiau garnizoana Falkland,instalând o guvernare temporară. Planulprevedea ca, la D+5 zile, după reluarea negocie-rilor, majoritatea forţelor debarcate să fieretrase şi păstrată doar o mică garnizoană7.

Există argumente puternice care conduc laconcluzia că Argentina nu a dorit ca prin aceastăacţiune să ajungă la o confruntare armată cuMarea Britanie, ci doar să impulsioneze negocie-rile care băteau pasul pe loc de mai mulţi ani şi cănu a luat serios în considerare posibilitatea uneireacţii britanice în forţă. Planificarea iniţială aacestei acţiuni prevedea data de 15 mai, astfelîncât o eventuală (dar puţin aşteptată) reacţie mi-litară britanică să nu poate avea loc înainte de 5iunie, dată la care condiţiile climatice să nu per-mită o debarcare. Cu toate că, poate, acest planavea şanse de succes, junta militară a decis sădevanseze operaţiunea, presupunând că britaniciivor întări garnizoana Falkland, ca urmare a inci-dentului din insula Georgia de Sud.


Militari argentinieni la Stanley, etalându-[i

steagulna]ional

Reacţia favorabilă extrem de puternică apopulaţiei argentiniene la cucerirea InsulelorFalkland şi efervescenţa patriotică din zilele ime-diat următoare invaziei au determinat junta mili-tară să-şi modifice obiectivul politic iniţial şi să-şipropună să păstreze insulele cu orice preţ, chiardacă ar fi trebuit să lupte pentru aceasta.

Decizia a fost una neprevăzută în „PlanulSchematic de Campanie”, ceea ce a făcut caforţele şi mijloacele necesare pentru o asemeneamisiune nici măcar să nu fi fost luate în calcul. Cea urmat schimbării obiectivului politic a avut unevident caracter de improvizaţie.

Un exemplu de greşeală în selecţia şimenţinerea obiectivului este dat de aviaţia argen-tiniană, care a atacat doar fregatele şi distrugă-toarele britanice, scăpând din vedere faptul cănavele de asalt, transportoarele de trupe şinavele de sprijin logistic erau ţinte mult maiimportante în economia generală a conflictului.

b. Marea BritanieDe cealaltă parte a Atlanticului, Marea

Britanie, avea întocmit, încă din februarie 1976,un plan de intervenţie pentru apărarea InsulelorFalkland, în eventualitatea unei invazii argen-tiniene, bazat pe trei cursuri de acţiune proba-bile, astfel8:

1. Apărarea locală, fără folosirea mijloaceloraeriene, pentru respingerea unei acţiuni de micăamploare;

2. Dislocarea Forţei Amfibii de ReacţieRapidă, în scopul respingerii unei invazii;

3. Recucerirea insulelor printr-o operaţie dedesant maritim.

Aşa că, deşi surprinzătoare, invazia argentini-ană nu a găsit Statul Major Întrunit Britanicnepregătit.

Obiectivul politic stabilit de la bun început,chiar înainte de declanşarea invaziei, era demenţinere a controlului asupra InsulelorFalkland.

La aflarea veştii despre invazia argentiniană,prin declanşarea Operaţiei ROSARIO, StatulMajor Britanic a ordonat, la rândul său, punereaîn aplicare a Operaţiei CORPORATE, pentrucare erau deja prevăzute forţele şi mijloacelenecesare, fiind nevoie doar de actualizareadatelor, funcţie de ultimele informaţii primite9.Poate aceasta este cea mai bună explicaţie pen-

tru rapiditatea constituirii şi dislocării Forţei deIntervenţie.

Un exemplu de abatere de la obiectivul selec-tat este dat de generalul Thomson, comandantulBrigăzii 3 Comando, în cartea sa, „No picnic”,apărută în anul 1985 la Londra: „Goose Green,cea mai mediatizată luptă din Falkland, nu era pedirecţia de ofensivă pe care o selectasem, nuavea nici o importanţă militară şi nu a făcut decâtsă întârzie victoria finală”10.

2. Menţinerea moraluluiSuccesul în război depinde de factorul moral,

cel puţin la fel de mult ca şi de factorul fizic. Deaceea, este probabil că moralul este cel maiimportant factor, care, uneori, poate decide sin-gur soarta războiului. Moralul ridicat al trupelorconduce la un spirit combativ crescut şi la do-rinţa de a învinge cât mai repede, ducând, înacest fel la scurtarea războiului. Moralul nu arelimită de grad, el poate motiva în luptă atât pesoldat, cât şi pe comandantul suprem. În schimb,nu trebuie uitat că moralul este strâns legat decondiţiile materiale, aşa că orice comandant tre-buie să se îngrijească de condiţiile de viaţă alesubordonaţilor săi. Moralul este în mod cate-goric afectat şi de lipsa de activitate sau de acţi-unea prea intensă a inamicului. Este cunoscutcă, fără un moral ridicat, de regulă, trupele autendinţa de a se preda sau de a dezerta.

a. ArgentinaLa declanşarea Operaţiei ROSARIO, moralul

trupelor argentiniene era socotit bun, în schimbal populaţiei era la cea mai joasă cotă, pe străziledin Buenos Aires desfăşurându-se zilnic manifes-taţii de protest. Mai mult de 1 500 de argen-tinieni fuseseră arestaţi ca urmare a tulburărilordin capitală11. După succesul invaziei, preluareacontrolului şi instalarea administraţiei provizorii,moralul trupelor, dar şi al populaţiei de pe conti-nent a atins cele mai înalte cote. Valul patriotic şitotalul sprijin al populaţiei faţă de recuperareainsulelor au condus la schimbarea obiectivuluipolitic „ocupă pentru a negocia” cu „ocupă şimenţine cu orice preţ”.

Scufundarea crucişatorului „Belgrano”, navaamiral a flotei argentiniene, şi pierderea a 321 deoameni într-o singură acţiune, au arătat popu-laţiei şi armatei argentiniene că războiul nu


înseamnă doar fanfare şi manifestaţii de sprijin,ci şi suferinţă12. Pe lângă efectul moral incon-testabil, această acţiune a condus şi la retragereaîntregii Armada, cu excepţia submarinelor.Scoaterea marinei din ecuaţia forţelor a avut unimpact major, prin limitarea transporturilor,asupra capacităţii de sprijin de luptă şi logistic aforţelor destinate apărării insulelor.

Exerciţiile de pregătire ale piloţilor argen-tinieni pentru atacul forţei de intervenţie brita-nice, executate asupra unui distrugător moderndin clasa 42, aflat în înzestrarea marinei militareargentiniene, au arătat că, pe baza sistemelordefensive aflate la bordul navelor britanice,şansele de supravieţuire după un singur atacsunt de aproximativ 50%13. Acest rezultat a fostdescurajant din punct de vedere strict tehnic.Dar, în opinia noastră, acesta este cel mai grăitorexemplu de influenţă al factorului moral, pe careNapoleon îl aprecia ca având o pondere de 3 la 1faţă de cel fizic. Deşi cunoşteau care sunt şanse-le de supravieţuire, piloţii argentinieni nu au ezi-tat să atace în permanenţă flota britanică,dovedind o bravură ieşită din comun, recunos-cută chiar şi de adversarii lor.

După debarcarea forţelor britanice şiînceperea ofensivei terestre către Port Stanley,din cauza lipsei sprijinului logistic adecvat, com-portamentului nepotrivit al ofiţerilor şi condiţi-ilor climatice nefavorabile, în cadrul trupelorargentiniene s-au înregistrat deteriorări rapideale stării moralului. Înaintea asaltului finalasupra Port Stanley, trupele argentiniene, cu unmoral scăzut, aflate într-o situaţie dezavanta-joasă, cu spatele la ocean, fără sprijin naval şiameninţate de pe toate înălţimile din jurul capi-

talei, au capitulat cu uşurinţă, fără să opună toatărezistenţa de care erau în stare, dovedind încăodată că o armată cu un moral scăzut nu are niciputere de luptă.

b. Marea BritanieDacă pentru Statul Major britanic invazia

argentiniană nu a reprezentat un şoc total, avândîn vedere planurile existente, pentru populaţie şiclasa politică, vederea imaginilor cu militarii bri-tanici dezarmaţi şi întinşi la pământ, difuzate petoate canalele media, şi umilinţa îndurată au fostpeste aşteptări.

Ca şi în Argentina, situaţia socială eradeparte de a fi bună. Cu mai mult de două mi-lioane de şomeri, guvernul Thatcher nu erafoarte popular14. Şi tot ca în Argentina, acest actde agresiune a condus la o unire a tuturorforţelor şi realizarea consensului în scopul de arăzbuna umilinţa la care cea mai mare fostă pu-tere colonială fusese supusă. Cu toate că popu-laţia Insulelor Falkland era de doar 1 800locuitori, Marea Britanie nu a ezitat să mobi-lizeze 28 000 de oameni, pentru a dovedi lumiică este încă o mare putere şi că este capabilă săîşi apere interesele oriunde este necesar.

Demonstraţia de forţă făcută prin trimitereaprimelor elemente ale Forţei de Intervenţie ladoar trei zile după invazia argentiniană a rever-berat puternic în sufletele tuturor britanicilor şise poate aprecia că moralul trupelor şi al popu-laţiei era la cote foarte înalte, fiecare arzând dedorinţa de „a da o lecţie usturătoare” invadato-rilor15.

Folosirea unei părţi a Forţei de Intervenţiepentru recâştigarea controlului asupra Georgieide Sud – eveniment prognozat fără dubiu,


Dispozitivelede lupt`

britanice [iargentinienela 11 iunie

1982

datorită imposibilităţii acţiunii în acea zonă a avi-aţiei argentiniene bazată pe continent la distanţămare şi a „îngrădirii” Armadei în zona apelor te-ritoriale prin impunerea blocadei navale şi acţi-unea submarinelor cu propulsie nucleară brita-nice – a condus la creşterea moralului în cadrulForţei de Intervenţie, dar şi în Marea Britanie lacote şi mai înalte, fiind privită ca un semn de bunaugur pentru întreaga campanie. Mai mult, a ară-tat hotărârea Marii Britanii de a folosi forţa pen-tru realizarea obiectivelor sale.

Succesele obţinute împotriva Armadei auasigurat condiţiile necesare menţinerii moraluluila cote înalte. Pierderile importante suferite deflota britanică, deşi au afectat moralul populaţieişi trupelor, nu au făcut decât să crească hotă-rârea de a recâştiga controlul asupra InsulelorFalkland.

Succesul debarcării şi ofensivei terestre, darşi nivelul ridicat de pregătire al militarilor bri-tanici au contribuit decisiv la dorinţa de a învingecât mai curând. Nu mai puţin important înmenţinerea moralului a fost sprijinul medicalasigurat de nu mai puţin de patru nave-spital16.

Victoria finală obţinută la 14 iunie a redatpoporului britanic sentimentul mândriei naţio-nale care, de la sfârşitul celui de-al Doilea RăzboiMondial, prin pierderea imperiului colonial, seafla într-un declin accentuat. Totodată, armatabritanică şi-a reconfirmat valoarea în luptă şi arecâştigat încrederea populaţiei.

3. Acţiunea ofensivăAcţiunea ofensivă este mijlocul principal prin

care comandantul îşi poate exercita influenţaasupra rezultatului final al campaniei17. Prin apli-carea acestui principiu, atacatorul îşi poateasigura iniţiativa şi libertatea de acţiune nece-sare pentru îndeplinirea cât mai rapidă a misiu-nii. Libertatea de acţiune constă în asigurareacondiţiilor de autonomie în decizie, planificare şidesfăşurare a acţiunilor proprii şi de limitare,până la anihilare, a posibilităţilor de opţiune şi deacţiune ale inamicului18. Pentru a avea un efectdecisiv asupra inamicului, orice operaţie defen-sivă desfăşurată cu succes trebuie urmată de ooperaţie ofensivă. Acţiunile ofensive au un puter-nic impact asupra moralului, ducând cu uşurinţăla crearea mentalităţii de învingător. Hotărârea

de a câştiga şi menţine iniţiativa, atât de nece-sară în luptă, încrederea în forţele proprii şi acţi-unile ofensive executate cu îndrăzneală reuşescsă creeze un sentiment de dominare asuprainamicului, având un efect, pe această cale, atâtasupra moralului trupelor proprii, cât şi a celui alinamicului.

a. ArgentinaArgentina a aplicat cu succes acest principiu

în faza iniţială, reuşind cucerirea, fără mari pro-bleme, a Georgiei de Sud şi Insulelor Falkland.După sosirea forţelor britanice în zona de con-flict, singurele acţiuni ofensive desfăşurate deargentinieni au fost cele de atac aerian. Pe tim-pul şi după debarcarea trupelor britanice, garni-zoana argentiniană nu a executat nicio acţiuneofensivă semnificativă19.

O acţiune ofensivă eşuată şi poate de aceeamai puţin cunoscută este cea care a urmărit dis-trugerea unor nave britanice pe timpul traver-sării strâmtorii Gibraltar20.

Cele mai importante acţiuni ofensive desfă-şurate de Argentina au fost cele trei atacuri curachete EXOCET, ale căror rezultate au fost denatură să influenţeze cursul războiului, prin înce-tinirea ritmului ofensivei terestre, dar nu să îlhotărască21.

b. Marea BritanieÎn perfect acord cu prevederile doctrinare şi

filosofia de comandă a armatei britanice, princi-piul acţiunii ofensive a fost folosit constant.

Prima acţiune, ordinul pentru dislocarea sub-marinelor cu propulsie nucleară, dat pe 29 martie,cu trei zile înainte de declanşarea invaziei argen-tiniene, a permis, la 7 aprilie 1982, impunereaunei zone de excludere maritimă de 200 milemarine în jurul insulelor, care a avut un impactimens asupra transporturilor de trupe şi materi-ale destinate întăririi apărării garnizoaneiFalkland, efectuate pe cale maritimă22. Am inclusaceastă acţiune în categoria celor ofensive dindouă considerente. Primul este acela căameninţarea cu forţa reprezintă un act de agre-siune, în aceeaşi măsură ca şi folosirea forţei. Aldoilea este legat de faptul că această acţiune aafectat libertatea de mişcare a inamicului, reuşindsă influenţeze rezultatul final al confruntării.

Cea de-a doua acţiune este atacul din 1 mai,executat de bombardierul VULCAN cu numărul


XM-607 asupra aeroportului din Port Stanley, încadrul operaţiunii BLACKBUCK23. Deşi doar unadin cele 21 de bombe lansate au lovit pista dedecolare-aterizare, fără a produce scoatereaacesteia din funcţiune, acest atac a doveditcapacitatea aviaţiei britanice, bazate pe InsulaAscension, de a lovi inclusiv teritoriul continen-tal al Argentinei24. Ca efect, o parte a mijloacelorde apărare antiaeriană ce puteau fi destinateapărării insulelor au fost dislocate pentru pro-tecţia teritoriului naţional.

A treia acţiune ofensivă cu impact majorasupra desfăşurării ulterioare a conflictului estecea de la 2 mai, când submarinul cu propulsienucleară „Conqueror“ a torpilat şi scufundatnava amiral a flotei argentiniene, crucişătorul„Belgrano”. Pe tema acestui atac s-a scris foartemult, ca urmare a faptului că el s-a produs înafara zonei de excludere maritimă. Dacă luăm înconsiderare faptul că „Belgrano“ era dotat culansatoare de rachete EXOCET de tip navă-navăşi că grupul de luptă naval pe care îl conduceareprezenta un pericol real pentru flota britanică,putem înţelege mai bine raţiunile care au dictatatacul executat.

Acţiunile de cercetare-diversiune executateînaintea debarcării în golful San Carlos auurmărit şi eliminarea sau reducerea capacităţiide acţiune a aviaţiei argentiniene, ce opera de pepista înierbată de pe insula Pebble şi de la GooseGreen. Distrugerea celor 11 avioane a uşuratconsiderabil debarcarea Brigăzii 3 Comando şisecurizarea zonei San Carlos25.

Debarcarea reuşită la San Carlos şi ofensivaconstantă spre Port Stanley, combinate cu lipsareacţiei ofensive a forţelor terestre argentiniene,au asigurat impunerea voinţei britanice asupracelei argentiniene.

Atacul executat de fregata HMS, „Alacrity”,în noaptea de 10/11 mai, asupra navei deaprovizionare ARA „Isla de los estados” şi scu-fundarea acesteia au condus la pierderea decătre argentinieni a 325 000 litri de combustibilpentru aviaţie, armament, muniţii şi materialede război destinate garnizoanei de la PortStanley, a căror lipsă a grăbit rezultatul final alconfruntării.

4. SurprindereaRolul surprinderii ca armă psihologică nu tre-

buie neglijat26. Prin realizarea surprinderii şi con-fuzia generată se poate obţine paralizarea lanţu-lui de comandă şi afecta coeziunea şi moralulinamicului. Realizarea surprinderii este un ingre-dient vital în obţinerea succesului, fiind, toto-dată, modalitatea care asigură preluarea saumenţinerea iniţiativei. De aceea, comandanţii dela toate eşaloanele trebuie să caute, în planifi-carea şi desfăşurarea oricărei acţiuni, să îl sur-prindă pe inamic. Factorii care pot asigurarealizarea surprinderii sunt numeroşi, dintreaceştia cei mai importanţi fiind informaţiilecorecte şi oportune despre inamic şi planurileacestuia, securitatea acţiunilor proprii, viteza dedecizie şi acţiune, precum şi acţiunile deînşelare.


Infanteri[timarini [i

para[uti[tibritanici

intrând \nStanley

a. ArgentinaJunta militară de la Buenos Aires a ales să

declanşeze operaţia ROSARIO înainte de dataplanificată iniţial, în încercarea de a nu permiteîntărirea garnizoanei britanice ca urmare a inci-dentului din insula Georgia de Sud. Că aceasta afost o decizie pripită, care a diminuat drastic şanse-le de victorie, nu mai este necesar să amintim.

Din punct de vedere al respectării acestuiprincipiu, al surprinderii, trebuie recunoscut căArgentina a obţinut o totală surpriză, cel puţinpentru fazele de planificare, îmbarcare şi trans-port a forţelor de invazie.

Aşa cum am arătat mai sus, realizarea sur-prinderii este strâns legată de acţiunile ofensive.Astfel, putem considera că şi atacurile curachete EXOCET au avut un impact puternicasupra lanţului de comandă britanic, care a ordo-nat, după pierderea distrugătorului „Sheffield”repoziţionarea Forţei de Intervenţie spre nord-est de Insulele Falkland, la o distanţă care sădepăşească raza de acţiune cumulată aavioanelor „Super Etendard” şi a rachetelorEXOCET cu care acestea erau înarmate. Prinfolosirea zborului la joasă înălţime, la doar câţivametri deasupra mării, sau urmărind fidel reliefulFalklandului de Vest, piloţii argentinieni aureuşit să îi surprindă pe britanici în nenumăraterânduri, lăsându-le doar câteva secunde săreacţioneze.

Cel mai interesant exemplu de realizare a sur-prinderii, pe baza unei informaţii primite, este celreferitor la difuzarea de către BBC a ştirii despreexecutarea atacului asupra Goose Green şi

Darwin înainte ca acesta să se fi produs. Aceastăîncălcare flagrantă a securităţii acţiunilor dinpartea britanicilor a permis generalului Menen-dez să ordone întărirea garnizoanei Goose Greenşi să îi surprindă pe britanicii care se aşteptau lacel mult o companie, nu la 1 600 militari.

b. Marea BritaniePentru Marea Britanie, care a fost pusă în

situaţia de a reacţiona la invazia argentiniană,realizarea surprinderii a fost mai greu de realizatîn prima parte a conflictului. Ulterior, odată culuarea hotărârii de a se reacţiona energic, înplanificarea acţiunilor militare s-a ţinut cont per-manent de cerinţa ca orice acţiune ofensivă sădebuteze cu surprinderea inamicului.

Pentru că am descris deja acţiunile ofensiveîntreprinse, în continuare vom sublinia doar ele-mentul surpriză care a fost realizat.

În legătură cu atacul bombardierului„Vulcan” din 1 mai, argentinienii nu s-au aşteptatniciodată să fie bombardaţi înainte de sosireaForţei de Intervenţie britanică dotată cu portavi-oane uşoare, având în vedere distanţa foartemare dintre Insula Ascension şi InsuleleFalkland27.

Submarinul cu propulsie nucleară „Con-queror” a luat total prin surprindere marinaargentiniană când, după o urmărire nedetectatăde mai mult de o zi, a torpilat şi scufundatcrucişătorul „Belgrano”. De multe ori se tinde caîn analiza surprinderii să se facă referire, în prin-cipal, doar la locul şi timpul atacului, neglijân-du-se elementul surpriză conţinut de între-buinţarea unor noi tipuri de arme. Un bun exem-


Trupe argentiniene \n

ad`posturileamenajate pe

plaja de laMullet Creek, la

sud-vest de Stanley

plu referitor la realizarea surprinderii prinfolosirea tehnologiilor avansate este cel alrachetelor AIM 9 SIDEWINGER din dotareaavioanelor „Harrier”. Deşi raza de acţiune, deşase mile, era similară rachetelor MATRA dindotarea forţelor aeriene argentiniene, prin câm-pul de achiziţie al ţintei (dublu faţă de cel alrachetelor inamicului) şi posibilitatea de a anga-ja inamicul şi din faţă, rachetele SIDEWINGERau reprezentat o adevărată surpriză, extrem deneplăcută pentru piloţii argentinieni, care setrezeau atacaţi cu rachete înainte de a avea posi-bilitatea să riposteze28.

Atacul comandoului SAS asupra aerodromu-lui din Pebble Island a reuşit, pe lângă sur-prinderea totală a inamicului, neutralizarea uneiameninţări extrem de serioase pentru debar-carea planificată în golful San Carlos29. Dacă aero-dromul nu ar fi fost atacat, Argentina ar fi dispusde aeronave de atac la sol la doar 2-3 minute dezbor de golful San Carlos.

Prin folosirea acţiunilor de înşelaredesfăşurate la sud de Port Stanley şi la GooseGreen, debarcarea de la San Carlos a fost o sur-priză pentru argentinieni care, mult timp, au con-siderat-o simplă diversiune, neexecutând nicioreacţie ofensivă. Această debarcare este totodatăun bun exemplu de folosire a condiţiilor naturale(noaptea), pentru reducerea capacităţii dereacţie a aviaţiei inamicului.

Surpriza debarcării la San Carlos a fost cuatât mai mare cu cât argentinienii estimaseră că

debarcarea ar putea avea loc fie în zona PortStanley, fie în Falklandul de Vest, unde britaniciiar fi putut construi din panouri de aluminiu unaerodrom de campanie30.

Exploatând lipsa aparaturii de vedere pe timpde noapte31 din dotarea unităţilor argentiniene,britanicii au folosit întunericul, în majoritateacazurilor, pentru executarea atacurilor terestre,realizând, pe lângă surprindere, şi reducerea efi-cacităţii sistemului defensiv argentinian.

5. Concentrarea forţelorDe regulă, pentru explicarea acestui princi-

piu, se foloseşte aserţiunea potrivit căreia victo-ria va fi obţinută de acela care reuşeşte să con-centreze, la timpul şi locul confruntării, o forţăsuperioară32. Aplicarea lui nu exclude folosireadispersiei forţelor şi mijloacelor înainte demomentul atacului, în scopul înşelării inamicu-lui. Concentrarea forţelor şi mijloacelor, precumşi dispersia acestora depind în mare măsură deeficienţa sistemului de comunicaţii şi a celui decomandă-control. Concentrarea forţelor se rea-lizează prin unitatea de comandă şi de efort,manevră, cooperare şi sincronizare, rapiditate şiflexibilitate şi solicită prevedere şi decizie, obiec-tiv unitar, cunoaşterea situaţiei şi continuitate înconducere33.

Totodată, nu este indicat să se considere căacest principiu se reduce la a concentra maimulte forţe şi mijloace decât ale inamicului. Prinfolosirea unei arme cu mare putere distructivă


InfanteriaMarin`

Britanic`\nal]` din nou

stindardulRegatului Unit

la re[edin]aguvernatorului

se poate obţine acelaşi efect. Aşa că nu canti-tatea de forţe şi mijloace este importantă, ci pu-terea de luptă care poate fi utilizată.

a. ArgentinaÎn planificarea invaziei, atât pentru Insulele

Falkland cât şi pentru Georgia de Sud, junta mi-litară a urmărit realizarea unei concentrări deforţe superioare.

Astfel, la 1 aprilie, pentru cucerirea Georgieide Sud, apărată de 22 infanterişti marini britani-ci, sprijiniţi de HMS „Endurance”, Argentina atrimis o grupare navală de luptă (GT 60.1) com-pusă din mai multe unităţi de luptă (UT), dupăcum urmează34:

UT 60.1.1, ARA (Armada Republica Argen-tina) „Bahia Paraiso”, vas de patrulare arctică;

UT 60.1.2, ARA „Guerrico”, corvetă purtă-toare de rachete – clasa A 69;

UT 60.1.3, Pluton din Batalionul 4 Infan-terie Marină (40 militari);

UT 60.1.4, Celula de elicoptere (1 Alouetteşi 1 Puma);

UT 60.1.5, Detaşamentul de scafandri tac-tici şi comando amfibiu (cunoscut sub numele degrupul ALPHA, 14 militari).

Prin folosirea unei asemenea forţe, evidentcu mult mai mare decât cea britanică, atât ca pu-tere de foc, cât şi ca efective, Argentina a reuşit

ocuparea Georgiei de Sud, suferind totuşi pier-deri destul de însemnate.

Pentru înfrângerea rezistenţei britanice dinInsulele Falkland, junta militară a decis să tri-mită o forţă de invazie compusă din mai mult de500 de militari, realizând un raport de forţe de 7la 1. Conştienţi de importanţa concentrării efor-turilor pentru obţinerea unui efect hotărâtor înluptă, planificatorii militari argentinieni au încer-cat să îşi menţină superioritatea în forţe şimijloace şi prin dislocarea a mai mult de 10 000militari în insule. Înainte de sosirea Forţei deIntervenţie britanice, a fost luat în considerareun plan de atacare masivă a acesteia cu aviaţia,folosind, simultan, majoritatea aeronavelordisponibile35. După atacarea şi scufundarea dis-trugătorului „Sheffield”, datorită măsurilor deredislocare a flotei britanice la o distanţă consi-derată „sigură”, planul nu a mai putut fi pus înaplicare ca urmare a lipsei capacităţilor necesarede realimentare a aeronavelor în zbor36.

Prin folosirea avioanelor „Super Etendard”înarmate cu rachete EXOCET, Argentina a reuşitsă concentreze în numai doi piloţi şi douărachete, o putere de luptă suficientă pentru ascufunda un distrugător, înarmat cu tehnologiede ultimă clasă şi deservit de cel puţin 200 deoameni.


Focul bateriilor

britanice ascos din lupt`

un tun de 105 mm

b. Marea BritanieTimpul de reacţie extrem de scurt de la pro-

ducerea invaziei argentiniene şi punerea în apli-care a planurilor operaţiei CORPORATE suntbune exemple de concentrare a forţelor.Ajungând la concluzia că nu poate asigura spriji-nul logistic la o asemenea distanţă doar cunavele din înzestrare, marina militară britanică afost întărită cu nave civile rechiziţionate,reuşindu-se crearea unei Forţe de Intervenţiecare, în final, a cuprins 121 de nave37.

Şi pentru că, referindu-ne la Argentina, amînceput cu ocuparea Georgiei de Sud, în conti-nuare vom arăta cum Marea Britanie a aplicatacelaşi principiu pentru recucerirea respectiveiinsule.

Deoarece forţele aeriene britanice, care auefectuat cercetarea aeriană a zonei adiacenteGeorgiei de Sud, au descoperit că nicio navă mi-litară argentiniană nu era prezentă, dar nu aufost în măsură să determine poziţia şi mărimeagarnizoanei argentiniene, s-a decis trimitereaunei forţe navale compusă din distrugătorulHMS „Antrim”, fregata HMS „Plymouth”, frega-ta clasa 22 HMS „Brilliant”, nava de aprovizio-nare cu combustibil RFA „Tidespring” şi nava depatrulare arctică HMS „Endurance”. Operaţia deeliberare a Georgiei de Sud a purtat numele dePARAQUAT şi a implicat, pe lângă componentanavală amintită mai sus, şi o forţă de desant ma-ritim alcătuită din 180 militari, aparţinând infan-teriei marine, SAS (forţele pentru operaţii spe-ciale ale forţelor aeriene) şi SBS (forţele pentruoperaţii speciale ale forţelor navale), transpor-tată pe HMS „Endurance” şi RFA „Tidespring”38.

Dacă luăm în considerare şi cei 39 de munci-tori argentinieni prezenţi pe insulă, atunci garni-zoana număra 93 de membri (din care doar 54militari), care aveau de înfruntat cei 180 militaribritanici sprijiniţi de gruparea navală amintită.Raportul de forţe de 2 la 1 (mai corect spus de3,3 la 1) în favoarea britanicilor arată încă o datăcum concentrarea forţelor la timpul şi în loculpotrivit poate determina succesul.

Debarcarea din golful San Carlos este un altexemplu reuşit de concentrare a efortului, chiardacă, în acest caz, inamicul nici măcar nu eraprezent. În cursul desfăşurării conflictului,forţele britanice nu au mai reuşit să obţină un

raport de forţe favorabil dar, graţie tehnologieimoderne şi pregătirii superioare, au izbutittotuşi să înfrângă forţele superioare numeric aleinamicului.

Este extrem de cunoscută expresia „teoria cateoria, dar practica te omoară”. Ei bine, în opinianoastră, această expresie nu are ca scop mini-malizarea rolului teoriei ci, mai degrabă, evi-denţierea faptului că transpunerea ei în practicăpoate crea unele dificultăţi dacă nu eşti suficientde pregătit şi de inventiv.

Exact acesta a fost cazul armatei argen-tiniene. Armată care, cu o doctrină depăşită, detip atriţionist, cu comandanţi care nu au fostcapabili să anticipeze reacţia britanică şi care aufost forţaţi să acţioneze fără a avea un plandinainte stabilit, care nu au înţeles că în con-fruntarea ce urma nu dislocarea a cât mai multorforţe terestre era cea mai bună soluţie, ci aviaţiaperformantă bazată pe insule, prin lungirea pis-tei de la Port Stanley, care au dislocat unităţilemecanizate fără tot armamentul greu şi fără spri-jinul artileriei cu bătaie mare, nu putea, cu toteroismul şi patriotismul piloţilor ei, să înclinebalanţa victoriei de partea sa.

Armata britanică, purtătoare a unei bogateexperienţe de luptă, a reuşit să respecte în modcreator principiile ducerii acţiunilor militare petoată durata conflictului, a aplicat cu succesprevederile unei doctrine moderne, bazate peabordarea manevrieră şi a fost ajutată de efor-turile de cercetare-dezvoltare ale industriei deapărare, care i-au întărit considerabil puterea deluptă, astfel încât, victoria obţinută nu a fostnumai previzibilă, dar şi pe deplin meritată.

Fără respectarea principiilor de ducere aacţiunilor militare, fără o doctrină modernă şifără o industrie cu potenţial de cercetare-dez-voltare puternic este extrem de greu de presu-pus că se poate obţine succesul.

1 Robert S. Frost, The Growing Imperative toAdopt Felxibility as an American Principle of War,Wikipedia, the free encyclopedia, 2006.

2 ***, Regulamentul General al Acţiunilor MilitareAN 1, pp. 29-31.

3 The Principles of War, website-ul oficial alForţelor Armate Australiene, www.defence.gov.


4 Design for Military Operation. The BritishMilitary Doctrine, Army Code 71451, 1996, pp. 4-17.

5 James S. Corum, Poderio Aereo Argentino en laGuerra de las Malvinas: una panoramica operacional,„Aerospace Power Journal Espanol”, second quarter,2002, p. 69.

6 Rodolfo Pereyra, Falkland Island Air War, „Airand Space Power Journal”, Fall 2006, p. 2.

7 F. P. Matassi, Probado en Combate, BuenosAires, 1994, p. 31.

8 Sandy Woodward, Los cien dias, Buenos Aires,Sudamericana, 1992, p. 88.

9 Ibidem, p. 89.10 Julian Thompson, No Picnic, London, 1985,

p. 78.11 Richard D. Chenette, The Argentine Seizure of

the Malvinas (Falkland) Islands: History andDiplomacy, Marine Corps Command and StaffCollege, Marine Corps Development and EducationCommand, Quantico, Virginia, 1987, p. 13.

12 *** Falklands War. The Land Battle: TheLandings, Army Department, C 1577, 1984.

13 Rodolfo Pereyra, op.cit., p. 3.14 Rodolfo Pereyra, op.cit., p. 1.15 *** Falklands War. The Land Battle: The

Landings, Army Department, C 1577, 1984.16 *** The Falklands / Malvinas Case Study / Naval

War College, Operations Department, Joint MaritimeOperations, vol. 1, November-December 1982, p. 28.

17 Design for Military Operations. The BritishMilitary Doctrine, Army Code 71451, 1996, p. A-2.

18 *** Regulamentul General al Acţiunilor MilitareAN 1, p. 29.

19 *** Falklands War. The Land Battle: TowardStanley, Army Department, C 1578, 1984.

20 Giles Tremlett, Falklands War almost Spread toGibraltar, „The Guardian”, July 24, 2004.

21 James Corum, Argentine Airpower in theFalkland War. An Operational View, „Air and SpacePower Journal”, Fall 2002, p. 7.

22 „Buletin Informativ privind CunoaştereaArmatelor Străine”, nr. 3-4/1982, Bucureşti, EdituraMarelui Stat Major, 1982, p. 8.

23 ***, The Falklands / Malvinas Case Study /Naval War College, Operations Department, JointMaritime Operations, vol. 1, November-December1982, pp.47-48.

24 Ibidem, p. 14.25 Ibidem, p. 16.26 Design for Military Operations. The British

Military Doctrine, Army Code 71451, 1996, p. A-2.27 *** The Falklands / Malvinas Case Study / Naval


28 James Corum, op.cit, p. 3.29 *** The Falklands / Malvinas Case Study / Naval


30 Juan Carlos Murguizur, The South AtlanticConflict. An Argentinian Point of View, „InternationalDefense Review”, no. 2, 1983, p. 137.

31 *** Falklands War. The Land Battle: In the Lightof Experience, Army Department, C 1580, 1984.

32 Design for Military Operations. The BritishMilitary Doctrine, Army Code 71451, 1996, p. A-2.

33 *** Regulamentul General al Acţiunilor MilitareAN 1, p. 30.

34 The Georgias Campaign 1982, www.geocities.com/pentagon/barracks

35 *** The Falklands / Malvinas Case Study / NavalWar College, Operations Department, Joint MaritimeOperations, vol. 1, November-December 1982, p. 16.

36 Ibidem, p. 37.37 Ibidem, p. 28.38 Ibidem, p. 40.


War principles are well known all over the world. There are always debates about the necessityof knowing these principles. Some of detractors argue that they are not valid anymore because warprinciples are too old and the new way to wage war is very different now, while the vast majority ofmilitary theoreticians strive to demonstrate vice versa.

Modern military science recognizes nine or ten war principles. This article is a case study abouthow the Argentina and United Kingdom Armed Forces applied the war principles in 1982 during theFalklands War. Pointing out how they succeeded to apply these principles is helpful to better under-stand what their role is in planning and execution and if they are still valid or not.

THE FALKLANDS WAR – A CONFLICT BETWEEN THEORY AND PRACTICE

REVISTA DE ISTORIE MILITAR| - ISPAIMispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim 3-4...

Documents

Transcript of REVISTA DE ISTORIE MILITAR| - ISPAIMispaim.mapn.ro/app/webroot/fileslib/upload/files/RIM/rim 3-4...