Capitolul 2

Tehnica jocului imaginativ in psihoterapia copilului

Joop Hellendoorn

Introducere: jocul în terapia copilului

Toate metodele psihoterapeutice individuale cu copiii folosesc jocul imaginative,desi poate ocupa un rol central sau marginal. In terapia psihanalitica a copilului, jocul e considerat important din mai multe motive:

a) da copilului oportunitatea pentru remontarea simbolica a continutului incarcat conflictual

b) ofera posibilitatea pt. exprimarea viguroasa a dorintelor primitive reprimate fara repercusiuni asupra realitatii zilnice

c) ofera un mijloc pt. implicarea /atragerea atentiei copiilor in relatia terapeutica

In terapia centrata pe client cu copiii, jocul a avut intodeauna un loc special deoarece ofera copiilor un mediu natural atat pt. a se exprima pe ei insisi intr-un mod personal autentic cat si pt. a experimenta ideile, sentimentele si rolurile altora. Este sarcina terapeutului de a intari autonomia copilului si separarea , ajutandu-l astfel sa recunoasca propriile emotii si sa descopere propriul sens al identitatii si valorii personale.

De la inceput modificarea comportamentului a folosit jocul de rol si imaginar pt. scopuri specifice.In terapia cognitiva in special exista un interes crescut pt. programele de pregatire care prezinta modelul de invatare prin jocul de rol orientat spre capacitati(model learning through skills-oriented role play). In cele mai multe programme terapeutul modeleaza activ srategii de a face fata pe care apoi copiii le exerseaza in situatii de joc de rol cu terapeutul care-i ofera feed –back.

Pana acum jocul nu a avut un rol important in terapia de familie.Jocul poate fi folosit pentru a-i tine ocupati pe copii sa pt. a sta linistiti in timp ce membrii familiei vorbesc sau ca relaxare atunci cand situatiile terapeutice devin prea tulburatoare. Jocul poate clarifica tranzactii familiale si poate fi folosit pt. aprecierea familiei si pt. interventii de restructurare. Recent au existat tendinte de incorporare a jocului in sedinte cu familia ca exprimare a sentimentelor si a experientelor.

In Norvegia in 1950 o alta metoda de terapia copilului (denumita interactiune imaginara) a fost dezvoltata.Se pune accent pe implicatiile terapeutice ale jocului imaginar si imaginativ. Radacinile se afla in psihologia fenomenologica europeana. Aceasta scoala a gandirii accentueaza interactiunea continua a oamenilor atat cu mediul cat si cu realitatea lor zilnica de viata. Oamenii trebuie sa fie vazuti in relatie cu lumea lor zilnica,cu tot ce se intampla si exista si cu tot ce pentru ei in mod constant are sens in conformitate cu propriile perceptii. Sensurile/intelesurile pot fi impartite in 2 grupe :

1. intelesuri deschise sau comune –cele pe care le avem in comun cu altii in mediul zilnic.Dupa acestea noi putem fi siguri ca ne intelegem unul pe altul : un scaun e un scaun pt. toti.

2. intelesuri personale –cele care sunt individuale si specifice si pot fi intelese doer daca cineva este profund interesat de existenta peraonala a altcuiva.Oamenii sunt psihologic sanatosi daca interactiunea cu lumea lor include o portiune

rezonabila de inteles comun, daca intelesurile lor personale acopera o arie larga –pozitiva si negativa-si daca acestea sunt suficient de usor de inteles si pt. altii.intelesul personal este

format de experienta si aplicat la intamplari actuale .O preponderenta a experientelor negative de viata ii face pe oameni mai putin increzatori in ceea ce se intampla azi.Ei devin mai putin deschisi la sensul pe care o situatie particulara l-ar putea sugera sau evoca.

In tratament aceste sensuri personale sunt de prima importanta. Desigur, limbajul esteun instrument puternic in comunicare, dar profunzimea si subtilitatea experientei umane sunt dificil de exprimat si de prins din comunicarea verbala. Experientele se afla adesea in spatele cuvintelor. Oricum, in munca creativa si in joc, in care cel putin unele dintre limitarile limbajului nu se aplica, multi adulti si copii gasesc moduri de exprimare a ideilor lor si a sentimentelor in forma analoga (in metafora sau imagine). Aceasta poate fi simtita, co-experimentata si impartasita de altii.

Pt. copii, acest aspect e deosebit de important deoarece comunicarea experientelor personale pune probleme suplimentare.Copiii mai mici au capacitati limitate ale limbajului, vocabularului si ale abilitatilor de auto-reflectie.De asemenea au o pozitie speciala. Discutia deschisa a problemelor lor poate creea un conflict serios de loiatitate deoarece problemele copiilor aproape intodeauna se leaga de parintii lor de care depind fizic si emotional si cu care se simt solidari si aliati. De aceea pt. comunicarea terapeutica modurile mai putin deschise si mai : ‘acoperite’ (metaforic sau simbolic) de expresie pot duce mai bine la atingerea scopului.

Temele pe care un copil le dezvolta in joc sunt expresii ale gandurilor si sentimentelor.Exprimarea in sine (in prezenta terapeutului) poate fi terapeutica, deoarece redeschide comunicarea experientelor care au fost timp indelungat ‘sigilate’.In interactiunea imaginara terapeutul ajuta activ copilul

a) pt. a-si dezvolta complet temele personale de jocb) sa lucreze cu aceste teme ale jocului, diferentiindu-le si umbrindu-le si gradual

influentandu-le in directii mai dezirabileIpoteza de lucru este ca influentand exprimarea experientelor se va influenta

experienta in sine. De aceea terapeutul se pastreaza la nivelul jocului si incearca sa sa dea tuturor interventiilor forma jocului.

Rolul terapeutului este de a-l insoti pe copil in joc, ceea ce servesta urmatoarelor scopuri :

1. faciliteaza implicarea copilului in joc –terapeutul creeaza o situatie centrata pe copil in care il ajuta pe copil sa dezvolte si sa aprofundeze lumea initiala superficiala a jocului

2. terapeutul modeleaza nu doar importanta jocului, ci si posibilitatile lui multiple3. comunicarea in joc nu este amenintatoare si stimuleaza exprimarea experientelor

«uitate »4. ca partener de joc terapeutul e mai capabil sa influenteze forma si continutul jocului in

directia scopurilor terapeutice

Cateva descoperiri stiintifice

Mult mai mult se stie empiric despre joc decat despre terapia prin joc.cei mai multi cercetatori ai jocului imaginative sunt de accord cu faptul ca jocul este un aspect important al dezv. copil. cu efecte benef. asupra emotionalului cat si asupra dezv. cognitive si sociale.Mai mult, progr. de pregatire pt. /prin joc au fost concepute pt. a stimula dezv. in special pt. copiii deprivati social.Desi au existat critici referit. la metodologie, ac. progr. nu sunt de mai putin succes ca altele.

Nu toti copiii raspund la fel la joc.Ei difera in imaginatie si pofta de joc, ceea ce poate fi corelat cu atmosfera si implicarea familiala.Acest fapt nu are consecinte directe asupra accesibilitatii la terapie. Copiii care sunt saraci in imaginatie din cauza lipsei suportului sau stimularii pot fi pregatiti sa-si dezv. abilit. in acest sens.

Studiile sunt rare.Una dintre concluzii este ca terapia prin joc este mai eficienta decat orice tratament, dar efectul este limitat la adaptarea generala si capacitatile intelectuale.

Intr-un studiu(Harinck si Loeven 1985) 18 terapeuti au oferit informatii extinse despre propria lor practica a interactiunii imaginare(imagery interaction). Succesul lor se intinde de la 65 la 90 procente cu rezultate mai bune in outpatiens settings, cu copii mai mici (sub 10 ani) si de catre terapeuti care au dosare bine documentate cu obiective claresi strategii.

Poate mai relevanta este cercetarea cu priv. la proc. terapiei prin joc.Exista niste studii descriptive despre ingredientele specifice terapiei. Importanta asteptarilor realiste legate de ce urmeaza sa se intample si astfel pt. o buna pregatire a terapiei, atat cu copiii, cat si cu parintii, este accentuata de Day si Reznikoff si Adelman, Kaser-Boyd si Taylor. Procesul schimbarii in terapia prin joc centrata pe client a fost studiat de Borke(1974),Moustakossi Schalock(1955), Hendricks(1971) etc. O dificultate principala in acest domeniu este reprezentata de ideile variate despre ce comportament este important sa studiezi (verbal, nonverbal, exprimarea afectului, insight).Aceasta inseamna ca aproape toti cercetatorii dezvolta propriile lor instrumente in care numai unele includ interactiunea cu terapeutul.

Tehnica jocului de interactiune imaginara (Imagery interaction play technique)

In interact. Imaginara The tenet pe care terap. Il urm. Activ in jocul copilului este implementat de tehnica bazala a verbalizarii. Aceasta inseamna punerea in cuvinte a tot ce se intampla in joc.Punctul de inceput sta in evenim. de joc create de copil.Verbalizand acestea terapeutul le da intelesuri speciale.Exemple :

Sacha alege animale de jucarie pt. a se juca si le pune in lada cu nisip.Ea separa speciile diferite cu garduri puternice.Terapeutul : ,,Acesta este elefantul… acolo este leul…si caii…ei toti au propriile lor compartimente,,.

Aceste exemple ilustreaza principiul ca terapeutul nu vorbeste despre copil si despre sentimentele sau ideile lui , ci despre lumea jocului si persoanele din joc si gandurile si sentimentele lor. Verbalizand, terapeutul incearca sa se apropie de tonul sentimentelor copilului la nivelul la care el se joaca si in acelasi timp, exprima implicit acceptarea a tot ce se intampla. Verbalizand, terapeutul face un simplu act de joaca mai plin de inteles.La inceputul jocului c.m.m copii nu au un plan bine definit.Mai degraba ei sunt atrasi din dif. Motive personale de anum. Jucarii si uitandu-se la ele si manipulandu-le calitatea imaginativa personala a materialului creste gradual.Aceasta poate fi intarita de verbalizarea terapeutului. Sacha a continuat ,,da si nu pot sa fie impreuna,, ceea ce deschide noi posibilitati de joc. Verbalizarea structureaza actul jocului, il face mai putin superficial sau incidental.Aceasta poate promova de asemenea extensia sa si diferentierea sa intr-o lume a jocului mai ecompasing imaginativa unde se poate intampla orice. Si in cele din urma il ajuta pe terapeut in a da o forma rolurilor lor ca si cojucatori oferindu-le o sarcina definita apropiata copilului, o sarcina care este atat de observare cat si participativa.

Evident, calitatea verbalizarii este determinata de cat de potrivita e (by its ,,fit,,) , adica felul in care prinde esenta a ceea ce se intampla in joc prin tonul vocii, tempo si vocabular. O scurta prop. Ca ,, acolo ei merg,, poate fi pronuntata in mai multe feluri diferite de la dezinteresat rece la heavely overact.Cel mai bun mod este cel determ. De contextul de joc. De notat si calitatea expresiva a tempoului : o verbalizare lenta poate suna dreamy sau f. tensionat, o voce rapida poate suna vesel sau vehement sau haotic. Alegerea cuv. De catre terapeut ar trebui adaptata intodeauna la fiecare copil si la lumea jocului sau. Verbalizarea ar

trebui sa sublinieze calitatea imaginativa, ,, aproape real, ,,sa ne facem ca,, a ceea ce se intampla. Prin urmare nu vom vorbi niciod. Despre ,,casa papusii,, sau papusi ci intod. Despre ,,casa,, sau ,,oameni, tata, mama, copii,,.

Astfel limbajul nu este folosit sa translateze continutul jocului si intelesul sau in intelesul realitatii, sa aduca sens in constiinta sau sa ofer insight rational.Are un rol imp. in sens ca structureaza si aduce ordine in activitati, sentim., inelesuri, chiar daca acestea apartin persoanelor din joc-personajelor. Verbalizarea de catre terapeut poate de asemenea incuraja copiii sa li se alature si sa vorbeasca mai mult despre ce fac, ceea ce facilit. Comunic.

Se pot anticipa evenim. viitoare.

Impreuna cu terap. Copilul constr. O ferma de animale intr-o cutie de nisip.Pe podea in jurul ei se afla o strada care aproape atinge casa.O masina a fost pusa pe strada. Copilul a ezitat si leand back.Terapeutul a legat casa papusii de masina de pe strada .Poate se duc la ferma de animale.

O mai profunda si mai personala implicare in joc poaate fi data de verbalizaree gandurilor si a sentimentelor celor din jok.In exemplul de mai sus terapeutul ar putea adauga :,,Se gandesc la cat de mult ar vrea sa mearga acolo,,. Alt exemplu :

Roy (8 ani) avea un baiat de jucarie care ii arunca pe toti oamenii afara din casa.Terapeutul,,El era atat de suparat…pe toti…pleaca tu…si tu…afara cu tine…o sa te omor..pe toti ,,.

Jean(5 ani) conducea un tren lung f. repede, incantat evident de viteza.Terapeutul vorbind pt. tren :,,Uh, priviti-ma, sunt cel mai rapid dintre toti…nimeni nu poate merge atat de repede ca mine,,.

Mai tarziu ,Jean a ichis un calut intr-o cusca.Terapeutul :,,Cautul se gandeste,daca as putea sa ies…,,.

Observati ca in toate aceste cazuri verbalizarea mentine nivelul imaginativ.Copiii nu sunt obligati sa stie sau sa admita deschis propriile ganduri sau sentimente despre care se vorbeste.Acestea raman sub acoperirea sigura a jocului.

In acelasi fel, tote tipurile de mesaje terapeutice pot fi incluse in joc.

Monica (8 ani) a fost in terapie pt. probl. care erau legate de imaginea copilului ideal pretinsa de parinti si de catre ea, fortand-o sa fie intod. draguta si buna .Jucandu-se cu papusa a intrat in rolul prietenei mamei si i-a dat o palma la fund papusii papusa : ,,Ea este rea, rea, rea…,,.Terapeutul a jucat rolul prietenei mamei care venea la ceai :,,Cat de suparata esti pe copilul tau, trebuie sa fi facut ceva ingrozitor.Al meu la fel ; uneori sunt oribili.Dar asa sunt copiii :uneori ei sunt f. buni,alteori nu,,.

Peter(6 ani) era in terapie pt. o intarziere in dezv. Determinate emotional,cu istoria unui copil abuzat,divortul parintilor, conflicte familiale.El s-a jucat de-a barbatul care a fost aruncat in inchisoare, care a scapat, dar a fost prins din nou..Terapeutul a incercat sa afle motivul inchiderii lui.Dar barbatul nu stia de ce. Terapeutul stia ca in viata lui zilnica Peter s-a simtit constant depasit de lucruri care s-au intamplat si pe care nu le-a putut controla.De aceea in aceasta poveste –joc e4l a jucat rolul prizonierului si a tipat :,,Vreau sa stiu de ce sunt aici !Nu ma puteti tine in inchisoare fara motiv !Trebuie sa-mi spuneti ce am facut.Am dreptul sa stiu,,.

Am intalnit-o deja pe Sacha(7 ani) care si-a pus clar familiile de animale intre garduri puternice.Terapia era indicata din cauza sentimentelor puternice de inferioritate, a comportamentului supraadaptat si increderea scazuta in familia sa si parintii ei. In cursul

catorva sedinte gardurile au devenit mai subtiri si mai puternice, pana ce au fost ca niste ziduri impenetrabile de piatra.Apio a ales o pasare de jucarie-care putea fi in stare sa treaca peste ziduri, dar a pus-o intr-un lant.Terapeutul a incercat sa verbalizeze sentimentele ambivalente ale animalelor :,,Mmm…pana la urma e cu adevarat insiguranta, zidurile acelea…nimic nu se poate intampla acum …dar pe de alta parte ei nu pot face nimic…doar sa stea unde sunt.,,

Unii copii nu au acces usor la jocul imaginativ si au nevoie de stimuli puternici ca sa inceapa.In ac. caz, sugestiile despre materialele posibile de joc si modelarea actiunilor de joc pot fi de ajutor.In cursul unei povesti, e4xtinderea materialelor, a locurilor, a continutului jocului poate fi sugerata.Un f. imp. tip de interventie este introducerea senzatiilor specifice : senzori actuali sau imaginari, implicare corporala, lucruri care ar putea fi auzite, gustate, mirosite, atinse.

De ex. :,,Ai simtit vreodata ce se intampla cu nisipul cand se uda ? Mai intai ia niste nisip uscat. Simte-l, lasa-l sa se scurga printre degete si sa cada in cutie.auzi sunetul  ?Ii simti textura,temperatura ?

Acum ia niste apa si stropeste nisipul,ca ploaia.La inceput vezi picaturile separate care inchid nisipul la culoare.Treptat tot nisipul devine mai inchis si mai greu.Ia-l in mana din nou :nu mai aluneca si poti sa faci ominge grea.

Pune mai multa apa pe nisip si simte cum se transforma in noroi, care este probabil fin si rece la atingere.Cu cat devine mai ud, cu atat devine mai usor de scurs :nu-l mai poti folosi sa faci mingi sau dealuri.daca nu-ti place acest noroi alunecos(si pt. multi copii acest luceu poate fi bulversant) trebuie sa mai adaugi nisip uscat si sa il amesteci.Treptat devine mai tare si poti sa faci ce vrei cu el. Dar e imposibil sa-l faci uscat pana nu-l lasi un timp intr-un loc uscat.

Daca ai incerca tu insuti ac. modalitate de lucru poate ai descoperit ca senzatii diferite evoca emotii diferite si situatii diferite sau oameni.Poate sa-ti fi amintit de bucuria si /sau groaza de afi murdar. Acest fel de implicare tactila poate fi un instrument puternic care sa evoce un inteles personal si un joc mai implicat.

Aproape toti copiii intalnesc obstacole specifice la un anumit moment pe care terapeutul il poate ajuta sa le depaseasca. Aceste obstacole pot avea de-a face nu numai cu senzatii specifice (a se simti muradar), ci si cu contunutul jocului. In aceste situatatii compania terapeutului in joc este imp. pt. ca accepta implicit ce se intampla : daca terapeutul il insoteste pe copil inseamna ca actiunea nu e interzisa, ci permisa macar de catre un adult. Dc. Aceasta nu-i permite copilului sa treaca bariera, sugestiile urmatoare trebuie sa fie cu atentie plasate si exprimate in cuvinte. Fortandu-l pe copil sa depaseasca un obstacol are de obicei un efect opus.

O alta categorie de inteventie este limitarea intr-un mod mai mult sau mai putin delicat. Frecvent cea mai simple forma de limitare poate fi integrata in joc.

Mike (6 ani), haotic, pune niste animale la usa fermei pentru  ,,ca le este tare sete,,. El a mers la robinet sa aduca apa, dar a fost atras de un spray pe care l-a gasit acolo. Terapeutul l-a lassat un timp apoi : ,,Acele vaci inca asteapta apa, le este tare sete,,. Daca nu reactioneaza si nu este implicat intr-o alte actiune imporatnta, terapeutul poate interveni mai hotarat  : ,,hai, Mike, hai sa aducem acestor vaci apa mai intai,,.

Sheila a facut un peisaj in lada de nisip adaugand tot mai multi arbori, garduri si oameni pana aproape nu a mai ramas spatiu gol. Terapeutul : ,,Mmm, e atat de ocupat aici, abia mai pot respira sau misca. Poate ca e suficient de aglomerat acum,,.

Uneori, desigur, asta nu e suficient si trebuie impuse limite mai clare (timp, a nu-i rani pe altii, etc), dar in aceste cazuri terapeutul va lasa lumea jocului si ii va spune copilului clar ce vrea.

Psihoterapia eficienta este posibila doar prin implicarea atat a copilului (a problemelor lor). In primul rand trebuie sa stim daca terapia – in special acest tip de terapie – este indicata pentru copil. A doua problema este reprezentata de ce anume scopurile terapiei ar reusi sa obtina in acest caz individual. In cele din urma vrem sa determinam ce strategie terapeutica sau ce compozitie de tehnici ar fi cea mai eficienta in atingerea obiectivelor.

Daca acorda atentia cuvenita planului terapeutic, terapeutul va fi mai capabil sa aleaga cea mai potrivita modalitate de interventie in fiecare moment al sesiunii. De asemenea ofera posibilitatea evaluarii fiecarei sedinte si a procesului terapeutic. Uneori pot veni la lumina noi fapte care determina reconsiderarea obiectivelor sau a strategiilor. Planul terapeutic este cel mai important instrument in determinarea fazei de final.

Studii de caz

Prezentarea materialului pune problema faptului ca poate fi prea succint sau prea amplu. Este clar ca descriind detaliile unui caz individual este necesar mult spatiu, in timp ce prezentand doar unele secvente interesaante exista riscul de a scoate din context cazul. Aici vom face un compromis pentru a prezenta teme sau probleme specifice. Unele exemple sunt doar fragmente scurte, altele incearca sa ofere mai mult decat o trecere in revista a procesului terapeutic. Cititorul trebuie sa retina ca mult mai multe s-au intamplat in timpul terapiei care sa poata fi discutate aici. De ex. : construirea lenta si graduala a relatiei terapeutice, lucrul cu parintii, stabililrea scopului , planul terapeutic al terapeutului, the painstaking case analysis.

Vorbind despre problema in joc

In cazul lui John, raportat de Tiemensma si Schokking-Kanij (1985) poate fi gasita o ilustrare a cum sunt copiii capabili sa exprime o problema dspre care nu pot vorbi. John avea 12 ani si era in tratament de 2 ani. Sa vorbeasca despre el si problemele lui ii eaproape imposibil, de aceea terapia prin joc era indicata. In acelasi timp his placement a fost evaluata si extinsa pentru un an pentru a avea timp sa termine scoala primara (unde facea mult mai bine) , dar si pentru terapie. Urmatorul fragment este din sedinta 18.

In jocul de rol John era un hot care ura politistii si pe seful lor (rol jucat de terapeut la sugestia lui John ) pentru ca ei l-au inchis pe cel mai bun prieten al sau, fara sa stie de ce. Terapeutul in rolul de sef al politiei a exprimat intelegerea furiei si supararii luii John.

J : Poate fi prietenul meu eliberat ?T : Nu pot sa raspund da sau nu. Asta depinde de ceea ce a facut. Ceea ce pot face este

sa aflu mai mult despre asta.J : Acum tu esti prietenul meu din inchisoare si tu ma intrebi.T : Pot sa imi spui de ce esti in inchisoare ?J : Nu-mi amintescTrebuie sa vorbesc cu judecatorul. (catre terapeut) : Tu esti

judecatorul acum.T : Am auzit de la un politist ca prietenul tau e foarte suparat pentru ca ai fost inchis.

Se pare ca nu stii de ce esti inchis. Am dreptate ?J : Da, dar tu stii ? Trebuie sa fie un dosar ceva. Daca nu-l ai, atunci nu exista nici o

dovada si trebuie sa ma eliberezi.T : Daca nu exista nici un dosar …dar daca e adevarat, ai fi aici ilegal. Daca nu e

adevarat, imi imaginez ca esti foarte furios.

J : Atunci de ce ma tii aici ? Lasa-ma sa plec ! (tipand)T : Uite trebuie sa aflu. Nu-ti poti aminti nimic de atunci ? De exemplu ce faceai

pentru a trai ? J : Eram tamplar. Aveam propria mea lucrare. (T: propria ta lucrare). Si este inca a

mea. Politia a spus ca o vor pazi pentru mine. E adevarat, nu ? Atunci tu spui : Da, este corect.

T : Da, este corect. J : Ei trebuia sa o pazeasca timp de un an, pentru ca trebuia sa stau in inchisoare un

an…si apoi ai vazut ca sunt in inchisoare de 3 ani !T : De 3 ani ? Dar e imposibil. Daca pedeapsa a fost doar de un … asta e ingrozitor.J : Tu aio venit sa imi spui ca iti pare rau, sa-mi aduci niste prajituri si o bautura pentru

sanatatea mea ca iti pare rau.T : Ei bine asta e cu siguranta ceva ce trebuie investigat cu mare atentie.

Comentariu:Este clar ca extensia plasamentului (of placement) a fost o importanta sursa de

suparare pentru John. El nu a spus nimanui despre furia lui, dar a spus terapeutului in contextul jocului. Cateva saptamani mai tarziu dupa ce a vorbit despre aceasta cu John, terapeutul a pus aceasta problema la o intalnire cu colegii.

Controlarea relatiei

Philip (6 ani) este dificil de abordat atat in viata de zi cu zi cat si in timpul terapiei. El il conduce constant pe terapeut si cand terapeutul se supune el schimba ordinele. Acest fapt pune problema urmatoare : cine controleaza relatia ? Cei mai multi terapeuti considera foarte important ca ei sa se simta in control tot timpul.

Philip a asamblat toate armele de jucarie pe care le-a gasit. El a luat rolul unui hot si i-a dat o arma terapeutului care trebuie sa fie un alt hot.

T : Este asta pentru mine, s-o folosesc sau sa o pastrez pentru tine de rezerva ?P : Tu decizi aasta.T : Bine, o sa vedem ce se intampla.P : (deodata Philip s-a intors catre terapeut si a impusccat-o) Esti moarta ! Cazi !T : (urmand instructiunile si ,,cazand moarta,,) Ce groaznic, sunt moarta, moarta.P : Apoi tu esti din nou vie si incerci din nou sa ma ataci.T : (invie, priveste in jur si isi spune) Ce puternic e ! Incepe sa fie foarte dificil pentru

mine (terapeuta a mers in directia lui Philip).P : (imediat a saarit in fata ei si a impuscat-o) Moarta din nou ! Ha ! Ha ! (Asta s-a mai

intamplat o data. Terapeuta a cazut din nou).T : Bine, poate ca sunt putin cam prost. Stiu ca o sa ma impuste din nou si tot mai

incerc. Mai degraba sunt fraier daca il atac iar si iar.

Comentariu:Urmand instructiunile copilului, dar in acelasi timp comentadu-l in rolul ei, terapeuta

nu pierde controlul chiar daca este ”moarta” la pamant. Simultan, are interventii semnificative.

Un alt mod de a face fata controlarii copilului este pentru terapeut sa ia rolul celui care serveste (“spune-mi ce sa fac”), astfel directioneaza fumos situatia, intr-un mod in care copilul se simte stapan pe situatie. Terapeutul, care este constant criticat pentru ca face lucruri rele in joc poate de asemenea sa spuna: ”este teribil astazi. Acest hot este neindemanatic (sau

incapatanat sau dificil), face totul gresit. Nu e de mirare ca ceilalalt este atat de furios.” Sau alternativ (dar mult mai acuzator): “cat de furios este acest om”. Ma intreb ce s-a intamplat cu el. Nu poate fi chiar ca mine, n-am fost chiar atat de stangaci (indaratnic, etc)”. Este clar ca aceste solicitari de apropiere cer mult mai multa discretie si creativitate din partea terapeutului.

Prieten sau dusman

O tema care revine in multe dintre terapiile cu copii este incertitudinea legata de incredere. Desigur, aceasta este o tema esentiala pentru viata, si multi clenti de terapie au motive sa fie suspiciosi cu cei care se apropie de ei datorita abuzurilor, rejectiior, si a altor disfunctii familiale. In timp ce il luam ca exemplu pe Peter (6 ani), am putea, la fel de bine, sa-i luam in considerare pe multi altii care joaca aceleasi teme in forme diferite.

Peter, asa cum ne amintim a fost mentionat datorita intarzierii dezvoltarii emotionale. Parintii lui au divortat cu doi ani in urma, dupa o istorie de abuz fata de copil si sotie. Ulterior, mama lui l-a dus sa traiasca alaturi de propria lui mama.

“Prieten sau dusman” a fost tema centrala in dialogurile lui Peter. Spre exemplu , in primul lui dialog a diferentiat doua parti ale armatei: cea rosie din ansamblul cutiei, cea albastra de pe dusumea. “albasrul trece la atac.” Si-a acordat timp pentru a ordona jucariile, si atentia lui a fost cu usurinta distrasa, terapeuta incercand sa-l mentina ca subiect al propriei verbalizari: “cat de puternici sunt cu toate armele si pistoalele… Se gandesc, cand e vremea de atac?... Acesta si-a luat un avantaj asupra lor …” si zis si facut. Dupa ce a privit lung catre terapeut - intreband in tacere care dintre ei este intradevar gata de lupta – a inceput batalia. Parea ca soldatii rosii vor castiga. Dar dupa toate astea, doi dintre soldatii rosii aunceput sa se bata intre ei, unul albastru a venit sa ajute, apoi, intr-o totala confuzie, toti soldatii se impuscau intre ei.

Toti soldatii zaceau morti; apoi repede i-a ridicat: “nu sunt cu adevarat morti, pot lua totul de la capat”. Terapeuta, mai degraba coplesita de confuzia celor intamplate, era acum prevenita, si a incercat sa verbalizeze incet: “cat de nesigur trebuie sa te simti, cand nu stii cine e prieten si cine dusman… acesta a crezut ca e prieten, dar n-a fost pana la urma…Uite, acolo ainceput sa traga in el, sa-l doboare! …” Dupa sfarsitul luptei sentimentul de nesiguranta a fost verbalizat din nou.

Intr-o alta sedinta, nesiguranta a fost concretizata in figura tatalui care atarna de acoperis balnsandu-se ca Tarzan, aparand si disparand din fata ferestrei. Radea si vroia sa se joace cu copii; dar, cu toate astea, s-a intors furios si i-a batut. Treptat terapeuta a introdus posibilitatea ca ceva ce s-a intamplat cu tatal, ceva care l-a facut sa se schimbe brusc: o durere de cap, ameteala, o amintire foarte dureroasa. Aceasta interventie a fost aleasa pentru a pune accentul pe faptul ca iritarea tatalui nu era din vina copiilor – desi uneori, desigur, ei pot fi foarte obraznici – ci mai degraba ceva ce nu se poate controla, ceva ce poti intelege, dar in legatura cu care nu poti face nimic.

Mai tarziu, Peter a lucrat aceasta tema jucandu-se de-a hotii si politistul, toti aceia care pot fi rai si buni. Apoi terapeuta a introdus un baiat care era confuz tot timpul: Putea el sa se duca cu politia fara sa riste sa fie prins ca fiind “rau” dupa toate astea? Peter a considerat ca e un joc bun si a trisat de cateva ori inainte de a reflecta: in unii oameni poti avea incredere, in altii nu, si trebuie sa afli care sunt oamenii car iti ofera siguranta. Atata vreme cat nu esti sigur, este mai bine sa fi precaut. Aceasta idee a fost apoi jucata in cateva moduri diferite.

Invingerea traumei intr-o scurta interventie mama-copil

Freddy (trei ani si cinci luni) a fost prezentat la terapeut de catre parintii lui datorita unei intarzieri de dezvoltare a limbajului. El vorbeste ca un bebelus si adesea doar mimeaza sunetele. Cateva consonante nu ereu bine pronuntate. Un prim consilier a apreciat ca aceasta se datoreaza unei relatii precare intre mama si copil, si a aplicat “imbratisarea terapeutica”. Nu a avut nici un efect asupra limbajului lui Freddy. Mama, simtindu-se vinovata, a fost nesigura de rolul ei parental, iar tatal a fost motivat greu pentru a ajuta in viitor. Totusi, ei au incercat din nou deoarece anxietatea lor era legata de reactiile lui Freddy fata de copilul ce urma sa se nasca. Datorita varstei lui, evaluarea lui Freddy luase forma unei observatii prin joaca. Arata vioi, explora scoala pregatitoare, accepta terapeutul ca pe un fapt normal. Continutul, sensul jocurilor indicau starea de "a nu fi capabil de a continua " si "a fi blocat" (in noroi si nisip). Era de asemenea plin de agresiune (aruncand si batand). Terapeutul simtea ca nu erau mari probleme cu copilul, era deschis si plin de incredere si se simtea aproape de ea. Prin urmare, ea si parintii au decis sa aplice un tratament scurt : doua discutii cu parintii si patru sesiuni de joc cu Freddy. Scopul ei cu Freddy a fost acela de a clarifica discontinuitatile lui si sa influenteze relatia mama-copil intr-o directie pozitiva. Cu parintii, scopul ei era sa se ocupe de problemele parintilor discutand si implementand metode de stimulare a comunicarii si sa sprijine mama in rolul ei parental, cu o pozitie asertiva si mai apropiata.

Acest tratament a luat forma unei doua sedinte individuale: doua vorbind cu parintii si una cu mama si copilul pe o perioada mai mare de zece saptamani. Prima sedinta a avut loc la Freddy acasa. Mama tocmai nascuse pe al doilea baiat. Freddy era din nou activ si vesel. A ales masinute sa se joace. Intr-o secventa particulara importanta, Freddy a luat o macara pe care o legana deasupra unei masini. El numea asta “bang-car”.

O discutie cu ambii parinti dupa ora de joc a dat informatii foarte importante: in urma cu doi ani, Freddy si mama lui avusese un accident de masina in care era implicata si o macara. Au fost doar pierderi materiale dar venirea acasa si intrebarile cu privire la cine era vinovat de accident au devenit atat de importante incat nici unul dintre ei nu a avut sansa sa scape de emotii si soc.

Parintii au acceptat terapeutul pana acum. Amandoi pareau mai degraba foarte indulgenti si superprotectivi in atitudinea lor fata de Freddy. Inainte de casatorie mama a urmat un curs de protectie si ingrijire a copilului si posibila ei frica de a nu se intampla ceva cu propriul copil a fost spusa terapeutului. Secvential parintii au vrut sa discute cu terapeutul cum pot fi mai asertivi cu Freddy.

In urmatoarele sedinte, terapeutul a incercat in continuare sa dezvolte discutia despre accident dar totul a fost in van. In schimb, Freddy s-a blocat din nou, vorbind foarte greu in timpul urmatoarelor sedinte. Terapeuta parea a se lupta cu o reala piedica. Pentru a invinge asta, ea s-a decis s-o cheme pe mama sa participle si ea la urmatoarea sedinta, sa atace mai direct ceea ce parea, pana acum, a fi cheia problemei.

In timpul sedintei mama lui Freddy a fost rugata sa se joace cu masina si sa puna in scena accidentul. Simultan, terapeutul a evocat si a verbalizat emotile mamei iar Freddy a ineput sa simta : deodata frica, a inceput sa tremure dupa care a izbucnit in plans. Impreuna au vorbit de cat de ingozitor a fost accidentul si cat de greu le este oamenilor daca nu privesc din afara. Mama a parut capabila de a-si integra sugestiile tereapeutului.

Apoi Freddy li s-a alaturat. El a ridicat macaraua si si-a descarcat furia pe micuta jucarie. La sfarsitul orei el a fost mult mai relaxat, mai calm si a pus o barca de jucarie in apa. In timpul acestui ultim episod, Freddy a vorbit vesel despre ce s-a intamplat : au plutit si au ramas uscati.

Doua saptamani mai tarziu parintii au venit pentru ultima sedinta. Au comunicat imbunatatiri semnificative ale limbajului lui Freddy. Mama s-a judecat pe sine mai asertiva si

mai sigura pe ea insasi. Pana la urma a inteles ca pentru ceea ce s-a intamplat cu Freddy nu trebuie sa se simta vinovata. Mai departe,nici un alt ajutor nu a mai fost cerut. La scurt timp dupa asta Freddy a mers la gradinita. Informatiile despre el raman pozitive.

Comentariu:Parea clar ca in cazul acestei probleme rezolvarea a venit prin reexperimentarea

evenimentului traumatic a mamei si copilului. Jucand impreuna, aceasta frica a fost readusa in discutie si retraita pe plan imaginativ, pierzandu-si din forta de a fi ceva despre care pana acum nu se putea vorbi. Datorita implicarii ei active mama s-a simtit mult mai sigura in relatia cu fiul ei, care deasemenea a fost influentat pozitiv de faptul ca ambii parinti au discutat cu terapeutul.

Lucrul cu supararea in joc

Pentru acest capitol, afost ales un caz raportat de Donker-raymakers (1982). Gerald (10 ani)a fost recomandat pentru terapie de profesorul sau care era ingrijorat de incapacitatea lui de a comunica cu baietii. In clasa, Gerald era foarte retras si tacut, foarte visator. In ultimul an n-a avut aproape nici un contact cu cei de varsta lui si a avut rezultate sub medie. Era cel mai mic dintr-o familie cu patru patru frati care locuiau impreuna cu tatal lor. In urma cu un an si jumatate, mama lor a murit. Pana in ultima zi a ei, copii au vizitat-o cu regularitate, dar nu au stiut cat de grav este bolnava. Dupa moartea ei, Gerald a fost singurul care nu a manifestat nici o emotie, nici chiar la funerarii. Jumatate de an mai tarziu, familia s-a mutat in alt oras, ocazie care a dus la incetarea vizitelor si ajutorului din partea altor membrii ai familiei. Tatal era inca captivat de procesul de doliu. Ii era din ce in ce mai greu sa vorbeasca si si nu discuta cu copii despre fosta lui sotie; se temea ca i-ar fi incarcat si maitare: “ sunt copii, viata merge inainte pentru ei.” Nu intelegea de ce Gerald ar avea probleme in acest moment, odata ce el parea intotdeauna cel mai putin afectat dintre toti.

In terapie, Gerald se juca mult cu nisip, dar nu cu bucurie. Mai tarziu, nisipul parea a avea o caracteristica amenintatoare, de vreme ce in casa de inchiriat pe care o facea, jucaria lui preferata era aproape ascunsa de el. Din nou si din nou, lucrurile erau aproape ascunse in nisip, si intotdeauna dupa aceea – cand erau salvate in ultimul moment – nisipul era din nou netezit si presat bine. In cea de-a treia ora, a introdus figura mamei in casa papusilor, care era calda, protectoare si blanda cu copii. Daca ea nu era acolo, copii deveneau nelinistiti.

Aceasta tema a fost jucata mereu in acelasi fel. Parea sa nu fie nici un progres. Gerald era blocat in negarea mortii mamei lui si idealizarea prezentei ei in continuare. Terapeuta, dupa ce a anlizat cu grija, a hotarat sa il confrunte mai direct cu faptele. La inceputul fiecarei sedinte pregatea camera de joaca pentru Gerald punand cateva jucarii in plus in cutia cu nisip si in casa papusilor. Apoi inscena o mica inmormantare intr-un colt al cutiei cu nisip printr-o mica cruce, doi copaci si cateva flori.

Desigur, Gerald, vedea imediat: “aceasta cruce este pentru un caine care a murit.” In ciuda acestei aparente negatii continua sa se joace cu nisipul, incarcandu-l si descarcandu-l. Apoi, fara ingrijorare, doi oameni au fost afundati in nisip si au murit intr-un mod ingrozitor. Un baietel care a vazut totul a strigat din toata inima: “nu!”, dar nu a folosit la nimic. Pentru restul acestei sedinte Gerald a fost ocupat cu transportul nisipului.

Urmatoarele trei ore de joc au facut sa se vada clar ca o confruntare directa ar fi fost foarte amenintatoare pentru Gerald. A luat masuri de protectie pentru casa papusilor punand un zid de protectie: nimeni nu este lasat sa treaca. Oricum, a stabilit deasemenea ca niciunul dintre cei autorizati, nici chiar politia, nu poate face nimic cand moartea vine intr-adevar. Gerald o evita deasemenea pe terapeuta: conexiunea jocului era aproape imposibila.

Terapeuta, intelegand asta, nu l-a fortat. In schimb, in acest timp, a empatizat cu partea constructiva a jocului ajutandu-l sa constuiasca un castel de nisip.

Treptat, interactiunea lor s-a consolidat si a crescut acolo unde jocul imaginativ a devenit iarasi posibil pe un nou nivel: figura mamei a disparut (desi intr-unul din jocuri ar fi putut fi chemata la telefon), iar figura tatalui i-a preluat rolul. Acesta a fost un semn pozotiv, dar in ansamblu nu era inca bine: tatal nu oferea suficienta siguranta. De ambele parti erau amenintari si pericole. Un tata si fiu au fost amenintati de a fi ingropati in nisip dar, in final “au scapat cu viata”. Toti ceilalti oameni au murit in nisip. Terapeuta si Gerald s-au intristat pentru cei morti. In mod solemn, au facut un mormant pentru ei, care a fost decorat cu flori si copaci, pentru a-l face sa para mai putin infricosator.

In ultima sedinta, tatal a capatar un rol mult mai important, activ si protector. Tatal si fiul au construit o noua pentru ei, care, la final (24 sedinta), a fost deschisa cu multa zarva si multa bucurie. Gerald s-a uitat la constructie si, pentru moment, a aratat ca ii este greu sa termine tratamentul: “gradina este gata sa fie facuta”. Apoi, pentru prima data Gerald si terapeuta au fost deschisi sa discute despre mama lui si despre cat de mult ii lipseste, inca.

Comentariu:In aceasta terapie a fost utilizata o interventie directiva pentru a invinge stadiul

negarii, care bloca durerea lui Gerald legata de moartea mamei sale. Desi aceasta a fost mai degraba o miscare extrema, terapeuta a simtit relatia ei cu Gerald destul de buna in acel moment petru a-si asuma riscul. Din acel punct, travaliul plangerii putea continua cu toate ca a fost nevoie de inca sase luni pana a se termina. Numai la sfarsit s-a deschis discutia despre problemele posibile. Terapia insasi a continuat pe de-a intregul pe un nivel imaginativ al jocului. Pentru un copil rezervat cum e Gerald, care avea mari dificultati in a se exprima pe sine ( cu exceptia jucului) acesta este un avantaj enorm. Expresia sa faciala si corporala, tonul vocii, felul in care privea la terapeuta, si tot asa, toate aratau clar evidenta intensitatii implicarii si experientei personale.

Este important de notat, oricum, ca nu doar copilul a fost ajutat. S-a lucrat mult cu tatal, adesea cu principiile a ceea ce s-a intamplat in sedintele de joc. De exemplu, intr-o sedinta mai avansata, Gerald si-a exprimat, intr-un joc cu papusi, furia ca Mos Craciun nu mai vine deloc. E de inteles, tatal nu se simtea voios de a participa la petreceri in familie. Inca, pentru copii, aceasta inseamna inca un pas catre ceea ce era normal si placut inainte. Prea multe schimbari petru ei intr-un timp atat de scurt si parea ca n-a mai ramas aproape nimic de continuat. Tatal insusi a avut nevoie sa vorbeasca despre propria-i pierdere inainte de a fi in stare sa-si reia rolul protectiv pentru care Gerald era pregatit. A inceput prin a vorbi cu copii despre mama lor si a relua vizitele la mormantul ei impreuna cu ei. In acest fel terapia prin joc a durerii s-a extins la familie ca intreg.

O experienta crescand in tacere

Minca (opt ani) este un copil adoptat de origine asiatica. Ea a fost recomandata datorita problemelor ei severe in a invata limba, la scoala unde era excesiv de tacuta. Din contra, acasa, era foarte agitata si bagacioasa si cauta sa atraga mereu atentia. Era ce mai mica dintr-o familie calda si vorbareata care consta din parinti adoptivi si cei doi copii ai lor. Provenea din Tarile de Jos din Asia unde a trait aproape doi ani. Ultima jumatate de an si-a petrecut-o intr-o clinica de copii dupa ce a fost abandonata de mama ei necasatorita. Tatal ei natural nu era cunoscut.

Cand a venit aici, conditia ei psihica a necesitat tratament medical imediat pentru cateva saptamani. Acesta a fost un timp extrem de incordat pentru parintii ei si pentru ea insasi. Minca plangea aproape fara incetare. Dupa ce s-a eliberat solicita multa atentie timp

indelunga, dar dezvoltarea ei era favorabila. Dezvoltarea limbajului, aparent absent la inceput, a inaintat rapid. In gradinita s- descurcat bine, dar dupa ce familia s-a mutat in alt oras a avut dificultati in a se adapta la noua scoala. A inceput bine clasa intai, dar treptat rezultatele ei s-au inrautatit. Nu era un copil sociabil si nu avea prieteni la scoala.

Aprecierea a aratat o inteligenta normala cu o verbalizare fina putin mai scazuta. Achizitiile limbajului erau putin sub normal, dar nu destul de scazute pantru a explica performantele ei nesatisfacatoare de la scoala. Acestea puteau fi mult mai usor explicate prin modul ei haotic de exprimare si gandire. Testele proiective aratau conflicte intre a creste mare si a ramane mica, intre a fi impreuna cu ceilalti si a-i respinge, si intre o puternica agresivitate reprimata si tot felul de sentimente vagi de amenintare. In timpul evaluarii parea trista si descurajata. Observatiile asupra familiei nu au aratat probleme serioase in cadrul acesteia.

In prima sedinta fiecare situatie a fost creata intr-adevar in dezordine si disturgere. Vacile au fost dezlegate si au distrus toate celelalte animale si oameni, o insula unde au trait oameni era ruinata, copacii au fost inghititi de flacari, si tot asa. Singurul momenta in care a fost gata sa se relaxeze putin a fost cand, al sfarsitul orei, a facut o mare cantitate de lut si l-a amestecat cu mainile ei. La urmatoarea sedinta, amenintarea amenintarea a devenit mult mai concreta: “hoti, care iau totul…apoi nu mai ramine nimic…ei pleaca in zbor, sa doarma cu o familie”. Interesant, a dat la o parte figura tatalui din familia papusilor: el nu s-a intors pentru cateva luni.

Tema specifica din primul joc facea clar faptul ca problemele ei erau ce sa faca cu istoria ei timpurie. Sentimentele ei de singuratate si nevoia de apropiere, amenintarile, toate lucrurile care au coplesit-o fara control, zborul la o familie – erau toate definite prin trecutul ei. Parintii, deasemenea, au semnalat ca Mincaera foarte mult implicata in trecutul ei. De exemplu, a vrut sa i se spuna din nou si din nou despre fenomenul de a fi nascut si despre rolul tatalui. Terapeuta si parintii au simtit ca traumele de dinainte si din timpul transferul ei au lasat “o gaura neagra” in existenta ei care a devenit mai mult o piedica in dezvoltarea ei ulterioara acum cand supravietuirea ei fundamentala are nevoie de a fi intalnita. Acest mod de a pune problema da la o parte povara parintilor (a caror neajutorare in fata problemei a cauzat o multime de sentimente de vinovatie) si elibereaza potentialul lor incontestabil de parinti normali.

Cea mai izbitoare componenta in tereapia Mincai a fost comportamentul ei taciturn. Dupa discutia din timpul prime sedinte, cu greu vorbea vreodata inainte de apropierea de final, desi se juca imaginar tot timpul. Terapeutei i-a fost dificil: cand copilul nu spune nimic despre ce se intampla, numai o observare meticuloasa si o intelegere empatica poate face posibil sa urmaresti ceea ce se intampla si sa continui sa verbalizezi intr-un mod semnificativ. Terapeuta, in acest caz, a considerat ca dezordinea din mintea si sentimentele Mincai au nevoie de folosirea din plin a efectului de organizare al verbalizarii. De aceea, ea a incercat sa dea un sens fiecarei situatii de joc. Din ce in ce mai des, nu mai putea sa urmareasca povestea, spunea asa: “atat de multe s-au intamplat in acest timp, pare ca acesti oameni nu mai inteleg nimic din tot ce se intampla”, sau cuvintele au acest efect.

Comentariu:In aceasta terapie, sugestiile sau interventiile directe pentru a schimba continutul

jocului erau inadecvate. La inceput Minca insasi expunea si schimba subiectele jocului, folosind materiale diferite in aproape toate sedintele. Deasemenea arata o nevoie de a controla prin indepartarea jucariilor insasi, cand simtea ca povestea ia sfarsit. A acceptat verbalizarile terapeutei, uneori chiar printr-un nesmnificativ dar explicit gest, dar nu a lasat-o sa joace un rol mai activ: Minca se juca, iar teraputa verbaliza. In acest mod tratarea ei a fost mai mult un proces interior, sustinut de o relatie de incredere cu, si o exprimare prudenta, terapeuta – dar cu siguranta fara a avea interventii directe.

Spre sfarsitul terapiei, cand lucrurile s-au ameliorat simtitor acasa si la scoala, modul ei de a se juca s-a schimbat. A inceput sa vorbeasca din nou si a descoperit alte obiecte de joaca: o minge, a construi blocuri. A inceput atunci sa se joace creativ si cu bucurie, si a dorit ca terapeuta sa se joace si ea. Parea ca abia acum cand “gaura neagra” s-a umplut, putea incepe sa fie din nou copil.

Lucrand cu copii cu handicap mintal

In ultimii cinci ani, din ce in ce mai mult a fost facut in privinta terapiei jocului cu handicapatii mintali. Desi autorii clasici in tereapia jocului psihoanalitica si centrata pe client de obicei neceasita din partea copilului sa aiba cel putin o inteligenta normala (din cauza empatiei in interior si autoreflectiei), experimentele cu copii retardati mintal usor spre mediu au iesit satisfacator. Intr-adevar, unii autori sustin ca jocul terapeutic este in particular foarte atractiv pentru acest grup de clienti pentru ca celor mai multi dintre ei le place sa se joace pana la varste mai inaintate decat subiectii normali (Scholten, 1979; Goessens, 1985).

Referitor la psihoterapia prin joc pentru copii handicapati mintal aceasta presupune, inainte de toate, ca tulburarile psihologice din vietile lor sunt comparabile cu acelea din vietile oamenilor normali. Desi unii cercetatori sunt de parere ca viata mintala persoanelor slabe la minte este diferita, aceasta viziune nu este universala acceptata de cercetare, in special nu in cazul celor retardati de la mediu la moderat (Dosen 1983). In propria cerceatare a autorului (Hellendoorn, Hockman, & Noordermeer in presa), au fost gasite diferente mici dar nesemnificative intre jocul copiilor normali si al celor retardati mintali de aceasi varsta (de la patru la cinci ani).

Goessens (1984,1985) a publicat doua studii de caz ale unor baieti institutionalizati, retardati mintali. Ea sustine ca pentru o fantezie mai elaborata a jocului in se lucreaza cu interactiune imaginara, o varsta mintala de la cinci pana la sase ani este indispensabila, fara a tine cont de varsta cronologica a copilului. Cele mai bune rezultate au fost obtinute cu cei de la 12 la 18 ani. Gossens atrage atentia asupra anumitor particularitati, pe care ea le considera ca sunt caracteristice la copii institutionalizati retardati mintal cu care ea a lucrat:

1. Copiii sunt foarte dornici sa se joace si nu au nici un fel de probleme in a trece repede la un joc profund personal. Se pare ca ei sunt mult mai putin rezistenti decat unii copii normali.

2. Deoacere multi copii au probleme cu organizarea lumii lor, terapeutului nu trebuie sa ii fie teama a fi mai directiv (sugerand materiale si teme potrivite pentru joc). In multe cazuri sugestia de a pune in scena impreuna un spectacol de televiziune functioneaza bine.

3. Copii institutionalizati au intotdeauna sentimente contradictorii despre mediul familial, si multa atentie trebuie acordata pentru a se lucra cu ele. In acest context, este izbitor ca multi dintre acesti copii creaza o lume a jocului cu doua sau mai multe case. Pare o idee buna alocarea de mult timp pentru concreta detaliere sau constructia acestor locuinte.

4. O alta tema des intalnita este aceea a “a creste mare” fata de “a ramane mic” – de inteles pentru ca ei experimenteaza ca cresterea lor nu este la fel cu a celorlalti copii normali.

5. Daca cineva vrea ca copii sa accepte viata din plin intr-un sens uman, nu este numai necesar sa se lucreze de-a lungul trecutului ci de asemenea sa se asigure un viitor, o perspectiva. Aceasta nu este intotdeauna usor de facut pentru copii retardati mintal; este un viitor complicat deoarece majoritatea vor fi pemanent dependenti (sau cel putin partial) de altii.

Combinand terapia jocului imaginativ cu tehnici de modificare a comportamentului

Adesea copiii sunt prezentati cu probleme care pot fi doar alinate prin diverse apropieri. Una dintre criticile aduse adesea tehnicilor comportamentaliste estea aceea ca usureaza simptomul dar nu problemele fundamentale, asa ca mai devreme sau mai tarziu va aperea un alt simptom. Pe de alta parte, cand se lucreaza cu probleme adanc inradacinate, uneori simptome comportamentale foarte vechi persista, chiar si atunci cand cauzele originale au disparut. Autorul considera ca daca o problema comportamentala nu este doar un obstacol zilnic, ci si un semn al unor probleme mult mai serioase, este probabil o idee buna sa se foloseasca mai mult decat o apropiere.

Lub (1985) vorbeste despre un baiat cu probleme serioase de scris: Mark (unsprezece ani, in clasa a cincea), s-a adresat unui neurolog care care nu a gasit o cauza neurologica pentru scrisul total denaturat. Mark a fost intotdeauna un elev linistit si sarguingios. In clasa intai a intampinat cateva probleme in a invata sa scrie pana cand un fizioterapeut a descoperit ca prefera mana stanga. O examinare psihologica a relevat o buna inteligenta. Mark vorbeste deschis despre scrisul lui urat. Aceasta era singura problema pe care o avea.in trei situatii s-a aparat cu multa tarie. Era usor zapacit si nu vroia sa se joace. Consimtea doar sa picteze. O teama de accidente a aparut in povestile lui proiective desenate. Erau deasemenea evidente sentimentele de a nu fi pregatit sa creasca, de a nu fi de acord cu solicitari grele, de a fi nelinistit in legatura cu viitorul, de a fi confuz in legatura cu propriul corp. Parea ca, prin simptomele lui, era gata sa se sustragade la cele mai multe din aceste probleme: de vreme ce nu ar pute sa faca nici o scoala, nimeni nu ar putea sa-l solicite.

In familia lui, tensiunea a crescut: era o mare ingrijorare in legatura cu viitorul lui Mark daca scrisul lui nu se imbunatateste. Au fost evaluate realizarile scolare ale parintilor. Tatal insusi avusese probleme de invatare, copil fiind, iar un frate mai mare era dislectic.

Teraputa a conseput un tratament pe trei planuri. In primul rand, a considerat ca ar trebui sa acorde o atentie deosebita problemei scrisului, care pentru Mark si parintii lui, se explica ca simptom al oboselii excesive. Mark a indicat el insusi ca isi simtea degetele obosite. A fost prescris repaus la pat, timp in care nu I se permite sa scri deloc. I s-a permis sa faca doar exercitii de relaxare usoara a degetelor, de trei ori pe zi. In fiecare seara I se cerea sa aprecieze nivelul de oboseala, pe o scala de la unu la zece. Cand oboseala dispare pentru trei zile, sa inceapa sa faca cu grija exercitii suplimentare cu degetele. Numai atunci sunt permise vizite in dormitorul lui.

In al doilea rand, a fost indicata terapia pentru a lucra prin intermediul sentimentelor de inadecvare si inalta solicitare ale lui Mark, cu el insusi. Asa cum Mark insusi a ales un astfel de simptom ascuns, o metoda indirecta de terapie (interactiune imaginara) parand cea mai buna. Desi el nu a vrut sa se joace in timpul evaluarii, terapeuta a considerat ca are valoare de incercare. De lainceput jocul lui Mark a fost un exemplu perfect de joc imaginativ semnificativ.

A treia parte a tratamentului a fost consilierea intensiva a parintilor. Asteptarile lor de la realizarile scolare ale lui Mark trebuie sa fie adaptate la capacitatile lui, in timp ce ingrijorarea lor excesiva, supraprotectiasi atitudinea permisiva trebuie discutata si gasita o alternativa de actiune.

Planul a mers bine. Au fost reluate exercitiile de scriere (spatiate cu grija) dupa o saptamana si jumatate de odihna. In legatura cu acel timp a venit deasemenea la sedinte pentru a treia parte a planului, la inceput cand nu ar fi avut nimic altceva de facut. Curand a devenit clar ca se temea ca ar putea pirde terapeuta acum cand scrisul era mai bun: asta s-a intamplat cu fizioterapeutul cand Mark avea sase ani. Odata linistit, s-a jucatdin nou, si, in lumea noroioasa de nisip miscator din prima sedinta, a creat un sol solid insemnad diguri si

filoni. Acestea aminteau de locuri periculoase, dar erau deasemenea si locuri sigure. O maimutica cu care s-a jucat Mark inainte cand statea tot timpul linga mama lui, acum a cutezat sa mearga sa exploreze. In timpul urmatoarelor cateva ore, maimutica si o papusa baiat pe care Mark a adaugat-o, au experimentat impreuna tot felul de situatii noi.

Frumusetea deosebita a jocului imaginativ a fost relevata in cea de-a douasprezecea sedinta. Intr-o cutie mare, Mark, a creat doua tari, separate de un dig. O tara era fertila, plina de pomi si apa; cealalta tara era uscata si arida. Mai tarziu a fost populata cu un baiat si o fetita. Le era foame, dar nu erau suficient de inteligenti sa urce pe dig. Intr-o zi, baitul sapa in dig si gaseste un tunel spre partea cealalta. S-a intors mai tarziu, a inchis spartura, si a spus ca in partea cealalta era la fel de rau. Fetita si animalele erau foarte dezamagite. Dar totusi fetita era curioasa. Cu ajutorul unui animal puternic, ea a redeschis tunelul si a gasit tara buna. Animalele i-au urmat sitoti s-au bucurat de hrana si apa din plin. Baiatul a fost pedepsit pentru minciuna si a fost inchis in tunel pentru sapte ani. Dupa ispasire, s-a bucurat impreuna cu ei in tara cea buna.

Acest joc imaginativ a fost vazut (fara legatura cu o teme biblica) ca indicand posibilitatea unui nou inceput, pe care baiatul nu a cutezat sa si-l asume. A abandonat bresa celorlalti. Numai dupa ispasire, a putut el insusi sa aiba un nou start.

In restul terapiei lui, care adurat douazeci si patru de sedinte, Mark a lucrat relatia lui cu parintii. La inceput a pictat totul in negru si alb: erau un tata si o mama care erau perfecti si un alt cuplu care era complet rau. Treptat aceasta pictura a capatat mai multe umbre, care i-a dat posibilitatea lui Mark sa-l identifice mai bine pe tatal lui.

Comentariu:Acest caz este un bun exemplu de strategie combinata efectiv, focalizata pe simptom

prin tehnicile comportamentale, pe de-o parte, si lucrul cu problemele fundamentale, pe de alta parte. Se pare ca aceste tehnici ascunse functioneaza bine in special la copii care au simptoame ascunse, la fel ca si la cei care sunt in transformare. De notat ca tehnicile comportamentale au deasemena o forma ascunsa si contrara adevarului unanim recunoscut.

Concluzii

Tehnicile descrise si ilustrate cer, mai presus de toate, un terapeut empatic si creativ care poate actiona uneori cat se poate de nondirectiv si alta data foarte directiv. Directivitatea este necesara cand terapia este intarziata, cand copilul pare incapabil sa treaca peste un blocaj, si cand limitele sun incalcate. Este cerut in plus (intr-un mod domol) cand progresul este incetinit si copilul are nevoie de suport. “ Mesajul” terapeutic are pe linga acestea o componenta directiva clara.

Interventiile cu caracter directiv nu sunt fara risc. Daca se izbesc de nivelul de experienta al copilului, acesta se va simti fortat. Acesta este adecvat doar in cazuri extreme de depasire a limitelor. Dar daca este subtil angrenata cu capacitatea de procesare a copilului, poate lucra foarte bine. Pentru ca o astfel de interventie sa aiba succes, trebuie indeplinite trei conditii: (1) terapeutul trebuie sa fie un partener real pentru copil prin recunoastere si acceptare, empatic si cu atitudine jucausa; (2) terapeutul trebuie bine antrenat in interpretarile simbolurilor personale si in timpul fiecarei sedinte sa isi dea seama constant de semnificatiile care se desprind in timp ce lucreaza; si (3) terapeutul trebuie continuu sa pastreze drumul catre scopul terapeutic si finalul specific al oricarei interventii este de a servi. Aceste puncte referitoare la importanta alegerii cu grija a scopului, asa cum s-a discutat mai inainte.

Cand lucrezi cu un copil, scopurile ar trebui revizuite cu regularitate: poate aparea un nou material care necesita transformare sau ajustare. Oricum, sunt multe de facut intre doua sedinte. Analizarea temelor si semnificatiilor, terapeutul este avizat sa pregateasca

interventiile. Cu cat terapeutul devine mai familiarizat cu copilul si cu modul lui de a se juca, cu atat mai usor va fi sa gaseasca anticipat idei creative – pe care sa le foloseasca cand se iveste ocazia. Pentru acest scop, supervizarea si – pentru teraputii mai experimentati – interviziunea sunt indispensabile. Ambele, supervizarea si interventia sunt modalitati ghidare si consultare profesionala, diferenta fiind aceea ca supervizarea provine de la un coleg cu mai mult antrenament si/sau experienta, in timp ce interviziunea vine de la colegi (de obicei intr-un grup restrans) care au acelasi nivel de pregatire.