Contractul de rentă viageră

Secţiunea INoţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră

57. Noţiune. Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital) în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său (renta viageră). Persoana care înstrăinează bunul sau plăteşte suma de bani se numeşte credirentier (creditorul rentei), iar persoana care se obligă să plătească periodic suma de bani stipulată se numeşte debirentier (debitorul rentei)1.

După cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, iar plata ei periodică poate fi legată de durata vieţii unei alte persoane decât înstrăinătorul bunului ori capitalului (art. 1639 şi urm.)2.

57.1. Cuantumul ratei de rentă se stabileşte, în mod liber, prin voinţa părţilor. Chiar dacă, în schimbul rentei, credirentierul a plătit o sumă de bani (capital) şi chiar dacă s-a recurs la constituirea rentei pentru a micşora inconvenientele prohibiţiilor în materie de împrumut cu dobândă, nu sunt aplicabile restricţiile legale (dacă există) referitoare la dobândă (cuantumul maxim, interzicerea anatocismului sau a plăţii anticipate etc.)3, deoarece renta nu reprezintă o dobândă şi se plăteşte nu (numai) în schimbul folosinţei, ci şi ca echivalent (aleatoriu) al capitalului însuşi, pe care îl absoarbe4.

Ratele de rentă se plătesc în cuantumul prevăzut în contract. În dreptul nostru5 nu se practică revizuirea legală (indexarea) ratelor de rentă, astfel încât riscul deprecierii valorii monedei naţionale se suportă de către credirentier. Având în vedere caracterul alimentar al ratelor de rentă, nu excludem însă posibilitatea revizuirii lor pe cale judecătorească6 şi nici indexarea ratelor prin convenţia dintre părţi, întrucât “renta viageră nu este supusă integral nominalismului” monetar7.

57.2. Potrivit legii, renta se poate constitui în favoarea unei sau mai multor persoane (art. 1643 C. civ.). Deşi nu se prevede expres, calitatea de debirentier poate şi ea să aparţină mai multor persoane. În aceste cazuri, când în contract există o pluralitate de părţi, se pune întrebarea dacă obligaţia este conjunctă sau indivizibilă (ori solidară).

În materia contractului de întreţinere se admite indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere (activ şi pasiv) datorită naturii ei8. În schimb, renta viageră - având ca obiect o sumă de bani - este, prin excelenţă, divizibilă. Astfel fiind, ar urma ca indivizibilitatea (eventual solidaritatea) să fie admisă

1 Dacă în schimbul bunului debirentierul plăteşte şi o sumă de bani, nu numai renta periodică, pentru calificarea contractului (în vederea aplicării regulilor de la renta viageră, respectiv de la vânzare-cumpărare) trebuie să se stabilească obligaţia (prestaţia) principală; contractul va fi de rentă viageră dacă suma plătită la încheierea contractului reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat. (Pentru amănunte vz. şi infra nr. 66).

2 Vz. şi infra nr. 58.3.3 Vz. Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1266 nr. 1625; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 453 nr. 973.4 Capitalul dat pentru constituirea rentei nu este rambursabil nici în timpul vieţii şi nici după moartea

debirentierului. Cas. I, dec. nr. 157/1968, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 104, nr. 1.5 Pentru dreptul francez, vz. Mazeaud, op. cit., p.1266-1267; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 456-458. Vz.

şi I. Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, în RRD nr. 8, 1983, p. 12-13; idem, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în Dreptul nr. 1, 1994, p. 49 (Autorul admite indexarea convenţională şi reevaluarea judiciară a creanţelor băneşti, considerând că nominalismul monetar nu este de ordine publică). Vz. şi CSJ, s.com., dec. nr. 21/1994, în Jurisprudenţa CSJ 1994, p. 230-231. Cu privire la admisibilitatea clauzelor de indexare, vz. şi A. Bénabent, op. cit., p. 488 nr. 857 şi CSJ, s.civ., dec. nr. 904/1992, în Dreptul nr. 11, 1992, p.82, iar cu privire la actualizarea datoriei în raport cu indicele de davalorizare a monedei naţionale, vz. CSJ, s. com., dec. nr. 510/1998, în Dreptul nr. 9, 1998, p. 137-138 sau în Jurisprudenţa CSJ, 1998, p. 324-325 şi idem dec. nr. 2713/1998, ibidem p. 338-339.

6 În condiţiile actuale ar fi indicat ca - odată cu indexarea salariilor - să se revizuiască de drept şi ratele de rentă, precum şi orice altă obligaţie bănească cu caracter de întreţinere, inclusiv obligaţia debitorului din contractul de întreţinere transformată în plata unei sume periodice în bani.

7 Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 461 nr. 985. Pentru indexarea legală a ratelor de rentă în dreptul francez, vz. A. Bénabent, op. cit., p. 554 nr. 981 şi p.556-559 nr. 984-989.

8 Vz. infra nr. 64.1

numai dacă a fost stipulată în contract. Cu toate acestea, se admite că, în principiu, moartea unui credirentier nu duce la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul1. De exemplu, în cazul decesului unuia dintre soţii credirentieri, cel rămas în viaţă beneficiază de întreaga rentă. Deoarece renta este stabilită, cu caracter aleatoriu, până la sfârşitul vieţii creditorilor - deci obligaţia este privită de părţi “sub un raport de nedivizibilitate” (art. 1058 C. civ.) - se poate admite menţinerea integrală a obligaţiei până la decesul ultimului credirentier (împlinirea termenului incert prevăzut în contract), dacă părţile nu au prevăzut altfel.

Iar dacă există o pluralitate de debirentieri sau unicul debirentier decedat are mai mulţi moştenitori, ca urmare a indivizibilităţii oricare poate fi obligat la executarea integrală, plata făcută de unul dintre ei fiind liberatorie pentru toţi.

58. Caractere juridice. Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig - pierdere pentru ambele părţi, aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va trăi credirentierul. Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat, contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu este rentă viageră2.

58.1. Renta viageră este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă însă bunul înstrăinat de credirentier este un (şi un) teren, contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente). Tot astfel, dacă bunul înstrăinat de credirentier este o locuinţă sau o unitate individuală (în înţelesul art. art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996 ), contractul de rentă viageră trebuie să fie încheiat în formă autentică, cerută ad validitatem. Potrivit art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996 (introdus prin art. unic pct.3 din O.U.G. nr. 210/2008 pentru completarea Legii locuinţei nr.114/1996), „Locuinţele3 şi unităţile individuale4 pot fi înstrăinate şi dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Menţionăm că numai în cazul locuinţelor şi unităţilor individuale, astfel cum sunt definite de lege, este necesară forma autentică, cerută ad validitatem, iar nu şi în cazul celorlalte construcţii. În ipoteza înstrăinării unei construcţii (pentru care nu este necesară forma autentică) cu terenul aferent, fără a fi respectată forma autentică, debirentierul dobândeşte un drept de superficie, respectiv dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului.

58.2. Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva uzufructului viager), credirentierul fiind ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi, în consecinţă, se bucură şi de privilegiul recunoscut de lege în favoarea acestuia. Aceasta pentru că, în lipsă de altă reglementare, regulile privitoare la obligaţia de garanţie a vânzătorului sunt aplicabile nu numai în materia contractului de vânzare-cumpărare, dar şi în cazul altor contracte translative de drepturi reale. În măsura în care anumite probleme de drept nu sunt reglementate în cadrul normelor special prevăzute pentru contractul în cauză (de exemplu, renta viageră) şi nici în cadrul părţii generale a

1 Vz. D. Alexandresco, op. cit., vol. IV, p.488; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p. 1029-1030; Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1264 nr. 1623 (unde se arată că renta este în general reversibilă pe capul supravieţuitorului). Vz. însă p.1268 nr.1629 unde se menţionează numai posibilitatea stipulării reversibilităţii, caz în care obligaţia debirentierului nu se modifică (micşorează) prin moartea unui credirentier.

2 Poate fi, de exemplu, un contract de vânzare-cumpărare în care plata preţului este eşalonată în timp sau un contract de împrumut de bani (capital) care se restituie în rate (cu dobânzile aferente).

3 Potrivit art.2 lit. a) din Legea nr.114/1996, prin „locuinţă” se înţelege o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

4 Potrivit art.2 lit. j) din Legea nr.114/1996, prin „unitate individuală” se înţelege o unitate funcţională, componentă a unui condominiu, formată din una sau mai multe camere de locuit situate la acelaşi nivel al clădirii sau la niveluri diferite, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, având acces direct şi intrare separată, şi care a fost construită sau transformată în scopul de a fi folosită, de regulă, de o singură gospodărie, pentru satisfacerea cerinţelor de locuit.

2

dreptului obligaţional (aplicabilă contractului de întreţinere), se impune aplicarea normelor existente, deşi aceste norme sunt prevăzute în cadrul reglementării unui contract special1.

58.3. Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie2 sau prin testament (art. 1640-1641 C.civ.). În aceste cazuri constituirea rentei este supusă regulilor de formă şi de fond prevăzute pentru donaţii şi testamente (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă titularul rentei - constituite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit - o donează unui terţ, ceea ce este posibil întrucât renta nu are caracter strict personal (intuitu personae)3. Este însă evident că renta se va plăti terţului numai până la moartea credirentierului iniţial.

Atunci când renta viageră a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de câştig4. Unii autori consideră că renta viageră este un contract aleatoriu chiar dacă a fost constituită cu titlu gratuit, deoarece se poate întâmpla ca previziunile autorului liberalităţii să nu se realizeze (“să fie dejucate”)5, cum ar fi situaţia în care credirentierul trăieşte mai mult decât s-a presupus.

Nu împărtăşim această părere, deoarece caracterul comutativ sau aleatoriu al contractului este în funcţie de “echivalenţa” prestaţiilor (art. 947 C.civ.), deci vizează numai contractele cu titlu oneros, fiind o subdiviziune a acestora (nu şi contractele cu titlu gratuit, fie şi marcate de elementul alea), iar în contractele aleatorii trebuie să existe şanse de câştig-pierdere pentru toate părţile (cum se precizează corect în art. 1104 C. civ. francez6, care se deosebeşte, în această privinţă, de art. 947 alin. 2 C. civ. român care vizează incertitudinea prestaţiilor, ceea ce poate exista şi numai pentru o parte). Incertitudinea asupra cuantumului unei prestaţii gratuite - fără şansă de câştig pentru una dintre părţi şi fără riscul pierderii pentru cealaltă - nu transformă contractul într-unul aleatoriu.

Renta viageră constituie o liberalitate şi în cazul în care renta se stipulează nu în favoarea persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ. În acest caz părţile contractante se numesc: constituitor (stipulant) şi debirentier (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier. Renta constituită în astfel de condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - este supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că stipulantul contractează cu intenţie liberală, dar nu se aplică condiţiile de formă ale donaţiilor (art.1642 alin.2 C.civ.). Într-adevăr, renta astfel constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o

1 Pentru amănunte privind obligaţia de garanţie în contractele aleatorii translative de proprietate, vz. C. Toader, Evicţiunea în contractele civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.129-136.

2 Renta viageră se poate constitui cu titlu gratuit (donaţie) şi prin contractul încheiat între foştii soţi, la desfacerea căsătoriei, în scop de întreţinere (TS, completul de 7 jud., dec. nr. 55/1975, în CD, 1975, p.152). Tot astfel, constituie rentă viageră (iar nu uzufruct) şi donaţia unei sume fixe de bani din venitul anual al unui teren agricol, credirentierul neavând nici un drept asupra fondului (CA Buc., C. jud. nr. 18/1902, în C.civ. adnotat, vol. IV, p. 111 nr. 2).

3 Renta nu este esenţialmente personală, astfel încât poate fi cedată (Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi nr. 444/1923, în C. civ. adnotat, vol. II, p. 554-555 nr. 14), dacă prin actul de constituire nu s-a prevăzut inalienabilitatea. Renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată necesibilă (ca şi neurmăribilă - art. 1650 C. civ.).

4 Renta viageră reprezintă o liberalitate în privinţa bunului înstrăinat (iar nu un contract aleatoriu) şi în ipoteza în care renta s-a stipulat în mod fictiv sau dacă veniturile bunului înstrăinat (de exemplu, chiria imobilului sau dobânzile capitalului plătit) acoperă ratele de rentă. Caracterul gratuit al înstrăinării în schimbul unei rente viagere este chiar prezumat de lege, dacă dobânditorul bunului este un succesibil în linie dreaptă (art. 845 C.civ.). În acest caz, moştenitorii rezervatari pot cere reducţiunea liberalităţii, cu excepţia rudelor în linie dreaptă care au consimţit la înstrăinarea respectivă (vz. şi TS, col.civ., dec. nr.1627/1955, în CD, 1955, p.74). Pentru amănunte şi practica judecătorească în materie, vz. Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 372-374 nr.220.3; Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Vol.III, ediţia a IV-a (actualizată de L. Mihai şi R. Popescu), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, cap.XIII, nr.25 (în continuare „Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007”); D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.330-336; R. Popescu, Dreptul de moştenire. Limitele dreptului de a dispune prin acte juridice de bunurile moştenirii , Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p.221-234. Pentru un alt mod de a interpreta dispoziţiile art.845 C.civ., vz. R. Dincă, Notă la dec.civ. nr.361/2002 a TB, în PR nr.2, 2004, p.105-119.

5 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1264 nr. 1622.6 “Lorque l’équivalent consiste dans la chance de gain ou de perte pour chacune des parties, d’aprés un

événiment incertain, le contract est aléatoire”.3

stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar pentru donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne1.

59. Condiţii speciale de validitate. Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită (inclusiv terţul beneficiar) încetase din viaţă în momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută (art. 1644 C. civ.), deoarece nu există şanse de câştig - pierdere pentru ambele părţi, ceea ce presupune lipsa cauzei juridice a contractului2.

Contractul este lovit de nulitate şi în cazul constituirii rentei în favoarea unei persoane afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului (art. 1645 C. civ.), boala respectivă - existentă în momentul încheierii contractului - iar nu un alt eveniment (de exemplu, un accident) fiind cauza morţii. Această dispoziţie, conţinând o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, nu se aplică constituirilor de rentă cu titlu gratuit, fără caracter aleatoriu.

Controversată este problema validităţii contractului dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor persoane şi numai una dintre ele a încetat din viaţă în momentul constituirii sau în intervalul de 20 zile. Considerăm că, în acest caz, soluţia validităţii contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig - pierdere pentru ambele părţi (cauza contractului) subzistă3.

Dacă moartea credirentierului a intervenit după 20 zile, instanţa poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea iminentă a credirentierului4.

Secţiunea a II-aEfectele contractului de rentă viageră

60. Plata rentei. Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la termenele stipulate în contract, până la decesul credirentierului (contractant sau terţ beneficiar) ori decesul terţului până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă (art. 1642 C. civ.). Sumele datorate cu titlu de rentă se dobândesc în proporţie cu zilele cât a trăit credirentierul. Dacă însă s-a stipulat în contract ca ratele de rentă să fie plătite anticipat, atunci credirentierul dobândeşte fiecare rată de rentă din ziua scadenţei (art.1649 C.civ.), chiar dacă el ar muri mai înainte de expirarea perioadei pentru care s-a plătit renta5. În caz de îndoială (de exemplu, dispariţie), existenţa persoanei de viaţa căreia este legată plata rentei trebuie să fie dovedită de credirentier (art.1651 C. civ.).

Conform art. 1648 C. civ., debirentierul nu poate să se libereze de plata rentei restituind lucrul sau suma primită şi chiar dacă ar renunţa la restituirea ratelor de rentă plătite, întrucât contractul are caracter aleatoriu şi produce efecte obligatorii oricât de oneros ar fi pentru debirentier.

Precizăm că, în caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei se transmite asupra moştenitorilor lui deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate personală a defunctului (cum ar fi, de exemplu, pensia de întreţinere datorată între soţi şi rude în condiţiile prevăzute de Codul familiei) şi nici contractată intuitu personae. Dacă plata rentei s-ar fi stipulat până la moartea debirentierului (ipoteză semnalată în literatura de specialitate6, dar neîntâlnită în practică), moştenitorii datorează ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui.

Debirentierul nu se poate libera de obligaţia plăţii rentei nici prin vânzarea bunului şi asumarea acestei obligaţii de către cumpărător (delegaţie imperfectă). Numai în ipoteza în care credirentierul consimte, debirentierul va fi înlocuit prin delegaţie perfectă (art. 1132-1133 C. civ.).

61. Sancţiunea neexecutării. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte, credirentierul poate cere executarea silită asupra patrimoniului debirentierului (indiferent de faptul că renta a fost constituită cu

1 Vz. Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007, cap. XIII nr. 27-30.2 Pentru o altă fundamentare a nulităţii (imposibilitate obiectivă de executare), vz. D. Chirică, Drept civil.

Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, Buc., 1997, p.119-120.3 Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.453 nr. 974; A. Bénabent, op. cit., p.553 nr. 978.4 Vz. ibidem, p.454 nr.975 şi ibidem p.553-554 nr.979.5 Vz. şi D. Chirică, op. cit., p.121. Ratele de rentă scadente şi neachitate până la decesul credirentierului pot fi

urmărite de moştenitorii lui (TS, s.civ., dec. nr.710/1978, p.71-72) în cadrul termenului de prescripţie (vz. infra nr.63). Dacă s-a stipulat plata rentei până la moartea altei persoane decât credirentierul, şi acesta din urmă moare mai întâi, dreptul la rentă - inclusiv cele devenite scadente după moartea sa - se transmite asupra moştenitorilor săi. Vz. D. Alexandresco, op. cit., p.488; C. Nacu, Dreptul civil român, Bucureşti, 1903, vol. III, p. 478.

6 Vz. Mazeaud, op. cit., p.1268 nr.1629.4

titlu oneros sau cu titlu gratuit) pentru realizarea unei sume suficiente în vederea asigurării plăţii regulate a rentei1. În schimb, rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi cerută de credirentier2 (derogare de la regula generală prevăzută în art. 1020-1021 C. civ.), cu toate că renta a fost constituită cu titlu oneros şi contractul este sinalagmatic (art. 1647 C. civ.)3. Rezoluţiunea poate fi cerută numai dacă debirentierul nu prezintă garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 C. civ.), respectiv, le micşorează prin fapta sa (art. 1025 C. civ.) sau dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres4. În aceste cazuri (neprezentarea garanţiilor sau dacă pactul comisoriu este de gradul I), rezoluţiunea trebuie să fie cerută instanţei, potrivit regulilor generale5. Dacă pactul comisoriu expres a fost de gradul II sau de grad subsecvent, instanţa constată rezoluţiunea care se produce în baza pactului.

Menţionăm că - spre deosebire de dreptul comun în care pactul comisoriu de gradul I nu are semnificaţie proprie, deoarece repetă numai prevederile art. 1020 C. civ.6 - în materia rentei viagere şi pactul comisoriu de gradul I produce efecte proprii; în temeiul lui credirentierul poate cere rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neexecutare, ceea ce nu ar fi posibil în lipsa acestei clauze.

În caz de rezoluţiune debirentierul trebuie să restituie bunul sau suma de bani primită. În ceea ce priveşte ratele de rentă plătite, în practică de multe ori părţile stipulează că ele nu se restituie în caz de rezoluţiune. O asemenea clauză este valabilă întrucât are caracterul unei clauze penale prin care se fixează în mod convenţional şi anticipat daunele-interese suferite de credirentier.

Majoritatea autorilor consideră că ratele de rentă nu se restituie chiar dacă părţile n-au stipulat în contract o clauză în acest sens7. După cum vom vedea8, această soluţie a fost admisă de instanţa supremă în materia contractului de întreţinere şi se impune, datorită caracterului aleatoriu al contractului, şi în cazul rentei viagere9.

62. Urmărirea rentei de către creditori. Prescripţie. Potrivit Codului civil, numai renta constituită cu titlu gratuit poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 1650). În acest caz, creditorii nu pot protesta căci debitorul lor (credirentierul) nu a dat nimic în schimbul rentei neurmăribile şi deci nu şi-a micşorat patrimoniul său (care formează obiectul dreptului de gaj general al creditorilor). Dacă renta n-a fost declarată neurmăribilă va putea fi urmărită de orice creditor, iar renta constituită cu titlu oneros nici nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă echivalentul bunului înstrăinat sau

1 În acest scop, instanţa poate dispune ca suma realizată să se depună, cu titlu de capital, la o unitate bancară (de exemplu, CEC), pe numele debirentierului (dar în favoarea credirentierului).

2 Pentru amănunte privind inaplicabilitatea rezoluţiunii, vz. V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, 1997, p.35-37. Vz. şi TS, col.civ., dec. nr. 1845/1956, în CD, 1956, p. 136. Deoarece contractul este sinalagmatic (bilateral), iar art. 1647 C. civ. nu permite “celui în a cărui favoare este înfiinţată” renta să ceară rezoluţiunea contractului, ea ar putea fi cerută de către debirentier (vz. E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în Dreptul nr. 8, 1990, p.44), potrivit dreptului comun (art. 1020-1021 C. civ.), de exemplu, în caz de neplată a capitalului la termen. În practică problema nu s-a pus, întrucât credirentierul îşi execută obligaţiile la încheierea contractului.

3 Rezoluţiunea este interzisă chiar dacă actul este intitulat vânzare, dar din conţinutul actului intervenit între părţi în aceeaşi zi, care face parte integrantă din contract, rezultă că actul este o rentă viageră (Cas. I, dec. nr.54/1913, în C. civ. adnotat, vol. IV, p. 109 nr. 1). Pentru revocarea donaţiei cu sarcina unei rente, vz. Fr. Deak, op.cit., Vol. III, 2007, cap. XIII, nr. 41.

4 TS, s.civ., dec. nr.1950/1971, în Repertoriu... 1969-1975, p.117-118; dec. nr. 1396/1972, în CD, 1972 p. 117. Instanţa poate acorda şi termen de graţie în vederea achitării sumelor restante (ibidem). Această posibilitate există numai dacă pactul comisoriu este de gradul I, cum a fost speţa soluţionată prin decizia nr. 1396/1972.

5 Cu privire la utilizarea noţiunii de “rezoluţiune” - şi nu de reziliere - a contractului în cazurile arătate, vz. infra nr. 69. Menţionăm că, în afara celor două ipoteze de rezoluţiune, instanţa poate pronunţa desfiinţarea contractului şi în cazul în care moartea credirentierului (cu consecinţa încetării plăţii ratelor de rentă) este cauzată de debirentier. Fapta fiind extracontractuală, răspunderea civilă delictuală a debirentierului poate fi angajată sub forma restituirii bunului (capitalului) primit (fără a avea dreptul la restituirea ratelor de rentă plătite). În orice caz, păstrarea bunului în cazul provocării încetării plăţii ratelor printr-o faptă ilicită nu ar fi posibilă.

6 Vz. C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 86-87.7 Vz. de exemplu, I. Zinveliu, Contractele civile instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed.

Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 133; E. Safta-Romano, Contracte civile, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 107; D. Chirică, op. cit., p.122.

8 Infra nr. 70.9 În caz de anulare a contractului prestaţiile primite se restituie potrivit regulilor generale. Vz., TS, col.civ.,

dec. nr. 1703/1962, în CD, 1962, p. 108.5

sumei plătite şi în acest mod un debitor de rea-credinţă s-ar putea sustrage de la executarea obligaţiilor sale1.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă neplătite, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr. 167/1958). Termenul de prescripţie se calculează separat pentru fiecare rată de rentă (art. 12) din momentul în care ele au devenit exigibile (art. 7). Întrucât renta are caracter viager, dreptul la rentă al creditorului nu se prescrie, chiar dacă o perioadă îndelungată (de peste 3 ani) nu ar reclama plata ratelor de rentă scadente2.

63. Probleme speciale privind renta viageră agricolă. În scopul concentrării suprafeţelor agricole în exploataţii eficiente impuse de necesitatea modernizării

agriculturii României şi compatibilizării acesteia cu agricultura din ţările membre ale Uniunii Europene, prin Titlul XI „Renta viageră agricolă” al Legii nr.247/20053 a fost instituită renta viageră agricolă, adică suma de bani plătită rentierului agricol care înstrăinează sau arendează terenurile agricole extravilane aflate în proprietatea sa, având siguranţa unei surse viagere de venituri garantate de stat. Potrivit legii, rentierul agricol este persoana fizică în vârstă de peste 62 de ani care nu are şi nu va deţine în proprietate, cumulate în timp, mai mult de 10 ha de teren agricol extravilan, pe care îl înstrăinează prin acte între vii sau îl arendează, total sau parţial. De asemenea, poate fi rentier agricol şi persoana pensionată pe caz de boală, gradele I şi II, chiar dacă nu a împlinit vârsta de 62 de ani, se află în incapacitate de a munci. Pentru a deveni rentier pot fi înstrăinate sau arendate numai terenurile care după anul 1990 nu au făcut obiectul altei înstrăinări prin acte juridice între vii.

Cuantumul rentei viagere agricole reprezintă echivalentul în lei a 100 euro/an pentru fiecare hectar de teren agricol înstrăinat şi echivalentul în lei a 50 euro/an pentru fiecare hectar arendat, iar pentru suprafeţele mai mici de 1 ha suma plătită va fi proporţională cu suprafaţa înstrăinată sau arendată.

Renta viageră agricolă este personală, netransmisibilă şi încetează la data decesului rentierului agricol.

Mai precizăm şi faptul că proprietarii căsătoriţi pot deveni rentieri agricoli şi prin arendarea terenurilor agricole care sunt bunuri comune, dacă cel puţin unul dintre ei are vârsta de 62 de ani.

Contractul de întreţinere

Secţiunea I

Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de întreţinere. Delimitarea lui faţă de alte contracte

64. Noţiune şi caractere juridice. Prin contractul de întreţinere una dintre părţi înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă parte se obligă să-i asigure întreţinerea în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte, îngrijiri medicale etc.)4 pe timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze5.

1 Statuarea instanţei supreme în sensul că, în cazul unei rente viagere, având caracter personal, “urmărirea nu se poate face decât de creditor” (al rentei - TS, s.civ., dec. nr. 710/1978, loc.cit., p. 72) vizează numai situaţia moştenitorilor care nu pot pretinde plata rentei după stingerea ei prin moartea creditorului; în schimb, creditorii credirentierului pot urmări renta care nu este inalienabilă şi insesizabilă, deoarece nu este esenţialmente personală.

2 Contra, vz. D. Alexandresco, care susţine că însuşi dreptul la rentă se prescrie (op. cit., p.486 şi 491), întrucât concepe ratele ca venituri ale rentei (de exemplu, dobânzi ale capitalului), ceea ce nu este riguros exact (vz., supra nr. 57), iar ratele nu sunt venituri ale rentei, ci reprezintă renta însăşi.

3 Titlul XI al Legii nr.247/2005 a suferit numeroase modificări. Pentru aplicarea dispoziţiilor acestui titlu a fost adoptat Ordinul comun nr. 1272/26503/2005 al Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi al Ministrului Finanţelor Publice (M.Of. nr.1178/27.12.2005), modificat şi completat de mai multe ori.

4 Cu privire la sensul larg, cuprinzător al noţiunii de întreţinere şi validitatea contractului chiar în ipoteza în care creditorul are mijloace materiale suficiente (pentru a se întreţine), vz. TJ Braşov, dec. civ. nr.948/1984, în RRD nr. 5, 1985, p. 69; CSJ, s.civ., dec. nr. 2462/1992, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 59-62.

5 Dacă în contract s-a prevăzut “expres numai dreptul vânzătorului la uzufruct pe tot timpul vieţii”, fără “referiri la eventuale prestaţii de întreţinere” din partea cumpărătorului, contractul este de vânzare-cumpărare, iar nu de întreţinere (CSJ, s.civ., dec. nr. 1303/1994, în Dreptul nr. 7, 1995, p. 84). Tot astfel, dacă vânzătorul îşi rezervă alte drepturi (uz, abitaţie etc.), dar fără obligaţia cumpărătorului de a-i presta întreţinere (vz. şi infra nr.

6

Contractul de întreţinere, asemănător rentei viagere1, este un contract cu titlu oneros aleatoriu2, sinalagmatic, translativ de proprietate şi consensual, cu excepţia cazului în care bunul înstrăinat este un (şi un) teren sau o locuinţă ori o unitate individuală (în înţelesul art. art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996 ), pentru care legea prevede necesitatea încheierii contractului în formă autentică (art. 2 alin.1 din Titlul X „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente3, şi respectiv art.101 din Legea locuinţei nr.114/1996, introdus prin art. unic pct.3 din O.U.G. nr. 210/2008 pentru completarea Legii locuinţei nr.114/1996).

Asemănător rentei viagere, creanţa de întreţinere poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament, caz în care sunt aplicabile regulile de formă şi de fond ale liberalităţilor (forma actului, capacitate, revocare, reducţiune etc.). Tot astfel, este posibilă constituirea creanţei de întreţinere şi pe calea stipulaţiei pentru altul făcută donandi causa (în favoarea altei persoane decât cea care înstrăinează bunul sau plăteşte capitalul), care reprezintă o “donaţie” indirectă scutită de formalitatea înscrisului autentic, dar supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii.

Dacă în contract există o pluralitate de părţi (mai mulţi creditori şi/sau debitori), obligaţia de întreţinere este indivizibilă (activ şi pasiv). Astfel fiind, în caz de pluralitate de creditori, ea nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral faţă de toţi creditorii, întinderea şi valoarea prestaţiei fiind în funcţie de necesităţile şi durata vieţii tuturor creditorilor. Iar în caz de pluralitate de debitori, fiecare (oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere; în schimb, şi prestarea întreţinerii de către oricare dintre ei este liberatorie pentru toţi4.

Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate determina rezoluţiunea întregului contract, iar nu pro parte (pentru cota-parte din bun ce a aparţinut creditorului faţă de care obligaţia nu a fost executată sau proporţional cu numărul creditorilor neîntreţinuţi). Iar dacă întreţinerea este asigurată de un debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.

Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de un singur debitor, deoarece - în cazul morţii lui - moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot (art. 1063 şi 1065 C. civ.), în ipoteza în care creditorul întreţinerii acceptă, iar ei înţeleg să execute obligaţia pentru a împiedica desfiinţarea contractului din cauza neexecutării fortuite a întreţinerii de către debitorul iniţial obligat intuitu personae. Dacă a fost un singur creditor care are mai mulţi moştenitori, problema transmiterii creanţei nu se pune, deoarece ea se stinge la moartea lui. În schimb, problema se pune sub raportul exercitării dreptului patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei în trecut (până la decesul creditorului), care se transmite, indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor, oricare putând să intenteze acţiunea5.

65. Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră. Cu toate asemănările existente între caracterele juridice ale contractelor de rentă viageră şi de întreţinere, cele două contracte nu trebuie să fie confundate, ele fiind contracte speciale distincte.

66).1 Pentru deosebiri, vz. infra nr. 65.2 Caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere este chiar mai pronunţat decât în cazul rentei viagere,

întrucât obligaţia debitorului depinde nu numai de durata incertă a vieţii creditorului întreţinerii, dar şi de obiectul prestaţiei, variabil în funcţie de nevoile lui zilnice sau de alţi factori care pot influenţa întinderea prestaţiilor (starea sănătăţii, costul vieţii etc.).

3 Legea nr. 247/2005 a abrogat Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, care la rândul său abrogase capitolul „Circulaţia juridică a terenurilor” din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar. Cele două acte normative au consacrat forma autentică cerută ad validitatem pentru înstrăinarea (dobândirea) terenurilor prin acte juridice între vii.

4 Vz. M. Mănase, I. Săraru, Notă critică la dec.civ. a TJ Arad nr. 978/1974, în RRD nr. 3/1977, p. 41; P. Anca, Notă critică la dec.civ. a TJ Timiş nr. 1328/1978, în RRD nr. 2/1980, p. 49-50; Nota redacţiei la dec. civ., nr. 27/1979 a TJ Suceava, în RRD nr. 8/1979, p. 58; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.370; I. Filipescu, M. Bărbuşoiu, Sinteză de practică judiciară privind rezoluţiunea contractului, în RRD nr. 6/1983, p.40; TS, s.civ., dec. nr.478/1978, în CD, 1978 p.55-57; dec. nr. 1122/1987, în CD, 1987, p. 81-83: dec. nr.689/1988, în RRD nr. 2/1989, p.65; dec. nr.2814/1988, în RRD nr. 9-12/1989, p.128. În sensul că obligaţia este indivizibilă numai dacă din probe rezultă că părţile au privit obligaţia ca nedivizibilă, vz. D. Chirică, op. cit., p.128-129.

5 Vz. infra nr. 69.7

Principalele deosebiri (care, după cum vom vedea, atrag după sine pe cale de consecinţă şi alte deosebiri) constau în faptul că:

a) obligaţia debirentierului este o obligaţie de a da, în timp ce prestarea întreţinerii este o obligaţie de a face1;

b) renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb creanţa de întreţinere este esenţialmente personală şi deci nu poate fi transmisă altei persoane (este incesibilă)2;

c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori3.d) contractul de rentă viageră este un contract numit, reglementat de Codul civil, pe când contractul

de întreţinere nu are o reglementare proprie, este deci un contract nenumit4.66. Delimitare faţă de vânzare-cumpărare. Dacă înstrăinarea bunului se face (numai) în schimbul

întreţinerii - cu toate că se foloseşte uneori (greşit) noţiunea de “vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere” - contractul nu poate fi confundat cu vânzarea-cumpărarea. “Împrejurarea că tribunalul priveşte acea convenţie ca o vânzare... este eronată în drept, din moment ce înstrăinarea bunului nu s-a făcut pe un preţ în bani... convenţia în litigiu constituie un contract nenumit permis de lege în virtutea principiului libertăţii convenţiilor...”5.

Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul întreţinerii şi a unei sume de bani. Contractul va fi calificat ca fiind un contract de întreţinere sau un contract de vânzare-cumpărare?

Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării obligaţiei de întreţinere (în ipoteza în care contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere şi nu i se poate acorda termen de plată (de graţie) pentru a se împiedica rezoluţiunea6; dacă este de vânzare, dimpotrivă, debitorul trebuie să fie pus în întârziere şi i se poate acorda termen de graţie) sau în legătură cu interpretarea clauzelor neclare din contract (în cazul contractului de întreţinere clauzele se interpretează, potrivit regulilor generale, în favoarea debitorului; la vânzare toate clauzele se interpretează în contra vânzătorului) ori în legătură cu suportarea cheltuielilor contractului (în cazul contractului de întreţinere se suportă de ambele părţi, iar în cazul vânzării, de către cumpărător) etc.7.

Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească obligaţia principală8, scopul principal urmărit de către părţi la încheierea contractului. Astfel - întrucât “proporţia

1 Vz. de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1216/1977, în RRD nr. 12/1977, p. 46.2 Vz. TS, col. civ., dec. nr. 1627/1955, în CD, 1955, p. 73. Este personală (intuitu personae) şi incesibilă chiar

şi obligaţia de întreţinere (TS, s.civ., dec.nr. 1348/1969, în CD, 1969, p.92; dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p. 59; N.M. Medrea, Contractul de întreţinere, rezumatul tezei de doctorat, Cluj, 1974, p. 12-13), neputând fi prestată de altă persoană în contra voinţei creditorului (art. 1094 C. civ.; TJ Timiş, dec. civ. nr. 717/ 1974, în RRD nr.2/1975, p.42). Totuşi, în cazul unei imposibilităţi obiective şi temporare a debitorului de a presta întreţinerea, nu excludem posibilitatea ca obligaţia să fie executată de o altă persoană (pe bază de contract sau din proprie iniţiativă, gestiune de afaceri). Considerăm însă că o asemenea posibilitate poate fi recunoscută numai în mod excepţional. (În sensul posibilităţii de principiu de a executa întreţinerea prin mandatar vz. TS, s.civ., dec. nr. 1711/1971, în RRD nr. 9/1971, p. 161-162; I. Zinveliu, op. cit., p.136-137).

3 Întrucât întreţinerea are caracter strict personal nu poate fi urmărită de creditori. Ei însă pot ataca contractul încheiat de creditorul întreţinerii în frauda drepturilor lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile acţiunii pauliene (revocatorii), această acţiune fiind aplicabilă şi în cazul contractelor aleatorii (TS, s.civ., dec. nr. 1589/1985, în CD, 1985, p. 52-53). Cu atât mai mult (şi în condiţii mai lesnicioase) contractul poate fi atacat de creditori dacă întreţinerea s-a stipulat în favoarea unui terţ beneficiar (donaţie indirectă). Vz. şi M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea acţiunii oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994, p. 41-43 (erată la acest articol în Dreptul nr. 4/1994, p. 99-100).

4 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. De lege ferenda se preconizează reglementarea specială a contractului de întreţinere. Menţionăm că art. 30-34 din Legea nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice nu reglementează contractul de întreţinere, referindu-se numai la asistenţa acordată de autoritatea tutelară persoanelor vârstnice care înstrăinează bunuri în schimbul întreţinerii. Vz. infra Notă după nr. 71.

5 Cas. I, dec. nr. 444/1923 şi 1074/1923, în C.civ. adnotat, vol. II, p.554-555 nr. 14. “De vreme ce în schimbul construcţiei dobândite, pârâţii s-au obligat să o întreţină pe reclamanta şi pe soţul ei...”, suntem “în prezenţa unui contract de întreţinere, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Nota redacţiei la dec. civ. a TJ Suceava nr.40/1985, în RRD nr. 5/1985, p. 68.

6 Vz. şi infra nr. 69 alin. 2.7 La fel ca şi credirentierul, creditorul întreţinerii este ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură

de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.8 Vz. de ex., TS, col. civ., dec. nr.525/1956, în CD, 1956, p. 141-145; s. civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr.

3/1979, p. 54; dec. nr. 121/1984, în CD, 1984, p. 64-66; TJ Vaslui, dec. civ., nr. 481/1985 şi nr. 84/1986 citate de 8

între preţul în bani şi cel în natură”9 nu poate fi calculată, valoarea întreţinerii fiind aleatorie - în lipsă de alte criterii, urmează ca prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat 2, iar în caz contrar va fi de vânzare-cumpărare3.

Dacă obligaţia principală a dobânditorului este prestarea întreţinerii, contractul va fi de întreţinere, chiar dacă în contract s-a stipulat (precizat) preţul imobilului înstrăinat, această împrejurare fiind irelevantă şi nu poate modifica natura juridică a contractului4. Într-adevăr, evaluarea bunului nu poate influenţa raporturile dintre părţi, pentru că obligaţia creditorului întreţinerii este, oricum, certă (cu sau fără evaluare), contractul având caracter aleatoriu numai din cauza duratei incerte a vieţii creditorului şi a necesităţilor lui, deci a valorii întreţinerii ce urmează a fi prestată.

În schimb, dacă se înstrăinează o cotă-parte individualizată din imobil pe un preţ determinat, iar cealaltă parte în schimbul întreţinerii5, nu avem o vânzare cu clauză accesorie de întreţinere (sau invers), ci două contracte (negotium) distincte cuprinse într-un singur act (instrumentum), urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare.

67. Delimitare faţă de contractul de donaţie. Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat cu contractul de donaţie, chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate. După cum s-a arătat, pe drept cuvânt, moştenitorii rezervatari nu pot cere reducţiunea întrucât contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport de durata vieţii celeilalte părţi. Acesta este însă un caracter specific al oricărui contract aleatoriu, care nu-şi poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract cu titlu oneros. Deci contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate chiar dacă persoana care înstrăinează se află la o vârstă înaintată sau este bolnavă şi se poate întrezări, la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat6.

Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat nici cu donaţia cu sarcini; în cazul donaţiilor, sarcinile impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea superioară a bunului donat7, astfel încât părţile contractează cu intenţia de a face şi a primi o liberalitate. În schimb, în cazul contractului de întreţinere părţile convin “în scopul de a-şi asigura fiecare câte un avantaj, şi anume, una de a primi un bun, iar cealaltă, întreţinerea pe viaţă”8.

E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/ 1987, p. 43-44. Tot astfel se stabileşte natura contractului şi în ipoteza în care, în schimbul bunului, obligaţia de întreţinere este însoţită (cumulată) cu o altă prestaţie decât plata unei sume de bani determinate (de ex., un lucru, o rentă viageră etc.). În practică se întâlneşte cumulul întreţinerii cu plata unei sume de bani determinate.

Menţionăm că problema calificării contractului nu se pune în caz de simulaţie, adică în cazul în care contractul de întreţinere a fost deghizat sub forma vânzării-cumpărării. În această ipoteză, simulaţia în sine nefiind o cauză de nulitate, între părţi şi succesorii lor universali se vor aplica regulile contractului de întreţinere, situaţia juridică generată prin contraînscris fiind însă inopozabilă faţă de terţii de bună-credinţă (art. 1175 C. civ.). Vz. P. Manica, C. Turianu (I) şi I. Stoenescu (II). Notă la dec. civ. a TJ Ilfov nr. 724/1975, în RRD nr. 5/1976, p. 52-55; TJ Bistriţa-Năsăud, dec.civ. nr.280/1971, în RRD nr. 10/1972, p. 174. Vz. şi infra nr. 68.

1 TS, s.civ., dec. nr.1751/1978, cit. supra.2 N.M. Medrea, op. cit., p. 7-8; D. Chirică, op. cit., p.125.3 Uneori se foloseşte, şi în această ipoteză, denumirea de “vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”.

Considerăm că nu este indicat să se folosească această denumire, care poate crea confuzii, întrucât ceea ce interesează este natura contractului (şi în funcţie de aceasta, regulile aplicabile), iar natura nu poate fi dublă. De altfel, dacă folosim această denumire, consecvenţa ar cere să folosim şi pe aceea de “întreţinere cu clauză de vânzare”, în ipoteza în care obligaţia principală (elementul precumpănitor) este întreţinerea. Or, elementele incidentale dintr-un contract nu trebuie să modifice natura şi denumirea contractului. Menţionăm că, în cazul înstrăinării unui bun în schimbul unei sume de bani şi rentă viageră, niciodată nu se spune “vânzare cu clauză de rentă viageră”.

4 Vz. TS, s.civ., dec. nr. 121/1984 cit. supra.5 Vz. de ex., speţă soluţionată de TS, s.civ., prin dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 58-60, în care 1/2 din

imobil s-a vândut pe un preţ determinat şi numai cealaltă jumătate a făcut obiectul contractului de întreţinere.6 TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. Vz. şi TJ Hunedoara, dec.civ. nr. 1277/1979, în RRD nr.

7/1980, p. 51.7 Vz. TJ Timiş, s.civ., dec. nr. 717/1974, în RRD nr. 1/1975, p. 41.8 TS, s.civ., dec. nr. 608/1974 , în CD, 1974, p. 73.

9

Prin urmare, pentru delimitarea contractului de întreţinere de donaţia cu sarcini - deoarece valoarea întreţinerii (criteriu obiectiv) este puternic influenţată de elementul alea - trebuie să fie avut în vedere şi criteriul cauzei (scopului) urmărit de părţi, pentru a se vedea dacă înstrăinătorul a încheiat contractul animus donandi sau numai pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă1.

Secţiunea a II-a

Efectele contractului de întreţinere

68. Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit regulilor generale referitoare la executarea obligaţiilor. Creditorul (stipulantul) întreţinerii este ţinut de obligaţia de garanţie a vânzătorului şi se bucură de privilegiul prevăzut de lege în favoarea acestuia.

Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute în contract, iar în lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile obligaţiilor de a face contractate intuitu personae. Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate libera de executarea obligaţiei de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa lungă a creditorului) şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreţinerii prestate.

O precizare este necesară cu privire la locul executării întreţinerii. Problema se pune în cazul în care părţile au locuinţe deosebite, ştiut fiind că locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel mult - de natura contractului de întreţinere. În ipoteza locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a obligaţiei de întreţinere, se admite că - prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul debitorului (art. 1104 alin. 3 C. civ.) - ea urmează să se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă un alt loc al executării întreţinerii2. Dacă întreţinerea (în sensul restrâns al noţiunii) nu este disociată de asigurarea locuinţei (aceasta din urmă nefiind de esenţa întreţinerii3), ea urmează a fi prestată la locul stabilit pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuinţa debitorului).

1 Pentru amănunte vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 34-36; S. Ciocoiu, Notă la dec. civ. nr. 507/1981 a TJ Dolj, în RRD nr. 8/1982, p. 30-33; L. Mihai, Notă (II) la dec.civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr.12/1982, p.42-48.

2 Vz. de ex., L. Mihai, Nota (II), la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/ 1982, p. 43; TS, col. civ., dec. nr.778/1955, în CD, 1955, vol. I, p. 83; dec. nr. 1115/1962, în CD, 1962, p. 105.

3 Vz. L. Mihai, loc. cit.10

69. Rezoluţiunea1 contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. În primul rând s-a pus problema dacă, în caz de neexecutare culpabilă2 a obligaţiei de întreţinere3, trebuie să aplicăm art. 1020-1021 C.civ. (după care creditorul poate opta între a cere executarea contractului4sau rezoluţiunea lui pentru neexecutare) ori art. 1647 C. civ. (care în materia contractului de rentă viageră, ca regulă generală, interzice - după cum am văzut - rezoluţiunea contractului pentru neexecutare). Într-un cadru mai general, problema care se pune este aceea de a şti ce reglementare aplicăm contractelor nenumite: reglementarea din partea generală a dreptului obligaţiilor (în speţă art. 1020-1021 C.civ.) sau reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit (art. 1647 C.civ.)? După cum se ştie, în cazul contractelor nenumite - dacă părţile nu au prevăzut altfel - trebuie să se aplice cu prioritate regulile generale din materia dreptului obligaţiilor5, fiindcă reglementarea prevăzută pentru contractul numit cel mai înrudit este o reglementare specială, care trebuie să fie aplicată numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (interpretare restrictivă). După cum s-a stabilit în practica judecătorească, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere “nu se vor aplica dispoziţiile speciale şi derogatorii de la dreptul comun ale art. 1647 C. civ. din materia rentei viagere, ci dispoziţiile dreptului comun pentru contractele bilaterale, adică art. 1020 C. civ., potrivit căruia se poate cere rezoluţiunea contractului”6.

1 Folosim noţiunea de “rezoluţiune” deoarece “reziliere” presupune ca obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă caracter succesiv (vz. Ş. Beligrădeanu, Nota (III), la sent. civ. nr. 8984/1978 a Jud. Timişoara, în RRD nr. 1/1980, p. 48; P. Anca, Notă critică la dec. civ. a TJ Timiş nr.1328/1978, loc. cit., p.50; Nota redacţiei de la dec.civ. a TJ Suceava nr. 40/1985, loc. cit., p. 69; M. Enache, Notă la dec. civ. a TJ Vaslui nr. 681/ 1986, în RRD nr. 5/1987, p. 44; E. Safta-Romano, Practica instanţelor judecătoreşti din judeţul Vaslui cu privire la contractul de întreţinere, în RRD nr. 7/1987, p. 45; V. Kun, Consecinţele exproprierii construcţiei - urmate de demolarea ei - asupra contractului de întreţinere prin care, anterior, această construcţie fusese înstrăinată, în RRD nr. 9/1987, p. 42). În contractul de întreţinere transferul dreptului de la creditor la debitor se produce uno ictu, nu succesiv, iar în caz de neexecutare, după cum vom vedea, contractul se desfiinţează şi bunul (sau altă prestaţie) se redobândeşte cu efect retroactiv (ex tunc). Exonerarea creditorului de a restitui valoarea întreţinerii prestate sau a debitorului de a restitui contravaloarea folosinţei bunului reprezintă excepţii de la principiul restitutio in integrum, justificate prin caracterul aleatoriu al contractului (respectiv prin compensare cu prestaţiile efectuate). Caracterul aleatoriu al contractului îşi pune amprenta şi după desfiinţarea lui. Menţionăm că în practica judiciară din ultima vreme se foloseşte, cu precădere, noţiunea de rezoluţiune (vz. de ex., Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 3/1987, în CD, 1987, p. 7-9; s.civ., dec. nr. 507/1986, în RRD nr. 5/1987, p. 63 etc.).

2 Dacă neexecutarea este fortuită se aplică teoria riscului contractual; suportarea riscului de către debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori). Dacă însă imposibilitatea de executare este numai temporară, nu atrage desfiinţarea de drept a contractului, ci suspendă executarea obligaţiei de întreţinere. (Pentru amănunte vz. M. Enache, loc. cit., p. 44-47. Vz. şi D. Chirică, op. cit., p.131-133; V. Stoica, op. cit., p.83-84). Iar dacă neexecutarea este determinată de culpa creditorului (care refuză nejustificat primirea întreţinerii sau - din motive personale, fără culpă din partea debitorului - îşi stabileşte domiciliul în altă localitate sau dacă neexecutarea întreţinerii se datorează conduitei capricioase a creditorului - TMB, s. a IV-a civ., dec. nr. 1410/1997, în Culegere TMB, 1993-1997, p. 38-39), acţiunea în rezoluţiune urmează a fi respinsă. Desfiinţarea contractului este însă posibilă şi în acest caz cu acordul debitorului, care - în această ipoteză - are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea creditorului (vz. dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, s.civ., dec. nr. 2179/1987, în CD, 1987, p. 80), dacă părţile nu s-au înţeles altfel (de exemplu, să compenseze o parte din cheltuieli cu valoarea foloaselor imobilului predat). Nu excludem nici posibilitatea efectuării unei asemenea compensări pe cale judecătorească.

3 În caz de simulaţie, neexecutarea obligaţiilor de către debitor urmează să fie raportată la clauzele actului secret, iar nu la clauzele actului public, încheiat în formă autentică. Jud. Sibiu, sent. civ. nr. 636/1982 cu Notă de A. Bacaci, O. Ungureanu, în RRD nr. 5/1983, p. 61-64.

4 Creditorul are dreptul de a cere executarea obligaţiei de întreţinere şi în caz de expropriere urmată de demolarea construcţiei sau în caz de pieire a construcţiei, fiindcă riscurile sunt suportate de către proprietar, care încasează şi despăgubirea de expropriere. (Pentru amănunte vz. V. Kun, loc.cit., p. 39-44). Executarea poate fi cerută, pe calea acţiunii oblice, şi de către creditorii chirografari ai creditorului întreţinerii. (Vz. E. Safta-Romano, Examen al jurisprudenţei privitoare la acţiunea în rezoluţiune, în RRD nr. 8/ 1990, p. 48; M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit., p. 35-41; D. Chirică, op. cit., p.131).

5 Vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 40; Mazeaud, op. cit., vol. III p. 1268 nr. 1628; D. Chirică, op. cit., p.132; V. Stoica, op. cit., p.37.

6 Cas. I, dec. nr. 1074/1923 şi 444/1923 cit. supra; TS, col. civ., dec. nr. 2212/1956, în CD, 1956, p. 133-134; s.civ., dec. nr. 1114/1976, în RRD nr. 12/1976, p.59. Vz. şi dec. nr. 1627/1955 şi nr. 1348/1969 mai sus citate. Tot astfel, nu se aplică contractului de întreţinere nici art. 845 C. civ. prin care se prezumă caracterul gratuit al înstrăinării făcute (în schimbul unei rente viagere sau cu rezervă de uzufruct) către un succesibil în linie dreaptă. În consecinţă, faptul că un contract de întreţinere ascunde o donaţie deghizată (a bunului) trebuie să fie dovedit şi numai în acest caz se vor putea aplica regulile de la donaţii (TS, col.civ., dec. nr. 1627/1955, în CD, 1955, p. 74). De asemenea, este inaplicabil şi art. 1645. C. civ. care prevede nulitatea contractului de rentă viageră dacă

11

S-a precizat totodată, că în contractele cu obligaţia de întreţinere, datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, în general termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere (art.1079 pct.3 C.civ.).În consecinţă, în caz de neexecutare creditorul poate cere rezoluţiunea, fără a se putea acorda debitorului termen de graţie pentru plată1.

În practică s-a pus şi problema dacă acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere poate sau nu să fie intentată de moştenitorii creditorului întreţinerii.

Întrucât dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingându-se la moartea beneficiarului), moştenitorii nu pot cere ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în timpul vieţii beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanţei de întreţinere nu influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea (sau anularea dacă este cazul) contractului. Chiar dacă obligaţia are ca obiect o prestaţie contractată intuitu personae, acţiunea în rezoluţiunea contractului pentru neexecutare are caracter patrimonial; partea care nu şi-a executat obligaţia deţine fără cauză prestaţia efectuată de creditorul întreţinerii. Astfel fiind, dreptul la acţiune se transmite asupra moştenitorilor2, care îl pot exercita în cadrul termenului de prescripţie3.

70. Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere4. Ca efect al rezoluţiunii pentru neexecutare, este incontestabil că dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi redobândit de el. În schimb, valoarea întreţinerii prestate, datorită caracterului aleatoriu al contractului, nu trebuie restituită.

Soluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru beneficiarul întreţinerii de a cere rezoluţiunea contractului din culpa debitorului ori de câte ori valorile primite cu titlu de întreţinere (capitalizate) ar egala valoarea bunului sau chiar ar depăşi-o. Astfel, beneficiarul ar fi lăsat la discreţia debitorului, care ar putea să nu mai execute contractul, ştiind că nu va mai fi obligat să restituie bunul, deoarece creditorul întreţinerii nu ar mai avea interes să obţină rezoluţiunea din cauza sumei pe care ar trebui să o restituie drept contravaloare a întreţinerii prestate. S-ar ajunge astfel la înlăturarea efectelor aleatorii ale contractului, dându-se posibilitatea debitorului de rea-credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte ori valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea bunului primit5. De altfel, nici debitorul întreţinerii nu face o restituire integrală, întrucât nu poate restitui alea consumată de el până în momentul rezoluţiunii.

Soluţia de mai sus a fost adoptată în practică - pentru ipoteza în care creditorul întreţinerii nu-şi păstrează folosinţa bunului până la moartea sa - şi pe motivul că debitorul, primind bunul în stăpânire încă de la data încheierii contractului, obţine un folos imediat, constând în culegerea fructelor şi folosirea bunului, aceste avantaje compensându-se, în parte, cu valoarea întreţinerii prestate6. Dar

beneficiarul ei a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului. Vz. TS, s.civ., dec. nr. 1751/1978, în RRD nr. 3/1979, p. 54; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980, p. 51; CSJ, compl. de 7 jud. dec. nr. 12/1991, în Deciziile CSJ 1990-1992, p. 56-59. Cu toate că art. 1645 C. civ. nu este aplicabil în cazul contractului de întreţinere, instanţa poate constata nulitatea contractului pentru lipsa cauzei (alea) dacă moştenitorii dovedesc faptul că debitorul întreţinerii a avut cunoştinţă de moartea iminentă a creditorului întreţinerii, pentru el şansele de pierdere fiind inexistente (vz. şi Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.462; A. Bénabent, op. cit., p.562 nr. 994).

1 TS, col. civ., dec. nr. 525/1956, în CD 1956, p. 144. Vz. şi supra nr. 66.2 În cazul în care creditorul întreţinerii nu a participat la încheierea contractului (sau dacă întreţinerea s-a

stipulat în favoarea soţilor, dar bunul înstrăinat a fost proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi), creditorul întreţinerii (respectiv celălalt soţ) are calitatea de terţ beneficiar şi, ca atare, poate cere prestarea întreţinerii, nu şi rezoluţiunea contractului (lipseşte şi interesul restabilirii situaţiei anterioare). Dar dacă terţul beneficiar este moştenitorul proprietarului-contractant (stipulant), în calitate de moştenitor poate cere şi rezoluţiunea contractului (M. Mănase, I. Săraru, loc. cit., p. 39; Tj Timiş, dec. civ. nr. 1328/1978, cu Notă de P. Anca, loc.cit., p.46-49.

3 Vz. TS, col.civ., dec. nr. 2162/1956, în CD, 1956, p. 113; s.civ., dec. nr. 546/1877, în CD, 1977, p. 50; dec. nr. 727/1988, în RRD nr. 2/1989, p. 64; TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 825/1983, în RRD nr. 3/1984, p. 70.

4 Ipoteza rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de creditorul întreţinerii (de exemplu, neplata sumei de bani promise), guvernată de regulile dreptului comun (vz. M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, loc. cit., p. 37-38 nr. 7), nu se întâlneşte în practică şi nu ridică probleme speciale sub raportul efectelor rezoluţiunii (restitutio in integrum, inclusiv contravaloarea întreţinerii prestate, dacă nu se compensează cu valoarea folosinţei bunului prestat de creditorul întreţinerii).

5 Vz. D. Demetrescu, Notă la dec.col.civ. al TS, nr. 1181/1958, în LP nr. 9/1959, p. 104-105; TS, s.civ., dec. nr. 507/1986, în RRD nr. 5/1987, p. 63; Plenul TS, dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc.cit., p. 7-9.

6 Vz. TS, col.civ., dec. nr. 1181/1958, în CD, 1958, p. 103-104.12

“debitorului în culpă nu i se cuvine restituirea valorii întreţinerii şi în situaţia că n-a avut un folos de pe urma bunului până la data rezoluţiunii - pentru că, de exemplu, creditorul îşi rezervase uzufructul bunului - deoarece problema nu trebuie rezolvată după cum operează sau nu o compensare de foloase, ci în raport de caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere”1. Cu toate că nu se face o compensare (matematică), debitorul care a avut folosinţa bunului nu va fi obligat nici el să restituie valoarea folosinţei; contractul fiind aleatoriu, nu se face un calcul al echivalenţei prestaţiilor.

În ceea ce priveşte impozitele plătite de debitorul întreţinerii, în caz de rezoluţiune ele trebuie să fie restituite de creditor deoarece acesta din urmă redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului cu efect retroactiv, iar impozitele sunt sarcini ale proprietăţii2.

Tot astfel, creditorul are obligaţia să restituie şi suma de bani primită cu titlu de preţ, ca prestaţie accesorie întreţinerii, în cazul în care, pe lângă obligaţia întreţinerii, s-a plătit şi o sumă de bani (sau altă prestaţie comutativă), sub acest aspect contractul neavând caracter aleatoriu3.

În schimb, taxele (de timbru, de autentificare, de publicitate imobiliară etc.) suportate de debitorul întreţinerii la încheierea contractului nu sunt supuse restituirii în cazul rezoluţiunii contractului din culpa lui exclusivă4.

Cât priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, se aplică dreptul comun. O dată cu desfiinţarea contractului, drepturile dobândite de terţi în virtutea contractului desfiinţat rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect retroactiv (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)5. Această soluţie se impune ori de câte ori se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate faţă de terţi (cum este şi rezoluţiunea pentru neexecutare) un act juridic pentru cauze prevăzute de lege6, dar nu şi în cazul retrocedării prin convenţia părţilor (inclusiv în caz de rezoluţiune convenţională). În toate cazurile, “terţii s-ar putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin uzucapiune sau ca efect al posesiei de bună-credinţă a unor bunuri mobile (art.1909 C.civ.)”7.

71. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. După cum am văzut, în caz de neexecutare a obligaţiei de întreţinere creditorul are facultatea, dar nu şi obligaţia, de a cere rezoluţiunea contractului. Conform regulilor generale (art. 1021 C. civ.), el are posibilitatea să opteze pentru executarea contractului. În situaţia în care creditorul a optat în acest sens, dar executarea în natură a întreţinerii este imposibilă din cauza atitudinii culpabile a debitorului8 şi pentru ca, în caz de neplată, creditorul să aibă posibilitatea executării silite fără a introduce o nouă acţiune pentru transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere în natură neexecutate, instanţa - la cererea creditorului - poate stabili obligaţia de întreţinere printr-o sumă de bani plătibilă la epocile stabilite de părţi (în caz de neînţelegere de către instanţă), cu

1 Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 8.2 TS, col.civ., dec. nr.1181/1958, loc. cit.3 Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, col. civ., dec. nr. 1181/1958, cit. supra; s.civ., dec. nr.

2179/1987, în CD, 1987, p. 78-80.4 TS, s.civ., dec. nr.89/1984, în RRD nr. 11/1984, p. 67-68.5 TS, s.civ., dec. nr.1836/1977, în CD, 1977, p. 50; dec. nr. 1830/1979, în CD, 1979, p. 69; dec. nr. 486/1979,

în RRD nr. 8/1979, p. 52; dec. nr.2450/1984, în RRD nr. 9/1985, p. 71; Nota redacţiei la dec. civ. nr. 40/1985 a TJ Suceava, loc. cit., p. 68-69; I. Filipescu, N. Bărbuşoiu, loc.cit., p.41. Dacă contractul de întreţinere - având ca obiect o construcţie - s-a încheiat sub incidenţa Legii nr.58/1974 şi terenul aferent a trecut în proprietatea statului (art. 30), actualul titular al dreptului de folosinţă asupra terenului, proprietar al locuinţei, poate redobândi dreptul de proprietate asupra terenului prin ordinul prefectului, la propunerea primăriei (art. 36 alin. 3 şi 6 din L. nr. 18/1991, republicată în 1998).

6 Vz. şi Ş. Beligrădeanu, Nota II la dec.civ. a CA Alba-Iulia nr. 699/1995, în Dreptul nr. 5, 1996, p.92-96.7 C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 88.8 În practica judecătorească (franceză) se admite transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere şi în cazul în

care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a devenit imposibilă (vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 460-461 nr. 985). În schimb, în cazul refuzului nejustificat al creditorului de a primi întreţinerea în natură sau dacă - din motive personale, fără culpă din partea debitorului - el şi-a stabilit domiciliul în altă localitate, acţiunea prin care se solicită transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere urmează a fi respinsă (TS. col.civ., dec. nr. 1115/1962, în CD, 1962, p. 105-107; TJ Hunedoara, dec.civ. nr. 394/1979, în RRD nr. 9/1979, p. 64 şi dec. civ. nr.322/1982, în RRD nr. 4/1983, p.68). În asemenea cazuri, transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere poate avea loc prin consimţământul părţilor (vz. alin. urm. în text) sau la cererea debitorului întreţinerii, prin hotărârea instanţei, în cazul în care creditorul refuză fără temei, în mod culpabil, primirea întreţinerii în natură. Vz. TS, s.civ., dec. nr.1794/1985, în CD, 1985, p. 43-45; D. Chirică, op. cit., p.130. În sensul (greşit) că transformarea nu poate avea loc “decât cu acordul tuturor părţilor contractante” vz. CA Timişoara, s.civ., dec. nr. 1643/1998, în CA Timişoara, Culegerea de practică judiciară, Edit. Lumina Lex, 1999, p. 42-43.

13

titlu de despăgubiri echivalente (art. 1075 C. civ.), sub forma unor prestaţii periodice1. Suma periodică stabilită de instanţă - fiind o dezdăunare pentru neexecutarea întreţinerii în natură - este susceptibilă de modificare dacă nu acoperă nevoile creditorului întreţinerii; ca şi întreţinerea în natură, ea este variabilă în funcţie de necesităţile creditorului, costul vieţii etc.

Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin consimţământul părţilor2. Dacă s-a realizat o asemenea înţelegere, “efectul principal al contractului de novaţie este acela al stingerii vechii obligaţii existente între creditor şi debitorul său şi înlocuirea acesteia cu o nouă obligaţie. În atare situaţie, după încheierea celui de-al doilea contract, prin care creditorul a consimţit la stingerea obligaţiei asumate cu o nouă obligaţie (aceea a rentei viagere), reclamantul nu mai era în drept să solicite desfiinţarea primului contract pe motivul că nu i s-a prestat întreţinerea, întrucât această obligaţie nu mai există, ea fiind stinsă prin chiar voinţa reclamantului, de unde se trage concluzia că obligaţia de întreţinere din primul contract a fost executată de către debitor din moment ce creditorul a acceptat, fără condiţii, stingerea acelei obligaţiei şi înlocuirea ei cu una nouă”3.

În legătură cu transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere se impune însă o precizare: transformarea (convertirea) în bani a obligaţiei de întreţinere printr-o hotărâre judecătorească, fără acordul părţilor, nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind guvernate, în continuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere (iar nu de rentă viageră). Astfel fiind, în caz de neexecutare (plata periodică a sumei) creditorul poate cere rezoluţiunea contractului de întreţinere4, bucurându-se de “garanţia” acestei sancţiuni şi de alte (eventuale) garanţii prevăzute în contract.

Numai dacă obligaţia a fost transformată prin convenţia dintre părţi ea valorează o novaţie, noua datorie “se substituie celei vechi care se stinge” (art. 1128 C. civ.), ca şi cum ar fi fost executată5. Dar nu suntem de părere că prin această novaţie a obligaţiei contractul de întreţinere “a fost transformat într-un contract de rentă viageră”6, fiindcă în schimbul rentei (a obligaţiei noi) nu s-a prestat un bun sau capital (şi nici nu a fost constituită cu intenţie liberală). În consecinţă, pentru noua obligaţie de a plăti viager o sumă de bani periodică vor fi aplicabile nu regulile special prevăzute pentru contractul de rentă viageră (sau vânzare-cumpărare), ci regulile generale care guvernează obligaţiile civile.

Notă: Potrivit art. 30-34 din Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice7, dacă o persoană vârstnică (adică persoana care a împlinit vârsta de pensionare stabilită de lege - art.1 alin.4) înstrăinează bunuri în scopul întreţinerii şi îngrijirii sale, autoritatea tutelară a consiliului local îi va acorda asistenţă la încheierea contractului şi în caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitorul întreţinerii.

Aceste dispoziţii - adoptate pentru protecţia drepturilor persoanelor vârstnice (art.1 din Legea nr.16/2000 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional al Persoanelor Vârstnice8) - nu au modificat condiţiile de validitate şi regimul juridic al contractului de întreţinere, reprezentând simple măsuri de bune oficii în interesul persoanelor vârstnice cu capacitate de exerciţiu deplină. În cazul persoanelor vârstnice puse sub interdicţie actele de dispoziţie se încheie prin

1 Vz. TS, col. civ., dec. nr.778/1955, în CD, 1955, p.83-85; s.civ., dec. nr. 576/1979, în CD, 1979, p. 70-73; dec. nr. 183/1971, în CD, 1971, p. 63-64; dec. nr. 1794/1985, în CD, 1985, p. 43-45; dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p.7. În completarea sumei astfel stabilite, debitorul poate fi obligat şi la plata pensiei de întreţinere în baza Codului familiei, între ele nefiind nici o incompatibilitate (TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 169/1980, în RRD, nr. 9/1980, p. 59). Însă obligaţia de întreţinere, transformată în bani, nu este supusă dispoziţiilor Codului familiei (Vz. E. Safta-Romano, loc. cit., p.44).

2 Vz., de ex., TS, s.civ., dec. nr. 1794/1985 şi dec. nr.576/1979, cit. supra.3 TS, s.civ., dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 56-60.4 Vz. şi Mazeaud, op. cit., vol. III, p. 1268 nr. 1628; A. Bénabent, op. cit., p.562-563 nr. 996.5 În consecinţă, problema rezoluţiunii contractului de întreţinere pentru neexecutare nu se mai poate pune.6 TS, s.civ., dec. nr. 316/1987 cit. supra. După unii autori, în cazul arătat, contractul de întreţinere se

transformă, prin intermediul rentei viagere, chiar într-o vânzare. (Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.460 nr. 984). După părerea noastră, novaţia obligaţiei de întreţinere într-o sumă periodică nu poate transforma raporturile dintre părţi într-o vânzare, mai ales că nici renta viageră nu este o vânzare.

7 Republicată în M.Of. nr.157/06.03.2007 şi modificată prin Legea nr. 270/2008 pentru modificarea Legii nr. 17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice (publicată în M.Of. nr.768/14.11.2008).

8 Republicată în M.Of. nr.191/20.03.2007.14

reprezentantul legal, cu autorizaţia autorităţii tutelare, sub sancţiunea nulităţii relative, potrivit dreptului comun.1

Contractul de joc sau prinsoare

72. Noţiune. Jocul şi prinsoarea (aceasta din urmă numită şi pariu sau rămăşag) sunt contracte aleatorii prin care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de realizarea (verificarea) sau nerealizarea unui eveniment sau fapt depinzând de forţa, îndemânarea, dibăcia, cunoştinţele, inteligenţa etc. părţilor contractante ori a altor persoane sau de hazard - care face să existe şanse de câştig - pierdere pentru ambele (toate) părţile contractante.

În literatura de specialitate jocul este deosebit de prinsoare în funcţie de rolul îndeplinit de părţi în realizarea evenimentului2: dacă părţile (sau cel puţin una dintre ele) îndeplinesc un rol activ, contractul este de joc (de exemplu, contractul dintre participanţii la întreceri sportive), chiar dacă rezultatul depinde exclusiv de hazard (de exemplu, jocuri simple de cărţi); dimpotrivă, dacă părţile sunt străine de eveniment contractul este calificat prinsoare (de exemplu, contractul între spectatorii întrecerilor sportive sau pronosticurile sportive).

73. Efectele contractului. Codul civil stabileşte, ca drept comun în materie de joc şi prinsoare, trei reguli importante (73.1-73.3) în lumina cărora practica judecătorească şi literatura de specialitate au făcut unele precizări referitoare la două probleme adiacente (73.4-73.5).

73.1. Jocul şi prinsoarea nu produc efecte obligatorii şi deci creditorul (câştigătorul) nu are acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul (art. 1636). Deoarece obligaţia se consideră a fi contractată numai iocandi causa (din amuzament) - fără să producă efecte ruinătoare pentru jucător şi familia sa - debitorul acţionat în justiţie poate opune creditorului lipsa de efecte obligatorii şi de sancţiune a jocului, numită “excepţie de joc”, care, fiind de ordine publică, nu poate fi înlăturată prin convenţia dintre părţi şi poate fi ridicată nu numai de debitor, dar şi de instanţă din oficiu.

73.2. Potrivit art. 1638, pierzătorul-plătitor (solvens) nu poate repeti ceea ce a plătit (efectiv3) de bunăvoie (fără să fi fost constrâns) şi în cunoştinţă de cauză4, în afară de situaţia în care câştigătorul (accipiens) a întrebuinţat dol, înşelăciune sau amăgire - înlăturând astfel şansa câştigului pentru cealaltă parte - (la care trebuie adăugată, potrivit dreptului comun, incapacitatea pierzătorului). Rezultă că, în concepţia Codului civil, datoriile din joc şi prinsoare sunt recunoscute ca obligaţii juridice, însă fără posibilitatea executării silite. Dar dacă debitorul a plătit de bunăvoie nu are dreptul să pretindă

1 Menţionăm că reglementarea cuprinsă în art. 30-34 din Legea nr. 17/2000 este neclară şi deficitară. De exemplu, nu se precizează în ce cazuri şi în ce condiţii asistenţa autorităţii tutelare poate fi acordată “din oficiu” (art. 30), odată ce persoana vârstnică are capacitate de exerciţiu deplină. Articolul 31 se referă la actul juridic de înstrăinare în schimbul întreţinerii “încheiat de notarul public”. Or, actul se încheie de părţi, iar notarul îl autentifică. Din art. 33 rezultă că nici denumirea părţii obligate la întreţinere (debitorul întreţinerii) nu este cunoscută, legiuitorul utilizând perifraza de “noul proprietar al bunurilor obţinute (în loc de dobândite - n. ns.) ca urmare a actului juridic de înstrăinare”.

2 Vz., de ex., C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p.1027, în care prinsoarea este definită ca un contract prin care “părţile, adoptând fiecare un punct de vedere opus, stipulează una de la alta un câştig determinat, rămânând ca partea câştigătoare să fie determinată prin verificarea evenimentului sau faptului, care a făcut obiectul prinsorii... eveniment necunoscut de părţi în momentul prinsorii”; Vz. şi A. Bénabent, Droit civil. Les contrats spéciaux, Paris, 1995, p.541 nr. 954.

3 Dacă pierzătorul a subscris un titlu de valoare câştigătorul nu îl poate valorifica pe cale de acţiune; dreptul la acţiune se recunoaşte numai în favoarea terţului dobânditor de bună-credinţă al titlului (vz. art. 514 alin. 1 din Codul elveţian al obligaţiilor).

4 Acţiunea de repetiţiune este exclusă indiferent de data plăţii. Chiar dacă plata a fost anticipată (pentru asigurarea plăţii câştigului), pierzătorul nu poate relua miza sa (vz. în acest sens, Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les contrats speciaux, Paris, 1988, p.448 nr.962). În Codul elveţian al obligaţiilor se precizează că repetiţiunea plăţii făcute anticipat este posibilă dacă jocul nu s-a putut desfăşura datorită cazului fortuit, faptei sau neloialităţii celeilalte părţi (art. 514 alin. 2). Considerăm că această soluţie se impune şi în lipsa unui text expres în dreptul nostru, deoarece - dacă jocul nu s-a desfăşurat - solvens-ul nu are calitatea de “pierzător”, iar deţinătorul sumelor calitatea de “câştigător” în sensul art. 1638 C. civ. În consecinţă, deţinerea mizei este fără temei.

15

restituirea prestaţiei efectuate. Aşa cum câştigătorul nu are acţiune pentru a reclama plata câştigului, tot astfel pierzătorul nu are acţiune pentru restituirea plăţii făcute. Cum se mai spune, legea refuză nu numai acţiunea, dar şi repetiţiunea.

73.3. Prin derogare de la regulile arătate, Codul civil recunoaşte caracterul perfect al obligaţiei născută din “jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal” (art.1637 alin.1). Se au în vedere contractele încheiate între participanţii jocurilor sportive, iar nu între alte persoane (de exemplu, spectatori). Înseamnă că sportivul câştigător are dreptul la acţiune în sens material, deci poate obţine plata câştigului pe cale silită; în schimb, spectatorul câştigător poate beneficia numai de plata efectuată de bunăvoie de debitor. Cu spectatorul este asimilat şi sportivul care contractează printr-un intermediar (de exemplu, boxerul), în loc să contracteze direct cu adversarul de joc1.

Precizăm, de asemenea, că în cazul jocurilor pur intelectuale sau care depind numai de hazard, fără a pune la încercare capacităţile fizice (corporale) ale jucătorilor (de exemplu, şahul, jocurile de cărţi etc.) 2, câştigătorul nu are drept la acţiune.

Referitor la jocurile cu caracter sportiv (corporal), Codul civil mai precizează că instanţa poate să respingă cererea sportivului câştigător “când suma pusă în joc sau la prinsoare ar fi excesivă” (art. 1673 alin.2). Subliniem că, în asemenea cazuri, instanţa poate numai să respingă acţiunea, iar nu să reducă suma pusă în joc3. Dacă sportivul debitor plăteşte - deşi acţiunea câştigătorului a fost respinsă - nu va putea repeti plata făcută (art. 1638 C. civ.).

73.4. În practica judecătorească s-a pus şi problema regimului juridic al împrumuturilor acordate jucătorului. În lipsa unor reglementări speciale, dar în spiritul dispoziţiilor din Codul civil analizate mai sus, s-a admis soluţia că împrumuturile acordate jucătorului, în cunoştinţă de cauză, în vederea susţinerii jocului şi folosite efectiv în acest scop, au aceeaşi soartă ca şi datoriile izvorând din joc sau prinsoare, indiferent dacă împrumutătorul este o persoană care nu participă la joc ori un participant sau organizator al jocului. Prin acordarea împrumutului creditorul devine un fel de participant la joc, chiar dacă nu este parte în contractul de joc (ci în contractul de împrumut) şi, în consecinţă, - cu excepţia împrumutului acordat participantului la jocul sportiv - nu are acţiune în justiţie pentru recuperarea împrumutului acordat şi folosit în vederea susţinerii jocului4.

73.5. Precizăm că, în toate cazurile, lipsa de sancţiune (de executare silită) a datoriei de joc vizează numai acţiunea care s-ar intenta împotriva pierzătorului pentru reclamarea câştigului sau a împrumutului acordat în vederea susţinerii jocului; aceste datorii (cu excepţia jocurilor sportive) sunt susceptibile numai de o plată benevolă, iar dacă au fost plătite nu sunt susceptibile de repetiţiune.

În schimb, acţiunile care s-ar intenta împotriva câştigătorului sau împotriva unei alte persoane cu care el a contractat (în afara jocului propriu-zis) urmează să fie admise potrivit dreptului comun. De exemplu, în caz de pluralitate de câştigători, dacă unul a încasat câştigul, ceilalţi vor avea acţiune pentru partea corespunzătoare de câştig. Tot astfel, câştigătorul care a participat la joc prin mandatar (mandat cu sau fără reprezentare) va avea acţiune împotriva acestuia pentru a-i cere socoteală, potrivit regulilor de la mandat (art. 1541 C. civ.).

74. Reguli speciale privitoare la autorizarea jocurilor de noroc. Fără a abroga sau modifica dispoziţiile Codului civil referitoare la contractul de joc, dreptul comun în materie, legiuitorul a intervenit prin acte normative speciale având ca scop, pe de o parte, organizarea de jocuri la nivel

1 A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p.1028; Henri et Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit civil, vol. III, Paris, 1962, p.1257 nr.1613. În această din urmă lucrare se face referire la jucătorul care contractează prin intermediul unui prête-nom pentru cazul propriei sale înfrângeri; în acest caz contractul este, evident, nul pentru lipsa cauzei (a elementului alea) şi pentru fraudă.

2 Pentru practica judiciară în mult controversata problemă a biliardului, a se vedea C. Hamangiu, Codul civil adnotat, vol. IV, Bucureşti, 1926, p. 103 nr. 1-3 (tendinţa este de a nu se recunoaşte dreptul la acţiune).

3 În literatura de specialitate se semnalează faptul că, în practica judecătorească, posibilitatea respingerii cererii pentru cauză de exces nu se aplică niciodată, chiar dacă suma pusă în joc este enormă. Vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.449 nr. 964.

4 Vz. în acest sens, Mazeaud, op. cit., p.1262, nr. 1618; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.447 nr. 960 şi practica judecătorească citată de autori. În art. 513 alin. 2 din Codul elveţian al obligaţiilor se prevede expres inadmisibilitatea acţiunii în justiţie dacă “avansurile sau împrumuturile s-au făcut cu bună ştiinţă în vederea unui joc sau prinsoare...”. Precizăm că autorii citaţi mai sus au în vedere textul art. 1965 C. civ. francez, identic cu textul art. 1636 C. civ. român.

16

naţional pentru canalizarea pasiunii de joc5 în limite rezonabile şi utile societăţii, iar pe de altă parte, instituirea unui sistem de coordonare, avizare şi atestare a organizării şi practicării jocurilor de noroc.

Potrivit actelor normative speciale referitoare la definirea şi la regimul practicării acestor jocuri în România1, prin joc de noroc se înţelege procedura de atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de anumite elemente aleatorii - indiferent de modul de producere a acestora - cu perceperea, sub orice formă, a unor taxe de participare, directe sau disimulate, cum ar fi: pronosticuri sau pariuri sportive; loterii, inclusiv toate genurile de tombole şi alte jocuri, precum şi toate dispozitivele mecanice sau electronice prin intermediul cărora pot fi obţinute câştiguri; jocurile de noroc care se produc în prezenţa jucătorilor, cu sau fără participarea directă a acestora şi indiferent de mijloacele utilizate pentru acestea (cărţi de joc, zaruri, rulete, jocuri de tip “casino” etc.). Organizatorii de jocuri de noroc sunt obligaţi să obţină autorizaţia de funcţionare de la Comisia de autorizare a jocurilor de noroc din Ministerul Finanţelor (OUG nr. 77/2009 şi HG nr.870/2009)2. Organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate, şi a pronosticurilor sportive constituie monopol de stat şi se poate desfăşura numai pe bază de licenţă (art.2 lit. g) şi h) din Legea nr.31/1996 privind monopolul de stat).

Organizarea, practicarea sau îngăduirea jocurilor de noroc neautorizate sau în condiţii contrare autorizaţiei eliberate, constituie contravenţie sau, după caz, infracţiune.

În lumina actelor normative speciale referitoare la jocurile de noroc, se pune problema de a şti ce semnificaţie juridică are autorizaţia (licenţa) eliberată de organul competent.

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc în condiţiile autorizaţiei eliberate înlătură, neîndoielnic, caracterul contravenţional sau penal al faptei, neputând fi aplicată nici sancţiunea confiscării sumelor aflate în joc sau rezultate din joc. În schimb, autorizaţia nu înlătură aplicarea dispoziţiilor Codului civil referitoare la lipsa de sancţiune a jocului (excepţia de joc); “jocurile rămân deci supuse regulilor Codului civil, indiferent că sunt practicate în stabilimente autorizate sau clandestine”3. Fac excepţie jocurile organizate şi reglementate prin acte normative speciale în care jucătorului i se recunoaşte dreptul la acţiune pentru plata câştigului (de exemplu, jocurile organizate de Compania Naţională “Loteria Română”4, inclusiv “loz în plic”; câştigurile acordate deponenţilor de CEC sau de altă unitate bancară, tragerile de amortizare a asigurărilor de viaţă, operaţiunile - jocurile - de bursă regulat făcute5 etc.)6.

5 Patima jocului, ca boală psihică (numită ludopatie), în unele ţări (de exemplu, Spania) este atât de răspândită (mai ales în privinţa jocurilor mecanice) încât pe lângă secţiile de psihiatrie s-au creat centre de recuperare destinate ludopaţilor, asemănător centrelor de dezintoxicare pentru alcoolici sau toxicomani.

1 Vz. supra nr. 72 în nota de subsol.2 Refuzul comisiei de a aviza favorabil practicarea unor jocuri de noroc pentru motivul că documentaţia

prezentată de societatea comercială solicitantă este superficială şi din ea nu rezultă organizarea unei evidenţe contabile în condiţii de securitate şi deţinerea unui spaţiu stabil, este legal (CSJ, s.cont.adm., dec. nr.1258/1997, în Jurisprudenţa CSJ 1997, p. 123-124).

3 Mazeaud, op. cit., p.1261 nr. 1616.4 Vz. OUG nr.159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale “Loteria Română” – S.A., aprobată cu

modificări prin Legea nr.288/2001, şi modificată ulterior prin OUG nr.202/2005.5 Potrivit art. 45 din OUG nr.28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele

reglementate (aprobată prin Legea nr.525/2002), “orice tranzacţie efectuată pe o piaţă reglementată şi înregistrată conform reglementărilor specifice acesteia este act de comerţ şi dă naştere unei obligaţii valabile, căreia nu i se poate opune excepţia de joc” (ordonanţa de urgenţă a fost abrogată de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital). Vz. şi Cas. III, dec. nr. 794/1925, în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 66-67. În schimb, s-a hotărât că premiul oferit de un ziar abonaţilor prin tragere la sorţi nu conferă câştigătorului acţiune în justiţie (Cas. I, 1913, în C. civ. adnotat, cit. supra p. 100-101).

6 În practica judiciară (franceză) se mai recunoaşte caracterul obligatoriu al jocurilor organizate prin radio, televiziune sau de comercianţi (vz. Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p.449 nr. 964). De fapt, în aceste cazuri - inclusiv premiile oferite de un ziar - nu suntem în prezenţa unor contracte aleatorii de joc vizate de C. civ., chiar dacă realizarea evenimentului depinde de hazard, deoarece pentru organizatori nu comportă şanse de câştig, iar pentru participanţi şanse de pierdere. Premiile, cadourile sau recompensele oferite în scopuri publicitare sau pentru amuzamentul publicului considerăm că se înscriu în categoria actului juridic unilateral (promisiune publică de recompensă), ca izvor de obligaţii civile (vz. şi M. Avram, Actul unilateral în dreptul privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p.268-278). Vz. şi A. Bénabent, op. cit., p.541-542 nr. 955, iar în privinţa obligaţiilor contractate la cazinouri, vz. p.546 nr. 966.

17