Revista ASTO - Nr 9.indd

REVISTA

PUBLICAȚIA ÎN CARE CULTURA ȘI CREDINȚA SE ÎNTÂLNESC

din acest număr:

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘI nr. 9 (16)/nov. 2011Anul II, serie nouă

INTERESEArhanghelii

MĂRTURISIREA CREŞTINĂ Din iadul comunist în raiul Comuniunii (I)

p. 32-33

CRONICICuviosul Părinte Paisie de la Neamț(Velicicovski) – veritabil ctitor al Filocaliei

p. 12

p. 6

ASTO

COLECTIVUL DE REDACȚIE

Editor coordonatorMarius-Ştefan CIULU

Editor şefSilviu-Constantin NEDELCU

Redactor-şefJustinian CONSTANTINESCU

REDACŢIA:Cristian BOSTAN Victoriţa CIOBANU

Andreea Melania PASErErobert Vasile NECHIFOr

Emanuela PETrEPetru DEACONU

Octavian NEGOIŢĂColaboratori:

Diac. Cristian ALEXANDrU, Clara Andreea SANDU, Daniel SIMIONESCU, Alexandru Valentin NISTOr,

Constantin SANDU, Marius-Adrian CĂLIN, Alexandru PĂDUrArU, Malvina PrEDA,

Emilia POTOCEA, Alexandra PENCIU, Lucian DABIJA, Ştefan PAŞCU, Ana-Anastasia VĂDANA,

Ionuţ-Cătălin ŢAPU, Silviu Vasile rOŞUFOTO: redacția ASTO

Concepție grafică și DTP Justinian CONSTANTINESCU

CorecturaCristian BOSTAN,

robert Vasile NECHIFOr

Apariția acestui număr a fost posibilă cu sprijinul financiar al BNP Bucur şi Asociaţii

Tipărit la C.N.I. Coresi S.A.

¢ EDITORIAL

¢ DIN VIAȚA STUDENȚEASCĂ

¢ PĂREREA MEA

¢ INTERESE

¢ REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

¢ INVITAȚII LA CULTURĂ

¢ DOCUMENTAR

¢ CRONICI

¢ MANIFEST

¢ SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ

¢ DIALOGURI

¢ OMUL DE LÂNGĂ NOI

¢ MERIDIANELE RELIGIEI

¢ TEHNICI ARTISTICE

¢ FILOSOFIE CREŞTINĂ

¢ DIDACTICĂ

¢ SFINȚI ROMÂNI

¢ POEZIE

¢ FILMUL SĂPTĂMÂNII

¢ TRADIŢII

¢ MĂRTURISIREA CREŞTINĂ

¢ FOREIGN WORD

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘITel. 0732 277 252, [email protected]/gmail.com

RUBRICI

Asociația Studenților Teologi Ortodocși 3

Discursul RegeluiOctombrie 25, anul de graţie

2011.

Un discurs pe care mi-aş dori să-l văd cândva scris cu litere de aur în Cartea de istorie a neamului românesc şi nu aruncat undeva ca o simplă anexă la cronica unui an prăfuit de timp şi ignoranţă.

Este discursul unui Rege. Un Rege care s-a întors la el acasă...

Am ascultat şi am citit de-a lungul anilor multe dis-cursuri ale unor conducători de ţară, rostite la diferite evenimente, dar niciunul n-a semănat cu cel din ziua aceasta. Mi-a fost dat, de asemenea, să citesc câteva din cuvântările Regelui Ferdinand al României, rostite în diferite împrejurări, cu adevărat minunate, cum rar poţi întâlni la un conducător de ţară. Cel de azi, cu nimic mai prejos decât acelea, a fost o sinteză despre trecutul, prezentul şi viitorul României. Nu a fost un rechizitoriu, ci un memento despre realităţile de aici şi de acum. Nu doar despre ceea ce este România azi, ci despre ceea ce ar trebui să �ie: o prinţesă europeană, încununată cu o coroană ale cărei nestemate sunt smerenia, iubirea de neam, identitatea şi demnitatea.

Ascultând această cuvântare, m-am întrebat de ce nu seamănă discursurile Casei Regale a României în special, cu nimic din ceea ce auzim sau citim de mai bine de 80 de ani încoace. Cred că răspunsul s-ar putea găsi în două explicaţii fundamentale: prima din aces-tea este legată de concepţia socială şi politică pe care a avut-o Casa Regală în istoria poporului român; este vorba de faptul că monarhia, de oriunde şi din orice epocă a avut o concepţie solidă despre rolul lui Dumne-zeu în istoria lumii şi despre om raportat la Dumnezeu. Pilonii pe care s-a clădit monarhia românească încă de la începuturi au fost credinţa, modestia, respectul, dem-nitatea şi curajul. Cea de-a doua explicaţie, ar �i, după părerea mea, aceasta: mesajul a venit dintotdeauna nu din partea unui preşedinte, a cărui funcţie a ajuns azi să �ie doar una de reprezentare, un formalism social-politic, şi nu una de exercitare a unor prerogative; me-sajul a venit din partea unei case. Acest cuvânt, casă, ar putea �i tradus cu un alt cuvânt, cu conotaţii mult mai profunde: familie. Iar familia nu poate �i înţeleasă decât prin ceea ce o de�ineşte dintotdeauna, adică câte-va principii esenţiale de viaţă şi comuniune: credinţă,

iubire reciprocă, înţelegere şi idealuri comune. Văzând astfel lucrurile, putem înţelege mai bine de ce a reuşit familia monarhică ceea ce n-au reuşit predecesorii ei: Marea Unire. Unirea de la 1918, începută de Carol I şi desăvârşită de Ferdinand I, a fost întâi de toate, o unire a inimilor şi nu una a teritoriilor, cea din urmă �iind materializarea celei dintâi. Această unire este posibilă doar atunci când credinţa este principalul sprijin al unui popor, iar acest popor este considerat de monarh ca �iind întâi de toate al lui Dumnezeu şi abia apoi al său. Monarhiile de oriunde şi de oricând, dincolo de ceea ce au reuşit sau nu să împlinească din idealul so-cial şi religios-politic Biserică-Stat, s-au întemeiat pe credinţa în Dumnezeu. În anii de după cel de-Al Doilea Război Mondial, conducătorii popoarelor au transfor-mat teologia în ideologie, rupând practic legăturile fundamentale între Cer şi Pământ. Şi astfel, omenirea a făcut un salt uriaş înapoi în istorie. De la modernism la antichitate, de la o lume teocrată, la lumea ideilor a lui Platon.

Nu este de mirare astfel, cum am ajuns şi noi, româ-nii, prinşi în vâltoarea timpului, să ne uităm istoria şi să ne lăsăm vitregiţi de străine cânturi ce ne învrăjbesc de zeci de ani, şi ne fac să uităm de ceea ce a fost cel mai important pentru dăinuirea noastră de-a lungul vremurilor: credinţa, morala, memoria şi jertfa.

Nu încerc să aduc aici un elogiu monarhiei, nu aces-ta este scopul meu; ci aduc un elogiu principiilor solide pe care reprezentanţii acestui sistem de conducere din România le-au urmat, le-au promovat şi au făcut să dăinuie până astăzi, contrar tuturor vitregiilor vremii.

În încheiere, aş vrea să spun doar atât: poate că vor mai �i, de-a lungul vremii, pe pământul nostru străbun, voievozi, domnitori, împăraţi, regi sau preşedinţi; ceea ce trebuie să ne rămână nouă, românilor de azi şi de mâine, de-a pururea înaintea ochilor este mesajul Sfân-tului şi Marelui Voievod Ştefan, reactualizat şi rostit de Regele Mihai I de România, într-o zi răcoroasă de oc-tombrie a anului de graţie 2011:

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Justinian ConstantinescuRedactor-șef

EDITORIALE

Ediția a II-a, Nr. 9/2011Asociația Studenților Teologi Ortodocși4

DIN VIAŢA STUDENŢEASCĂ

Acesta este sloganul celui mai mare festival studenţesc din România. De ce gratis? Pentru că nu-i pe bani... De ce nu degeaba? Pentru că este

o şansă pentru fiecare de a învăţa lucruri noi, da a fi în mijlocul unor evenimente deosebite şi, în acest mod, de a participa la moment speciale. Probabil că unii dintre cititori știu deja ce este Unifest-ul... dar cei mai mulţi doar au auzit despre el, iar alţii nici măcar nu ştiu de-spre ce este vorba. Aşa că în rândurile ce urmează o să vă prezentăm, în linii generale, cel mai mare festival studenţesc. Ceea ce noi numim „Unifest” este un festival cu o tradiţie de 10 ani, de-butând în 2001 cu o ediţie la nivel de Bucureşti, urmând ca pe măsură ce timpul s-a scurs, Unifest-ul să devină unicul festival naţional al studenţilor din România. Anul acesta festivalul se va desfăşura în perioada 14-24 noiembrie, concomitent în şaptesprezece centre uni-versitare din ţară: Timişoara, Arad, Oradea, Baia Mare, Cluj-Napoca, Sibiu, Braşov, Târgu-Mureş, Târgu-Jiu, Craiova, Târgovişte, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Iaşi, Constanţa şi Bucureşti. Organizarea unui festival studenţesc de o asemenea anvergură este o dovadă de curaj şi de asumare matură a unor responsabilităţi, întrucât pentru ducerea la bun sfârşit a proiectului este necesară mobilizarea unei structuri organizatorice ma-sive, care şi anul acesta va funcţiona la parametrii optimi şi cu cea mai mare precizie.

Ideea unui astfel de festival are în spate o viziune: studenţii din România trebuie să se afirme în societatea contemporană în primul rând în plan cultural şi civic,

reprezentând vârful de lance al unei elite intelectuale. De aici până la a oferi studenţilor acces gratuit la cultură, di-vertisment (de bună calitate), întreceri sportive, dezbateri publice pe teme de interes pentru tânăra generaţie etc., nu a fost decât un pas. Scopul nu este altul decât crearea

cadrului propice pentru desfăşurarea şi promovarea activităţilor cultural-civice ale studenţilor din principalele centre universitare româneşti.

Din programul festivalului nu vor lipsi evenimentele culturale. Anul acesta, ca şi în anii trecuţi, studenţii vor

beneficia de acces gratuit la spectacole de teatru jucate de actori de renume pe marile scene din ţară. Pe lângă acestea, nu puteau lipsi spectacolele de operă şi de balet sau concertele. O altă dimensiune culturală a festivalului

o reprezintă vizitarea gratuită a mai multor muzee. Astfel, în Bucureşti, studenţii pot merge la Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul Ţăranului Român, Muzeul Militar Naţional, Muzeul de Geologie, Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Satului, Grădina Botanică etc. Pentru că un loc important în manifestarea culturală a persoanei îl ocupă creaţia

artistică, Unifest-ul vă oferă acces gratuit şi la expoziţii şi vernisaje pe teme variate.

Ar fi multe altele de spus despre această ediţie aniversară a Unifest-ului, însă nu vrem să stricăm sur-prizele de pe acum. Vă putem însă spune că anul acesta festivalul se va încheia cu un mega concert în care cele mai ascultate trupe româneşti vor trage cortina peste cea de-a zecea ediţie a Unifest.

Pentru mai multe detalii, nu ezitaţi să bateţi la uşa ASTO...

MARIUS-ȘTEFAN CIULU

Distracţie gratis, NU degeaba!!


PĂREREA MEA

Învăţământul Românesc: student - liceean fără diplomă de bac

Am renunţat pe ultima sută de metri să scriu despre reţelele de socializare şi „binefacerile“ lor în relaţiile cu semenii,fiindu-mi servit pe tavă

de către doamna Ecaterina Andronescu (pentru cei mai tinerei, fost ministru al învăţământului şi rector al Politehnicii), acest subiect delicios legat de noua lege propusă de către dumneaei. Legea prevede ca toţi absolvenţii de liceu fără diplomă de bacalaureat să se poată înscrie la facultate, într-un fel de învăţământ intermediar, unde să fie puţin studenţi şi încă puţin liceeni, urmând să se pregătească în paralel pentru marea şansă de anul viitor.

Se pare că doamna Andronescu nu e nicidecum rău intenţionată, gândindu-se desigur la sărmanii tineri, cu toţii victime ale domnului Funeriu, adolescenţi care în acest an vor fi atât de expuşi tentaţiilor de tot soiul precum droguri, etnobotanice ş.a. Având în vedere că dumneaei şi-a luat diplomele în vremuri în care nu exis-tau atât de productivele fabrici de diplome din prezent, nu am putea să o considerăm nicidecum o persoană incapabilă sau naivă. Ne întrebăm în consecinţă (cel puţin, eu mă întreb) dacă nu cumva stimabila doamnă o fi făcut un calcul mai amănunţit înainte de a propune această nemaipomenită lege, menită parcă să desfiinţeze şi

ANDREEA MELANIA acest potenţial început de reformă a Educaţiei? Calcu-lul la care mă refer are legătură, desigur, cu un număr de voturi asigurat de către cei care nu au diplomă de bac, număr căruia i se adaugă şi voturile familiilor (părinţi, bunici, fraţi) şi a celor care sunt deja pregătiţi să pice bacul anul viitor. Acestui număr impresionant s-ar mai putea adăuga şi recunoştinţa serviabilă a tuturor patronilor de universităţi de mâna a treia, care ar ieşi din criză, tocmai acum la început de an univer-sitar, căpătuindu-se cu banii liceenilor studenţi.

La întrebarea: „Ce face societatea pentru aceşti tineri?“, îi vom răspunde cu alte întrebări care ne

frământă deja de munlţi ani: Ce face societa-tea pentru elitele învăţământului românesc? Sau cât investeşte societa-tea în programele de cercetare? Cum susţine această societate artiştii? În fond, de ce este

societatea datoare să asigure diplome unor tineri care nu sunt preocupaţi de obţinerea acestora în mod onest?

Propunem ca soluţie sigură şi de viitor adoptarea unei legi prin care părinţii să îşi poată înscrie copiii la facultate încă din şcoala primară, iar demnitarii să poată

primi în dar la tunderea moţului funcţii cheie în partide sau companii de stat, urmând desigur să îşi obţină cu timpul, fără stres sau presiuni de tot soiul şi diplomele aferente.


INTERESE

Cuvântul „arhanghel“ provine din grecescul „anghelos“ (mesager, trimis) şi prefixul „arh“ care desemnează conducerea. Arhanghe-

lii, după etimologie, sunt conducători ai îngerilor, înţeleşi în sensul larg, dar cu toate acestea, Dionisie Areopagitul îi aşează imediat după ceata îngerilor, ei constituind, aşadar, cea de-a opta ceată a ierarhiei cereşti.

În Sfânta Scriptură arhanghelii sunt îngerii care vin în contact direct cu oamenii, dezvăluindu-şi identitatea, aşa cum este cazul Sfinţilor Arhangheli Mihail, Rafail şi Gavriil. Deşi acestea sunt singurele nume de arhangheli transmise în Biblie, numărul arhanghelilor diferă de la o tradiţie religioasă la alta. Astfel, în islamism sunt recunoscuţi 4 arhangheli, iar dintre aceştia doar 2 au nume, anume Mihail si Gavriil (Djibril). Cabala citează 10 nume de arhangheli (de fapt 9, numele lui Methratton repetându-se): Methratton, Ratziel Tzaphqiel, Tzadqiel, Khamael, Haniel, Raphael, Gabriel, Methratton.

Tradiţia creştină, pe baza textului din Apocalipsă 8, 2, identifică pe cei „şapte îngeri care stau în faţa lui Dumne-zeu“ cu şapte arhangheli sau ceata celor şapte arhangheli. Astfel, în tradiţia creştină arhanghelii sunt în număr de şapte, fiecare având un nume şi o îndatorire aparte.

Mihail, al cărui nume înseamnă „Cine este ca Dumnezeu?“, este arhanghelul care a oprit căderea îngerilor, următori ai lui Lucifer, el este cel care a păzit drumul către pomul vieţii, după alungarea protopărinţilor din Eden, el s-a luptat cu diavolul pentru trupul lui Moise (Iuda 9). Mihail este cel care l-a oprit pe Avraam de la sacrificarea lui Isaac (Fac. 22, 11-12) şi a luptat împotriva armatei asiriene care ameninţa Ierusalimul în anul 701 î.Hs. Tot Mihail este cel care are cheile abisului şi va coborî pentru a-l lega pe Satana (Apoc. 20, 1-3). El este pictat în icoanele ortodoxe purtând sabia de foc.

Gavriil, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este tăria mea“, este arhanghelul Buneivestiri şi al Învierii. El este cel care a vestit naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Lc. 1, 19), dar şi naşterea Mântuitorului Hristos, în Betleemul Iudeii (Lc. 1, 26-38). Arhanghelul Gavriil aduce femeilor mironosiţe vestea cea bună a Învierii Domnului (Mt. 28, 2-8). El este înfăţişat purtând floarea de crin, simbolul purităţii.

Rafail, al cărui nume înseamnă „Domnul a tămăduit“ este menţionat în Cartea lui Tobit, atunci când îl însoţeşte pe fiul lui, Tobie (Tob. 5, 3-6). El este cel care l-a vindecat pe Iacob după lupta acestuia cu îngerul, în urma căreia îi este schimbat numele în Israel şi tot el este cel care se pogora din vreme în vreme şi tulbura apa la Scăldătoarea Vitezda.

Uriel, al cărui nume înseamnă „focul lui Dumnezeu“ este luminătorul celor întunecaţi, înger al luminii şi al mântuirii. El este reprezentat adeseori purtând în palma deschisă o flacără.

Salatiil, al cărui nume înseamnă „Am rugat pe Domnul“ este rugător fierbinte pentru neamul omenesc. El este înfăţişat în mai multe apocrife ca fiind conducător al protopărinţilor în Eden.

Gudiil, al cărui nume înseamnă „Slavă lui Dum-nezeu“ este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune. În Apocalipsa lui Avraam el este creditat cu conducerea lui Avraam şi a celorlalţi patriarhi atât pe pământ, cât şi în Paradis.

Varahiil, al cărui nume înseamnă „binecuvân-tarea lui Dumnezeu“ este aducătorul pe pământ al binecuvântării lui Dumnezeu.

În scrierile profane şi în unele apocrife arhanghelii sunt asociaţi cu zilele săptămânii, plantele sistemului solar, semne ale zodiacului sau luni ale anului.

ArhangheliiROBERT VASILE NECHIFOR

Mihail, Gavriil şi Rafel împreună cu Tobie (Botticini)


REDESCOPERIREA BUCUREȘTILOR

În puţine locuri din Bucureşti îţi poţi găsi cu adevărat liniştea, iar cu cât sunt mai greu de găsit, cu atât devii mai conştient de valoarea lor. Pentru oricine, student

sau nu, un asemenea loc poate însemna o oază de liniște. Un loc în care se refugiază din tumultul aglomerației și al frământărilor. Un astfel de loc este: Schitul Darvari. Numele acestui schit este în strânsă legătură cu numele familiei care a ctitorit așezarea monahală. Astfel, în 1834, Mihail Darvari, împreună cu soția sa, Elena, au cumpărat de la familia Babeanu un teren în spatele Bisericii Icoana. Vechea pisanie a acestui așezământ ne spune că la 10 au-gust 1834, căminarul Mihail Darvari, în vremea lui Alexan-dru Ghica Vodă, înalță o mică biserică de lemn, fară turlă, cu hramurile: „Învierea Sfân-tului Lazăr“, „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ și „Sfinții Voievozi Mihail si Gavriil“. Această așezare a fost construită în special pentru nevoile spirituale ale familiei însă, în 1835, familia Darvari hotărăște să îi dea o utilitate monahală prin aducerea a 12 călugărițe de la mănăstirile Pasărea și Ciorogârla, slujbele fiind săvârșite de preoți de mir. Tristul eveniment din 1864 a făcut ca activitatea monahală să fie întreruptă prin emiterea și punerea în aplicare a legii de secularizare a averilor mănăștirești, prin care foarte multe mănăstiri românești, majoritatea „închi-nate“ Locurilor Sfinte, au fost închise. Ca urmare, în anul 1865, călugărițele viețuitoare la Schitul Darvari au fost nevoite să se întoarcă la mânăstirile lor, iar aşezământul monahal să fie închis. După o perioadă, chiliile aflate în dotarea schitului au găzduit o parte dintre monahii viețuitori de la Schitul românesc Prodromu din Athos, aflați

în trecere prin București, care au întreţinut în continuare viaţa duhovnicească a lăcaşului.

Primul stareț a fost Schimonahul Isaia, căruia i-a urmat, din anul 1910 și până în 1959, Arhimandritul Simeon Ciumandra. Părintele Simeon era un om foarte duhovnicesc, cu preocupări intelectuale, căutat și apreciat de însemnați oameni de cultură, oameni de știintă, politicieni, artiști și scriitori ai vremii sale. Personalități precum Tudor Arghezi, sculptorul Gheorghe Anghel sau profesorul N. Șerban Tanasenco, se adunau adesea în chilia starețului. După perioada rodnică în care Arhiman-dritul Simeon Ciumandra a fost stareț, a urmat o perioadă mai tristă, pentru că în anul 1959, regimul comunist ateu intervine brutal în viața schitului evacuând cu forța toţi

cei 13 călugări viețuitori, prin decretul 410, care alunga aproape 4000 de călugări din mănăstirile lor. Din fericire, schimbările petrecute în decembrie 1989 au dus la revigorarea duhovnicească a vechiului lăcaș, iar prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire patriarh Teoctist, schitul Darvari a fost redes-chis, reluându-şi statutul de aşezământ monahal la data de 31 martie 1996.

Schitul Darvari este un loc sfânt, plin de har şi de vieţuitori aleşi. „Eu sunt

bucureştean şi rezist mai uşor aici, dar cine n-a trăit în Bucureşti când era mirean rezista cu mare greutate în Bucureşti, pentru că este un alt ritm. În general, orice călugăr caută o retragere spre linişte, dar misiunea noastră aici este încercarea de a-i apropia pe credincioşii din Bucureşti de Dumnezeu. Există şi riscul de a ne îndepărta noi mai mult de sensul originar al cuvântu-lui monah, care înseamnă a fi singur cu Dumnezeu“, mărturisea părintele Eftimie, unul din trăitorii schitului.

Schitul Darvari, popas duhovnicesc în mijlocul CapitaleiPETRU DEACONU


INVITAŢII LA CULTURĂ

De la Dilema la certitudini - cronica unei publicaţii

Dilema veche este o revistă săptămânală de cultură fondată de Andrei Pleşu, Tita Chiper, Zigu Ornea, Mircea Vasilescu şi Radu Cosaşu

în ianuarie 1993, specializată în numere tematice. Revista, apărută după căderea regimului comunist, vine cu un format original şi pune accentul pe eseu, dezbaterea de idei şi publicistica literară. De-a lungul timpului, în Dilema Veche au publicat scriitori precum Radu Cosaşu, Andrei Pleşu, Mircea Vasilescu, Dumitru Solomon sau Zigu Ornea, precum şi Mircea Iorgulescu, Octavian Paler, Bogdan Ghiu şi Ştefan Augustin Doinaş. Dilema a deţinut şi un supliment literar, revista Vineri. În prezent sub egida Dilema Veche apare prima revistă glossy pe teme literare, Dilemateca.

La început, a fost editată de Fundaţia Culturală Română până la 1 ianuarie 2004 sub numele „Dilema“. Pe 16 ianuarie 2004 a apărut primul număr sub noua denumire, „Dilema Veche“, cu aceeaşi echipă redacţională şi editată în regim privat, după o demisie generală datorată presi-unilor politice pe care le făcea conducerea Fundaţiei Culturale Române (care între timp devenise Institutul

Cultural Român). În prezent, revista face parte din trustul Adevărul Holding, al cărui acţionar principal este omul de afaceri Dinu Patriciu. Dilema Veche apare săptămânal în fiecare zi de joi şi are acoperire naţională.

Marile rubrici pe care le vom întâlni în paginile Dilemei sunt: Editoriale şi opinii, La zi în cultură, Societate, Oameni şi idei, axate de regulă în jurul unei mari teme stabilite pentru săptămâna respectivă.

Recent, publicaţia „şi-a sărbătorit majoratul“ printr-un festival organizat la Alba Iulia: „De 18 ani, revista noastră se străduieşte să creeze o comunitate de oameni care reflectează asupra lumii din jurul lor, care au opinii şi ştiu să le argumenteze, dar ştiu – în egală măsură – să asculte şi să respecte opiniile altora. (...) Aveam de mai mult timp ideea de a face un Festival Dilema veche şi anul acesta am reuşit s-o punem în practică pentru că am găsit un spaţiu admirabil şi nişte parteneri de excepţie la Alba Iulia.“ (www.dilemaveche.ro)

Vă invit aşadar, să degustăm împreună, în fiecare săptămână, din acest amestec savuros de cultură, informaţie, umor şi bun gust. Vă invit să aveţi dileme...

ANDREEA MELANIA


Practica iubirii - spectacol experimentalMALVINA PREDA

Love Work not Workshop este o invitaţie la un mo-ment de iubire asistat de un specialist în psihoterapie. Ajutorul specializat furnizează un mediu structurat pentru evoluţie personală şi relaţională, terapeutul fiind acela care dă un plus de siguranţă şi sprijin tuturor celor care vor să iubească şi să fie iubiţi.

Încearcă, pentru o clipă, să aduci cu tine daru-rile tale (compasiune, bunătate, toleranţă,

bunăvoinţă, înţelegere) şi vino la un moment de iu-bire. Răspunde-ţi sincer la aceste două întrebări: „Eşti, sau nu iubit/ă?“; „Tu, pe o scală de la 1 la 10, cât de mult te iubeşti?“. Răspunsurile tale nu vizează cuantifi-carea sentimentului de iubire, ci disponibilitatea ta pentru tine şi pentru ceilalţi. Iubirea nu este ceva cantitativ, ci ceva calitativ. Ea are calitatea de a creşte atunci când dăruieşti şi de a se diminua atunci când o ţii doar pentru tine.

„Cum iubeşti?“; „Când iubeşti?“; „Pe cine iubeşti?“; „Ce fel iubeşti?“. În Evanghelie se vorbeşte de o dragoste a lui Dumnezeu, de iubirea aproape-lui. Sf. Maxim spune că exista cinci feluri de iubire şi dintre cele cinci, două sunt bune, una mijlocie şi două de lepădat. Cele două bune sunt: să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea şi să-l iubim pe aproapele nostru ca pe

noi înşine. O altă iubire este dragostea firească pe care o au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care o au fraţii, surorile şi rudeniile după trup între ei, adică de origine firească. Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să o ocolim, dar nici nu câştigăm mare lucru din ea, fiind naturală şi sădită de Dumnezeu în om. Apoi, mai sunt două feluri de iubire: cea trupească, atunci când cineva îl iubeşte pe altul cu patimă şi cea însoţită cu iubirea de argint, când cineva îl iubeşte pe altul pentru că-i dă bani, sau îi

dă altă avere. Acestea sunt pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba chiar şi cea mijlocie este de condamnat, atunci când e exagerată. Iar celelalte două sunt bune.

Iubirea e, dragii mei, dăruire şi se transmite prin gesturi, cuvinte, îmbrăţişări.

Ne mişcăm într-un ritm impus de repe-ziciunea tehnologizării, suntem prinşi în mrejele agoniselilor lumeşti, într-o societate în care la mare rang

se află individualismul. Este mai important să ajung eu primul, cu orice risc şi cu orice preţ. Ego-ul meu este stăpânul meu şi uite-aşa, ajung să înţeleg cum de-abia mai avem timp să ne uitam unii la alţii, iar de iubire, ce să mai zic! Uităm, însă, că vehiculul nostru are limite; fără iubire alergăm, dar nu ajungem nicăieri.

Ascunde-ţi mintea de lume, pătrunde-ţi în inimă şi împrăştie iubirea!


Printre cuvinte, după „roada Duhului“

Lesne este de înțeles particularitatea tuturor documenta-relor de a transmite informația prin acea limpezime ce nu lasă loc obscurității sensurilor multiple. Numai

pornind de la ortografia corectă și trecând prin expresivitatea naturală se poate ajunge la o exactitate a sensurilor ce nu va îngreuna înțelesul celor împărtășite. Culegerea informațiilor nu a fost nicicând mai simplă; tu - teologul în devenire, ai atât de multe mijloace de a-ți hrăni sufletul cu dulci învățături duhovnicești, încât timpul pare să nu mai fie o problemă. Învățăturile Sfinților Părinți te așteaptă acum în rafturile librăriilor, ale bibliotecilor ori și mai simplu (să folosesc sin-tagma devenită celebră în marketing-ul virtual) - „la un click distanță“. Lucrurile nu au stat întotdeauna așa, evident. Au fost vremuri când informația nu numai că era extrem de rară, ci mai mult, chiar și cea existentă putea fi victima indiferenței traducătorilor mai mult sau mai puțin avizați.

Încearcă acum să urmărești firul vieții monahale a secolului XVIII prin ochii unui tânăr și învățat rasofor, pribeag prin meleagurile ucraineene. Primul tău pas ar fi, bineînțeles, să găsești o călăuză vie în persoana unui bătrân înțelept. Ce faci în cazul în care, la mănăstirea unde te-ai învrednicit de cinul călugăresc, râvna ta fierbinte pentru monahism se lovește de lipsa oricărui sfat drept, sănătos și conform cu învățăturile Sfinților Părinți? Ești, totuși, în secolul XVIII. De unde începi când nu primești lămuriri cu privire la ascultare nici de la egumenul mănăstirii și nici de la nașul tău. Te trezești fără nicio călăuzire duhovnicească, rătăcind din nou, ca o oaie fără păstor. Un gând curajos îți apare acum în minte: Sfântul Munte! Încă din cele mai vechi timpuri a atras la sine pust-nicii creștini devenind, astfel, centrul culturii duhovnicești al Orientului ortodox. Cu siguranță, vei găsi povață acolo!

Ești în anul 1746. Pronia dumnezeiască te poartă prin pericolele vremurilor și, odată ajuns în Athos descoperi că puțini frați știu carte - puțini frați cunosc Sfintele Scrip-

DOCUMENTAR

turi. Rămas singur într-o chilie retrasă, fără povățuitor, nu poți decât să te lași în mâna Domnului și să recurgi la puținele cărți patristice primite de la alți ostenitori. Cutreieri Sfântul Munte în căutarea altor scrieri ale Sfinților Părinți. „Învățăturile Sfântului Simeon Noul Teolog“, întrebi tu, dar frații nici măcar nu au auzit de Simeon Noul Teolog. Te lovești acum de nenumăratele erori ale diferitelor traduceri și copii scrise de mână. Descoperi multe neclarități chiar și în cartea Sfântului Isaac Sirul, copiată cu mîna ta pe vremea când încă nu plecasei din meleagurile natale. Tare mult ai vrea să îndrepți locurile întunecate, dar pe nicăieri urmă de vreun manuscris în grecește, nici măcar de alte traduceri. Nu ești „la un click distanță“ de informațiile necesare astfel că dorința de a găsi cartea Sfântului Isaac Sirul în limba greacă veche rămâne neîndeplinită timp de douăzeci și doi de ani

când, egumen în Moldova fiind, aflii că se va tipări curând la Constantinopol. Numai prin voia Domnului ții cartea în mâini doi ani mai târziu, urmând ca, timp de un an, să compari cele două cărți cuvânt cu cuâvnt, în scopul de a îndrepta acele locuri de neînțeles de care aveai atâta nevoie în tinerețea ta, acum un sfert de veac. Dară toate aceste piedici care au întârziat astâmpărarea setei tale duhovnicești nu erau de trecut pentru oricine. Faptul că totuși ai ajuns la informația dorită, fie și după douăzeci și cinci de ani, nu era un lucru obișnuit. Aceasta s-a

întâmplat pentru că monahul, de a cărui experiență vie te-ai împărtășit, nu era un monah oarecare, încadrat în tabloul spiritual gene ral al ortodoxiei secolului XVIII, nu. El a fost cel care a creat împrejurul său o mare școală de ascetism duhovnicesc ortodox prin sfințenia vieții personale și apti-tudinea extraordinară de a organiza comunitățile monahale cu viață de obște. Având nevoia personală drept promotor al preocupărilor culturale și fiind înzestrat cu un talent literar desăvârșit, a îndreptat de mână zeci de traduceri vechi ale literaturii ascetice a Sfinților Părinți, a făcut zeci de alte tra-duceri noi, iar pe lângă acestea, a lăsat moștenire un îndemn de propășire culturală și de pietate, în urma sa trasându-se

CONSTANTIN SANDU


adânc în nevoile vremurilor viitoare „direcția paisiană“, direcție ce-și ia numele de la tânărul nostru rasofor pribeag - Paisie Velicicovschi.

După mărturia profesorului A.I. Iațimirschi, curentul pai-sian a lăsat în urma sa, prin multinaționalitatea ucenicilor săi, în biblioteca Mănăstirii Neamț, o mie de manuscrise redate în limbile molodvenească, grecească, latină, italiană, germană, ebraică, arabă, turcească, siriană, bulgară, poloneză, franceză și slavonă. Dintre acestea, 276 sunt de pe vremea starețului Paisie; mai mult de 40 fiind scrise de mâna sa. Particularitatea fundamentală a paisianismului o reprezintă strânsa legatură dintre viața de obște și rugăciunea inimii. Duhovnicul nu avea doar rolul de a acorda iertarea păcatelor, ci și pe cel de a îndruma duhovnicește, prin mărturisirea celor mai mărunte gânduri și povățuirea în rugăciune. Călugării, pe lângă participarea la slujbe, ascultările de obște și îndeletnicirile culturale trebuiau să păstreze cât mai mult tăcerea, având mereu pe buze și în inimă rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“. Toată această muncă de generații trebuie să fi avut, pe undeva, un început. Acest început plin de neputințe ne trimite, vrând-nevrând, la vechiul proverb românesc „Nevoia este mama învățăturii“.

Totul a început la mănăstirea Dragomirna unde, după instalarea obștei adunate în jurul său încă de pe vremea viețuirii în Athos, starețul Paisie vede a fi tot mai necesară îndreptarea scrierilor patristice slavone și traducerea altora noi din limba greacă veche. După mărturiile proprii, Părintele Paisie avea multe piedici în realizarea acestor traduceri. Primele piedici, spune el, stăteau în puținele cunoștințe avute în sfera limbilor clasice. Nu stăpânea bine ortografia, gramatica și nici vocabularul acestora, studiile fiindu-i întrerupte de gândul călugariei. Prin complexitatea ei, nu stăpânea foarte bine nici limba slavonă - limbă în care urma să facă traducerile sale. Adânca profunzime a culturii elene punea și ea probleme mari, dar nimic din toate acestea nu se compara cu lipsa dicționarelor, uneltele principale ale acestui „meșteșug“. Acestea fiind condițiile incipiente, nu e de mirare că au fost cazuri când un manuscris a fost reîndreptat a doua ori a treia oară.

Plecând din Dragomirna și de la această imagine de debut oferită cu smerenie de Părintele Paisie, ajungem în mijlocul apogeului cultural al miscării paisiene, la mănăstirea Neamțu. Aici, odată cu trecerea anilor și creșterea numărului ucenicilor (peste 700), se depășeau limitele potențialului

uman prin munca asiduuă a egumenului locului, Paisie. O școală întreagă este întemeiată la Neamț pentru formarea de corectori și traducători de cărți. Toți acești învățați (unii trimiși pentru perfecționare la academia din București) au continuat munca Părintelui Paisie începută în tinerețe, înfăptuind în mod organizat copierea cărților, corectarea celor scrise ori traducerea altora. Acum, când Lavra Neamțu devine centrul și făclia monahismului orientului ortodox prin întreaga sa cultură duhovnicească, cea mai rodnică perioadă din viața starețului Paisie îl surpinde întru cu totul altă ipostază decât cea prezentată la începuturile de la mănăstirea Dragomirna. Cu toată partea dreaptă a trupului, până în tălpi, acoperită de răni, șezând ghemuit pe patul său, era îngropat în cărți- diferite dicționare, Biblia greacă și slavonă, gramatica greacă și slavonă şi cartea care se traducea. Cu lumânările aprinse, ghemuit ca un copil mic, scria toată noaptea și atât se cufun-da în aceste îndeletniciri, încât nu auzea nici toaca mănăstirii, nici ucenicul ce bătea la uşă. El însuși spunea: „Pentru mine nu-i muncă mai grea, decât când traduc și sunt nevoit să dau răspuns la vreo întrebare. Atunci până-mi desprind mintea de carte, sunt tot acoperit de sudoare“.

Reușita activității sale de cărturar nu-și avea rădăcinile în volumul mare de corectură și traducere, cât în modul în care făcea aceste lucruri. Precauția de care dă dovadă la fiecare pas reiese din explicațiile date la înlăturarea unor probleme de multe ori de ordin gramatical. Periplul științific prin subtilitățile și nuanțele gramaticilor latină, greacă veche și slavonă se poate observa în multe dintre însemnările sale. Traducerile-i sunt superioare tuturor celor de mai înainte de el prin însemnările făcute pe marginea textului tradus. Aceste însemnări redau izvoarele cercetate în documentarea ce pre-cede traducerea finală. Părintele Paisie nu-și rezuma munca doar la o singură carte tipărită după care traducea; scria abia după un studiu comparativ intens între copiile multilingvisice, tipărite ori nu, ale manuscrisului central. Posedând o mare experiență duhovnicească, o mare putere de pătrundere și înțelegere, ascuțită de nevoința sa în rugăciune și de curăția vieții sale, pătrundea adânc în înțelesul cărții ce o traducea, alegea cele mai exacte și potrivite cuvinte ce exprimau fidel ideile originale, făcând ca traducerile sale să fie înțelese în cel mai înalt grad. Traduceri extraordinare stau sub semnăturile a zeci de ucenici ai Părintelui Paisie, astfel că, mulțumită muncii harnice a acestei grupe de cărturari pregătiți, apare un număr mare de traduceri şi îndreptări ale cărților Sfinților Părinți și foarte multe copii după acestea.


Sfântul Paisie de la Neamț s-a născut pe 21 decembrie, în anul 1722, în localitatea Poltava, din Ucraina, având numele de botez Petru.

Crește într-o familie cu tradiție preoțească (tatăl, bunicul și străbunicul au fost preoți) și numeroasă, urmând studiile timp de patru ani (ciclul inferior), la Academia Teologică din Kiev, unde a învățat sintaxa, gramatica și limbile greacă, slavă și polonă. La 19 ani, își începe viața monahală, în cadrul Mânăstirii Medvedeski, unde este tuns rasofor, cu numele de Platon, în ziua praznicului Schimbării la Față.

După șederea sa în Lavra Pecerska, se îndreaptă spre ținuturile românești, unde a petrecut câțiva ani, în Schiturile Trăisteni, Dălhăuți și Poiana Mărului. Deși îmbogățit spiritual, nu se oprește aici, îndrep-tându-se spre Sfântul Munte Athos, unde la începutul

anului 1750, este tuns în monahism, primind numele de Paisie, de către Cuviosul Stareț Vasile de la Poiana Mărului. Acesta îl sfătuia de multe ori, spunându-i: „Toată viaţa monahicească se împarte în trei părţi: prima este viaţa de obşte; a doua este petrecerea în doi sau în trei, numită şi cale împărătească sau de mijloc, avînd toate în comun; a treia este nevoinţa de unul singur în pustie, potrivită numai bărbaţilor sfinţi şi desăvîrşiţi. În timpul de faţă, însă, unii călugări şi-au născocit al patrulea fel de rînduială monahicească. Fiecare îşi face chilie unde îi place, trăieşte singur şi se conduce singur după voia sa. Aceştia nu sînt pustnici adevăraţi, ci nişte samavolnici, pentru că şi-au ales un chip de viaţă care nu este după măsura puterii lor, lepădînd ascultarea obştească“.

Adevărat râvnitor și iubitor al vieții monahale, Părintele Paisie a strâns în jurul său un număr considerabil de ucenici, majoritatea români și ucraineni, care îl vedeau ca pe un îndrumător și care îl vor urma mai târziu pe meleagurile noastre. În anul 1758, Cuviosul a fost hirotonit preot și a început ridicarea Schitului Sfântului Prooroc Ilie, în apropierea Mânăstirii Pantocrator. Aici a rămas, până în anul 1763, când, din motive bine întemeiate, revine în Țările Române, dar nu singur, de această dată, ci împreună cu cei 64 de ucenici ai schitului.

S-au stabilit pentru scurt timp, în apropiere de Râmnicu Sărat, în Schitul Vărzărești; pentru ca mai apoi, să le fie oferită Mânăstirea Dragomirna, vestita ctitorie a mitropolitului Anastasie Crimca, din anul 1609. Părintele Paisie instituie aici, pentru cei 350 de călugări, adevărate reguli de viață monahală, bazate pe ascultare, rugăciune, însoțită de deasa spovedanie, smerenie, muncă, participarea la slujbe. El spunea: „Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strîns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obştea noastră, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sînt încredinţaţi

CRONICI

Cuviosul Părinte Paisie de la Neamț (Velicicovski) – veritabil ctitor al FilocalieiVICKY CIOBANU


că lăcomia este calea lui Iuda vînzătorul. Cel ce vine în mînăstire este dator ca toată averea sa, pînă la cel mai mic lucru, s-o pună pînă la moarte, cu trupul şi cu sufletul său“. În același timp, continuă traducerile (începute în timpul petrecut la Schitul din Sfântul Munte Athos) unor scrieri vechi ale Sfinților Părinți (Teodor Studitul, Marcul Ascetul, Grigorie Sinaitul, Antonie cel Mare ș.a.). Astfel, în anul 1769 se alcătuiește așa-numita „Filocalie de la Dragomirna“, care numără 626 de pagini.

În anul 1775, Părintele Paisie, este nevoit, din cauza ocupării Bucovinei de către austrieci, să se retragă la Mânăstirea Secu, împreună cu 200 de ucenici, fiind și stareț aici, timp de patru ani. După un inițial refuz, acceptă să se mute la Neamț, unde păstrează aceleași reguli clare și stricte, rămânând stareț și la Secu, dar și aici.

Numărul monahilor a ajuns curând la aproape 700, fiecare urmând rolul său și contribuind la dezvoltarea vieții de obște. S-au construit ateliere, un spital, nu-meroase chilii, iar lucrările de traducere nu au încetat, fiind atât în limba română, cât și în slavonă. Efortul lor a fost recunoscut încă o dată, prin apariția unei Filocalii, în slavo-rusă, în anul 1793, la Petersburg.

Cunoscut nu numai în țara noastră, dar și peste granițe, în alte țări ortodoxe, Părintele Paisie era vizi-tat atât de credincioși numeroși, cât și de domnitori, în popasurile lor.

Datorită vieții pe care o ducea și smereniei cu care îi îndruma pe ucenicii săi, în anul 1790, a fost făcut arhimandrit de către mitropolitul Ambrozie. Foarte mulți ucenici de-ai săi au devenit cunoscuți întemeind schituri și mânăstiri în locurile unde se stabileau, fie ei români, ucrainieni, ruși sau de altă naționalitate, ducând mai departe spiritul vieții monahale deprinse de la întemeietorul ei. Acele reguli au ajuns în Cau-

caz, în Grecia, în Rusia, în Lavra Pecerska și în multe alte locuri, cunoscute pentru spiritualitatea lor.

În țara noastră au fost influențați într-un număr mare, ucenici direcți sau nu, ai Cuviosului. Dintre aceștia amintim pe: Cuviosul Irinarh Rosetti, cel care a fondat câteva așezăminte monahale (printre care Mânăstirea Horaița, dar și biserica de pe Muntele Tabor), Platon, ucenicul ce i-a scris viața, Cuviosul Iosif Pustnicul (+1828), ierodiaconul Grigorie, viitorul mitropolit al Țării Românești, ierodiaconul Ștefan, care a tradus Viețile Sfinților, din slavo-rusă, lucrarea fiind alcătuită din 12 volume.

La vârsta de 72 de ani, Cuviosul stareț a trecut la cele veșnice pe 15 noiembrie 1794, fiind înmor-mântat în gropnița bisericii mari a Mânăstirii Neamț. Datorită realizărilor sale în rândul vieții de obște și culturale, în anul 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Orto-doxe Ruse a hotărât canonizarea lui. Aceeași decizie a fost luată și de către Biserica Ortodoxă Română, la data de 20 iunie 1992, fiind de atunci trecut în rândul sfinților și în calendar, pe 15 noiembrie.

Îndrumător al celui mai însemnat centru de cultură teologică din Țările Române din secolul al XVIII-lea, mare stareț al monahismului românesc, Cu-viosul Părinte Paisie de la Neamț este cinstit de către credincioșii ortodocși, dar și rememorat datorită tra-ducerilor fundamentale de texte patristice, rămânând în conștiința românilor, ca un veritabil deschizător de drumuri.


MANIFEST

În societatea postmodernă puternic asaltată de mediul virtual, unde oricine se poate ascunde în spatele unui avatar şi poate duce o viaţă paralelă (sau chiar mai

multe), nemaifiind îngrădit de nicio constrângere socială, modelele autentice sunt promovate din ce în ce mai puţin, iar scara axiologică este răsturnată, nonvalorile ajungând să devină formatori de opinie, dar şi „exemple“ demne de urmat.

În această paradigmă, sintagma „criza modelelor“ dobândeşte o conotaţie cu totul şi cu totul deosebită faţă de semnificaţia la care ne-am fi aşteptat: prin „criza modelelor“, omul contemporan trebuie să înţeleagă, în ultimă instanţă, nu lipsa cu desăvârşire a mode lelor, ci mar ginalizarea celor autentice şi promova-rea acelor persoane care se pliază perfect pe coordonatele con-sumiste ale societăţii actuale, fără a fi în armonie cu valori pre-cum binele, frumosul, demnitatea, onestitatea, loialitatea, altruismul etc.

Aceste schimbări radicale la nivel existenţial trebuie înţelese în contextul în care în aproape două decenii, românul a trecut de la un mod de viaţă închistat de limi-tele impuse de un sistem dictatorial, la ceva cu totul şi cu totul nou: în aproximativ douăzeci de ani, paradigma existenţială a românilor (fireşte, nu numai a românilor) a suferit mutaţii inimaginabile. Înainte de 1989, românii trăiau într-un sistem închis ermetic, în care accesul la informaţii era cvasi-prohibit (cele două ore zilnice de

„program“ tv şi „ziarele“ erau mai degrabă parodii ale unor surse de informare), cărţile, filmele şi spectacolele de teatru sufereau amputări din partea cenzurii când nu erau interzise de-a dreptul, mărturisirea credinţei devenea, pentru cel în cauză, handicap social, ieşirile în străinătate erau doar privilegiul unui grup foarte restrâns, iar contactele cu străinii constituiau o infracţiune pedepsită cu ani buni de închisoare.

Făcându-se trecerea de la o astfel de viaţă socială, la una de tip democratic, în care omul este eliberat de totalitarismul ideologic aplicat la interacţiunile lui sociale – lucru ce a făcut ca libertatea să fie înţeleasă ca libertinaj

–, societatea s-a debarasat de orice fel de îngrădire şi astfel a apărut un produs nou al societăţii ce poate fi definit drept „tânărul postmodern“. Marginalizarea mode-le lor şi promovarea nonvalorilor, care devin „exemple“ demne de urmat au uşurat dezvoltarea acestei tipologii umane pe care o vom defini în cele ce urmează: „tânărul postmodern“ are câteva trăsături

caracteristice: în primul rând, pentru el nu există adevăr absolut, totul fiind relativ. Deşi îi urăşte şi îi dispreţuieste pe americani (fără să cunoască cu adevărat realităţile societăţii americane) a copiat şi şi-a împropriat multe elemente ale culturii americane, influenţat fiind de „cultura MTV“ şi de filmele pe care, deşi le etichetează ca fiind „de duzină“, îşi petrece ore bune urmărindu-le în faţa unui monitor cu diagonală mare.

O altă trăsătură caracteristică a acestei tipolo-gii umane este atitudinea specifică faţă de religie şi

Biserica în faţa tânărului postmodern MARIUS-ŞTEFAN CIULU


religiozitate. El nu este un ateu înverşunat, un acuzator sau în denigrator al religiei, ci este mai degrabă, docil şi respectuos faţă de „spiritual“, dar neinteresat de fenomen. Acest lucru este evident cu atât mai mult, cu cât în studiile de sociologie el figurează ca făcând parte din categoria oamenilor fără prejudecăţi, toleranţi, definindu-se pe sine ca fiind „open minded“.

Se bucură când este văzut bine în societate, iar după propriile sale mărturii, nu face parte din grupul „fundamentaliştilor“ şi al celor „înguşti la minte“. În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. Într-o conversaţie purtată cu un astfel de individ, se poate constata cu uşurinţă că are o mulţime de prejudecăţi la adresa diverselor etnii sau că este un misogin convins.

O altă caratecteristică a „tânărului postmodern“ este incapacitatea de a concepe un alt tip de gnoseologie decât cea experimentală. El nici măcar nu poate gândi că poţi ajunge la o cunoaştere desăvârşită a obiectului de cunoscut într-o altă manieră decât printr-o cercetare cu aplicabilitate strict raportată la lumea materială. Datorită acestei viziuni, „tânărul postmodern“ devine victima propriilor sale convingeri, izolându-se în cele din urmă de lume şi de Dumnezeu, deoarece prin folosirea exclusivă a acestui tip de cunoaştere, el nu se va împărtăşi (sau nu va fi niciodată în comuniune cu subiectul cunoaşterii sale). Din această perspectivă, pentru el divinul (supranaturalul) este exclusiv transcendent şi de aici rezultă, pe lângă incapacitatea sa fiinţială de comuniune, autosuficienţa şi egocentrismul exacerbat pe care societatea contemporană le propovăduieşte cu atâta ardoare.

O altă trăsătură care defineşte această tipologie umană este insensibilitatea. Tânărul din societatea contemporană a fost rănit atât de mult de cei din jur şi ridiculizat atunci când a simţit nevoia de afecţiune, încât a ajuns că îşi suprime orice formă de exteriorizare a trăirilor, considerând – dacă este bărbat - că exterioriza-rea acestora ar fi o evidentă formă de slăbiciune; în cazul femeilor, lucrurile stau cam la fel, întrucât „adolescenta postmodernă“ este autonomă şi nu are nevoie de „compătimirea nimănui“.

Să nu trecem cu vederea că deşi „tânărul postmo-

dern“ crede cu convingere că face parte din tabăra celor liberi şi originali, el este captiv în mrejele consumis-mului şi a culturii junk-food. Nu poate face apel la discernământ nici măcar atunci când este vorba despre viitorul său, fiind condus de instinct şi de nevoile imedi-ate (aici facem referire la nevoi primare precum: hrană, confortul unui cămin, satisfacerea plăcerilor carnale cât mai bine cu putinţă etc.)

La toate acestea se adaugă şi cultura surogatelor, care la noi poate fi definită foarte uşor drept o „cultură a nechezolului“. De ce? Pentru că este o materie care creează iluzia gustului, dar care este vidă de semnificaţie. Pe de altă parte, nechezolul este referinţa perfectă la o re-alitate socială iluzorie, la un sistem de valori şi semnificaţii care porneşte de la premiza „păcălirii“ fie a sinelui, fie a celorlalţi. Aşa se face că tânărul caută substitute la tot ceea ce îi lipseşte, substitute pe care societatea i le oferă pe tavă (psihologul în locul duhovnicului; faptele bune devin apanajul asistenţei sociale şi nu pot fi concepute decât în acest context etc.).

Când facem referire, din perspectiva Bisericii, la un astfel de produs al societăţii contemporane, trebuie să avem în vedere ontologia mărturisitoare a Ortodoxiei. Şi dacă suntem de acord că teologia înseamnă întâi de toate trăire, trebuie să avem ca ţel trăirea mărturisitoare, pentru că numai aşa tânărului postmodern i se poate oferi şansa unei alegeri mature şi asumate asupra propriului mod de viaţă, prin oferirea unei alternative la modelele postulate de societatea în care trăieşte.

Dacă în primele veacuri ale creştinismului comuni-tăţile dădeau mărturie prin trăirea lor, în faţa persecu-torilor şi mergeau până la a-şi sacrifica viaţa pentru Biserică, într-o societate în care Dumnezeu este lăsat eminamente în planul transcendenţei, mărturisirea devine cu mult mai grea. Ne aflăm puşi în faţa unor probleme cu totul noi şi în faţa unei tipologii umane nemaiîntâlnite în istoria mântuirii. Trebuie să facem faţă unor provocări, am putea spune, extreme. Iar singurul mod în care putem face acest lucru este implicarea Bisericii în toate sferele de activitate ale societăţii şi fo-losirea tuturor canalelor mediatice pentru propovăduirea asumată a Cuvântului lui Dumnezeu.


Chipul Mântuitorului în iconografieDANIEL SIMIONESCU înfăţişat ca având „ochii ca para focului“, „părul fiind alb ca lâna

cea albă“. Tot în Apocalipsă se vorbeşte de Leul şi Mielul. Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti ne transmit chipul ideal al Mântuitorului, văzut după textul lui Isaia sau al psalmistului. O serie de scrieri apocrife caută să descrie copilăria lui Iisus. Canoanele şi cărţile de cult însă sunt un criteriu obiectiv în reprezentarea iconografică. Sinodul Quinisext şi sinodul VII confirmă dogma cinstirii icoanelor, iar sinaxarul de la 16 august prezintă istoria chipului nefăcut de mână al Domnului. Slujba din Duminica Ortodoxiei este în cinstea sfintelor icoane, îndeosebi în cinstea icoanei Mântuitorului. În rugăciunea de sfinţire a acesteia se prezintă o adevărată învăţătură despre icoană. Tot în acest prim capitol, autorul abordează o perspectivă inedită, apreciind şi valoarea artistică acordată reprezentărilor chipului Mântuitorului. Astfel, izvoarele plastice sunt considerate monumente de artă. Toate achiropiitele - chi-purile nefăcute de mână - care s-au bucurat de multă cinstire în întreaga lume creştină din Orient şi Occident, se pot rezuma la cele două prototipuri: Faţa bizantină, orientală, pe mahrama trimisă lui Abgar şi Faţa romană, occi dentală - chipul Hristosului suferind - pe mahrama Veronicăi. Un portret considerat a fi început de Sfântul Luca şi terminat de îngeri este venerat în capela Sancta Sanctorum a bisericii Sf. Ioan Laterano din Roma. Chipul de pe mahrama Veronicăi se păstrează în tezaurul de la biserica Sf. Petru din Roma. În al doilea capitol, părintele Sofian urmează cursul istoric al reprezentării iconografice a Fiului lui Dumnezeu, pornind de la perioada în care creştinii vieţuiau în catacombe şi mergând până în secolul al XIV-lea. Până în secolul al IV-lea, reprezentarea Mântuitorului s-a făcut prin simboluri şi prin figuri. Crucea, Mielul şi Leul sunt cele trei simboluri unice sub care este reprezentat Iisus Hristos în iconografie. În iconografia răsăriteană, ortodoxă, Mielul reprezintă de obicei chipul Mântuitorului Prunc pe disc, ţinut uneori de Sf. Ioan Botezătorul; tema este frecventă în arta rusească. Leul, alt simbol al Mântuitorului sugerează tribul lui Iuda din care cobora Iisus prin David. În primele patru secole în pictură se pot distinge trei moduri de înfăţişare a Mântuitorului: Mântuitor al lumii, Judecător al lumii şi Biruitor al lumii. Asupra iconografiei Fiului îşi pun amprenta influenţe teologice (ideea deofiinţimei Fiului cu Tatăl, natura umană şi divină a Mântuitorului), influenţe literare apocrife (protoevangheliile lui Iacob sau Pseudo-Matei, redând detalii din copilăria lui Iisus),

Arta pusă în slujba descoperirii tainelor frumuseţii dumnezeieşti are menirea de a lărgi orizontul cunoaşterii noastre şi de a ne pregăti încă de pe pământ pentru

întâlnirea cu Cel Nevăzut, dar pe care am încercat să-L vedem înţelegător cu ochii inimii. Alături de imnografie, iconografia reprezintă unul din mijloacele consacrate ale Bisericii prin care se realizează apropierea omului de Cel Neapropiat. Icoana Mân-tuitorului Hristos poartă în sine taina Celui Care pentru iubirea de oameni a binevoit a lua chip omenesc, ca noi să ne înălţăm gândul spre El, din dorinţa de a primi şi noi darul Său ceresc, şi anume, de a deveni „dumnezei“ după har. Răspunzând scânteii dorului după desăvârşire, consider că icoana este unul din căile pe care urmându-le voi pătrunde mai adânc în taina cunoaşterii lui Dumnezeu. În acest sens, gândul inimii mele se poate uni cu cel al părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, care în cartea sfinţiei sale, „Chipul Mântuitorului în iconografie“, mărturiseşte: „dintr-un îndemn tainic al inimii mele, de mult caut Faţa Domnului“. Căutând acest chip de-a lungul lucrării sale, părintele urmăreşte să lumineze privirea înţelegătoare a sufletului cititorului ca să poată contempla mai apoi icoana lui Hristos cu ochii credinţei, într-un sentiment adânc de evlavie, având de acum şi o oarecare dimensiune asupra semnificaţiei ei teologice, artistice şi sociale.Cele trei părţi ale cărţii conduc armonios cititorul spre înţelegeri tot mai luminate asupra chipu-lui dătător de lumină al Mântuitorului.

Astfel, în prima parte autorul lămureşte cum a fost în realitate chipul Domnului în viaţa Sa pământească. Sunt amintite prefigurări ale acestuia în Vechiul şi Noul Testament. Psalmistul se ruga cu stăruinţă ca Domnul să nu-i ascundă Faţa Sa. Avraam L-a văzut pe Domnul în chip de înger sub stejarul din Mamvri, Isaia Îl prezintă ca Emanuil, Prunc tânăr, Înger de mare sfat şi Sfetnic minunat. Daniil L-a văzut sub chipul Celui vechi de zile, dar şi cu „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcările de foc. Aceste reprezentări apărute în Vechiul Testament reprezintă chipul de slavă al Domnului. Domnul însă S-a descoperit şi sub chipul de om al durerii în Psalmi şi în vedenia Proorocului Isaia. Cele mai vechi şi autentice izvoare sunt scrierile sfinte ale Noului Testament. Despre chipul din afară al Domnului nu aflăm aproape nimic. Evanghe lis tul Matei Îl prezintă în momentul Schimbării la Faţă, când strălucea ca soarele. În Apocalipsă este

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ


influenţe sociale (fastul curţii imperiale i-ai inspirat pe artişti în reprezentarea lui Hristos ca Împărat). În ultima parte a cărţii, autorul face o sinteză a chipurilor Hris tosului liturgic. Având în vedere că Sfânta Liturghie repre zintă centru vieţii noastre duhovniceşti, cea mai bogată raportare la chipul lui Hristos, plină de semnificaţii mistice, o oferă perspectiva liturgică. Pornind de la consideraţia că Hristos este Jertfă şi Jertfitor, se pot desprinde două chipuri ce ilustrează cele două stări diferite ale Mântuitorului redate în viziunile profetice ale Vechiului Testament: Hristos pătimind şi Hristos în slavă. Hristos pătimind înseamnă viaţa Logosului, când S-a întrupat, a trăit printre oameni şi a murit printre ei. Această stare este reprezentată de apuseni în Hristos Pelerin. Orientul, care priveşte totul liturgic, Îl reprezintă iconografic pe Hristos ca Prunc jertfit. Apare ca un copil culcat pe disc, „cu trupul gol sau acoperit cu un voal“. Dar chipul lui Hristos pătimind apare mai ales în scenele Patimilor. Hristos pe Cruce e reprezentat în iconografie abia după anul 1000. Chipul lipsit de frumuseţe văzut de Isaia apare în scenele Pogorârii de pe Cruce şi Îngropării Domnului. În iconografia noastră populară, mai ales în icoanele pictate pe sticlă din Ardeal, întâlnim chipul Mân tuitorului şi viţa-de-vie. În alte icoane este înfăţişat în Sfântul Potir. Hristos în slavă este chipul plin de frumuseţe al Domnului, întrezărit şi de profeţii Vechiului Testament şi descoperit apoi în Schimbarea la Faţă de pe Tabor şi după Înviere. În Vechiul Testament, Hristos-Logosul, „prin Care toate s-au făcut“ apare în mai multe chipuri sau figuri: Emanuel, prunc, fără aripi; Înger de mare sfat, tânăr întraripat; Înţe lepciunea, Creatorul, tânăr amintind de Bunul Păstor sau „Cel vechi de zile“ văzut de Daniil; înger în sfatul Sfintei Treimi, aşa cum Se arată lui Avraam sub stejarul din mamvri; pe tron de heruvimi în viziunea lui Isaia; în jertfa lui Abel sau Melchisedec. După întrupare, iconografia prezintă trei momente de slavă: Schimbarea la Faţă, Învierea şi Înălţarea. S-au fixat şi câteva momente din viaţa de nesfârşită slavă a Domnului: Triumful, adică momentul când S-a reîntors în ceruri, după Înălţare; Arhiereul Cel mare, Care neîncetat mijloceşte pentru oameni; Judecătorul, Căruia I s-a dat de la tatăl toată puterea; Pantocreatorul, Stăpânul Cel veşnic al întregii făpturi cereşti şi pământeşti. În partea destinată concluziilor, autorul caută să

răspundă la două întrebări: „Care este icoana Mântuitorului cea mai apropiată de adevăratul ei prototip?“ şi „Ce loc ocupă icoana lui Hristos în cosmosul iconografic, adică în Biserică şi în viaţa personală?“. Părintele Sofian Boghiu arată că orice compoziţie am privi vom recunoaşte în ea chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Totuşi, dacă se cere un exemplu concret, se poate aprecia că cea mai reuşită lucrare a realizat-o un pictor din Balcani în 1259. Este reprezentat chipul cunoscut sub numele de Hristos Everghetul aflat în biserica de la Boiana, în Bulgaria. Despre acesta, Andre Grabar afirmă că este „cea mai desă vârşită expresie artistică a dogmei Întrupării“. La a doua întrebare se poate răspunde că icoana lui Hristos rezumă şi domină tot cosmosul iconografic, aşa cum Persoana lui Hristos

domină întreaga Sfântă Treime. După funcţiunea pe care o împlineşte în cosmosul iconografic, de Profet, Împărat şi Arhiereu, se orânduieşte în jurul Lui corespunzător şi programul iconografic. Importanţa icoanei este mare şi în viaţa creştinilor, care prin apropierea de chipul sfinţit al Mântuitorului se umplu de har şi de binecuvântare dumnezeiască. Din toate izvoarele păstrate în diferite texte sau în monumentele de artă, putem constitui o imagine aproximativă a Mântuitorului. Însă aceasta nu reprezintă decât un imblod în căutarea Hristosului lăuntric al cărui chip al desăvârşirii trebuie să-l aflăm şi noi în viaţa noastră prin lucrarea poruncilor. Lucrarea părintelui Sofian este fără îndoială utilă celor care

caută să cunoască faţa Domnului pentru a o putea reproduce în icoane sau în frescele bisericilor, dar şi pentru cerinţele sufletului. Părintele a fost preocupat, ca pe parcursul ei, să identifice caracteristicile chipului Mân tui torului, din dorinţa de a reuşi el însuşi, ca pictor şi iconar, să-l redea în icoană cât mai fidel posibil. De aceea, textul urmăreşte cu precizie detaliile tehnice, exprimate însă cu claritate. Chipul în icoană nu este epuizat de trăsăturile exterioare, prin urmare nici de detaliile tehnice, dar ele sunt în slujba conturării sau reconstituirii cât mai exacte a chipului trăit lăuntric, văzut cu ochii inimii şi sunt menite să ofere icoanei interioritate, adâncime. Perspectiva Hristosului Liturgic deschide orizonturi largi ale contemplării pentru fiecare creştin. Semnificaţiile adânci ale acestor icoane sunt cele pe care le-am considerat cele mai utile pentru mine din perspectiva slujirii de preot.


DIALOGURI

Interviu cu Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, titularul catedrei de Teologie Morală în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (II)

- Cum vedeţi dumneavoastră evoluţia învăţământului teologic ortodox în tot ce înseamnă deschiderea către școlile de teologie din străinătate, pe cale ecumenică?

- Este foarte bine să fim în bune relaţii cu celelalte școli de teologie, ortodoxe și nu numai, din străinătate. Când eram studenți,

părintele profesor Nicolae Balca ne spunea (într-o vreme când nu gândeam să ieșim la studii în afara țării), că o excursie în străinătate (vă rog să rețineți, o excursie) la acea vreme valora cât citirea unei biblioteci întregi în țară. Contactul pe care îl ai cu alte tipuri de învățământ și cu bibliotecile străine este foarte eficient. Dar, să fie un contact de studiu, pentru că dacă te duci doar să te plimbi, n-ai făcut nimic. Când am plecat eu în afară, Dl. Emilian Popescu mi-a spus să am grijă să nu pierd vremea prin faţa vitrinelor, ci să stau în biblioteci. Şi n-am pierdut vremea. Este foarte important să studiezi într-o universitate europeană, să ştii să lucrezi în bibliotecile acelea foarte dotate din care nu-ți vine să mai ieşi. Acolo nu poţi să obții o diplomă dacă nu munceşti zi şi noapte. Apoi, nu trebuie să pleci acolo cu impresia că, dacă majoritatea universităţilor europene nu sunt ortodoxe, nu vei avea ce să înveţi în ele. Este o frustrare românească. Dimpotrivă! Ai de învăţat foarte mult, peste tot. Este important să folosești oportunitățile prin care poți cunoaște modul în care și alții fac teologie. Am avut ocazia să iau contact şi cu lumea ortodoxă din Grecia şi cu lumea romano-catolică din Elveţia. Când m-am dus în Elveţia, toţi îmi spuneau că m-am dus în Vaticanul Elveţiei: „Nimeni n-a luat vreun doctorat acolo, cum crezi că vei lua tu?“ Şi am fost primul ortodox care a luat doctorat la Universitatea din Friburg. De oriunde poți veni cu rezultate foarte bune, cu o condiție: să muncești. Mi-aş dori ca cei mai buni absolvenţi ai facultăților noastre să meargă în străinătate și să aibă experienţa universităţilor străine.

- Credeţi că ar trebui să-şi pună într-o oarecare măsură con-ducerea facultăţii sau instituţia în sine, prin Patriarhie, amprenta pe promovarea anumitor valori din facultate, să-i trimită acolo?

- Desigur! Pe vremea mea, Patriarhia era cea care selecționa și recomanda studenții pentru studii. Erau mulți solicitanți, dar selecţia a fost riguroasă și serioasă, atât din partea Patriarhiei, cât şi din partea autorităţilor civile. Din păcate, au mai scăpat la studii unii care au amețit pur și simplu când s-au văzut în Occident şi au uitat să mai studieze. Dl. Prof. Emilian Popescu știa această situație, de aceea m-a atenționat când am plecat la studii în străinătate. Este de dorit ca Biserica să selecționeze pe cei care se pot adapta la ritmul de lucru al occidentalilor. Dacă te duci în străinătate doar să faci poze și turism universitar, nu

vei câștiga nimic. În Occident, eu de pildă, n-am intrat niciodată în vreun restaurant din proprie inițiativă, ci doar o dată cu ocazia unor festivități, și altă dată, într-o cofetărie, invitat de cineva. Este adevărat, nu aveam bani, dar nici timp de pierdut prin spațiile de „socializare“, nici în Grecia, nici în Elveţia.

- Cu alte cuvinte, studenţii să nu piardă timpul.- Exact! Părintele Balca ne dăduse definiţia studentului: stu-

dentul este un tânăr care n-are timp să se distreze, să mănânce, să bea, să doarmă din cauza studiului. Acest profesor luase doc-toratul la Jena cu Petter Petersen în 1934. Sunt convins că munca sistematică, constantă este cea care trebuie să ne definească.

- Aici eu văd un impediment în sistemul nostru de învăţă mânt, pentru că în afară, sistemul te obligă să fii sistematic.

- N-ai încotro! Era de neconceput să te duci la cursuri ne-pregătit. Profesorul preda cursul și certifica secretariatului dacă studentul i-a urmat cursurile. Secretariatul era cel care te anunța că poți să mergi la examen, după ce profesorul semnala că ai urmat cursurile sale. La examen te întreba dacă ai citit ceva şi ce anume. Îţi dădea o jumătate de oră să expui ceea ce ai studiat. Examenul se făcea cu ceasul în față. Cele două experienţe, atât cea din mediul ortodox grecesc, cât şi din cel romano-catolic, m-au făcut să înţeleg că este absolută nevoie să ne cunoaştem mai mult unii pe alţii. Sunt îngrijorat de anumiţi studenţi din fac-ultatea noastră care înțeleg prost ecumenismul și nevoia relațiilor bune cu ceilalți creștini europeni și cu școlile lor de teologie. Vor-besc, desigur, de Bisericile istorice, nu de sectele moderne, gârlă și în Occident! Există în Biserica noastră grupuri fundamentaliste și printre noi, studenți cu idei fundamentaliste, idei de un conser-vatorism teribil în ceea ce priveşte Ortodoxia. Nu-i înțeleg.Într-o lume în care creștinismul European este amenințat de islam și de cultele orientale, noi refuzăm dialogul dintre creștini în vederea stabilirii unor căi în vederea unității. A-i cunoaște pe confrații tăi, creștini, nu înseamnă a-ți pierde identitatea. În mediul neortodox am simțit că iubesc mai mult Ortodoxia. Nu aprob și nu înțeleg fundamentalismul unor călugări de la Mănăstirea Petru Vodă.

- Totuşi, acolo există anumiţi călugări care îl dezinformează pe părintele Justin Pârvu. Cum a fost de exemplu, cu paşapoar tele biometrice. S-au dus la el cu laptopul în braţe şi i-au spus că vine Antihristul că ne bagă cipurile în piele. Aşa, el a fost cumva obligat la mărturisire (de credinţă).

- Aşa este. Părintele n-a umblat prea mult pe la școli. A trăit alte vremuri. Și ce vremuri! Are înțelepciunea sa și cumințenia monahală, dar mi se pare că este ușor manipulat de unii care nu sunt suficient de călugări. V-o spune cineva care a crescut în mănăstire și de mai mulți ani studiază pe baza izvoarelor


fenomenul monahal creștin. - Dar şi Sfântul Vasile cel Mare a spus că Pământul este

plan...- Aceasta era concepţia în secolul IV, dar asta nu l-a făcut să

nu aibă nişte puncte de vedere uluitoare, şi pot spune că după Democrit, capadocienii au cea mai modernă viziune cu privire la evoluţia cosmosului. Trebuie să reţinem lucrul acesta. Nu te poţi baricada şi să crezi că te poţi izola de lume, căci Hristos a spus: „Mergeţi în lume!“. La fel, nu poţi să acuzi pe cel care dacă nu e împotriva ta, tu totuşi consideri ca el ar fi împotriva ta. Să ne amintim de faptul că ucenicii L-au întrebat pe Hristos: „Doamne, să-l oprim?“, iar Hristos a răspuns: „Nu! Cine nu este împotriva noastră, e cu noi“. Trebuie să realizăm că sunt monumente de sfinţenie şi în alte zone ale creștinismului istoric. Să nu credem că Dumnezeu iubeşte numai România şi zicala că România este Grădina Maicii Domnului să o luăm ca pe o metaforă, nu ca pe o dogmă. Spusa aparține unui papă, iar românii fanatici o iau drept dogmă. Nu vi se pare cel puțin ciudat? Nu este România cea mai frumoasă țară din lume. Lumea lui Dumnezeu este frumoasă pre-tutindeni. Eu am văzut monumente de sfinţenie și la alți creștini, nu numai la ortodocși. Am cunoscut o călugăriţă în Elveţia, romano-catolică, de care sunt convins că era sfântă. Eu am dat o teză de doctorat unui doctorand de-al meu despre Sfânta Tereza de Avila. Să ştiţi că este impresionantă! Şi acum, am curajul să spun că aceasta, în materie de mistică creştină, depăşeşte pe unii pe care noi îi considerăm vârfuri ale misticii creştin-ortodoxe. În ce sens? Din păcate, marii mistici, ai noştri şi cei de limbă greacă, s-au blocat în faţa percepţiei despre Lumina necreată, ideal al neoplatonismului. Această sfântă dă mărturie de prezenţa vie a lui Dumnezeu în Învierea Mântuitorului Hristos. Eu am avut parte de o întâlnire cu un părinte bătrân, de la Mânăstirea Dealu, Serafim Popescu, care vorbea cu Maica Domnului ca şi cum aceasta ar fi fost de faţă. Aveam impresia că Maica Domnului e pe lângă el şi mă uitam la el, întrebându-mă dacă nu cumva a luat-o razna. El o simţea pe Maica Domnului lângă el! Nu făcea vâlvă despre această percepţie a lui.

- Aceeaşi trăire o pomeneşte şi părintele Anania, când povesteşte că fiind în aceeaşi cameră cu părintele Stăniloae, acesta i-a spus: „Acum să ne rugăm.“ Şi părintele Anania s-a ru-gat, formal, recunoscând chiar că a fost oarecum atipic; în schimb, părintele Stăniloae a început să vorbească direct cu Dumnezeu. Şi atunci părintele Anania a rămas marcat de acest episod.

- Da, îmi amintesc de pasajul acesta. Părintele se ruga aşa, simplu, ca un ţăran, fără să redea textele pe care le avem noi în canoanele de rugăciuni. Era şi un mare teolog. Dar sunt oameni, care fără să fie mari teologi, precum sfânta de care tocmai am pomenit, L-au simţit pe Dumnezeu în viaţa lor. Sfântul Nectarie spune despre credință că este perceperea lui Dumnezeu fiinţând

lângă tine! Este un lucru extraordinar! Să-l simţi pe Dumnezeu Cel Viu, lângă tine, nu doar ca pe un Dumnezeu al istoriei. Perceperea doar istorică a lui Dumnezeu ne face să nu mai trăim decât comemorativ lucrarea Lui în lume. Există și în celelalte confesiuni oameni care se roagă și care fac efectiv dovada sfințeniei. De aceea, repet, mă îngrijorează triumfalismul superficial și funda-mentalismul neghiob al unor confrați ortodocși. Fundamentalismul nu este recomandabil.

- Şi care aduce pagubă şi nu un beneficiu real...- Absolut! Când suntem atacaţi de religiile necreștine, unii

dintre noi se bucură aruncând cu piatra în confrații lor creștini. Acum doi ani am fost la o conferinţă la Sankt Petersburg. Acolo, la masă nu poţi mânca din cauza discursurilor. Se ridică câte unul: „În cinstea cutăruia, mulţi ani trăiască! Să ia cuvântul!“. Am participat la o astfel o masă mare, organizată de un preot foarte destoinic. M-au rugat şi pe mine să spun ceva. Şi am zis: „N-am ce să spun decât: Mulţi ani trăiască creştinismului european care este atât de agresat de prezenţa Islamului!“ Văzusem mai devreme cupola unei imense moschei, construite recent în Sankt Petersburg. Cuvintele mele au surprins nu prea plăcut pe ruși. Preotul mi-a spus: „Ştiţi, la noi în ţară, trăim în relaţii deosebite cu toate cultele...“. La două săptămâni după ce m-am întors de la Moscova, am aflat de uciderea acelui tânăr preot misionar de către un musulman, în biserică. Fusese împuşcat în biserică! Ei bine, în contextul în care Islamul dă năvală peste noi și interesul pentru mistica orientală este tot mai mare, în contextul în care teologi ortodocşi scot în evidenţă mai degrabă valorile misticii orientale, necreştine, dar habar n-au de valorile noastre şi ale creştinismului european, prefer să fiu în relaţii bune cu Bisericile istorice europene, care au cel puţin 1.500 de ani de creştinism comun cu noi, şi să încercăm căi de găsire a unui limbaj comun şi a unei expresii comune care să spună ceva omului contemporan despre Mântuitorul Hristos.

- Exact ce a făcut Sfântul Apostol Pavel în Areopag...- Da. Noi ne scoatem ochii între noi şi vin ceilalţi peste noi...

Noi suntem, de pildă, numiţi Cruciaţi de către musulmani. În București, de la prima moschee ridicată de regel Carol I, am ajuns să avem la ora actuală 8 moschei. Există în Pantelimon un centru musulman care te îngrozeşte; românii nu zic nimic despre asta, dar urlă împotriva Catedralei Mântuirii Neamului, o emblemă a creștinismului românesc.

- Ce recomandați studenților?- Să studieze foarte mult. Să profite de explozia de carte foarte

bună și să nu deznădăjduiască. - Părinte, vă mulţumim pentru timpul acordat!

Interviu realizat de Marius-Ştefan Ciulu şi Silviu-Constantin Nedelcu

ERATA: în numărul 8, în prima parte a interviului, în pag. 21, col. 2, par. 25, a se citi: Nu aș dori, totuși, să treacă și alții prin ceea ce am trecut eu.ERATA: în numărul 8, în prima parte a interviului, în pag. 21, col. 2, par.


OMUL DE LÂNGĂ NOI

Interviu realizat de Malvina Preda

Psihologia umană faţă în faţă cu psihologia ortodoxă

T ot ce înseamnă univers media mă atrage, pentru că instrumentul de lucru este

Cuvântul, exact ca în psihologie. Televiziunea propune Cuvântul și Imaginea ca forțe majore în viața oamenilor, iar efectele ei sunt nebănuite asupra modului de a fi, a omului nou; în sensul acesta, psihologia a devenit necesară.

Aales să fie psiholog. Televiziunea a atras-o întotdeau-na. Într-o bună zi a găsit soluția și le-a îmbinat pe amândouă, fiind din anul 2005 psiholog de serviciu și

realizator -moderator în cadrul televiziunilor: Antena 1, B1 TV.

- Care a fost impactul cu religia? - Eu simt că de când m-am născut, legătura mea cu

Dumnezeu este reală; pentru că simt că sunt făcută din iubire și asta mă face să mă simt în relație cu Dumnezeu dintotdeauna. Referitor la tot ce înseamnă educație pe linia rugăciunii, mersul la Biserică, am primit-o de la bunica. Îmi aduc aminte că stăteam la bunica în brațe și spuneam Tatăl nostru când aveam patru ani. Este momentul când am trăit conștient Rugăciunea Domnească, L-am simțit pe Dumnezeu. În legatură cu mersul la Biserică, nu-mi aduc aminte să mă fi luat cineva de mână și să mă ducă la Biserică, știu că fugeam de acasă și mergeam la Biserică și aveam o stare de fericire, simțeam că zbor.

- Ce te-a determinat să faci psihologie? - Dintotdeauna am fost atrasă de oameni. Am simțit că

oamenii sunt mai mult decat o prezență fizică. Mereu mă întrebam... oare ce gândește mama? Ce o fi în capul ei? De aici vine această pasiune pentru psihologie, din curiozitatea copilului de a descoperi ce se ascunde în spatele trupului.

- Cum ai descoperit psihoterapia ortodoxă?- S-a întâmplat în timpul facultății. Savuram orice

informație nouă legată de psihologie, mă fascina. Am dat la

master la Psihoterapie psihanalitică și mi-am dat seama că sunt atâtea curente în psihologie care se raportează la om dintr-un anume punct de vedere, terapia comportamentală se raportează la om din prisma comportamentului, Freud din prisma sexualității lui, Jung din prisma spiritualității lui. Mi-am dat seama că psihologia e la limita foarte sensibilă, cu o mare înșelare și am renunțat la acest master. Întâm-plarea a făcut să-mi pice în mână „Psihoterapia Ortodoxă“ a Mitropolitului Hierotheos Vlachos și atunci mi-am găsit drumul. Acum, psihologia îmi pare limitată, se raportează la om ca la un sistem închis, iar omul este un sistem deschis. Psihoterapia ortodoxă respectă libertatea omului pentru că omul este un sistem liber, liber în iubire. Psihologia ține omul pe orientală, nu-l duce pe verticală, bagă omul într-o analiză fără reper. Hierotheos Vlachos spune că psihologia s-a născut ca o nevoie a omului occidental de a accede la o formă de spiritualitate.

- Bine ai venit la noi! De ce un master în Teologie? - Am ales un master în teologie, mai exact, „Misiunea

socială a Bisericii în societate“ pentru că se îmbină perfect cu psihoterapia ortodoxă. Vreau sa cunosc cât mai mult partea asta a literelor teologice, să abordez realitatea teologică și așa am dat anul acesta la Teologie.

- Ce așteptări ai de la Facultatea de Teologie?- Așteptări am doar de la mine. Să învăț, să iau exame-

nele și să fac ce mi-am propus, psihoterapie ortodoxă. De ce vreau psihoterapie ortodoxă? Pentru că simt că în felul acesta nu-mi bat joc de oameni, nu-mi bat joc de sufletul lor. Pentru că un psiholog, la fel cum este și medicul are în mâini viața omului. Când omul vine la psiholog este vulnerabil și dacă psihologul nu ține cont, poate să strice un suflet. Teologia îmi dă acele informații care mă ajută să rămân pe un drum drept în abordarea mea, în lucrul cu oamenii. Teologia mă învață cum să relaționez cu oamenii, adică în iubire.

- Ce sfat ai pentru studenții Facultății de Teologie? - Să-și urmeze drumul! Să nu renunţe... Dacă au ales să

facă Teologie, au pășit pe această cale minunată și grea în același timp. Să rămână fermi în decizia lor!


Tibet - experienţă pentru o viaţă (I)

MERIDIANELE RELIGIEI

De peste un mileniu, Tibetul reprezintă una dintre cele mai captivante zone ale lumii. Fiind un tărâm vast de platouri înalte şi vârfuri muntoase, acest

teritoriu a atras mereu atenţia occidentalilor. Aceştia l-au numit adesea cu epitete precum „acoperişul lumii“ sau „tărâmul zăpezilor“, denumiri ce ar trimite cu gândul la un alt tip de spiritualitate. După ce monarhul Trisong Detsen a decretat budismul drept religie de stat, în secolul al VIII-lea, Tibetul s-a dedicat pentru o lungă perioadă spiritualităţii. Însă istoria sa modernă extrem de tulbure, alături de dezvoltarea continuă au diluat, într-un sens negativ, o mare parte din misterul acestui teritoriu.

Întâi de toate, trebuie ştiut că o călătorie către acest loc este una extrem de dificilă, mai ales pentru un străin. După secole de izolare şi comunicare defectuoasă cu lumea din exterior, atât conservatorismul, cât şi înapoierea Tibetului l-au făcut incapabil în a rezista invaziei chineze din 1951. În plus, o revoltă tibetană din 1959 a fost învinsă fără milă, iar mai mult de 100.000 de tibetani în frunte cu Dalai Lama au fugit din ţară. De asemenea, în ultimul secol, cultura tibetană a fost anihilată de către Revoluţia Culturală iniţiată de Mao Zedong, conducătorul comunist care a fermecat inimile chinezilor. În cadrul acestei revoluţii culturale, în Tibet au fost distruse mii de mănăstiri şi temple, în timp ce în China toate templele budiste, taoiste şi confucianiste au fost distruse sau profanate, iar călugării care locuiau acolo au fost reeducaţi în doctrina maoistă. Mai mult, Mao devine în cele mai multe dintre templele istorice obiectul unui cult al personalităţii. Toţi tinerii erau obligaţi să

CĂLIN MARIUS-ADRIAN înveţe din cartea sa, numită „Cartea roşie mică“, devenită biblia tinerilor, fiind socotită aşa chiar şi astăzi. Revenind însă la Tibet, menţionăm că astăzi, acest teritoriu „supravieţuieşte“ ca o regiune autonomă, între graniţele Chinei. Conflictele periodice dintre tibetani şi guvernul de la Beijing sunt suprimate adesea cu cruzime, în acelaşi timp guvernul Chinei ducând un „război propagandistic“ împotriva aşa-numitei „găşti a lui Dalai Lama“, aflată în exil. Din cauza acestor răzmeriţe, pentru străini, călătoria în aceste teritorii este de multe ori dificilă. Condiţia de a avea permis de trecere este impusă tuturor turiştilor străini (permisul se poate obţine printr-o agenţie de tu rism, în schimbul unei taxe), iar vizitarea altor zone în afară de Prefectura Lhasa (capitala) şi a Shigatse necesită un permis suplimentar. Prin urmare, vizitarea acestor locuri este o adevărată aventură, mai ales că transportul prin această regiune este extrem de rudimentar, fiind realizat cu maşini foarte vechi şi de proastă calitate. Cu toate acestea, peisajul este unul magnific, iar cultura unică a zonei în care te afli, alături de splendoarea munţilor oferă o experienţă de neuitat, ceea ce face ca greutatea cu care ajungi acolo să fie uitată (neuitat cu uitata suna un pic ciudat) repede.

În al doilea rând, vom prezenta foarte succint câteva as-pecte ale oraşului Lhasa, capitala sacră a Tibetului. În acest loc se păstrează flacăra scânteietoare a moştenirii tibetane, flacără pe care dominaţia chineză nu a reuşit să o stingă până azi. Inima acestei regiuni este Palatul Potala, un castel uriaş, o clădire înconjurată de ziduri aflată pe Muntele Roşu. Acest castel, cel mai puternic simbol al naţiunii tibetane priveşte în jos, asupra unui oraş asaltat, însă nu complet jefuit de cultura chineză Han. Oraşul este amplasat într-o vale pe râul Kyi-chu, de asemenea districtul istoric Lhasa fiind şi ultimul care se luptă cu o monotonă năvălire a locuinţelor guvernului chinez. În plus, vechiul oraş tibetan din vest are un sprijin în îndepărtatul secol al VII-lea, acesta fiind locul unde cultura tradiţională tibetană înfloreşte şi astăzi. Această parte „Old City“ a capitalei Lhasa, o putem numi banca culturală a Tibetului sau altfel spus, locul în care îşi păstrează ultimele comori culturale.

va urma


TEHNICI ARTISTICE

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil în iconografie

Conform Sfântului Dionisie Areopagitul, cetele îngerilor sunt în număr de nouă, clasificându-se în trei stări, ceea ce înseamnă că pentru

fiinţele spirituale imateriale al căror rol este slujirea lui Dumnezeu, avem tot nouă tipuri sau modalităţi de reprezentare. În prima stare sunt Tronurile sau Scaunele, care se zugrăvesc ca nişte roţi de foc, având de jur-împrejur aripi, iar în mijlocul aripilor având ochi; ele se împletesc unele cu altele, închipuindu-se un scaun împărătesc. Heruvimii se pictează numai cu cap şi cu două aripi, iar Serafimii, cu câte şase aripi: cu două îşi acoperă obrazul, cu alte două picioarele şi cu celelalte două zburând, iar în mâini ţin ripide, pe care sunt scrise cuvintele: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot...“, deoarece acesta este modul în care i-a văzut pe aceştia Proorocul Isaia.

În cea de-a doua stare sunt Domniile, Puterile şi Stăpâniile. Aceste trei cete se zugrăvesc cu stihare lungi până la glezne şi încinşi cu orare verzi aurite, uneori având pe umeri mantii până la genunchi, în mâna dreaptă ţin toiege de aur, iar în mâna stângă o pecete rotundă ca un taler, cu crucea, care reprezintă sigiliul Domnului.

În a treia stare sunt Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Aceştia se pictează cu capul gol, având părul strâns cu o panglică albă legată la spate şi purtând haine ostăşeşti, încinşi cu brâuri de aur, cu mantiile

ALEXANDRA PENCIU pe umeri, ţinând în mâini arcuri, lănci, topoare şi suliţe. Ei au chipul unor tineri cu stihare luminoase şi lungi. Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil apar mai tot timpul pictaţi în Biserică pe uşile laterale ale altarului (uşile diaconeşti) care închipuie uşile cerului; ei sunt păzitori ai uşilor raiului. Tot pe uşile diaconeşti apar adesea şi diaconi cu cădelniţe în mâini, cei mai reprezentativi fiind Sfântul Ştefan şi Sfântul Laurenţiu. Diaconii se zugrăvesc aici, atât pentru că în oficiul lor

liturgic reprezintă pe îngerii din ceruri, cât şi pentru că pe aceste uşi circulă diaconii când ies sau intră din altar. Uneori se mai pictează Sfân-tul Gheorghe împreună cu Sfântul Dumitru ca păzitori ai uşilor altarului.

În iconografie (conform erminiei Sf. Dionisie), Arhanghelul Mihail este reprezentat ca un ostaş, cu sabie, scut şi veşmânt militar roman, în timp ce Arhanghelul Gavriil este reprezentat cu un toiag şi cu o cruce în mână, purtând un veşmânt lung şi alb. Uneori Arhanghelul Gavriil apare şi cu un crin alb pe care îl ţine în mână (mai ales în icoana Bunei Vestiri), dar această

reprezentare nu este de origine bizantină, fiind preluată mult mai târziu din Apus.

Sfinţii Arhangheli nu se întâlnesc numai pe uşile diaconeşti, ci şi în icoane de hram sau icoane perso-nale, atât împreună cât şi singuri.

În ţara noastră, Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt foarte iubiţi de credincioşi, care poartă numele lor, iar foarte multe biserici i-au ales ca ocrotitori.


va urma

FILOSOFIE CREŞTINĂ

Profesiunea lui: culturaLUCIAN DABIJA

Constantin Noica (1909-1987) este, cu siguranţă, personalitatea de vârf a culturii româneşti din ultima perioadă. Contextul în care Noica a fost prezent în

spaţiul cultural românesc nu era propice afirmării oricărui gânditor, dacă ne gândim la faptul că a fost contemporan celor două războaie mondiale, dictaturii regale şi celei co-muniste. El a sesizat acest aspect încă din perioada anilor ’40, atunci când Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari şi rupe relaţia de simpatie faţă de gruparea politică legionară. Asasinarea lui Iorga l-a făcut pe Noica să afirme că: nimeni nu poate legitima omuciderea, acesta fiind un mare păcat. A adus în discuţie faptul că păcatul uciderii este un act ce intervine peste voinţa dumnezeiască.

Este clar că filosoful a trăit aventura istoriei destul de visceral şi a făcut faţă unei maturităţi intelectua le care a pus în lumină valoa rea existenţei umane. El trece dincolo de acest aspect teoretic, punând în practică după anii ’40 exerciţiul unei smerenii întotdeauna mărturisite prin vorbele celor care l-au cunoscut. Într-un interviu acordat de Andrei Pleşu lui Sorin Lavric, acesta afirma că Noica a fost solidar cu trecutul, cu greşelile sale, de care era conştient, şi peste care a trecut.

Constantin Noica participa la Berlin la o serie de semi-narii conduse de fenomenologul Martin Heidegger, căruia Alexandru Dragomir i-a fost student apropiat timp de doi ani. La întoarcerea în ţară a contribuit la editarea Isvoarelor Filosofiei ale lui Nae Ionescu. În 1958, Noica a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de închisoare. A executat şase şi a trăit la rândul său umilinţa ocnaşului arestat pe nedrept. Cultura a fost o temă importantă asupra căreia s-au îndreptat gândurile lui Noica. Pentru el, infernul este suportabil câtă vreme paradisul culturii este cu putinţă.

Cultura îl învaţă pe om să gândească corect. Experienţa vieţii îl determină pe Noica să se pună în

postura fratelui fiului risipitor. În acest sens, consideră că destinul fiului risipitor este să se piardă în acţiune, iar cel al fratelui său este să se piardă în contemplaţie. Adeseori această stare de contemplare este mărturisită de cei care l-au cunoscut ca o stare de linişte ce îl caracteriza pe filosof. Liniştea şi prospeţimea cu care folosea cuvintele îi dădeau oarecum aura unui om deosebit, dar în acelaşi timp, simplu. Modestia şi bunătatea îl făceau mereu solidar cu cei din jur, deşi Gabriel Liiceanu îl numeşte monah laic, căci filosoful, care se născuse într-o familie de boieri foarte înstăriţi îşi redusese nevoile materiale la minim.

Datorită discreţiei pe care a avut-o în a se mărturisi o persoană religioasă, adeseori cei care l-au cunoscut au făcut demersuri în a demonstra că el fost o personalitate creştină. Discreţia sa este firească, atâta vreme cât discursul filosofic, şi nu cel teologic a fost cel de interes pentru Noica. Totuşi, în anul 1945 fi-losoful participă la fondarea Rugului Aprins, de unde au rezultat două texte cu titlu-

rile: Cunoaştere şi Asceza, şi Patos şi Patmos. Fără îndoială că Noica înţelegea prezenţa lui Dumnezeu în manifestarea realului apofatic. Pentru om, nimic nu e bun, dacă nu are în el infinitatea, „partea lui Dumnezeu“.

Cât despre posteritatea lui Noica, ea abia a început, aşa încât încă nu putem da măsura geniului său; anvergura lui Noica are nevoie de noi, de o cultură românească în care să se reveleze şi pe care să o reveleze, pentru că, aşa cum filosofului îi plăcea să spună, nu se ştie cine dă şi cine primeşte.


DIDACTICĂ

Parabole şi învăţături

Într-o multitudine de manuale școlare, printre care și câteva de religie, criticate deseori de mass-media, specialiști, părinți, invocând motive precum distorsionarea adevărului

istoric sau inadecvarea conținuturilor la particularitățile de vârstă ale elevilor, se regăsește și un manual pentru clasa a II-a secundară intitulat Parabole și învățături. Deși scris la începutul secolului XX, valoarea lui a rămas incontestabilă şi în ziua de astăzi, când se pare că puține lucruri mai sunt mulțumitoare în ceea ce priveşte educaţia, mai ales cea creştină. Un motiv să fie acela că autorul – Simion Mehedinți – a dorit să își ajute neamul insuficient cultivat, nu numai în ale ştiinţei, ci şi în ale religiei, conștient fiind de faptul că la educarea unei națiuni trebuie să participe toți membrii acesteia? Sau conștiința lucrului bine făcut? Sau faptul că este vorba de religie, de modelarea sufletelor după cuvântul Evangheliei care rămâne neschimbat de-a lungul secolelor? Motivele sunt probabil numeroase, la fel ca roadele aduse de această lucrare catehetică ce a cunoscut până acum 8 ediții.

Simion Mehedinți – academician, profesor, geograf, doctor în filosofie, ministru al Instrucțiunii și Cultelor, dar înainte de toate, creștin. S-a născut creștin, asemenea poporului român, într-o familie cu 11 copii din județul Vrancea. După studii în țară și în străinătate, s-a preocupat de educarea întregului popor în spiritul Evangheliei, folosindu-și cunoștințele de istorie, geografie, pedagogie, oratorie, fapt ușor sesizabil și în acest manual care conține, pe lângă trimiteri evanghelice, explicații științifice, aspecte din cultura și civilizația popoarelor lumii, hărți și desene semnificative. Susține că nimeni nu poate fi om deplin dacă nu este creștin, așadar pune viețuirea după Evanghelie ca unica modalitate de împlinire materială, dar mai ales, spirituală.

Structurat în patru capitole: Învățătura timpurie, Parabolele sau pildele lui Iisus, Învățăturile și Adaos, cu preferință pentru un limbaj ce în unitatea lui, denotă simpli-tate și naturaleţe, reprezintă un îndreptar

de viață creștină nu numai pentru copii, ci și pentru profesori și părinți. După tâlcuirea fiecărei pilde și învățături, Simion Mehedinți a inserat o parte aplicativă, cu sfaturi morale și „potriviri la viața școlarilor“, pentru că tinerii elevi erau cei cărora li se adresa, conştient de realitatea că după cum sunt astăzi copiii, așa va fi mâine neamul întreg și țara care se bizuie pe ei. Copiilor li se dezvăluie modelul oferit de Hristos pe care trebuie să-l urmeze încă de mici, în mediul și activi-tatea specifice lor. Clasa este definită ca o „lume mititică“, la a cărei bune funcționări își aduc aportul nu doar profesorii, ci și școlarii, care dau dovadă de altruism, cercetându-i pe cei mai slabi și ajutându-i să se integreze în grup. Afirmațiile Viața este o cernere necurmată sau Viața nu e geometrie sunt menite să-i determine pe copii să se raporteze la realitate cu iubire, dreptate, bunătate, să conștientizeze că toți suntem vulnerabili și putem greși, dar și că îndreptarea stă în puterea fiecăruia. Lucrurile nu sunt fixe, așa cum sunt în teorie; nici măcar geometria nu este exactă pe hârtie, ci numai în proiectarea intelectuală. Răbdarea este virtutea pe care elevii sunt îndemnați să o valorizeze, fără să uite că roadele efortului apar întotdeauna. Munca lor - învățarea - presupune o concurență cu ei înșiși, perseverență, iar rețeta pentru a ajunge la performanță este sintetizată de Simion Mehedinți în afirmaţia „Geniul este o lungă răbdare“. Ideea aceasta este întărită prin exemple argumentative reale, persoane

cunoscute a căror activitate profesională a devenit model (Goethe, Carnegie, Wiliam James). Prin pilda samarinea-nului, învață ce este fraternitatea, prin cea a împăratului îngăduitor îndeamnă la îngăduință, pilda cu oaia rătăcită îndrumă spre solidaritate, valori fără de care ființa umană cu greu s-ar putea defini om. Parabole și învățături, o carte la care poate apela cu încredere oricine dorește să formeze buni creștini, dar mai ales profesorii de religie care se confruntă une-ori cu atitudini reticente în încercarea de a stabili bazele unui suflet sănătos, rămâne în continuare „un manual model, din toate punctele de vedere: ca metodă, ca fond și ca execuție“.

CLARA ANDREEA SANDU


Trăind în timpul domniei voievozilor Matei Basarab (1632-1654) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul

Vâlcea reprezintă una dintre cele mai prolifice figuri ale monahismului românesc din secolele XVII-XVIII, alături de sfinţi cuvioşi precum Sf. Antim Ivireanul ori Sf. Calinic de la Cernica.

Cuviosul Antonie s-a născut în preajma anului 1622. Cu privire la originile sale, s-a emis de către cercetători teoria că ar fi fost aromân, originar din orasul Ianina, din Grecia. Recente cercetări plasează originea Sf. Antonie în spaţiul românesc, acesta provenind dintr-o familie de creştini din Oltenia, dintr-unul din satele subcarpatice ale acestei regiuni. S-a îndeletnicit o perioadă cu negoţul şi renunţând la lume va îmbrăţişa viaţa monahală la Schitul Iezerul din Vâlcea, ctitoria lui Mircea Vodă Ciobanul de la jumătatea secolului al XVI-lea. Cuviosul a primit la tunderea în monahism numele de Antonie asemeni Sf. Antonie cel Mare, întemeietorul vieţii monahale şi mare vieţuitor al pustiului egiptean din secolele III-IV. Coincidenţă sau nu de nume, cuviosul Antonie se va arăta vrednic de a fi asemănat cu Sf. Antonie cel Mare pentru că viaţa sa este caracterizată de aceleaşi virtuţi creştine precum ale Marelui Antonie Egipteanul. S-a deprins, pe când încă era în mănăstire, cu rugăciunea, postul, privegherea şi alte nevoinţe duhovniceşti, dar, asemănarea cu Sf. Antonie cel Mare vine şi de la faptul că se răspândise vestea despre nevoinţele sale în toată regiunea Olteniei şi până în Transilvania, încât mulţime de monahi şi credincioşi îl căuta pentru a-i cere sfatul, precum şi mulţime de popor căuta, odinioară, sfatul Marelui Cuvios Antonie

SFINŢI ROMÂNI

Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcea – un Antonie cel Mare al RomânieiOCTAVIAN NEGOIŢĂ Egipteanul.

Dorind cuviosul Antonie să meargă la Muntele Athos, va cere binecuvântarea episcopului locului, Ilarion, care îl va sfătui să renunţe la idee şi să îşi continue viaţa la schitul Iezerul. Dând ascultare sfaturilor episcopului, cuviosul Antonie se va retrage, totodată, în jurul anului 1690, la câţiva kilometri de schit, în muntele cu acelaşi nume, săpând aici, în

piatră, un mic paraclis, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii sale. Acest paraclis a fost sfinţit

de episcopul Ilarion al Râmnicului, care la îndemul sfântului s-a ocupat şi de

refacerea bisericii şi chiliilor schitului, după cum relatează Pisania aşezată atunci, că, însuşi cuviosul Antonie cobora din munte să ajute la lucrările ce aveau loc.

Sfântul Cuvios Antonie este recunoscut pentru asprimea ascezei sale: privegheri de toată noaptea, post, rugăciuni neîncetate, mâncarea sa se

rezuma numai la pâine şi apă, nu dor-mea în pat, ci doar rezemat şi, totodată,

foarte puţin. În duminici şi în sărbătorile mari venea la schit pentru a se împărtăşi cu

Trupul şi Sângele Domnului. În ultimele zile ale vieţii sale, Cuviosul Antonie a fost îngrijit de un ap-

ropiat ucenic al său, ieromonahul transilvănean Nicolae din Teiuş, judeţul Alba, care l-a şi împărtăşit cu puţin timp înainte de adormirea sa.

Cuviosul Antonie a sihăstrit în munţii Vâlcei vreme de 25 de ani, mutându-se la Domnul în data de 23 noiembrie 1714, la vârsta de 92 de ani.

Viaţa Cuviosului Antonie a fost scrisă de ucenicul său, ieromonahul Nicolae.

Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât canonizarea cuviosului Antonie de la Iezerul Vâlcea, prăznuirea sa săvârşindu-se în fiecare an la data de 23 noiembrie, dată la care cuviosul a şi trecut la Domnul.


POEZIE

Masterand ȘTEFAN PAȘCU

ANA-ANASTASIA VĂDANA (ANUL II - TEOLOGIE SOCIALĂ)

Pe-o bancă pustie în parcul bătrân Se-aşează un tânăr şi-ncepe să cânteUn cântec şoptit ce era ca să-l uite Un cântec de când el era... Un îndrăgostit!

E noapte târzie şi banca-i pustie Iar tânărul murmură vers tăinuitCântat în alţi ani cu chip fericit Când el nu era decât...Un îndrăgostit!

E frig, e-ntuneric, el stă ameţit Acum nu-i decât un bătrân ce-a albitCu gândul la cântul lui fericit Pe vremea de când el era...Un îndrăgostit!

Copaci-i ştiu iubirea de altădat... Şi taina sărutului furat pe-nseratRamuri se freamată-n vânt obosit Şoptindu-i bătrânului: nebun fericit!Ai fost într-o vreme...Un îndrăgostit!

Acum nu mai cânta pe banca pustie Un cânt fericit, căci bătrânul albitÎntr-o zi a murit... A murit, a trăit, şi-a iubit Ca un veşnic Îndrăgostit!

Din adâncuri... răsună ecou de iubireŞi ritmuri de dor, de milă, de teamă...

O! Iubire? Acorduri gingaşe m-apasă Mă lasă şi mă tot înfioară.

Un vuiet nebun se-aude în mine Şi-l simt cum mă-nţeapă,Acolo... în haina de piele.

Pleacă de la mine, străinule vrăjmaş, Redă-mi un ton înalt de fericire,De strălucire pentru suflet cald.

Valuri, mai vesele, mai triste Îţi cântă, fapte, spirite al meu,Acu’ te-ncântă, acu’ te-ndoaie Pricina? Cântecelul meu...

Aş sta acum, aşa... S-ascult şi să încerc să dibuiescUn ritm, măsură şi durată Pentru tine, suflete!

Dar noi, avem dicteu, El cântă... iar eu descifrez,Şi-mi pare că îmi cânta, ceea ce eu joc Un rol al sufletului meu...

ÎNDRĂGOSTITUL NOSTALGIC

MUZICA SUFLETULUI


Masterand ALEXANDRU PĂDURARU

Masterand IONUŢ-CĂTĂLIN ŢAPU

Adu-mi aminte, Doamne, să-ţi vorbesc Prin poezia ce o simt şi ţi-o închin,Măcar cuvântul să ţi-l dăruiesc... Şi inima întreagă când spre Tine vin!

Adu-mi aminte, Doamne, să te chem mereu În viaţa mea, în suflet, în durere...Când dorul se înălţă către Ziditorul meu Căutând la Tine- dulce mângâiere!

Adu-mi aminte, Doamne, de moarte... Ca de Învierea ce urmează să vină!În veşnicia fericirii, te rog, fă-ne parte Izvor Preadulce de bunătate şi Lumină!

Adu-mi aminte, Doamne, să plâng de bucurie Si în lacrimi să mă văd zâmbind,Să nu uit de lume şi de trecătoarea-i măreţie Învaţă-mă să iert pururi iubind!

De ce Doamne nu-înţelegem, Cum ne chemi necontenit,Să deschidem din nou uşa, Inimii ce a gresit !

Să răspundem cu iubire, Şi cu suflete deschise,La privirea ta cea blândă, La chemarea Ta cea sfantă...

Să nu mai fim iar de piatră, Şi cu inima de gheaţă,Să rămâi din nou pe afară, Şi s-aştepţi Tu Doamne iară...

Să strigi iarăşi de pe cruce, Pe noi să ne-mbrăţişezi, Şi cu mâna-Ţi pironită, Să ne binecuvintezi...

Ajută-ne, Doamne Sfinte, Să vedem, căci orbi noi suntem,Să pazim pe unde mergem, Ale Tale dulci cuvinte...

Să pornim în căutarea, Cea a-mpărăţiei Tale,Ce sălaş tre’ să îşi facă, Întru sufletele noastre...

ADU-MI AMINTE, DOAMNE…

CHEMAREA…

ERATA: Poezia „Noapte, doar noapte“ din numărul trecut aparţine drei Nicoleta Enculescu, iar poezia „Veşnicii brazi“,

drei Emilia Potocea.

ERATA: Poezia „Noapte, doar noapte“ din numărul trecut aparţine


FILMUL SĂPTĂMÂNII

ANDREEA MELANIA

Kingdom of Heaven (2005), un film în regia lui Ridley Scott, cunoscut şi pentru producţii precum Gladi-atorul şi care ni-i prezintă în rolurile princi-pale pe Orlando Bloom, Eva Green, Edward Norton, Liam Neeson, etc.

Acţiunea are loc în timpul Cruciadelor, în secolul al XII-lea, când un tânăr fierar, originiar dintr-un mic oraş din Franţa descoperă că este fiul unui cavaler Godfrey de Ibelin. Urmărit de remuşcări pentru sinu-ciderea soţiei sale, porneşte spre Ierusalim, Regatul Cerului, în căutarea iertării acesteia.

În acea perioadă - situată între a doua şi a treia cruciadă - în Ierusalim domnea o pace fragilă, menţinută datorită eforturilor regelui Baldwin al IV-lea şi a consilierului său Tiberias, susţinuti de o serie de cavaleri, printre care si Godfrey de Ibelin, care au jurat să apere acest regat cu preţul vieţii lor. La mo-artea sa, Godfrey îi transferă fiului său îndatorirea de a păstra pacea, de a-i apăra pe cei slabi şi de a face ca existenţa unui „Regat al Cerului“ să fie posibilă pe pământ.

„Fii fără teamă în faţa duşmanilor. Spune totdeau-na adevărul, chiar dacă aceasta îţi va aduce moartea. Ocroteşte-i pe cei neajutoraţi şi fii drept. Acesta este jurământul de credinţă“ acesta este jurământul pe care Balian se angajează să îl respecte la moartea tatălui său, în portul Messina.

Un film inspirat din realitate, unde cinematografia se confundă cu istoria şi arta deopotrivă.

The Soviet Story (Istoria Sovietelor) este un film documentar realizat în 2008 despre comunismul so-vietic și despre relațiile de colaborare între regimurile nazist (german) și sovietic (rus) înainte de 1941, scris și regizat de Edvins Snore și sponsorizat de Uniunea Europeană și Parlamentul European. Filmul prezintă interviuri cu istorici din Occident și Rusia, cum ar fi Norman Davies și Boris Socolov, scriitorul rus Victor Suvorov, disidentul sovietic Vladimir Bukovski, mem-bri ai Parlamentului European, precum și cu victime ale terorii sovietice. Filmul arată că au existat apro-pieri filozofice și de doctrină, legături politice și orga-nizatorice între sistemele naziste și sovietice, înainte și la începutul celui de Al Doilea Război Mondial.

Se subliniază egalitatea dintre exterminarea evreilor realizată de germani și epurarea etnică prin înfometare făcută de sovietici, prezintă Pactul Ribbentrop-Molotov, masacrul de la Katyn, colabo-rarea dintre Gestapo și NKVD (ultimul cu mai multă experiență în exterminarea oponenților regimului la începutul războiului). Povestea sovietelor mai prezintă și deportările în masă sovietice și experimentele medicale din Gulag. Un film controversat despre care Andrei Pleşu afirma: „Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informaţii trecute îndeobşte sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui «aliat» de la Răsărit şi efigia, de un roz triumfal, a comunismului. [...] Subiectul nu e destul de interesant şi, de altfel, filmul e antipatic: ne pune rău cu ruşii, cu Marx şi Lenin, cu nostalgiile noastre ceauşiste, cu stânga universală, cu încăpăţânatele idei fixe de care am ajuns să ne ataşăm.“

Între cer şi pământ - povestiri diacronice


„Nimeni nu pune lumina sub obroc...“

La 7 februarie 2005, în mijlocul unei echipe de laici iubitori de Hristos, care l-a avut în frunte pe renumitul gazetar Florin Zamfirescu, s-a născut

unul din cele mai îndrăzneţe proiecte jurnalistice ale vremii. Atunci a văzut lumina tiparului primul coti dian creştin ortodox din lume: Ziarul Lumina. Mai târziu publicaţia a devenit cotidianul oficial al Patriarhiei Române şi a început să fie distribuit la nivel naţional.Astăzi, conform Biroului Român de Audit al Tirajelor

(BRAT), a ajuns unul dintre cele mai citite cotidiene din ţară, deşi pentru o vreme, majoritatea oamenilor de presă nu ar fi dat zile multe unui ziar „religios“ şi chiar se întrebau cum putea să arate o astfel de publicaţie cotidiană. Trebuie să recunoaştem, întreţinerea zilnică a „Luminii“ este o sarcină deloc facilă, ţinând cont de specificul deosebit al ziarului. Cu toate acestea, cotidianul a crescut zi de zi, încet, dar cât se poate de firesc.

Ştim că succesul şi prosperitatea oricărei publicaţii depinde de autorii care îi dau viaţă şi de aceea, prin intermediul Revistei ASTO, venim înaintea voastră, a studenţilor teologi, cu o invitaţie de a contribui la menţinerea unui conţinut mereu proaspăt şi interesant în paginile noastre. Articolele trebuie, desigur, scrise cu responsabilitate, iar conţinutul lor să fie adaptate stilului jurnalistic specific ziarului nostru. Aşteptăm articolele, propunerile şi întrebările voastre pe adresa de email [email protected] sau la numărul de telefon al redacţiei: 031.405.33.37.


TRADIŢII

Obiceiuri de Brumar

Astăzi înainte însemnarea buneivoințe a lui Dumnezeu, Și propovăduirea mântuirii oamenilor. În biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată,Și pe Hristos, tuturor mai înainte îl vestește.Acesteia și noi cu glas mare să-i strigăm: Bucură-Te,Plinirea rânduielii Ziditorului. (Troparul Întâmpinării Maicii Domnului)

Grăbiți și mereu ocupați, oamenii nu au uitat niciodată de unde au plecat: obiceiurile străbune și credința. Aceste două esențe ale vieții cotidiene ne mai țin încă treji și

sperând... Fenomenul acesta se datorează încărcăturii valorice pe care le au obiceiurile, precum și interesului omului pentru ele. Obiceiurile sunt, fără îndoială, pitorești manifestări fol-clorice, ce dau valoare însuși omului. Ele cuprind semnificații profunde asupra omului și relațiilor lui cu natura, cu lumea înconjurătoare. Astfel, obiceiurile prezintă viața socială în diversele aspecte ale rânduielii ei.

Data de 21 Noiembrie îi este închinată Maicii Domnu-lui, este ziua intrării în Biserică a Fecioarei Maria, numită „Ovidenia“, „Obrejenia“ sau „Vovidenia“, ce corespunde în calendarul popular cu celebrarea unei năprasnice divinități a lupilor, Filipul cel Şchiop sau Filipul cel Mare (21 noiembrie). Sărbătoarea de Ovidenie împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, S’ânt Andrei și S’ân Nicoară (Moș Nicolae) formează, în perioada 13 noiembrie - 6 decembrie, un scenariu ritual de înnoire a timpului, probabil Anul Nou dacic. Totul începe în noaptea de Ovidenie, când se credea că se deschide Cerul și vorbesc animalele, priveghindu-se la lumina unei lumânări încolăcite și-o strachină (farfurie adâncă de lut) cu apă. Se crede că atunci se fac farmece și descântece, se află ursita, se efectuează observații și previziuni meteoro-logice. Întrucât se crede că în această noapte de Ovidenie strigoii circulau fără oprelişte, se ung cu usturoi cercevelele ferestrelor și tocurile ușilor. Pentru protecția vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzice orice activitate legată de pre-lucrarea lânii și pieilor de animale. În această zi este celebrată lumina, se aprind lumânări și candele în memoria celor ce nu mai sunt, fiind lăsate să ardă toată noaptea. Se spune că cei care respectă această sărbătoare nu-și vor pierde lumina

ochilor. Și acum, să vorbim puțin despre praznicul închinat Maicii Domnului după cum îţi aminteşti, probabil, de Ioachim și Ana, sfinții părinţi ai Fe-cioarei, care au primit de la Domnul, după îndelungi rugăciuni fierbinți, un prunc pe care l-au făgăduit, încă dinainte de a se naște, că i-l vor închina lui Dumnezeu. În data de 30 Noiembrie, sărbătorim pe Sfântul Andrei. Se spune că ar fi fost stăpânul fiarelor sălbatice şi că în noaptea zilei de 30 noiembrie li se dă voie a umbla pe la toate răspântiile şi pe toate drumurile, cu soroc a mânca vitele celor ce n-au păzit sărbătoarea. În viața sa, sfântul a fost mocan, ceea ce aflăm că de turma lui nu s-a atins niciun lup. De aceea, Dumnezeu i-a dat puterea să împartă hrană lupilor în seara de Sf. Andrei. Se spune că toate animalele vorbesc în această noapte, iar cei ce le ascultă vor muri. Sf. Mc. Paramon şi cei împreună cu dânşii (29 Noiembrie): În vremea împărăţiei rău-credinciosului împărat Deciu, era la răsărit un voievod cu numele Achilin care prigonea foarte mult creştinii. Acesta a adunat în temniţă, un număr de trei sute şaptezeci de creştini, iar pe acolo s-a întâmplat a trece un bărbat cinstit, cu numele Paramon, de credinţă creştină; acesta văzând atâta mulţime de sfinţi mucenici, gătiţi spre înjunghiere, a stătut înaintea acelei capişte idoleşti şi a strigat cu glas tare: „O! cât de mulţi drepţi înjunghie, fără vină, necuratul voievod, pentru că nu se închină idolilor lui celor fără de suflet şi muţi“. Iar voievodul, auzind aceste cuvinte, a poruncit slugilor să-l omoare şi pe el. Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor (în lat. Sollemnitas Omnium Sanctorum), cunoscută şi ca Luminaţia, este o sărbătoare creştină în care sunt sărbătoriţi toţi sfinţii. În bisericile occidentale, cea Romano-Catolică, cea Anglicană şi cele protestante, sărbătoarea se ţine în ziua de 1 noiembrie din calendarul gregorian. La bisericile orientale, anume cele ortodoxe şi cele greco-catolice, Duminica Tuturor Sfinţilor este sărbătorită în prima Duminică după Rusalii. Grigore Leşe spune despre „noi, românii, că ne regăsim cel mai bine în cul-tura tradiţională. Aşa e firea noastră!“ Dar ne mai cunoaştem oare cultura, istoria, valorile? Putem distinge realitatea actuală prin ceaţa dezinformării permanente ce ne înconjoară? Dacă nu, avem mereu o a doua şansă, totul e să vrem să aflăm.

EMANUELA PETRE


O nouă ocazie de schimbareSILVIU VASILE ROŞU

Trăim în aceste zile de toamnă târzie momente de transformare interioară şi exterioară. Luna noiem-brie, pe care o traversăm acum, reprezintă pragul

de tranziţie dintre toamnă şi iarnă. Tocmai de aceea ea vine cu câteva schimbări. De când e lumea, succesiunea anotimpurilor i-a determinat pe oameni să reacţioneze în multiple forme, în special în ceea ce priveşte dimensiunea religioasă a existenţei. Astfel au luat naştere ritualurile prin care omul a încercat să intre în dialog cu divinitatea, cu sufletele celor decedaţi sau cu forţele personalizate ale universului.

Cultura populară românească, plină de tradiţii şi superstiţii moştenite de bună seamă din timpurile dacice pre-creştine, abundă în obiceiuri cu un caracter sacru sau ocult. Începând cu luna noiembrie, când se trece treptat spre atmosfera mai puţin prietenoasă a iernii, cu nopţi lungi şi friguroase, dar şi cu mult îndrăgitele sărbători creştine (Sf. Andrei, Sf. Nicolae, Crăciunul, Boboteaza), românul mai ţine încă o sumedenie de tradiţii care fascinează prin misterul şi simbolurile lor adânci.

Luna noiembrie este marcată de sărbătoarea Sfântului Ap. Andrei (30 noiembrie), părintele spiritual al românilor. Datorită fap-tului că ziua sfântului coincide cu străvechea sărbătoare a lupului, animalul sacru al geto-dacilor, manifestările religioase creştine specifice prăznuirii unui sfânt au rămas combinate, în mediile rurale cu precădere, cu tot felul de practici oculte care au ca scop cunoaşterea viitorului sau a fatalităţii destinului, alungarea spiritelor malefice (strigoilor) de prin casele şi gospodăriile oamenilor etc. Noaptea Sfântului Andrei este foarte potrivită, conform credinţelor populare, pentru a face farmece legate de măritiş sau de întâlnirea cu cel destinat să-ţi fie alături toată viaţa. Totodată, prin intermediul magiei, se prevăd fertilitatea pământului şi condiţiile meteorologice din iarna ce bate la uşă şi din anul imediat următor.

Oricât de seducătoare ar părea aceste obiceiuri, trebuie să se ţină seama însă că oamenii nu mai trăiesc în timpurile primitive. Bineînţeles, zestrea trecutului trebuie cunoscută şi înţeleasă într-un mod autentic pentru a ne putea defini corect ca popor în întâlnirea cu celelalte popoare, dar în acelaşi timp trebuie să primeze o conştiinţă creştină veritabilă. Hristos a transfigurat vechea natură umană şi i-a oferit adevărul pentru ca oamenii să se îndrepte spre o ţintă concretă şi reală, deţinând informaţii obiective, şi nu doar „basme meşteşugite“ cre-ate de mintea omului (II Pt 1:16).

Sărbătoarea Sfântului Andrei se află la două săptămâni după începerea Postului Crăciunului, perioada de purificare şi curăţire menită să ne pregătească pentru marea venire a Fiului lui Dumnezeu printre oameni. Dacă pentru cei de dinainte de Hristos, acest moment reprezenta o tranziţie temporală din-tre anotimpuri, pentru creştini ea are o cu totul altă semnificaţie. Amintit şi cinstit cu această ocazie, Sf. Ap. Andrei cheamă şi astăzi, aşa cum o făcea cu două milenii în urmă, la un alt fel de tranziţie şi de schimbare. Trăind cu Hristos şi în Hristos, a ajuns mai apoi să-L propovăduiască şi pe meleagurile noastre mioritice pentru

a ne face cunoscută şi nouă marea tranformare adusă de Evanghelie – cea mai bună veste din istoria omenirii.

Aşadar, Sf. Ap. Andrei ne invită şi pe noi în anul acesta la o schimbare. El a venit printre noi acum ca să încreştineze din nou sufletele care au pierdut calea spre Hristos, ca să amintească sărmanelor făpturi umane obosite de traiul îngust, egoist şi competitiv, că existenţa lor se justifică printr-un scop mai înalt, deschis în veşnicie. Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul, strigă şi el în mijlocul societăţii zgomotoase şi haotice în care trăim: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor“ (Mt 3:2). Hristos Se va naşte curând şi nu ne putem înfăţişa înaintea Împăratului cerului şi pământului, decât cu sufletele împodobite de virtute şi de iubire dumnezeiască.

Crucea Sfântului Andrei (Patra, Grecia)


MĂRTURISIREA CREŞTINĂ

Din iadul comunist în raiul Comuniunii (I)– Piteşti –

Este sâmbătă dimineaţă în jur de ora 9. Frigul, vremea urâtă şi cerul acoperit cu nori plumburii ameninţau din falnicul văzduh pe cei câţiva pel-

erini ce aşteptau zgribuliţi în curtea bisericii. Aşteptarea acestui pelerinaj, ori mai bine spus pere grinaj, precum un bildungsroman, avea să schimbe sufletele celor ce porneau într-o călătorie de neuitat.

S-a hotărât, la iniţiativa lui Alin Mureşan, un tânăr istoric ce îşi face simţită prezenţa în mod discret duminică de duminică la biserica Sf. Nicolae – Militari, având şi binecuvântarea părintelui paroh Visarion Alexa, s-a hotărât organizarea unui pelerinaj la 2 dintre cele mai importante închisori comuniste din România: Piteşti şi Jilava. Ca primă destinaţie a fost stabilită închisoarea de la Piteşti. Până s-au adunat toţi oamenii a durat aproape o oră, printre aceştia numărându-se persoane de la Fundaţia Arsenie Boca şi tineri ce frecventează biserica Sf. Nicolae – Militari.

Ne-am grupat în maşini şi am pornit spre Piteşti, iar drumul nu a durat foarte mult pentru că am luat-o pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Sosind în Piteşti, după un mic periplu prin oraş, am ajuns la fosta în-

chisoare unde erau adunaţi toţi „pelerinii“. Istoricul Alin Mureşan a prezentat pe scurt istoria închisorii urmând ca apoi să intrăm în locul unde s-a aplicat pentru prima dată în lume „Reeducarea prin tortură“

cunoscută azi sub numele de „Experimentul Piteşti“. Criminalul experiment de o originalitate grotească, demonică aş putea spune, a fost conceput în Uniunea Sovietică şi aplicat pentru prima dată în lume, în România, de către generalul Gheorghe Pintilie, agent N.K.V.D. (actualul K.G.B. – Securitatea din URSS) începând din ziua de 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae, în „Camera 1 Corecţie“ ce s-a extins şi în alte puşcării din România, până la sfârşitul anului 1951. Denumit în mod eufemistic „reeducare“ şi car-acterizat de către dizidentul rus Alexandru Soljeniţân drept „cea mai teribilă barbarie a lumii contempo-rane“, experimentul a folosit metode extreme de tortură fizică şi psihică cu scopul de a induce teroarea printre adversarii comunismului şi de a distruge per-sonalitatea omului. De multe ori cruzimea metodelor de tortură au determinat moartea deţinuţilor. Prin „Experimentul Piteşti“ a trecut floarea tineretului român, însumând mii de elevi şi studenţi, ce s-au opus bolşevizării forţate a României. Printre sutele de deţinuţi care au trecut prin închisorile comuniste se numără şi poetul Radu Gyr, ce a scris un poem intitulat „Noi nu am avut tinereţe“, din care redăm 3 strofe cutremurătoare:

SILVIU-CONSTANTIN NEDELCU


Noi n-am cules aur din soareci-n roşii amurguri zbătute,am strâns stropi de sânge-n urcioareprelins de pe cruci nevăzute.

Cântam, era plânset poemul!Zâmbeam, curgeau lacrimi pe feţe.Râdeam, şi-n surâs sta blestemul,noi n-am avut tinereţe.

Bătrâni, cu obrazul de ceaţă,cu paşi năclăiţi în tristeţe,prin moarte-am trecut nu prin viaţă,noi n-am avut tinereţe...

După scurta introducere făcută de istoricul Alin Mureşan, am aflat că un corp al clădirii închisorii a fost cumpărat de o firmă de asigurări în urmă cu câţiva ani şi a fost renovat complet. Cealaltă parte a închisorii a fost declarată monument de patrimoniu şi dată în grija Asociaţiei Sfinţii Închisorilor, ce a conservat-o aşa cum arăta în urmă cu mai bine de 60 de ani.

Odată ajuns înăuntru, m-a cuprins un fior straniu, pătruns adânc şi visceral în tainiţele conştiinţei mele, şi-mi pulsa în minte următorul gând: tu eşti student liber, liber de acest loc înfricoşător ce în urmă cu 60 de ani a închis alţi studenţi liberi pentru convingerile lor politice şi nu doar...

Străbat coridorul rece şi străin, de noi, de ce-a fost el altcândva, şi nu-mi vin în minte decât chipurile înspăimântate ale studenţilor şi elevilor, ce fuseseră aduşi aici cu forţa pentru a fi „re-educaţi“ şi transformaţi în oameni noi, aşa cum cerea Partidul: „...omul nou, tovarăşi, omul nou!“.

La parter se află mai multe celule şi birouri ale fostei administraţii a închisorii. În capătul coridorului este o scară ce duce spre singurul etaj al clădirii, unde se află şi „celebra“ Cameră 4 Spital. La etaj am întâlnit alte celule şi birouri, iar în capăt am dat peste o cameră unde era adunată toată lumea şi ne aşteptau pe noi, cei câţiva rătăciţi prin acest labirint al morţii. Doi preoţi aşteptau, în faţa unei mese de altar, să înceapă slujba de pomenire a foştilor deţinuţi din închisoarea Piteşti. Preoţii au slujit cuviincios, iar lumea a fost pătrunsă şi a ascultat în tăcere slujba

parastasului. Am cântat cu toţii Veşnica pomenire, iar la sfârşit unul dintre preoţi a ţinut predică, unde a conturat în puţine cuvinte ce a însemnat jertfa celor care au trecut prin reeducarea de la Piteşti. Pe tot parcursul slujbei m-am gândit la faptul că în încăperea unde mă aflam, în urmă cu 60 de ani erau „torţionaţi“ zeci de studenţi.

Am coborât apoi la parter unde am văzut curtea interioară, unde o dată pe săptămână sau la două săptămâni deţinuţii erau scoşi „la aer“, iar de-acolo am mers la subsol unde erau alte celule, printre care camera de izolare, o camera fără lumină, dar bogată în igrasie, umiditate şi şobolani.

La final, ne-am îndreptat paşii spre ieşire unde am servit nişte colivă şi un pahar cu apă.

Am fotografiat din belşug rămăşiţele închisorii de la Piteşti, ce în urmă cu 60 de ani se afla într-o pădure în afara oraşului, pentru a nu se auzi strigătele celor torţionaţi. Astăzi clădirea fostei închisori este înconjurată de blocuri de 10 etaje ce o ascund de privirile trecătorilor indiscreţi şi a celor nepăsători ce trec zilnic prin acel loc fără a şti, poate, ce a însemnat pentru studenţimea română, acest loc de cumplită tortură.

Urcaţi în maşini şi îndepărtându-ne tăcut de acel loc, ce ne-a pătruns cu încărcătura lui, nu-mi răsunau în cap decât cuvintele lui Mircea Vulcănescu, un alt martir al temniţelor comuniste, şi-ale altor deţinuţi: Să nu ne răzbunaţi.


FOREIGN WORD

ASTO Magazine – A Publication Dedicated to Orthodox Students

ASTO Magazine is a project that began almost two years ago. The first issue appeared in

December 2009 and it had a circulation of 300 co pies. Back then, the magazine was a simple guide for the students of the Faculty of Orthodox Theology, shaped as four A4 pages bearing the title „ASTO Magazine“. In the first year of existence, the purpose of the publica-tion was purely informative, giving only the most basic information for students. As time went by, however, the editors acquired experience, and the magazine began developing both its image, and its content. On its first anniversary, in December 2010, ASTO magazine ob-tained a new look. The format used was A5, polychro-matic printing was given up (except for the cover), and a few fixed columns were established. In a short while, the magazine sought to grow, so the editors obtained an international identification code (ISSN) from the National Library. There is also an electronic version available online, which can be accessed on the website of the Faculty of Orthodox Theology (www.ftoub.ro).

The magazine managed to capture not only the attention of the students and teachers from the Theological school through the quality of the content, given the fact that the subjects were approached with maximum seriousness and responsibility. The most important event or Feast Day

of the month is taped in a few articles of each issue which describe, explain and develop their importance and significance. ASTO also interviews University teachers, who discuss current issues faced by the students, whereby readers are able to harvest some of the fruits of the teachers’ experiences and knowledge. „Invitation to Culture“ is a column through which the editors wish to advocate for the students the „healthiest“ ways of spending their free time. These invitations promote the rediscovery of the Romanian and universal culture, through concerts, conferences, theatre, literature etc. A few pages are reserved for outlining Orthodox spirituality, which covers the vast space of patristic literature, the teachings of the Holy Fathers, the Lives of Saints, but also the teachings of contemporary theologians and their roles in the de-velopment of Orthodox theology. An important column

in the magazine refers to pedagogy, which underlines the importance of the apostolate of the religion teacher and promotes work techniques with children. This column also tackles Orthodox psychotherapy, which is so necessary to a young person in order to understand the values and purpose of life.

ASTO magazine strives to tap into subjects related as closely as

possible to the values of the Theologi-cal Orthodox University which

it represents. It is a challenge for

today’s student, because it sets as

a goal a high level of thoroughness of its

materials.

MALVINA PREDA

ASOCIAȚIA STUDENȚILOR TEOLOGI ORTODOCȘIDate contact:

Marius-Ștefan CIULU - Președinte: Tel. 0722 604 561, [email protected]://astobucuresti.wordpress.com, www.asto.ro

Ne puteţi scrie şi trimite materiale pe următoarea adresă:[email protected]

ISSN 2069 – 9190

Revista ASTO - Nr 9.indd

Documents

Transcript of Revista ASTO - Nr 9.indd