RELIGIOLOGIE –ŞTIINŢA RELIGIILOR

În cele ce urmează, înfăţişăm un mic vocabular care prezintă disciplinele care constituie religiologia sau ştiinţa religiilor.

Dacă nu este precizat altfel, citatele inserate sunt preluate din Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor, edit. Polirom, Bucureşti, 2000, trad. M. Zoicaş, pp. 9, 10.

ANTROPOLOGIA RELIGIILORAceastă disciplină descrie, inventariază şi clasifică faptele religioase, dar chiar

mai mult decât atât: ea „priveşte religia ca pe o parte a culturii şi încearcă să explice asemănările şi deosebirile dintre fenomenele religioase din diverse societăţi”. Deşi imensa majoritate a antropologilor religiilor provin de pe continentul european, unde credinţa majoritară este cea monoteistă şi a modelat conştiinţele, instituţia monoteistă nu este privilegiată. „Antropologia religioasă nu se încheie nici în Antichitate, nici în Lumea a Treia, ci se ocupă deopotrivă de riturile nepaleze, de miturile papuaşe, de şamanii din siberia şi de exorciştii din Bretania. Multă vreme ea şi-a concentrat atenţia asupra societăţilor mici, cu un grad de cultură redus, uneori arhaice, în care, adeseori, fenomenul tribal şi cel religios se confundă. Antropologia religioasă se angajează, evident, în schimburi de informaţii, de puncte de vedere şi de metode cu o serie de discipline învecinate care îşi propun, toate să deschidă calea spre înţelegerea religiosului.”

SOCIOLOGIA RELIGIILORAceastă disciplină a fost inaugurată de Max Weber. Ea „se ocupă cu precădere de

religiile Cărţii din sânul marilor civilizaţii, cu o cercetare uneori cuantificată a credinţelor, practicilor şi formelor de organizare religioasă din societăţile complexe şi urbanizate.”

ISTORIA RELIGIILOR a apărut o dată cu evoluţionismul, în secolul al XIX-lea. Ea „studiază şi compară instituţii, credinţe şi culte de-a lungul timpului şi în diverse spaţii...urmăreşte dezvoltarea istorică a ideilor şi structurilor religioase, constituind un rezervor de experienţe trecute şi prezente” absolut indispensabil pentru antropologi.

PSIHOLOGIA RELIGIILOR cuprinde interpretări psihanalitice, abordează faptele religioase în forma lor existenţială: modalităţi de exprimare a sacrului în om, în funcţie de vârstă, sex, sau de personalitatea de bază; variaţia adeziunilor, trăirea afectivă a ritului...

FENOMENOLOGIA RELIGIILOR: această disciplină „porneşte de la principiul că sacrul este resimţit de om ca o sursă de transformare interioară, nu numai ca o obiectivare a unui sacru, ci ca o mărturie a unei relaţii cu o forţă superioară care năpădeşte conştiinţa şi căreia omul îi poartă dragoste, teamă, respect.”

FILOSOFIA RELIGIEIAceastă disciplină „cercetează coerenţa logică a diverselor sisteme religioase şi

reflectează asupra teoriilor lor explicative: semnificaţia termenilor-cheie, recurenţe tematice, tipuri de raţionament, influenţe ale unui anume mod de gândire asupra credinciosului şi asupra grupului din care el face parte.”

În opinia lui John H. Kick, filosofia religiei este „gândire filosofică despre religie...”, aceasta fiind „o ramură a filosofiei” care „studiază conceptele şi afirmaţiile teologiei şi raţionamentele teologilor, precum şi fenomenele anterioare ale experienţei religioase şi activităţile de cult pe care, până la urmă, teologia se bazează.

Filosofia religiei este, astfel, o activitate de ordin secund, fiind separată de subiectul său. În sine, nu face parte din sfera religioasă, însă este înrudită cu aceasta aşa cum filosofia dreptului este înrudită cu sfera fenomenelor legislative şi cu conceptele şi raţionamentele de tip juridic, sau aşa cum folosofia artei este înrudită cu fenomenele artistice şi cu metodele şi categoriile specifice discursului estetic. Aceasta îşi propune să analizeze concepte precum Dumnezeu, sfânt, mântuire, cult, creaţie, jertfă, viaţă veşnică, etc. Şi să determine natura afirmaţiilor religioase în comparaţie cu cele ale vieţii cotidiene, cu descoperirile ştiinţifice, cu moralitatea şi cu expresiile imaginative artistice.”1

Brian Davies evită să dea o definiţie a acestei discipline, dar spune că în perimetrul acesteia intră existenţa lui Dumnezeu, relaţia dintre moralitate şi religie, conceptul de „minune” şi noţiunea de „viaţă după moarte”. El mai adaugă că această disciplină evită să cerceteze subiectele care pot rezulta din studiul comparativ al religiei şi din diferitele credinţe specifice unei anumite religii.2

TEOLOGIA RELIGIILOR monoteiste se prezintă ca o ştiinţă normativă condiţionată de credinţa în propriu-i adevăr revelat de Dumnezeu. Se vrea exclusivă şi răspunde la întrebarea: „Ce trebuie să credem?” Interpretările teologiei prevalează la un moment dat într-o religie, care, drept urmare, rosteşte anateme şi combate erezia aşa cum o înţelege ea.

1 John H. Kick, Filosofia religiei, edit. Herald, Bucureşti, 2010, trad. A. Anghel, pp. 9-10.2 Brian Davies, Introducere în filozofia religiei, edit. Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. D. Oancea, p. 7.