repertoriu.pictori

Ana Dumitran

46

ANEXA 1

Repertoriul pictorilor

Centrul Feisa Iacov Zugravul Muralist şi iconar, cu lucrări datate între 1739 şi 1783, născut în Răşinari

cândva în deceniul al doilea al secolului al XVIII-lea, fiul preotului Radu, fratele lui Stan Zugravul, tatăl pictorilor Gheorghe şi Nicolae, şi-a început ucenicia în Răşinari, alături de Popa Ivan şi Nistor Dascălul. Ulterior, e posibil să se fi raliat grupului adunat în jurul lui Hranite Zugravul, unul din artiştii lui Constantin Brâncoveanu, stabilit la Craiova unde, împreună cu fiii săi, Grigore şi Gheorghe Ranite, a contribuit la formarea unei întregi pleiade de pictori. La începutul activităţii, Iacov a gravitat în jurul Blajului, primind comenzi de la principalii protopopi, iar în 1747 a fost angajat pentru pictarea catedralei din Blaj şi a iconostasului său1. Din aceste lucrări, finalizate până în anul 1749, a supravieţuit doar pictura de pe cupola naosului. Iconostasul a fost încredinţat unui alt pictor. La o dată anterioară anului 1764 Iacov s-a stabilit la Feisa2. Ultimele decenii ale carierei şi vieţii sunt aproape necunoscute, din această perioadă păstrându-se foarte puţine lucrări.

Numele lui Iacov a intrat în literatura istorică în 1887, când Grigore Tocilescu a publicat o inscripţie pictată în 1761 pe zidul bisericii de la Curtea de Argeş3. Datorată lui Stan, ea oferă informaţii despre paternitate, relaţia sa de rudenie cu Iacov şi originea din Răşinari, date pe care le cunoaştem doar din însemnările acestui frate. Din urbariul domeniului Blaj pe anul 1747, care îl surprinde pe artist locuind în Ciufud, mai aflăm că Iacov avea trei fii: Gheorghe, Vasile şi Nicolae, şi încă un frate, Marin, care îl ajuta cu gospodăria4. Restul informaţiilor cu ajutorul cărora i se poate jalona biografia sunt oferite doar de lucrările sale, care preiau astfel şi importantul rol de izvor istoric, pe lângă acela de remarcabile valori artistice.

Stilistic, activitatea sa – care a făcut obiectul mai multor studii de sinteză 1 Asupra acestui angajament ne lămureşte un document semnalat de Terdik Szilveszter, o scrisoare din 12 ianuarie 1748 adresată Tezaurariatului de vicarul Petru Pavel Aron, în care acesta estimează costurile picturii întregii catedrale la 4-5000 de florini renani. Dar până la alcătuirea unui registru complet al cheltuielilor, viitorul episcop socotea suficientă acordarea a 400 de florini pentru pictarea cupolei şi a altor 300 pentru registrul inferior al iconostasului, adică cel al icoanelor împărăteşti. Graba sa era justificată de faptul că erau încă la îndemână schelele rămase nedemontate după încheierea lucrărilor de construcţie, folosirea lor fiind sinonimă cu economisirea banilor necesari pentru ridicarea altora noi, anume pentru pictură (Terdik, “Sculptor constantinopolitanus”, p. 251). 2 În 1764 o însemnare notată pe filele unei cărţi donate bisericii din Galda de Jos era semnată “Iacov zugrav din Feisa”. Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia, colecţia de carte veche, inv. nr. 678; vezi şi Mârza 1979, p. 344. 3 Tocilescu 1887, p. 53. 4 Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, ms. lat. 372, p. 116-117. Vezi şi Mircea 1996, p. 57.

PATRIMONIVM APVLENSE XII

47

semnate de Marius Porumb5, la care se adaugă contribuţii mai noi şi mai vechi ale istoricilor albaiulieni6 – se integrează fenomenului postbrâncovenesc, dar spre sfârşitul carierei se pot observa tentative de înnoire a repertoriului şi însuşire a unor forme de exprimare plastică pentru care găsim analogii în arta ruteană. În special tratarea carnaţiei feţelor se resimte de pe urma acestei contaminări: chipurile câştigă în umanitate, dar pierd acel inefabil al transcendenţei pe care-l conferă arta de tradiţie bizantină şi postbizantină. Aceste transformări s-au pliat vechilor modele, nereuşind să-l impună pe Iacov ca pe un pictor realmente interesat de noutăţile barochizante, dornic să-şi adapteze stilul unei noi mode sau captivat de tehnicile specifice artei occidentale. Practicarea lor este mai degrabă o mimare a modelelor din repertoriul fiului său Gheorghe.

Prin actuala cercetare, lunga listă de lucrări păstrate alcătuită anterior s-a îmbunătățit cu următoarele atribuiri: o icoană a Arhanghelului Mihail descoperită la Gura Arieşului, datată 1750; o icoană datată 1752, a Sf. Nicolae, descoperită la Şpălnaca (biserica de lemn cu hramul “Sf. Gheorghe”); două icoane împărătești (Deisis și Maica Domnului cu Pruncul) de la Biia; o icoană a Pantocratorului de la Căpud; trei icoane de la Gârbova de Sus (Deisis, Maica Domnului cu Pruncul, Sf. Nicolae); o icoană ilustrând Pogorârea Sf. Duf descoperită la Izvoarele; pictura murală din absida altarului bisericii de zid din Mănărade; icoana Cuvioasei Paraschiva de la Mesentea (piesă dispărută7); o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul desco-perită la Sânmiclăuş; o iconiţă a Maicii Domnului cu Pruncul din colecţia Mănăstirii Negraia şi o alta din colecţia Ştefan Manciulea de la Blaj; o iconiţă a Sf. Nicolae de la Pianu de Jos8. O altă serie de piese a fost reatribuită. Este vorba de trei icoane de la Băgău (Arhanghelul Mihail, Sf. Nicolae, Sf. Teodor Tiron), considerate anterior ca aparţinând creaţiei lui Toader Zugravul9, și de icoana Arhanghelului Mihail de la Deag (jud. Mureș), datată 1764, şi ea atribuită lui Toader10. Și-au găsit, de asemenea, paternitatea pictura de pe bolta absidei bisericii de lemn din Bădeni (jud. Cluj), datată 176511, icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Turdaş12 și două icoane de la Muzeul Rieder, Deisis şi Arhanghelul Mihail, publicate de o jumătate de secol, dar necunoscute până acum specialiştilor români13.

Gheorghe fiul lui Iacov Cel mai vârstnic şi mai înzestrat dintre fiii lui Iacov Zugravul s-a născut în

anul 174014. Este cunoscut ca artist din anul 1763, când semnătura sa – iniţial în 5 Porumb 1971, p. 607-608, Porumb 1976/b, p. 106-107, 118; Porumb 1977/a, p. 414-415, Porumb 1984, p. 387-393; Porumb 2003, cap. Trei generaţii de pictori la Răşinari, p. 45-47. 6 Hărdălău 1981/a, p. 398, 407; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 7-15, 44-65; Dumitran, Cucui, Pop, Mihu 2010. 7 Cunoaşterea ei a fost posibilă prin intermediul fişei analitice de evidenţă nr. 01/1373, păstrată în arhiva MNUAI, întocmită la 13 martie 1982 de Gelu-Mihai Hărdălău. 8 Actualmente în colecţia MNUAI, inv. Et. 10766. 9 Cristache-Panait 1987, p. 82. 10 Cristache-Panait 1999, p. 179, fig. 2. 11 Porumb 1998, p. 33. 12 Blăjan 1978, p. 108; Cristache-Panait 1987, p. 77; Porumb 1998, p. 432. 13 Deguér 1962, nr. 16 şi 41. 14 Conform urbariului domeniului Blaj din anul 1747, unde Gheorghe este menţionat ca având vârsta

Ana Dumitran

48

forma “Gheorghe de la Cetatea de Baltă” – apare pe mai multe lucrări, unele astăzi pierdute15. Cea mai târzie lucrare care îi poate fi atribuită poartă data 180616. Începând cu anii ’80 ai veacului al XVIII-lea artistul se recomandă ca “Gheorghie Boiariu”17 şi – dacă inscripţia de la Cicău, astăzi acoperită, a fost corect citită de Atanasie Popa18 – ca “mai marele între zugravi”, titulaturi greu de interpretat, cu conotaţii deopotrivă sociale şi profesionale. În primul caz ar trebui luată în calcul o diplomă de înnobilare, destul de dificil de obţinut în acel timp, în cel de-al doilea constituirea unei asociaţii a pictorilor, despre a cărei existenţă sau funcţionare nu avem însă nici un alt indiciu.

Un alt nume sub care artistul a fost cunoscut de către contemporani este “Gheorghe de la Cacova Aiudului”19, confirmat de pisania bisericii din Ardeova (jud. Cluj), al cărei text datat 1767 a fost citit de Augustin Bunea în felul următor: “Gheorghe fiul lui Iacob Popovici zugrav Râmniceanu de la Aiud Cacova”20. Contribuţia sa a dispărut în 1962, când biserica a fost demolată, iar o altă lectură a interesantei semnături nu pare să mai fi fost făcută. Rămâne astfel o enigmă apelativul “Râmniceanu”, care poate este doar o lectură deficitară pentru “Răşină-reanu”, dar stabilirea lui Gheorghe la Cacova Aiudului (azi Livezile, jud. Alba) este o certitudine, pentru care mai depune mărturie o sursă, ce e drept indirectă, dar foarte explicită, anume pictura uşii de acces în naosul bisericii din Livezile, executată în 1765 de Man Sântion. Acesta a fost fără îndoială un ucenic al lui Gheorghe, ale cărui modele sunt foarte uşor recognoscibile în chipurile heruvimilor cu care a fost decorată uşa.

Lucrările din primul deceniu de activitate a artistului se caracterizează în special printr-un aspect grafic, care nu este însă lipsit de expresivitate. În paralel, încă din 1764 se face simţită o manieră nouă, preocupată deocamdată doar de fizionomii, care sunt tratate anatomic, cu o grijă deosebită pentru naturaleţe. Redarea veşmintelor rămâne în limitele tradiţiei, drapajele fiind obţinute cu ajutorul liniilor, nu prin tuşe de culoare. Această dualitate se extinde şi asupra repertoriului, modelele moştenite de la Iacov fiind dublate de altele noi, pătrunse de suflul occidental, similare celor din ambientul artistic al Liovului, dar nu avem nici un indiciu despre

de 7 ani; Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, ms. lat. 372, p. 116-117. 15 S-a pierdut pictura parietală a bisericii de lemn din Iernut (jud. Mureş), semnalată de Popa 1930-1931, p. 262. Icoana Arhanghelului Mihail semnată împreună cu “Ionu zugr[av]” şi-a schimbat între timp locaţia (Porumb 1998, p. 142). Pentru icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Cheţani, atribuirea este incertă (Dumitran, Cucui 2008/a, p. 74-75, cat. nr. 47). Mai rămân cele două icoane de la Mănăstireni (jud. Cluj), o Pogorâre a Sfântului Duh şi o reprezentare a Sfântului Nicolae, ambele semnate şi datate (Porumb 1998, p. 140). 16 Dumitran, Cucui 2008/a, p. 68-69, cat. nr. 38. 17 Pictura murală a bisericii de lemn din Valea Largă, executată în 1782 (Cristache-Panait 1984/a, p. 87; Porumb 1998, p. 448); icoana Încoronarea Fecioarei de la Ponor, datată 1802 (Porumb 1998, p. 300; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 84-85, cat. nr. 62); pictura murală a bisericii de zid din Galda de Sus (Dumitran, Cucui 2008/a, p. 22). 18 Dubiile sunt ridicate şi de citirea defectuoasă a numelui artistului, “Iacob Boer din Teiuş”, sub care e destul de uşor recognoscibil Iacov Zugravul, dar pictura de la Cicău este foarte probabil opera fiului său Gheorghe. 19 Cioran 1940, p. 334 (act din 1795 al bisericii din Răşinari). Vezi şi Porumb 1998, p. 142, 208. 20 Bunea 1903, nr. 28.


49

cum a ajuns Gheorghe în posesia lor şi mai ales în posesia cunoştinţelor tehnice prin care icoanele sale au primit acea expresivitate şi delicateţe care le fac atât de deosebite. După 1778, când ştim că a colaborat cu Simion Silaghi-Sălăgeanu la executarea lucrărilor de înfrumuseţare a bisericii din Albac, cei doi semnând împreună icoanele împărăteşti21, tuşele iau cu totul locul liniilor, iar chipurile devin aproape portrete. Şi totuşi e dificil să vorbim de el ca de un artist baroc, deşi există cel puţin o piesă care e mai degrabă pictură de şevalet decât icoană: repre-zentarea Proorocului Ilie de la Întregalde, realizată în 1789, iar iconostasul bisericii “Sf. Paraschiva” din Răşinari, pictat în 178422-178523, are toate atuurile artei occidentale: dinamism, orientarea compoziţiilor pe diagonală, tridimensionalitate, realism în redarea personajelor; doar proporţiile şchioapătă puţin.

Lucrărilor identificate de cercetările anterioare24 li se mai adaugă acum: icoana Maicii Domnului cu Pruncul descoperită la Gura Arieşului; icoana Arhan-ghelului Mihail datată 1797 descoperită la Căpud; 3 icoane de la Râmeţ-Pleaşa (Sf. Nicolae, 1792; Iisus Învăţător şi Maica Domnului cu Pruncul, datate 1802); icoanele Iisus Pantocrator şi Înălţarea lui Iisus din colecţia Mănăstirii Râmeţ. De asemenea, îi pot fi atribuite icoanele Pantocratorului şi Arhanghelului Mihail de la Turdaş25. Printre cele mai importante observaţii ale prezentei cercetări se numără reatribuirea picturii bisericilor de la Cicău şi Găbud. În cazul picturii bisericii de zid de la Cicău, pe care am considerat-o anterior opera lui Iacov Zugravul26, analogiile evidente cu pictura murală a vechii biserici din Geoagiu de Sus, semnată de Gheorghe în 1792-1793, dovedesc că avem mult mai probabil de-a face cu penelul celui din urmă. În cazul bisericii de lemn de la Găbud, paternitatea icoanelor împărăteşti, semnate de celălalt fiu al lui Iacov, Nicolae, a fost extinsă şi asupra picturii murale27. Acurateţea execuţiei, desenul fin şi, mai ales, analogiile cu pictura bisericii de la Mogoş-Cojocani, semnată de Gheorghe în 1771, demonstrează că acesta este adevăratul autor cel puțin al picturii din absida bisericii de la Găbud și tot lui i se datorează marea Cruce a Răstignirii de pe tâmplă şi uşile împărăteşti.

Popa Nicolae din Feisa De asemenea fiu al lui Iacov, născut în 174428, mai puţin talentat decât fratele

său Gheorghe, dar foarte solicitat de comanditari, în special în comunităţile învecinate şi în arealul aparţinând astăzi judeţului Mureş, Nicolae a îndeplinit şi funcţii sacerdotale, fiind astestat ca preot în Feisa în 176729. Ceea ce a fost apreciat ca cea 21 Porumb 1998, p. 142; Porumb 2003, p. 122; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 70, cat. nr. 39, p. 82-83, cat. nr. 58, p. 90, cat. nr. 69, p. 96, cat. nr. 78. 22 Această datare apare pe filacterele ţinute în mâini de proorocii David şi Solomon, situaţi la baza crucii care surmontează iconostasul. 23 Datare prezentă pe icoana împărătească a Maicii Domnului, astăzi dispărută (Porumb 1998, p. 142), şi pe icoana-prăznicar a Naşterii lui Iisus. 24 Porumb 1998, p. 140-142; Porumb 2003, p. 122-123; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 20-22. 25 Blăjan 1978, p. 108. 26 Dumitran, Cucui, Pop, Mihu 2010, p. 68-70. 27 Cristache-Panait 1987, p. 99; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 22-23, 28-29. 28 Conform urbariului domeniului Blaj din anul 1747, unde Nicolae este menţionat ca având vârsta de 3 ani; Biblioteca Academiei Române, Filiala Cluj, ms. lat. 372, p. 116-117. 29 Hitchins, Beju 1984, p. 544.

Ana Dumitran

50

mai veche lucrare a sa, pictura bisericii de lemn din Cheţani (jud. Mureş), despre care Atanasie Popa a afirmat că era semnată “Popa Nicolae din Feisa” şi datată 176930, s-a dovedit a fi în realitate din 1783, an menţionat pe cupolă, în medalionul cu reprezentarea lui Dumnezeu-Savaoth, neobservat de Ioana Cristache-Panait care, negăsind semnătura şi datarea propuse de Atanasie Popa, a redatat pictura în 1779, pe considerentul că în acel an biserica a fost preluată de către greco-catolici31, dar a acceptat paternitatea artistului, care este, de altfel, evidentă. Cele mai vechi lucrări devin, în acest context, icoanele bisericii de la Găbud, executate în 1777. Mai vechi însă trebuie să fie două iconiţe cu reprezentările lui Iisus Învăţător şi Maica Dom-nului cu Pruncul de la biserica cu hramul “Sfinţii Arhangheli” din Sânbenedic (jud. Alba)32, dar acestea sunt doar lucrări atribuite. Tot atribuite sunt şi lucrările cele mai târzii, datate 182533 şi 182634, când artistul era octogenar. Prezenţa blicurilor în icoanele de la 1777 şi contururile anumitor fizionomii mărturisesc despre începuturi mult mai timpurii şi tributare modelelor lui Iacov, dar tratarea în tuşe şi izvoadele străine vor prelua curând întâietatea. Realizări de o calitate medie, comparativ cu tatăl şi cu fratele său, uneori chiar şi cu cele ale unchiului său Stan, lucrările lui Nicolae au păstrat sus stindardul unui atelier de provincie, dar nu au putut evita provincializarea, stângăciile fiind, adeseori, mai vizibile decât performanţele.

Operei repertoriate anterior35 i se adaugă icoana Arhanghelului Mihail şi cea a Sfântului Nicolae de la Căpâlna de Jos36, icoana Arhanghelului Mihail de la Sânmiclăuş, o icoană-prăznicar cu scena Învierii lui Iisus, oferită spre achiziție Muzeului albaiulian de un locuitor din Șona, și două piese datate: o icoană a lui Iisus de la Suplac (jud. Mureș), pictată în 1817, și ușile împărătești de la Tătârlaua (jud. Alba), pictate în 1821.

Ban, Vasile Format în atelierul din Feisa, care era, probabil, şi localitatea sa natală, cu o

înzestrare artistică îndoielnică, tributar modelelor Popii Nicolae, pe care le-a redus însă la simple şabloane, Vasile Ban ne apare, totuşi, ca un colaborator de nădejde al maestrului său, împreună cu care sunt semnate aproape toate lucrările sale cunoscute. Cea mai veche este pictura parietală a bisericii cu hramul “Sf. Nicolae” din Cuştelnic (jud. Mureş), datată 1787-1788, semnată “zugravi Popa Nicolae Iacovi, Ban Vasilie”. Singura lucrare executată de unul singur, dar foarte precar conservată, este pictura tâmplei şi a naosului bisericii din Noşlac, datată 1822. Pentru cunoaşterea caracteristicilor sale stilistice un aport semnificativ aduc lucrările similare semnate împreună cu Popa Nicolae în 1810, la Lunca Mureşului, şi în 30 Popa 1930-1931, p. 245, nota 1, p. 273, nota 2. 31 Cristache-Panait 1987, p. 186 şi 189, nota 7. 32 Dumitran, Cucui 2008/a, p. 98, cat. nr. 81, p. 102-103, cat. nr. 89. 33 Prapor păstrat la Mănăstirea Nicula. 34 Icoană cu reprezentarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel păstrată în colecţia Mitropoliei Sibiului, pe care am considerat-o iniţial ca aparţinând creaţiei lui Porfirie Şarlea; vezi Dumitran, Cucui 2009/b, p. 228, fig. 11. 35 Porumb 1998, p. 259-262; Porumb 2003, p. 128; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 28-29. 36 Păstrate în colecţia AORAI, inv. 118-119, atribuite anterior lui Vasile Grecu din Săsăuş (Hărdălău 1983/a, p. 60).


51

1814, pentru biserica de lemn din Târgu-Mureş. Contribuţia sa poate fi identificată, într-o formulă lărgită, în care a intervenit penelul unui al treilea pictor de la Feisa, deocamdată anonim, şi în realizarea picturii parietale a bisericii de la Turdaş, executată în 1807. Tot într-un grup mai larg îl regăsim la Fărău şi la Valea Sasului. Pictura tâmplei bisericii de la Cisteiu de Mureş, care i-a fost de asemenea atribuită37, nu se mai păstrează, și nici pictura bisericii din Tătârlaua, semnată, dar dispărută mai înainte de a fi fost studiată. Celelalte atribuiri, propuse în contextul unei cercetări anterioare38, nu se mai susţin.

Ban, Porfirie Este fiul artistului prezentat anterior, dintr-o primă căsătorie, cunoscut doar

prin intermediul pisaniei bisericii cu hramul “Sfinţii Arhangheli” de la Subpădure (jud. Mureş), monument astăzi dispărut, a cărui absidă fusese pictată în 1789 de “zugrav Ban Vasilie, Porfirie de la Feisa”39.

Şarlea, Porfirie Tot fiu al lui Vasile Ban, născut din “nelejuita cununie [...] a Rafilii Şarlea cu

Vasilie zugravu”40, eveniment petrecut în anul 1805. Cea mai timpurie lucrare păstrată: strana cântăreţilor din biserica de la Noşlac, este semnată și datată 1824, tot acolo păstrându-se şi un tetrapod, de asemenea datat 1824, care şi el îi poate fi atribuit41. Cea mai târzie semnătură am întâlnit-o în naosul bisericii “Sf. Nicolae” din Şilea, unde artistul a executat pictura tâmplei şi a naosului, în 1871.

Pictura lui Porfirie Șarlea este rigidă, naivă aproape şi extrem de şablonizată, iar coloritul este strident. Totuşi, lucrările sale sunt numeroase şi se concentrează îndeosebi în localităţile învecinate Feisei şi în judeţul Mureş.

Leon Posibil rudă cu Vasile Ban42, artistul este menționat în pisania bisericii din

Sânmărghita (jud. Mureş), unde pictura a fost realizată în 1838 de “zugravi Porfirie şi Leon, Feisa”43. Aceluiaşi tandem Ioana Cristache-Panait i-a mai atribuit şi pictura din 1832 a bisericii de la Chinciuş (jud. Mureş)44, prin analogie cu pictura bisericii de lemn din Corneşti (jud. Mureş), astăzi dispărută, care fusese şi ea semnată de “Porfirie şi Leon de la Feisa”45. În județul Alba, singura contribuție cunoscută până în prezent, executată împreună cu Vasile Ban și Porfirie Șarlea, a putut fi văzută până în 1941 pe zidurile bisericii din Tătârlaua.

37 Cristache-Panait 1987, p. 102. 38 Dumitran, Cucui 2008/a, p. 32. 39 Ibidem, p. 30, fig. 50-51, p. 32. 40 Arhiva Mitropoliei Sibiu, Index pro Anno 1805, nr. 646. 41 Dumitran, Cucui 2008/a, p. p. 32-33, fig. 59, 60. 42 Porumb 1998, p. 204. 43 Cristache-Panait 1987, p. 280; Porumb 1998, p. 204. 44 Cristache-Panait 1987, p. 155. 45 Popa 1930-1931, p. 245.

Ana Dumitran

52

Şarlea, Ştefan şi Matei Fraţi, fără a le putea stabili paternitatea, cei doi semnează în 1856 pictura

bisericii din Copand. În 1857 au mai executat pictura bisericii din Bernadea (jud. Mureş)46. Ştefan Şarlea este cunoscut şi ca autor, în 1848, al picturii bisericii de lemn din Grindeni (jud. Mureş)47.

Artişti anonimi Numărul lor nu a putut fi deocamdată stabilit, mai ales că nu cunoaştem

particularităţile creaţiei lui Porfirie Ban şi a lui Leon din Feisa. Se disting însă, cu deosebire, două mâini: cea care a colaborat, în 1807, alături de Popa Nicolae şi Vasile Ban, la realizarea picturii parietale a bisericii de la Turdaş, şi cea căreia i se datorează o întreagă serie de cruci remarcabile prin minuţioasa lucrătură sculptată.

În primul caz, cel al colaboratorului de la Turdaş, care a realizat două din medalioanele de pe bolta naosului, cel dedicat Sfântului Nicolae şi cel cu heruvim, precum şi o parte din teoriile de sfinţi, se observă o calitate a execuţiei superioară prestaţiei lui Vasile Ban, dar mai ales colorarea în roşu, galben şi albastru a arcadelor sub care sunt aşezate personajele ce ocupă registrul de la naşterea bolţii. Acest detaliu nu poate fi interpretat ca o reducere la culorile de bază ale curcubeului, cum s-ar impune dacă ar viza marginile medalioanelor de pe boltă. Preferinţa pentru cele trei culori ce vor fi afişate peste câteva decenii ca stindard românesc rămâne deocamdată o ciudăţenie, dar ea se dovedeşte utilă pentru identificarea contribuţiei acestui meşter, pe care îl recunoaştem astfel şi în echipa care a pictat biserica cu hramul “Sf. Nicolae” din Şilea.

Cel de-al doilea artizan, despre care bănuim că este şi sculptorul crucilor deja amintite, dintre care una datată 181948, a practicat un desen submediocru şi un colorit strident, care nu afectează însă aspectul de ansamblu al lucrărilor, adevărate broderii de volute şi butoni. Cruci de acest tip au fost găsite la Găbud49, Lunca Mureşului50, Sânbenedic51, Şilea52, Tău53 şi în judeţul Mureş, la Petea.

Centrul Feisa a continuat să rămână activ până la începutul secolului XX, dar producţia sa artistică a degenerat continuu.

46 Cristache-Panait 1987, p. 162. 47 Ibidem, p. 187. 48 Dumitran, Cucui 2008/a, p. 140-141, cat. nr. 142 (atribuită lui Vasile Ban); Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 157 (aceeaşi atribuire). 49 Dumitran, Cucui 2008/a, p. 140-141, cat. nr. 141-142; Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 157, 219. 50 Dumitran, Cucui 2008/a, p. 140, cat. nr. 140. 51 Ibidem, p. 138-139, cat. nr. 139; Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 156. 52 Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 158. 53 Dumitran, Cucui 2008/b, p. 151 (atribuire Vasile Ban).


53

Centrul Laz Poienaru, Savu Conform biografiei reconstituite de Ioana Rustoiu, artistul, originar din

Poiana sau Săliştea Sibiului, s-a născut în jurul anului 1777 şi a încetat din viaţă în 1829. S-a format în preajma lui Vasile Munteanu din Sălişte, căruia i-a reprodus cu fidelitate modelele54. A practicat pictura de panou şi pe cea murală. A pictat pe lemn şi pe sticlă, ca dealtfel toţi zugravii Lazului, deşi îndeobşte ei sunt cunoscuţi mai ales pentru icoanele pe sticlă. Cea mai veche lucrare semnată cunoscută, o icoană pe sticlă, este datată 180055, iar pe cea mai târzie, pictura osuarului din Jina, a realizat-o în 1827 împreună cu fiul său Simion56.

Deşi se înscrie în continuarea tradiţiei post-brâncoveneşti, transmisă pe filiera Grigore Ranite – Stan din Răşinari – Vasile Munteanu, creaţia lui Savu nu se ridică la rigorile unui profesionalism autentic, ci se încadrează mai degrabă artei provinciale, cu un caracter tot mai accentuat popular, care în a doua jumătate a secolului XIX se va limita la orizontul unui atelier rural.

Prezenta cercetare nu a identificat alte lucrări semnate sau atribuibile şi, astfel, repertoriul alcătuit de Ioana Rustoiu, din păcate foarte restrâns, nu se modifică57.

Poienaru, Simion Fiul lui Savu, născut la 23 august 1801, format sub îndrumarea tatălui său, cu

o înzestrare artistică remarcabilă, este cel care va consacra elementele ce fac astăzi atât de uşor recognoscibile icoanele Lazului, în special pe cele pictate pe sticlă. A murit în 25 martie 187258.

Cea mai timpurie lucrare, o iconiţă pictată pe sticlă din colecţia Stancu de la Loman (jud. Alba), a fost semnată în 181759, iar cea mai târzie, din 1861, tot o icoană pe sticlă, aparţine unei colecţii din Bucureşti60. La repertoriul alcătuit de Ioana Rustoiu61, destul de consistent cantitativ, se mai adaugă o icoană pe sticlă, un prăznicar având ca scenă centrală Învierea lui Iisus, aparținând comunității ortodoxe de la Cenade, precum și câteva piese identificate în diverse colecţii sau în biblio-grafia publicată în străinătate, pentru care nu se poate stabili însă nici o relaţie cu vreo localitate din judeţul Alba.

Poienaru, Toma Fiul lui Simion, născut în 1835, a murit în 1874, la vârsta de doar 42 de ani.

Activitatea sa în judeţul Alba se datează posterior mijlocului de secol XIX62, dar

54 Rustoiu 2007, p. 22. 55 Dancu, Dancu 1975, p. 96. 56 Rustoiu 2008, p. 65-76. 57 Rustoiu 2007, p. 104. 58 Ibidem, p. 23-25. 59 Ibidem, p. 104. 60 Ibidem, p. 105. 61 Ibidem, p. 104-105. 62 Ibidem, p. 25-26.

Ana Dumitran

54

sunt semnalate icoane pe sticlă realizate în 1842 la Cornăţel, în judeţul Hune-doara63. Lectura datării e posibil să fie însă deficitară, deoarece în acel an Toma avea doar 7 ani, o vârstă la care e greu de crezut că producea deja pentru vânzare.

Deoarece activitatea celorlalţi membri ai familiei Poienaru a debutat posterior limitei cronologice superioare stabilite pentru această cercetare, includerea lor în acest repertoriu nu se mai justifică.

Morar, Ioan Ucenic al lui Simion Poienaru, Ioan Morar este, de departe, cel mai intere-

sant pictor care poate fi asociat centrului Laz, deşi cea mai importantă parte a creaţiei sale a fost realizată după stabilirea la Săliştea Sibiului, unde fiicele sale Emilia şi Elisabeta i-au continuat meşteşugul. Născut în Laz, cel mai probabil în 182564, el a fost trimis de preotul local Ioan Breaz la studii la Viena. Informaţii documentare despre un asemenea stagiu nu s-au păstrat65, dar că artistul a căpătat o învăţătură mai înaltă este sigur şi o demonstrează cu prisosinţă lucrările sale datate în a doua jumătate a secolului XIX, precum şi faptul că s-a încumetat, cu reuşite remarcabile, să abordeze arta portretului66, prima creaţie de acest fel fiind realizată în 1854.

Cea mai timpurie lucrare – o icoană pe lemn de la Dumbrava-Marga67, păstrată la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia68 – poartă semnătura “Ioan Zugrav din Laz” şi data 1845. Alte lucrări de artă religioasă sunt iconostasul bisericii astăzi dispărute din Petreşti, realizat în 184969, două strane pictate pentru biserica din Răchita în 185070, ajunse între timp în colecţia Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia71, tâmpla de zid a bisericii din Lazul natal, pictată în 1854, actualmente acoperită de un iconostas de lemn, icoanele împărăteşti păstrate în biserica de lemn “Sf. Cuv. Paraschiva” din Pianu de Sus şi, realizate pentru aceeaşi comunitate, alte două icoane, destinate închinării la trecerea din pronaos în naos, ajunse în colecția Arhiepiscopiei din Alba Iulia72, pictate toate în 1860. Pentru biserica din Laz a mai pictat un prapor, după stabilirea la Sălişte, pe care l-a datat şi semnat “1878. Ioan Morariu, pictor”73. Momentul acestei schimbări de reşedinţă nu e cunoscut. La 1859 el locuia încă în Laz, în acel an fiind contactat de credincioşii bisericii ortodoxe din Sebeş pentru zugrăvirea iconostasului. Angajarea sa nu a fost însă posibilă, din cauza împotrivirii episcopului Andrei Şaguna, care l-a preferat pe Constantin Lecca74. 63 Ibidem, p. 105, apud Ioana Cristache-Panait. 64 Rustoiu 2004, p. 361-362. 65 Ibidem, p. 362-363. 66 Ibidem, p. 365, 371, 388-389, fig. 4-5. 67 Ibidem, p. 362, 385, fig. 1. 68 MNUAI, inv. Et. 21412. 69 Valea Frumoasei. De la patrimoniul cultural local la patrimoniul UNESCO, Alba Iulia, 2009, p. 23. 70 Rustoiu 2004, p. 363-364, 386-387, fig. 2-3. 71 MNUAI, inv. Ar. 551 şi 552. 72 Inv. 2 şi 4. Pentru reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul vezi Rustoiu 2004, p. 372, 390, fig. 6. 73 Dumitran, Rustoiu 2007, p. 74-75. 74 Rustoiu 2004, p. 369-371.


55

Centrul Lancrăm Costea, Ioan Singurele informaţii documentare despre el se referă la naşterea copiilor şi la

deces, survenit în anul 185275. De asemenea, probabil tot el este acel Ioan Costea care semnează pe filele unor Minee ale bisericii din Lancrăm în calitate de legător de cărţi76.

Creaţia sa cunoscută constă doar din icoane pictate pe sticlă. Cele semnate sunt Prohodul lui Iisus, datat 182377, şi Iisus Mare Arhiereu şi Învăţător, datat 184178. Cu un grad foarte mare de probabilitate i se mai pot atribui icoanele Maicii Domnului cu Pruncul înconjurată de prooroci de la Acmariu79 și Vâltori80, datate 1834, respectiv 1839, o icoană cu temă similară, dar într-o altă formulă de prezentare, destinată bisericii din Lancrăm81, unde se mai păstrează încă trei piese ce pot fi puse tot pe seama sa: una datată 1822, Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul82, una datată 1831, Sfântul Teodor Tiron, repictată parţial de Ilie Costea în 189883, şi una fără nici o menţiune, Sfinţii 40 de mucenici84, reprezentare pe care o mai regăsim şi într-o colecţie particulară bucureşteană85. Se mai pot adăuga un Sfânt Dimitrie păstrat într-o colecţie particulară din Ingolstadt86 şi o imagine a Sfântului Gheorghe deţinută de Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia87. O icoană astăzi dispărută a bisericii din Lancrăm, Maica Domnului cu Pruncul datată 183688, probabil pandant la icoana lui Iisus semnată şi datată 1841, trebuie să fi fost și ea tot opera lui Ioan Costea.

Remarcăm preferinţa pentru un decor punctat al veşmintelor, care ia adeseori forma unor flori, dublarea contururilor cu o tuşă groasă, gri, pentru umbră, arcuirea aproape semicirculară a sprâncenelor şi folosirea cu măsură a rozului şi a unui verde măsliniu.

Costea, Ilie Fiu al lui Pavel Costea, s-a născut în 1852 şi a murit în 1921, deci contribuţia

sa depăşeşte limitele cronologice ale prezentei cercetări. L-am inclus, totuşi, în repertoriul artiştilor, din cauza rarităţii informaţiilor pe care le avem despre el şi a

75 Grecu 1975, p. 320. 76 Hărdălău 1979/a, p. 624. 77 Icoană păstrată actualmente în colecţia AORAI (inv. 489); Dumitran 2011/b, fig. 5; Dumitran 2012/a, fig. 5. 78 Icoană păstrată încă în biserica din Lancrăm; Dumitran 2011/b, fig. 9. 79 Locația actuală necunoscută; pentru ilustrație vezi Hărdălău 1981/b, p. 175. 80 Icoană păstrată actualmente în colecţia muzeală a Mănăstirii Negraia; Dumitran 2012/a, fig. 6. 81 Icoană păstrată actualmente în colecţia AORAI (inv. 486); Dumitran 2011/b, fig. 8. 82 Dumitran 2011/b, fig. 4, atribuită anterior lui Petru Zugravul (Dancu, Dancu 1975, p. 92). 83 Dancu, Dancu 1975, p. 92, cu ilustraţie; Dumitran 2011/b, fig. 6. 84 Dumitran 2011/b, fig. 7. 85 Dancu, Dancu 1975, pl. 113. 86 Roşca 2010, pl. 71. 87 MNUAI, inv. nr. Et. 12808, achiziţie din 1968 de la Maria Cristea din Săsciori; Dumitran 2012/a, fig. 7. 88 Dancu, Dancu 1975, p. 92.

Ana Dumitran

56

încercărilor de refacere a integrităţii icoanelor mai vechi din patrimoniul bisericii Lancrămului, care fac de neevitat referirile la penelul său.

Semnătura lui Ilie Costea am întâlnit-o personal doar pe două cruci de lemn, zugrăvite una în 1888, cealaltă în 191689, precum şi pe o icoană pictată pe lemn, în fapt o repictare din 1888 a unei icoane din seria de prăznicare realizată de Vasile Munteanu din Sălişte pentru biserica din Lancrăm, la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau pe la începutul secolului XIX90. Caracteristicile fizionomiilor, altfel minuscule, nu le-am regăsit aidoma pe niciuna din icoanele pe sticlă studiate sau cunoscute din bibliografie.

Costea Verman, Ioan Lămurirea biografiei acestui artist ar putea aduce contribuţii semnificative la

istoria picturii pe sticlă în Lancrăm. Originea sa este necunoscută, dar asocierea unui al doilea cognomen, alături de Costea, trimite în primul rând spre Lancrăm şi spre necesitatea unei delimitări de celălalt Ioan Costea, despre care deja am discutat mai sus. De altfel, similitudinea de nume poate însemna că avem de-a face cu o rudă. Dintre cei care au purtat numele Ioan Costea în Lancrăm, cea mai probabilă suprapunere peste identitatea pictorului Ioan Costea Verman mi se pare că o oferă fiul lui Gavril Costea, născut în 24 iunie 176791. Indirect, identificarea este sprijinită de un important detaliu biografic: la vârsta de 12 ani acest Ioan a rămas orfan de ambii părinți, tatăl încetând din viață în 25 ianuarie 1778, iar mama în 20 ianuarie 177992. Un frate, Vasile, și sora Opreana muriseră încă înainte de nașterea sa, în 1764, respectiv 176593. Deși a putut ajunge în grija altor rude, varianta intrării ca ucenic în slujba unui pictor în trecere prin zonă și a supraviețuirii pe cont propriu nu trebuie câtuși de puțin minimalizată. În acest context dramatic al existenței sale trebuie să fi apărut și cel de-al doilea apelativ, pentru care nu am găsit o explicație etimologică și nici nu l-am întâlnit în evidențele matricole ale parohiei Lancrăm.

Semnătura lui Ioan Costea Verman a fost identificată deocamdată doar pe două icoane pe lemn, ambele cu reprezentarea Cinei de la Mamvri, de la bisericile din Mogoş-Mămăligani şi Mogoş-Micleşti94, şi pe o cruce de altar de la biserica din Mogoş-Micleşti95, toate datate în 1835. Referiri la acest artist au făcut doar Ioana Cristache-Panait, care nu are decât comentarii referitoare la stil96, şi Gelu-Mihai Hărdălău care, voit sau nu, a pus icoana de la Mogoş-Mămăligani pe seama lui Ioan Costea din Lancrăm, refuzând apelativul Verman, care nu se regăseşte în repertoriul de artişti alcătuit de cercetător în 198197.

89 Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 114, 226. 90 Dumitran 2011/b, fig. 19. 91 ANSJA, colecția Registre de stare civilă de la instituțiile de cult, Parohia Ortodoxă Lancrăm, Protocolul botezaților, 1764-1821. 92 ANSJA, loc. cit., Protocolul morților, 1764-1851. 93 Ibidem. 94 Păstrate în colecția AORAI, inv. 150 şi 158. 95 Păstrată în biserica din Mogoş-Micleşti. 96 Cristache-Panait 1987, p. 90, 95 97 Hărdălău 1981/a, p. 409.


57

Din punctul meu de vedere, diferenţele stilistice între grupul de icoane semnate sau atribuibile lui Ioan Costea din Lancrăm şi cele care, prin comparaţie cu piesele semnate în 1835, i se pot atribui lui Ioan Costea Verman mi se par suficient de concludente pentru a nu suprapune cele două identităţi. Astfel, deşi rudimentare sub aspectul calităţii artistice, cu un desen rigid, care dă chipurilor forme aspre, geometrice, crucea și cele două icoane pe lemn din bisericile Mogo-șului se dovedesc extrem de importante în efortul de recuperare a paternităţii pentru un grup compact şi destul de numeros de icoane pe sticlă. Elementul de legătură între ele este modul foarte personal de redare a nasului, cu vârful evazat, care ia aproape forma unui triunghi. Se mai poate lua în calcul motivul decorativ din partea inferioară, un fel de vrej stilizat la maximum, care se regăseşte frecvent în icoanele pe sticlă la care mă gândesc aici. Dintre acestea, în judeţul Alba am găsit exemplare doar la Berghin98 şi Loman99, dar şi biserica din Lancrăm a deţinut o icoană care i se poate atribui100.

Aspectul decorativ, care uneori devine obositor, acea formă specială a nasului şi chipurile alungite trimit spre icoanele lui Petru din Topârcea, posibila ucenicie pe lângă acest pictor din Mărginimea Sibiului constituind principalul motiv de ezitare în alegerea locaţiei lui Costea Verman. Desigur, Petru din Topârcea a activat mult în judeţul Alba, chiar în localităţile din apropierea Lancrămului, iar ucenicii săi au putut proveni din zone diverse, nu doar din proximitatea propriei sale localităţi de origine. Plasarea lui Ioan Costea Verman printre artiştii Lancrămului nu ar fi, deci, cu totul neîndreptăţită, iar pentru această localizare mai pledează şi numele, doar că acesta, datorită omonimiei, se dovedeşte creator de confuzie.

Artist anonim Numele său e posibil să se ascundă sub iniţialele P. O. notate pe o icoană din

Poiana Sibiului datată 1853, ajunsă în colecţia Complexului Muzeal Naţional “Astra” din Sibiu101. Asupra originii sale şi a activării în Lancrăm, nu avem certitudini. Icoanele care i se pot atribui au fost localizate de cercetători deopotrivă în Lancrăm şi în Mărginimea Sibiului. Din cele circa 100 de lucrări ale sale identificate până acum102, una singură, o reprezentare a lui Iisus Hristos Mare Arhiereu şi Învăţător, a aparţinut bisericii din Lancrăm103 şi destul de puţine au fost identificate în bisericile judeţului Alba. Aceste considerente ridică serioase semne de întrebare asupra localizării atelierului, a cărui activitate se concentrează în deceniile de mijloc ale veacului al XIX-lea.

Impresionantul număr de icoane, toate pictate pe sticlă, se remarcă printr-un desen extrem de sigur şi de îngrijit, a cărui amprentă distinctivă o constituie modul 98 Sf. Nicolae, icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 94. 99 Încoronarea Fecioarei, icoană păstrată în colecţia Stanciu din Loman. 100 Prohodul lui Iisus, icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 487; Dumitran 2011/b, fig. 18. 101 Inv. nr. 1099 OC; Ionescu 2009, p. 82, nr. 220. 102 Dumitran 2012/a, p. 240-242 şi fig. 9-31; Icoane MET, p. 134, 136, 137, 140, 146, 152, 154, 155. 103 Icoană păstrată actualmente în colecţia AORAI (inv. 492); Dumitran 2011/b, fig. 16. Piesa a fost anterior atribuită lui Ioan Costea (Hărdălău 1983/a, p. 57).

Ana Dumitran

58

particular de realizare a sprâncenelor, printr-o arcuire elegantă delimitată brusc la baza nasului de o linie scurtă, care sugerează o uşoară încruntare104. Se întâmplă ca acest detaliu să nu apară la toate personajele implicate într-o compoziţie, dar de regulă el nu lipseşte. Alte caracteristici sunt abundenţa de roz în redarea carnaţiei, trasarea cu tuşe albe a luminilor, care pe buze se transformă în puncte, o tuşă groasă gri pentru umbră, care dublează contururile, şi folosirea din abundenţă a unei nuanţe de verde-smarald care devine uneori albastru-turcoaz, culori care amintesc de icoanele lui Petru din Topârcea şi Nicolae din Ludoş. Folosirea acestor culori, alături de ramele vopsite cu modele florale sau geometrice, constituie, de fapt, principalele motive de ezitare pentru localizarea artistului în Lancrăm.

Repertoriul său este şi el impresionant, nu atât prin numărul temelor abordate, cât mai ales prin ineditul lor comparativ cu iconografia tradiţională. Sursele occidentale ale creaţiei lui sunt numeroase, deşi nu trebuie ignorat că unele reprezentări se regăsesc aidoma în gravuri athonite, precum cele ale Maicii Domnului cu Pruncul încoronată de doi îngeri105 sau Pietà, cu Fecioara având inima străpunsă de o sabie106. De fapt, însăşi redarea atât de personală a sprâncenelor pare să aibă originea în gravurile tipărite la Athos. Nu lipsesc nici sursele transilvănene, şi ne gândim aici la gravurile de Hăşdate, recunoscute în imaginile cu Adam şi Eva107 şi în unele din icoanele lui Iisus înfăţişat tronând108.

Centrul Alba Iulia Ion de la Belgrad În anul 1760 un Antologhion tipărit la Râmnic era cumpărat pentru biserica

din Drâmbar de la “zugravul Ion de la Belgrad”109. Pentru acelaşi an, un “zugrav popa Ion ot Bălgrad” este semnalat de Ioana Cristache-Panait ca semnatar al unei icoane de la Mogoş-Cojocani110. Icoanele păstrate astăzi la biserica din această localitate nu ilustrează nici tema – Deisis –, nici nu deţin vreo semnătură, nici nu aparţin unei singure mâini, pentru a putea fi atribuite în bloc, cum a procedat cercetătoarea bucureşteană, care, din motive nedivulgate, l-a identificat pe “Ion ot Bălgrad” cu un alt artist activ în zonă, Ion de la Beriu111. Activitatea acestui prim pictor care şi-a avut reşedinţa în Alba Iulia rămâne astfel, deocamdată, necunoscută.

104 Unele lucrări ale lui au fost atribuite de Gelu-Mihai Hărdălău lui Ioan Costea, dar prezenţa acestui detaliu exclude o asemenea interpretare, deoarece el nu se regăseşte în icoanele semnate de respectivul artist. Vezi Hărdălău 1979/a, p. 625. 105 Dory Papastratos, Paper icons. Greek orthodox religious engravings 1665-1899, vol. I, Athens, 1990, p. 128, fig. 113. 106 Papastratos 1990, p. 74-78. 107 Kiss-Grigorescu 1970, cat. 1. 108 Ibidem, cat. 33. 109 Cartea se păstrează în colecţia AORAI (inv. 51), iar însemnarea despre achiziţie se află pe filele 33v-58r. Vezi şi Porumb 1998, p. 181. 110 Cristache-Panait 1987, p. 93. 111 Ibidem, p. 93.


59

Simon din Bălgrad Cea mai veche lucrare cunoscută, pictura din naosul bisericii de lemn din

Poiana Sibiului112, datată 1771, ne lămureşte asupra numelui şi originii artistului, care semnează “Simon zugrav Oprovici din Craiova”. Invocarea Craiovei ca loc de provenienţă, dacă nu chiar de reşedinţă, a durat până în 1779, fiind întâlnită ultima dată pe o icoană de la Geoagiu de Sus113. În 4 februarie 1780, la Ighiel, avem prima semnătură ca “Simon Zugraf ot Belgrad”114. O semnătură similară vom mai întâlni o singură dată în creaţia cunoscută, pe o icoană de la Veza, despre care nu ştim dacă mai există. Conţinutul său corect este “1789 mesiţa iunie 17 zile, Simon Zugrav din Belgrad”115. În rest, a semnat doar “Simon Zugravul”, cea mai târzie mărturie de acest tip fiind datată 10 decembrie 1799: o icoană a Sfântului Nicolae de la Gura Râului116. În acelaşi an semna o icoană pentru biserica din Cistei-Târnave117, semn că reşedinţa sa a rămas în continuare la Alba Iulia, în jurul căreia gravitează, de fapt, cea mai mare parte a operei sale identificate până acum.

Integrabil fenomenului artistic post-brâncovenesc, cu infiltraţiile barochizante şi umanizarea fizionomiilor regăsibile şi la alţi contemporani, Simon din Bălgrad a fost un autentic profesionist, afirmându-se prin calitatea desenului şi fermitatea pensu-laţiei, precum şi prin compoziţiile dinamice, inspirate adeseori de modele occidentale.

La repertoriul deja impresionant rezultat din investigaţiile anterioare118, prezenta cercetare mai adaugă aproape 40 de piese, care nu doar îmbogăţesc patrimoniul păstrat, ci sunt importante mai ales pentru că extind aria geografică în care au fost difuzate lucrările artistului, adăugându-i comunităţi din judeţele Hune-doara şi Cluj119. Pentru judeţul Alba, pe lista localităţilor în care bisericile au fost împodobite cu lucrări executate de Simon din Bălgrad se mai adaugă Acmariu120, Ciugud121, Craiva122, Feneş123, Limba124, Mihalţ125 şi două localităţi necunoscute126. De asemenea, au apărut piese noi la bisericile din Geoagiu de Sus127, Galda de

112 Semnalată prima dată de Iorga 1906, p. 147. 113 Porumb 1998, p. 275; Dumitran, Cucui 2009/a, p. 84, cat. nr. 80. 114 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 85, cat. nr. 81. 115 Hărdălău 1982/a, p. 370 (cu lectura datei 31 iunie), p. 373, fig. 10/e (desen). Vezi şi Porumb 1998, p. 275. 116 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 118, cat. nr. 164. 117 Ibidem, p. 117, cat. nr. 162. 118 Ibidem, p. 36, la care a mai fost adăugată ulterior o singură piesă (Dumitran 2009/a, p. 252-253, 255, fig. 1). 119 Ana Dumitran, Simon Oprovici din Craiova – Simon Zugravul din Bălgrad, în curs de publicare în volumul conţinând lucrările Conferinţei din 2011 a Centrului de Istorie a Transilvaniei de pe lângă Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. 120 Uşi împărăteşti, astăzi dispărute; fotografie în arhiva MNUAI. 121 Icoană-prăznicar păstrată în colecția MNUAI, inv. Et. 10775. 122 Icoană-prăznicar păstrată în colecția MNUAI, inv. Et. 10753. 123 Trei icoane-prăznicar păstrate în colecția MNUAI, inv. Et. 10762, 10767, 10771. 124 Icoană-prăznicar păstrată în colecția MNUAI, inv. Et. 10774. 125 Icoană de hram semnată şi datată 1798, păstrată în colecţia AORAI (inv. 105). 126 Nouă icoane-prăznicar păstrate în colecția MNUAI (inv. Et. 19641-19649) şi una în colecţia Mănăstirii Râmeţ. 127 Două icoane-prăznicar păstrate în colecţia AORAI (inv. 421, 450).

Ana Dumitran

60

Sus128 şi Întregalde129, dar i-a fost retrasă paternitatea asupra icoanei cu reprezen-tarea Pantrocratorului de la Mesentea130 şi a celei cu reprezentarea Sfântului Ilie de la Întregalde131.

Prodan, Petru Originar din Suatu (jud. Cluj), născut în jurul anului 1824, stabilit la Alba

Iulia în calitate de dascăl şi cantor al bisericii ortodoxe din cartierul Maieri, Petru Prodan ne apare pentru prima dată într-o consemnare documentară în anul 1847, când s-a căsătorit cu Maria Furnica din Braşov132. Aceste informaţii oferite de registrele matricole ale Parohiei Ortodoxe Maieri contrazic teoriile vehiculate anterior despre originea niculeană a meşterilor şi a picturii pe sticlă practicată în Alba Iulia133 începând de la o dată necunoscută, dar rataşabilă cel mai probabil mijlocului de secol XIX. Datorită acestei incertitudini, dar şi a caracterului lor tardiv, icoanele pictate în atelierul familiei Prodan, mai întâi de Petru, apoi şi de soţia sa, depăşesc limita cronologică stabilită pentru prezenta cercetare. Am considerat însă potrivită o scurtă referire la această contribuţie pe de o parte pentru că ea îşi are sigur originile în prima jumătate a secolului al XIX-lea, formarea lui Petru Prodan ca iconar fiind cu certitudine anterioară anului 1850, pe de altă parte datorită spiritului modern al artei sale şi hărniciei neîndoielnice a artiştilor, căci au fost identificate până acum peste 400 de icoane134, din păcate niciuna datată sau semnată.

Centrul Abrud Tobias, Gheorghe Membru al unei familii din Abrud care a dat mai multe generaţii de preoţi

greco-catolici, între care se numără inclusiv artistul, “Tobias (sau Tobie) Popa Gheorghie”, conform propriei sale recomandări, este cunoscut astăzi doar datorită fragmentelor de pictură murală de la Lăzeşti şi Geogel. Prima, pictura bisericii din Lăzeşti, semnată la proscomidiar şi datată în 1749135, repictată parțial, în 1781, de Simion Silaghi-Sălăgeanu din Abrud și, din nou, în anul 2005, mai poate fi admirată doar pe timpanul de vest al naosului; cealaltă, o parte din pictura naosului bisericii din Geogel, executată la 1770136, grav afectată de extinderea bisericii din 128 Patru prăznicare zugrăvite pe ambele feţe. 129 Posibil icoană-prăznicar. 130 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 135, cat. nr. 200. 131 Ibidem, p. 111, cat. nr. 150. 132 Rustoiu, Dumitran 2007, p. 4-5; Dumitran 2011/a, p. 8. 133 Pavelescu 1939-1942, p. 288; Dancu, Dancu 1975, p. 110-111; Dancu 1998, p. 148. 134 Pieselor repertoriate recent, în contextul alcătuirii catalogului colecţiei deţinute de MNUAI (Dumitran 2011/a), li se mai pot adăuga icoanele din colecţia Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca (Icoane MET, p. 133, 137, 138, 149, 154), cele din colecţia Complexului Naţional Muzeal “Astra” din Sibiu, precum și câteva icoane deținute de diverși colecționari particulari. 135 Cristache-Panait 1987, p. 136; Porumb 1998, p. 424. 136 Pisania, lizibilă doar în câteva porţiuni (Cristache-Panait 1987, p. 112), a fost, din fericire, transcrisă în secolul XIX, tot cu lacune, dar mai puţine, de preotul local Gheorghe Lazăr. În versiunea


61

1823137, se află într-o precară stare de conservare. O a treia lucrare, pictura murală a bisericii de lemn din Mogoş-Mămăligani, a dispărut împreună cu biserica după 1961. Ilustraţia reprodusă de Ioana Cristache-Panait după o fotografie din fototeca Institutului de Istoria Artei din Bucureşti susţine paternitatea lui Tobias Popa Gheorghe138, chiar dacă atribuirea s-a făcut prin asocierea cu semnatarul uneia dintre icoanele împărăteşti, tot Gheorghe, dar nu Tobias, ci probabil omonimul care a semnat la Râmeţ pictura din absida altarului.

Descoperirea în absida bisericii de zid din Bucium-Sat a unor fragmente de pictură oferă ocazia îmbogățirii activității artistului cu încă două ansambluri murale. Prin comparația cu fragmentul de frescă din turnul bisericii albaiuliene supra-numită Maieri II, databil cândva între anii 1730-1750139, s-a putut stabili mai întâi că este vorba de aceeași mână, iar identificarea cu Gheorghe Tobias a fost posibilă prin aducerea în discuție a fragmentului de pictură păstrat în biserica de la Lăzești. Acesta din urmă va fi fost luat ca reper și pentru atribuirea unui grup de patru icoane care au aparținut bisericii de lemn dispărute de la Sălciua de Sus140, una datată 1737141, scena Cinei de la Mamvri din icoana de la Sălciua și cea reprezen-tată în biserica de la Lăzești oferind analogii izbitoare.

Cu un stil grafic care se accentuează pe măsura înaintării în vârstă, creaţia lui Gheorghe Tobias a fost rataşată fenomenului artistic din Ţara Românească şi pusă în consonanţă cu stilul post-brâncovenesc142.

Silaghi-Sălăgeanu, Simion Originar dintr-o localitate încă neidentificată din Ţara Silvaniei, numele

artistului a cunoscut metamorfoze interesante pentru evoluţia mentalităţii la nivelul elitelor româneşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi, mai ales, în prima jumătate a secolului următor. Prima sa atestare este deja relevantă pentru orizontul de aşteptare al tânărului şi talentatului artist, semnătura “zugrav Siladi Simon” de pe spatele icoanei Deisis pictată în 1773 pentru biserica din Dretea (jud. Cluj)143 ilustrând încă de pe atunci preferinţa pentru maghiarizarea antroponimelor, care capătă un aer uşor forţat din cauza redactării cu caractere chirilice. O “remediere” ne oferă icoana Învierii Domnului de la Fodora (jud. Sălaj), realizată în 1775 de “zugrav Sălăgean Șimon”, semn că artistului nu-i era străină nici folosirea apela-tivului românesc. Totuși, opțiunea finală a fost pentru varianta maghiară, “Silaghi”, acestuia, textul sună astfel: “1770 […] din mila şi darul lui Dumnezeu a plătit titorii Buta Ioan şi Magdalină, David Crăciun şi Barbara. Zugrav Tovie popa Gheorghie” (ANSJA, fond Parohia Ortodoxă Geogel, acte inventariate, dos. 4/1897-1946, f. 7r). 137 Cristache-Panait 1987, p. 111-112; Porumb 1998, p. 138, 424. 138 Cristache-Panait 1987, p. 90. 139 Micu 1995, p. 285; Şincai 1969, p. 312; Bunea 1902, p. 219; Anghel 1967, p. 233-234; Porumb 1998, p. 16; Dumitran 2011/f, p. 272; Dumitran 2012/e. 140 Păstrate actualmente în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, inv. 252-255. 141 Cristache-Panait 1984/a, p. 84, 122; Porumb 1998, p. 348, 424; Opriş, Bodea-Bonfert, Porumb 2001, p. 87. 142 Porumb 1998, p. 424. 143 Păstrată astăzi în colecţiile Complexului Naţional Muzeal “Astra”, Sibiu, inv. 3897 OC; Porumb 1998, p. 368; Ionescu 2009, p. 59.

Ana Dumitran

62

iar această preferinţă este evidentă atunci când semnătura este redată cu caractere latine, folosindu-se, desigur, regulile ortografice ale limbii maghiare: “Maannus [!] S. Szilagyi Piktor, Anno 1780”144. Dar această opţiune a sa nu trebuie privită ca expresie a unui ataşament etnic, pentru că Simion Silaghi nu a fost maghiar şi nici victima sau exponentul unui proces de deznaționalizare. Maghiarizarea numelui, în situaţii “oficiale”, semnarea lucrărilor fiind o astfel de situaţie, reprezintă doar reflexul unei conştiinţe a propriei valori şi pretenţia de a presta servicii la nivelul celor destinate “privilegiaţilor”, “recepţilor”, o modă a timpului prin care pictorii români – şi nu numai –, prin renunţarea la vechiul apelativ “zugrav”, de sorginte greco-slavă, şi asocierea unor derivate ale termenului latin “pictor”, adeseori în forme corupte din germanul “Mahler” (de asemenea întâlnit la Simion Silaghi145), au vrut să sublinieze “modernitatea” artei lor, prin însuşirea unor noi tehnici, modele şi forme de expresie care îi apropiau, mai mult sau mai puţin, de arta Occidentului.

Textul notat pe spatele celei mai vechi icoane cunoscute ne lămureşte nu doar asupra identităţii autorului şi a posibilei sale origini sălăjene, dedusă din patronimul asumat: “Siladi”, ci şi asupra calităţii sale de – încă – ucenic al unui artist clujean, al cărui nume este astăzi lizibil doar parţial: “B[...]dor Andraş”. Indiferent cum ar fi completate sunetele care lipsesc, un pictor cu prenumele András / Andreas / Andrei care să fi locuit în Cluj în anii ’70 ai veacului al XVIII-lea nu a fost până acum identificat146. Este şi motivul pentru care presupun că el nici nu ar trebui căutat printre artiştii maghiari, ci poate a fost un român sau un peregrin ucrainean căruia, din considerentele deja invocate, i-a fost de asemenea maghiarizat numele.

La o dată necunoscută, situabilă cândva între anii 1778-1784, Simion Silaghi s-a stabilit la Abrud. Cea mai timpurie lucrare semnată într-o formulă care includea şi această locaţie se poate să fi fost pictura murală a bisericii de lemn din Albac, care a fost datată în intervalul 1780-1785147. Tot pentru biserica din Albac au fost executate şi cele mai timpurii lucrări cunoscute din zona Munţilor Apuseni, semnate în 1778 împreună cu Gheorghe fiul lui Iacov148. În 1784 locuia sigur în Abrud, realitate certificată de semnătura “Siladi Șimon zugrav de la Abrud”, lăsată pe icoana Maicii Domnului cu Pruncul comandată de enoriașii bisericii de la Peleș (com. Sohodol). Întâmplător sau nu, una dintre cele mai târzii lucrări cunoscute astăzi, un chip al Pantocratorului datat 1830, a fost executată tot pentru această biserică149.

Prin formarea sa într-un atelier clujean, Simion Silaghi-Sălăjeanu se diferen-ţiază încă de la început de ceilalţi contemporani ai săi. Familiaritatea lui cu pictura 144 Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Roşia Montană; vezi Porumb 1998, p. 369. 145 “Simion Silaghi moler” – semnătură pe o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul datată 1809, păstrată în colecţiile Muzeului Naţional de Artă din Bucureşti (inv. i 1160); Porumb 1998, p. 370. 146 Vezi Nagy 1977, p. 177-260. 147 Porumb 1998, p. 369-370. 148 Ibidem, p. 369; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 70, cat. nr. 39, p. 82-83, cat. nr. 58, p. 90-91, cat. nr. 69, p. 96, cat. nr. 78. 149 Ambele icoane se păstrează astăzi în colecţia AORAI, inv. 718 și 722.


63

occidentală nu poate fi definită ca o apartenenţă la stilul baroc, dar o bună parte din caracteristicile acestui stil au fost însuşite şi, ceea ce face lucrurile extrem de interesante, această însuşire nu pare să se fi limitat la anii uceniciei, ci ea se accentuează pe măsură ce se acumulează deceniile de activitate.

Cantitatea lucrărilor păstrate este impresionantă, dar cel mai mult impresio-nează eficienţa atelierului său, care se transformă într-o adevărată școală. Numărul celor pe care i-a instruit este necunoscut, deoarece necunoscută este, deocamdată, şi cea mai mare parte a lucrărilor lor, care, fiind tardive, nu au stârnit decât în puţine cazuri interesul cercetătorilor.

Silaghi, Gavril Fiu al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu, atestat pentru prima dată la 1804, în

compania tatălui său, în pisania bisericii de la Gârda de Sus (jud. Alba)150. Numele lor reapar în 1808 în pisania bisericii de lemn de la Furcşoara (jud. Hunedoara)151, iar în 1810 “Szilágyi Gábor și Pág Adam” pictau tâmpla bisericii de lemn azi dispărute din Șesuri (jud. Hunedoara)152. Cu iniţialele “S. G.” a mai semnat, în 1822, icoanele împărăteşti ale bisericii din Vidra de Mijloc. Gelu-Mihai Hărdălău îl mai localizează în 1822 şi 1835 la Sohodol şi Corna153.

Silaghi, Partenie Fiu al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu, născut la Abrud în 1 februarie 1805154, a

urmat profesia tatălui său, în compania căruia îl găsim la Straja, cândva între 1824-1829. Din păcate, pictura murală a bisericii de aici, la a cărei execuție a participat și Nicolae Corcheș, nu s-a păstrat, iar alte atestări nu sunt deocamdată cunoscute. Identificarea caracteristicilor stilului său rămâne o sarcină pentru cercetările viitoare.

Silaghi, Simion Fiu al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu, născut la Abrud în 11 iulie 1798155, a

fost și el pictor. Posibil ca cea mai veche atestare a sa în această ipostază să dateze din 1810, când avea abia 12 ani. Cel puțin așa sugerează repetarea numelui Simion Silaghi în inscripția citită în 1906 de Nicolae Iorga pe latura sudică a altarului bisericii de zid din Lupșa156, text astăzi ascuns privirilor de o văruire din 1927. Pe seama sa pot fi puse participarea, în 1829, la execuția picturii murale a bisericii din Birtin (jud. Hunedoara), alături de Moise Borșoș, colaborarea, în 1835-1836, la realizarea iconostasului bisericii din Bucium-Izbita (jud. Alba), alături de Dimitrie Dimitriu din București și Anton Șimon din Cluj157, împreună cu Dimitrie Dimitriu

150 Porumb 1976/b, p. 121; Porumb 1998, p. 367. 151 Jianu, Lapteş 2004, p. 24. 152 Dobrei 2011, p. 317. 153 Hărdălău 1981/a, p. 412; vezi şi Porumb 1998, p. 367. 154 ANSJA, colecţia Registre de stare civilă de la instituțiile de cult, Parohia Greco-Catolică Abrud, Protocolul botezaților, 1793-1811. 155 ANSJA, Parohia Ortodoxă Abrud, Protocolul botezaților, 1793-1811. 156 Iorga 1906, p. 130. 157 Porumb 1998, p. 195, 370.

Ana Dumitran

64

semnând, în 1842, și pictura bisericii din Căraci (jud. Hunedoara). Singura lucrare individuală cunoscută până acum este iconostasul bisericii din Strungari (jud. Alba), pe care l-a pictat probabil în 1836158.

Se poate ca tot el să fie acel “Silaghi de la Abrud” 159 care, în 1845, împreună cu fiii săi și alți ucenici, a pictat biserica de la Tomnatecu de Jos (jud. Hunedoara). Din păcate, această ipoteză nu mai poate fi verificată, deoarece biserica s-a năruit în 2003160, fără a lăsa în urmă documentația fotografică atât de necesară unui asemenea demers.

Numele Simion Silaghi lipsește din evidențele păstrate ale defuncților celor două parohii românești din Abrud, ca și din cele ale parohiei Abrud-sat. Expli-cațiile posibile nu sunt puține: poate preotul a uitat să consemneze decesul, poate Simion a murit în intervalul pentru care parohia ortodoxă nu mai păstrează documentele revelatoare, poate s-a mutat din Abrud, poate a murit în altă localitate, în timp ce avea de executat vreo comandă, poate și-a schimbat numele și atunci tot el este Simion Selagescu, autorul picturii din 1848 de la Tomnatecu de Sus (jud. Hunedoara) și Simion Sălăgeanu, semnatarul iconostasului de la Soharu, pictat în 1853. Dar nici aceste nume nu se regăsesc în matricolele decedaților, iar o analiză atentă a lucrărilor enumerate nu a fost făcută încă, pentru a avea, măcar din această direcție, indicii că e vorba de un singur pictor sau de mai mulți.

Selagescu, Simion “Zugravul Selagescu Simeoan de la Abrudbanea și Motok Károly de lá Brád”

au realizat, în 1848, o parte a picturii murale din biserica de la Tomnatecu de Sus (jud. Hunedoara). Se poate ca bizara formă Selagescu să ascundă o dezavuare a versiunii maghiare a patronimului purtat până atunci de Simion Silaghi-fiul, dar e posibil să avem de-a face și cu o încercare de delimitare de generația sau genera-țiile omonime anterioare, a aceluiași Simion Silaghi-fiul sau a altui purtător al acestui nume, în acest caz un nepot al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu, marele artist stabilit la Abrud cândva înainte de 1784. Se poate, de asemenea, ca apelativul Selagescu să fie doar o formă de tranziție la Sălăgeanu, caz în care pictorul de la Tomnatecu de Sus și Simion Sălăgeanu, semnatarul din 1853 al iconostasului de la Soharu, ar fi una și aceeași persoană. Stabilirea identității va fi posibilă prin analiza minuțioasă a lucrărilor care poartă cele trei semnături.

Sălăgeanu, Simion Sub acest nume se recomandă, în 1853, autorul iconostasului de la Soharu.

Despre el mai avem două informații documentare, datate 5 octombrie 1859, când a fost naș de botez161, și iunie 1861, când a fost martor la o bună învoire în vederea încheierii unei căsătorii162. Eventualitatea să avem de-a face cu un nepot al lui 158 Lectura anului îi aparține lui Hărdălău 1981/a, p. 410. 159 Cristache-Panait 2000, p. 91. 160 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Tomnatecu_de_Jos 161 ANSJA, colecţia Registre de stare civilă de la institușiile de cult, Parohia Ortodoxă Abrud, Protocolul botezaţilor, 1846-1866. 162 ANSJA, Parohia Ortodoxă Abrud, Protocolul bunei învoiri.


65

Simion Silaghi-Sălăgeanu este tot atât de probabilă ca și aceea că, sub noul patronim, se ascunde totuși fiul acestuia. În ce măsură dezlegarea enigmei va fi posibilă prin studierea comparativă a picturii de la Soharu în special cu cea a iconostasului de la Strungari, deocamdată singura lucrare individuală semnată de Simion Silaghi-fiul, rămâne să stabilească cercetările viitoare.

Sălăgeanu, Isidor “Isidoru Selagénu de Alpini, român din Transilvania”, semna în 1859 portretul

egumenul Ioanichie de la mănăstirea Hurez163. Pictorul, stabilit la Craiova unde, între 1870-1887, a funcţionat ca profesor de desen şi caligrafie, era născut la Abrud în 1836164. Din păcate, nașterea sa a survenit tocmai în perioada pentru care lipsesc matricolele parohiei ortodoxe, între ai cărui enoriași s-a aflat fără dubiu cel puțin tatăl său. Mama trebuie să fi fost greco-catolică, înrudită cu un personaj foarte important în epocă: Isidor Alpini/Albini, originar din Cut (jud. Alba), vicarul greco-catolic al Silvaniei, între 1828-1835, şi candidat, în 1832, pentru scaunul vacant al Episcopiei Blajului165. Descendența lui Isidor din familia Silaghi nu ridică pro-bleme, numele – nemaiîntâlnit în Abrud – fiind cu siguranță atribuit unuia dintre fiii pictorului Silaghi de la Abrud care, în 1845, a realizat pictura bisericii de la Tomnatecu de Jos (jud. Hunedoara)166. Din păcate – din nou ! – pisania nu ne spune care dintre pictorii Silaghi a fost tatăl. Schimbarea patronimului se poate să fi fost consecința mutării în sudul Carpaților, unde recomandarea ca român din Transil-vania nu putea cadra cu folosirea unui nume maghiarizat. Această atitudine a putut surveni încă înainte de plecare, dacă varianta Selagescu folosită în 1848 la Tomna-tecu de Sus de un alt membru al familiei se va dovedi un argument în acest sens, dar tot atât de bine a putut să-i influențeze pe cei de acasă, unde același sau un alt membru al familiei vedem că se va recomanda și el Sălăgeanu.

Puţinul cunoscut din creaţia lui Isidor Sălăgeanu167 ne arată că, fără a fi o personalitate, urmarea unor studii academice este de presupus. Însă, această califi-care, superioară față de învățătura pe care o putea oferi atelierul de la Abrud, nu l-a scutit de greutățile vieții cotidiene. Din ce scriu ziarele vremii, se pare că a dus o viaţă modestă, luptând “cu nevoi de tot felul” şi pictând “fără a căuta aplauzele publicului”. Poate că a văzut o şansă de afirmare în ilustrarea Războiului de Inde-pendenţă, dar ea n-a reuşit să se împlinească decât într-o expoziţie personală la Craiova, o parte din lucrările inspirate de război ajungând apoi într-un magazin de artă din Bucureşti168. A murit în anul 1887169.

Lucrările cunoscute îl recomandă ca pictor laic, interesat de subiecte de

163 Bălaşa 1978, p. 298. 164 Rezeanu 1977, p. 66. 165 Şematism ... 1900, p. 71-72. 166 Cristache-Panait 2000, p. 91. 167 Au fost publicate un portret de bărbat şi o scenă de luptă din Războiul de la 1877, aflate în patrimoniul Muzeului Olteniei din Craiova (Rezeanu 1977, p. 67), şi portretul egumenului Ioanichie (Bălaşa 1978, p. 298). 168 Rezeanu 1977, p. 66-67. 169 Ibidem, p. 66.

Ana Dumitran

66

istorie şi de portretistică, dar ştim prea puţin pentru a putea afirma că nu a avut şi comenzi de pictură religioasă. Oricum, includerea sa în acest repertoriu se justifică doar în virtutea originii sale abrudene, datorită căreia, pentru anii de început ai activităţii, Isidor Sălăgeanu de la Craiova se încadrează în limitele subiectului acestei cercetări.

Alţi pictori originari din judeţul Alba Bădău, Nicolae din Lupşa Acest artist, cunoscut până acum doar prin intermediul unor lucrări destinate

bisericilor din Arad şi Hunedoara170, ne interesează aici datorită originii sale din “Lupşa Mare”, mărturisită în pisaniile de la Corbeşti (jud. Arad) şi Sălciva (jud. Hunedoara), datate 1807, respectiv 1811171. În pisania bisericii de la Ociu (jud. Hunedoara), datată 1821, apare numele lui “Nichifor Bădău zugrav”, cu care ne întâlnim şi la Juliţa (jud. Arad), în 1813, an în care biserica din această ultimă localitate era pictată, conform unei însemnări autografe notate pe o carte de cult, de “Nicolae Moler”172, iar conform pisaniei de la proscomidiar de “Zug[rav] Filip erei, Nicolae zugrav”, ambele indicându-l pe Nicolae Bădău. Icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Juliţa are, în partea inferioară, inscripţia: “La 1813, martie 12, de Simon Silaghi de Abrud şi Nichifor, zugrafi”, completată pe spate cu menţiunea: “S-au zugrăvit aceste s[finte] 3 icoane de Nichifor Nandroniă zugr[af] [...] anu 1813”. Cele câteva slove care mai pot fi ghicite din textul ilizibil şi spaţiul prea restrâns pe care acesta îl ocupă exclud indicarea lui Simion Silaghi ca al doilea autor, deşi contribuţia sa este vizibilă, inclusiv la icoana-pereche, a lui Iisus Hristos Mare Arhiereu şi Învăţător173, pe care apar inscripţiile: “Ani de la Adam 7321, de la Hs 1813” şi “Mai, în 8 zile, s-au gătat”.

Am adus în discuţie aceste detalii pe de o parte pentru că bănuiesc o relaţie de rudenie între Nicolae Bădău şi Nichifor, iar pe de alta pentru că este evidentă relaţia ucenic-maestru dintre cel din urmă şi Simion Silaghi din Abrud. O a treia similitudine – pe care o semnalăm doar cu titlu de anecdotă – este lipsa de gratitudine manifestată atât de Nicolae, cât şi de Nichifor faţă de colaboratorii lor, primul declarând în însemnarea notată pe cartea de cult că “eu am făcut tot lucrul zugrăvitului la biserica din Giuliţa la anul 1813”, iar celălalt omiţând să-i recunoască lui Simion Silaghi contribuţia la execuţia icoanelor împărătești, pictate în același an.

Bâscă-Ciortan, Simion din Răhău Cunoscut mai ales datorită tradiţiei, căci nu s-a păstrat nici o icoană semnată174,

170 Porumb 1998, p. 31-33, 348. 171 Ibidem, p. 31-33. 172 Ibidem, p. 33. 173 Ambele păstrate la muzeul Mănăstirii Arad-Gai. 174 Icoanele Maica Domnului cu Pruncul şi Iisus Mare Arhiereu şi Învăţător (aceasta din urmă realizată după o gravură de Hăşdate) publicate de Grecu 1972, p. 74 şi 76, au fost atribuite doar pe


67

artistul a trăit între anii 1746-1826. A fost un talentat ţesător şi cioplitor în piatră şi lemn, iar din 1775 a funcţionat şi ca dascăl. A fost primul îndrumător al pictorului academic Ioan Costande. Ca semn distinctiv al icoanelor sale a fost indicată rama, sculptată tot de el, după un model consacrat în arta occidentală. I-a mai avut ca ucenici pe Ioan Costandă, devenit, după mutarea la Bucureşti, Constantinescu, şi pe Gheorghe Raica, mutat şi el în satul vecin, Săsciori175.

Boroş, Mihai din Abrud Cu acest nume este indicat pictorul care, în 1809, a zugrăvit biserica de lemn

astăzi dispărută de la Bucureșci (jud. Hunedoara)176, iar locuitorii din Arieșeni (jud. Alba) au reținut numele zugravului Mihai de la Abrud ca executant, în 1829, al picturii păstrate astăzi fragmentar în biserica numită pe atunci “a Lăpușului”177. Foarte probabil este vorba de pictorul Moise Borșoș din Abrud, activ tocmai în acei ani, al cărui obicei de a semna doar cu inițiala numelui de botez a putut cauza confuzie.

Borşoş, Moise din Abrud Ucenic al lui Simion Silaghi, căruia i-a urmat cu maximă fidelitate modelele,

artistul se recomandă ca “zugrav de la Abrud”, pe o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul păstrată la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia178, executată în anul 1806. Tot el este “M. Borşoş” care, la 1829, semnează împreună cu “Simon Silaghi” pictura bisericii de lemn din Birtin (jud. Hunedoara)179. Coloritul pastelat şi grafia îngrijită a textelor însoţitoare sunt argumente pentru atribuirea mai multor picturi murale din bisericile de lemn ale judeţului Hunedoara (Ocişor – 1804 şi 1820180, Almaş-Sălişte – 1819, Căzăneşti – 1828, Stânceşti – 1829). Semnate sunt doar cele de la Basarabasa181 şi Ciungani182, ambele datate în 1810.

Interesant este că patronimul Borşoş nu a fost regăsit în niciunul din re-gistrele matricole ale parohiilor din Abrud, pentru perioadele în care ni s-au păstrat informații.

Chiril Monahul Două icoane de la schitul Afteia-Plăişor, datate 1770, coborâte, după distru-

gerea acestui lăcaş, la biserica din Cioara (azi Sălişte), care “s-au făcut cu osârdiia monahului Chiril de la Plăişor”, au adus în discuţia cercetătorilor un călugăr pictor considerendul că aparţineau unor locuitori din Răhău. Prima piesă publicată şi la Hărdălău 1981/a, p. 404, fig. 19. 175 Grecu 1972, p. 71-82. 176 Dobrei 2011, p. 317. 177 Cristache-Panait 1987, p. 44. 178 MNUAI, inv. Et. 13985 şi 13986. 179 Porumb 2003, p. 134, unde numele artistului este întregit “Mihai”. Pentru textul pisaniei şi ilustraţie vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Birtin şi http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/d/dd/RO_HD_Birtin_56.jpg (fotografie din anul 2009 realizată de Mircea Rareş Ţetcu). 180 Vezi şi Cristache-Panait 2000, p. 206. 181 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Basarabasa 182 http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Ciungani

Ana Dumitran

68

format sub îndrumarea lui Stan din Orăştie183. Deoarece inscripţiile nu sunt conclu-dente, cercetătorii care le-au studiat ulterior s-au îndoit de o asemenea paternitate, considerând că monahul a fost doar ctitorul icoanelor, nu și autorul lor184. Piesele se remarcă prin fondul aurit şi incizat cu bogate motive florale, dar compoziţiile în ansamblu sunt stângace. Lucrări similare nu au mai fost întâlnite, deocamdată.

Ciungar, Iacov Fiu al lui Teodor Ciungar, cunoscut din pisaniile bisericilor de la Ponor şi

Băgău, unde artistul a participat la execuţia picturii murale alături de tatăl său şi de fratele Nicolae. Contribuţia lui nu poate fi delimitată de a celorlalţi semnatari.

Ciungar, Nicolae Fiu al lui Teodor Ciungar, cunoscut din pisaniile bisericilor de la Ponor şi

Băgău, ambele datate 1809, precum şi dintr-una din pisaniile aflate în absida altarului bisericii de zid cu hramul “Sf. Gheorghe” din Lupşa. Din păcate, aceasta din urmă nu mai este astăzi vizibilă, pentru a verifica lectura locației, “Juoc C., Scaunul Alvașului” 185, pe care pictorul și-a asumat-o, în pandant cu cea a colabora-torului său, “Simeon Silaghi din Abrudbania”, împreună cu care, la 1810, a (re)-pictat absida şi tâmpla.

Penelul lui Nicolae Ciungar se recunoaşte în accentele de umanizare a fizio-nomiilor personajelor reprezentate, tendinţa de a reda cu cât mai multă fidelitate trăsăturile anatomice fiind, se pare, mult mai puternică decât la Simion Silaghi. Această vădită occidentalizare a manierei, evidentă şi la Ponor şi Băgău, ne pune în faţa unui artist deosebit de înzestrat, cu o formaţie profesională solidă, însuşită probabil în preajma lui Gheorghe fiul lui Iacov şi a lui Simion Silaghi, dar mult mai dinamică şi mai curajoasă în exprimare.

Ciungar, Teodor (Toader) Colaborarea în mai multe rânduri a acestui pictor cu Gheorghe fiul lui Iacov

lasă loc ipotezei că între cei doi a existat şi o relaţie ucenic-maestru. Contribuţia sa efectivă este destul de dificil de conturat, deoarece a lucrat mereu în echipă, fie împreună cu deja menţionatul Gheorghe (la Sartăş, în 1780, Valea Largă, în 1782, şi Galda de Sus, în 1803), fie cu cei doi fiii ai săi, Nicolae şi Iacov (la Băgău și Ponor, în 1809). Identitatea lui Teodor Ciungar cu “Teodor Zugraf sin Ioan”186, semnătură identificată în altarul bisericii din Brăzeşti, nu mai poate fi nici ea verificată, pe de o parte din cauza dispariţiei picturii murale, cu ocazia strămutării monumentului în Alba Iulia, pe de alta datorită amestecului între numele ctitorilor şi cele ale artiştilor omonimi din epocă, prin care Ioana Cristache-Panait a crezut că restabileşte adevărata paternitate a lucrării187. Din fotografia publicată de autoarea

183 Oană 1973, p. 852; Oană 1979, p. 151; Cristache-Panait 1987, p. 127. 184 Hărdălău 1981/a, p. 399; Porumb 1998, p. 76. 185 Iorga 1906, p. 130. 186 Meteş 1929, p. 118. 187 Cristache-Panait 1987, p. 48.


69

bucureşteană pentru a ilustra pictura naosului188, de o calitate artistică precară în comparaţie cu numele vehiculate: Gheorghe fiul lui Iacov, Ion de la Beriu şi Simion Silaghi, se vede însă clar că a făcut o gravă eroare. Comparând această imagine cu lucrările în care a fost implicat Teodor Ciungar, în special cu chipurile Sfinților Dimitrie și Gheorghe, pictate în 1782 în registrul inferior al tâmplei bisericii din Valea Largă, care sunt sigur opera sa, este de asemenea dificil de acceptat că el ar fi autorul picturii de la Brăzești.

Coloşi, Ioan Semnătura sa şi calitatea de “pictor academic” sunt consemnate, în 1842, pe

spatele epitafului destinat bisericii din Galda de Sus189. O piesă similară, nesem-nată, aparţine bisericii de lemn “Cuvioasa Paraschiva” din Pianu de Sus. Nu am mai întâlnit alte referiri despre acest artist. Numele Coloşi se regăseşte însă în matricolele bisericii ortodoxe din Abrud.

Corcheş, Nicolae din Câmpeni Născut în Câmpeni la 1809 şi decedat în 1885190, pictorul a fost semnalat în

Enciclopedia română publicată în 1900, dar nu pentru carierea sa artistică, ci pentru calitatea de erou al Revoluţiei de la 1848191.

Cea mai veche lucrare semnată se poate să fi fost pictura murală a bisericii din Straja, astăzi pierdută, executată cândva între 1824-1829 împreună cu Simion Silaghi-Sălăgeanu și fiul acestuia, Partenie. Cea mai târzie este semnătura de pe o icoană a Pantocratorului de la Gârda de Sus, finalizată în 3 ianuarie 1868 de “Corcheș comisarul”, intitulație ce trimite la meritele câștigate în timpul Revoluției pașoptiste. Lucrările cunoscute sunt tributare atelierului lui Simion Silaghi-Sălăgeanu din Abrud, în ambientul căruia s-a format și a activat în primii ani, după cum probează și mențiunea de pe piciorul mesei altarului bisericii din Straja.

Cuc, Ioan din Lupşa Prima semnalare nu a fost, din păcate, însoţită de textul inscripţiilor care să

justifice activitatea pusă pe seama sa şi a altui consătean, Gheorghe Şpan, în localităţile Vinţa, Hădărău şi Lupşa, iar cronologia a fost dată şi ea cumulativ: 1790-1810, doar pentru Hădărău fiind consemnaţi separat anii 1801-1803192. Cercetările ulterioare nu au mai găsit nimic care să confirme prezenţa unor astfel de datări sau semnături193. De aceea este dificil de spus dacă avem de-a face cu un singur artist cu acest nume, sau sub semnătura “Ioan Cuc pictor din Lupşa”, cel care, la 1860, executa împreună cu “Constantin Jurj pictor din Runc” pictura murală a bisericii din Runc194, se ascunde o altă identitate195. În forma “Ioan Cuc zugravul

188 Ibidem, p. 47. 189 Fleşer 2001/a, p. 73-74. 190 Meteş 1929, p. 118, nota 2. 191 Diaconovich 1900, p. 5. 192 Meteş 1929, p. 118. 193 Porumb 1998, p. 156 (Hădărău), 211-215 (Lupşa), 454 (Vinţa). 194 Ibidem, p. 343.

Ana Dumitran

70

din Valea Lupşii”, semnătura a mai fost întâlnită pe icoanele împărăteşti ale bisericii din Valea Inzelului, datate 1861. În aceeaşi formulă numele său apare într-o inscripţie din biserica de la Ribicioara (jud. Hunedoara)196. Gelu-Mihai Hărdălău mai vorbeşte de lucrări datate 1856 la biserica din Segagea şi 1859-1860 la biserica din Lunca Largă197. În cea din urmă localitate am găsit însă doar piese nesemnate.

Formarea acestui Ioan Cuc în atelierul de la Abrud sau sub îndrumarea unui artist care a luat şi el învăţătură de la Simion Silaghi-Sălăgeanu este evidentă. Calitatea lucrărilor sale este însă îndoielnică, resimţindu-se acut de pe urma lipsei de talent.

Cuc, Nicolae din Lupşa Cunoscut deocamdată doar din semnăturile lăsate în absida altarului şi în

pronaosul bisericii din Sartăş, această din urmă încăpere fiind pictată în 1827 împreună cu Nicolae Hisem198, artistul se dovedeşte unul dintre cei mai iscusiţi ucenici ai lui Simion Silaghi-Sălăgeanu din Abrud. Pictura sa se caracterizează prin supleţe şi expresivitate, compoziţiile sunt bine proporţionate, personajele sunt redate cu un desen sigur, cu trăsături anatomice corecte şi o volumetrie elegantă.

Damian Zugravul din Cugir Asocierea numelui artistului cu cel al localităţii am făcut-o pe baza

semnăturii de pe spatele uşilor împărăteşti de la Vingard199, păstrate actualmente la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. Numele aceluiaşi artist, însoţit de cuvintele “Dumnezeu se-l ierte, amin”, mai poate fi citit pe spatele uşilor împără-teşti din biserica de lemn cu hramul “Cuvioasa Paraschiva” din Pianu de Sus200. Poate tot el este şi “Zugravu Dămiian” semnatarul de la 1761 al praporului care a aparţinut bisericii cu hramul “Sf. Nicolae” din Cib201. Formula expiatorie folosită la Pianu de Sus aminteşte de semnăturile-pomelnic ale lui Stan Zugravul, dar caracteristicile stilului său împiedică stabilirea unei relaţii între cei doi artişti.

Gheorghe din Cetatea de Baltă Vezi Centrul Feisa. Gheorghe fiul lui Iacov Giura, Vasile Numele său a fost citit iniţial Dura, de către Gelu-Mihai Hărdălău202.

Singurele lucrări cunoscute până acum, icoanele de la Valea Mică, datate 1834, şi o 195 Hărdălău 1981/a, p. 409, consideră că sunt două persoane omonime. 196 Jianu, Lapteş 2004, p. 78. 197 Hărdălău 1981/a, p. 409. 198 Cristache-Panait 1987, p. 51. 199 Porumb1998, p. 454. Ultima parte a semnăturii, cu indicarea locaţiei, nu a mai fost reprodusă de cercetătorul clujean, probabil pentru că nu era lizibilă. După îndepărtarea murdăriei, lectura nu a ridicat nici o dificultate. Pentru ilustraţie, vezi [Ioana Rustoiu], Patrimoniul cultural imobil. Biserici din patrimoniul cultural al judeţului Alba. Zona Sebeş, [Alba Iulia, 2009], s. v. Vingard. 200 Hărdălău 1981/a, p. 398, nota 9; Cristache-Panait 1987, p. 107; Porumb 1998, p. 98, 290. 201 Dumitran, Rustoiu 2007, p. 23, 48-49. 202 Hărdălău 1981/a, p. 404, fig. 17.


71

cruce de mână din colecţia Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia203, îl recomandă ca format în atelierul de la Abrud al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu.

Fragmentul de pictură murală din absida altarului bisericii din Almaşu Mare-Suseni, din care se remarcă portretul preotului Aron Oprea, e destul de probabil să fie tot opera lui Vasile Giura. Datat în 1835 şi semnat, din cauza stării precare de con-servare a stratului de pictură numele artistului a fost citit “Para Vasile zugrav”204.

A murit la 1 aprilie 1840, tânăr, de doar 32 de ani. În dreptul numelui său, preotul Amos Tobias a notat: “Pictoru şi locuitoriu al Abrud[ului]”205.

Hisem, Nicolae Şi acest artist s-a format în atelierul lui Simion Silaghi-Sălăgeanu din Abrud.

Semnătura sa apare pe iconostasul pictat în 1818 pentru biserica din Răchita206, păstrat astăzi în colecţiile Muzeului “Astra” din Sibiu, şi în inscripţia de deasupra intrării în biserica din Sartăş, la interior, care atestă pictarea pronaosului în 1827 de către “Nicolae Cuc şi Nicolae Hisem”207.

Jurj (Giurgescu), Constantin din Runc Posibil ca anii 1834-1922 notați în dreptul numelui său în repertoriul

întocmit de Gelu-Mihai Hărdălău să reprezinte durata vieții208. Pictorul este cunoscut doar prin lucrările executate pentru biserica din localitatea sa natală, unde a funcționat ca preot209. Pentru început, a colaborat cu Ioan Cuc din Valea Lupșii, împreună cu care a zugrăvit, în 1859, tâmpla, iar în 1860 absida altarului. În următorii doi ani a ostenit singur la pictarea naosului. I se mai pot atribui două din icoanele împărătești: cea a Sf. Nicolae și cea a Arhanghelului Mihail. Celelalte două au fost pictate în 1853 de același Ioan Cuc din Valea Lupșii, o colaborare mai îndelungată între cei doi și, eventual, chiar ucenicia lui Constantin Jurj pe lângă acest zugrav fiind astfel de bănuit.

Kőrősy, F. Pictor cu o formație academică, de la care ni s-au păstrat trei icoane, două

păstrate actualmente în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia210, cealaltă în patrimoniul Muzeului “Astra” din Sibiu211. Anterior, piesele au făcut parte din colecția preotului Sabin Olea, ceea ce indică drept proveniență una din bisericile de la Cib sau Cheile Cibului. Necunoscut din alte surse, artistul se pare că a locuit undeva în Apuseni, deoarece a jucat o oarecare înrâurire asupra unui alt pictor activ

203 MNUAI, inv. Et. 14000; Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 76, rep. nr. 1, p. 20, fog. 20. 204 Fleşer 2001/a, p. 44. 205 ANSJA, colecția Registre de stare civilă de la instituțiile de cult, Parohia Greco-Catolică Abrud, Protocolul cununaţilor, botezaţilor și morţilor, 1834-1852. 206 Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 104. 207 Cristache-Panait 1987, p. 51, nota 12; Porumb 1998, p. 345. 208 Hărdălău 1981/a, p. 410. 209 Ibidem; Cristache-Panait 1987, p. 104; Cristache-Panait 1993, p. 76. 210 Inv. 770-771. 211 Inv. 3113.

Ana Dumitran

72

o vreme în zonă, în satele din jurul Zlatnei, anume Ioan Pop de la Făgăraș, în a cărui creație a fost identificată o icoană pictată pe sticlă reprezentând Rugăciunea lui Iisus în grădina Ghetsimani212 care este aidoma celei semnate de F. Kőrősy ajunsă la Muzeul “Astra” din Sibiu213.

Man, Sântion Numele său apare doar în inscripţia de pe uşa de acces în naosul bisericii din

Livezile, pe care “o au zugrăvit Man Sântion de pomană” în 1765. Uşa a fost “făcută” cu “toată cheltuiala” de Man Macarie214. Identitatea de nume dintre cei doi sugerează nu doar o relaţie de rudenie, ci şi existenţa în Livezile a unui atelier în care erau “făcute” lucrări de tâmplărie, de ale cărui servicii trebuie să fi beneficiat şi Gheorghe fiul lui Iacov, a cărui înrâurire asupra picturii lui Man Sântion este certă.

Martin, Simion din Galda de Sus Cea mai veche menţiune cunoscută a artistului se află pe un tetrapod de la

biserica din Galda de Sus, datat 22 mai 1798, pe care “l-am lucrat eu, Martin Simion, cu toată cheltuiala jupâneasăi Zmeade”. O icoană a Maicii Domnului cu Pruncul de la biserica din Cheia, datată 1803, a fost şi ea pictată de “Mărtinu Simion din Galda de Sus”215. Sub forma “Simionu din Galda de Sus”, numele său mai apare pe o icoană semnalată de Marius Porumb într-o colecţie particulară din Cluj-Napoca216. În judeţul Alba i se mai pot atribui icoanele molenii ale iconosta-sului bisericii din Ponor. Două icoane împărăteşti păstrate într-o colecţie particu-lară din Gherla sunt, foarte probabil, tot creaţii ale sale.

Artistul practică un desen stângaci şi un colorit nepretenţios, dominat de albastru şi roşu. Decorul tetrapodului de la Galda de Sus îl recomandă ca ucenic al lui Gheorghe fiul lui Iacov.

Sabo, Mihai din Câmpeni Numele său este cunoscut doar dintr-o pisanie identificată pe peretele sudic

al altarului bisericii de la Tomnatecu de Sus (jud. Hunedoara): “Această sfântă beserică s-au zugrăvit d[e] Sabo Mihai, Câmpeni, ano 1807”. Ioana Cristache-Panait consideră că nu avem de-a face cu un pictor, ci cu un ctitor al picturii217. Datarea 1807 a fost şi ea acuzată ca o lectură deficitară a anului 1867218. Analiza picturii, pe care, conform unei a doua inscripții, și-o asumă și Vég András din Abrud, comparativ cu decorul de pe boltă și de pe dosul iconostasului, unde semnează Simion Selagescu și Motok Károly de la Brad, dovedește cât se poate de credibil că e vorba de două faze de împodobire a pereților, una din 1807, cealaltă

212 Dumitran, Szöcs, Băjenaru 2012, p. 26-27. 213 Ionescu 2009, p. 106, fig. 38. 214 Hărdălău 1981/a, p. 398, 405 (fig. 21), 410; Porumb 1998, p. 208; Fleşer 2001/a, p. 100. 215 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 29, fig. 53. 216 Porumb 1971, p. 610. 217 Cristache-Panait 2000, p. 95. 218 Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Tomnatecu_de_Sus


73

din 1848, iar împotriva recunoașterii celor doi semnatari din 1807 ca zugravi nu se poate ridica nici un impediment. Datarea este susținută și ea de caracteristicile picturii, care derivă din repertoriul folosit de Simion Silaghi-Sălăgeanu, semn că cei doi au fost ucenicii acestuia, mult mai probabil decât ai oricăruia dintre descendenții săi.

Simion diacul şi zugravul Acest nume, alături de cel al lui “Niculae diacul din Răhău” şi de anul 1757,

au fost citite de Florian Dudaş pe filele exemplarului de la Răhău al Cazaniei lui Varlaam219. Cu ocazia publicării detaliate a volumului, nu a fost identificată nici o însemnare cu acest conţinut220. La reeditarea cărții dedicate prezenţei Cazaniei lui Varlaam în Transilvania, Florian Dudaş însuşi a reformulat, renunţând la “Simion diacul şi zugravul”, dar păstrându-l totuşi pe Nicolae, însă fără justificarea afirmaţiei221. În ciuda acestor inadvertenţe, personajul a existat, el putând fi identificat cu pictorul de icoane pe sticlă Simion Bâscă-Ciortan. Rămâne, însă, un semn de întrebare datarea – 1757 – când Simion avea abia 10 ani, şi calitatea sa de iconar, în cazul lui, pentru perioada de tinereţe, fiind mai de bănuit aceea de pictor de mobilă.

Vezi Bâscă-Ciortan, Simion din Răhău Stuchly, Ferencz Numele acestui pictor și anul 1847 sunt consemnate pe dosul unei cruci de

iconostas care a împodobit biserica din Glod222. Alte mențiuni nu au mai fost până acum descoperite. Am găsit însă consemnată în registrul botezaților parohiei romano-catolice din Abrud nașterea, în 8 octombrie 1888, în Bucium-Poieni, a lui Francisc, fiul neguțătorului Francisc Mánok și al Franciscăi Stuchli223. Aceasta este singura atestare a patronimului în Abrud, dar este adevărat că evidențele matricole pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea s-au pierdut. Rămâne, totuși, deschisă ipoteza ca Stuchly Ferencz să fi frecventat și el atelierul familiei Silaghi, deși pictura sa, de slabă calitate, dar pătrunsă de mult suflu occidental, nu prea lasă loc analogiilor.

Şpan, Gheorghe din Lupşa Pictor semnalat împreună cu Ioan Cuc din Lupşa ca autor al picturilor murale

de la Vinţa, Hădărău şi Lupşa, lucrări executate între anii 1790-1810224 pentru care astăzi nu mai există mărturii care să certifice paternitatea. Particularităţile stilistice ale unor lucrări datate 1811, 1827 şi 1832, descoperite la Muşca, l-au convins pe Gelu-Mihai Hărdălău că există doi zugravi omonimi, tată şi fiu, cel de-al doilea

219 Dudaş 1983, p. 345. 220 Braicu, Bunea 1980, p. 67-68. 221 Dudaş 1983, p. 177. 222 Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 74, 120-121, 173, fig. 29. 223 ANSJA, colecția Registre de stare civilă de la instituțiile de cult, Parohia Romano-Catolică Abrud, Matricula baptisatorum, 1857-1901. 224 Meteş 1929, p. 118.

Ana Dumitran

74

fiind (dar numai în opinia cercetătorului albaiulian225) autorul, presupus, al picturii murale a bisericii din Poşaga de Sus şi al icoanei împărăteşti, semnată, din acelaşi lăcaş de cult226, precum şi al tetrapodului pictat în 1859 pentru biserica din Runc227.

Vég András din Abrud Numele său este cunoscut doar dintr-o pisanie aflată pe peretele sudic al

altarului bisericii de la Tomnatecu de Sus (jud. Hunedoara): “Această sfântă beserică s-au zugrăvit d[e] Vig Andraș din Abrud. 1807”, secondată de o alta asemănătoare, în care este menţionată contribuţia lui Sabo Mihai din Câmpeni. Ioana Cristache-Panait consideră că nu avem de-a face cu pictorii, ci cu ctitorii picturii228. Datarea 1807 a fost şi ea corectată în 1867229. Deoarece nu am nici un dubiu asupra veridicității afirmațiilor din inscripții, discutate deja mai sus, mă voi opri aici doar asupra originii din Abrud a semnatarului. Conform evidențelor parohiale, patronimul Vég apare doar în mediul maghiar, la toate cele trei confesiuni aferente: catolică, reformată și unitariană, dar informațiile păstrate datează doar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Între acestea, numele Vég András nu a fost găsit, dar o Sofia Vég apare în calitate de naşă de botez a pruncilor unei familii greco-catolice, născuţi în 1887 şi 1890, și a unui prunc ortodox născut în 1871, iar un Vég István botează prunci ortodocși în 1881 și 1882. Implicarea lor în astfel de evenimente poate fi consecința unei înrudiri cu cel care, deși diferit ca etnie și confesiune, și-a asumat destinul de pictor fie și numai al unei singure biserici românești.

Pictori din alte ținuturi românești Boghină, Constantin din Braşov Fiu al pictorului braşovean omonim activ în deceniile de sfârşit ale secolului

al XVIII-lea şi în cele de început ale secolului următor230, opera lui Constantin Boghină junior nu a constituit până acum obiectul unor studii sistematice. Adept al manierei occidentale, în judeţul Alba el este cunoscut doar prin intermediul a două icoane pictate pe sticlă în 1851 pentru biserica de la Cărpiniş (com. Gârbova).

Constantin Zugravul Al doilea semnatar, în 1745, alături de Ştefan, al picturii murale a bisericii

din Daia Română, se dovedeşte a fi principalul ostenitor la executarea compo-nentelor iconostasului. Semnătura sa pe icoana Deisis, “Această s[fântă] ico[ană]

225 Hărdălău 1981/a, p. 412. 226 Cristache-Panait 1987, p. 114. 227 Ibidem, p. 104. 228 Cristache-Panait 2000, p. 95. 229 Cf. http://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_de_lemn_din_Tomnatecu_de_Sus 230 Ibidem, p. 46-48.


75

am făcut-o eu Costandin Zugravu”231, ne ajută să atribuim şi restul pieselor păstrate, pe care nu a fost lăsată nici o semnătură. Astfel, tot ale sale se dovedesc a fi Maica Domnului cu Pruncul232, Sf. Nicolae233, Sf. Teodor Tiron234 şi icoanele molenii235.

Spre deosebire de celălalt pictor cu care face echipă, Constantin modelează chipuri mai calde, mai puţin hieratice, ceea ce, la o analiză mai atentă, ar permite şi delimitarea contribuţiei sale la realizarea frescei.

Remarcăm ambiţia ctitorului – fiul unuia dintre principalii responsabili ai invitării lui Iosif Ieromonahul la Alba Iulia în 1716, care-şi asociază aproape o titulatură voievodală: “cinstitu de bun neam protopopu Avraam” – de a deţine în biserica sa o pictură de o reală valoare artistică, pentru care a adus meşteri din Ţara Românească, aidoma episcopului său Inochentie.

Covaci, Ioan din Orăştie Ginerele lui Stan Zugravul, împreună cu care a semnat mai multe lucrări în

judeţul Alba. Cea mai timpurie atestare a sa am descoperit-o pe peretele sudic al încăperii de sub turnul bisericii din Mesentea unde, printre elementele de vegetaţie ce completează scena dominată de “Straşnica Moarte”, zugravul principal, Stan, a strecurat şi numele membrilor familiei sale: soţia Ilinca, fiica Aniţa şi ginerele Ioan. Pictura este datată 1782. Următoarea lucrare, în ordine cronologică, realizată tot împreună cu Stan, a fost pictura murală a bisericii din Deal (1789), din care s-a mai păstrat doar ampla pisanie de la proscomidiar236, unde numele său apare sub forma “Ianăş Covaci”. Crucea cu molenii a iconostasului de multă vreme dezafectat a fost pictată tot de el, semn că lucrările comandate de parohia din Deal au fost mai ample. În 1791, pentru biserica din Laz, Stan şi Ioan pictează o iconiţă cu repre-zentările Evanghelistului Luca şi a Mariei Magdalena237, ultima lucrare cunoscută a lui Stan, o icoană-prăznicar din 1794, fiind şi ea semnată împreună, cei doi alăturându-şi şi numele soţiilor, Ilinca şi Aniţa238. O icoană a Maicii Domnului cu Pruncul a fost pictată doar de “Ioan Zugrav din Orăştie” în 1792, la comanda Popii Ioan, “paroh în sat Şugag“239.

A mai pictat la Săliştea Sibiului (1788)240, Cristian (jud. Sibiu, 1790)241, Beriu (jud. Hunedoara, 1793)242, Fântânele (jud. Sibiu, 1794)243, împreună cu socrul său

231 Cristache-Panait 1982/b, p. 134; Hărdălău 1981/a, p. 398; Porumb 1998, p. 87. Icoana se păstrează în colecţia AORAI, inv. 52. 232 Colecţia AORAI, inv. 48. 233 Colecţia AORAI, inv. 51. 234 Hărdălău 1983/b, p. 386, fig. 2; colecţia AORAI, inv. 43. 235 Păstrate la MNUAI. Ioana Cristache-Panait a atribuit aceste două piese lui Ştefan, împreună cu Crucea Răstignirii, care s-a pierdut (Cristache-Panait 1982/b, p. 135). 236 Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 38. 237 Hărdălău 1978, p. 498-501, fig. 3a-b; Hărdălău 1981/a, p. 399, nota 21; Hărdălău 1983/b, p. 383, fig. 1; Porumb 1998, p. 381. 238 Icoană păstrată în colecţia MNUAI, inv. Et. 10755; Porumb 1998, p. 381. 239 Icoana se păstrează în colecţiile muzeului bisericii “Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului, inv. 162. 240 Porumb 1998, p. 252, 352. 241 Porumb 1998, p. 381. 242 Icoana Iisus Pantocrator: “1793. Stan Zug[rav], Ioan Zug[rav], erei Radu, ereiţa Ana, Iacov,

Ana Dumitran

76

ori cu un alt ucenic al acestuia, Vasile Munteanu din Săliştea Sibiului. Cea mai târzie atestare pe care o cunosc datează din anul 1814, când “Ion Zug[rav]“ semna pictura troiţei “de la Gura Utii“ din Sibiel244.

Dimitriu (Mitrovici), Dimitrie din Bucureşti Pe icoanele împărăteşti de la Bucium-Izbita numele său apare în forma

“Dimitrie Dimitriu Zugrav”, în vreme ce în ampla inscripţie de pe acelaşi iconostas executat între 1835-1836 este menţionat ca “Dimitrie Mitrovici, român din Bucureşti, în Ţara Românească”245. Date despre biografia sa oferă doar lucrările identificate până acum în Transilvania: icoanele împărătești ale bisericii “din Groapă” din Sibiu, atribuite, pictate în 1831, icoanele împărătești ale bisericii din Sebeșu de Sus (jud. Sibiu), pictate în 1832, iconostasul bisericii “Sf. Treime” din Rășinari, pictat în 1834246, deja menționatul iconostas al bisericii din Bucium-Izbita247, pentru care, în 1837, a mai pictat un prapor, de dimensiuni impresionant, icoana semnată și datată 1838, văzută de Nicolae Iorga pe iconostasul bisericii cu hramul “Pogorârea Sf. Duh” din Abrud248, o icoană de la Albac (jud. Alba)249 și pictura murală a bisericii de lemn din Căraci (jud. Hunedoara)250, datată 1842, la care se adaugă câteva portrete ale unor rășinăreni251.

Puternica relație a lui Dimitrie Dimitriu cu macedo-românii din Sibiu și cu bogata comunitate din Rășinari este oarecum echilibrată de relația cu Munții Apuseni și cu atelierul familiei Silaghi din Abrud, pe care prezenta cercetare nu o poate deocamdată explica.

Dumitru Co-semnatar, alături de dascălul Ştefan, al icoanei Deisis datată 1740 de la

Pianu de Sus252, artistul este, cel mai probabil, un reprezentant al artei post-brâncoveneşti de la sudul Carpaţilor. Presupunerea Ioanei Cristache-Panait cum că activitatea acestui Dumitru ar putea fi completată cu pictura vechii tâmple a biseri-cii din Poiana Sibiului253, cea realizată la 1743 şi semnată “az rucopiseţ Dumitru”254, s-ar putea să fie întemeiată.

Ilinca, Aniţa. Dumnezeu să-i erte cu tot neamul lor. Martie, 15 zile”; colecția Protopopiatului Ortodox Orăştie, inv. nr. 2512. 243 Porumb 1998, p. 125. 244 Ibidem, p. 85. 245 Ibidem, p. 195. 246 Abrudan 2011, p. 287-290, cu ilustrații la p. 297-299. 247 Cristache-Panait 1984/a, p. 87; Porumb 1998, p. 195. 248 Iorga 1906, p. 28. 249 Opriş, Bodea-Bonfert, Porumb 2001, p. 49. 250 Cristache-Panait 1984/a, p. 87; Porumb 2003, p. 134. 251 Abrudan 2011, p. 291-293, cu ilustrații la p. 300-303; Mesea 2011, p. 59, fig. I/8. 252 Icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 1. 253 Cristache-Panait 1984/a, p. 72. 254 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 10, fig. 4.


77

Gheorghe Zugravul Semnătura “Gheorghie Zugraf” identificată pe una dintre icoanele împără-

teşti ale bisericii astăzi dispărute de la Mogoş-Micleşti255 a fost asociată până acum cu trei dintre pictorii omonimi ai primei jumătăţi a veacului al XVIII-lea. Ioana Cristache-Panait a crezut că este vorba de Gheorghe Tobias din Abrud256, în vreme ce Marius Porumb nu s-a putut decide, incluzând cele două icoane şi în repertoriul creaţiei lui Gheorghe Ranite257 şi în cel al lui Gheorghe din Făgăraş258. Probabil această ipoteză din urmă este cea corectă, deoarece, dintre cei doi, Gheorghe din Făgăraş este singurul atestat în judeţul Alba şi chiar în vecinătatea Mogoşului, la Mănăstirea Râmeţ, unde în 1741 a semnat pictura altarului.

Ioan din Poiana Format în atelierul din Orăștie al lui Stan Zugravul, a cărui manieră incon-

fundabilă a urmat-o cu fidelitate, artistul este semnalat în 1803 la Petrila-Câmpa (jud. Hunedoara)259, în 1804 și 1809 la Răhău260, în 1805 la Pianu de Jos261, în 1811, 1823 și 1827 la Cugir, unde, inițial, numele său a fost citit deficitar, ca “Ioan Poarnă Zugrav”262, și în 1820 și 1828 la Apoldu de Jos (jud. Sibiu)263. Semnând de obicei ca “Ion aus Poiană”, Juliana și Dumitru Dancu l-au identificat cu Ioan din Hendorf sau Hândoreanu, a cărui creație a fost, cel puțin o vreme, legată de Poiana Sibiului, unde cei doi cercetători au identificat drept creații ale sale câteva icoane pe sticlă264. Exemplificările265 ne pun însă în fața unui stil cu totul diferit de cel al lucrărilor pictate pe lemn, dintre care soții Dancu au cunoscut doar icoanele de la Apoldu de Jos. Pornind de la premisa că autorul icoanelor pe sticlă este într-adevăr Ioan Hândoreanu din Poiana Sibiului, am considerat că ipoteza identificării sale cu Ioan din Poiana trebuie abandonată, iar pentru localizarea atelierului său am căutat o localitate omonimă, alegând Poiana din județul Hunedoara (com. Balșa)266, pe considerentul că trebuia să fie o așezare din arealul în care a fost activ maestrul său, rășinărean de origine, dar stabilit în Orăștie încă dinainte de 1766. Această opțiune nu s-a dovedit însă nici ea a fi suficient de inspirată, dar rezolvarea problemei este acum posibilă prin întregirea a două inițiale din semnătura pe care a lăsat-o în 1823 pe crucea pictată pentru masa atarului bisericii greco-catolice din Cugir: “Ion Zugrav, Poiană, S[caunul] M[iercurii]”. Poiana din Scaunul Miercurii este Poiana Sibiului, iar coabitarea în această localitate a doi pictori cu același nume de botez, 255 Maica Domnului cu Pruncul, păstrată în colecţia AORAI, inv. 636. 256 Cristache-Panait 1987, p. 90. 257 Porumb 1998, p. 316. 258 Ibidem, p. 139. 259 Dumitran, Cucui, Pop, Popescu 2011, p. 22, 106, fig. 53. Icoanele se păstrează în colecția Proto-popiatului Orăștie. 260 Cărpinișian 1897, p. 34; Porumb 1998, p. 322; Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 111. 261 Porumb 1998, p. 290. 262 Hărdălău 1981/a, p. 401, fig. 16. 263 Piesele se păstrează în colecția Mitropoliei Sibiului. 264 Dancu, Dancu 1975, p. 18-119. 265 Ibidem, pl. 141-143. 266 Dumitran, Cucui, Pop, Popescu 2011, p. 22.

Ana Dumitran

78

mai ales când e vorba de unul atât de comun, rămâne scenariul cel mai probabil. Cât despre modul atât de insolit de a-și indica reședința, prin folosirea

germanului aus în locul românescului din, dar fără a renunța la slavonul ot, trebuie observat că nu e vorba de o origine etnică diferită, ci de un moft în ton cu atmosfera cosmopolită întreținută în teritoriu de regimentul de grăniceri de la Orlat. Dovada este ezitarea poziționării prepoziției respective, la interval de doar o zi artistul semnând “Ion Zugravu aus Poiană” și “Ion Zugravu Poiană aus”267.

Ion din Beriu Originar din localitatea hunedoreană cu acest nume, artistul s-a format în-

tr-un atelier din Ţara Românească, fiind unul dintre pictorii de reală formaţie post-brâncovenească activi în Transilvania, cunoscut însă până acum doar prin lucrările din judeţul Alba268. Cea mai timpurie este icoana cu reprezentarea lui Iisus Panto-crator înconjurat de apostoli, datată 1749, de la Aiudu de Sus269. Gelu-Mihai Hărdălău a mai văzut o semnătură şi datarea 1754 pe icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la Mogoş-Mămăligani270, pe care personal nu le-am mai regăsit, dar nu am niciun dubiu asupra paternităţii artistului. Păstrate mai sunt semnătura “Ion ot Beriu” şi anul 1756, vizibile pe tâmpla bisericii din Geogel, pe panoul dedicat icoanei împărăteşti a Mântuitorului271. Această poziţionare, ca de altfel şi caracteristicile stilistice, justifică atribuirea lui Ion de la Beriu şi a trei dintre icoanele împărăteşti (Iisus Pantocrator, Maica Domnului cu Pruncul şi Arhanghelii Mihail şi Gavriil)272. I-au mai fost atribuite icoanele împărăteşti de la Mogoş-Cojocani, pe care Ioana Cristache-Panait a citit datarea 1760 şi semnătura “zugrav popa Ion ot Bălgrad”, interpretată de cercetătoarea bucureşteană ca o schimbare de reşedinţă a pictoru-lui273. Personal, nu am găsit aceste informaţii pe niciuna dintre icoanele de la Mogoş-Cojocani, dintre care doar cea a Arhanghelului Mihail poate fi considerată opera lui Ion de la Beriu274.

La aceste lucrări repertoriate de cercetările anterioare275 s-au mai adăugat icoanele împărăteşti ale bisericii din Ponor276, o icoană a Maicii Domnului cu 267 Pe icoanele executate în 1827 pentru comunitatea greco-catolică din Cugir. 268 Semnalarea sa la Curechiu (jud. Hunedoara), unde o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul datată 1730 este semnată de un “Zugrav Ion”, dar restul semnăturii, care cuprindea locaţia artistului, nu s-a mai păstrat, cred că trebuie abandonată, deoarece, stilistic, această icoană nu-şi găseşte similitudini cu cele semnate de Ion de la Beriu. De asemenea, pictura murală, care nu este semnată, nu a fost executată de Stan din Orăştie şi, după caracteristicile stilistice, aparţine sfârşitului de secol XVIII, deci nu-i poate aparţine nici lui Ion de la Beriu. Pictura acestuia, semnată, de la Geogel, contrazice oricum o asemenea ipoteză. Vezi Porumb 1998, p. 181, și Porumb 2003, p. 124, informaţii primite de la Lucia Rondoleanu. 269 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 464; Şematism ... 1900, p. 118; Pop 1973, p. 857-860; Cristache-Panait 1987, p. 38; Porumb 1998, p. 181; Porumb 2003, p. 124. 270 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 152; Hărdălău 1983/a, p. 59. 271 Cristache-Panait 1987, p. 110; Porumb 1998, p. 181. 272 Cristache-Panait 1987, p. 110; Porumb 1998, p. 181. 273 Cristache-Panait 1984/a, p. 85; Cristache-Panait 1987, p. 93. 274 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 36, fig. 68. 275 Porumb 1998, p. 181. 276 Dumitran 2009/b, p. 321-322.


79

Pruncul de la Tecşeşti277, o icoană a Pantocratorului şi una a Maicii Domnului cu Pruncul de la Hăpria278, o icoană a Arhanghelului Mihail de la Inoc279 şi o icoană a Pantocratorului păstrată în colecţiile Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia280. De asemenea, îi mai atribui cele patru icoane împărăteşti ale bisericii din Almaşu Mare-Joseni, pe care Gelu-Mihai Hărdălău le-a pus pe seama unui Sima Zugrav281, rezultat în urma lecturii deficitare a cuvintelor “scris-am eu [...]”282, cu care proto-popul Ioan Popovici de la Cib şi-a încheiat menţiunea notată pe spatele icoanei cu reprezentarea Bunei Vestiri. Acest ultim grup de icoane, pictate, conform aceleiaşi menţiuni, în anul 1764, se resimte vizibil de pe urma înaintării în vârstă a artistului, singura piesă care păstrează nealterate caracteristicle stilului său fiind icoana Maicii Domnului cu Pruncul.

Iosif Ieromonahul Cu ocazia călătoriei din 1906 în Transilvania a lui Nicolae Iorga, istoricul a

vizitat şi biserica greco-catolică din Maierii Albei Iulia, remarcând pe una din icoanele de la iconostas semnătura “Iosif Ermonah Zograf” şi anul 7225 = 1716-1717283. Marele artist din echipa lui Brâncoveanu, co-semnatar al ansamblurilor murale de la schitul “Sfinţii Apostoli” al Mănăstirii Hurez (1701), Mănăstirea Surpatele (1706-1707), pridvorul bolniţei de la Mănăstirea Bistriţa (1710) şi Mănăstirea Govora (1711), a fost deci autorul picturii iconostasului modestei biserici înălţate pe post de catedrală în locul lăcaşurilor anterioare, condamnate la năruire pentru a face loc zidului noii fortificaţii. Astăzi ne mai putem doar imagina cum au arătat icoanele de la Alba Iulia, contemplându-le pe cele de la Govora, de la Surpatele sau de la schitul Păpuşa. Invitarea autorului lor de către oficialii tinerei Biserici Unite, în acel moment lipsită de arhiereu, suprinde şi impresionează în acelaşi timp, dar numai în măsura în care îi vedem ţintind spre o asemenea calitate a picturii şi gândindu-ne la modestele mijloace financiare de care dispuneau. Pierderea acestui tezaur este cu atât mai regretabilă cu cât ea s-a produs atât de târziu, într-o vreme în care exista deja interes pentru valorile artistice ale trecutului.

Iovan, Ioan din Orăştie Artistul este cunoscut doar dintr-o însemnare de pe un Apostol care a aparţinut

“bisericii grecilor” din Sebeş, notată în 26 decembrie 1792, cu prilejul achiziţiei cărţii, şi semnată “Ioan Iovan zugrav din Orăştie”284. Textul nu poate fi interpretat ca o prezenţă a artistului în acel moment la Sebeş în vederea executării unor lucrări. L-am introdus însă în repertoriu pe considerentul că, fiind singura sa menţiune cunoscută până acum, studierea patrimoniului artistic şi documentar din 277 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 33, fig. 64. 278 Păstrate în colecţia AORAI, inv. 412 şi 468. 279 Colecţia AORAI, inv. 441. 280 MNUAI, inv. Et. 16036. 281 Hărdălău 1981/a, p. 399-400, fig. 10. 282 Vezi și Porumb 1998, p. 18. 283 Iorga 1906, p. 34. 284 Hărdălău 1981/a, p. 398-399; Porumb 1998, p. 187.

Ana Dumitran

80

judeţul Alba ar putea contribui la aprofundarea cunoaşterii fenomenului artistic din alte zone. Indirect, artistul poate fi legat de atelierul lui Stan Zugravul din Orăştie, unde foarte probabil s-a format.

Ivan din Răşinari Întotdeauna primul semnatar al lucrărilor executate împreună cu Nistor

Dascălul, semn al unei reverenţe a cărei motivaţie nu am putut-o încă surprinde, deoarece nici într-un caz nu e vorba de o diferenţă calitativă a prestaţiei artistice a celor doi răşinăreni, Ivan Zugravul, iar de la 1723 Popa Ivan a avut o prezenţă constantă şi consistentă în arealul judeţului Alba, fiind întâlnit îndeosebi în Munţii Apuseni şi în zona de câmpie a Blajului. Din aceasta din urmă mai provin două piese care se pot adăuga repertoriului său, aşa cum a fost el recent stabilit, în încercarea de a-i detaşa contribuţia de cea a aproape nelipsitului său colaborator285. Este vorba de o icoană a Arhanghelului Mihail aparţinând colecţiei Ştefan Manciulea din Blaj, provenită poate din zestrea astăzi cu totul dispărută a bisericii din Straja, şi de o Răstignire de la biserica din Roşia de Secaş286, care, prin colorit şi dimensiuni, se potriveşte foarte bine cu cele trei icoane împărăteşti ajunse la Muzeul de Istorie din Blaj, semnate şi datate în 1732, a căror localitate de prove-nienţă era necunoscută287. O a treia icoană care i se poate atribui, o Maica Domnu-lui cu Pruncul de la biserica din Ghirbom288, a avut o inscripţie care, poate, ar fi fost lămuritoare şi în ceea ce priveşte paternitatea, dar din ea se mai păstrează astăzi doar câteva slove.

Lica Zugravul Identitatea acestui artist, activ în judeţul Mureş, nu a putut fi până acum

surprinsă. Se cunosc doar două menţiuni, datate 1781 şi 1783, în ambele persoana sa ocupând o poziţie marginală, după Toader Popovici şi Iacov Zugravul. Prezenţa în colecţiile Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia a lucrărilor datate 1783289 este, de fapt, singurul motiv al includerii sale în acest repertoriu. Contribuţia sa la execuţia celor trei icoane, provenite de la Frunzeni (jud. Mureş), trebuie să fi fost, de altfel, minoră, deoarece numele său a fost notat cu caractere mai mici şi parcă abia după o anume ezitare.

Mihul Zugraf de la Crişul Alb Inscripţia cu numele său a fost pusă în circuitul ştiinţific în 1966 de Vasile

Drăguţ290, care s-a arătat, pe bună dreptate, entuziasmat de perspectiva descoperirii unui pictor român care să îl preceadă pe Gavril Uric, cel considerat pe atunci “primul artist român cunoscut”291. Dar confirmarea certă a acestui fapt a venit abia

285 Pop, Cucui, Dumitran 2010, p. 38-79. 286 Păstrată în muzeul Mănăstirii Negraia. 287 Porumb 1998, p. 194. 288 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 75. 289 Inv. 409-411. 290 Drăguţ 1966, p. 43. 291 Ulea 1964, p. 235-263.


81

după restaurarea picturii şi lămurirea datării stratului de pictură la care se referea inscripţia, leatul 6885 (= 1736-1377), împreună cu alte importante informaţii istorice, redevenind din nou lizibile în lumina razelor infraroşii292.

Contribuția lui Mihu reprezintă a doua tentativă de execuţie a unei picturi murale la biserica de la Râmeţ, după cea care se conservă, doar sub forma unui mic fragment, în nişa proscomidiarului. Amplasarea inscripţiei pe intradosul arcului ce desparte naosul de pronaos a fost interpretată ca o pictare în acel moment doar a pronaosului, restul bisericii fiind deja acoperit de pictură293. Atribuibile lui Mihu sunt, într-adevăr, doar fragmentele de pictură conservate în pronaos294.

Apartenenţa stilistică a artistului la stilul bizantin nu are nevoie de argumente, deoarece se impune de la sine prin datarea ante 1453. Nu s-a încercat însă, până acum, o analiză comparată a creaţiei sale, pentru identificarea unor analogii care să conducă la o posibilă locaţie a atelierului unde s-a format şi de unde a preluat acele fizionomii atât de bine individualizate de fruntea proeminentă.

Mincu Zugrav Un grup de prăznicare datate august 1839, păstrate în casa parohială din

Micoşlaca, folosite o vreme în biserica cea nouă, construită în 1939, dar despre a căror provenienţă nu se mai ştie nimic, reprezintă – până acum – singura atestare în arealul transilvănean a artistului format pe lângă Ioan Zugravul din Gărdeştii Vâlcii. Destul de apreciat din moment ce a fost o vreme în slujba Mitropoliei bucureştene, însuşi mitropolitul îngrijindu-se de înzestrarea fiicelor sale, Mincu Zugrav şi-a petrecut ultima parte a vieţii la mănăstirea Glavacioc, pentru care a executat o serie de lucrări, unele ajunse în biserica parohială, după risipirea mănăstirii295.

Munteanu, Vasile din Sălişte Format sub îndrumarea lui Stan Zugravul, căruia i-a urmat cu fidelitate

modelele, adăugându-le însă un plus de vioiciune şi culoare, artistul are o importanţă deosebită pentru arta practicată în judeţul Alba, în calitate de maestru al lui Savu Poienaru, întemeietorul centrului de pictură din Laz.

Lucrărilor deja repertoriate în acest areal296, prezenta cercetare le adaugă un grup de icoane prăznicare de la biserica din Lancrăm297, dar principala contribuţie o constituie identificarea sa cu semnatarul unui grup de icoane pe sticlă din patrimo-niul aceleiaşi biserici care, datorită formei abreviate a semnăturii298, a fost indicat până acum ca Barbu Zugravul299. Identificarea s-a făcut cu ajutorul unei icoane pe sticlă aparţinând unei colecţii particulare din Făgăraş, semnată “Vasil[e] Zug[rav]”300,

292 Tugearu, Breazu 1981, p. 33; Tugearu 1982, p. 137. 293 Tugearu 1982, p. 137. 294 Porumb 1998, p. 243. 295 Pentru datele sale biografice vezi Diaconescu 1961, p. 661-664. 296 Porumb 1998, p. 252; Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 22-24. 297 Dumitran 2011/b, fig. 13-15. 298 Dancu, Dancu 1975, p. 88. 299 Hărdălău 1981/a, p. 409; Hărdălău 1983/a, p. 57; Porumb 1998, p. 30. 300 Dumitran, Szőcs, Băjenaru 2012, p. 108.

Ana Dumitran

82

şi a unei icoane de asemenea pictată pe sticlă descoperită într-o colecţie particulară din Ingolstadt301, care oferă suficiente analogii cu icoanele pe lemn semnate de Vasile Munteanu pentru a nu avea dubii că artistul a practicat şi pictura pe sticlă.

Nechita Zugravul Artistul, activ în special în judeţele Cluj şi Sălaj, este prezent în judeţul Alba

printr-o singură icoană, o piesă de mici dimensiuni provenită de la Sălciua de Sus, datată 1763, dar nesemnată, cu reprezentarea Sf. Gheorghe redat bust, în costum militar, ţinând în mâna stângă suliţa, iar în dreapta scutul302. Modul de tratare a fizionomiei, cu reliefarea atât de caracteristică a pomeţilor obrajilor, permite identificarea cu uşurinţă a autorului.

Nicolae din Ludoş Prima semnalare a artistului, în 1906, datorată lui Nicolae Iorga303, a rămas

pentru multă vreme şi singura. Ea a pus în circuitul ştiinţific semnătura pictorului Nicolae pe o icoană din biserica satului natal, nu şi imaginea acesteia, astfel că, atunci când Gheorghe Pavelescu a publicat icoanele bisericii din Lancrăm, dintre care una semnată “Nicolae Zugravul” și datată 1787304, neexistând un termen de comparaţie, stabilirea locaţiei autorului a rămas în seama fanteziei celor care s-au referit la acest grup de piese de-a lungul timpului. Astfel, pentru Ştefan Meteş305 şi Ion Muşlea306, pictorul Nicolae a fost primul artist din familia Costea. Juliana şi Dumitru Dancu au contestat această înrudire, fără să o excludă însă cu totul307, dar l-au păstrat pe artist în ambientul Lancrămului308. Abia Alexandru Hamat, care l-a cunoscut pe Nicolae din Ludoş prin intermediul pictorului Petru din Topârcea, a observat analogiile cu icoanele de la Lancrăm şi a stabilit că Nicolae din Lancrăm este, de fapt, Nicolae din Ludoş309.

Asemenea colaboratorului său Petru din Topârcea, Nicolae din Ludoş a fost muralist şi iconar, pictând deopotrivă icoane pe lemn şi pe sticlă. În judeţul Alba este cunoscut doar prin grupul de icoane destinat bisericii din Lancrăm, dintre care trei se păstrează astăzi la Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei din Cluj-Napoca310, una la Muzeul Orăşenesc din Sebeş311, iar pentru alte trei a mai rămas mărturie o fotografie comună publicată de soţii Dancu312. Despre soarta celorlalte

301 Dumitran 2011/b, fig. 12. 302 Colecţia AORAI, inv. 266. 303 Iorga 1906, p. 127. 304 Pavelescu 1939-1942, 288. 305 Meteş 1964, p. 750. 306 Muşlea 1995, p. 20. 307 Dancu, Dancu 1975, p. 90. 308 Ibidem, p. 88-89. 309 Hamat 1996, p. 51-52. Opinia a fost împărtăşită şi de Cristache-Panait 2003, p. 291. 310 Inv. F 3 (Adormirea Maicii Domnului, cu datarea şi semnătura artistului), F 8 (Înălţarea Domnului), F 26 (Sf. Ioan Botezătorul). Piesele au fost de mai multe ori publicate. Vezi Dumitran 2011/b, p. 40-41 şi fig. 1-3. 311 Inv. 1915 (Maica Domnului cu Pruncul). Vezi Hărdălău 1982/b, p. 128. 312 Dancu, Dancu 1975, p. 89.


83

nu se mai ştie nimic. Prezenta cercetare mai poate adăuga doar o icoană a Sf. Nicolae înconjurat

de prooroci, descoperită în biserica de la Almaşu de Mijloc, şi o icoană cu repre-zentarea Deisis de la biserica “Sfinţii Arhangheli” din Şilea, ambele pictate pe sticlă.

Nistor Dascălul din Răşinari După o serie de completări biografice ocazionate de descoperirea, la Râmeţ-

Pleaşa, a unei icoane datate 1730, semnată “Nistor zugrav Nicolovici mnogogreşnic ot Răşinari”313, şi a unor consemnări referitoare la bunurile şi la obligaţiile sale fiscale, notate în rubricile unor conscripţii din anii 1750 şi 1754-1755314, biografia sa artistică a fost supusă unei minuţioase analize, cu intenţia de a-l delimita de colaboratorul său, Popa Ivan din Răşinari, semnăturile comune făcând de obicei foarte greu decelabilă contribuţia fiecăruia. Repertoriul lucrărilor a fost, de asemenea, completat cu o serie de piese identificate în bisericile şi colecţiile studiate până în 2010315. La acestea, prezenta cercetare mai poate adăuga, cu rezerva determinată de murdăria care acoperă pictura, doar icoana Arhanghelului Mihail de la Gârbova de Sus, ale cărei dimensiuni, similare cu ale icoanei Panto-cratorului de la Berghin atribuită Popii Ivan, sugerează că aceasta din urmă a ajuns la Berghin împreună cu biserica de lemn adusă în anul 1900 de la Gârbova de Jos, cele două Gârbove găzduindu-i deci în acelaşi timp pe aproape nedespărţiţii artişti răşinăreni.

Oprea Zugravul din Răşinari La 1906 Nicolae Iorga semnala existenţa în biserica de la Abrud-sat a unei

icoane cu semnătura “Oprea zugrav, la Răşinari; 1820”316. Icoana nu se mai păstrează, dar prezenţa artistului merită să fie remarcată, deoarece el este deocamdată cunoscut din foarte puţine surse. Singura pe care am avut-o personal la îndemână, o reprezentare a lui Iisus Hristos Mare Arhiereu şi Învăţător înconjurat de apostoli, completată în partea inferioară cu scena Botezului, în care se află şi semnătura, scrisă cu litere minuscule în partea dreaptă, dedesubtul unui detaliu vegetal, provine de la Răşinari şi poate fi văzută în muzeul Mitropoliei din Sibiu. O relaţie a autorului cu atelierul lui Stan din Orăştie sau măcar cu cel al lui Vasile Munteanu din Sălişte se impune cu necesitate.

Opruşean, Ion Semnătura “Oprusehan Iuon, pictor, Romos, 1839” a fost semnalată pe filele

unei cărţi317 achiziţionate de biblioteca Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia în 7 august 1979 de la Ion Lăzărescu din Orăştioara de Jos (jud. Hunedoara)318. Un pictor cu numele Ioan Oprușean, originar din Orăștie, în vârstă de 69 de ani, a 313 Dumitran, Cucui, Pop 2009, p. 225, 243, fig. 8. 314 Pop, Cucui, Dumitran 2010, p. 34-36. 315 Ibidem, p. 38-79. 316 Iorga 1906, p. 30. 317 Hărdălău 1981/a, p. 405-406. 318 Inv. CVR 552.

Ana Dumitran

84

decedat în 16 aprilie 1906 în localitatea gorjeană Dobrița, unde s-a stabilit înainte de 1867319. Despre acesta din urmă se mai știe că a fost căsătorit cu o “moață”, Veronica, și că, neavând copii, l-a înfiat pe fratele soției sale, Isidor, și el pictor. De asemenea că actul său de deces a fost semnat de o rudă cu numele Ioan Lupescu, de profesie tot pictor320. Relatând aceste date biografice, descoperitorul lor, preotul D. Bălașa, lansa ipoteza identității acestui Isidor cu Isidor Sălăgeanu de Alpini321, despre care am văzut că era un descendent al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu din Abrud. Ipoteza este plauzibilă cel puțin din două motive: numele Veronica, despre care se poate afirma că a fost introdus în onomastica din Abrud și localitățile învecinate de familia Silaghi, și probabilitatea ca Ioan Lupescu să fie un urmaș al familiei întemeiate la 23 mai 1843 prin căsătoria lui Ioan Lup din Bucium-Poieni cu Lisaveta Silaghi din Abrud322. O relație de rudenie între Ioan Oprușean cel decedat în Dobrița și familia de pictori Silaghi este, deci, cel puțin de presupus. Dar identitatea între Isidor moștenitorul lui Ioan Oprușean și Isidor Sălăgeanu este mai greu de susținut, doarece acesta din urmă a decedat în 1887, în vreme ce un “Isidor Oprușan din Orăștie” executa, în 1899 și 1907, pictura unor cruci de tetrapod sculptate de Nicolae Cristea din Balomir323.

Din cauza identității de nume, se poate ca pictorul Ioan Oprușean din Dobrița să fi fost o rudă apropiată a lui Ioan Oprușean semnatarul din 1839 de pe cartea de la Romos. Mai rămâne de văzut dacă patronimele Oprușean și Opruș din Orăștie indică sau nu aceeași familie de pictori. Deși tentația unui răspuns afirmativ este destul de mare, lucrările identificate în județul Alba care poartă semnătura Ioan Opruș324 nu pot fi puse pe seama niciunuia dintre cei doi Ioan Oprușean, în cazul semnatarului de la 1839 pentru că sunt prea târzii, iar în cazul celui stabilit la Dobrița pentru că trebuie să fie ulterioare plecării sale din Transilvania.

Pătru Zugravul şi Şandru din Făgăraş În cazul lui Pătru, al doilea semnatar, în 1741, alături de Gheorghe din

Făgăraş, al picturii din absida bisericii Mănăstirii Râmeţ, aceasta este singura sa lucrare semnalată până acum325. Lipsa numelui său din cea de-a doua pisanie, care îl aminteşte doar pe Gheorghe, sugerează că Pătru a fost mai degrabă ajutorul decât colaboratorul pictorului principal, la fel ca şi Şandru, care este consemnat şi el în pisania cu numele pictorilor şi ale soţiilor lor, dar care, la 1743, va semna în calitate de zugrav, alături de acelaşi Gheorghe din Făgăraş, pictura din absida bisericii de la Streisângeorgiu326. Nici acesta nu mai este semnalat cu alte lucrări327. 319 Bălașa 1978, p. 299. 320 Ibidem, p. 299-300. 321 Ibidem, p. 300. 322 ANSJA, colecţia Registre de stare civilă, Parohia greco-catolică Abrud, Protocolul cununaţilor, botezaţilor şi morţilor, 1834-1852. 323 Pentru cele două piese, păstrate în biserica din Balomir, vezi Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010, p. 112-113, unde numele pictorului este indicat ca Ioan Oprușan. 324 Icoană pe sticlă semnată și datată 1869 de la biserica din Șibot (păstrată în colecția Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia, inv. 399); icoane pe lemn păstrate la casa parohială din Glod, doar semnate. 325 Porumb 1998, p. 285. 326 Ibidem, p. 139, 390. 327 Ibidem, p. 394.


85

Petru din Topârcea Indiferent că este 1785328 sau 1786329 (cifra unităților nu este clară), datarea

icoanelor împărăteşti ale bisericii de lemn astăzi dispărute de la Daia Română (jud. Alba) nu mai este cea mai veche menţiune a pictorului Petru de la Topârcea, acest rol revenind de curând unor icoane datate 1781 descoperite în biserica satului Poiana (com. Balşa, jud. Hunedoara)330. Din repertoriul lucrărilor identificate în decursul ultimelor decenii de cercetări, recent publicat de Ioana Cristache-Panait331, reţinem pentru judeţul Alba pictura tâmplei bisericii din Sălişte (Cioara), executată după 1788332, sfeşnicul semnat şi datat 1798 de la Cenade şi, tot de acolo, uşile împărăteşti semnate şi datate 1813 şi un al doilea sfeşnic, doar datat333. Ioana Rustoiu i-a mai atribuit pictura tâmplei bisericii de lemn din Vingard334, dispărută recent într-un incendiu.

Posibilitatea ca Petru de la Topârcea să fie acel “Petru Zugrav” care a semnat la 1795 icoanele de la Galda de Jos ajunse în colecţia Ciobanu din Bucureşti şi publicate de soţii Dancu ca ilustrare a activităţii unui artist activ în “zona Sebeş – Alba Iulia”, “poate chiar la Lancrăm”335, a fost exprimată pentru prima dată de Marius Porumb336. Ipoteza, devenită certitudine pentru Alexandru Hamat337, îmbră-ţişată şi de Ioana Cristache-Panait338, este fără îndoială întemeiată. Lista lucrărilor artistului în judeţul Alba se completează astfel cu icoanele pe sticlă similare semna-late deja de Gelu-Mihai Hărdălău339 în localităţile Feneş340, Vingard341 şi Zlatna342.

Deşi provine de la Miercurea Sibiului (jud. Sibiu), tot în arealul judeţului Alba, la Muzeul Orăşenesc din Sebeş, se mai păstrează o icoană pe lemn ilustrând Naşte-rea Maicii Domnului care a fost, pe bună dreptate, atribuită lui Petru de la Topârcea343.

Prezenta cercetare mai adaugă două icoane pe lemn de la Limba344 şi Vidra de Mijloc345. Alte trei icoane pe lemn, pentru a căror provenienţă se poate folosi 328 Datare propusă de Marius Porumb (ibidem, p. 289). 329 Datare propusă de Ioana Cristache-Panait (Cristache-Panait 1982/b, p. 135), acceptată şi de Saveta Pop, restauratoarea icoanei (Pop 2007, p. 320). 330 Hamat 1996, p. 47-48. 331 Cristache-Panait 2003, p. 298-293. 332 Cu ocazia primei semnalări, cercetătoarea bucureşteană nu a asociat numele “Petru erei” din pisania notată sub icoana de hram cu cel al lui Petru de la Topârcea (Cristache-Panait 1987, p. 127). 333 Cristache-Panait 2003, p. 288-289. Nu am luat în calcul şi pictura murală de la Cergău Mare, pentru care face mărturie o inscripţie datată 1803, dar care nu mai păstrează şi numele artistului, pe de o parte pentru că era doar o simplă presupunere a cercetătoarei, pe de alta pentru că, între timp, biserica a suferit ample refaceri, care nu mai permit studierea acestei, generoase altfel, ipoteze. 334 Rustoiu 2008, p. 42 şi 43, fig. 4. 335 Dancu, Dancu 1975, p. 90-91, pl. 100-101. 336 Porumb 1998, p. 289. 337 Hamat 1996, p. 48-51. 338 Cristache-Panait 2003, p. 292-293. 339 Hărdălău 1979/a, p. 625-626. 340 Cina de la Mamvri (Hărdălău 1979/a, p. 626, fig. 7); Sf. Nicolae, ambele păstrate în biserică. 341 Locaţia actuală necunoscută. 342 Sf. Teodor Tiron, icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 307. 343 Hărdălău 1981/a, p. 400, fig. 11. 344 Cina de la Mamvri, icoană păstrată în colecţia MNUAI, inv. Et.10780. 345 Înălţarea Domnului, icoană păstrată în biserică, în altar.

Ana Dumitran

86

doar expresia vagă “Munţii Apuseni”346, sunt cu probabilitate executate de Petru din Topârcea. Icoane pe sticlă au fost identificate, câte una, la Almaşu Mare-Suseni347, Inuri348, Şibot349, şi două la Acmariu, acestea din urmă schimbându-şi între timp locaţia350.

Pop, Dimitrie din Săliște Cunoscut până acum doar prin intermediul a două icoane: o reprezentare a

Maicii Domnului cu Pruncul tronând, semnată “Pop Dimitrie zug[rav]” și datată 1842351, și o replică după faimoasa icoană miraculoasă a Maicii Domnului de la Cluj, doar semnată “Dim. Pop”352, artistul a fost localizat de soții Dancu în Săliștea Sibiului, localitate al cărei nume se pare că a completat semnătura de pe icoana din 1842, fără a fi însă o lectură certă. Alte informații despre acest iconar, destul de înzestrat, nu am mai întâlnit.

Pop, Ioan de la Făgăraş Multă vreme artistul a fost cunoscut sub o triplă identitate, rezultată în urma

lecturii greşite a semnăturii sale, “prin mine, Ioan Pop Zugrav”, citită de Cornel Irimie în forma “Irimie Ioan Pop”353 şi acreditată de lucrarea monografică dedicată picturii pe sticlă de Juliana şi Dumitru Dancu354, şi a confuziei cu Ioan Pop-Moldoveanu, artistul omonim şi originar din aceeaşi localitate – Galaţii Făgăra-şului355. Corectarea acestei greşeli de către Gelu-Mihai Hărdălău356 a fost acceptată tacit de Dumitru Dancu la reeditarea vechii monografii, dar confuzia cu Ioan Pop-Moldoveanu a rămas357.

Conform biografiei reconstituite recent pe baza surselor arhivistice358, Ioan Pop s-a născut în 1794 în Galaţii Făgăraşului şi a murit în 1870 în Făgăraş. A pictat frescă, icoane pe lemn, pe pânză şi, mai ales, icoane pe sticlă. Cea mai timpurie lucrare a sa semnată – iconostasul bisericii din Almaşu Mare-Suseni (jud. Alba) – a fost executată în 1833-1834, lucrarea devenind un reper pentru comunităţile înveci-nate, care şi-au dorit şi ele să-şi împodobească bisericile cu icoane la fel de fru-moase. Succesul lui Ioan Pop în mediul românesc din Munţii Apuseni este indiscu-tabil, din creaţia sa cunoscută astăzi cea mai mare parte fiind de provenienţă de

346 Păstrate la MNUAI, inv. Et. 13972 (Sf. Ioan Botezătorul), Et. 13976 (Tăierea împrejur), Et. 13979 (Duminica Floriilor). 347 Duminica Floriilor, depozitată momentan la MNUAI. 348 Maica Domnului cu Pruncul, păstrată în biserică. 349 Arhanghelul Mihail, icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 394. 350 Una dintre ele, Deisis, se află în colecţia van Riesen din München (Poesie des Glaubens, p. 49). Pentru icoana Maicii Domnului cu Pruncul a rămas mărturie doar o fotografie din arhiva MNUAI. 351 Dancu, Dancu 1982, p. 152. 352 Dumitran, Hegedüs, Rus 2011, fig. 135. 353 Irimie 1969, p. 578. 354 Dancu, Dancu 1975, p. 69. 355 Ibidem, p. 69. 356 Hărdălău 1979/a, p. 627; Hărdălău 1980, p. 156. 357 Dancu 1998, p. 114. 358 Rustoiu, Băjenaru, Dumitran, Szőcs 2008, p. 10-11.


87

aici, în special din arealul cuprins în judeţul Alba. La repertoriul alcătuit în 2008, căruia i s-au mai adăugat între timp o serie de lucrări identificate în judeţul Hune-doara, în colecţiile aparţinând muzeelor din Sibiu359 şi într-o colecţie particulară din Ingolstadt, precum şi cele identificate în literatura de specialitate publicată în străinătate360, prezenta cercetare mai contribuie doar cu o icoană: un Deisis de la Răcătău, nesemnată, databilă în perioada de început a activităţii artistului361.

Popa Sandu din Iernuţeni Dascăl, apoi preot în micuţa localitate învecinată Reghinului, Sandu din

Iernuţeni a fost multă vreme invocat ca autor al unor icoane de mari dimensiuni, pictate pe sticlă în culori suprinzător de vii, cu un desen specific, subordonat unor modele bine definite, datate începând cu 1796 şi până spre sfârşitul celui de-al doilea deceniu al veacului următor, dar niciuna semnată. La originea acestei opinii a stat prima menţiune a unui grup de astfel de icoane, despre care o voce cu totul neautorizată a afirmat că fuseseră “depinse [= pictate] ... de popa Sandu”, dar referirea, foarte explicită, îl avea în vedere pe preotul Sandu din localitatea Joseni (jud. Harghita)362.

Atanasie Popa a fost probabil primul care a văzut semnătura Popii Sandu din Iernuţeni pe o icoană, dar nu a publicat personal ceva în acest sens, ci doar i-a comunicat informaţia lui Ştefan Meteş, care nu i-a dat nici el prea multă impor-tanţă, ci s-a mărginit doar la menţionarea ei într-o notă363. Această menţiune a fost mai apoi preluată cu entuziasm de Ion Apostol Popescu, care, probabil pentru că nu i-a înţeles mesajul, de simplă semnalare a unui pictor cu numele Sandu din Iernuţeni, l-a identificat pe acesta din urmă cu Popa Sandu cel amintit în legătură cu grupul de icoane de la Joseni-Harghita364. Ulterior, Juliana şi Dumitru Dancu au consacrat existenţa “icoanelor din Iernuţeni”, dar nu pe baza unei critici a literaturii acumulate ori a studiului unor icoane semnate de Sandu din Iernuţeni comparativ cu icoanele de la Joseni, ci doar prin cumularea icoanelor semnalate între timp ca purtând aceeaşi datare sau una imediat posterioară, care s-au dovedit, ce e drept, similare cu icoanele de la Joseni365.

Semnalul de alarmă asupra confuziei a fost tras curând de Marius Porumb, care a alcătuit un adevărat repertoriu al aşa-ziselor icoane de Iernuţeni, pe care le-a comparat pentru prima dată cu o icoană semnată de Popa Sandu din Iernuţeni, dovedind că particularităţile stilistice ale acestuia nu se regăsesc în niciuna din icoanele puse pe seama sa366.

Între timp, una din icoanele de la Joseni a ajuns în colecţia Arhiepiscopiei

359 Pentru care vezi Ionescu 2009. 360 Vezi în special Fabritius, Nentwig 2003, şi Sedler, Tătaru 2004. 361 Colecţia AORAI, inv. 180. 362 Şematism ... 1900, p. 337. 363 Meteș 1964, p. 753. 364 Popescu 1970, p. 397-398. 365 Dancu, Dancu 1975, p. 64. 366 Marius Porumb, recenzie la cartea soţilor Dancu, publicată în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 26, 1979, p. 204-207.

Ana Dumitran

88

Ortodoxe de Alba Iulia, fiind publicată de Gelu-Mihai Hărdălău367, care, deşi a găsit în aceeaşi colecţie şi o icoană semnată la 1833 de “Popp Alexandru parohul din Iornotfaia”, nu a recunoscut în acesta din urmă pe adevăratul Sandu din Iernu-ţeni368, ci a preferat să “pozeze” în calitatea de apărător al “centrului” zdruncinat de intervenţia lui Marius Porumb.

Identificarea Popii Sandu ca semnatar al icoanei de la 1833 se datorează Ioanei Cristache-Panait369, care probabil a studiat-o încă înainte de aducerea sa în Alba Iulia, de la biserica din Petelea (jud. Mureş).

Aceeaşi opinie a exprimat-o şi Doina Hopârtean, cu ocazia publicării colecţiei de icoane a Arhiepiscopiei albaiuliene, cercetătoarea considerând că se afla în posesia dovezii irefutabile a existenţei centrului de iconari de la Iernuţeni370. Recent, Valer Pop şi Călin-Ovidiu Pop au încercat să acrediteze definitiv existenţa centru-lui, prin aportul informaţiilor arhivistice, dar şi să păstreze pe seama Popii Sandu din Iernuţeni toate – sau, mai bine spus, în primul rând – icoanele din categoria celor de la Joseni-Harghita371.

Marea răspândire geografică şi frecvenţa acestor icoane, prezente inclusiv în judeţul Alba372, a făcut necesară o privire critică asupra literaturii şi o reflectare serioasă asupra atribuirii, care a fost mult uşurată de prezenţa în colecţia Arhi-episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia pe de o parte a uneia dintre icoanele de la Joseni-Harghita373, de unde a pornit confuzia, pe de alta de cea a icoanei de la Petelea374, semnată de presupusul autor al icoanelor de la Joseni şi al tuturor celor similare. Compararea celor două piese şi a acestora cu alte icoane semnate de Popa Sandu de la Iernuţeni descoperite în urma cercetărilor proprii sau semnalate bibliografic a scos din ecuaţie existenţa unui “centru” de pictură la Iernuţeni, limitându-l la statutul de “atelier”, deoarece funcţionarea sa a durat doar atât cât a activat Popa Sandu, dar mai ales a retras acestuia din urmă paternitatea asupra icoanelor aşa-numite de Iernuţeni, care, pornind de la considerentul că promovau imaginea icoanei Maicii Domnului de la Nicula (desigur, cele cu reprezentarea Maicii Domnului) şi de la similitudinile unora cu icoanele produse la Nicula, au fost distribuite iconarilor acestui centru, dintre care doi s-au dovedit autorii icoanelor celor mai timpurii, iar 11 (dar numărul lor s-ar putea să fie mai mare) doar imitatori ai acelora, poate ca urmare a unei ucenicii pe lângă autorii principali375. Această analiză a 367 Hărdălău 1981/b, p. 175. 368 Hărdălău 1981/a, p. 411; Hărdălău 1983/a, p. 57. 369 Cristache-Panait 1987, p. 259. 370 Hopârtean 1994, p. 514-515. 371 Pop, Pop 2007. 372 La Drâmbar (icoană datată 1796, icoană datată 1804), Biharea (icoană datată 1798), Vidolm (două icoane datate 1798), Loman – cătunul Tonea-Goseni (icoană datată 179[?]), Turdaş (icoană datată 180[?], Geogel (o icoană datată 1800, două icoane datate 1806), Sânbenedic (icoană datată 1802), Veza (icoană datată 1802), Cetatea de Baltă (icoană datată 1803), Vingard (două icoane datate 1804); Şilea (icoană datată 1805), Ponor (icoană datată 1806), Şpălnaca (icoană datată 1806), Găbud (icoană datată 1809), Cristeşti, Găbud, Sânbenedic, Şilea, Şoimuş, Şpălnaca, Tecşeşti, Turdaş, colecţia Mănăstirii Râmeţ (icoane nedatate). 373 Inv. 472. 374 Inv. 482. 375 Dumitran 2011/c, p. 137-155.


89

deschis perspectiva şi asupra lămuririi începuturilor picturii pe sticlă la Nicula, anul 1796 fiind deocamdată un reper cert. Fiind notat pe o producţie compactă şi nu identificat pe o icoană păstrată aleatoriu, există mari şanse ca el să indice momentul debutului activităţii artistice, mai întâi prin doi pictori profesionişti, de la care va învăţa curând meşteşugul o întreagă pleiadă de ucenici.

Popovici, Toader Artistul, originar foarte probabil din judeţul Mureş, unul dintre ultimii

ucenici şi colaboratori ai lui Iacov din Răşinari, nu este cunoscut în mod explicit cu lucrări destinate bisericilor din judeţul Alba. Includerea sa în acest repertoriu este justificată însă, pe de o parte, de icoana Maicii Domnului cu Pruncul moştenită de protopopul albaiulian Niculiţă Pascu, a cărei provenienţă nu este cunoscută, dar se poate asocia cu localitatea Ohaba, iar pe de altă parte de intrarea în colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia a icoanelor împărăteşti de la Frunzeni (jud. Mureş)376, la a căror execuţie, în 1783, au contribuit “Iacov Zugraf i Toader şi Lica”377. Colaborarea primilor doi mai este documentată doar de o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul de la biserica din Sânpetru de Câmpie (jud. Mureş), dar aceasta nu este datată378. Cea mai timpurie semnătură a lui Toader Popovici datează din 1781379, dată la care ucenicia sa era încheiată. Se ridică, deci, întrebarea care a fost contribuţia fiecăruia dintre semnatari la execuţia icoanelor de la Frunzeni. Răspunsul nu e deloc simplu, deoarece Iacov, pentru care aceasta este ultima menţiune, după mai bine de patru decenii de activitate, nu mai excela în surprin-derea detaliilor şi nici nu avem decât foarte puţine repere, niciunul datat, pentru cum a pictat în perioada 1766-1783. Cât despre Toader Popovici, în pictura murală el a demonstrat reale aptitudini artistice, dar nu a fost un iconar strălucit. Elucidarea acestei probleme, care ar lămuri, în ultimă instanţă, un aspect important şi pentru istoria artei din judeţul Alba, căruia Iacov îi aparţine prin stabilirea la Feisa, va fi posibilă doar printr-o aprofundare a creaţiei lui Toader Popovici, care rămâne în sarcina cercetărilor viitoare380.

Raicu, Nicolae Pictor academic, originar, se pare, din Banat381, Nicolae Raicu are o prezenţă

376 Inv. 409-411. 377 Porumb 1998, p. 309, 172; Dumitran, Cucui, Mihu, Pop 2010, p. 137 şi fig. 26. 378 Dumitran, Cucui, Mihu, Pop 2010, p. 135 şi fig. 25. 379 Porumb 1998, p. 308. 380 Lucrarea semnată de Vasile Mureșan și Marcel Naste, intitulată Toader Popovici Zugravul, apărută în 2010 aproape clandestin, deoarece a fost tipărită în doar câteva exemplare de o editură din Târgu-Mureș care nu-și mărturisește numele, nu are ISBN și nici descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, este doar o înșiruire de confuzii și expresii agramate, printre care au fost strecurate din abundență ilustrații preluate fără citare de pe CD-ul care a însoțit volumul dedicat lui Iacov Zugravul de subsemnata, împreună cu Elena Cucui, Saveta Pop și Elena Mihu. Elocventă, totuși, prin calitatea și numărul mare de imagini ce ilustrează activitatea de muralist a lui Toader Popovici, cartea este departe de standardele presupuse de un real demers științific și cu atât mai mult de răspunsurile lăsate în așteptare de cercetările anterioare. 381 Fleșer 2001/a, p. 52.

Ana Dumitran

90

singulară în judeţul Alba, lui datorându-i-se câteva icoane şi pictura amvonului catedralei din Blaj.

Ranite, Grigore din Craiova Fiu al lui Hranite, unul dintre principalii meşteri folosiţi de Brâncoveanu pe

şantierele sale, semnatar al câtorva dintre cele mai importante ansambluri murale executate la sud de Carpaţi în deceniile stăpânirii austriece, peregrin ulterior în Banat şi din nou activ în sudul şi nordul Carpaţilor în anii de mijloc ai veacului al XVIII-lea, Grigore Ranite a jucat un rol extrem de important în istoria artei româneşti în primul rând prin calitatea sa de “dascăl de zugravi”, în atelierul său din Craiova formându-se o întreagă generaţie de artişti, între care de mare interes pentru noi sunt fraţii Iacov şi Stan din Răşinari382.

Un alt motiv de interes este angajarea sa de către episcopul Inochentie pentru execuţia iconostasului capelei din curtea palatului episcopal din Blaj383, o icoană a acestuia devenind faimoasă prin lăcrimarea întâmplată la 18 martie 1764. Din ancheta desfăşurată în 1766 pentru stabilirea caracterului miraculos al acestui eveniment aflăm că artistul a pictat şi o copie a acestei icoane, în 1764384, şi că în acel moment locuia la Sebeş385, probabil tot ca urmare a obţinerii unei comenzi din partea comunităţii româneşti de aici. Prezenţa sa la Blaj în 1764 a fost folosită de oficialii Bisericii Unite pentru grăbirea lucrărilor de împodobire cu pictură a uriaşului iconostas al catedralei, data 1764 şi semnătura “Grigore zugrav” lăsate pe coronament confirmând şi ele această contribuţie.

Publicarea dosarului anchetei din 1766, cu declaraţiile personale ale lui Grigore Ranite despre data execuţiei icoanei care a lăcrimat şi, implicit a întregului iconostas, au făcut din nou de actualitate o dispută angajată între Ioana Cristache-Panait şi Marius Porumb pe marginea contractului încheiat în 1737 de episcopul Inochentie cu Ştefan Zugravul de la Ocnele Mari, tot pentru execuţia unui iconostas, a cărui destinaţie, nefiind menţionată, a generat interesante dezbateri. Un grup de icoane păstrat în colecţiile Muzeului de Istorie din Blaj a oferit serioase motive istoricului clujean să susţină că sunt rezultatul acelui contract şi că au fost destinate împodobirii catedralei, mai înainte de amplasarea iconostasului actual386, în vreme ce preopinenta sa a optat pentru iconostasul din “biserica grecilor”, pe care l-a atribuit lui Ştefan de la Ocnele Mari pe considerentul că mobilierul liturgic nu putea fi executat înaintea catedralei387.

Cu ocazia publicării anchetei de la 1766, s-a aflat că în 1736 Grigore Ranite a executat cel puțin icoana Maicii Domnului din iconostasul capelei palatului episcopal, prezenţa artistului în Blaj fiind mai apoi privită ca o revendicare a pater-nităţii pentru grupul de icoane de la Muzeul din Blaj388.

382 Porumb 1998, p. 317-320; Porumb 2003, p. 55-58; Dumitran 2010/a, p. 83-98. 383 Distrus prin prăbuşirea clădirii în 1913. 384 Piesă existentă încă în 1906; Iorga 1906 p. 58. 385 Icoana plângătoare, p. 53. 386 Porumb 1974, p. 486-491; Porumb 1977/b, p. 401-402. 387 Cristache-Panait 1969, nr. 2, p. 326. 388 Dumitran, Cucui, Burnete, Pîrv 2008, p. 50.


91

În contextul acestei cercetări, o nouă lectură a documentelor s-a dovedit deosebit de utilă. Am remarcat, astfel, o nepotrivire între anul 1736 când Grigore Ranite a declarat că a pictat icoana şi realitatea efectivă din acel moment, când episcopul Inochentie încă nu deţinea domeniul Blajului, deci nu putea comanda anticipat un iconostas pentru capela castelului. Apoi, datarea oferită de Grigore Ranite, chiar dacă pare foarte sigură, este totuşi una relativă, iar ceea ce frapează este luna – iulie – în care a pictat icoana Maicii Domnului, aceeaşi lună până la care episcopul îl soma pe Ştefan de la Ocnele Mari să se instaleze în Blaj pentru a începe lucrul la iconostasul comandat în 1737. O altă neconcordanţă se află în declaraţia altfel emoţionantă a protopopului Ioan Săcădate, care în 1766 deţinea şi funcţia de paroh al Blajului. El nu numai că întăreşte datarea propusă de Grigore Ranite – iulie 1736 –, dar afirmă şi că a văzut icoana “născându-se”, fiind prezent la realizarea ei, căci pe atunci era învăţător în Blaj389. Dar ce şanse erau ca, în 1736, în Blajul care era doar “un sat calvinesc şi unguresc”390, să funcţioneze o şcoală românească? Pentru cei familiarizaţi cu istoria Transilvaniei, evident niciuna !

Vom conchide spunând că, la foarte scurtă vreme după semnarea contractului, Ştefan de la Ocnele Mari fie nu l-a mai putut onora, şi atunci lucrarea a fost atribuită altui artist, printr-un contract care nu s-a păstrat, sau a fost doar preluată de un înlocuitor, fie l-a avut în echipă pe fiul fostului său colaborator Hranite, tânărul şi deja faimosul Grigore Ranite din Craiova, pictor de icoane, muralist şi conducător al unei şcoli de pictură. Prezenţa acestuia în Blaj se datează, deci, în 1737, nu în 1736, iar icoanele de la Muzeul de Istorie din Blaj pot fi privite, cel puţin în parte, ca opera sa.

O altă contribuţie a lui Grigore Ranite la îmbogăţirea patrimoniului artistic al actualului judeţ Alba sunt icoanele prăznicare de la biserica din Galda de Sus, o parte păstrate în colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia391, o altă parte în colecţiile Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, între acestea din urmă păstrându-se şi o piesă semnată “Grigore zugrav”392. Descoperirea proveni-enţei acestor icoane a ajutat la stabilirea paternităţii celor rămase “acasă” şi la datarea lor în directă legătură cu prezenţa lui Ranite la Blaj în 1737.

Sima Zugravul Logofăt Singura lucrare cunoscută care poartă semnătura acestui artist, o icoană pe

lemn ilustrând tema Deisis, se păstrează în biserica de la Izvoarele393. Pe piciorul stâng al somptuosului tron pe care este aşezat Iisus se află următoarea inscripţie: “Sima Zugravul Logofăt, ficioru dascălului Oprea din Craiova”, continuată pe piciorul drept cu datarea: “1764, în luna lui octomvrie în 21 zile”. Imediat deasupra ramei inferioare, de o parte şi de alta a subpedaneumului, se mai văd numele “Oprea Ion”, indicând probabil persoana comanditarului, după care inscripţia continuă în jurul

389 Icoana plângătoare, p. 113-115. 390 Bunea 1900, p. 19. 391 Inv. 425, 447, 448. 392 Icoane MET, p. 214, nr. 533. 393 Piesă semnalată de Gelu-Mihai Hărdălău, care nu a putut însă citi locaţia tatălui artistului. Vezi Hărdălău 1981/a, p. 399, 407, 412; vezi şi Porumb 1998, p. 373.

Ana Dumitran

92

subpedaneumului cu un text din care mai este lizibil doar “din Sălci[ua? ...]. Artistul, de factură post-brâncovenească, bun stăpân al meşteşugului, se

dovedeşte a fi originar dintr-o localitate care a dat mai mulţi pictori importanţi activi în judeţul Alba. Mă gândesc în mod deosebit la Simon Oprovici din Craiova, al cărui nume indică de asemenea paternitatea unui Oprea, la fel ca în cazul pictorului de la Izvoarele. Mai mult, similitudinile frapante între icoana sa şi cea cu temă similară realizată în 1779 de “Simon Zugrav ot Craiova” pentru biserica din Geoagiu de Sus deschide foarte larg posibilitatea să avem de-a face cu un singur autor. Doar certitudinea lecturii inscripţiei de la Izvoarele şi neputinţa explicării metamorfozei numelui Sima în Simon împiedică, deocamdată, lansarea acestei ipoteze, o alta – mult mai ușor de acceptat – fiind aceea ca Sima și Simon să fi fost frați.

Stan Zugravul Conform inscripţiei pe care, în 1761, a pictat-o pe zidul bisericii lui Neagoe

Basarab de la Curtea de Argeş394, pictorul se recomandă ca frate al lui Iacov Zugravul şi fiu al Popii Radu din Răşinari. În toate semnăturile sale, foarte numeroase, originea răşinăreană a fost indicată doar prin această invocare a filiaţiei. În schimb, începând cel mai târziu din 1766395, numele său va fi redat aproape invariabil “Stan zugrav ot Orăştie”.

Reconstituirea aproape integrală a operei lui Stan Zugravul i se datorează lui Marius Porumb396. Biografia păstrează încă lacune pentru lungi perioade de timp, pentru ca în ultimele decenii de viaţă şi activitate să avem informaţii aproape din fiecare an. Cea mai veche menţiune datează din 1732-1733 şi ni-l prezintă pe tânărul aspirant la cunoaşterea tainelor meseriei ca ucenic în echipa condusă de Hranite, pictorul lui Brâncoveanu, angajată în acel moment pentru pictarea bisericii de la Vădeni (jud. Gorj). Următoarea menţiune certă este semnătura lăsată în anul 7268 (=1759-1760) pe o icoană din patrimoniul Muzeului de Artă al României, provenită de la Mănăstirea Radu-vodă din Bucureşti397. La 1761 se afla încă în sudul Carpa-ţilor, la Curtea de Argeş, dar în 1762 îl întâlnim în judeţul Alba, la Strungari398, iar la 1766 era deja stabilit la Orăştie. Pentru cele aproape trei decenii de absenţă nu se pot face decât speculaţii. Între cele care merită atenţie se află presupunerea depla-sării artistului în Banat, împreună cu unul dintre fraţii Ranite399. În orice caz, anumite trăsături care vor deveni definitorii pentru creaţia sa, precum preferinţa pentru fondurile albastre şi tratarea umbrelor cu nuanţe închise, aproape negre, pot fi aso-ciate cu pictura practicată în mediul sârbesc, în special în cel din Ungaria, şi mă

394 Tocilescu 1887, p. 53; Meteş 1926-1928, p. 69; Brătulescu 1942, p. 23; Porumb 1977/a, p. 416, nota 34; Porumb 2003, p. 46. 395 Icoană cu provenienţă necunoscută, semnată, datată, păstrată în colecţiile Muzeului de Etnografie şi Artă Populară din Orăştie, inv. 2476. 396 Porumb 1998, p. 378-381; Porumb 2003, p. 47-50. Un repertoriu al tuturor lucrărilor identificate până în prezent vezi la Dumitran, Cucui, Pop, Popescu 2011, p. 18-40. 397 Inv. i 818; Inscripţii Bucureşti, p. 747. 398 Icoane atribuite (Hărdălău 1981/a, p. 412; Porumb 1998, p. 380, 391), a căror locaţie actuală nu îmi este cunoscută. 399 Porumb 1998, p. 379.


93

gândesc aici la grupul de artişti care au pictat biserica de la Ráckeve400. Desigur, apropierile pot fi forţate, pentru că Stan a rămas fidel modelelor brâncoveneşti însuşite în atelierul familiei Ranite, cărora le-a aplicat însă o amprentă foarte personală, iar aceasta nu trebuie neapărat să aibă legătură cu arta balcanică exportată în acel timp spre centrul Europei, în special de pictorii macedoneni plecaţi din Moskopolis.

Activitatea lui Stan se concentrează, cum era şi firesc, în judeţul Hunedoara, dar a avut comenzi şi în Mărginimea Sibiului şi în judeţul Alba. Celor de aici deja cunoscute din cercetările anterioare401 li se mai adaugă un grup de prăznicare pictate în 1766 pentru biserica ortodoxă din Alba Iulia-Lipoveni, pe atunci doar o capelă amenajată în șura preotului Rusan402. De asemenea, merită să fie menţionată o iconiţă a Pantocratorului pictată în 1772, păstrată în colecţiile Muzeului bisericesc din Szent-endre403, despre care se poate bănui că a aparținut episcopului Sofronie Chirilovici.

Șimon, Anton din Cluj Colaborator al lui Simion Silaghi-fiul și Dimitrie Dimitriu la execuția, în

1835-1836, a iconostasului bisericii din Bucium-Izbita404. Alte menţiuni despre el nu se cunosc.

Ştefan Zugravul Primul semnatar al frescei bisericii de la Daia Română, în 1745, alături de

Constantin, artistul este şi autorul icoanei cu reprezentarea Cinei de la Mamvri, singura păstrată din şirul prăznicarelor. Chipurile, cu profilul accentuat de nasul acvilin şi arcuirea mult prea elegantă a sprâncenelor, sunt similare cu figura de pe dulapul veşmântar găsit de Ioana Cristache-Panait în aceeaşi biserică405, dar care astăzi nu se mai păstrează. Ipoteza autoarei cum că acest Ştefan ar fi identic cu Ştefan de la Ocnele Mari, semnatarul contractului cu episcopul Inochentie din 1737, nu se poate susţine, pentru că piesele luate în discuţie de autoare pentru stabilirea analogiilor s-au dovedit a aparţine altor artişti.

Ştefan de la Daia e posibil să fie însă identic cu semnatarul icoanei Deisis de la Pianu de Sus, semnată “dascălul Ştefan şi Dumitru” şi datată 1740406, dar nu şi cu autorul Pantocratorului de la Ciumbrud407, care este o lucrare mai târzie, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Icoana de la Pianu de Sus demonstrează o legătură de mai lungă durată a artistului cu zona Sebeşului şi explică, desigur la un nivel simplist, preferinţa pentru el a protopopului Avram din Daia, atunci când şi-a

400 Vezi, pentru comparaţie, Miskei 2008, dar mai ales icoanele expuse la Szerb Egyházi Múzeum din Szentendre şi la muzeul de icoane al bisericii greco-catolice din Miskolc. 401 Dumitran, Cucui, Pop, Popescu 2011, p. 25-46, cu bibliografia anterioară. 402 Cf. Dumitran 2011/e, p. 275-276. 403 Szerb Egyházi Múzeum, inv. 255. Pentru ilustrație vezi Dumitran, Cucui, Pop, Popescu 2011, p. 63, fig. 13. 404 Porumb 1998, p. 195. 405 Cristache-Panait 1984/a, p. 73, fig. 7. 406 Ibidem, p. 72; icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 1. 407 Ibidem, p. 72; icoană păstrată în colecţia AORAI, inv. 71.

Ana Dumitran

94

ales meşterii pentru pictarea propriei biserici. Ştefan Zugravul de la Ocnele Mari Artistul, format în ambianţa şantierelor brâncoveneşti, colaborator la execuţia

câtorva dintre cele mai importante ansambluri murale păstrate din această perioadă, a fost ales de episcopul Inochentie Micu pentru realizarea unui iconostas, comandat în anul 1737408. Documentul este, deocamdată, singurul de acest tip cunoscut pentru Transilvania secolului al XVIII-lea, și are ca obiect o lucrare ce urma să impună prin dimensiuni şi calitatea artistică. Încheiat atât de timpuriu, la o dată în care formalităţile de intrare în proprietatea domeniului Blaj încă nu erau finalizate, acest contract a suscitat pe bună dreptate interesul cercetătorilor, dar asupra stabilirii locaţiei iconostasului şi a identificării componentelor sale nu s-a ajuns încă la un consens.

Dificultatea vine în primul rând din faptul că nu se cunoaşte nici o icoană semnată se Ştefan de la Ocnele Mari, iar contractul de la Blaj este ultima sa atestare, după 30 de ani de la prima menţiune, în pisania de la Mănăstirea Surpatele. Se putea, deci, ca anumite raţiuni care ţin de vârstă sau de sănătate să-l fi împiedicat să-şi onoreze angajamentul sau măcar să-l oblige să-şi trimită un înlocuitor. Prin coroborare cu evenimentele petrecute în 1764 în capela palatului episcopal din Blaj, care au scos la lumină prezenţa acolo cu 30 de ani mai devreme a pictorului Grigore Ranite, consider că acestuia i-a revenit, cel puţin parţial, sarcina execuţiei iconostasului dorit de Inochentie. Dacă el doar l-a însoţit pe Ştefan, pictând numai o parte din icoane, căci episcopul se arăta foarte grăbit, sau dacă a realizat în întregime iconostasul, despre care acum știm că era destinat capelei palatului episcopal, rămâne încă de discutat.

Tămaş, Moise din Făgăraş Cunoscut în primul rând ca pictor de icoane pe sticlă, menţionat documentar

în această calitate între 1824 şi 1870409, artistul este prezent în judeţul Alba cu o singură icoană, o Maică a Domnului îndurerată descoperită în biserica de la Ponor, nesemnată, databilă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. În ansamblu, lucrările cunoscute îl recomandă ca ucenic al lui Ioan Pop din Făgăraş. Icoana de la Ponor dovedeşte însă şi influenţe dinspre creaţia fraţilor Grecu din Săsăuş, chenarul din linii oblice fiind o caracteristică a icoanelor pe sticlă realizate de aceştia.

Teneţchi, Ştefan din Arad Unul dintre cei mai importanţi artişti ai Banatului şi singurul pictor român

care a practicat stilul baroc, stabilit în Arad cel mai târziu la 1748, format probabil la Kiev, activ în Banat, Transilvania, Serbia şi Ungaria410, Ştefan Teneţchi este

408 Porumb 1998, p. 402. 409 Informaţii obţinute prin amabilitatea doamnei Elena Băjenaru de la Muzeul Ţării Făgăraşului, căreia îi mulțumesc și pe această cale. 410 Dimitrijević-Mikić 1957, p. 142-145; Давидов 1973, p. 229-230, pl. XLVI-XLVIII, CIV; Medeleanu 1987, p. 371-373; Nagy 1989; Nagy 1991, p. 85-93; Nagy 1994, p. 33; Porumb 1998, p. 413-417.


95

semnatarul icoanelor împărăteşti ale catedralei din Blaj, tot lui datorându-i-se, fără nici o îndoială, şi uşile împărăteşti, icoanele prăznicare şi cele cu reprezentările apostolilor. Doar coronamentul, cu chipurile proorocilor şi Crucea Răstignirii, flancată de molenii, aparţine unui alt pictor, Grigore Ranite, care şi-a semnat şi el contribuţia, datând-o în 1764411. Această dată trebuie luată ca reper şi pentru partea care i-a revenit lui Ştefan Teneţchi, precum şi momentul sfinţirii catedralei, 14 septembrie 1765412, până când întreaga lucrare a trebuit să fie finalizată. Începuturile ei ni le dezvăluie o scrisoare din 12 ianuarie 1748 adresată Tezaurariatului de vicarul Petru Pavel Aron, în care acesta estimează costurile picturii întregii catedrale la 4-5000 de florini renani. Dar, până la alcătuirea unui registru complet al cheltuielilor, viitorul episcop socotea suficientă acordarea a 400 de florini pentru pictarea cupolei şi a altor 300 pentru registrul inferior al iconostasului, adică cel al icoanelor împărăteşti. Graba sa era justificată de faptul că erau încă la îndemână schelele rămase nede-montate după încheierea lucrărilor de construcţie, folosirea lor fiind sinonimă cu economisirea banilor necesari pentru ridicarea altora noi, anume pentru pictură413. Din sursele care i-au fost la îndemână lui Augustin Bunea ştim că suma plătită de Tezaurariat la o dată oarecare din anul 1748 a fost de 4850 de florini renani, sumă care – conform estimărilor iniţiale – ar fi trebuit să acopere cheltuielile de pictare a întregii biserici, “afară de tâmplă”414. Pentru aceasta din urmă, în decembrie 1749 împărăteasa Maria Theresia aproba alţi 800 de florini renani, destinaţi doar sculpto-rului415, care şi-a încheiat lucrarea în 1751416. Pictura a fost finalizată cel mai devreme în toamna anului 1764, adică după 13 ani ! Evident, lucrul efectiv nu putea dura atât de mult. Atunci care a fost motivul întârzierii ?

În scrisoarea către Tezaurariat a viitorului episcop Petru Pavel Aron, datată 12 ianuarie 1748, se vorbeşte doar de pictorul care trebuia să se apuce de lucru cât mai repede, atât de pictura cupolei, cât şi de cea a iconostasului. Se subînţelege că este vorba de însuşi artistul angajat, Iacov din Răşinari, la acea dată cel mai talentat dintre pictorii care gravitau în jurul Blajului râvnind la comenzi în perspectiva încheierii lucrărilor de construcţie ale catedralei. Stabilit pe domeniul Blajului, la Ciufud, unde a fost înregistrat de conscriptori încă în iulie 1747417, el era, deci, pictorul vizat de Curia episcopală. E posibil ca, până la încheierea întregii picturi, relaţiile sale cu oficialii Blajului să se fi deteriorat. Se poate şi ca, după ce sculptorul şi-a definitivat contribuţia, Iacov să nu se fi simţit în stare să preia o lucrare de o asemenea anvergură. Oricum, uriaşul schelet trebuie să fi înspăimântat la prima vedere, fie numai şi pentru faptul că niciun meşter român nu mai pictase până atunci un iconostas cu asemenea dimensiuni. E adevărat că şi pictura bisericii ridicase această problemă a dimensiunilor, iar rezolvarea ei trebuie să fi fost mai dificilă

411 Dumitran 2010/a, p. 90, 98, fig. 16; Tatai-Baltă, Fărcaş 2011, p. 83, 225-226. 412 Micu 1995, p. 348. 413 Terdik, “Sculptor constantinopolitanus”, p. 251. 414 Bunea 1900, p. 25; Terdik 2011, p. 107. 415 Arhivele Naționale. Serviciul Judeţean Cluj, Colecţia Documente Blaj, inv. nr. 116. 416 Terdik, “Sculptor constantinopolitanus”, p. 251. 417 Monasterii Balasf. Sanctissimae Trinitatis Urbarium seu Conscriptio, 1747, Biblioteca Academiei Române, filiala Cluj-Napoca, ms. lat. 372, p. 2.

Ana Dumitran

96

decât problema pe care o punea iconostasul. Totuşi, Iacov nu a primit comanda, dar răspunsul la întrebarea de ce rămâne deocamdată o enigmă.

La o dată şi din motive pe care nu le cunoaştem, Ştefan Teneţchi a fost chemat la Blaj şi i s-a încredinţat onoranta sarcină a pictării iconostasului, despre care s-a spus că este “cea mai «răsăriteană» dintre lucrările lui Teneţchi ca tratare a formei şi ca factură (în parte şi ca iconografie)”, că aici demersul pictorului arădean “a fost dirijat de cerinţele unui comanditar puternic legat de pictura românească tradiţională”, care i-a “reprimat” elanul baroc, obligându-l să rămână “în limitele unei picturi bidimensionale”, conferind “un caracter accentuat decorativ acestei lucrări”418. Oricât de adevărate ar fi aceste aprecieri, argumentele pe care pot fi ele bazate (folosirea fondurilor de aur cu motive incizate, rigiditatea unor gesturi, stereotipia unor compoziţii) sunt cu mult surclasate de expresivitatea fizionomiilor, redate după toate regulile portretului, de volumetrie, care se subordonează corect anatomiei, de tridimensionalitatea fundalurilor şi tratarea realistă a peisajelor, în icoanele prăznicare, şi chiar de procentajul motivelor iconografice occidentalizate. Le amintesc doar pe cele mai semnificative: Sfânta Treime este redată în versiunea nou-testamentară, Naşterea este mai degrabă o scenă de adoraţie a Pruncului, Învierea ne prezintă un Iisus triumfător, planând în glorie deasupra mormântului. Ansamblul în sine nu contrastează cu arhitectura în care este amplasat, cum se întâmplă cu pictura cupolei, iar prin modelele alese pentru fizionomii, care uneori par inspirate de cele ale lui Ivan Rutkovych şi Yov Kondzelevych419, şi, în general, prin structura compoziţiilor, iconostasul de la Blaj se dovedeşte cel mai bun argument pentru susţinerea ipotezei că formaţia artistică a lui Ştefan Teneţchi s-a desăvârşit în mediul kievian.

Prezenţa artistului în judeţul Alba a mai fost semnalată până acum doar la Certege, unde, în 1797-1798, ar fi executat ultima sa lucrare cunoscută, mutată în 1930 de episcopul Iuliu Hossu la Cluj şi amplasată din 1948 în biserica ortodoxă “Adormirea Maicii Domnului” din Cluj-Mănăştur420. Demontarea recentă a icono-stasului, în vederea restaurării, a făcut vizibilă o inscripție pe dosul icoanei de hram, care atestă execuția ansamblului în anul 1752 și îi numește ca autori pe “Vasile Zboroschi zugrav” și “Ion tâmplariu”421. Din zestrea rămasă la Certege, nimic nu îi poate fi atribuit maestrului arădean. Și totuși, prezența sa acolo în luna mai a anului 1798 este în afara oricăror dubii, dar în ce va fi constat “lucrul” la care s-a întors după ce a răspuns trimișilor magistratului din Abrud, care fuseseră solicitați de conducerea orașului Arad să îi propună o modificare a testamentului422, nu se mai poate decât bănui. Aparent banală, pentru un pictor aflat la capătul unei strălucite

418 Medeleanu 1987, p. 374. 419 Батіг 1957; Зілінко 2007, p. 79-101. Pentru mai multă ilustraţie vezi şi http://www.encyclopediaofukraine.com/display.asp?AddButton=pages\K\O\KondzelevychYov.htm, http://www.encyclopediaofukraine.com/display.asp?AddButton=pages\R\U\RutkovychIvan.htm și http://www.youtube.com/watch?v=OHGjgapXynI 420 Porumb 1998, p. 416. 421 Mulțumesc încă o dată d-lui acad. Marius Porumb pentru amabilitatea cu care mi-a semnalat această prețioasă informație. 422 Medeleanu 1987, p. 370.


97

cariere, bănuiala mea este că studia iconostasul lui Vasile Zboroschi și că făcea acest lucru în compania lui Simion Silaghi-Sălăgeanu. Trei luni mai târziu, la 15 august 1798, la incredibila vârstă de 104 ani !, Ștefan Tenețchi se stingea din viață la Abrud, fiind înmormântat două zile mai târziu în cimitirul bisericii cu hramul “Pogorârea Sf. Duh”423, al cărei enoriaș era și Simion Silaghi. Prezența bătrânului în Apuseni, într-o zonă pe care aproape că o putem numi fieful Sălăgeanului, trebuie să aibă legătură cu transformările care se fac simțite în maniera celui din urmă tocmai în anii ’90, explicându-se astfel în modul cel mai firesc posibil evoluția occidentalizantă a atelierului de la Abrud.

Toader Zugravul Frecvenţa acestui nume printre artiştii celei de-a doua jumătăţi a secolului al

XVIII-lea activi în judeţul Mureş a creat numeroase confuzii şi transferuri de paternitate. Cum am contribuit şi personal la acest neajuns424, prezenta cercetare oferă o binevenită ocazie pentru câteva remedieri.

Prima dintre ele se referă la separarea identităţii acelui Toader Zugravul care s-a format sub îndrumarea lui Iacov din Răşinari cândva în anii ’40 ai veacului al XVIII-lea şi pentru care propun ca repere în stabilirea individualităţii stilistice icoanele de la Petea (1747), Păingeni (1750), Hărţău (1750-1753), Sălcud (1751) şi Cuci (1753-1754)425. Originea acestui artist nu este cunoscută, dar, pe considerentul că activitatea sa se concentrează cu deosebire în judeţul Mureş, am optat pentru încadrarea lui printre artiştii peregrini, deşi lucrările din judeţul Alba s-ar putea să dateze de dinaintea eventualei stabiliri în afara acestui areal. Mă refer cu deosebire la icoana Arhanghelului Mihail de la Mănăstirea Ciunga426, care a putut fi realizată concomitent cu icoanele împărăteşti semnate de Iacov şi datate 1746. Nu s-a păstrat nimic din pictura parietală a bisericii de la Rădeşti, mutată în 1911 în satul învecinat, Şoimuş, care a fost semnată “Teodor Zugrav” şi datată 1743427, an care apare şi pe icoanele împărăteşti, realizate însă de Iacov428. Prezenţa simultană a celor doi ar putea fi un indiciu că e vorba de acelaşi Toader, dar totul se rezumă la speculaţie.

Alte lucrări ale acestui pictor pentru comunităţi din judeţul Alba nu mai sunt cunoscute. În colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia au ajuns însă două icoane împărăteşti de la Boiu (jud. Mureş), semnate şi datate 1752429, și una de la Suplac (jud. Mureș)430, care de asemenea îi aparține cu certitudine.

423 ANSJA, colecţia Registre de stare civilă de la instituțiile de cult, Parohia Ortodoxă Abrud, Protocolul morților, 1793-1811; înmormântarea a avut loc în 17 august 1798. 424 Situație similară la Cristache-Panait 1999, p. 165-182, unde acestui Toader îi sunt atribuite nu numai câteva piese ale următorului pictor cu acest nume, ci și lucrări ale lui Iacov Zugravul și Grigore Ranite. 425 Vezi pentru ilustraţie Dumitran, Cucui 2008/c, p. 137, 139, 141, 143, 145. 426 Ibidem, p. 143; icoană păstrată în colecţia Muzeului de Istorie din Blaj. 427 Radu 1911, p. 103. 428 Pentru ilustraţie vezi Dumitran, Cucui2008/c, p. 136, 138, 140, 144, 148-153. 429 Inv. 403 și 407; Dumitran, Cucui 2008/a, p. 39, fig. 81 (Maica Domnului cu Pruncul); Dumitran, Cucui2008/c, p. 137 (Iisus Hristos Pantocrator). 430 Inv. 756.

Ana Dumitran

98

Toader Zugravul Pentru al doilea Toader, în ordinea stabilită aici, reperele stilistice sunt oferite

de icoana Pantocratorului din colecţia Arhiepiscopiei Craiovei, datată şi semnată “1745. Toader Zugravu”431, şi de icoanele împărăteşti de la Iclandu Mare (jud. Mureş) semnate şi datate în acelaşi an432. Acest artist nu este cunoscut cu lucrări destinate bisericilor din judeţul Alba, dar este prezent în colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia cu două icoane aduse de la Cuştelnic (jud. Mureş)433, Sf. Nicolae şi Arhanghelul Mihail, nesemnate şi nedatate, de multă vreme familiare cercetătorilor. Prima, cea cu reprezentarea Sf. Nicolae, a fost publicată de Corina Nicolescu, care a apreciat-o ca datând de la mijlocul secolului al XVIII-lea434. O confuzie s-a produs în momentul în care în circuitul ştiinţific au intrat alte două icoane de la Cuştelnic, care se află încă în parohie, nesemnate, dar datate 1742, pe care Ioana Cristache-Panait le-a atribuit lui Toader Zugrav, fără să precizeze la care dintre artiştii cu acest nume se referea435. Datarea 1742 şi atribuirea au fost preluate de Marius Porumb, care a publicat şi imaginile ambelor icoane ajunse în colecţia Arhiepiscopiei din Alba Iulia, dar în Dicţionarul său există o singură voce Toader Zugravul436. Personal, am contestat iniţial această atribuire, considerând cele două lucrări ca aparţinând pictorului Nistor din Răşinari437. O aprofundare a creaţiei acestuia din urmă a fost însă de bun augur şi pentru delimitarea particularităţilor stilistice ale lui Toader, ale acelui Toader care a semnat icoanele de la Icland, aşa cum corect a înţeles piesele din colecţia albaiuliană şi Marius Porumb, publicarea lor în aceeaşi planşă438 făcând lucrurile cât se poate de evidente.

Am insistat asupra acestor piese nu doar din necesitatea de a repara o greşeală, cât mai ales cu intenţia de a sublinia dualitatea pe care o acoperă semnă-tura “Toader Zugrav”, dubla identitate fiind indiscutabilă, inclusiv în ceea ce priveşte lucrările asociabile cu acest nume păstrate în judeţul Alba.

Vlașcovici, Marcu din Sântandrei Ușile împărătești păstrate la Muzeul de Istorie din Blaj semnate în 1757439, a

căror proveniență este necunoscută, reprezintă singura atestare în județul Alba a artistului, originar din județul Mureș, cu o activitate cuprinsă între anii 1751 și 1787440.

431 Voinescu 1980, p. 49-50. 432 Pentru icoana Deisis, vezi Porumb 1998, p. 423. 433 Inv. 413 şi 438. 434 Nicolescu 1971, p. 43, cat. nr. 41, pl. 59. 435 Cristache-Panait 1987, p. 213. Pentru ilustraţie vezi Dumitran, Cucui 2008/c, p. 137 (Iisus Hristos Pantocrator) şi 139 (Maica Domnului cu Pruncul). 436 Porumb 1998, p. 422-424. 437 Dumitran, Cucui, Pop 2010, p. 229-231, 248, fig. 13-14. 438 Porumb 1998, p. 423. 439 Inv. 1206. 440 Porumb 1998, p. 219-220.


99

Pictori cu origine necunoscută Crăciun Zugravul Un “ucenic Crăciun” îl însoţeşte pe “Gheorghe fiul lui Iacob Popovici zugrav

Râmniceanu de la Aiud Cacova” în pisania bisericii din Ardeova, monument astăzi dispărut, pictat de cei doi în 1767441. Îl regăsim în 1769, în aceeaşi companie, dar în calitate de “z[ugrav]”, în pisania din absida altarului bisericii de la Mogoş-Cojocani. Contribuţia sa este, însă, imposibil de delimitat de cea a maestrului, căruia îi aparţin cu certitudine toate chipurile.

Cu o asemenea modestă participare este, practic, imposibil de acceptat identi-ficarea sa cu artistul omonim care a repictat în 1750 faţada bisericii de la Turnu Roşu, ctitorie a lui Matei Basarab442.

Dumitru Zugravul Artistul este cunoscut doar cu o singură lucrare, o icoană pe lemn de la Vidra

de Jos443 semnată în partea inferioară, pe laterala stângă, dedesubtul datării, care este redată prin slove dispuse pe două rânduri. Ioana Cristache-Panait a citit “1729”444. Starea de conservare foarte precară a piesei face însă discutabilă lectura slovei zecilor445, iar calitatea mediocră a picturii nu susţine nici ea o datare atât de timpurie. Identificarea acestui Dumitru cu cel care a semnat, în 1743, alături de dascălul Ştefan, execuţia icoanei Deisis de la Pianu de Sus, este absolut gratuită446.

Ghenadie Zugravul Numele său se adaugă listei artiştilor cunoscuţi până acum doar prin

intermediul unei singure lucrări, în acest caz o icoană a lui Iisus păstrată în muzeul bisericii din Petreşti, provenită, foarte probabil, de la vechea biserică, acum dispărută. Datarea, 1760, şi chiar şi lectura numelui nu sunt sută la sută certe, din cauza stării precare de conservare a stratului de pictură în zona unde a fost ampla-sată inscripţia dedicatorie.

Ioan Zugravul La o primă cercetare a bisericii de lemn din Gârbova de Jos, mutată în anul

1900 la Berghin, acest nume a fost reținut ca încheind textul pisaniei, probabil ilizibilă în rest447. Două decenii mai târziu, identitatea autorului picturii murale a fost căutată în inscripția de la proscomidiar: “Pomeneşte Doamne, Gheorghe, Teodor, Simon”448. Dispărută între timp, prin strămutarea din nou a bisericii, de

441 Bunea 1903, nr. 28. 442 Cristache-Panait 1987, p. 92. 443 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 216. 444 Cristache-Panait 1984/a, p. 72, fig. 6. 445 Fapt acceptat şi de Ioana Cristache-Panait, care, ulterior, vorbeşte doar de “începutul secolului al XVIII-lea” (Cristache-Panait 1987, p. 139); vezi şi Porumb 1998, p. 116. 446 Cristache-Panait 1984/a, p. 72. 447 Greceanu, Cristache-Panait 1966/a, p. 326. 448 Cristache-Panait 1987, p. 52-53.

Ana Dumitran

100

această dată în Alba Iulia, lămurirea paternității picturii nu mai este posibilă, și nici verificarea lecturii pisaniei.

Ioan Zugravul Semnătura “1808. Ioann Zugrav” de pe icoana Pantocratorului de la Pianu

de Jos449 ne pune în fața unui pictor veritabil, format într-un autentic spirit occiden-tal. Lucrări similare nu au mai fost până acum identificate.

Ioan Zugravul Este semnatarul unei icoane datate 1852 păstrată actualmente în biserica

greco-catolică din Ponorel, dar a cărei destinație inițială a fost, cu destul de multă probabilitate, o biserică din nordul Transilvaniei.

Ion Zugravul Semnătura sa și datarea 1740 au fost citite pe o icoană din biserica de la

Sebeșel450. Gheorghe Pavelescu a început cu el enumerarea zugravilor din Laz451, opinie pe bună dreptate amendată de soții Dancu452. Mențiunile bibliografice ulte-rioare se limitează la simpla înregistrare a prezenței sale pe aceste meleaguri453.

Jijin454 (Jijiu455), Ioan Autor, în 1843, al picturii din naosul bisericii “Sfinții Arhangheli” din Șilea,

lectura numelui său rămâne incertă, deoarece inscripția menită să-l eternizeze a dispărut, desigur împreună cu pictura, în momentul mutării lăcașului de pe ampla-samentul inițial. Aproape total distrusă la data primei cercetări, contribuția sa a fost apreciată ca fiind doar o repictare456.

Oprea Zugravul O icoană de mari dimensiuni de la biserica din Galda de Sus, reprezentând-o

pe Maica Domnului cu Pruncul înconjurată de profeţi, este semnată “Oprea Zugravu” şi datată “feb[ruarie] 1743”. În opinia lui Marius Porumb, la care subscriu în totalitate, artistul practică un “stil grafic, decorativ, de o pronunţată factură populară”457. Probabil tot el a fost autorul icoanei dispărute de la Mogoş-Micleşti pe care Ştefan Meteş a citit aceeaşi semnătură şi anul 1742458. Cel puţin apropierea 449 Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 88-89, unde icoana, împreună cu perechea sa, reprezentând-o pe Maica Domnului cu Pruncul, doar datată 1808, au fost puse pe seama lui Ioan din Poiana. Vezi și Porumb 1998, p. 290. 450 Lupaş 1926, p. 18. 451 Pavelescu 1939-1942, p. 286. 452 Dancu, Dancu 1975, p. 95. 453 Hărdălău 1981/a, p. 410; Porumb 1998, p. 187; Porumb 2003, p. 26, 124; Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005, p. 161. 454 Cf. Cristache-Panait 1987, p. 67. 455 Cf. Hărdălău 1981/a, p. 410. 456 Cristache-Panait 1987, p. 67. 457 Porumb 1998, p. 273. 458 Meteş 1929, p. 128.


101

de date susţine această atribuire.

Oprea Zugravul Numele său şi anul 1755 au fost văzute de Gelu-Mihai Hărdălău459 şi Marius

Porumb pe două icoane aparţinând catedralei din Blaj, despre care cel de-al doilea cercetător menţionat a remarcat că, stilistic, se deosebesc de creaţia pictorului omonim de la Galda de Sus460. Locaţia actuală a acestor piese nu mi-e cunoscută. Posibil, însă, să fie vorba de acelaşi artist care, la 1752, a semnat icoana Maicii Domnului cu Pruncul destinată unei biserici din apropierea Blajului, de la Cistei-Târnave461. Tot în apropiere, la Pănade, icoanele împărăteşti – acum dispărute – erau semnate şi ele de un Oprea Zugrav462.

Pop, Tudor Semnătura artistului, “Pop Tudor Zugraf”, a fost remarcată de Gelu-Mihai

Hărdălău pe o icoană reprezentându-i pe Arhanghelii Mihail şi Gavriil de la Tărtăria, despre care cercetătorul albaiulian afirmă că era pictată “în maniera ca-racteristică zugravilor din Ţara Românească”463. Piesa a dispărut cu ocazia ultimei refaceri a bisericii, împreună cu alte două icoane databile de asemenea la mijlocul secolului al XVIII-lea, dedicate Pantocratorului şi Maicii Domnului cu Pruncul, despre care nu s-au făcut până acum semnalări bibliografice. Păstrarea în arhiva Muzeului albaiulian, din păcate doar pentru acestea două, a fişelor analitice de evidenţă alcătuite în 1983, nu permite decât presupunerea că au putut forma un grup compact, atribuibil semnatarului icoanei Arhanghelilor. Verificarea acestei ipoteze ar fi putut lămuri însă identitatea unui artist cunoscut prin câteva lucrări dispersate în zona Munţilor Apuseni, similare celor două icoane de la Tărtăria pentru care s-au păstrat imagini.

Pop(a), Matei Artistul apare ca al doilea semnatar, în 1727, al unei icoane Deisis de la

Roşia Montană. Cu ocazia primei semnalări a piesei, Gelu-Mihai Hărdălău nu a citit decât numele acestui artist, pe care îl consideră “influenţat în mare măsură de curentul baroc transilvănean”464. Aprecierea nu se justifică, icoana găsindu-şi nu-meroase analogii în arta epocii aşa cum a fost ea practicată la sudul Carpaţilor.

Vezi și Teodor Zugravul

Popa, Ştefan şi Ioan Semnătura comună, “Popa Ştefan, Ioan frate-său, Lasivice[... – porţiune de

grund căzută]”, ne întâmpină pe o icoană datată 25 februarie 1835 de la biserica ortodoxă din Teiuş, ilustrând Soborul Arhanghelilor465. O Maică a Domnului cu 459 Hărdălău 1981/a, p. 399. 460 Porumb 1998, p. 273-274. 461 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 125; Dumitran, Cucui 2009/a, p. 26, fig. 40. 462 Hărdălău 1981/a, p. 399. 463 Ibidem, p. 398, p. 406 – reproducerea semnăturii. 464 Ibidem, p. 395. 465 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 141; vezi ibidem, p. 404, fig. 18, unde este reţinut doar numele

Ana Dumitran

102

Pruncul tronând datată 1832, tot de acolo, este, fără îndoială, opera unuia dintre ei. O altă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, acoperită de un strat gros de murdărie, care împiedică citirea inscripţiei de pe laterala stângă, aparţine aceluiaşi univers stilistic şi, probabil, aceluiaşi segment cronologic. Modelele sunt occidentale, iar execuţia de factură academică. Alte lucrări similare nu am mai întâlnit în judeţ.

Sima Zugrav Semnătura sa apare pe o icoană a Sf. Nicolae de la Sălişte (Cioara) ajunsă

recent în colecţiile Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, considerată de Gelu-Mihai Hărdălău ca aparţinând celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea466. Stratul de murdărie sub care se ascunde pictura împiedică o analiză mai de profun-zime, dar o apropiere cu atelierul familiei Silaghi cred că merită luată în considerare. Un colaborator cu acest nume al lui Simion Silaghi-Sălăgeanu a fost semnalat de Gelu-Mihai Hărdălău în legătură cu “înnoirea” icoanelor de la Vidra de Mijloc467, în 1795-1796, dar inscripţiile nu pomenesc decât contribuţia meşterului de la Abrud.

Sima Zugrav Şi acest artist, semnatar al unei icoane de la Oarda de Sus, păstrată în colecţiile

Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia468, mărturiseşte contacte cu atelierul de la Abrud. Prestaţia sa alunecă spre maniera occidentală, dar singura lucrare cunoscută îl aşează undeva la periferia fenomenului artistic cu pretenţii “academiste”.

Telea, Daniil Numele său încheie pisania bisericii de la Sartăş, a cărei pictură a fost

semnată la 1780 “de Gheorghie sin Iacovici Zugraf i Toader Ciungar i Daniil Telea”. Cum pentru Toader Ciungar această menţiune reprezintă prima sa atestare, lipsa apelativului “zugrav” poate însemna că nu îşi terminase încă ucenicia. Această lipsă m-a încurajat să consider că şi următorul nume este tot al unui ajutor al pictorului principal şi nu al unui localnic implicat în efortul de înfrumuseţare a bisericii. De fapt, pisania nici nu se arată interesată să scoată în evidenţă o asemenea contribuţie, ci textul său este suficient de coerent pentru a considera că se referă exclusiv la truda pictorilor: “Zugrăvitu-s-au această bisearică în anul 1780, luna lui noemvrie, 3 zile, şi s-au plătit meşterilor din cheltuiala sfintei bisearici, din iclejie. De Gheor-ghie sin Iacovici zugrav i Ciungar Toader i D[a]niil Telea”. Alte informaţii despre acest personaj nu au fost deocamdată descoperite.

Teodor Zugravul În colţul inferior stâng al unei icoane ilustrând Deisis de la biserica din Roşia

Montană469 se pot citi cu destul de multă dificultate numele meşterilor şi datarea: 1727. Lectura primului grup de slove este incertă, dar cel mai probabil este vorba

“Popa I. Zugrav”. 466 Ibidem, p. 412. 467 Ibidem, p. 403. 468 Inv. Et. 10772. 469 Păstrată în colecţia AORAI, inv. 188.


103

de formularea slavonă “pomeni Gospodi” redată abreviat. Urmează numele primului pictor, din care se disting cu certitudine slovele “Şu[...]uţ Theodor zug[rav]”. Slova lipsă ar putea fi “ci” sau “l”, deci Şuciuţ sau Şuluţ. Din cauza murdăriei care acoperă inscripţia, este greu de optat între cele două variante. În eventualitatea că forma “Şuluţ” se va dovedi corectă, ipoteza originii din Câmpeni a artistului şi chiar cea a înrudirii cu viitorul episcop Alexandru Şterca-Şuluţiu devin foarte plauzibile. Cel de-al doilea nume, “Pop(a) Mathei zug[rav]”, nu ridică nici o pro-blemă de lectură.

O icoană datată 1724 din colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe din Cluj-Napoca, cu localitatea de proveniență necunoscută, prezintă aceleaşi caracteristici stilistice470. Nesemnată, ea a fost atribuită de Marius Porumb doar Popii Matei471.

Calitatea celor două icoane, atât din punct de vedere artistic, cât şi al mate-rialelor folosite, este impecabilă. Marius Porumb consideră că măcar unul dintre pictori a beneficiat de o solidă formaţie în ambianţa artistică brâncovenească472. Bogatul repertoriu ornamental, modelul urmat, mai ales în cazul icoanei de la Roşia Montană, şi solidele cunoştinţe tehnice probează cu prisosinţă această afirmaţie. Utilizarea caracterului grecesc Σ în redarea numelui lui Iisus, în ambele icoane, chiar dacă poate este doar reflexia unei atitudini arhaizante, denotă, de asemenea, frecventarea unui atelier select, cosmopolit.

Văsălie Zugravul Atestat la Ocoliş prin două semnături lăsate în 1731 pe icoanele împă-

răteşti473, din păcate repictate, artistul se dovedeşte, prin modelele urmate şi prin decorul şi forma ramelor, profund influenţat de pictura ruteană, posibil ca urmare a unei ucenicii undeva în arealul împărţit astăzi între Ungaria, Slovacia, Polonia şi Ucraina. Pe baza identităţii de nume şi a distanţei apropiate între localităţi, Marius Porumb îi mai atribuie o icoană de la Săcel (com. Băişoara, jud. Cluj), datată 1741474.

Lecturi greşite, presupuneri neîntemeiate Barbu Zugravul În acest fel a fost citită de Gelu-Mihai Hărdălău semnătura lăsată pe o icoană

pe sticlă din patrimoniul bisericii din Lancrăm475, semnalată anterior sub forma “Ba[?] zug[rav]” de Juliana şi Dumitru Dancu476. În realitate, artistul s-a dovedit a fi Vasile Munteanu din Săliştea Sibiului477.

470 Porumb 1998, p. 222. 471 Ibidem, p. 221, 417. 472 Ibidem, p. 221, 417. 473 Ibidem, p. 272. 474 Ibidem, p. 451. 475 Hărdălău 1981/b, p. 409; Hărdălău 1983/a, p. 57. 476 Dancu, Dancu 1975, p. 88. 477 Dumitran 2011/b, p. 44.

Ana Dumitran

104

Dianu, Savul Existenţa unui pictor cu acest nume a fost presupusă de Ioana Cristache-

Panait pe baza pisaniei bisericii de la Valea Largă, pictată în 1782 de Gheorghe fiul lui Iacov şi Teodor Ciungar. Deoarece dedesubtul numelor pictorilor au mai fost inserate două persoane, “Sun Mihăilă și Savul Diianul”, cercetătoarea a presupus că şi aceștia făceau parte din grupul artiştilor. Analiza picturii nu lasă însă loc pentru o asemenea contribuție, decât cel mult în calitate de ucenici. Marius Porumb consideră că cei doi trebuie adăugați lungii liste de donatori478. Cum numele Dianu se regăsește printre cei care au plătit pictura, este foarte probabil ca cel puțin Savu să fi fost un localnic care s-a făcut util pictorilor, ajutându-i cu diverse servicii.

Filip din Răşinari În baza lecturii forţate a unei inscripţii pictate de Stan din Răşinari la 1761 pe

zidul bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş, care a adus în discuţie prezența unui “Filip ucenic” în preajma acestui artist479, Ioana Cristache-Panait a lansat ipoteza existenţei unui frate cu acest nume, şi el pictor, pe care a crezut că-l recunoaște, în calitate de co-semnatar, pe epitafului bisericii din Acmariu480. Ver-siunea propusă de cercetătoarea bucureşteană pentru textul notat de artist pe această piesă: “Stan zug[ravul] i Filip sin Popii Radul (din Răşinari), Toma, 1771”481, îndreptăţeşte o asemenea interpretare. Numai că, în realitate, pe epitaf scrie: “1771 (cu slove) Stan Zugrav i brat ego Iacov, sin popi[i] Radu, Ilinca, Dumnezeu să-i erte. Toma. 1771 (cu cifre)”. Aşa cum nu există nici în inscripţia de la Curtea de Argeş, numele Filip nu se regăseşte nici la Acmariu, deci ipoteza existenţei acestui artist nu se justifică.

Gavril Zugravul În această formă a fost citită semnătura lăsată la 1781 de Simon din Bălgrad

pe tâmpla de zid a bisericii de la Ighiel. Deteriorată deja la data primei lecturi482, perpetuarea greşelii se explică şi prin forma particulară de redare a slovei chirilice C, care a îngreunat identificarea autorului şi în alte situaţii, când numele său a fost citit Liton483.

Liton Zugravul Lectură greşită a lui Partenie Pop pentru semnătura lui Simon din Bălgrad de

pe icoana Maicii Domnului cu Pruncul de la biserica din Galda de Sus484, corectată de Gelu-Mihai Hărdălău485.

478 Porumb 1998, p. 448. 479 Ştefănescu 1928, p. 62. 480 Păstrat actualmente în colecţia AORAI, fără nr. inv. 481 Cristache-Panait 1987, p. 57. 482 Meteş 1929, p. 118. 483 Pop 1978, p. 336. 484 Ibidem, p. 336. 485 Hărdălău 1979/b, p. 543; vezi şi Porumb 1998, p. 207.


105

Mihăilă Zugravul Numele Mihăilă şi Gheorghie citite de Ioana Cristache-Panait în pisania

astăzi dispărută a bisericii din Bucerdea Vinoasă au fost interpretate ca aparţinând autorilor picturii acestui lăcaş, mai exact lui Gheorghe fiul lui Iacov şi Sun Mihăilă486, nume inserat ulterior în textul pisaniei de la Valea Largă, considerat de aceeaşi cercetătoare tot ca apelativul unui artist. Pictura de la Bucerdea Vinoasă s-a dovedit însă a fi opera lui Simon din Bălgrad487, iar intercalarea numelor lui Sun Mihăilă şi Savu Dianu dedesubtul celor care îi indică pe pictorii de la Valea Largă nu justifică nici ea calitatea care le-a fost atribuită, ci cel mult pe aceea de ajutoare sau ucenici.

Oprea Ion Nume inscripţionate de o parte şi de alta a subpedaneumului pe care îşi

odihneşte Iisus picioarele, în icoana Deisis de la Izvoarele, interpretate de Gelu-Mihai Hărdălău ca indicând un al doilea autor al picturii, semnată la 1764 de Sima Zugrav Logofăt din Craiova488. Inscripţia păstrată fragmentar dedesubtul subpeda-neumului, al cărei text a fost cu siguranţă o explicare a prezenţei celor două nume, sugerează mult mai probabil actul de donaţie, Oprea Ion, sau Oprea şi Ion, fiind de fapt cei care au suportat cheltuiala execuţiei, nu autorii picturii.

Poarnă, Ioan Vezi Ioan din Poiana Sima Zugravul Acest nume a fost atribuit de Gelu-Mihai Hărdălău autorului icoanelor

împărăteşti de la biserica din Almaşu Mare-Joseni489. În realitate, textul corect este “Scris-am eu [...]”, iar autorul icoanelor, destul de probabil, Ion de la Beriu.

Sun, Mihăilă Vezi Mihăilă Zugravul şi Dianu, Savul. Toma Numele încheie inscripția de pe epitaful bisericii din Acmariu490: “1771 (cu

slove) Stan Zugrav i brat ego Iacov, sin popi[i] Radu, Ilinca, Dumnezeu să-i erte. Toma. 1771 (cu cifre)”. Asocierea a făcut-o pe Ioana Cristache-Panait să creadă că acesta este, “desigur, tot zugrav sau ucenic”491. Cel puţin pe considerentul, remarcat şi de cercetătoarea bucureşteană, că numele nu mai este semnalat până acum în pictura transilvăneană, consider că, mult mai probabil, Toma de la Acmariu este ctitorul, cel care a plătit execuţia picturii epitafului, nu unul dintre realizatorii săi.

486 Cristache-Panait, Istudor 1981, p. 144. 487 Dumitran, Cucui 2009/a, p. 17. 488 Hărdălău 1981/a, p. 399. 489 Hărdălău 1981/a, p. 399, 412. 490 Colecţia AORAI, fără nr. inv. 491 Cristache-Panait 1987, p. 58, nota 9.


375

Abrevieri bibliografice ANSJA – Arhivele Naționale. Serviciul Județean Alba AORAI - Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia Abrudan 2011 - Ioan Ovidiu Abrudan, Dimitrie Dimitriu, the painter from Wallachia,

în Brukental. Acta Musei, VI/2, 2011 Andea, Andea 1993 - Susana Andea, Avram Andea, Date noi privind bisericile din

Geoagiu de Sus în secolul al XVIII-lea, în Ars Transsilvaniae, III, 1993 Anghel 1978 - Gheorghe Anghel, Biserica din Maieri și Mitropolia lui Mihai

Viteazul din Alba Iulia, în Studii și Articole de Istorie, IX, 1967 Bașa 2003 - Alexandru Bașa, Pagini de neuitat din viața satului Deal, Editura

“Școala Albei”, Alba Iulia, 2003 Батіг 1957 - М. Батіг, Йов Кондзелевіч і Вогородчанський іконостас, Львів,

1957 Bălaşa 1978 - D. Bălaşa, Isidor Sălăgeanu – de Alpini – un pictor transilvănean pe

frontul din 1877. Alţi pictori transilvăneni în Oltenia, în Mitropolia Ardealului, an XXIII, 1978, nr. 4-6

Bena 1925 - Ioan A. Bena, Contribuţii la monografia comunei Pianu de Jos, Cluj, [1925]

Blăjan 1977 - Mihai Blăjan, Colecţia muzeală a Mănăstirii Râmeţ (jud. Alba), în Îndrumător Pastoral, I, 1977

Blăjan 1978 - Mihai Blăjan, Biserica de lemn din Turdaş, în Îndrumător Pastoral, II, 1978

Blăjan 1980 - Mihai Blăjan, Bisericile de lemn din Şpălnaca, I, în Îndrumător Pastoral, IV, 1980

Blăjan 1981 - Mihai Blăjan, Bisericile de lemn din Şpălnaca, II, în Îndrumător Pastoral, V, 1981

Braicu, Victor Bunea 1980 - Doina Braicu, Victor Bunea, Carte veche românească din secolele XVI-XVII în colecţiile Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 1980

Brătulescu 1937 - Victor Brătulescu, Biserici din Transilvania, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an XXX, fasc. 91, ian.-martie 1937

Brătulescu 1942 - Victor Brătulescu, Frescele din biserica lui Neagoe dela Argeş, Bucureşti, 1942

Bunea 1900 - Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900

Bunea 1902 - Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron, și Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 pănă la 1764, Blaj, 1902

Bunea 1903 - Augustin Bunea, Mânăstirea din Stobor, în Răvaşul, sept.-oct. 1903 Cărpinișian 1897 - Nicolae Cărpinișian, Monografia comunei Răhău, Sibiu, 1897 Cincheza-Buculei 1981 - Ecaterina Cincheza-Buculei, Implicaţii sociale şi politice

în iconografia picturii medievale româneşti din Transilvania, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 28, 1981

Cioran 1940 - Emilian Cioran, Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva din Răşinari, în Omagiu Înalt Orea Sfinţiei Sale Dr. Nicolae Bălan Mitropolitul Ardealului, Sibiu, 1940

Ana Dumitran

376

Ciuruş 1943-1945 - Teodor Ciuruş, Biserica mânăstirii din Geoagiul de Sus, în Apulum, II, 1943-1945

Cretzianu 1979 - Radu Cretzianu, Bisericile de lemn din zona Aiudului, în Îndrumător Pastoral, III, 1979

Cretzianu 1980 - Radu Cretzianu, Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva” din Pianu de Sus, în Îndrumător Pastoral, IV, 1980

Cristache-Panait 1969 - Ioana Cristache-Panait, Un zugrav din Ţara Românească în Transilvania în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 16, 1969, nr. 2

Cristache-Panait 1982/a - Ioana Cristache-Panait, Monumentul lui Horea din Albac (astăzi la Olăneşti). 230 de ani de la edificare, în Revista muzeelor şi monumentelor. Monumente istorice şi de artă, 1982, nr. 2

Cristache-Panait 1982/b - Ioana Cristache-Panait, Monumentul românesc de la Daia (jud. Alba). Valoarea sa istorică şi artistică, în Îndrumător Pastoral, VI, 1982

Cristache-Panait 1984/a - Ioana Cristache-Panait, Rolul zugravilor de la sud de Carpaţi în dezvoltarea picturii româneşti din Transilvania (secolul al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea), în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 31, 1984

Cristache-Panait 1984/b - Ioana Cristache-Panait, Valori de cultură şi artă ce evocă răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, în Monumente Istorice şi de Artă, 1984, nr. 2

Cristache-Panait 1986 - Ioana Cristache-Panait, Contribuţii la cunoaşterea populaţiei româneşti a judeţului Alba, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 33, 1986

Cristache-Panait 1987 - Ioana Cristache-Panait, Biserici de lemn monumente istorice din Episcopia Alba Iuliei, mărturii de continuitate şi creaţie românească, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1987

Cristache-Panait 1993 - Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din Transilvania, I. Judeţele Alba, Mureş şi Harghita, Editura Museion, Bucureşti, 1993

Cristache-Panait 1999 - Ioana Cristache-Panait, Toader Zugravul (sec. al XVIII-lea), în Angustia, 4, 1999

Cristache-Panait 2000 - Ioana Cristache-Panait, Arhitectura de lemn din judeţul Hunedoara, Bucureşti, 2000

Cristache-Panait 2003 - Ioana Cristache-Panait, Zugravul Petru de la Topârcea (judeţul Sibiu), în vol. Artă, istorie, cultură. Studii în onoarea lui Marius Porumb, Cluj-Napoca, 2003

Cristache-Panait, Istudor 1981 - Ioana Cristache-Panait, Ion Istudor, Un monument istoric dispărut din bazinul Ampoiului (jud. Alba), în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 28, 1981

Dan 2003 - Iulia Ramona Dan, Colecţia muzeală “Vasile Stancu” din Loman (judeţul Alba), în Patrimonium Apulense, III, 2003

Dancu 1998 - Dumitru Dancu, Icoane pe sticlă din România, Bucureşti, 1998 Dancu, Dancu 1975 - Juliana Dancu, Dumitru Dancu, Pictura ţărănească pe sticlă,

Editura Meridiane, Bucureşti, 1975


377

Dancu, Dancu 1982 - Juliana Dancu, Dumitru Dancu, Hinterglasmalerei in Rumänien, Bucureşti, 1982 (cu versiuni similare în limbile engleză şi franceză)

Давидов 1973 - Динко Давидов, Иконе српских цркава у мађарској, Нови Сад, 1973

Deguér 1962 - André Deguér, Museo Rieder. Ikonen. Icons. Icones. Icone, Berghaus Verlag, München, 1962

Diaconescu 1961 - Ilie Diaconescu, Icoane vechi, manuscrise şi pietre de morminte la mînăstirea Glavacioc, în Glasul Bisericii, an XX, 1961, nr. 7-8

Diaconovich 1900 - C. Diaconovich, Enciclopedia română, tom II, Copepode – Keman, Sibiu, 1900

Dicţionarul mănăstirilor 2000 - Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, coord. Adrian Andrei Rusu, Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000

Dimitrijević-Mikić 1957 - Olga Dimitrijević-Mikić, Stefan Tenecki, ein Banater Mahler aus dem XVIII. Jahrhundert, în Рад Војвођанских Музеја, Novi, Sad, 6, 1957

Dobrei 2011 - Florin Dobrei, Biserici ortodoxe hunedorene, Editura Eftimie Murgu, Reșița, 2011

Drăguţ 1966 - Vasile Drăguţ, Zugravul Mihu şi epoca sa, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei. Seria Artă Plastică, tom 13, 1966, nr. 1

Drăguţ 1970 - Vasile Drăguţ, Pictura murală din Transilvania, Bucureşti, 1970 Drăguţ 1976 - Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească,

Bucureşti, 1976 Drăguţ 2000 - Vasile Drăguţ, Artă românească. Preistorie, Antichitate, Ev Mediu,

Renaștere, Baroc, București, 2000 Dudaş 1983 - Florian Dudaş, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Cluj-Napoca,

1983 Dudaş 2005 - Florian Dudaş, Cazania lui Varlaam în Transilvania, Editura de

Vest, Timişoara, 2005 Dumitran 2002 - Ana Dumitran, Colecţia muzeală Sabin Olea – Cib, Alba Iulia,

2002 Dumitran 1999 - Ana Dumitran, Din iconografia creştinismului românesc: “Sfânta

Troiţă într-un trup”, în Apulum, XXXVI, 1999 Dumitran 2007 - Ana Dumitran, Sfânta Troiţă într-un trup – între curajul inovaţiei

artistice şi subtilitatea teologică, în Avram Cristea, Jan Nicolae (editori), “Prin alţii spre sine”. Etnologie şi imagologie românească în memoria culturală europeană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007

Dumitran 2009/a - Ana Dumitran, Zugravul Simon Bălgrădeanul la Sebeş, în Terra Sebus, 1, 2009

Dumitran 2009/b - Ana Dumitran, Biserica din Ponor (jud. Alba): un monument care nu e “monument”!, în Patrimonium Apulense, IX, 2009

Dumitran 2010/a - Ana Dumitran, Un zugrav de elită: Grigore Ranite, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 14/I, 2010

Dumitran 2010/b - Ana Dumitran, Representations of the Three Faced Holy Trinity in the Romanian Environment from Transylvania. Theological Signifi-

Ana Dumitran

378

cations, Ways of Spreading, Diverse Ways of Artistic Expression, în Actes du XIVème Congès International d’Études sur les Danses Macabres et de l’Art Macabre en général, Editura Universităţii Bucureşti, 2010

Dumitran 2011/a - Ana Dumitran, Colecţia de icoane pe sticlă a Muzeului Naţional al Unirii, Alba Iulia, vol. I. Maierii Bălgradului, Editura Altip, Alba Iulia, 2011

Dumitran 2011/b - Ana Dumitran, Icoanele bisericii din Lancrăm, în Apulum, XLVIII (series Historia et Patrimonium), 2011

Dumitran 2011/c - Ana Dumitran, Despre icoanele pe sticlă aşa-numite de Iernuţeni, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 15/I, 2011

Dumitran 2011/d - Ana Dumitran, Icoana ca intermediar al miracolului și expresie a identității confesionale. Studiu de caz: Beatissima Virgo Claudiopo-litana, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 15/II, 2011

Dumitran 2011/e - Ana Dumitran, Iconostasul catedralei din Blaj, între Ștefan Tenețchi și Grigore Ranite, în Ars Transsilvaniae, XXI, 2011

Dumitran 2011/f - Daniel Dumitran, Spre o reală toleranță pentru răsăriteni? Problema concivilității în orașele libere din Transilvania, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 15/II, 2011

Dumitran 2012/a - Ana Dumitran, Icon Painters of Lancrăm, în Transylvanian Review, vol. XXI, suppl. 1, 2012

Dumitran 2012/b - Ana Dumitran, Pictorii din Lancrăm. Cercetări recente, în Apulum, series Historia & Patrimonium, XLIX, 2012

Dumitran 2012/c - Ana Dumitran, Pictorul Simion Silaghi-Sălăgeanu. În căutarea identității, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 16/I, 2012

Dumitran 2012/d - Ana Dumitran, Bisericile din Geoagiu de Sus, în Călin Cosma (editor), Studii de arheologie și istorie. Omagiu Profesorului Nicolae Gudea la 70 de ani, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012

Dumitran 2012/e - Ana Dumitran, I pittori della Cattedrale greco-cattolica di Blaj, în Arte Cristiana, anno cento, 869, marzo-aprile 2012

Dumitran 2012/f - Ana Dumitran, Pictura bisericii din Bucium-Sat (județul Alba), în Ars Transsilvaniae, XXII, 2012

Dumitran, Băjenaru 2012 - Ana Dumitran, Elena Băjenaru, 100 de icoane pe sticlă românești, Editura Art, București, 2012

Dumitran, Cucui 2007-2008 - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, “Sfânta Troiţă într-un trup” în opera zugravilor de la Feisa, în Nemus, anii II-III, 2007-2008, nr. 3-6

Dumitran, Cucui 2008/a - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Zugravii de la Feisa, Editura Altip, Alba Iulia, 2008

Dumitran, Cucui 2008/b - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Prezenţe artistice la biserica de lemn din Tău, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, seria Theologia Catholica, an LIII, 2008, nr. 3

Dumitran, Cucui 2008/c - Ana Dumitran, Elena Cucui, Zugravii Iacov şi Toader: reconsiderări biografice, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 12/I, 2008


379

Dumitran, Cucui 2009/a - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Simon Bălgrădeanul, Alba Iulia, 2009

Dumitran, Cucui 2009/b - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Zugravul Porfirie Şarlea din Feisa. Profilul iconarului, în Nemus, an IV (2009), nr. 7-8

Dumitran, Cucui, Burnete, Pîrv 2008 - Ana Dumitran, Elena Cucui, Daniela Burnete, Viorica Pîrv, Alte icoane care plâng la Blaj, Editura Altip, Alba Iulia, 2008

Dumitran, Cucui, Pop 2009 - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Saveta-Florica Pop, Nistor Dascălul: contribuţii la biografia unui zugrav din prima jumătate a veacului al XVIII-lea, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 13, 2009

Dumitran, Cucui, Pop 2010 - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Saveta-Florica Pop, Nistor Dascălul: contribuţii la biografia unui zugrav din prima jumătate a veacului al XVIII-lez, în Annales Universitatis Apulensis, series Historica, 13, 2010

Dumitran, Cucui, Pop, Mihu 2010 - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Saveta-Florica Pop, Elena Mihu, Iacov Zugravul, Editura Altip, Alba Iulia, 2010

Dumitran, Cucui, Pop, Popescu 2011 - Ana Dumitran, Elena-Daniela Cucui, Saveta-Florica Pop, Elena Popescu, Stan Zugravul, Editura Altip, Alba Iulia, 2011

Dumitran, Hegedüs, Rus 2011 - Ana Dumitran, Hegedüs Enikő, Vasile Rus, Fecioarele înlăcrimate ale Transilvaniei. Preliminarii la o istorie ilustrată a toleranţei religioase, Alba Iulia, 2011

Dumitran, Rustoiu 2007 - Ana Dumitran, Ioana Rustoiu, Steagul bisericesc – obiect de cult şi exponat muzeal, Editura Altip, Alba Iulia, 2007

Dumitran, Szöcs, Băjenaru 2012 - Ana Dumitran, Szöcs Fűlőp Károly, Elena Băjenaru, Icoane pe sticlă din Transilvania. Colecția Szőcs, Editura Altip, Alba Iulia, 2012

Fabritius, Nentwig 2003 - Ruth Fabritius, Joachim Nentwig, Hinterglasikonen. Die Sammlung Nentwig im Museum am Dom, Regensburg, 2003

Fleşer 2001/a - Gheorghe Fleşer, Biserici româneşti de zid din judeţul Alba, Alba Iulia, 2001

Fleşer 2001/b - Gheorghe Fleşer, Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva” din Vingard – un monument în ruină, în Apulum, XXXVIII/2, 2001

Fleşer, Rustoiu 2005 - Gheorghe Fleşer, Ioana Rustoiu, Biserica ortodoxă “Învierea Domnului” din Sebeş, Editura Altip, Alba Iulia, 2005

Fleşer, Rustoiu, Dumitran 2005 - Gheorghe Fleşer, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, Biserici româneşti de zid din judeţul Alba (I) Protopopiatul Ortodox Sebeş, Alba Iulia, 2005

Godea, Cristache-Panait 1978 - Ioan Godea, Ioana Cristache-Panait, Monumente istorice bisericeşti din Eparhia Oradiei. Judeţele Bihor, Sălaj şi Satu-Mare. Bisericile de lemn, Oradea, 1978

Grama 1885 - Alexandru Grama, Pictura in catedrala metropolitana din Blasiu, în Foaia bisericească, Blaj, an III, 1885

Ana Dumitran

380

Greceanu, Cristache-Panait 1966/a - Eugenia Greceanu, Ioana Cristache-Panait, Biserici româneşti din raionul Alba Iulia, în Mitropolia Ardealului, XI, 1966, nr. 4-6

Greceanu, Cristache-Panait 1966/b - Eugenia Greceanu, Ioana Cristache-Panait, Alte biserici ortodoxe române din raionul Alba Iulia, în Mitropolia Ardealului, an XI, 1966, nr. 11-12

Greceanu, Cristache-Panait 1967 - Eugenia Greceanu, Ioana Cristache-Panait, Contribuţii la datarea etapelor de construcţie ale bisericii ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Zlatna, în Monumente istorice. Studii şi lucrări de restaurare, vol. II, Bucureşti, 1967

Grecu 1972 - Romul Grecu, Un centru de pictură pe sticlă din Transilvania rămas necunoscut: Răhău (jud. Alba), în Mitropolia Ardealului, an XVII, 1972

Grecu 1975 - Romul Grecu, Fenomenul picturii pe sticlă în Ţara Sebeşului, în Mitropolia Ardealului, an XX, 1975, nr. 1-2

Hamat 1996 - Alexandru Hamat, Contribuţii la cunoaşterea zugravilor icoanelor pe sticlă în veacul al XVIII-lea din Transilvania, în Revista Muzeelor, 2, 1996

Hărdălău 1978 - Gelu-Mihai Hărdălău, Noi date privind activitatea unor zugravi din centrul Laz, în Apulum, XVI, 1978

Hărdălău 1979/a - Gelu-Mihai Hărdălău, Zugravi şi icoane pe sticlă în judeţul Alba, în Apulum, XVII, 1979

Hărdălău 1979/b - Gelu-Mihai Hărdălău, O nouă interpretare privind autorii icoanelor de la Teiuş şi Galda de Sus, în Mitropolia Ardealului, an XXIV, 1979, nr. 4-6

Hărdălău 1979/c - Gelu-Mihai Hărdălău, Icoanele pe sticlă din colecţia muzeală a Mănăstirii Râmeţ, în Îndrumător Pastoral, III, 1979

Hărdălău 1980 - Gelu-Mihai Hărdălău, Icoane pe sticlă făgărăşene în judeţul Alba, în Îndrumător Pastoral, IV, 1980

Hărdălău 1981/a - Gelu-Mihai Hărdălău, Zugravii din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea în judeţul Alba, în Apulum, XIX, 1981

Hărdălău 1981/b - Gelu-Mihai Hărdălău, Şcoli de zugravi pe raza Eparhiei de Alba Iulia, în Îndrumător Pastoral, V, 1981

Hărdălău 1982/a - Gelu-Mihai Hărdălău, Simion Zugravul din Bălgrad, în Apulum, XX, 1982

Hărdălău 1982/b - Gelu-Mihai Hărdălău, Colecţia de icoane a Muzeului din Sebeş, în Îndrumător Pastoral, VI, 1982

Hărdălău 1983/a - Gelu-Mihai Hărdălău, Icoane pe sticlă şi lemn în colecţia Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, în Îndrumător Pastoral, VII, 1983

Hărdălău 1983/b - Gelu-Mihai Hărdălău, Din nou despre unii zugravi ce au activat în zona Sebeş, în Apulum, XXI, 1983

Hărdălău 1986 - Gelu-Mihai Hărdălău, Tematica icoanelor pe sticlă din centrul Laz (jud. Alba), în Apulum, XXIII, 1986

Hărdălău, Grosu 1978 - Gelu-Mihai Hărdălău,Virgil Grosu, Centrele de iconari din judeţul Alba, în Îndrumător Pastoral, II, 1978


381

Hitchins, Beju 1984 - Keith Hitchins, Ioan N. Beju, Conscripţia clerului ortodox transilvan din 1767, în Mitropolia Ardealului, an XXIX, 1984

Hopârtean 1994 - Doina Hopârtean, Catalogul colecţiei de icoane pe sticlă a Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, I, în Apulum, XXXI, 1994

Hopârtean 1996 - Doina Hopârtean, Catalogul colecţiei de icoane pe sticlă a Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, II, în Apulum, XXXI, 1996

Hopârtean 1997 - Doina Hopârtean, Catalogul colecţiei de icoane pe sticlă a Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, III, în Apulum, XXXI, 1997

Hopârtean 1998 - Doina Hopârtean, Catalogul colecţiei de icoane pe sticlă a Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, IV în Apulum, XXXI, 1998

Hopârtean 1999 - Doina Hopârtean, Catalogul colecţiei de icoane pe sticlă a Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, V, în Apulum, XXXI, 1999

Icoana plângătoare - Icoana plângătoare de la Blaj, 1764, Ediţie coordonată de Ioan Chindriş, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1997

Icoane MET - Icoane din patrimoniul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Catalogul colecţiei, Cluj-Napoca, 2011.

Inscripţii Bucureşti - Inscripţiile medievale ale României. Oraşul Bucureşti, vol. I (1395-1800), Bucureşti, 1965

Ionescu 2005 - Doina Ionescu, Activitatea pictorului Simion Silaghi+Sălăjeanu în ținuturi hunedorene, în perioada 1808-1848, în Ţara Bârsei, serie nouă, nr. 4, 2005

Ionescu 2009 - Alina Geanina Ionescu, Icoanele pe lemn şi sticlă din principalele colecţii sibiene, Sibiu, 2009

Iorga 1906 - Nicolae Iorga, Scrisori şi inscripţii ardelene şi maramureşene, vol. II, Bucureşti, 1906

Iorga 1906 (2009) - Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906, Ediţie îngrijită şi prefaţă de I. Oprişan, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2009

Iorga 1929 - Nicolae Iorga, Două biserici ardelene, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, an XXII, fasc. 59, ian.-martie 1929

Iorga 1937 - Nicolae Iorga, Mănăstirea Zlatna şi problemele ei, în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, 1937

Iorga 1977 - Nicolae Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prin Ardeal şi Banat, vol. II, Bucureşti, 1977

Irimie 1969 - Cornel Irimie, Pictura populară, în vol. Arta populară românească, Bucureşti, 1969

Irimie, Focşa 1968 - Cornel Irimie, Marcela Focşa, Icoane pe sticlă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968

Irimie, Focşa 1971 - Cornel Irimie, Marcela Focşa, Icoane pe sticlă, Editura Meridiane, Bucureşti, 1971

Jianu, Lapteș 2004 - Nicu Jianu, Marcel Lapteş, Vechi biserici de lemn din judeţul Hunedoara, Deva, 2004

Kiss-Grigorescu 1970 - Marika Kiss-Grigorescu, Xilogravura populară din Tran-silvania în sec. XVIII-XIX, Bucureşti, 1970

Ana Dumitran

382

Lupaş 1926 - Ioan Lupaş, Câteva inscripţii de prin bisericile din Munţii Apuseni, în Raportul din 1924 al Comisiunii Monumentelor Istorice, Cluj, 1926

Lupaș 1941 - Ioan Lupaş, Cronicari și istorici români din Transilvania, ediția a II-a, Editura “Scrisul Românesc”, [Craiova], 1941

Lupeanu-Melin 1922 - Alexandru Lupeanu-Melin, Călăuza Blajului cu însemnări şi lămuriri istorice, Blaj, 1922

MNIT - Muzeul Naţional de Istorie al Transilvaniei, Cluj-Napoca MNUAI - Muzeul Naţional al Unirii, Alba Iulia Manolache 1975 - Dometie Manolache, Teme dogmatice în pictura bisericii vechii

episcopii a Geoagiului, în Studii Teologice, an XXVII, 1975 Matei, Ghib 2010 - Alexandru Gheorghe Matei, Claudia Marilena Ghib, Satul

Deal, făclie a legii străbune, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010 Mârza 1979 - Eva Mârza, Carte românească veche pe Valea Gălzii, jud. Alba

(catalog), în Apulum, XVII, 1979 Medeleanu 1987 - Horia Medeleanu, Pictorul Ştefan Teneţchi. Viaţa şi opera, în

Ziridava, XV-XVI, 1987 Mesea 2011 - Iulia Mesea, Peisagiști din sudul Transilvaniei, între tradițional și

modern. Sfârșitul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al XX-lea, Sibiu, 2011

Metaxa 1979 - Grigore Metaxa, Icoane pe sticlă păstrate în colecţia Muzeului de istorie din Blaj, în Îndrumător Pastoral, III, 1979

Metaxa 1980 - Grigore Metaxa, Mărturii vechi şi noi în pictura murală bisericească din eparhia de Alba Iulia, în Îndrumător Pastoral, IV, 1980

Meteş 1921 - Ştefan Meteş, Câteva însemnări istorice despre satul românesc din Ardeal: Geomal, în Transilvania, al LII, 1921, nr. 9-12

Meteş 1929 - Ştefan Meteş, Zugravii bisericilor româneşti, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia pentru Transilvania, 1926-1928, Cluj, 1929

Meteş 1936 - Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936

Meteş 1957 - Ştefan Meteş, Episcopia Geoagiul de Sus (1557-1957). Comemorarea de 400 ani, în Mitropolia Ardealului, an II, 1957, nr. 9-10

Meteş 1964 - Ştefan Meteş, Zugravii şi icoanele pe hârtie (xilogravuri-stampe) şi sticlă din Transilvania, în Biserica Ortodoxă Română, 1964, nr. 7-8

Micu 1995 - Samuil Micu, Istoria românilor, Ediţie princeps după manuscris de Ioan Chindriş, vol. II, Bucureşti, 1995

Mircea 1996 - Gabriela Mircea, Blajul şi domeniul aparţinător la jumătatea secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de Arheologie şi Istorie Cluj-Napoca, XXXV, 1996

Miskei 2008 - Miskei Antal, A Ráckevei szerv ortodox templom, Ráckeve, 2008 Mureșan, Naste 2012 - Vasile Mureșan, Marcel Naste, Pictori mureșeni în sec. al

XVIII-lea. Monografie, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2012 Muşlea 1995 - Ion Muşlea, Icoanele pe sticlă şi xilogravurile ţăranilor români din

Transilvania, Bucureşti, 1995


383

Nagy 1977 - B. Nagy Márgit, Stílusok, művek, mesterek. Művészettörténeti tanul-mányok, Editura Kriterion, Bucureşti, 1977

Nagy 1989 - Nagy Márta, Stefan Tenecki and the products of his workshop in Hungary, în Зборник Матице Српске за ликовне уметности (Нови Сад), 25, 1989

Nagy 1991 - Nagy Márta, Baroque Iconostasions in Hungary in the 18th Century, în Le Baroque de l’Europe Occidentale et le Monde Byzantin. Recueil des travaux du colloque scientifique organisé les 10-13 Octobre 1989, rédacteur Dejan Medaković, Beograd, 1991

Nagy 1994 - Nagy Márta, Ortodox ikonosztázionok Magyarországon, Debrecen, 1994

Nicolae, Rustoiu, Dumitran 2010 - Jan Nicolae, Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, Crucea în patrimoniul spiritual al judeţului Alba, Editura Altip, Alba Iulia, 2010

Nicolescu 1971 - Corina Nicolescu, Icoane vechi româneşti, Bucureşti, 1971 Oană 1973 - D. Oană, Schitul Afteia, în Apulum, XI, 1973 Oană 1979 - D. Oană, Biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril” din Sălişte

(Cioara), în Îndrumător Pastoral, III, 1979 Olea 2005 - Valer-Petru Olea, Repere monografice, Fundaţia Paem, Alba Iulia,

2005 Olea, Dumitran 2001 - Valer-Petru Olea, Ana Dumitran, Din istoricul colecţiei

muzeale “Sabin Olea” – Cib, în Apulum, XXXVIII/2, 2001 Opriş, Bodea-Bonfert, Porumb 2001 - Ioan Opriş, Mihaela Bodea-Bonfert, Marius

Porumb, Monumente istorice de pe Valea Arieşului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2001

Orian 2009 - Augustin Orian, Micoșlaca. File de cronică, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009

Papastratos 1990 - Dory Papastratos, Paper icons. Greek orthodox religious engravings 1665-1899, vol. I, Athens, 1990

Patiţa 1912 - Rubin Patiţa, Munţii noştri. Ţara ţopilor. Despre trecutul munţilor Apuseni ai Transilvaniei, Orăştie, 1912

Pavelescu 1939-1942 - Gheorghe Pavelescu, Contribuţii pentru cunoaşterea picturii pe sticlă la românii din Transilvania, în Apulum, I, 1939-1942

Pavelescu 2004 - Gheorghe Pavelescu, Valea Sebeşului, vol. II, Sibiu, 2004 Petranu 1938 - Coriolan Petranu, L’art roumain de Transylvanie, I, în La

Transylvanie, Bucureşti, 1938 Pernicek 1979 - Otilia Pernicek, Icoane din Maierii Alba Iuliei aflate în colecția

Muzeului Unirii Alba Iulia, în Apulum, XVII, 1979 Pictura în imagini - Vasile Draguţ, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache,

Pictura românească în imagini, ediţia a II-a revăzută, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976

Poesie des Glaubens - Poesie des Glaubens. Rumänische Hinterglasikonen aus dem 19. Jahrhundert, Ausstellung vom 8. September bis 19. Dezember 2010, Berlin

Ana Dumitran

384

Pop 1972 - Partenie Pop, Vestigii culturale medievale din satul Ţelna (jud. Alba), în Apulum, X, 1972

Pop 1973 - Partenie Pop, Zugravul Ioan din Beriu, pictor de icoane, în Apulum, XI, 1973

Pop 1974 - Partenie Pop, Icoana Maicii Domnului de la Ţelna, în Mitropolia Ardealului, an XIX, 1974, nr. 1-3

Pop 1978 - Partenie Pop, Trei icoane ale lui Liton Zugravul, în Mitropolia Ardealului, an XXIII, 1978, nr. 4-6

Pop 1979 - Partenie Pop, O icoană pe lemn de la Ţelna, în Îndrumător Pastoral, III, 1979

Pop 2007 - Saveta Pop, Icoane pe lemn aparţinând zugravului Petru de la Topârcea în colecţia Arhiepiscopiei de Alba Iulia, în Prin alţii spre sine. Etnologie şi imagologie în memoria culturală europeană, Alba Iulia, 2007

Pop 2011 - Saveta-Florica Pop, Zugravii de la Răşinari (secolul al XVIII-lea – primul sfert al secolului al XIX-lea), Universitatea “Lucian Blaga”, Sibiu, 2011

Pop, Cucui, Dumitran 2010 - Saveta-Florica Pop, Elena-Daniela Cucui, Ana Dumitran, Zugravul Nistor Dascălul din Răşinari, în Nemus, an V (2010), nr. 9-10

Pop, Pop 2007 - Valer Pop, Călin-Ovidiu Pop, Icoanele pe sticlă de Iernuţeni, Târgu-Mureş, 2007

Popa 1930-1931 - Atanasie Popa, Biserici vechi de lemn româneşti din Ardeal, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia pentru Transilvania, 1930-1931

Popescu 1970 - Ion Apostol Popescu, Studii de folclor şi artă populară, Bucureşti, 1970

Popescu 1997 - Elena Popescu, L’iconostase de la cathédrale métropolitaine la Sainte Trinité de Blaj – influences baroques, în Analele Banatului. Artă, serie nouă, II, 1997

Popovici 1973 - Monica Budiş-Dancău, Victoria Popovici, Două monumente de arhitectură populară transilvăneană strămutate, în Buletinul Monumentelor Istorice, an XLII, 1973, nr. 2

Porumb 1971 - Marius Porumb, Contribuţii la cunoaşterea unor zugravi din veacul al XVIII-lea din Transilvania, în Acta Musei Napocensis, VIII, 1971

Porumb 1974 - Marius Porumb, Ştefan Zugravul, autorul tâmplei comandate de Inochentie Micu Clain, în Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. Ştefan Pascu, Cluj, 1974

Porumb 1976/a - Marius Porumb, O veche ctitorie românească – biserica din Cicău (jud. Alba), în Acta Musei Napocensis, XIII, 1976

Porumb 1976/b - Marius Porumb, Zugravi şi centre româneşti de pictură din Transilvania secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de Arheologie şi Istorie Cluj-Napoca, XIX, 1976


385

Porumb 1977/a - Marius Porumb, Zugravi de şcoală brâncovenească din Transilvania primei jumătăţi a sec. XVIII, în vol. Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj-Napoca, 1977

Porumb 1977/b - Marius Porumb, Ştefan Zugravul de la Ocnele Mari, în Acta Musei Napocensis, XIV, 1977

Porumb 1977/c - Marius Porumb, Icoanele pe lemn din Transilvania, în Îndrumător Pastoral, I, 1977

Porumb 1977/d - Marius Porumb, Vechi icoane româneşti din Transilvania (secolele XV-XVI), în Revista muzeelor şi monumentelor. Monumente istorice şi de artă, 1977, nr. 1

Porumb 1978/a - Marius Porumb, Biserica ortodoxă din Gîrbova de Sus (jud. Alba), un vechi monument de arhitectură medievală românească, în Acta Musei Napocensis, XV, 1978

Porumb 1978/b - Marius Porumb, Inscripţii medievale româneşti din Transilvania, Anuarul Institutului de Arheologie şi Istorie din Cluj-Napoca, XXI, 1978

Porumb 1979/a - Marius Porumb, Două ctitorii româneşti din secolul al XV-lea: biserica Sf. Gheorghe şi Mănăstirea Lupşa, în Acta Musei Napocensis, XVI, 1979

Porumb 1979/b - Marius Porumb, Inscripţii româneşti din Transilvania (sec. XIV-XVIII), în Anuarul Institutului de Arheologie şi Istorie din Cluj-Napoca, XXII, 1979

Porumb 1981 - Marius Porumb, Pictura românească din Transilvania, I. (sec. XIV-XVII), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

Porumb 1984 - Marius Porumb, Iacov din Răşinari, în Marisia, XIII-XIV, 1984 Porumb 1997 - Marius Porumb, Portretul inedit al episcopului Inochentie Micu din

1741 de la mănăstirea Râmeţ, în Ars Transylvaniae, VII, 1997 Porumb 1998 - Marius Porumb, Dicţionar de pictură veche românească din Tran-

silvania. Sec. XIII-XVIII, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998 Porumb 2003 - Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania.

Secolul XVIII, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003 Prodan 1979 - David Prodan, Răscoala lui Horea, vol. I-II, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1979 Purcar 1996 - Ioana Purcar, Trei icoane de Laz dintr-o colecţie particulară, în

Buletinul Cercerilor Ştiinţifice Studenţeşti, 2, 1996 Purcar 1997 - Ioana Purcar, Icoane pe sticlă de Laz datate (1830-1901) din colecţia

Poienaru, în Buletinul Cercerilor Ştiinţifice Studenţeşti, 3, 1997 Purcar-Rustoiu 2000 - Ioana Purcar-Rustoiu, Câteva consideraţii asupra

genealogiei zugravilor de icoane din Lancrăm (judeţul Alba), în Apulum, XXXVII/2, 2000

Radu 1911 - Iacob Radu, Biserica Sf. Uniri din Tâmpăhaza-Uifalău, Oradea, 1911 Rezeanu 1977 - Paul Rezeanu, Pictorul Selageanu şi războiul nostru de independenţă,

în Revista Muzeelor şi Monumentelor, Muzee, 8/1977

Ana Dumitran

386

Rondoleanu 1982-1983 - Lucia Rondoleanu, Consideraţii privind icoanele pe lemn din Ţara Zărandului, în Sargetia, XVI-XVII, 1982-1983

Roşca 2010 - Simona Teodora Roşca, Icoana pe sticlă din Transilvania (sec. XVIII-XX), Tradiţii clujene, Cluj-Napoca, 2010

Rustoiu 2003 - Ioana Rustoiu, Icoane de Laz din patrimoniul bisericii “Adormirea Maicii Domnului” – Cărpiniș, com. Gârbova (jud. Alba), în Patrimonium Apulense, III, 2003

Rustoiu 2004 - Ioana Rustoiu, Un zugrav al Lazului, Ioan Morar, în Patrimonium Apulense, IV, 2004

Rustoiu 2005 - Ioana Rustoiu, Icoane pe lemn aparţinând centrului Laz din colecţia Muzeului Ion Raica – Sebeş (jud. Alba), în Apulum, XLII, 2005

Rustoiu 2007 - Ioana Rustoiu, Icoanele Lazului, Editura Altip, Alba Iulia, 2007 Rustoiu 2008 - Ioana Rustoiu, Zugravii Lazului. Pictura murală, Editura Altip,

Alba Iulia, 2008 Rustoiu 2009/a - [Ioana Rustoiu], Patrimoniul cultural imobil. Biserici din patrimo-

niul cultural al judeţului Alba. Zona Sebeş, [Alba Iulia, 2009] Rustoiu 2009/b - Ioana Rustoiu, Protopopiatul Ortodox Alba Iulia între 1865 și

1872, în Patrimonium Apulense, IX, 2009 Rustoiu, Băjenaru, Dumitran, Szöcs 2008 - Ioana Rustoiu, Elena Băjenaru, Ana

Dumitran, Károly Fülőp Szöcs, ... Prin mine, Ioan Pop Zugravul, Editura Altip, Alba Iulia, 2008

Rustoiu, Dumitran 2007 - Ioana Rustoiu, Ana Dumitran, Iconarii din Maierii Bălgradului, Editura Altip, Alba Iulia, 2007

Rustoiu, Vaida 2008 - Ioana Rustoiu, Dănilă Vaida, Cronica parohiei Pâclişa (1901-1944), Editura Altip, Alba Iulia, 2008

Rustoiu, Zecheru 2009 - Ioana Rustoiu, ALexandra Dana Zecheru, Protopopiatul Ortodox Lupșa la 1872, în Patrimonium Apulense, IX, 2009

Rusu Abrudeanu 1928 - Ioan Rusu Abrudeanu, Moţii. Calvarul unui popor eroic dar nedreptăţit, Bucureşti, 1928

Sedler, Tătaru 2004 - Irmgard Sedler, Marius J. Tătaru, Zerbrechliche Heiligenwelten. Rumänische Hinterglasikonen, Kornwestheim, 2004

Şematism 1900 - Şematismul veneratului cler al archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pre anul Domnului 1900, Blaj, 1900

Şematism 1903 - Şematismul istoric al diecezei Lugojului, Lugoj, 1903 Şerban 1978 - Ioan Şerban, Biserica “Sfînta Treime” din Maierii Alba Iuliei, măr-

turie a permanentelor relații artistice dintre Transilvania și Ţara Ro-mânească, în Îndrumător Pastoral, II, 1978

Şerban 1988 - Ioan Şerban, Mitropolia Transilvaniei în secolul al XVI-lea (pînă la 1572). Biserica de la Geoagiul de Sus, în Îndrumător bisericesc, misionar şi patriotic, XII, 1988

Şincai 1969 - Gheorghe Şincai, Opere, III, Hronica Românilor, tom III, Ediţie îngrijită de Florea Fugariu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969

Ştefănescu 1928 - I. D. Ştefănescu, Contribution à l’étude des peintures murales valaques, Paris, 1928


387

Tatai-Baltă 1996 - Cornel Tatai-Baltă, Considerații cu privire la icoana Maicii Domnului “care a lăcrimat” la moartea episcopului Petru Pavel Aron (1764), în Ars Transsilvaniae, VI, 1996

Tatai-Baltă 2007 - Cornel Tatai-Baltă, Ipostaze cultural-artistice, Editura Altip, Alba Iulia, 2007

Tatai-Baltă, Fărcaş 2011 - Cornel Tatai-Baltă, Ioan Fărcaş, Iconostasul catedralei greco-catolice “Sfânta Treime” din Blaj (Sec. XVIII), Editura Altip, Alba Iulia, 2011

Teodorescu 1977 - Adrian Teodorescu, Catedrala “Sfînta Treime” din Blaj, în Îndrumător Pastoral, I, 1977

Terdik, “Sculptor constantinopolitanus” - Terdik Szilveszter, “Sculptor constanti-nopolitanus” Un intagliatore greco a Máriapócs nel Settecento, (http://byzantinohungarica.hu/sites/default/files/images/terdik_intagliatore_olasz.pdf). Pentru versiunea în limba maghiară a studiului vezi http://byzantinohungarica.hu/sites/default/files/30_Terdik_Szilveszter.pdf.

Terdik 2011 - Terdik Szilveszter, Görög katolikus püspöki központ kiépítése Balázsfalván a 18. században, în Stílusok, művek, mesterek. Erdély művészete 1690-1848 között. Tanulmányok B. Nagy Margit emlékére, Marosvásárhely – Kolozsvár, 2011

Tocilescu 1887 - Grigore Tocilescu, Biserica episcopală a Mănăstirii Curtea de Argeş, Bucureşti, 1887

Tugearu 1982 - Liana Tugearu, Un pictor român de la 1377 – meşterul Mihu, în Îndrumător Pastoral, VI, 1982

Tugearu, Breazu 1981 - Liana Tugearu, Monica Breazu, Reconsiderarea datării unui vechi monument de artă românească, în Arta, an XXVIII, 1981, nr. 3

Ulea 1964 - Sorin Ulea, Gavril Uric, primul artist român cunoscut, în Studii şi Cercetări de Istoria Artei, tom 11, 1964, nr. 2

Vătăşianu 1932-1938 - Virgil Vătăşianu, Raport cu privire la arhitectura şi pictura bisericii unite din Zlatna, în Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice. Secţia pentru Transilvania, 1932-1938

Vătăşianu 1959 - Virgil Vătăşianu, Istoria artei feudale în ţările române, vol. I, Bucureşti, 1959

Voinescu 1980 - Teodora Voinescu, Comori de artă bisericească. Colecţia Arhi-episcopiei Craiovei de la Mănăstirea Jitianu-Craiova, Craiova, 1980

Зілінко 2007 - Роман Зілінко, До питання атриубії та датування творів Івана Рутковича і його оточення, în Літопіс, nr. 5 (10), Львів, 2007

Zoica, Rustoiu 2005 - Iosif Zoica, Ioana Rustoiu, Icoane pe lemn aparţinând centrului Laz din colecţia Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, în Îndrumător Pastoral, XXI, 2005

repertoriu.pictori

Documents

Transcript of repertoriu.pictori