Curtea de Apel PloieştiDecizii Relevante Trimestrul IV 2014

Întocmit

Grefier Documentarist,

Luciu Ana - Maria

CuprinsSecţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie

Neagravarea situaţiei părţii în calea de atac formulată de unitatea de parchet în favoarea sa.

Inadmisibilitatea apelului declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel după data de 01.02.2014, calea de atac fiind exercitată împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat de judecătorie o cerere de revizuire a unei hotârâri de condamnare pentru infracţiuni de evaziune fiscală.

Cerere de prelungire a dreptului de circulaţie. Admisibilitate.

Drept procesual penal. Partea generală. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii. Aprecierea probelor.

Încadrare juridică. Legi penale succesive.

Drept penal. Partea generală. Individualizarea pedepselor. Concursul între cauzele de atenuare şi cele de agravare a pedepsei. Inaplicabilitate.

Reabilitare judecătorească. Calcul termen.

Contestaţie penală la executare. Instanţa competentă. Condamnat aflat în stare de deţinere. Concurs de infracţiuni.

2

Secţia a I Civilă

Reducerea vârstei standard de pensionare. Cumul reduceri.

Problema de drept – Sancţiune disciplinară aplicată personalului CFR - şef de tren - pentru nerealizarea plafonului lunar de încasări. Neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii disciplinare.

Recurs formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare.

Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi planul de distribuire între creditori. Necontestare în termen legal. Consecinţe.

Vânzarea la licitaţie a apartamentului bun comun. Măsură extremă.

Revizuire prevăzută de art.322 pct.7 Cod pr.civilă. Raţiunea reglementării – înlăturarea încălcării principiului puterii lucrului judecat

Principiul bunei-credinţe – constantă a dreptului muncii

Norma de hrană

3

Secţia a II – a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal

Contestaţie în anulare. Greşeală materială.

Suspendarea executării unui act administrativ fiscal. Caz bine justificat.

Procedura prealabilă în cazul cererilor formulate de funcţionari publici având ca obiect drepturi băneşti. Spor de dirigenţie.

Contestaţie în anulare. Greşeală materială.

Principiul disponibilităţii în procesul civil. Soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale.

Autoritatea de lucru judecat. Posibilitatea părţilor de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea litigiului în care se invocă.

Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi planul de distribuire între creditori. Necontestare în termen legal. Consecinţe.

4

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2014

5

Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori şi de

Familie

[1] Neagravarea situaţiei părţii în calea de atac formulată de unitatea de parchet în favoarea sa.

Cod proc.penală, art. 418

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 981 din 16 octombrie 2014.

Prin Decizia penală nr. 981 din 16 octombrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în temeiul art.421 pct.1 lit.b) Cod procedură penală a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria R. împotriva sentinţei penale nr.47/20.02.2014 pronunţată de Judecătoria R.

Pentru a dispune astfel, instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:Prin sentinţa penală nr. 47 din data de 20 februarie 2014 pronunaţată de Judecătoria R. a

fost schimbată încadrarea juridică a faptei de furt în sensul reţinerii dispoziţiilor articolului 41 alineatul 2 din Codul penal (vechi).

6

În baza art. 228 alineatul 1 - 229 alineatul 1 lit. b) şi d) din Codul Penal nou (corespondent articolul 208 alineatul 1 - 209 alineatul 1 literele g) şi i) din Codul Penal vechi) cu aplicarea articolului 5 din Codul Penal, raportat la articolul 41 alin. 2 din Codul Penal vechi şi art. 33 litera a) din Codul Penal vechi cu aplicarea art. 99 şi urm. din Codul Penal vechi, coroborat cu articolele 71 alin. 1 – 64 alin. 1 litera a) teza a II-a şi lit. b) din Codul Penal vechi a fost condamnat inculpatul D.M. la pedeapsa de 1 an închisoare (părţi vătămate D. F., G. M., C. I., C.I., P. T, S.C. B. IFN S.R.L., S.C. P. I. IFN S.R.L., S.C. B. N. C. S.R.L., S.C. G. T.AMV S.R.L., P. C., Z. M. A., B. N., C.E., M.P., N. C., C. N., A. V. şi T.N. T.).

În temeiul art. 224 alin. 1 (corespondent 192 alin. 1 din Codul Penal vechi) cu aplicarea art. 5 din Codul Penal nou, articolul 33 lit. a) din Codul Penal vechi, art. 99 şi urm. din Codul Penal vechi, cu art. 71 alin. 1 – 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b din Codul Penal vechi, acelaşi inculpat a fost condamnat la 3 luni închisoare.

Conform art. 34 alin. 1 litera b) din Codul Penal vechi s-au contopit pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului D.M., pedeapsa cea mai grea, anume 1 an închisoare.

Potrivit art. 88 din Codul Penal (corespondent articolul 72 din Codul Penal nou) s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestului preventiv începând cu 11.10.2011 (mandatul de arestare preventivă numărul 23/11.10.2011) până la data de 19.02.2013, data punerii în libertate. S-a constatat executată pedeapsa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut pe baza actelor şi lucrărilor cauzei, următoarele:

Prin Decizia penală nr. 445/26.03.2013 Curtea de Apel Ploieşti a trimis spre rejudecare cauza înregistrată sub nr. 1531/284/2011/18.04.2013 privind pe inculpatul D. M., trimis în judecată prin rechizitoriul nr.102/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari pentru infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit. g) şi i) Cod penal, cu aplic.art.41 alin.2 şi 99 şi urm. Cod penal

În fapt, s-a reţinut în actul de acuzare că la data de 12 ianuarie 2011, numitul C. I. a sesizat lucrătorii de poliţie cu privire la faptul că în noaptea de 11/12.01.2011, D. M. a pătruns prin efracţie în locuinţa sa din comuna P., sat R., în scopul de a sustrage diverse bunuri, iar în momentul în care l-a depistat în interiorul imobilului, învinuitul a fugit de la faţa locului în scopul de a-şi asigura scăparea.

La termenul din 22.03.2012, în temeiul art. 34 lit. d) Cod Penal, s-a dispus conexarea dosarelor penale nr. 1751/284/2011 (rechizitoriul nr. 678/P/2011 din data de 25.05.2011), nr. 1968/284/2011 (rechizitoriul nr. 297/P/2011 din 14.06.2011) şi nr. 3747/284/2011 (rechizitoriul nr. 1853/P/2011 din data de 23.11.2011), la dosarul nr. 1531/284/2011.

S-a reţinut că prin rechizitoriul nr. 678/P/2011 din data de 25 mai 2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari înregistrat pe rolul Judecătoriei Răcari sub nr. 1751/284/2011 din data de 27.05.2011 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului minor D. M., cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzut de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. g) şi i) Cod Penal cu aplicarea art. 99 şi următoarele Cod Penal.

Totodată, prin rechizitoriul nr. 297/P/2011 din 14.06.2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari înregistrat pe rolul Judecătoriei Răcari sub nr. 1968/284/2011 din data de 17.06.2011 a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului minor D. M. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 208 alin. 1 - art. 209 alin. 1 lit. e) g) şi i) Cod Penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod Penal şi art. 99 şi următoarele Cod Penal şi art. 192 alin. 2 Cod Penal cu aplic. art. 99 şi următoarele Cod penal, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

Prin rechizitoriul nr. 1853/P/2011 din data de 23.11.2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari înregistrat pe rolul Judecătorie Răcari sub nr. 3747/284/2011 din data de 24.11.2011 a fost dispusă trimiterea în judecată a inculpatului minor D. M. zis „B”, cercetat în stare de arest preventiv pentru săvârşirea a trei infracţiuni de furt calificat prevăzut de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. g) şi i) Cod Penal cu aplicarea art. 33 lit. a) Cod penal.

În urma analizei actelor şi lucrărilor cauzei instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că faptele, astfel cum au fost reţinute prin actele de sesizare au fost comise de inculpatul minor, în modalităţile arătate, cu forma de vinovăţie cerută de lege, motiv pentru care a dispus condamnarea acestuia în baza dispoziţiilor legale anterior arătate.

Totodată, s-a dedus din pedeapsa perioada reţinerii şi arestării preventive. 7

În rejudecarea cauzei, potrivit dispoziţiilor instanţei de recurs, în şedinţa publică de la termenul din 06.02.2014 a fost pusă în discuţie schimbarea încadrării juridice conform art. 41 alin. 2 Cod penal.

S-a motivat că faţă de împrejurarea că toate faptele ce au fost reţinute în sarcina inculpatului au fost săvârşite în integralitatea lor în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale într-o perioadă de timp scurtă, din locuinţe situate pe raza localităţii P. şi prin modalităţi similare de comitere, s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi au fost reţinute disp. art. 41 Cod penal, privind comiterea infracţiunii continuate.

A mai reţinut instanţa de fond că inculpatul D.M. era minor la data săvârşirii tuturor faptelor reţinute în sarcina sa, fiind comise în cursul anului 2011 iar el a împlinit vârsta de 18 ani la 10 martie 2012, dar în considerarea strictă a situaţiei sale personale, fără a se îmbina dispoziţiile unei legi cu ale celeilalte ci în stabilirea strictă a faptei şi a fixării pedepsei, s-a făcut aplicarea disp. art. 5 din Codul Penal, pentru faptele de furt, identificându-se aceasta ca fiind cea prevăzută de art. 228 alin.1 – 229 alin.1 lit. b şi d, unde pedepsele sunt de la 1 la 5 ani (faţă de 3-15 ani).

S-a recurs însă la instituţia prevăzută de capitolul IV din vechiul cod penal, pluralitatea de infracţiuni, anume art. 41 alin.2 considerată a-i fi mai favorabilă inculpatului şi la instituţia minorităţii din acelaşi vechi cod penal, art. 99 şi urm., considerându-se de instanţa de fond că astfel se creează inculpatului o situaţie mai favorabilă, acesta fiind în prezent arestat în altă cauză, privind tot faptele de furt.

Aşadar, pe de o parte, s-a apreciat regimul sancţionator mai blând, iar pe de altă parte, s-au aplicat separat instituţiile pluralităţii de infracţiuni, individualizării pedepsei, neexistând în acest caz interdicţia creării unei a treia legi.

Şi în privinţa faptei de violare de domiciliu s-a făcut aplicarea legii penale mai favorabile ca fiind art. 224 din noul Cod Penal (unde pedeapsa este de la 3 luni la 2 ani sau amenda) faţă de art. 192 alin.1 din vechiul cod, unde pedeapsa este de închisoare de la 6 luni la 4 ani, deci strict raportarea fiind făcută la regimul sancţionator iar celelalte considerente rămân ca în privinţa consideraţiilor făcute pentru faptele de furt.

S-au reţinut şi disp. art.33 lit. a) din vechiul Cod penal pentru că există concursul de infracţiuni între fapta de furt şi violarea de domiciliu.

Conform art. 34 alin.1 lit. b) au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea.

Totodată, s-a făcut aplicarea prevederilor art.71 alin.1 – 64 alin.1 lit.a teza a II-a şi lit.b Cod penal referitoare la pedepsele accesorii.

Potrivit art.88 Cod penal s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada arestului preventiv, anume începând cu data de 11.10.2011. astfel, este în discuţie mandatul de arestare nr.23/11.10.2011 emis de către Judecătoria Răcari.

S-a constatat apoi ca fiind executată pedeapsa de către inculpat.Împotriva sentinţei penale nr. 47 din data de 20 februarie 2014 pronunţată de Judecătoria

R., în termen legal a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria R. care a criticat soluţia primei instanţe de nelegalitate şi netemeinicie.

S-a susţinut că deşi prima instanţă a avut în vedere disp. art. 5 Cod penal, a hotărât în mod greşit condamnarea inculpatului (minor la data săvârşirii faptei) la pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare.

Analizând comparativ dispoziţiile Codului penal din 1968 şi cele ale Noului Cod penal s-a susţinut că potrivit acestuia din urmă ( art. 114-115 şi urm.), inculpatului minor D.M. nu i se mai pot aplica pedepse de către instanţa de judecată, ci doar măsuri educative.

Totodată, s-a susţinut că este greşită şi încadrarea juridică a faptei, în mod corect ar fi trebuit reţinut art. 229 alin. 2 lit. b) Cod penal.

În raport de dispoziţiile cuprinse în noul Cod penal, s-a solicitat admiterea apelului,desfiinţarea sentinţei atacate şi în rejudecare, aplicarea unei măsuri educative într-un centru de detenţie, cu referire la art. 125 alin. 2 Cod penal, art. 134 Cod penal şi totodată, având în vedere că potrivit art. 127 Cod penal, în cazul măsurilor educative privative de libertate, disp. art. 71-73 se aplică în mod corespunzător, solicită deducerea perioadei arestării de la 20 noiembrie 2011 la 19 februarie 2013.

8

În urma examinării sentinţei primei instanţe în raport de criticile invocate, pe baza materialului probator administrat în cauză şi a dispoziţiilor legale incidente, precum şi din oficiu, conform art. 417 alin. 2 Cod procedură penală, Curtea a constatat că apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria R. este nefondat şi a dispus respingerea, reţinând următoarele:

Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei rezultă că prin sentinţa penală nr. 236 din 26 noiembrie 2012 pronunţată de Judecătoria Răcari, inculpatul D.M. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 1 an şi 3 luni închisoare, în regim privativ de libertate, pentru săvârşirea, în concurs real, a mai multor infracţiuni de furt calificat, dintre care unele în formă continuată şi violare de domiciliu, pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată prin rechizitoriile nr. 102/P/2011 din 6 mai 2011, nr. 678/P/2011 din 25 mai 20911, nr. 297/P/2011 din 14 iunie 2011 şi respectiv nr. 1853/P/2011 din 23 noiembrie 2011, toate emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari.

Această hotărâre a fost casată de Curtea de Apel Ploieşti prin decizia penală nr. 445/26 martie 2013 prin admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari, ocazie cu care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu motivarea că urmare reunirii prin conexare a celor patru cauze se impunea analizarea tuturor faptelor în integralitatea lor constatându-se că au fost comise în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale, într-o perioadă relativ scurtă de timp, din imobile ale aceleiaşi localităţi şi prin modalităţi de comitere similare, ceea ce impunea schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice în art. 41 alin. 2 Cod penal, după punerea în discuţia părţilor, aspecte care însă au fost ignorate de prima instanţă.

Prin aceeaşi decizie, recursul declarat de inculpat a fost respins, ca nefondat.În urma rejudecării, a fost pronunţată sentinţa penală nr. 47 din 20 februarie 2014 prin care

a fost schimbată încadrarea juridică a faptei de furt calificat prin reţinerea dispoziţiilor cuprinse în art. 41 alin. 2 Cod penal din 1969 şi s-a dispus condamnarea inculpatului D. M. în temeiul disp. art. 228 alin. 1 - 229 alin. 1 lit. b) şi d) Cod penal, cu aplic. art. 5 Cod penal, art. 41 alin. 2 Cod penal din 1969, art. 33 lit. 1 Cod penal anterior şi art. 99 şi urm. Cod penal anterior, la pedeapsa de 1 an închisoare şi la 3 luni închisoare în baza disp. art. 224 alin. 1 cu aplic. art. 5 Cod penal, art. 99 şi urm Cod penal anterior.

Potrivit disp. art. 34 alin. 1 Cod penal anterior au fost contopite pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 1 an închisoare.

Conform art. 88 Cod penal anterior s-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive cu începere de la 11 octombrie 2011, potrivit mandatului de arestare preventivă nr. 23/11 octombrie 2011 până la data de 19 februarie 2013, data punerii în libertate şi s-a constatat executată pedeapsa.

Prin apelul formulat de unitatea de parchet s-a criticat modalitatea de stabilire şi aplicare a legii penale mai favorabile susţinându-se că potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 114 - 115 Cod penal, în vigoare de la data de 1 februarie 2014, inculpatului minor nu i se mai pot aplica pedepse ci doar măsuri educative, că şi potrivit dispoziţiilor codului penal din 1969, inculpatului minor i se puteau aplica măsuri educative.

Într-adevăr, în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 114 alin. 1 Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/2009, în vigoare de la data de 01 februarie 2014, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, se ia o măsură educativă neprivativă de libertate.

De asemenea, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, faţă de minorul prevăzut în alin. 1 se poate lua o măsură educativă privativă de libertate dacă a mai săvârşit o infracţiune pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat ori atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este de 7 ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Măsurile educative neprivative şi privative de libertate sunt reglementate în art. 115 Cod penal, din categoria celor din urmă făcând în parte internarea într-un centru educativ şi internarea într-un centru de detenţie.

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal reglementează în Capitolul IV sub titlul - Dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor - legea penală mai favorabilă în situaţiile expres menţionate, stabilind, de exemplu, în art. 17 că „ în aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării aplicabilă potrivit codului penal din 1969, este

9

considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal”.

Verificând sentinţa instanţei de fond, s-a constatat, sub un prim aspect, că aceasta a fost pronunţată ulterior intrării în vigoare a Codului penal adoptat prin Legea nr. 286/2009 şi ca atare, se impune stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 Cod penal care prevăd că în cazul în care de la săvârşirea faptei până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă.

Pe de altă parte, s-a constatat că la data de 6 mai 2014, instanţa de contencios constituţional a pronunţat Decizia nr. 265/2014 prin care a constatat că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.

În urma rejudecării cauzei, instanţa de fond, conformându-se deciziei de casare, a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de furt calificat într-o singură infracţiune, în formă continuată, conform art. 41 alin. 2 Cod penal şi faţă de împrejurarea că la data soluţionării ei erau în vigoare dispoziţiile cuprinse în Noul Cod penal iar din perspectiva regimului sancţionator, acesta reprezintă legea penală mai favorabilă, în aplicarea disp. art. 5 Cod penal, a dispus condamnarea inculpatului D. M. la pedepse, potrivit noii legi, dispunând, în urma contopirii, potrivit art. 34 lit.b) Cod penal din 1969, ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 1 an închisoare.

S-a reţinut de către instanţa de control judiciar că această modalitate de soluţionare a cauzei contravine atât dispoziţiilor cuprinse în art. 5 Cod penal, Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale dar şi Deciziei nr. 5/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept – prin care s-a stabilit că în aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile, constatându-se că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată.

Cu toate acestea, s-a stabilit că sentinţa primei instanţe nu poate fi desfiinţată în calea de atac a apelului declarat de unitatea de parchet, calificat ca fiind în favoarea acestuia deoarece s-a solicitat aplicarea de măsuri educative în locul pedepsei cu închisoarea, având în vedere situaţia juridică concretă a inculpatului D. M., respectiv că pedeapsa de 1 an închisoare stabilită de judecătorul fondului a fost integral executată de acesta în arest preventiv până la pronunţarea sentinţei, şi ca atare, procedând în sensul solicitat, s-ar impune, în aplicarea oricăreia dintre legile penale succesive, luarea unei măsuri educative, ceea ce ar echivala cu o dublă sancţiune.

După cum rezultă din motivarea apelului, alte critici nu au fost invocate de unitatea de parchet, deşi în prezent, raportat la dispoziţiile cuprinse în art. 35 alin. 1 Cod penal, nu mai sunt îndeplinite cerinţele unităţii legale de infracţiune, faţă de multitudinea subiecţilor pasivi, iar pe de altă parte, săvârşirea infracţiunii de furt calificat prin violare de domiciliu constituie forma agravată prev. de art. 229 alin. 2 lit. b) Cod penal, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, în raport de care singura măsură educativă legală ar fi fost aceea prev. de art. 114 alin. 2 lit. b) rap. la art. 115 alin. 2 lit. b) Cod penal, respectiv, internarea într-un centru de detenţie, măsură care nu poate fi mai mică de 2 ani, potrivit art. 125 alin. 2 teza I din acelaşi cod.

Instanţa de fond nu a făcut o evaluarea globală a legii penale mai favorabile iar o asemenea analiză ar fi de prisos în cadrul legal de faţă întrucât indiferent de soluţia la care s-ar ajunge în stabilirea legii penale mai favorabile, atâta timp cât instanţa de fond a optat pentru pedeapsa închisorii iar inculpatul a executat în întregime pedeapsa stabilită până la momentul pronunţării sentinţei, nu se mai pune problema aplicării unei măsuri educative căci altfel ar fi încălcate dispoziţiile cuprinse în art. 418 alin.2 Cod proc. penală, potrivit cărora instanţa de apel nu poate agrava situaţia părţii în favoarea căruia a fost declarat apelul.

Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând că nu se impune desfiinţarea sentinţei, astfel cum s-a solicitat, în temeiul disp. art. 421 alin. 1 pct. 2 lit. b) Cod procedură penală, a dispus respingerea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria R., ca nefondat.

( Judecător Ioana Nonea)

10

[2] Inadmisibilitatea apelului declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel după data de 01.02.2014, calea de atac fiind exercitată împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat de judecătorie o cerere de revizuire a unei hotârâri de condamnare pentru infracţiuni de evaziune fiscală.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1207 din 2 decembrie 2014.

Prin decizia nr.1207 din data de 2 decembrie 2014 a fost respins ca inadmisibil apelul declarat de apelantul revizuient B.P. împotriva sentinţei penale nr. 112/06.02.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte şi decizia penală nr. 20 din 17.02.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Pentru a dispune astfel instanţa de control judiciar a reţinut următoarele:Prin decizia penală nr.20 din 17.02.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa au fost

respinse ca nefondate apelurile declarate de către revizuenţii B.P, SC …SA T. şi SC…SA T. J. împotriva sentinţei penale nr.112 pronunţată la data de data de 06 februarie 2013 de către Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.7183/315/2012.

S-a arătat de către Tribunalul Dâmboviţa că prin decizia penală nr.1091/20.08.2013 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr.7183/315/2012 a fost recalificată calea de atac exercitată de revizuienţi împotriva sentinţei penale nr.112 pronunţată la data de 06 februarie 2013 de către Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.7183/315/2012, ca fiind apel şi nu recurs şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Prin sentinţa penală nr.112/06.02.2013 Judecătoria Târgovişte în baza disp. art.403 alin.31

din Codul de procedură penală a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuienţii B. P., SC …SA T. şi SC …. SA T. J., împotriva deciziei penale nr.731/22.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr.7039/315/2006. S-a arătat că prin sentinţa penală nr. 647/23.10.2007 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul penal nr. 7.039/315/2006, modificată şi definitivă prin decizia penală nr. 731/22.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, hotărâre a cărei revizuire se solicită, s-a dispus condamnarea inculpatului B. P. la: - 4 pedepse a câte 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a II-a, b şi c din Codul penal, pentru 4 infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 (devenit art. 11 lit. a şi c din Legea nr. 161/2003), cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 13 din Codul penal, fapte săvârşite în perioada 1999-2000; - 2 pedepse a câte 2 ani închisoare, pentru două infracţiuni prevăzute de art. 266 punctul 2 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, fapte săvârşite în perioada ianuarie-octombrie 2002. - conform art. 33 lit. a din Codul penal, art. 34 lit. b din Codul penal şi art. 35 alin. 1 din Codul penal, s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, b şi c din Codul penal. Inculpatului i-au fost aplicate şi prevederile art. 71 şi art. 64 lit. a teza a II-a, b şi c din Codul penal pe perioada executării pedepsei. S-a dispus totodată obligarea inculpatului B. P., în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata sumei de 16.737.623.405 de lei vechi (1.673.762 de lei noi), reprezentând despăgubiri civile, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului . Conform prevederilor art. 403 alin. 31 din Codul de procedură penală, cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări. Observând prevederile legale indicate, precum şi faptul că prin prezenta cerere revizuienţii reiau aspectele invocate cu ocazia formulării primei cereri de revizuire, fără că împrejurările respective să fie în măsură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare, astfel cum prevede art. 394 alin. 1 lit. a, alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţă de fond a respins cererea ca inadmisibilă.

11

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs revizuienţii criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi au solicitat, în esenţă, admiterea recursurilor, casarea sentinţei şi pe fond admiterea în principiu a cererii de revizuire, urmând a fi administrate probele noi solicitate.

Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că judecarea cauzei a început sub imperiul legii vechi potrivit căreia infracţiunile de evaziune fiscală erau în competenţa de judecată în prima instanţă a judecătoriei, iar hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte de modificările survenite prin Legea nr. 202/2010 care au trecut aceste infracţiuni în competenţa de soluţionare în primă instanţă a tribunalului.

Din acest punct de vedere , Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. XXIV al.1 şi 3 din Legea nr. 202/2010:

„(1) Hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, dispoziţiile referitoare la competenţa instanţelor din Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele aduse prin prezenta lege, aplicându-se numai cauzelor cu care instanţele au fost sesizate după intrarea în vigoare a prezentei legi.

(3) În caz de desfiinţare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile prezentei legi privitoare la competenţă sunt aplicabile.”

Din examinarea textelor de lege incidente în cauză, s-a apreciat că atât înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală sunt supuse atât apelului cât şi recursului.

Prin urmare, s-a arătat că nici înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 şi nici după intrarea în vigoare a acestei legi, sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală nu sunt supuse unei singure căi de atac (recursul), ci sunt supuse examinării în două căi de atac, atât apelului cât şi recursului.

Neoperând prin Legea nr. 202/2010 nicio modificare referitoare la numărul căilor de atac în cazul sentinţelor privind infracţiunile de evaziune fiscală normele tranzitorii referitoare la numărul căilor de atac (art. XXIV alin. 1 din Legea nr. 202/2010 - din interpretarea căruia s-a desprins concluzia că sentinţele pronunţate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului) nu sunt incidente în cazul acestei categorii de sentinţe.

Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. XXIV alin. (2) şi (3) din Legea nr. 202/2010 rezultă că sentinţele privind infracţiunile de evaziune fiscală, pronunţate de judecătorii după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, sunt supuse apelului la tribunal şi recursului la curtea de apel.

În concluzie, Curtea de Apel Ploieşti a considerat că revizuirea în materia hotărârilor pronunţate pe fond având ca obiect evaziune fiscală urmează aceleaşi căi de atac ca la fond, respectiv, apel şi recurs.

Pentru aceste considerente, a fost recalificată calea de atac exercitată în cauză ca fiind apel şi nu recurs, iar în conformitate cu disp. art. 42 Cod procedură penală, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Examinând cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că apelurile declarate de către revizuienţi sunt nefondate.

S-a arătat că potrivit art.403 alin.1 din Codul procedură penală anterior „admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă în camera de consiliu fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului ….”.

Raportat la dispoziţiile art.403 din Codul procedură penală anterior, tribunalul a constatat că în mod corect instanţa de fond nu a dispus citarea părţilor la termenul la care a examinat admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, apreciind critica formulată de către revizuienţi cu privire la acest aspect ca neîntemeiată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel formulat de către revizuienţi, tribunalul a apreciat că în mod just prima instanţă a respins cererea de revizuire ca inadmisibilă întrucât faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea de revizuire ce face obiectul prezentului dosar au mai fost prezentate în două cereri anterioare de revizuire care au fost judecate definitiv prin

12

sentinţele penale nr.564/15.11.2011 şi nr.351/30.04.2012 pronunţate de către Judecătoria Târgovişte, între acestea existând identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări .

Astfel, în raport cu probele administrate în cursul judecării cauzei şi cu dispoziţiile legale menţionate anterior, tribunalul a constatat că împrejurările învederate de către revizuienţi au fost invocate de către aceştia în apărare atât cu ocazia judecării fondului cauzei, cât şi prin motivele de apel şi de recurs formulate, precum şi în cererea de revizuire formulată la 24.09.2010, ce a format obiectul dosarului nr.9501/315/2010 – respinsă de către Judecătoria Târgovişte prin sentinţa penală nr.564/15.11.2011, definitivă prin decizia penală nr.262/27.02.2012 a Curţii de Apel Ploieşti, cât şi prin cererea de revizuire înregistrată cu adresa nr.255/III/6/2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte pe rolul Judecătoriei Târgovişte sub nr.3244/315/2012, cerere care a fost respinsă prin sentinţa nr.351/30.04.2012, definitivă la data de 14.08.2012 prin retragerea recursului.

Totodată, tribunalul a constatat că în considerentele hotărârilor menţionate se fac referiri la aspectele indicate de revizuienţi în legătură cu cele două procese verbale emise de organele fiscale, acestea fiind considerate ca nerelevante sub aspectul netemeiniciei hotărârii atacate şi invocate de revizuienţi.

Conform prevederilor art. 403 alin. 31 din Codul de procedură penală anterior (care au fost preluate şi în Noul Cod de procedură penală – art.459 alin.5) cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi apărări şi cum revizuienţii reiau aspectele invocate cu ocazia formulării primelor două cereri de revizuire, fără ca împrejurările respective să fie în măsură să dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare astfel cum prevăd disp. art.394 alin.1 lit.a Cod procedură penală, în mod corect instanţa de fond a respins cererea de revizuire.

În consecinţă, apreciind ca temeinică şi legală sentinţa penală atacată, în temeiul disp. art.421 pct.1 lit.b) Cod procedură penală, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de către revizuienţi.

Curtea examinând cauza prin prisma admisibilităţii căii de atac a apelului a constatat următoarele:

În cauza de faţă revizuientul B.P. a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 112/06.02.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată împotriva sentinţei penale nr. 647/2007 a Judecătoriei Târgovişte, şi împotriva deciziei penale nr.20 din 17.02.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Potrivit art.10 alin.3 din Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale „deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit alin.1) şi 2) sunt definitive, în condiţiile art.552 alin.1) din Codul de procedură penală. Alin.1) al art.10 prevede că apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de aceeaşi instanţă potrivit dispoziţiilor din Legea nouă privitoare la apel.

Curtea reţine că Tribunalul Dâmboviţa a fost învestit la data de 28.08.2013 cu apelurile declarate de împotriva sentinţei penale nr. 112/06.02.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, fiind incidente dispoziţiile art.10 alin.1) din Legea nr. 255/2013, decizia pronunţată în apel fiind definitivă potrivit alin.3 al aceluiaşi articol.

Prin urmare, în privinţa deciziei penale atacate, pronunţată în temeiul art.421 pct.1 lit. b) Cod procedură penală şi definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Dând eficienţă principiului stabilit prin art.129 din Constituţia României, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art.21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art.13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin Legea nr. 255/2013 s-au stabilit în mod coerent normele tranzitorii privind căile de atac.

În cauză, Curtea reţine că revizuientul a formulat apel împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, definitivă, şi care nu mai este susceptibilă de reformare, calea de atac exercitată neîntrunind condiţiile dispoziţiilor legale menţionate mai sus.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii acestora, şi din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.

13

Pentru considerentele expuse, constatând că revizuientul a declarat apel împotriva unei hotărâri pronunţate în apel, Curtea a respins ca inadmisibil apelul declarat de apelantul revizuient B.P. împotriva sentinţei penale nr. 112/06.02.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte şi decizia penală nr. 20 din 17.02.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa.

Deşi avocatul revizuientului a susţinut că apelul exercitat în cauză este admisibil întrucât hotărârea iniţială a beneficiat de două căi de atac, de trei grade de jurisdicţie, astfel că şi cererea de revizuire urmează aceeaşi procedură, iar potrivit art.463 Cod procedură penală „sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire, după rejudecarea cauzei, este supusă aceleaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea”, este evident că în raport de normele tranzitorii determinate de intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală care nu a mai prevăzut calea de atac a recursului împotriva unor hotărâri pronunţate în apel, chiar şi în situaţia în care hotărârea de fond era supusă apelului şi ulterior recursului, exercitarea unei căi de atac se face în condiţiile legii procesual penale de la momentul promovării ei.

(Judecător Cristina Radu)

[3] CERERE DE PRELUNGIRE A DREPTULUI DE CIRCULAŢIE. ADMISIBILITATE.

OUG nr.195/2002, art.113Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002, art.219 alin.2

Cererea de prelungire a dreptului de circulaţie pe drumurile publice formulată de o persoană faţă de care s-a pronunţat o soluţie de neurmărire penală este inadmisibilă, întrucât această persoană poate solicita chiar restituirea permisului de conducere.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Încheierea din 21.10.2014 pronunţată în dosarul nr.757/42/2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 17.10.2014, petentul RA a solicitat prelungirea dreptului de circulaţie pe drumurile publice.

La cererea formulată, petentul a ataşat copia cărţii de identitate şi copia dovezii seria CU nr.0726006 din 18.09.2014 eliberată de IPJ Dâmboviţa.

În vederea soluţionării cererii, a fost ataşat dosarul nr.757/42/2014 al Curţii de Apel Ploieşti.Analizând cererea formulată pe baza actelor şi lucrărilor dosarului şi a înscrisurilor depuse

de petent, Curtea a reţinut că, prin rechizitoriul nr.130/P/2014 din data de 07.10.2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatului VD pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.337 Cod penal, cu aplicarea art.5 Cod penal.

Prin acelaşi rechizitoriu, s-a dispus clasarea cauzei cu privire la petentul RA, privind infracţiunea prev. de art.196 Cod penal, cu aplicarea art.5 Cod penal, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală, şi cu privire la inculpat, în ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art.338 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.5 Cod penal, întrucât fapta nu există.

Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.113 din OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, permisul de conducere se restituie titularului, în situaţiile prevăzute de textul de lege, de către poliţia rutieră în condiţiile stabilite în regulament.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art.219 alin.2 din Regulamentul de aplicare a OUG nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, Restituirea permisului de conducere se dispune de către şeful serviciului poliţiei rutiere pe raza căreia a fost săvârşită fapta, la cererea titularului, în baza rezoluţiei sau, după caz, a ordonanţei procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărirea penală ori încetarea urmăririi penale ….

Curtea a constatat că, faţă de petentul RA, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a pronunţat o soluţie de neurmărire penală, respectiv clasarea cauzei cu privire la infracţiunea prev. de art.196 Cod penal, cu aplicarea art.5 Cod penal, reţinându-se că fapta nu este prevăzută de legea penală.

14

Faţă de aceste considerente, Curtea a reţinut că cererea petentului RA privind prelungirea dreptului de circulaţie pe drumurile publice este inadmisibilă, astfel că a fost respinsă ca atare, apreciind petentul poate solicita chiar restituirea permisului de conducere.

În baza art.275 alin.2 Cod procedură penală, petentul a fost obligat la cheltuieli judiciare către stat.

(Judecător Lucian Crăciunoiu)

[4] Drept procesual penal. Partea generală. Probele, mijloacele de probă şi procedeele probatorii. Aprecierea probelor.

Instanţa de judecată trebuie să realizeze aprecierea situaţiei factuale cu respectarea disp. art. 103 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, care obligă la evaluarea tuturor probelor administrate, iar în adoptarea deciziei cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.

În mod greşit instanţa de fond a conferit o forţă probantă exclusivă probelor testimoniale echivoce, deşi conform art.103 alin.1 cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma evaluării tuturor probelor administrate, în îndeplinirea scopului primordial al procesului penal, acela definit de art. 5 cod procedură penală, al aflării adevărului.

Fundamentarea soluţiei exclusiv pe probele testimoniale echivoce, înlăturându-se practic din ansamblul probator, mijloacele ştiinţifice de probă, administrate în decursul urmăririi penale, dar şi în faza de judecată, reprezintă o analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, efectuată prin eludarea disp. art.103 alin.1 cod procedură penală, potrivit căruia probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma evaluării tuturor probelor administrate, în îndeplinirea scopului primordial al procesului penal, acela definit de art. 5 cod procedură penală, al aflării adevărului.

Aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că inculpatul ar beneficia pe deplin de efectele prezumţiei de nevinovăţie, care nu a fost răsturnată, are la bază o greşită apreciere şi evaluare a probelor, în condiţiile în mijloacele certe şi legale de probă (propria declaraţie a inculpatului, coroborată cu concluziile celor doi experţi desemnaţi, concluzii însuşite şi de majoritatea experţilor consilieri) conduc la concluzia existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului în forma prevăzută de lege, dubiul reţinut la primul grad de jurisdicţie fiind aşadar înlăturat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie,Decizia penală nr. 1301 din 19 decembrie 2014.

Prin sentinţa penală nr.80/08 aprilie 2014 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte, a fost respinsă cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art.184 alin.2 si 4 Cod penal, în infracţiunea prevăzută de art.196 alin. 2 si 3 N.C.P , ca neîntemeiată.

În baza art.16 lit. b N.C.P a fost achitat inculpatul V. F. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.184 alin.2 si 4 C.pen., iar în baza art.25 alin.1 NC.P.P a fost respinsă acţiunea civila promovata de partea civila G.S. in contradictoriu cu inculpatul V.F., partea responsabila civilmente Serviciul Judeţean de Ambulanţă Prahova şi asiguratorul SC A R ASA ca neîntemeiată.

În baza art.184 alin. 1 si 2 C.pen. a fost condamnat inculpatul C.G.P. la o pedeapsa de 6 luni închisoare.

În baza art.71 al.1,2 Cod penal au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art.64 al.1 lit.a teza a II-a şi lit. b Cod penal.

În baza art.81 Cod penal a fost suspendată executarea pedepsei pe o durată de 2 ani şi 6 luni care constituie termen de încercare potrivit art.82 Cod penal.

Conform art.71 al.5 Cod penal pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei s-a suspendat şi executarea pedepselor accesorii.

15

În baza art.359 alin 1 C.pr.penală s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art.83 cod penal, privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În temeiul art. 25 alin. N.C.P.P raportat la art. 49 si 50 din Legea 136/1995, modificată a fost admisă acţiunea civila promovata de partea civila Spitalul Judeţean de Urgenta Ploiesti si a fost obligat inculpatul C.G.P. la plata sumei de 2206,19 lei reprezentând îngrijiri medicale acordate părţii civile G.S., iar în baza art. 25 alin. N.C.P.P raportat la art. 49 si 50 din Legea 136/1995, modificată a fost admisă in parte acţiunea civila promovata de partea civila G. S. şi a fost obligat inculpatul C.G.P. in solidar cu asiguratorul SC O.V.I.G. SA la plata sumei de 1016,84 lei reprezentând daune materiale, suma de 10.000 Euro reprezentând daune morale, suma de 867,18 lei reprezentând diferenţa dintre salariul încasat anterior datei producerii accidentului si pana la data emiterii deciziei de pensionare de încadrare in gradul 2 de invaliditate respectiv 01.07.2009, suma de 3816,96 lei reprezentând diferenţa dintre salariul încasat anterior datei accidentului si pensia primita pentru încadrarea in gradul 2 de invaliditate pentru perioada 01.07.2009 – 01.12.2009.

Au fost respinse celelalte pretenţii civile formulate de către partea vătămată ca neîntemeiate.In baza art. 25 alin.1 N.C.P.P, şi art. 50 din Legea nr. 136/1995, a fost obligat inculpatul

C.G.P. în solidar cu asiguratorul O V I G SA, să plătească cu titlu de cheltuieli judiciare părţii civile G. S. suma de 7789 lei reprezentând onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare avocat, cheltuieli cazare avocat, contravaloare xerocopieri si cheltuieli procura judiciara notariala.

În baza art.275 al.1 lit. c N.C.P.P a fost obligat inculpatul C.G.P. la plata sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin.3 N.C.P.P, cheltuielile judiciare avansate de stat in ceea ce-l priveşte pe inculpatul V. F. au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Vălenii de Munte s-a dispus trimiterea in judecata a inculpaţilor C.G.P. şi V.F. pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art.184 alin. 2 si 4 C. pen., în dauna părţii vătămate G.S., constând în aceea că, la data de 20.01.2009, pe raza localităţii Gura Vitioarei, jud. Prahova, prin încălcarea dispoziţiilor legale ce reglementează circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice, în calitate de conducători auto, respectiv : inculpatul C.G.P.- conducător al unui autoturism Dacia (ce a iniţiat, în mod neregulamentar şi fără asigurare o manevră de depăşire a unui alt autovehicul ce se deplasa regulamentar pe sensul său de mers) iar coinculpatul V.F., în calitate de conducător auto al unei ambulanţe ce se deplasa din sens opus fără a beneficia de regimul prioritar de deplasare deoarece nu avea în funcţiune semnalele acustice şi luminoase, au contribuit la producerea unui eveniment rutier în cadrul căruia victima G.S., aflat în interiorul ambulanţei, a suferit leziuni ce au necesitat 90-95 de zile de îngrijiri medicale.

Analizând actele si lucrările dosarului instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, urmare a administrării tuturor probatoriilor a rezultat fără tăgada împrejurarea ca numai inculpatul C. G. P. se face vinovat de producerea accidentului motivat de faptul ca s-a angajat in depăşirea unui autocamion marca Roman in condiţiile in care pe senul sau de mers se circula in coloana, cu o viteza inadecvata pentru efectuarea acestei manevre dar si datorita faptului ca deşi a observat ambulanta care circula pe celalalt sens de mers a apreciat ca are suficient timp pentru a efectua respectiva manevra. De asemenea s-a relevat culpa sa cu atât mai mult cu cat, deşi conducătorul auto al autocamionului marca Roman i-a creat spaţiu pentru a reveni pe sensul sau de mers acesta a continuat manevra de depăşire si in ceea ce priveşte un alt autoturism aflat in fata autocamionului respectiv un autoturism marca Dacia Logan.

In ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului V.F. s-a constatat din probatoriile administrate ca acesta s-a deplasat cu ambulanţa la domiciliul parţii vătămate G. S. in vederea transportării tatălui acestuia la spital, urmare unei solicitări efectuate prin dispeceratul de urgenta, aspect ce rezulta atât din declaraţiile martorului H. E., ale părţii vătămate G.S. cât şi din adresa eliberată de Serviciul Judeţean de Ambulanţă Prahova.

Instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 61 alin (1) din OUG 195/2002 ,, au regim de circulaţie prioritară numai autovehiculele prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) şi b), atunci când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă. Pentru a avea prioritate de trecere, aceste autovehicule trebuie să aibă în funcţiune semnalele luminoase şi sonore,, iar potrivit alin(2) din acelaşi act normativ ,,conducătorii autovehiculelor aparţinând instituţiilor

16

prevăzute la art. 32 alin. (2) lit. a) şi b) pot încălca regimul legal de viteză sau alte reguli de circulaţie, cu excepţia celor care reglementează trecerea la nivel cu calea ferată, atunci când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă.

Din normele legale mai sus menţionate a rezultat ca ambulanţele fac parte din categoria autovehiculelor cu regim de circulaţie prioritara daca au in folosinţa sistemele luminoase si sonore sens in care pot încălca regimul legal de viteza sau alte reguli de circulaţie cu excepţia celor care reglementează trecerea la nivel cu calea ferată. In cauza inculpatul a susţinut ca avea in funcţiune toate aceste mijloace de avertizare, aspect cu privire la care martora H. E. arată că nu îşi aminteşte, iar martorul B.I., deşi cu ocazia audierii pe parcursul urmăririi penale declară că aceste mijloace nu erau in funcţiune, în faţa instanţei de judecata cu ocazia audierii a declarat ca nu ştie sigur daca acestea erau sau nu in funcţiune declarându-se de acord sa fie testat cu testul poligraf fata de sinceritatea depoziţiei sale.

A mai reţinut instanţa de fond că în cauză îşi produc efectele dispoziţiile legale care reglementează prezumţia de nevinovăţie, aşa încât, faţă de materialul probator aflat la dosar instanţa de fond a apreciat ca nu a fost răsturnată prezumţia de nevinovăţie a inculpatului V.F. făcându-se concomitent aplicarea principiului in dubio pro reo" in sensul pronunţării unei soluţii de achitare a acestuia.

În calea de atac declarată de Ministerul Public, sentinţa a fost criticată în latură penală, în ceea ce priveşte greşita achitare a inculpatului V. F., susţinându-se că din acest punct de vedere instanţa de fond a ignorat mijloace esenţiale de probă, respectiv cele două rapoarte de expertiză tehnică auto, dintre care unul efectuat în cursul urmăririi penale iar celălalt în cursul cercetării judecătoreşti, ambele concluzionând că accidentul a avut drept cauză determinată neasigurarea temeinică la efectuarea manevrei de depăşire de către inculpatul C.G.P., dar şi contribuţia inculpatului V. F.care în calitate de conducător al ambulanţei nu se deplasa în regim prioritar de trecere deoarece nu avea în funcţiune semnalele de avertizare sonoră şi luminoase.

În acest ultim sens s-a susţinut că declaraţia inculpatului V. F. cu privire la funcţionarea semnalelor luminoase şi acustice, nu se coroborează cu alte probe administrate, sens în care s-a făcut trimitere la depoziţiile martorilor H.E., P. C. şi B.I. care au arătat fie că nu-şi amintesc dacă astfel de mijloace de avertizare funcţionau, fie că dimpotrivă sunt siguri că astfel de semnale de avertizare nu erau în funcţiune astfel încât s-a susţinut în cadrul prezentei căi de atac că sunt relevante declaraţiile date în cursul urmăririi penale, imediat după producerea accidentului şi nu după o perioadă îndelungată de circa 4 ani de la momentul respectiv.

Ca atare, în mod nelegal instanţa de fond a apreciat că inculpatul V. F. beneficiază în totalitate de efectele prezumţiei de nevinovăţie care nu ar fi fost răsturnată, această concluzie fiind în contradicţie cu probele administrate, în principal, cu expertizele auto şi depoziţiile martorilor susmenţionaţi, solicitându-se constatarea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului V. F., cu consecinţa admiterii căii de atac şi condamnării acestuia pentru săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.

Apelul este fondat.În soluţionarea acţiunii penale, în mod greşit instanţa de fond a apreciat că probele

administrate în decursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti sunt insuficiente pentru a răsturna prezumţia de nevinovăţie ce operează în procesul penal, inclusiv în favoarea inculpatului intimat V. F. şi că nu s-a făcut dovada existenţei faptei şi a săvârşirii acesteia cu vinovăţie în forma cerută de lege de către intimatul-inculpat, iar o astfel de răsturnare a prezumţiei de nevinovăţie ar fi incidentă numai cu privire la coinculpatul C.G.P.

Procedând la evaluarea, înainte de toate, a realităţii situaţiei de fapt configurată de către instanţa de fond pe baza probelor administrate în cauză, Curtea a constatat din această perspectivă, că instanţa de fond a realizat o apreciere a situaţiei factuale cu ignorarea disp. art. 103 alin.1 şi 2 Cod procedură penală, care obligă instanţa de judecată să realizeze o evaluare a tuturor probelor administrate, iar în adoptarea deciziei cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii, să hotărască motivat, cu trimitere la toate probele evaluate.

Din acest punct de vedere, Curtea observă că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de achitare exclusiv pe probele testimoniale, ignorând cu desăvârşire mijloacele ştiinţifice de probă administrate în decursul urmăririi penale, mai exact expertiza judiciară auto şi suplimentul acesteia, din coroborarea cărora rezultă, fără putinţă de tăgadă, concluzia existenţei faptei şi a săvârşirii

17

acesteia atât de către inculpatul apelant C.G. P., cât şi de către intimatul inculpat V. F., ambii în calitate de autori.

Astfel, raportul de expertiză tehnică auto efectuat în cursul urmăririi penale de expert judiciar S.N. (filele 87-99 dosar urmărire penală) a evidenţiat faptul că faptul generator al stării de pericol l-a constituit viteza de deplasare a ambulanţei implicate în accident iar coinculpatul C.G.P. a încălcat la rândul său dispoziţiile legale ce reglementează circulaţia pe drumurile publice prin angajarea în depăşire fără o asigurare temeinică şi o apreciere suficientă a spaţiului de depăşire, în condiţiile în care din sens opus circula ambulanţa, fără a avea în funcţiune semnalele luminoase şi acustice.

În cursul judecăţii, instanţa a readministrat proba cu expertiză judiciară auto, numind un alt expert tehnic specialist în circulaţie rutieră care a efectuat raportul de expertiză aflat la filele 168-175 dosar fond şi totodată, a efectuat precizări ale acestuia aflate la filele 176-181 dosar fond, cu precizarea că la efectuarea expertizei au participat câte un expert consilier din partea fiecărei părţi şi anume a inculpatului C.G. P., a inculpatului V. F. şi a asigurătorului, experţii consilieri însuşindu-şi, cu o singură excepţie, concluziile formulate de expertul desemnat.

În cadrul acestui raport de expertiză se inversează vinovăţia în cadrul cauzei determinante a accidentului, care a fost apreciată de expertul desemnat ca fiind reprezentată de conduita inculpatului C.G.P. în efectuarea manevrei de depăşire, aceasta constituind în opinia expertului cauza determinantă a accidentului de circulaţie.

Se reţine aşadar că starea de pericol iminent a fost creată de conducătorul autoturismului Dacia, inculpatul C.G.P., însă la producerea accidentului a contribuit şi conducătorul ambulanţei, coinculpatul V. F., care s-a deplasat în localitate cu o viteză de 79 km/h, superioară limitei legale admise de 50 km/h, în condiţiile în care nu a utilizat semnalele luminoase şi acustice ce confereau prioritate de trecere ambulanţei, însă a acţionat în maniera de conducere a unui autovehicul cu regim de circulaţie prioritară.

Pentru clarificarea aspectului esenţial al funcţionării sistemelor de avertizare sonoră şi luminoasă instanţa de fond a administrat probe testimoniale, audiind martorii oculari: H. E. – asistent medical aflat în ambulanţă, P.C. – pasager în autoturismul condus de inculpatul C. G. P. şi în acelaşi timp ginerele acestui inculpat şi B.I.– conducătorul auto al autocamionului ce se deplasa regulamentar, transportând material lemnos şi care fusese depăşit în manevra iniţiată de inculpatul C. G. P..

În declaraţiile date în faţa primei instanţe, martora H. E. a precizat că nu ştie dacă în momentul accidentului ambulanţa avea semnalele luminoase şi/sau sonore în funcţiune, martorul P. C. a declarat că nu a observat ca astfel de mijloace de avertizare să fi fost în funcţiune în timp ce martorul B.I. a arătat că nu este sigur dacă aceste mijloace de avertizare se aflau în funcţiune.

Or, pe baza depoziţiei acestor martori instanţa de fond a apreciat în mod nejustificat că prezumţia de nevinovăţie a inculpatului V. F. nu ar fi fost răsturnată, apreciind că nu există probe certe de vinovăţie a acestui inculpat, observând în plus că între declaraţiile acestui inculpat există contradicţii deoarece în declaraţia dată la 22 septembrie 2009 în cursul urmăririi penale arată că astfel de mijloace de avertizare funcţionau, în timp ce în declaraţia ulterioară din 20 ianuarie 2011 aflată la fila 105 dosar urmărire penală, susţine că ambulanţa, datorită vechimii, avea probleme de funcţionare concomitente a semnalelor luminoase şi sonore din cauza releului.

Acesta este şi motivul pentru care în vederea elucidării acestei împrejurări de fapt a funcţionării ori nefuncţionării sistemelor de avertizare sonoră şi/sau luminoasă, în cursul urmăririi penale s-a dispus de către procuror furnizarea de relaţii de către Serviciul Judeţean de Ambulanţă Prahova care a comunicat (fila 113 dosar urmărire penală) că anterior datei producerii accidentului nu a fost semnalată o defecţiune a sistemului de avertizare acustică şu luminoasă a ambulanţei implicate în accident, în rubrica „notări ale şoferilor” nu este consemnată o astfel de defecţiune iar în evidenţa lucrărilor de întreţinere şi reparaţii nu există o comandă în lucru pentru efectuarea de reparaţii ale sistemului de avertizare acustică şi luminoasă.

În fine, tot pentru clarificarea deplină a acestei împrejurări de fapt Curtea a dispus în cursul soluţionării apelului readministrarea probei testimoniale prin audierea celor trei martori oculari nominalizaţi mai sus, aceştia modificându-şi declaraţiile sub acest aspect, cu excepţia martorului B.I. care a susţinut în continuare că nu îşi aduce aminte dacă mijloacele de avertizare sonoră ori luminoasă funcţionau.

18

Însă, martorul P.C., ginerele inculpatului, a precizat cu certitudine că ambulanţa nu avea în funcţiune aceste mijloace de avertizare în timp ce martora H. E. revenind asupra propriilor declaraţii anterioare, a susţinut că ambele mijloace de avertizare, sonoră şi luminoasă, funcţionau în momentul producerii accidentului.

Aşa fiind, Curtea reţine deci că, prima instanţă a conferit valenţă exclusiv faptului că martorii ar fi declarat ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, că nu-şi mai aduc aminte ori nu mai pot preciza dacă ambulanţa circula cu sistemele de avertizare în funcţiune (sonor şi luminos), omiţând însă să realizeze o examinare aprofundată a celorlalte mijloace de probă, administrate în decursul urmăririi penale, dar şi al cercetării judecătoreşti, astfel cum au fost expuse mai sus, fără a proceda la o coroborare a acestor mijloace de probă între ele pentru a verifica realitatea apărării inculpatului V. F.

Pe de altă parte, este evident că nici unul din martorii audiaţi la urmărirea penală ori în faţa instanţei, în mod nemijlocit, nu a putut preciza în mod indubitabil că sistemele de avertizare ar fi fost cu certitudine în funcţiune, practic declaraţiile lor fiind evazive şi lipsite de siguranţă în privinţa funcţionării sistemului sonor ori luminos al ambulanţei.

Într-adevăr, este îndeobşte cunoscut că declaraţiile cele mai apropiate de adevăr, care reflectă cel mai fidel faptele aşa cum s-au petrecut, sunt cele date imediat după producerea evenimentului, cum este şi cazul declaraţiilor date de toţi martorii oculari menţionaţi mai sus, care, fără excepţie, în cursul cercetării judecătoreşti şi al urmăririi penale nu au confirmat fără dubiu că astfel de mijloace de avertizare s-ar fi aflat în funcţiune, fiind evazivi în depoziţiile lor, susţinând fie că nu-şi amintesc ori nu pot fi siguri pe această împrejurare de fapt.

În aceste condiţii, Curtea constată că nu poate fi conferită forţă probantă exclusivă depoziţiei dată de martora H. E. în cursul judecăţii apelului, care a afirmat în mod inexplicabil că după trecerea unui interval de timp de circa 5 ani de la producerea accidentului, îşi aminteşte cu precizie că avertizarea sonoră şi luminoasă se afla concomitent în funcţiune.

O astfel de depoziţie se află în contradicţie chiar cu propria declaraţie a inculpatului V. F. dată în cursul urmăririi penale la data de 20 ianuarie 2011, prin care acesta a recunoscut că nu funcţionau mijloacele de avertizare, invocând o defecţiune, iar această declaraţie a inculpatului a stat la baza solicitării furnizării de relaţii din partea Serviciului Judeţean de Ambulanţă Prahova, pentru clarificarea aspectelor ce ţin de posibila defecţiune, defecţiune care nu s-a confirmat.

Or, atâta timp cât însăşi inculpatul V. F. a acceptat, în decursul urmării penale, ipoteza absenţei funcţionării mijloacelor de avertizare sonoră şi luminoasă, este evident că, în contextul echivocului dat de depoziţiile celor trei martori oculari sub aceste aspect, valabilitatea acestei declaraţii nu poate fi înlăturată de depoziţia ulterioară a martorei H. E. furnizată la un interval de timp îndelungat de circa 5 ani după producerea evenimentului rutier, în condiţiile în care estomparea firească a funcţiilor normale ale memoriei îşi produce efectele, context în care Curtea apreciază că forţa probantă a declaraţiei acestei martore este practic nulă, fiind înlăturată de propria declaraţie a coinculpatului V. F., care capătă astfel eficienţă juridică deplină.

Aşa fiind, Curtea constată că nu se poate reţine existenţa unui dubiu cu privire la funcţionarea sistemelor de avertizare sonoră şi luminoasă ale ambulanţei implicate în accident, ci dimpotrivă se constată că propria declaraţie a inculpatului V. F., dată în cursul urmăririi penale la 20 ianuarie 2011 se coroborează cu concluziile celor două expertize judiciare auto efectuate în cursul procesului penal, care au concluzionat la rândul lor că acest inculpat a încălcat normele referitoare la circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice, acţionând în baza conduitei rutiere conferite de regimul de circulaţie prioritară, cu toate că prin nefuncţionarea mijloacelor de avertizare sonoră şi luminoasă, ambulanţa nu beneficia de un astfel de regim de circulaţie prioritar.

Astfel, potrivit art. 61 alin. 1 din OUG 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, inclusiv în forma în vigoare la momentul producerii accidentului „au regim de circulaţie prioritară numai autovehiculele prevăzute la art. 32 alin. 1 lit. a şi b (deci inclusiv autovehiculele aparţinând serviciului de ambulanţă) atunci când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă. Pentru a avea prioritate de trecere, aceste autovehicule trebuie să aibă în funcţiune semnalele luminoase şi sonore.”

Verificând în continuare regimul legal aplicabil circulaţiei ambulanţei la data producerii accidentului, Curtea constată că într-adevăr aceasta se afla în misiune întrucât transporta un pacient faţă de care se solicitase intervenţia, însă pe baza probelor administrate în decursul procesului penal,

19

astfel cum acestea sunt evaluate mai sus, se reţine că în mod indubitabil că mijloacele de avertizare sonoră ţi luminoasă nu se aflau concomitent în funcţiune.

Într-adevăr potrivit art. 61 alin. 2 din OUG 195/2002 „conducătorii autovehiculelor aparţinând instituţiilor prevăzute la art. 32 alin. 2 lit. a şi b (deci inclusiv autovehicule aparţinând serviciului de ambulanţă) pot încălca regimul legal de viteză sau alte reguli de circulaţie, cu excepţia celor care reglementează trecerea la nivel cu calea ferată, atunci când se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni care au caracter de urgenţă”, observându-se deci că în acest alineat 2 nu se mai face trimitere expresă la funcţionarea sistemelor de avertizare.

Deşi, aparent, acest alineat 2 al art. 61 ar putea conduce la concluzia că încălcarea regimului legal de viteză este permisă fără nicio condiţie atunci când autovehiculele nominalizate se deplasează în acţiuni de intervenţie sau în misiuni ce au caracter de urgenţă, cu toate acestea Curtea constată că dispoziţiile alin. 2 ale art. 61 din OUG 195/2002 nu pot fi interpretate decât prin corelare cu dispoziţiile alineatului 1 ale aceluiaşi art. 61, care conferă prioritate de trecere numai autovehiculelor care au în funcţiune semnalele luminoase şi sonore.

Aşadar, problema priorităţii de trecere reglementată de art. 61 alin. 1 şi 2 din OUG 195/2002 nu poate fi clarificată din punct de vedere al regimului juridic decât prin interpretarea sistematică a celor două alineate, neputându-se accepta ideea unei priorităţi absolute a autovehiculelor nominalizate, chiar în cazul unor acţiuni de intervenţie sau în misiuni cu caracter de urgenţă, fără funcţionarea concomitentă a semnalelor luminoase şi sonore, cu atât mai mult cu cât o astfel de ipoteză ar conduce la conferirea unei priorităţi de trecere necondiţionată şi absolută unei anumite categorii de autovehicule, care nu este şi nu poate fi acceptată de legislaţia rutieră reglementată.

Prin urmare, realizând o interpretare corelată şi sistematică a celor două alineate ale art. 61 din OUG 195/2002, Curtea constată că funcţionarea semnalelor luminoase şi sonore este indubitabil o condiţie a încălcării regimului legal de viteză al autovehiculelor aparţinând inclusiv serviciului de ambulanţă, în acelaşi sens fiind de altfel şi concluziile experţilor desemnaţi care au întocmit lucrările celor două expertize judiciare auto din cursul urmăririi penale şi respectiv al cercetării judecătoreşti, care au reţinut în sarcina inculpatului V.F. încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la circulaţia autovehiculelor pe drumurile publice prin acţionarea de maniera conferită de regimul de circulaţie prioritară deşi, în concret, prin neîndeplinirea condiţiei referitoare la funcţionarea semnalelor luminoase şi sonore, autovehiculul condus de acest inculpat nu beneficia în mod legal de un astfel de regim de circulaţie prioritară, fiind obligat aşadar să respecte regimul legal de viteză aplicabil pe sectorul de drum respectiv.

Curtea constată, aşadar, că aprecierea primei instanţe referitoare la faptul că inculpatul V. F. ar beneficia pe deplin de efectele prezumţiei de nevinovăţie, care nu a fost răsturnată, are la bază o analiză trunchiată şi selectivă a materialului probator, în condiţiile în care propria declaraţie a inculpatului, coroborată cu concluziile celor doi experţi desemnaţi, concluzii însuşite şi de majoritatea experţilor consilieri, reprezintă mijloace certe de probă care conduc la concluzia existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului în forma prevăzută de lege, dubiul reţinut la primul grad de jurisdicţie fiind aşadar înlăturat.

În contextul celor expuse anterior, Curtea constată că, în mod greşit instanţa de fond a conferit o forţă probantă exclusivă probelor testimoniale echivoce, înlăturând practic din ansamblul probator, mijloacele ştiinţifice de probă, administrate în decursul urmăririi penale, dar şi în faza de judecată, deşi conform art.103 alin.1 cod procedură penală, probele nu au valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea acestora se realizează de către organul judiciar în urma evaluării tuturor probelor administrate, în îndeplinirea scopului primordial al procesului penal, acela definit de art. 5 cod procedură penală, al aflării adevărului.

Faţă de argumentele expuse mai sus, Curtea constată ca fiind fondată calea de atac promovată de Ministerul Public, soluţia de achitare dispusă cu privire la inculpatul V. F. fiind greşită prin raportare la ansamblul probelor administrate în decursul procesului penal care sunt în măsură să înlăture atât prezumţia de nevinovăţie cât şi dubiul ce ar profita inculpatului, urmând aşadar ca apelul să fie admis conform art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, cu consecinţa desfiinţării în parte a sentinţei atacate şi pronunţării unei noi hotărâri cu privire la inculpatul-intimat V.F. în sensul constatării existenţei faptei şi a vinovăţiei acestuia în forma prevăzută de lege, cu privire la săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în dauna părţii vătămate constituite parte civilă G. S.

20

( Judecător Cristina Georgescu)

[5] Încadrare juridică. Legi penale succesive.

Cod penal, art. 1, art. 2, art.5

Încadrarea juridică a unei fapte prevăzute de legea penală trebuie să se efectueze prin raportare doar la una din legile penale ce au succedat de la data comiterii şi până la data pronunţării soluţiei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie Decizia nr. 1041 din data de 29 octombrie 2014.

Prin sentinţa penală nr. 293 din data de 27 mai 2014 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în baza art. 224 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal rap. la art. 192 alin. 2 Cod penal din 1969 şi art. 33 lit. a Cod penal din 1969, cu aplic. art. 5 Cod penal, cu art. 61 Cod penal, a fost condamnat inculpatul S.I.A., la 1.800 lei amendă penală (180 zile amendă a câte 10 lei).

În baza art. 253 alin. 4 Cod penal cu aplicarea art. 38 alin. 1 Cod penal rap. la art. 217 alin. 4 Cod penal din 1969 cu art. 33 lit. a Cod penal din 1969, a fost condamnat inculpatul S.I.A, la 2 ani închisoare.

Potrivit art. 39 alin. 1 lit. d cod penal, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii de 2 ani la care s-a adăugat amenda de 1800 lei.

Conform art. 66 alin. 1 lit. a, b cod penal, au fost interzise inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 91 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei de 2 ani închisoare şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform art.92 Cod penal

S-a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 63 alin. 1 Cod penalÎn baza art. 93 alin. 1 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost

obligat: să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, la datele fixate de consilierul de probaţiune; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe , în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

Conform art. 93 alin. 2 lit. b Cod penal, s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

Potrivit art. 93 alin. 3 Cod penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Mun. Târgovişte, pe o perioadă de 70 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. 4 Cod penal, s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 Cod penal

În temeiul art. 404 alin. 4 lit. a Cod pr. penală, cu art. 72 Cod penal, s-a dedus reţinerea şi arestul preventiv din 14.08.2013, la 20.12.2013.

Potrivit art. 397 alin. 1 Cod proc. penală cu aplicarea art. 25 alin. 1 Cod penal, art. 19 Cod penal, a fost obligat inculpatul să plătească părţilor civile S A şi S V, câte 1.500 lei, cu titlu de despăgubiri civile.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că în seara zilei de 13.08.2013 în jurul orelor 22.30, partea vătămată S V, din comuna R, judeţul D. în timp ce se afla în curtea

21

locuinţei sale împreună cu tatăl său, mama sa şi cu un nepot în vârstă de 7 ani a văzut un autoturism trecând pe ........., prin faţa curţii sale, din direcţia L către R. Din zgomotul produs de motor a realizat că acesta a oprit puţin mai jos de curtea sa. Imediat după aceea a auzit un zgomot specific de deschiderea şi ulterior de închiderea unei portiere, după care, la câteva secunde, a observat silueta unui bărbat care a intrat în curtea locuinţei sale, însă nu i-a acordat atenţie socotind că poate era fratele său numitul S I M, ce plecase mai devreme în sat la un prieten. Partea vătămată SV, din locul în care se afla, a putut observa cum persoana în cauză s-a deplasat câţiva metri în interiorul curţii, timp în care a încercat în mai multe rânduri să aprindă o brichetă, după care a observat o flacără şi a auzit imediat un zgomot de geam spart, în timp ce a observat cum flăcările au cuprins holul din interiorul imobilului în care acesta locuia în mod obişnuit împreună cu familia sa.

Membrii familiei S s-au alertat, iar partea vătămată SV, împreună cu numitul S I, tatăl său, au alergat în urmărirea agresorului, care fugise din curte în direcţia R-S, reuşind ca după circa 10 m să îl prindă pe acesta întrucât se împiedicase şi căzuse în şanţul de scurgere a apei pluviale de pe marginea drumului judeţean. Părţile vătămate au reuşit să îl imobilizeze pe agresor, ocazie cu care la lumina becului de iluminat stradal amplasat pe un stâlp chiar în acel loc, partea vătămată SV l-a recunoscut pe acesta ca fiind inculpatul S I A, fostul soţ al surorii sale S M L, în prezent plecată în Italia .

Partea vătămată S V şi tatăl său au observat că inculpatul era îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi de culoare albă, fiind cu bustul gol, iar în mâini purta o pereche de mănuşi din cauciuc de culoare galbenă, tip menaj. Aceştia l-au întrebat pe inculpatul S I A de ce a recurs la acest gest însă nu au primit nici un răspuns, părţile vătămate observând că inculpatul se afla în vizibilă stare de ebrietate, mirosind puternic a alcool.

Cu toate că S V şi S I au intenţionat să îl imobilizeze pe agresor şi să anunţe organele de poliţie, au fost întrerupţi de strigătele de ajutor ale numitei S A, care solicita sprijin în stingerea incendiului ce începuse să se propage din hol spre camerele de locuit.

Cei doi l-au abandonat pe inculpat în locul în care îl prinseseră şi au mers în curtea locuinţei unde, în câteva minute au stins focul, după care, ieşind din nou în drum pentru a-l găsi pe agresor, au constatat că acesta reuşise să fugă.

SV a sesizat telefonic, prin serviciul telefonic de urgenţă 112 organele de poliţie cu privire la cele întâmplate.

Faptele inculpatului SIA, s-au apreciat că întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu şi distrugere, fapte prev. de art. 224 alin 2 cod penal. Cap. la art. 192 alin 2 cod penal din 1969 şi art. 253 alin 4 cod penal rap. la art. 217 alin 4 cod penal.

Întrucât inculpatul a săvârşit faptele înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna din ele, instanţa de fond a reţinut în cauză incidenţa disp. art. 38 alin 1 cod penal (art. 33 lit. a cod penal anterior).

La individualizarea pedepsei instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile art. 5 cod penal, privind aplicarea legii penale mai favorabile.

Astfel, s-a arătat că. infracţiunea de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin 2 cod penal, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar în reglementarea codului penal anterior aceasta era prevăzută în disp. art. 192 alin 2 , fiind pedepsită cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

De asemenea, infracţiunea de distrugere prev. de art. 253 alin 4 cod penal, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani, în reglementarea anterioară fiind prevăzută în disp. art. 217 alin 4 cod penal şi sancţionată cu închisoarea de la 3 la 15 ani.

Prin urmare, legea mai favorabilă s-a apreciat ca fiind codul penal intrat în vigoare la 1.02.2014 .

De asemenea, la individualizarea pedepsei, s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 cod penal anterior, respectiv împrejurările comiterii infracţiunilor, starea de pericol creată prin faptele inculpatului, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, atitudinea de regret a acestuia faţă de fapta comisă.

S-a apreciat de către instanţă că pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, se poate aplica inculpatului o amendă orientată către minimul special, respectiv 1800 lei (180 zile amendă a câte 10 lei).

22

In ceea ce priveşte infracţiunea prev. de art. 253 alin 4 cod penal, prima instanţă s-a orientat la pedeapsa închisorii de 2 ani.

Pedepsele astfel aplicate au fost contopite conform dispoziţiilor art. 39 alin 1 lit. d) cod penal, în sensul ca inculpatul să execute închisoarea de 2 ani la care s-a adăugat amenda de 1800 lei.

În temeiul disp. art. 66 alin 1 lit. a, b cod penal, s-au interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat pe o perioadă de 2 ani de la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

Cu privire la modalitatea de executare, instanţa de fond a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului poate fi suspendată sub supraveghere în conformitate cu dispoziţiile art. 91 cod penal

Au fost puse în vedere inculpatului dispoziţiile art. 63 alin 1 cod penal, privind înlocuirea numărului de zile amendă neexecutate, cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, în situaţia în care acesta, cu rea credinţă, nu va executa pedeapsa amenzii.

Urmare a suspendării executării pedepsei de 2 ani aplicate inculpatului, s-a pus în vedere acestuia că trebuie să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin 1 cod penal, pe durata termenului de supraveghere, iar în temeiul art. 93 alin 2 lit b cod penal, s-a impus inculpatului să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

De asemenea, s-a impus inculpatului să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, în cadrul Primăriei Municipiului Târgovişte, pe o perioadă de 70 de zile lucrătoare, conform disp.art. 93 alin 3 cod penal.

S-a atras atenţia inculpatului asupra disp.art. 96 cod penal, privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În conformitate cu dispoziţiile art. 404 alin 4 lit. a cod procedură penală şi art. 72 cod penal, s-a dedus reţinerea şi arestul preventiv din 14.08.2013 , la 20.12.2013.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi inculpatul SIA.

În şedinţa publică din data de 29.10.2014 prezent personal în faţa instanţei de control judiciar inculpatul a declarat că îşi retrage apelul formulat.

În motivarea căii de atac procurorul a precizat printre altele că încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului nu este una corect efectuată de către judecătorul fondului având în vedere că acesta face referire atât la temeiul de drept stabilit de Codul penal intrat în vigoare la 01.02.2014 cât şi la temeiul de drept ce a reglementat aceiaşi faptă anterior acestei date. Consideră procurorul că încadrarea juridică a faptelor trebuia să se facă trimitere doar la un singur temei de drept reglementat de una sau cealaltă dintre legile penale succesive.

Examinând apelul procurorului prin prisma criticii anterior expusă, Curtea a considerat că această cale de atac a fost fondată aşa cum se va arăta în continuare.

Probele administrate în cauză şi care au fost însuşite de către inculpat prin declaraţia dată în faţa instanţei de fond au condus instanţa de control judiciar la concluzia că situaţia de fapt a fost corect reţinută de către judecătorul fondului.

Referitor la încadrarea juridică criticată de către procuror, instanţa de control judiciar a apreciat că într-adevăr judecătorul fondului făcând referire la dispoziţiile mai multor legi penale ce s-au succedat în timp nu a respectat principiul activităţii legii penale şi al legalităţii incriminării.

Observând derularea în timp a procesului penal în care sunt stabilite activităţile infracţionale ale inculpatului se constată că de la momentul producerii acestora şi până la data pronunţării sentinţei apelate s-au derulat în timp două legi penale consecutive care au reglementat fiecare aceste fapte penale.

Soluţionarea unei astfel de împrejurări este stabilită de art.5 Cod penal care în virtutea principiilor anterior amintite stabileşte că „în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale se aplică legea mai favorabilă ”.

23

Aceste dispoziţii legale sunt imperative, motiv pentru care magistratul trebuie să încadreze faptele deduse judecăţii doar conform legii penale mai favorabile şi nu să raporteze respectivele fapte la toate actele normative care le-au reglementat.

Având în vedere cele de mai sus dar şi dispoziţiile deciziei nr.265 a Curţii Constituţionale din 6 mai 2014 conform cărora dispoziţiile art.5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de control judiciar a considerat că legea penală mai favorabilă şi care trebuie să clarifice situaţia juridică a speţei de faţă este Codul penal intrat în vigoare la 01.02.2014.

La această concluzie s-a ajuns având în vedere limitele de pedeapsă stabilite de această nouă lege penală care sunt mai blânde cât cele prevăzute de Codul penal anterior.

Pentru considerentele mai sus expuse, Curtea în baza art.421 pct.2 lit. a Cod procedură penală a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte, a desfiinţat în parte, în latură penală sentinţa apelată şi rejudecând a stabilit că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de violare de domiciliu prev. de art. 224 alin 2 cod penal, şi de distrugere prev. de art. 253 alin 4 cod penal, condamnându-l conform acestor noi încadrări juridice.

( Judecător Florentin Teişanu)

[6] Drept penal. Partea generală. Individualizarea pedepselor. Concursul între cauzele de atenuare şi cele de agravare a pedepsei. Inaplicabilitate.

În situaţia în care, nici în minuta şi nici în dispozitivul sentinţei atacate, nu au fost indicate circumstanţe atenuante legale, reţinându-se numai aplicarea disp. art.80 alin.1 şi 2 cod penal din 1969 care reglementează concursul între cauzele de agravare şi cele de atenuare a pedepsei, se constată că simpla menţiune a incidenţei acestor dispoziţii legale este inoperantă, neputând produce efecte în planul reducerii pedepsei sub minimul special.

Prin aplicarea unei pedepse situată sub limita minimă specială prevăzută de dispoziţiile codului penal din 1969, fără a se indica în concret, nici în minută şi nici în dispozitivul hotărârii, care este circumstanţa atenuantă legală care a condus la efectul de reducere a pedepsei, instanţa de fond a stabilit o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie Decizia penală nr. 1198 din data de 28 noiembrie 2014

Prin sentinţa penală nr.194/19 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Ilfov, în temeiul art. 20 C.pen. raportat la art. 174 alin.1 C.pen. - art.175 alin.1 lit. i) C.pen - art.176 alin.1 lit. c) C.pen cu aplicarea art. 80 alin.1 şi 2 Cod penal, a fost condamnat inculpatul L.I. la pedeapsa principală a închisorii de 4 ani, pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav.

În temeiul art. 65 Cod penal, a fost aplicată inculpatului, ca pedeapsă complementară, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a ll-a şi litera b) Cod penal, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale (mai sus indicată), în condiţiile art.53 pct.2 lit. a) şi a art.66 C.pen .

În temeiul art. 71 Cod penal au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a) teza a ll-a şi litera b) Cod penal.

În temeiul art. 86 ind.1 alin. 2 Cod penal, s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durată de 9 ani, termen de încercare stabilit conform art. 86 ind.2 alin. 1 Cod penal.

În temeiul art. 88 alin. 1 Cod penal, s-a constatat că inculpatul a fost reţinut şi arestat preventiv de la 16.01.2013 până la 19.12.2013 inclusiv, termenul de încercare stabilit conform art. 86 ind.2 alin. 1 Cod penal fiind de 9 (nouă) ani.

În temeiul art. 86 ind.3 alin.1 Cod penal a fost obligat inculpatul ca, pe durata termenului de încercare, sa se supună următoarelor masuri de supraveghere:

24

a) sa se prezinte la Serviciul de protecţie a victimelor si reintegrare sociala a infractorilor de pe langa Tribunalul Ilfov , la datele fixate de acest Serviciu;

b) sa anunţe , in prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţa sau locuinţa si orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum Şi întoarcerea; c). sa comunice si sa justifice schimbarea locului de munca; d). sa comunice informaţii de natura a putea fi control, mijloacele sale de existenta.

În temeiul art. 71 alin. 5 Cod penal, a fost suspendată, pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale, executarea pedepsei accesorii.

În temeiul art. 359 Cod procedura penala, s-a pus inculpatului in vedere dispoziţiile art. 86 ind.4 Cod penal, privind revocarea suspendării sub supraveghere.

În baza dispoziţiilor art. 350 alin. 3 litera b) C.proc.pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului LI, dacă nu este arestat preventiv sau deţinut în altă cauză.

În temeiul art. 346 alin.1 Cod procedura penala raportat ia art. 1349 alin.1 şi 2 Cod civil (în redactarea ulterioară legii 287/2009 şi a legii 71/2011):

a) s-a admis acţiunea civilă cu caracter alăturat promovată de către partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon" şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul L.I. să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Pantelimon", suma de 4.080,11 lei (ron) cu titlul de daune materiale, sumă la care s-a adăugat dobânda legală aferentă, calculată până la momentul plăţii efective a daunelor materiale mai sus arătate.

b) s-a admis în parte acţiunea civilă cu caracter alăturat promovată de către partea civilă G.N. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul L.I. să plătească părţii civile G. N. suma de 4.500. de lei (ron) cu titlul de daune materiale precum şi suma de 9.000. de euro (sau echivalentul în lei, la cursul de referinţă al B.N.R. de la data plăţii efective) cu titlul de daune morale .

Au fost respinse ca neîntemeiate restul pretenţiilor civile formulate de către partea civilă G. N..

În temeiul art.118 litera b) Cod penal, s-a dispus confiscarea cuţitului cu lungimea de 31 cm, cuţit ce a fost folosit la comiterea infracţiunii, cuţit indisponibilizat la Casa de valori din cadrul I.P.J.

În temeiul art. 191 C.p.p. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.200 de lei cu titlul de cheltuieli judiciare avansate de către stat în cauză, onorariul apărătorului din oficiu al inculpatului, in cuantum de 200 de lei, urmând a fi avansat si plătit din fondul special al Ministerului Justiţiei. Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului L.I. pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav prev. de art.20 C.pen. raportat la art.174 alin.1 - 175 alin.1 lit.i) Cp. şi art. 176 alin.1 lit.c Cod penal din 1969.

În fapt, s-a reţinut în esenţă că la data de 09 noiembrie 2012, in jurul orelor 08:00 -08:30, inculpatul L. I., persoana condamnata anterior pentru comiterea unei alte infracţiuni de omor, in timp ce se afla in public, in dreptul imobilului situat pe strada .... din loc. ..... jud......, i-a aplicat mai multe lovituri cu cuţitul părţii vătămate G.N. in zone vitale, respectiv zona capului si a mâinii drepte, victima prezentând leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corp înţepător - tăietor pentru care a necesitat 90 de zile de îngrijiri medicale si i-au pus in primejdie viata.

Pe baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut că, la data de 09.12.2012 , in jurul orelor 08-08,30, între cele două parţi, care sunt vecini, a avut loc un conflict, desfăşurat la locuinţa lor, în cadrul căruia inculpatul a lovit în mod repetat pe victimă cu un cuţit.

Astfel, elementul material a constat în acţiunile repetate ale inculpatului de lovire cu un cuţit, inclusiv în zona capului victimei, urmarea imediată este aceea că viaţa victimei a fost pusă în primejdie, iar legătura de cauzalitate rezultă „ex re", în sensul că tocmai loviturile aplicate de către inculpat, şi în special lovitura aplicată cu cuţitul şi cu intensitate în zona ochiului de către inculpat, i-a pus victimei viaţa în primejdie.

Faţă de art. 19 Cod penal, instanţa de fond a constatat că inculpatul a acţionat cu vinovăţie sub forma intenţiei indirecte deoarece, chiar dacă nu a urmărit să ucidă victima, prin folosirea unui obiect vulnerant de fier, cu muchii ascuţite (cuţitul), cu care a lovit în mod repetat şi în special în cap - în faţă (zonă vitală) pe partea vătămată, lovitură aplicată cu forţă sporită , inculpatul trebuia să accepte (în conştiinţa sa...) că e posibil ca victima să moară ca urmare a acestei lovituri.

25

Inculpatul a săvârşit în speţă tentativa la infracţiunea de omor calificat, fapta fiind comisă în public - lovitura „cu cuţitul în ochi" fiind aplicată de către inculpat în faţa porţii de acces în curte, la marginea străzii A. Vlaicu din localitatea Pantelimon, faptă prevăzută de art. 20 Cod penal raportat la art. 174-175 litera i) Cod penal.

De asemenea, inculpatul a săvârşit în speţă, în acelaşi timp, tentativa la infracţiunea de omor deosebit de grav întrucât anterior a mai fost condamnat (în mod definitiv - în iulie 1978) pentru comiterea unei alte infracţiuni de omor.

În privinţa individualizării pedepsei, instanţa de fond a aplicat art. 80 alin. 1 şi 2 Cod penal, „compensând" circumstanţele agravante cu cele atenuante şi, apreciind că „greutatea" circumstanţelor atenuante este mai mare (dat fiind în primul rând circumstanţa atenuantă legală mai sus prezentată şi în al doilea rând numărul lor mai mare decât al circumstanţelor agravante...), instanţa a orientat cuantumul pedepsei principale sub minimul special mai sus amintit, soluţie permisă de art. 80 alin. 2 Cod penal în interpretare „per a contrario".

În concluzie, prima instanţă a aplicat inculpatului o pedeapsă principală în cuantum de 4 ani de închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 20 C.pen. raportat la art. 174 - 175 lit.i) - 176 lit.c) C.pen.

Pe de altă parte, în temeiul art. 86/1 alin. 2 Cod penal, instanţa de fond a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durata de 9 ani, termen de încercare stabilit conform art. 86/2 alin. 1 Cod penal.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa a apreciat că scopul pedepsei, astfel cum este acesta reglementat prin dispoziţiile art. 52 Cod penal, poate fi atins în ceea ce îl priveşte pe inculpat si fără executarea acesteia, deoarece instanţa a avut in vedere faptul că măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei se impune in raport cu circumstanţele personale ale inculpatului. în acest sens instanţa are în vedere faptul ca inculpatul are o familie, o conduită bună în societate în ultimii peste 35 de ani, lipsa sa de antecedente penale - în ultimii 35 de ani, atitudinea procesuală sinceră în cauză - în special în faza de cercetare judecătorească, de asumare a răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii reţinute în sarcina sa şi, în plus, s-a constatat incidenţa şi a unei circumstanţe atenuante legale, şi anume „depăşirea limitelor legitimei apărări", deoarece iniţiativa conflictului în speţă a aparţinut victimei, care iniţial a pătruns în curtea inculpatului şi apoi cu un cuţit l-a ameninţat şi apoi l-a agresat pe inculpat.

Toate aceste motive au generat, în opinia primei instanţe, premisele atingerii scopului pedepsei si fără executarea acesteia in regim de detenţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri, în termenul legal, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ilfov şi partea civilă G. N.

În calea de atac declarată de Ministerul Public sentinţa a fost criticată pentru netemeinicie, în privinţa greşitei individualizări a pedepsei, susţinându-se că atât cuantumul, cât şi modalitatea de executare, sunt nejustificat de blânde în raport de gravitatea concretă a faptei şi de perseverenţa infracţională a inculpatului.

Astfel, s-a susţinut că circumstanţa atenuantă legală prev. de art.73 lit.a Cod penal din 1969 a fost reţinută de instanţa de fond pe baza convingerii intime, nu pe baza unor probe administrate în cursul procesului penal, invocându-se argumente legate de logica desfăşurării evenimentelor şi nu raportarea la probele administrate.

Pe de altă parte, s-a arătat că inculpatul a dat dovadă de perseverenţă infracţională comiţând în mod repetat acelaşi gen de infracţiune deoarece i-a fost aplicată anterior pedeapsa de 6 ani închisoare tot pentru comiterea infracţiunii de omor, astfel încât, inculpatul nu ar putea fi practic descurajat în a comis din nou, pe viitor, infracţiuni îndreptate împotriva vieţii persoanei.

S-a arătat, aşadar că, faţă de gravitatea faptei comise, a împrejurărilor şi circumstanţelor de săvârşire dar şi a faptului că inculpatul a comis din nou infracţiunea de omor, nu se pot reţine în favoarea acestuia circumstanţe atenuante, iar modalitatea de executare a pedepsei dispusă la instanţa de fond nu este în măsură să împiedice în viitor săvârşirea de infracţiuni de către inculpat.

S-a solicita admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei, majorarea pedepsei şi executarea acesteia în regim privativ de libertate.

În calea de atac declarată de partea civilă G.N. sentinţa a fost criticată pentru netemeinicie, atât în latură penală, cât şi în latură civilă.

26

În privinţa laturii penale s-a susţinut, în esenţă, că atât cuantumul cât şi modalitatea de executare dispuse la prima instanţă sunt greşit individualizate, nefiind judicios adaptate gravităţii faptei şi circumstanţelor personale ale inculpatului, în mod greşit instanţa de fond apreciind că pedeapsa trebuie orientată sub minimul special, solicitându-se majorarea acesteia precum şi schimbarea modalităţii de executare prin dispunerea executării în regim de detenţie, faţă de gravitatea faptei şi de împrejurarea că inculpatul a mai fost condamnat pentru o infracţiune contra vieţii.

După pronunţarea sentinţei apelate, s-a dispus de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin încheierea din 23 iunie 2014 strămutarea judecării apelurilor de la Curtea de Apel Bucureşti la Curtea de Apel Ploieşti, menţinându-se actele îndeplinite în faţa instanţei de care s-a strămutat cauza.

Apelurile sunt fondate.Instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă

interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care intimatul-inculpat L.I. a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege.

Curtea constată că sunt întemeiate criticile formulate în ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii penale, deoarece instanţa de fond a aplicat inculpatului o pedeapsă situată în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca urmare a faptului că nu a reţinut în favoarea inculpatului, nici în minuta şi nici în dispozitivul hotărârii, existenţa unor cauze legale de reducere a pedepsei, ci numai dispoziţiile cu caracter general referitoare la concursul între cauzele de agravare şi cele de atenuare a pedepsei.

Este adevărat că, în ambele considerente ale sentinţei atacate se face referire la existenţa unei circumstanţe atenuante legale şi anume depăşirea limitelor legitimei apărări, prevăzută de art.73 lit.a cod penal din 1969, argumentându-se că iniţiativa conflictului a aparţinut părţii vătămate G.N. care a pătruns în curtea locuinţei inculpatului-intimat L.I. fără a avea acordul acestuia şi apoi l-a ameninţat şi l-a agresat pe inculpat, determinând riposta acestuia din urmă.

Cu toate acestea, nici în minuta şi nici în dispozitivul sentinţei atacate nu a fost reţinută circumstanţa atenuantă legală constând în depăşirea limitelor legitimei apărări prev. de art.73 lit.a Cod penal din 1969, reţinându-se numai aplicarea disp. art.80 alin.1 şi 2 cod penal din 1969 care reglementează concursul între cauzele de agravare şi cele de atenuare a pedepsei, text de lege care stabileşte că în această situaţie coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.

Or, în situaţia în care instanţa de fond ar fi apreciat ca întemeiată existenţa circumstanţei atenuante legale, prev. de art.73 alin.1 lit.a cod penal din 1969, această dispoziţie ar fi trebuit să se regăsească atât în minuta cât şi în dispozitivul hotărârii, curtea constatând că în absenţa indicării temeiului legal al reducerii pedepsei, respectiv al reţinerii circumstanţei atenuante legale, simpla indicare a incidenţei disp. art.80 alin.1 şi 2 cod penal din 1969 este inoperantă, neputând produce efecte în planul reducerii pedepsei sub minimul special.

Se constată deci că în condiţiile în care inculpatul a fost dedus judecăţii pentru comiterea infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav, comis în public de către o persoană care a mai săvârşit un omor, pedeapsa prevăzută de legea penală în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii era detenţiunea pe viaţă, alternativ cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani, astfel încât reţinându-se forma atipică a tentativei, prev. de art.20 cod penal din 1969, fapta era sancţionată cu pedeapsa cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, conform art.21 alin.2 cod penal din 1969.

Aşa fiind, limita minimă a pedepsei prevăzută de lege în cazul inculpatului era închisoarea de 7 ani şi 6 luni, astfel încât prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea de 4 ani, fără a indica în concret care este circumstanţa atenuantă legală care a condus la reducerea pedepsei, instanţa de fond a stabilit o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege.

În consecinţă, curtea constată că sunt întemeiate criticile referitoare la greşita individualizare a pedepsei, cuantumul acesteia fiind stabilit în alte limite decât cele prevăzute de lege, iar în ceea ce priveşte criticile referitoare la modalitatea de executare a pedepsei, curtea constată că şi acestea sunt fondate, instanţa de fond apreciind în mod greşit că scopul pedepsei poate fi atins în modalitatea suspendării sub supraveghere a executării, ignorând gradul de pericol social concret al infracţiunii, modul şi împrejurările de săvârşire, precum şi circumstanţele personale ale inculpatului care a mai fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva vieţii.

27

Din acest punct de vedere, curtea reţine că natura infracţiunii deduse judecăţii, aceea de infracţiune contra vieţii, precum şi săvârşirea acesteia prin folosirea unui corp tăietor înţepător – cuţit şi aplicarea unor lovituri în zone vitale, care au condus la acordarea asistenţei medicale de urgenţă, numai aceasta fiind în măsură să împiedice suprimarea vieţii victimei, reprezintă elemente de natură a conduce la concluzia că scopul pedepsei nu ar putea în nici un caz să fie atins prin mecanismul instituirii unor măsuri de supraveghere cu privire la inculpat, chiar pe un termen de încercare mai îndelungat, astfel încât suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei reprezintă o modalitate de individualizare judiciară inoportună în cauză.

Nu în ultimul rând, curtea a reţinut că în speţă nu sunt incidente circumstanţe atenuante legale, situaţia de fapt fiind în mod eronat apreciată de prima instanţă ca fiind în măsură să determine existenţa circumstanţei atenuante legale a depăşirii limitelor legitimei apărări, câtă vreme niciunul dintre martorii audiaţi nu confirmă că partea vătămată ar fi fost iniţiatoarea conflictului, iar aceasta nu a iniţiat asupra inculpatului vreun act de agresiune fizică, dimpotrivă inculpatul fiind acela care a lovit-o pe partea vătămată cu cuţitul ce se afla pe masa din curtea imobilului.

Împrejurarea că inculpatul a prezentat la rândul său leziuni traumatice necesitând circa 8 zile de îngrijiri medicale care nu i-au pus viaţa în primejdie şi care s-au putut produce prin lovire cu corp tăietor înţepător – posibil cuţit, cât şi cu corp dur, astfel cum rezultă din certificatul medico-legal eliberat de SML Bucureşti – fila 645 dosar urmărire penală, nu poate conduce de plano la concluzia că partea vătămată ar fi fost iniţiatoarea conflictului şi că ar fi aplicat la rândul său lovituri inculpatului cu un cuţit, câtă vreme acest certificat medico-legal nu se coroborează cu depoziţiile martorilor oculari iar la faţa locului nu au fost descoperite două cuţite, pentru a se putea susţine că victima l-a lovit la rândul său pe inculpat cu un cuţit.

În aceste condiţii, simpla producere a unor leziuni cu un corp tăietor înţepător în zona mânii drepte a inculpatului, fără ca mijloacele de probă să confirme existenţa unei legături de cauzalitate între aceste leziuni şi conduita iniţială agresivă din partea părţi vătămate, care să fi determinat o ripostă a inculpatului, nu poate reprezenta un argument pentru reţinerea circumstanţei atenuante legale a depăşirii limitelor legitimei apărări, astfel cum în mod greşit s-a apreciat la primul grad de jurisdicţie, cu atât mai mult cu cât victimei i-au fost produse leziuni traumatice mult mai intense şi profunde, precum şi posibila existenţă a unei infirmităţi fizice permanente.

Mai mult decât atât, însuşi inculpatul recunoaşte că nu a observat în mâna părţii vătămate decât „un obiect cu mâner galben” pe care însă nu l-a putut descrie şi mai mult decât atât nu rezultă că acest obiect ar fi fost folosit de partea vătămată, care să fi iniţiat conflictul ce ar fi determinat riposta victimei.

Astfel cum se reţine în considerentele sentinţei atacate, chiar în prima fază a conflictului, inculpatul şi partea vătămată s-au îmbrâncit şi s-au lovit reciproc, fără însă ca vreunul dintre martori să precizeze că victima a fost cea care a iniţiat conflictul, astfel încât nu se poate pune problema depăşirii limitelor legitimei apărări, neexistând situaţia premisă a existenţei unui atac material direct, imediat şi injust care să fi fost iniţiat de partea vătămată împotriva inculpatului.

Pe cale de consecinţă curtea constată că în speţă nu poate fi incidentă o cauză legală de reducere a pedepsei, astfel cum în mod greşit s-a apreciat la primul grad de jurisdicţie, de natură a conduce la coborârea pedepsei sub limita minimă specială, căile de atac declarate în cauză fiind aşadar fondate, atât sub aspectul întinderii, cât şi al modalităţii de executare a pedepsei.

Aşa fiind apelurile au fost admise conform art.421 pct.2 lit.a cod procedură penală, desfiinţându-se în parte sentinţa în latură penală şi pronunţându-se o nouă hotărâre, constatându-se că devin aplicabile disp. art.5 cod penal, faţă de succesiunea de legi penale în timp survenită de la data săvârşirii faptelor şi până la pronunţarea hotărârii definitive, legea favorabilă urmând a fi determinată potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr.265/2014.

Sub acest aspect, s-a remarcat că prin intrarea în vigoare a noului cod penal la 1 februarie 2014 a fost înlăturată una din agravantele infracţiunii de omor, aceea a săvârşiri faptei în public, care determină forma calificată iniţial prevăzută de art.175 alin.1 lit.i cod penal din 1969.

De asemenea, a fost înlăturată forma deosebit de gravă a omorului, astfel încât prin intrarea în vigoare a noului cod penal, infracţiunea de omor deosebit de grav nu mai este ca atare prevăzută de lege, iar circumstanţele agravante aplicabile infracţiunii de omor determină încadrarea acestei fapte la infracţiunea de omor calificat.

28

În această situaţie, se impune schimbarea încadrării juridice dată faptei comise de inculpatul-intimat, conform art.386 cod procedură penală din tentativă la infracţiunea de omor calificat şi deosebit de grav (omor săvârşit în public de o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor) prev. de disp. art. 20 cod penal din 1969 rap. la art. 174 alin. 1- art. 175 alin. 1 lit. i şi art. 176 alin. 1 lit. c cod penal din 1969, în tentativă la infracţiunea de omor calificat, prev. de art. 32 rap. la art. 188 alin. 1- art. 189 alin. 1 lit. e cod penal .

În temeiul acestor texte de lege s-a dispus condamnarea inculpatului la o pedeapsă la a cărei individualizare au fost avute în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, conform criteriilor prevăzute de art.74 cod penal, curtea apreciind că, faţă de modul de comitere a infracţiunii, de mijloacele folosite, de punerea în primejdie a vieţii victimei şi de posibilitatea extrem de mare ca acesteia să-i fie produsă o infirmitate fizică permanentă prin pierderea acuităţii vizuale a ochiului stâng dar şi în raport de antecedentele penale ale inculpatului care configurează condamnarea anterioară a acestuia tot pentru comiterea infracţiunii de omor, chiar dacă această condamnare a avut loc în anul 1978, însă agravanta prevăzută de lege nefăcând distincţie în raport de intervenţia sau nu a reabilitării judecătoreşti ori de intervalul de timp scurs de la momentul rămânerii definitive a condamnării anterioare, se impune stabilirea unei pedepse de 8 (opt) ani închisoare şi a pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 alin. 1 lit. a, b, f şi h cod penal, pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

( Judecător Cristina Georgescu)

[7] Reabilitare judecătorească. Calcul termen.

Cod penal anterior, art.135 alin.1 lit.b, art.136 alin.1Cod penal, art.166 alin.1 lit.b, art.167 alin.1

Termenul de reabilitare se calculează potrivit ambelor coduri penale de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris, iar nu de la data liberării condiţionate a condamnatului.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familieDecizia penală nr.484 din data de 6 noiembrie 2014

Prin sentinţa penală nr.714 din data de 30 iunie 2014 pronunţată de Tribunalul Prahova, în baza art.532 alin.1 lit.a Cod procedură penală s-a respins ca prematur introdusă cererea de reabilitare formulată de petentul MO, iar în baza art.275 Cod procedură penală, petentul a fost obligat la 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin cererea înregistrată sub nr.3881/105/2014 condamnatul MO a solicitat reabilitarea judecătorească cu privire la pedeapsa de 7 ani închisoare aplicată prin decizia penală nr.75/25.02.2002 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia penală nr.6051/19.02.2003 a Î.C.C.J.

La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri, respectiv certificat cazier seria C nr.0172377, copie decizie civilă nr.188 R/2012 a Tribunalului Ilfov, hotărârea nr.139/29.11.2012 a Consiliului Local Buftea, ordinul emis de Ministerul Afacerilor Interne, Instituţia Prefectului Judeţul Ilfov, Adresa nr.115/2010 a Consiliului Local Buftea, act constitutiv al asociaţiei Uniunea Naţionala a Comunităţilor de Rromi, sentinţa penală nr.367/2000 a Tribunalului Prahova, decizia penală nr.75/25 febr.2002 a Curţii de Apel Ploieşti, copie decizie nr.6051/19.12.2003 a Î.C.C.J.

După examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă a reţinut că prin cererea formulată petentul a solicitat reabilitarea sa judecătorească pentru pedeapsa de 7 ani închisoare, arătând că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru reabilitarea sa judecătorească, în sensul că s-a împlinit termenul de reabilitare, nu a suferit o altă condamnare şi pe toată această perioadă a avut o bună conduită şi a achitat cheltuielile judiciare la care a fost obligat prin sentinţa de condamnare.

29

Analizând cererea de reabilitare, tribunalul a reţinut că, potrivit disp. art.166-168 Cod penal, reabilitarea judecătorească este posibilă atunci când s-a împlinit termenul de reabilitare prevăzut de lege (art.166 Cod penal), calculat în condiţiile art.167 Cod penal şi sunt întrunite cumulativ condiţiile prev. de art.168 lit.a-b Cod penal, respectiv pe perioada termenului de reabilitare petentul nu a suferit o nouă condamnare, are asigurată existenţa prin muncă sau alte mijloace oneste, este pensionat ori incapabil de muncă, a avut o bună conduită în toată această perioadă şi a achitat în întregime cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la plata cărora a fost obligat prin hotărârile de condamnare.

Din fişa de cazier judiciar a petentului, cât şi din sentinţa penală de condamnare reiese că acestuia i-a fost aplicată o pedeapsă de 7 ani închisoare prin decizia penală nr.75/25.02.2002 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin decizia penală nr.6051/19.02.2003 a Î.C.C.J.

Din adeverinţa nr.30483 (fila 8) emisă de Penitenciarul Mărgineni la 04.04.2014, rezultă că petentul a fost încarcerat la 15.09.2005 şi liberat condiţionat la data de 03.03.2009 şi că a mai executat şi perioada 07.06.2000 – 23.11.2000, perioadă ce a fost dedusă şi prin sentinţa penală de condamnare.

Raportat la cele mai sus menţionate şi având în vedere data la care petentul a fost arestat, respectiv data de 15.09.2005 şi liberat condiţionat la data de 03.03.2009, tribunalul a constatat că pedeapsa va fi considerată executată şi în urma deducerii perioadei 07.06.2000 – 23.11.2000 în luna aprilie 2012, la care se adaugă termenul de 5 ani prevăzut de art.166 lit.b Cod penal, astfel că termenul la care petentul poate formula cerere de reabilitere este în luna aprilie 2017.

În consecinţă, faţă de cele arătate, instanţa de fond, în baza art.532 lit.a Cod procedură penală, a respins ca prematur introdusă cererea de reabilitare formulată de petentul condamnat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie petentul MO.În motivarea contestaţiei, petentul MO a arătat, în esenţă, că a fost liberat condiţionat la data

de 03.03.2009, iar la acea dată a luat sfârşit executarea pedepsei, astfel că se impunea admiterea cererii de reabiltare.

În drept, petentul a invocat dispoziţiile art.166 şi art.167 alin.1 Cod penal.Examinând hotărârea contestată în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile

invocate de contestator, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept, Curtea a reţinut că este nefondată contestaţia formulată de petentul MO, pentru următoarele considerente:

Astfel, petentul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare, cu executare la locul de muncă, prin sentinţa penală nr.367/22.11.2000 pronunţată de Tribunalul Prahova.

Prin decizia penală nr.75/25.02.2002 a pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova, a fost desfiinţată în parte în latură penală sentinţa penală nr.367/22.11.2000 şi, printre altele, a fost aplicată petentului MO o pedeapsă rezultantă de 7 ani închisoare cu executare în regim de detenţie. Această decizie a rămas definitivă prin decizia penală nr.6051/19.02.2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Curtea a mai reţinut că petentul a fost încarcerat la data de 15.09.2005 şi liberat condiţionat la data de 03.03.2009, potrivit sentinţei penale nr.225/25.02.2009 pronunţată de Judecătoria Moreni. Din cuprinsul adeverinţei nr………….. eliberată de Penitenciarul Mărgineni şi al sentinţei penale nr.367/22.11.2000, rezultă că petentul s-a aflat în detenţie preventivă în perioada 07.06.2000 – 23.11.2000.

Potrivit dispoziţiilor art.135 alin.1 lit.b rap. la art.136 alin.1 Cod penal anterior, termenul la care petentul poate fi reabilitat este în luna octombrie 2020, iar potrivit dispoziţiilor art.166 alin.1 lit.b rap. la art.167 alin.1 Cod penal (legea penală mai favorabilă), termenul la care petentul poate fi reabilitat este în luna aprilie 2017.

Acest termen se calculează potrivit ambelor coduri de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris, în cazul de faţă de la sfârşitul lunii martie 2012, şi nu de la data de 03.03.2009, când petentul a fost liberat condiţionat.

Faţă de aceste considerente, în temeiul art.535 rap. la art.4251 alin.7 pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea a respins ca nefondată contestaţia formulată de petentul MO împotriva sentinţei penale nr.714/30.06.2014 pronunţată de Tribunalul Prahova.

În baza art.275 alin.2 Cod procedură penală, a fost obligat contestatorul să plătească statului 100 lei cheltuieli judiciare.

( Judecător Lucian Crăciunoiu)30

[8] Contestaţie penală la executare. Instanţa competentă. Condamnat aflat în stare de deţinere. Concurs de infracţiuni.

Două judecătorii îşi declină reciproc competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare. Instanţa competentă este cea de la locul de deţinere.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familieÎncheierea din data de 10 octombrie 2014.

Condamnatul încarcerat în Penitenciarul Găeşti, a formulat contestaţie penală la executare în legătură cu condamnări pronunţate de Judecătoria Ploieşti, Judecătoria Moreni şi Judecătoria Găeşti.

Judecătoria Găeşti şi-a declinat competenţa prin sentinţa penală nr. 646 din 3 aprilie 2014 în favoarea Judecătoriei Ploieşti ca instanţă de executare, iar aceasta din urmă în favoarea Judecătoriei Găeşti prin sentinţa penală nr. 1990/20.06.2014.

Îndrumător de competenţă, ca instanţă superioară acestora, conform art. 51 alin. (2) Cod pr.penală, Curtea de Apel Ploieşti a stabilit competenţa în favoarea Judecătoriei Găeşti, în baza art. 51 alin. (1) şi (6) rap. la art. 585 alin.(1) şi (2) Cod pr.penală în circumscripţia căreia se află Penitenciarul Găeşti, prin încheierea din 10 octombrie 2014, în dosarul penal nr. 647/42/2014.

( Judecător Traian Logojan)

31

Decizii RelevanteTrimestrul IV 2014

Secţia I Civilă

[9] Reducerea vârstei standard de pensionare. Cumul reduceri.

Legea nr. 263/2010, art. 55 şi art. 60

Potrivit dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 263/2010 reducerile vârstelor standard de pensionar prevăzute la art. 55, precum şi cele prevăzute în alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,

32

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul C.D: a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta să emită o decizie de pensie pentru limită de vârstă.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este persoană cu handicap accentuat, având o vechime în muncă de 30 de ani, din care 20 de ani efectuaţi în grupa a II a de muncă, rezultând o vechime totală de 36 de ani şi 3 luni, conform adeverinţei nr. 222/24.10.2013 eliberată de angajatorul S. Bucureşti SA. Arată că a solicitat intimatei stabilirea pensiei pentru limită de vârstă, însă aceasta i-a respins cererea prin Decizia nr. 307223/25.01.2012, fiindu-i respinsă inclusiv contestaţia prin Hotărârea nr.5911/14.10.2013.

Pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, motivat de faptul că reclamantul este înscris la pensie de invaliditate gradul 2, iar prin aplicarea reducerii de 10 ani vârstei standard de 65 ani, acesta poate beneficia de pensie pentru limită de vârstă la 55 ani, reclamantul neputând beneficia şi de reducerea vârstei standard de pensionare cu activitatea desfăşurată în grupa a II a, motivat de faptul că reducerea acordată în condiţii de handicap poate fi cumulată numai cu reduceri prevăzute de alte acte normative.

Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 1172/5.05.2014, a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 307223/25.01.2013, emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii Prahova şi hotărârea nr.5911/14.10.2013 emisă de Casa Naţională de Pensii Publice-Comisia Centrală de Contestaţii şi a obligat intimata CJP Prahova să emită contestatorului decizie de pensionare pentru limită de vârstă, cu luarea în considerare a reducerii vârstei standard de pensionare potrivit prevederilor art 58 lit.b) şi art. 55 alin. (1) lit.b) din Legea 263/2010 conform dispoziţiilor art. 64 alin (2) din HG 257/2011.

În motivarea hotărârii, tribunalul a reţinut următoarele:Reclamantul a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova,

obligarea acesteia la emiterea deciziei de pensionare pentru limită de vârstă, cu luarea în considerare a reducerii vârstei standard de pensionare de care beneficiază datorită desfăşurării activităţii şi în grupa a II a de muncă, conform adeverinţei nr. 222/24.10.2013 eliberată de S Bucureşti SA şi a reducerii vârstei standard de pensionare cu 10 ani de care beneficiază, reclamantul realizând şi stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat.

Potrivit disp. art. 55 din Legea nr. 263/2010: (1) Persoanele care au realizat stagiul complet de cotizare au dreptul la pensie pentru limita de vârsta, cu reducerea vârstelor standard de pensionare, după cum urmează: (…) b) conform tabelului nr. 2, in situaţia persoanelor care au realizat stagii de cotizare in locurile de munca încadrate in alte condiţii de munca prevăzute la art. 29 alin. (2) si in condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1)”.

Conform disp. art. 58 din Legea nr. 263/2010: „Persoanele care au realizat un stagiu de cotizare in condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat beneficiază de reducerea vârstelor standard de pensionare prevăzute in anexa nr. 5, în funcţie de gradul de handicap, după cum urmează (…) b) cu 10 ani, in situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, daca au realizat, in condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin doua treimi din stagiul complet de cotizare”.

Potrivit dispoziţiilor legale, este posibilă reducerea vârstei standard de pensionare pentru beneficiarii care au realizat stagii de cotizare în una sau mai multe dintre situaţiile: au desfăşurat activitate în condiţii de muncă speciale (fosta grupă I); au desfăşurat activitate în condiţii de muncă deosebite (fosta grupă II); au desfăşurat activitate în alte condiţii de muncă; au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat; nevăzătorii care au realizat ca nevăzător cel puţin o treime din stagiul complet de cotizare; beneficiarii Decretului-lege nr. 118/1990 şi ai Legii nr. 341/2004.

Astfel, potrivit disp. art. 64 din HG nr. 257/2011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii public: „(1) Pensia de invaliditate se transformă din oficiu, în pensie pentru limită de vârstă şi se acordă cuantumul şi punctajul cel mai avantajos începând cu data îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă. (2) Condiţiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă se consideră îndeplinite la vârsta standard de pensionare sau la vârsta standard redusă, în condiţiile art. 55-60 din lege, precum şi la vârsta standard redusă în condiţiile prevăzute de alte acte normative”.

33

Aşadar, s-a observat că legiuitorul nu limitează beneficiul reducerii vârstei standard de pensionare prevăzut la art. 55 din Legea nr. 263/2010, astfel încât acest beneficiu sa nu poată fi cumulat cu reducerile prevăzute de disp. art 55-60 din lege, art. 60 invocat de pârâtă, reglementând limita de 13 ani de care se poate beneficia în urma cumulului acestor reduceri.

Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, considerând că este nelegală şi netemeinică întrucât reclamantul nu îndeplineşte conditia privind varsta standard de pensionare pentru trecerea la pensia pentru limita de vârstă. În opinia Casei de pensii nu se poate cumula reducerea vârstei standard de pensionare reglementată de art. 58 lit. b ( de 10 ani, în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, dacă au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare) cu cea prevăzută de art. 55 pentru activitatea desfăşurată în grupa a II-a de muncă.

Prin urmare, chiar dacă reclamantul a desfăşurat activitate în grupa II de muncă 20 ani, 5 luni si 11 zile, reducerea vârstei de pensionare pentru activitatea desfăşurata in grupa II de munca, prevăzuta de art.55 nu poate fi cumulata decât cu o reducere a vârstei prevăzuta de un alt normativ, dar in niciun caz cu reducerea prevăzuta de art. 58 din acelaşi act normativ, respectiv Legea nr.263/2010, aşa cum solicită, de fapt, reclamantul prin acţiunea de faţă.

Examinând sentinţa apelată, Curtea a reţinut că apelul formulat este nefondat, pentru considerentele care urmează a se expune în continuare:

În mod corect a reţinut instanţa de fond, potrivit adeverinţei nr. 222/24.10.2013 eliberată de S Bucureşti SA, că reclamantul C.D. a desfăşurat activitate în grupa a II-a de muncă peste 20 de ani, având meseria de lăcătuş, motiv pentru care beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare cu 4 ani şi 6 luni, potrivit dispoziţiilor art. 55 lit. a din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice .

De asemenea, reclamantului îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 58 lit. b din Legea nr. 263/2010, întrucât a realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap preexistent calităţii de asigurat, astfel că beneficiază şi de o reducere a vârstei standard de pensionare cu 10 ani, fiind în situaţia asiguraţilor cu handicap accentuat, care au realizat, în condiţiile handicapului preexistent calităţii de asigurat, cel puţin două treimi din stagiul complet de cotizare.

Potrivit dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 263/2010 reducerile vârstelor standard de pensionar prevăzute la art. 55, precum şi cele prevăzute în alte acte normative pot fi cumulate fără ca reducerea totală să fie mai mare de 13 ani.

Instanţa de fond a realizat o temeinică şi legală interpretare sistematică a dispoziţiilor legale mai sus – menţionate, luând în considerare şi dispoziţiile art. 64 din HG nr. 2572011 pentru aprobarea Normelor de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, apreciind că reclamantul poate beneficia, cumulativ, de ambele reduceri ale vârstei standard de pensionare. Un argument în acest sens îl constituie faptul că nu există nicio dispoziţie legală care să interzică în mod expres cumularea acestora, ci doar condiţia ca reducerea totală să nu depăşească 13 ani, potrivit art. 60 din Legea 263/2010.

În consecinţă, apreciind în mod judicios că reclamantul îndeplineşte condiţia privind vârsta standard de pensionare, prin reducerile aplicate, în mod legal instanţa de fond a dispus anularea deciziei de respingere a cererii de pensionare şi a Hotărârii nr. 5911/14.10.2013 emisă de Casa Naţională de Pensii Publice- Comisia Centrală de Contestaţii şi a dispus obligarea recurentei – pârâte la emiterea unei decizii de pensionare cu luarea în considerare a celor două reduceri de vârstă prevăzute în beneficiul reclamantului de Legea nr. 263 /2010.

( Judecător Simona Lazăr)

[10] Problema de drept – Sancţiune disciplinară aplicată personalului CFR - şef de tren - pentru nerealizarea plafonului lunar de încasări. Neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii disciplinare.

Codul muncii, art.247 alin.2

34

Sancţiune disciplinară aplicată personalului CFR - şef de tren - pentru nerealizarea plafonului lunar de încasări.Neîndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii disciplinare.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I civilă Decizia nr. 1057 din 13 octombrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, reclamantul … a formulat, în contradictoriu cu pârâta …contestaţie împotriva deciziei nr. S1/2321 din 21.10.2013 emisă de pârâtă solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună anularea acesteia şi acordarea de cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data de 21.10.2013 s-a emis decizia sus-menţionată, fiindu-i comunicată la data 25.10.2013. În conţinutul acesteia se reţine faptul că reclamantul nu ar fi realizat în luna iunie 2013 norma de încasări aprobată şi stabilită prin actul nr. 4S111/1032/2013, fapt considerat de către pârâtă ca fiind abatere disciplinară, motiv pentru care reclamantul a fost sancţionat cu reducerea salariului de bază de 10% pentru o perioadă de 1 lună.

A arătat reclamantul că în cuprinsul deciziei contestate se menţionează că prevederile încălcate sunt cele din fişa postului , cap VI punctul 2 şi art. 20(2) , lit. a Regulamentul Intern.

A susţinut reclamantul că nu se poate reţine în sarcina sa faptul că ar fi dat dovadă de vinovăţie în nerealizarea normei de muncă, atâta timp cât această norma de muncă impusă salariaţilor nu depinde numai de conduita acestora, ci de un eveniment viitor şi incert, respectiv acela ca în luna respectivă să se urce în tren , fără bilet, un număr suficient de călători care să sigure realizarea normei de încasări lunare. Realizarea acestei norme este legată de împrejurări exterioare, respectiv de persoanele care circulă cu trenul într-o anumită perioadă, de numărul de călători care posedă abonamente pe ruta respectivă şi mai mult, regula instituită pentru călători este aceea de a cumpăra tichete de călătorie de la casa de bilete, intrarea pe peroanele stabilite de SNCFR fără legitimaţie de călătorie şi călătoria fără o astfel de legitimaţie fiind sancţionate ca fapte contravenţionale prin HG nr.203/1994 modificată şi completată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 53/2003 republicată.Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestaţiei si menţinerea

deciziei de sancţionare ca temeinică şi legală, invocând excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în sensul că reclamantul nu s-a conformat prevederilor Legii nr. 192/ 2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Pe fond, s-a arătat că reclamantul, care este salariatul societăţii pârâte pe durata nedeterminată, în funcţia de şef de tren la Staţia Bucureşti Basarab, a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pentru o perioadă de 1(una) lună conform art. 248 alin. 1 lit. c din legea 53/2003- Codul muncii republicata în 2011, în sarcina sa reţinându-se că „nu realizează norma de încasări pe luna iunie 2013”, stabilit prin Hotărârea nr. 112/26/2/2011, aprobat prin Hotărârea Consiliului de conducere al STFC Bucureşti Nr. 6/2011. S-a învederat că începând cu data de 01.06.2011, a intrat în vigoare Ordinul de Serviciu pe unitate nr.4/2011 care prevede că „începând cu data de 01.06.2011 norma lunara la personalul de tren va fi în suma de 500,00 lei/om sau un nr.de 350 de bilete/om din gestiunea proprie. Personalul de tren (şef tren sau conductor tren) care nu realizează norma lunara vor fi cercetaţi şi sancţionaţi conform prevederilor Codului muncii”.

S-a mai arătat că reclamantul, prin fapta săvârşită, a încălcat cu vinovăţie prevederile Ordinului de Serviciu pe unitate nr.4/2011, fişa postului cap.V, pct.2, precum şi prevederile Regulamentului Intern art.20 alin.2 lit.a. S-a mai susţinut că din analizele efectuate de către pârâtă a reieşit faptul că la fiecare tren se găsesc între cinci şi zece călători, care din motive obiective, nu mai reuşesc să ajungă la casele de bilete şi doresc procurarea unei legitimaţii de călătorie din tren, iar în aceste condiţii, pârâta a considerat că plafonul de 500 lei este unul de natură realizabilă.

Pe baza probelor cu înscrisuri administrate în cauză, prin sentinţa civilă nr. 926/31.03.2014, Tribunalul Prahova a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acţiunea, a dispus anularea deciziei nr. S1/2321/21.10.2013 şi a obligat pârâta la restituirea

35

către reclamant a sumelor reţinute în baza deciziei nr. S1/2321/21.10.2013, precum şi la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de către societatea pârâtă prin întâmpinare, că s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor arătate în art. 2 al. 1 ind. 2 din Legea nr.192/2006 privind medierea, la dosarul cauzei fiind depus procesul-verbal de informare privind avantajele medierii nr. 15/17.02.2014, motiv pentru care excepţia invocată a fost respinsă.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că astfel cum rezultă din decizia nr. 2321/21.10.2013 emisă de către societatea intimată, contestatorul, care este salariatul societăţii intimate pe durată nedeterminată în funcţia de şef de tren la Staţia Bucureşti Basarab, a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pentru o perioada de l(una) lună, conform art. 248 alin. 1 lit. c din Legea 53/2003- Codul muncii republicată în 2011, în sarcina sa reţinându-se că nu a realizat norma de încasări pe luna iunie 2013 ( în sumă de 500 lei ), plafon stabilit prin actul nr. 4S111/1032/2013, prevederile încălcate fiind cele din Fişa postului, cap. IV pct. 2 şi Regulamentul intern art. 20 (2) lit. a .

Instanţa a reţinut prevederile art. 247 al. 1 din Codul muncii, ce conferă angajatorului prerogativa de a aplica potrivit legii sancţiuni disciplinare salariaţilor săi de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară, dar a avut în vedere şi împrejurarea că nu s-a constatat vinovăţia contestatorului în săvârşirea pretinsei abateri disciplinare. Susţinerile intimatei au fost înlăturate, deoarece se întemeiază pe simple prezumţii în legătură cu numărul de călători ce se presupune că ar putea călători fraudulos, astfel încât să fie posibilă realizarea plafonului de încasări stabilit în sarcina contestatorului prin ordin de serviciu.

Nefiind făcută dovada relei credinţe a contestatorului în aducerea la îndeplinire a ordinului de serviciu şi în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu aşa cum sunt arătate în fişa postului, instanţa a admis contestaţia formulată şi a anulat decizia nr. S1/2321/21.10.2013, dispunând obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a sumelor reţinute în baza deciziei nr. S1/2321/21.10.2013.

Fiind în culpă procesuală , instanţa a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâta … criticând sentinţa ca lipsită de temei legal.

S-a învederat că începând cu data de 01.06.2011, a intrat în vigoare Ordinul de Serviciu pe unitate nr.4/2011, care prevede că „începând cu data de 01.06.2011 norma lunară la personalul de tren va fi în sumă de 500,00 lei/om sau un număr de 350 de bilete/om din gestiunea proprie. Personalul de tren (şef tren sau conductor tren) care nu realizează norma lunară vor fi cercetaţi şi sancţionaţi conform prevederilor Codului muncii”.

A arătat apelanta că prin fapta săvârşită, intimatul a încălcat cu vinovăţie prevederile Ordinului de Serviciu pe unitate nr.4/2011, fişa postului cap.V, pct.2, precum şi prevederile Regulamentului Intern art.20 alin.2, lit.a.

Din decizia de sancţionare nr. S1/2321/21.10.201, art. 2, rezultă că în luna iunie 2013 intimatul a deservit un nr. de 40 de trenuri. Făcând un calcul simplu ar trebui ca cel puţin un singur călător să plătească un bilet cu o valoare de 12,5 lei şi s-ar fi reuşit să se atingă acest plafon.

Din analizele sale, a susţinut apelanta, reiese faptul că la fiecare tren se găsesc între cinci şi zece călători care, din motive obiective, nu mai reuşesc să ajungă la casele de bilete şi doresc procurarea unei legitimaţii de călătorie din tren.

În aceste condiţii, a apreciat apelanta că acest plafon de 500 lei este unul de natură realizabilă.

Încasările realizate de personalul de tren (ce cuprinde atât funcţia de conductor tren, cât şi pe cea de şef tren) aparţinând Staţiei Bucureşti Griviţa sunt calculate de aşa fel încât să reflecte în mod echitabil activitatea comercială a personalului de tren raportată la numărul de trenuri deservite lunar de aceştia.

Având în vedere faptul că reclamantul, în nenumărate rânduri, a încălcat cu vinovăţie sarcinile de serviciu şi niciodată nu le-a contestat, ba mai mult, şi-a recunoscut vinovăţia în majoritatea lor, a apreciat apelanta că a procedat corect având în vedere faptul că reclamantul, prin fapta sa, a încălcat cu vinovăţie prevederile Ordinului de serviciu pe unitate nr.4/2011, fişa postului,

36

cap.V pct.2 şi art.20 alin.2, lit.a din Regulamentul Intern, fiind întrunite cerinţele prev.de art.247 Codul muncii.

Intimatul-reclamant a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei primei instanţe. Prin decizia civilă nr. 1057 din data de 13 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul ca nefondat, obligând apelanta să plătească intimatului suma de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că potrivit art.247 alin.2 din Codul muncii republicat, abaterea disciplinară este o faptă în legătura cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

În cauza de faţă, a reţinut curtea, prin decizia nr. 2321/21.10.2013, intimatul-reclamant, având funcţia de şef tren în cadrul STFC Bucureşti/ Staţia Bucureşti Basarab/Comanda Personalului de Tren, a fost sancţionat disciplinar cu reducerea salariului de bază cu 10% pentru o perioada de 1(una) lună, conform art. 248 alin. 1 lit. c din Legea 53/2003- Codul muncii republicată în 2011, reţinându-se în sarcina acestuia că nu a realizat plafonul lunar de încasări pe luna iunie 2013, în sumă de 600 lei, plafon stabilit prin actul nr. 4S111/1032/2013, prevederile încălcate fiind cele din Fişa postului, cap. IV pct. 2 şi Regulamentul intern art. 20 (2) lit. a .

Indiferent de plafonul lunar de încasări impus - de 500 de lei, cât s-a pretins la fond şi în apel de către pârâtă, ori de 600 de lei, cât s-a reţinut în decizia de sancţionare - s-a constatat, însă, că pretinsa normă de muncă impusă intimatului - reclamant nu depinde numai de conduita acestuia, ci şi de un eveniment viitor şi incert, şi anume acela ca în luna respectivă să se urce în tren, fără bilet, un număr suficient de călători care să asigure realizarea normei de încasări lunare.

Or, în acest context, Curtea a apreciat că nu se poate reţine în sarcina unui salariat - respectiv, în pricina de faţă, a şefului de tren - nerealizarea unei norme lunare de încasări, care depinde nu numai de conduita acestuia, ci şi de un fapt viitor şi incert, fără legătură cu voinţa salariatului, ci legat de împrejurari exterioare, respectiv de numărul de persoane care circulă cu trenul într-o anumită perioadă, de numărul de călători care posedă abonamente pe ruta respectivă, de numărul de călători care s-au urcat în tren fără bilet de călătorie, dar care „doresc procurarea unei legitimaţii de călătorie din tren.”

În plus, s-a arătat că regula instituită pentru călători este aceea a cumpărării tichetelor de la casele de bilete, intrarea pe peroanele stabilite de SNCFR fără legitimaţie de călătorie şi călătoria fără o astfel de legitimaţie constituind contravenţii, ce se sancţionează cu amendă conform HG nr. 203/1994, modificată şi completată. În aceste condiţii, s-ar impune şefului de tren să “asigure” prezenţa în mijlocul de transport a unui anumit număr de călători care nu respectă dispoziţiile legale şi care să cumpere, astfel, legitimaţii de călătorie de la şeful de tren, ceea ce nu poate constitui, în opinia Curţii, o îndatorire de serviciu.

Având în vedere considerentele mai sus arătate, s-a conchis că nu se poate reţine vinovăţia intimatului-reclamant în nerealizarea plafonului lunar de încasări impus, astfel încât soluţia primei instanţe, prin care s-a admis acţiunea în sensul celor statuate prin dispozitivul sentinţei, apare ca fiind corectă. Împrejurarea că intimatul-reclamant ar mai fi fost şi anterior sancţionat disciplinar şi nu ar fi contestat sancţiunile aplicate, nu poate constitui, raportat la considerentele ce preced, un argument pentru admiterea apelului în sensul solicitat de apelantă. Aşa fiind, Curtea a privit apelul ca nefondat, astfel încât, în temeiul art.480 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă, aplicabil speţei, l-a respins, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică. În temeiul dip.art.453 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă, apelanta a fost obligată să plătească intimatului suma de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat suportat de intimat în apel.

(Judecător Vera-Andrea Popescu)

[11] Recurs formulat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare.37

Legea nr.554/2004

„Hotărârea pronunţată în contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile este de asemenea irevocabilă, astfel că în conformitate cu prevederile art. 34 alin.2 din C.p.civ., nu se poate formula recurs nici împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare”

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I CivilăDecizia nr. 2635 din data de 10 decembrie 2014.

Prin decizia nr. 2635/10 decembrie 2014 Curtea de Apel Ploieşti a respins recursul formulat de recurentul petent împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la 18 august 2014 de Tribunalul Prahova, ca inadmisibil. Curtea a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 34 alin.2 din vechiul Cod de procedură civilă, faţă de data la care a fost iniţial investită instanţa, respectiv anul 2012, faţă de dispoziţiile art. 25 alin.1 din Noul Cod de procedură civilă, potrivit cărora, „ procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acestei legi”. S-a apreciat astfel că şi căile extraordinare de atac formulate împotriva unor hotărâri pronunţate în cauze începute sub legea veche sunt guvernate de regulile de procedură reglementate de vechiul Cod de procedură civilă. În conformitate cu prevederile art. 34 alin.2 din Codul de procedură civilă de la 1865, „încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul”. Cererea de recuzare respinsă de către Tribunalul Prahova prin încheierea din 18.08.2014 împotriva căreia s-a formulat recursul de faţă, a fost formulată de către recurentul petent în cauza înregistrată sub nr.2759/105/2014, având ca obiect contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 425/27.03.2014 pronunţată de Tribunalul Prahova . Decizia împotriva căreia s-a formulat contestaţia în anulare, respectiv decizia civilă nr. 425/27.03.2014 a fost pronunţată de către Tribunalul Prahova, în recurs, în dosarul nr. 5456/204/2012, fiind o decizie irevocabilă. În conformitate cu prevederile art.322 alin.3 din Codul de procedură civilă, „hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”, astfel că hotărârea care se va pronunţa în contestaţia în anulare formulată împotriva unei decizii irevocabile este de asemenea irevocabilă. Prin urmare întrucât împotriva unei astfel de hotărâri nu se poate formula recurs, în conformitate cu prevederile art. 34 alin.2 din C.p.civ. mai sus citat, nu se poate formula recurs nici împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, astfel că recursul de faţă este inadmisibil.

( Judecător Petrosina Mădălina Graure)

[12] Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi planul de distribuire între creditori. Necontestare în termen legal. Consecinţe.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 122 alin. 3 şi 4

În conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, judecătorul-sindic nu are posibilitatea de a cenzura, din oficiu, sumele propuse a fi distribuite lichidatorului judiciar cu titlu de remuneraţie, cât timp nu a fost sesizat cu o contestaţie sub acest aspect formulată de creditori, iar remuneraţia se achită din averea debitoarei.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia nr. 5685 din data de 3 decembrie 2014.

38

Prin încheierea de şedinţă din data 16 septembrie 2014 tribunalul a modificat în parte planurile de distribuire nr.303/10.06.2014 şi, respectiv nr.390/8.09.2014, întocmite de lichidatorul judiciar S. J. IPURL, privind sumele de bani încasate din valorificarea bunurilor societăţii debitoare SC M. I. SRL; a înlăturat dispoziţiile referitoare la distribuirea către administratorul judiciar S. J. IPURL a sumelor aferente perioadei iulie 2011-aprilie 2012, în valoare de 37.200 lei; a dispus refacerea planurilor de distribuire susmenţionate, urmând ca sumele respective, în valoare totală de 37.200 lei, să fie distribuite către creditori, în condiţiile Legii nr.85/2006; a dispus continuarea procedurii lichidării faţă de societatea debitoare, în condiţiile prevăzute de art. 116-120 din Legea nr.85/2006.

Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut că la data de 8.09.2014 lichidatorul judiciar a întocmit raportul nr. 389/8.09.2014 privind fondurile obţinute din lichidare şi încasarea de creanţe şi planul de distribuire nr.390/8.09.2014, privind distribuirea sumelor încasate.

Cele două acte au fost notificate către creditori în condiţiile art.122 alin.2, raportat la art.7 alin. 1 din Legea nr.85/2006, notificarea fiind publicată în BPI nr. 15971/10.09.2014.

A reţinut judecătorul fondului că, din conţinutul planului de distribuire nr. 390/8.09.2014, rezultă că lichidatorul judiciar a reţinut pentru sine suma de 18.600 lei cu titlu de retribuţie administrator judiciar, aferentă perioadei decembrie 2011 – aprilie 2012, când societatea debitoare a fost supusă unui plan de reorganizare, astfel cum rezultă din sentinţa nr.443/11.07.2011.

Aceeaşi situaţie se regăseşte în planul de distribuire nr. 303/10.06.2014, prin care lichidatorul judiciar a reţinut pentru sine suma de 18.600 lei, cu titlu de retribuţie restantă administrator judiciar, aferentă perioadei iulie–noiembrie 2011, în baza sentinţei nr. 443/11.07.2011, pronunţată de judecătorul sindic în prezenta cauză.

Cele două sume încasate până în prezent cu acest titlu însumează 37.200 lei.Judecătorul sindic a reţinut că prin sentinţa nr.443/11.07.2011, invocată de lichidator ca

temei al reţinerii acestor sume din averea debitoarei, s-a confirmat un plan de reorganizare a activităţii societăţii debitoare SC M. I. SRL, dispunându-se ca, pe durata desfăşurării planului, administratorul judiciar să fie retribuit lunar cu suma de 3000 lei şi un onorariu de succes de 10% din sumele recuperate.

Întrucât planul de reorganizare a eşuat, pe durata planului nefiind încasată nici o sumă de bani de la debitoare, din cauza inexistenţei vreunei minime activităţi, s-a dispus intrarea societăţii în faliment, prin sentinţa nr. 480/22.05.2012.

În aceste condiţii, constatând că în perioada reorganizării nu s-a efectuat nici o plată către creditori în condiţiile stipulate prin planul confirmat, iar administratorul judiciar nu a încheiat nici un act din cele prevăzute de art. 103 şi art.106 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic a considerat că este injust ca administratorul judiciar să încaseze onorariul lunar integral de 3000 lei lunar pe întreaga durată a reorganizării (iulie 2011-mai 2012), contravenind principiilor şi scopului legii insolvenţei, instituite în art. 2 din Legea nr. 85/2006, conform cărora „scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”.

De altfel, pentru perioada de lichidare, acelaşi lichidator beneficiază de un onorariu lunar de 1500 lei+TVA şi un comision de 5%+TVA din valoarea sumelor încasate din vânzarea bunurilor debitoarei, ca urmare a hotărârii extrem de generoase a creditorului majoritar, astfel cum rezultă din procesul-verbal al adunării creditorilor de la data de 12.12.2012.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs lichidatorul judiciar Ş. J. IPURL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie .

În motivarea recursului s-a aratat că încheierea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art.19 alin.2 teza 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 14 alin. 7,8 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 19 alin. 2 teza 1 din Legea nr.85/2006, art.122 alin.3 şi art.123 alin. 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.

În ceea ce priveşte excepţia puterii lucrului judecat şi intervenţia autorităţii de lucru judecat, recurentul a aratat că încheierea din 16.09.2014 a fost pronunţată de tribunal, judecătorul-sindic ignorând faptul că numirea şi modul de retribuire a administratorului judiciar pe perioada reorganizării judiciare a debitoarei SC M. I. SRL fuseseră stabilite prin sentinţa civilă nr. 443/11.07.2011, sentinţa rămânând irevocabilă; aspectele stabilite prin sentinţa menţionată au dobândit puterea de lucru judecat şi intră sub autoritate de lucru judecat.

39

Retribuţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 443/11.07.2011 fusese aprobată de creditori la data la care a fost aprobat şi planul de reorganizare propus de debitoare, urmând a fi suportată (şi a fost suportată) din averea debitoarei.

Retribuţia stabilită prin încheierea din 18.12.2012 a fost aprobată de creditori în şedinţa din data de 12.12.2012.

În ceea ce priveşte excepţia de tardivitate, recurentul a aratat că prin încheierea din 16.09.2014 s-a dispus modificarea în parte a planului de distribuire nr.303/10.06.2014, modificare care a fost efectuată după trecerea a circa 3 luni de la data afişării planului de distribuire nr.303/10.06.2014, împreună cu raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasare de creanţe nr.296/11.06.2014 la sediul tribunalului, precum şi a publicării în BPI nr. 11.398/16.06.2014 a notificării privind afişarea raportului şi a planului de distribuire, prevăzută de art.122, alin.2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, în condiţiile în care aceste documente au fost aprobate în şedinţa adunării creditorilor din data de 12.06.2014 de către creditorul majoritar, care deţinea cca. 84,14 % din totalul creanţelor, creanţa sa fiind garantată; recurentul a considerat că a intervenit tardivitatea, inclusiv în ceea ce priveşte eventualele contestaţii pe care creditorii le puteau formula în temeiul prevederilor art.122 alin.3 din Legea 85/2006, dar care nu au fost înregistrate, respectiv în ceea ce priveşte termenul de 20 de zile prevăzut de art.122 alin.4 din Legea 85/2006 pentru soluţionarea contestaţiilor de către instanţă a intervenit tardivitatea.

De asemenea, s-a dispus modificarea în parte a planului de distribuire nr.390/08.09.2014 şi această modificare a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale în materie, nefiind înregistrate în termenul legal contestaţii din partea creditorilor, planul de distribuire nr.390/08.09.2014, împreună cu raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasare de creanţe nr.389/08.09.2014 fiind afişate la sediul tribunalului şi înregistrate la grefa şi fiind publicată în BPI nr.15971/10.09.2014 notificarea privind afişarea raportului şi a planului de distribuire, prevăzută de art.122 alin.2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, în condiţiile în care aceste documente au fost aprobate în şedinţa adunării creditorilor de către creditorul majoritar; recurentul a considerat că a intervenit tardivitatea, inclusiv în ceea ce priveşte eventualele contestaţii pe care creditorii le puteau formula în temeiul prevederilor art.122 alin.3 din Legea 85/2006, dar care nu au fost înregistrate nici până la data prezentei cereri.

În ceea ce priveşte fondul cauzei recurentul a aratat că sumele cuprinse în planul de distribuire nr. 303/10.06.2014 şi în raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasare de creanţe nr.296/11.06.2014 au fost deja distribuite, întrucât nu au fost înregistrate contestaţii în termenul legal, fiind întocmite documentele bancare, precum şi documentele şi raportările financiar contabile prevăzute de lege, o refacere a acestora fiind destul de dificilă.

De asemenea, recurentul a precizat că activitatea administratorului judiciar, pe perioada reorganizării judiciare a debitoarei, s-a desfăşurat cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie şi cu măsurile dispuse de către judecătorul-sindic, constând în supravegherea permanentă a activităţii debitoarei, cu informarea judecătorului sindic şi a creditorilor, având în vedere şi faptul că debitoarei nu i s-a ridicat dreptul de administrare, fiind administrată de către administratorul special.

Nerealizarea planului de reorganizare propus de către administratorul special, aprobat de către creditori şi confirmat de către judecătorul sindic, a fost determinată de imposibilitatea obţinerii de surse de finanţare a activităţilor cuprinse în plan, cu toate eforturile administratorului special nici una dintre bănci neacordând credit societăţilor în astfel de situaţii, precum şi a crizei care afectează în continuare economia.

Pentru motivele menţionate recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii din 16.09.2014 ca fiind nelegală şi netemenică, urmând a se dispune menţinerea planului de distribuire nr. 303/10.06.2014 şi a planului de distribuire nr. 390/08.09.2014.

Intimaţii creditori nu au formulat întâmpinare.Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenţei, Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi la planul de distribuire între creditori, raport care prevede şi plata remuneraţiei lichidatorului şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1, în termen de 15 zile de la afişare. O copie de pe contestaţie se comunică de urgenţă lichidatorului.

40

Potrivit dispoziţiilor alin. 4 din acelaşi text legal, în termen de 20 de zile de la afişare, judecătorul-sindic va ţine cu lichidatorul, cu debitorul şi cu creditorii o şedinţă în care va soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile.

Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale mai înainte indicate, Curtea a reţinut că judecătorul-sindic nu are posibilitatea de a cenzura, din oficiu, sumele propuse a fi distribuite lichidatorului judiciar cu titlu de remuneraţie, cât timp nu a fost sesizat cu o contestaţie sub acest aspect formulată de creditori, iar remuneraţia se achită din averea debitoarei.

Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4, aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă, ceea ce implică - într-o atare ipoteză - şi posibilitatea de a cenzura sumele solicitate ulterior cu acest titlu.

Or, în speţă nu este incidentă această ipoteză, de plata remuneraţiei din fondul special de lichidare, pentru ca judecătorul-sindic să se poată autosesiza cu privire la remuneraţia lichidatorului judiciar şi de a o reduce, prin prisma activităţii desfăşurate; instanţa nu se poate substitui în rolul părţilor interesate – creditorii – pentru a modifica, din oficiu, planurile de distribuire privind sumele de bani încasate din valorificarea bunurilor debitoarei.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 şi 304 pct. 9 şi 3041 Cod de procedură civilă Curtea a admis recursul şi a modificat în parte încheierea recurată, în sensul că a menţinut planurile de distribuire întocmite de lichidator.

( Judecător Liliana Felicia Androne)

[13] Vânzarea la licitaţie a apartamentului bun comun. Măsură extremă.

Art. 67311 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii), Art.129 alin.4 Cod pr.civilă ((forma în vigoare la data introducerii acţiunii)Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Literatura de specialitate şi practica judecătorească au statuat, în mod constant, că vânzarea bunului comun prin executorul judecătoresc este o măsură extremă, care se poate dispune de către instanţă numai după ce constată că nu există motive temeinice care să impună lichidarea devălmăşiei prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi.

Pe de altă parte, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asigură oricărei persoane dreptul de a supune examinării unei instanţe judecătoreşti, orice pretenţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile.

Acelaşi articol garantează dreptul părţilor de a prezenta unei instanţe observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar potrivit jurisprudenţei constante a CEDO, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate.

În acelaşi sens, CEDO a statuat că art. 6 din Convenţie implică în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Perez împotriva Franţei, Cauza Van der Hurk împotriva Olandei).

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia nr. 2072 din data de 6 octombrie 2014.

Prin decizia civilă nr. 2072/6 octombrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de pârâtul B.I. împotriva deciziei civile nr. 177/12.05.2014 a Tribunalului Buzău, pe care a casat-o în tot, precum şi încheierea din data de 11.12.2013 a Judecătoriei Buzău şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Judecătoria Buzău.

41

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului asigură oricărei persoane dreptul de a supune examinării unei instanţe judecătoreşti, orice pretenţie privind drepturile şi obligaţiile sale civile.

Acelaşi articol garantează dreptul părţilor de a prezenta unei instanţe observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, iar potrivit jurisprudenţei constante a CEDO, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate.

În acelaşi sens, CEDO a statuat că art. 6 din Convenţie implică în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Cauza Perez împotriva Franţei, Cauza Van der Hurk împotriva Olandei).

În speţa dedusă judecăţii, Curtea constată că , la termenul de judecată din 13.11.2013, pârâtul-reclamant a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză construcţii A M, solicitând o contraexpertiză pentru evaluarea apartamentului bun comun al părţilor, solicitare reiterată atât la termenul de judecată din data de 27.11.2013, cât şi prin cererea de repunere pe rol a cauzei, datată 11.12.2013, trimisă prin fax (neexistentă însă la dosar în momentul pronunţării încheierii din data de 11.12.2013). Prin încheierea din data de 11.12.2013, Judecătoria Buzău a dispus, în temeiul art. 673 indice 11 alin.3 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii) vânzarea apartamentului, bun comun al părţilor, prin intermediul executorului judecătoresc.

Sub acest aspect, este de menţionat că literatura de specialitate şi practica judecătorească au statuat, în mod constant, că vânzarea bunului comun prin executorul judecătoresc este o măsură extremă, care se poate dispune de către instanţă numai după ce constată că nu există motive temeinice care să impună lichidarea devălmăşiei prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi.

Or, în cauza pendinte judecăţii, atâta timp cât apartamentul bun comun constituie domiciliul actual al pârâtului-reclamant, la care s-a stabilit şi domiciliul minorei prin hotărâre judecătorească, Curtea apreciază că există un motiv temeinic care să impună atribuirea apartamentului pârâtului-reclamant, cu atât mai mult cu cât acesta nu a refuzat de plano atribuirea bunului comun, ci a condiţionat-o de efectuarea unei contraexpertize construcţii pentru evaluare, cerere asupra căreia prima instanţă nu s-a pronunţat.

În acest context, este cert, că s-au încălcat dispoziţiile art. 129 alin.4 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii) ce reglementează rolul activ al instanţei, cât şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (la care s-a făcut referire în precedent).

În considerarea argumentelor expuse, Curtea, în temeiul art. 312 alin.1 şi 3 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin.1 Cod pr.civilă, forma actuală) a admis recursul, a casat în tot decizia civilă nr.177/12.05.2014 a Tribunalului Buzău şi încheierea din data de 11.12.2013 a Judecătoriei Buzău şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Judecătoria Buzău, care va asigura părţilor toate garanţiile procesuale reglementate de art. 6 din Convenţie, în primul rând, prin încuviinţarea pârâtului-reclamant a unei contraexpertize construcţii.

(Judecător Cristina Paula Brotac)

[14] Revizuire prevăzută de art.322 pct.7 Cod pr.civilă. Raţiunea reglementării – înlăturarea încălcării principiului puterii lucrului judecat

Art.322 pct.7 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii)

Raţiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 322 pct.7 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă, faţă de dispoziţiile art.24 şi art.25 alin.1 Cod pr.civilă, forma actuală) se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

În asemenea situaţii, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia creată de existenţa

42

hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Sentinţa nr. 24 din data de 8 decembrie 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 24/8 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca neîntemeiată cererea completată şi precizată de revizuire a sentinţei civile nr. 5652/14.05.2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. 5620/3/2012 şi a sentinţei civile nr.726/23.03.2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr.2579,2/120/20009, formulată de revizuentul C.A..

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că raţiunea reglementării revizuirii prevăzute în art. 322 pct.7 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă, faţă de dispoziţiile art.24 şi art.25 alin.1 Cod pr.civilă, forma actuală) se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii lucrului judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

În asemenea situaţii, executarea hotărârilor este imposibilă ca urmare a faptului că fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieşirea din situaţia creată de existenţa hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea şi anularea ultimei hotărâri (şi nu a primei hotărâri, cum s-a solicitat în cazul în speţă) care înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat.

Pe de altă parte, în acest caz de revizuire, instanţa sesizată nu face o judecată propriu-zisă, nu examinează care dintre cele două hotărâri contradictorii este justă, ci, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă, anulează hotărârea din urmă, dată cu încălcarea lucrului judecat.

Or, în cauza pendinte judecăţii, prin sentinţa civilă nr. 726/23.03.2011 a Tribunalului Dâmboviţa (devenită irevocabilă) s-a respins acţiunea formulată de reclamantul C.A., în contradictoriu cu pârâţii D.A.D.R.Dâmboviţa şi O.J.S.P.A. Dâmboviţa (prin care s-a solicitat obligarea acestora la plata drepturilor salariale pe lunile ianuarie, februarie, martie 2009, a concediilor legale de odihnă pe anii 2008, 2009, precum şi la plata concediilor medicale pentru lunile aprilie, mai, iunie 2009) şi s-a admis cererea reconvenţională, fiind obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant O.J.S.P.A. Dâmboviţa suma de 19.329 lei, reprezentând drepturi salariale încasate necuvenit, precum şi să-i restituie bunurile primite în gestiune sau să-i plătească contravaloarea acestora de 10.563,49 lei.

Prin cea de-a doua sentinţă, invocată în cererea de revizuire, respectiv, sentinţa civilă nr. 5652/14.05.2014 a Tribunalului Bucureşti (devenită irevocabilă) s-a admis în parte cererea precizată şi completată formulată de reclamantul C.A., în contradictoriu cu pârâtul O.J.S.P.A.Dâmboviţa şi a fost obligat pârâtul să îi emită reclamantului o adeverinţă din care să rezulte toate veniturile realizate în anii 2008 şi 2009 cu includerea şi a sumei de 2800 lei, achitată prin ordinul de plată 71/30.05.2008, sumei de 25.500 lei, achitată cu ordinul de plată 84/20.06.2008, sumei de 3186 lei, achitată cu ordinul de plată 71/09.07.2009, cât şi drepturile salariale pentru perioada februarie 2008 – mai 2009, în cuantum de 140.785 lei şi în care să se precizeze achitarea contribuţiei de asigurări sociale. Totodată, a fost obligat pârâtul să vireze către instituţiile statului creanţele bugetare aferente sumelor de bani anterior identificate. S-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului de a plăti lunar suma de 202 lei, după data de 18.09.2012, de întocmire a unui ştat de plată pentru sumele de 28.000 lei şi 25.500 lei şi de obligare la daune interese, cu aplicarea dobânzii legale calculată de la data de 19.08.2011.

În acest context, este cert că între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti anterior identificate (care dobândesc autoritate de lucru judecat şi nu considerentele hotărârilor respective) nu există contrarietate în sensul dispoziţiilor legale menţionate în precedent.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că sentinţa civilă nr. 5652/14.09. 2014 a Tribunalului Bucureşti şi sentinţa civilă nr. 726/23.03.2011 a Tribunalului Dâmboviţa nu conţin elementele caracteristice pentru existenţa lucrului judecat, obiectul litigiilor fiind diferit, Curtea, în

43

temeiul art.322 pct.7 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii) a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire completată şi precizată.

[Judecător Cristina Paula Brotac]

[15] Principiul bunei-credinţe – constantă a dreptului muncii

Codul muncii – art.8

Principiul bunei-credinţe (statuat de legiuitorul român prin art.8 Codul muncii) o constantă a dreptului muncii, presupune exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, generate de raporturile de muncă, în concordanţă cu ordinea de drept şi regulile morale, cu respectarea intereselor celeilalte părţi, evitându-se reaua-credinţă, abuzul de drept.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Sentinţa nr. 2368 din data de 10 noiembrie 2014.

Prin decizia civilă nr. 2368/10 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploieşti a admis recursul declarat de intimata SC X SRL, împotriva sentinţei civile nr. 756/13.03.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, pe care a modificat-o în tot şi, pe fond, a respins contestaţia precizată ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, se impune a se preciza că principiul bunei-credinţe (statuat de legiuitorul român prin art.8 Codul muncii) o constantă a dreptului muncii, presupune exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, generate de raporturile de muncă, în concordanţă cu ordinea de drept şi regulile morale, cu respectarea intereselor celeilalte părţi, evitându-se reaua-credinţă, abuzul de drept.

În cauza pendinte judecăţii, situaţia de fapt se prezintă astfel.Prin decizia nr. 18/7.07.2011, societatea intimată a dispus delegarea contestatoarei, pentru

perioada 11.07.2011 – 6.09.2011, la punctul său de lucru din municipiul Târgovişte, cu menţiunea că va beneficia de toate drepturile prevăzute de în contractul individual de muncă, precum şi de plata cheltuielilor de transport.

Contestatoarea nu a dat însă curs deciziei de delegare, absentând de la serviciu începând cu data de 11.07.2011, considerent pentru care, în temeiul art.51 alin.2 Codul muncii, prin decizia nr. 20/22.07.2011, societatea intimată a dispus suspendarea contractului individual de muncă nr. 246/17.01.2008, pentru perioada 25.07.2011 – 25.08.2011.

Din moment ce ambele decizii, atât cea de delegare, cât şi cea de suspendare a contractului individual de muncă au fost atacate în instanţă de contestatoare (formând obiectul dosarului nr. 7408/105/2011 al Tribunalului Prahova) este cert că aceasta a avut cunoştinţă de conţinutul lor.

Ulterior, prin decizia nr. 25/24.08.2011, societatea intimată a dispus „Se prelungeşte de la data de 25.08.2011, până la soluţionarea conflictului de muncă, contractul individual de muncă nr. 246/17.01.2008 al d-nei PM-M”.

Decizia anterior menţionată a fost, de asemenea, atacată în instanţă, contestaţia fiind admisă de Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 3603/15.12.2011 (devenită irevocabilă prin nerecurare) dispunându-se anularea deciziei nr. 25/24.08.2011 emisă de intimată.

În luarea acestei decizii, Tribunalul Prahova a reţinut că: „Decizia contestată nu prevede o suspendare a contractului de muncă al contestatoarei, ci o

prelungire a acestuia până la soluţionarea unui litigiu de muncă existent între părţi, declanşat anterior emiterii deciziei contestate.

Astfel, în conformitate cu clauzele stipulate în contractul individual de muncă al contestatoarei înregistrat la I.T.M. sub nr.1012629/23.01.2008, deşi nu este precizat, în mod concret în cuprinsul acestuia că este încheiat pe durată nedeterminată, instanţa apreciază că, atâta timp cât unitatea angajatoare nu a înţeles să menţioneze o durată determinată a acestuia, se poate considera

44

că a fost încheiat pe durată nedeterminată, aceasta fiind regula în materia contractelor individuale de muncă, cu precizarea că durata determinată a unui contract individual de muncă este apreciată ca o situaţie specială ce trebuie menţionată în mod expres de către angajator.

În acest context, prelungirea unui contract încheiat pe durată nedeterminată şi care nu a fost suspendat ori denunţat reprezintă o situaţie care excede legii, cu atât mai mult cu cât, art.41 alin.3 C. muncii menţionează că un contract individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.”

În jurisprudenţa C.E.D.O., s-a statuat constant că preeminenţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă tuturor articolelor din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, întrucât presupune, de esenţă, respectarea principiului siguranţei raporturilor juridice şi, în special, a hotărârilor judecătoreşti, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Astfel, în cauzele Driha contra României, Păduraru contra României, Beian contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei, Curtea a statuat că incertitudinea jurisprudenţială este de natură să diminueze încrederea publicului în sistemul juridic şi, prin urmare, în statul de drept.

Aşadar, dezlegarea unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură să clarifice din acel moment acea problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

În acest context, atâta timp cât prin sentinţa civilă nr. 3603/15.12.2011 a Tribunalului Prahova, irevocabilă, s-a reţinut că decizia nr. 25/24.08.2011 emisă de intimată „nu prevede o suspendare a contractului de muncă al contestatoarei, ci o prelungire a acestuia” (considerent pentru care a şi fost anulată decizia nr. 25/24.08.2011 emisă de societatea intimată) în concordanţă cu principiul autorităţii de lucru judecat, în cauza pendinte judecăţii, nu se poate aprecia că, prin decizia anterior menţionată, societatea intimată a dispus suspendarea contractului de muncă şi nici nu se poate da eficienţă juridică adresei nr.905/5.03.2014 a Inspectoratului Teritorial de Muncă Prahova, raţionamentul judecătorului fondului neavând fundament legal.

Aşadar, începând cu data de 25.08.2011, contestatoarea avea obligaţia de a se prezenta la locul său de muncă, stabilit prin decizia de delegare nr. 18/7.07.2011, astfel că absenţa sa nemotivată, pe o perioadă mai mare de 3 zile consecutiv, constituie abatere disciplinară în sensul dispoziţiilor Codului muncii, de natură a atrage sancţiunea desfacerii contractului său individual de muncă.

Este de menţionat şi faptul că, într-adevăr, art.251 alin.2 Codul muncii prevede obligaţia angajatorului de a convoca în scris salariatul în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, numai că, în cazul în speţă, societatea intimată s-a conformat dispoziţiei legale, convocând-o pe contestatoare prin scrisoare recomandată (chitanţa de plată din data de 17.01.2012 reflectă operaţiunea de comunicare) cu confirmare de primire, semnată de destinatar (a se vedea în acest sens înscrisul intitulat „confirmare de primire” emis de Oficiul poştal Vălenii de Munte).

Împrejurarea că salariata nu a dat curs convocării, face ca sancţiunea disciplinară să fie legală în lipsa cercetării prealabile.

În acest context, Curtea nu poate valida apărarea invocată de contestatoare, în sensul că în plicul primit era doar o „coală albă”, aspect reţinut în mod greşit de prima instanţă.

Împotriva susţinerii contestatoarei pledează şi faptul că potrivit sentinţei civile nr. 3603/15.12.2011 a Tribunalului Prahova (executorie de drept de la data pronunţării – 15.12.2011) aceasta avea obligaţia de a se prezenta la locul de muncă începând cu data de 16.12.2011.

Nedând curs dispoziţiilor hotărârii judecătoreşti menţionate, este cert că comportamentul salariatei denotă reaua sa credinţă.

În considerarea argumentelor expuse, în concordanţă cu principiul bunei-credinţe (unul din principiile fundamentale ale dreptului muncii) reţinând că decizia de concediere nr.9/13.02.2012 îndeplineşte condiţiile legale de formă şi de fond, Curtea, în temeiul art. 312 Cod pr.civilă (forma în vigoare la data introducerii acţiunii, aplicabilă în speţă faţă de dispoziţiile art. 24 şi art. 25 alin.1 Cod pr.civilă, forma actuală) a admis recursul, a modificat în tot sentinţa şi, pe fond, a respins contestaţia precizată ca neîntemeiată.

45

(Judecător Cristina Paula Brotac)

[16] Norma de hrană.

Ordonanţa nr. 26/1994, art. 2

Potrivit art. 2 din Ordonanţa nr.26/1994 „(1) Hrănirea personalului instituţiilor publice menţionate la art. 1 se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice”.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia I Civilă,Decizia nr. 2057 din data de 2 octombrie 2014.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Găeşti sub nr. 5120/232/2012, reclamanta M M, l-a chemat în judecată pe pârâtul M.P., solicitând instanţei ca în baza probelor ce se vor administra să se dispună: desfacerea căsătoriei lor din vina pârâtului; stabilirea domiciliului copilului minor în comuna Pe, sat P, judeţul D, proprietatea părinţilor reclamantei; obligarea pârâtului la contribuţia privind cheltuielile de creştere, învăţătură, educare şi pregătire profesională a copilului minor; reluarea numelui avut anterior căsătoriei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat, în esenţă, că relaţiile de familie sunt grav vătămate.

În drept acţiunea nu a fost motivată.Pârâtul nu a formulat întâmpinare, insa prezent în instanţă, a precizat că este de acord cu

acţiunea şi că s-a ajuns la o înţelegere în sensul să o viziteze pe minoră în prima şi a treia sâmbătă a fiecărei luni, în afara domiciliului mamei reclamante. Solicită de asemenea să nu se motiveze hotărârea.

Prin sentinţa civilă nr.1141/14.05.2013, Judecătoria Găeşti a admis acţiunea formulată de reclamanta, a desfăcut căsătoria încheiată la data de 25.09.2010, la Primăria CP, Judeţul D, act înregistrat in registrul stării civile sub nr........., prin acordul soţilor. S-a dispus ca, după rămânerea irevocabilă a hotărârii reclamanta să îşi reia numele avut anterior căsătoriei, acela de C; s-a stabilit ca autoritatea părintească să fie exercitată de ambii soţi şi locuinţa minorei MAG, născută la data de 01.06.2012, la mamă; s-a luat act că părţile s-au înţeles în legătură cu modalitatea în care pârâtul să aibă legături personale cu minora şi în consecinţă; a obligat-o pe reclamantă să permită pârâtului să viziteze pe minoră în prima şi a treia sâmbătă a fiecărei luni între orele 14,00-16,00; l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei câte 300 lei lunar pensie de întreţinere pentru minoră, începând cu data de 03.12.2012 şi până la majoratul minorei şi s-a luat act că nu s-au cerut cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de 25.09.2010, la Primăria CP, Judeţul D, act înregistrat in registrul stării civile sub nr.16/25.09.2010, că din convieţuirea lor a rezultat minora MAG, născută la data de 01.06.2012, iar datorită faptului ca relaţiile de familie sunt grav vătămate, reclamanta a promovat prezenta acţiune, solicitând desfacerea căsătoriei.

Potrivit art.373 pct.a cod civ., divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptata de celalalt soţ. Conform art.374 cod civil, divortul prin acordul sotilor poate fi pronuntat indiferent de durata casatoriei si indiferent daca exista sau nu copii minori rezultati din casatorie.Constatând că în cauză există acordul părţilor, instanta a dispus desfacerea căsătoriei.

În ce priveşte capătul de cerere prin care se solicită reluarea numelui de familie avut anterior căsătoriei, instanţa a tinut seama de dispoziţiile art.383 alin.3 din Codul civil, potrivit cărora, dacă nu a intervenit o învoială sau dacă nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie. Prin urmare, a dispus ca după divorţ, reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei, acela de „C”.

Conform art.397 Cod civil, instanta a stabilit ca autoritatea parinteasca sa fie exercitata de ambii parinti.

46

În ce priveşte locuinţa minorei, tinand seama de vointa partilor, instanţa a apreciat că interesul acesteia este satisfăcut, in conditiile in care se stabileste domiciliul, la mamă, conform art.400 Cod civil, fiind respectat principiul instituit prin legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

În conformitate cu art. art.487 cod civ., parintii au dreptul si indatorirea de a creste copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, psihica si intelectuala, de educatia, invatatura si pregatirea profesionala.

Conform referatelor de ancheta psihosociale efectuate, instanţa de fond a constatat că părţile dispun de condiţii materiale corespunzătoare pentru creşterea şi educarea minorei.

În ceea ce priveşte cuantumul obligaţiei de întreţinere, la fixarea acesteia, instanţa a făcut aplicarea cumulativă a criteriilor legale prevăzute de art.529 Cod civil. Astfel, instanţa a avut în vedere atât dreptul copilului de a se bucura de condiţii materiale corespunzătoare nevoilor sale, specifice varstei, cât şi posibilităţile materiale ale pârâtului. Conform art.401 cod civ., parintele sau, parintii separati de copilul lor, au dreptul de a avea legaturi personale cu acesta, precum si de a veghea cresterea, educarea invataura si pregatirea lui profesionala.

În situaţia în care unul dintre părinţi împiedică pe celălalt părinte în exercitarea drepturilor sale, prin interzicerea, împiedicarea sau prin impunerea unui program de vizitare necorespunzător, de natura a restrânge nejustificat legăturile personale cu minorul, instanţa poate lua măsuri ca părintele să aibă posibilitatea de a avea legături personale cu acesta în mod firesc, fără ca exercitarea acestui drept să influenţeze negativ dezvoltarea minorului. În speţă, minorei Mladin Antonia Georgiana, născută la data de 01.06.2012, i s-a stabilit locuinţa la mamă.

Instanţa a luat act de acordul părţilor privind stabilirea legăturilor personale cu copilul. Astfel, a obligat pe reclamantă să permită pârâtului să viziteze pe minoră în prima şi a treia sâmbătă a fiecărei luni între orele 14,00-16,00.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantă M(C)M, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că adeverinţa depusă de către pârât nu reflectă veniturile reale realizate de acesta şi prejudiciază interesele copilului minor, în sensul că suma reprezentând pensia de întreţinere este mult mai mică decât cea prevăzută de dispoziţiile legii.

Potrivit disp.art.529 (2) Cod civil”Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii”.

Astfel, din calculul sumei de 1813 lei, raportat la dispoziţiile textului enunţat rezultă obligaţia părintelui la o pensie de întreţinere pentru minoră în cuantum de 453,35 lei.

Un alt aspect îl constituie faptul că, în venitul pârâtului lunar nu au fost incluse de unitate, sporurile cu caracter permanent ce se impuneau a fi adăugate venitului net lunar, respectiv sporuri de vechime, pentru condiţii periculoase, de confidenţialitate, solda de merit, indemnizaţia de dispozitiv şi alte sporuri cu caracter permanent. Cum aceste sporuri au fost omise, această situaţie se cuvine a fi adusă la ordine de către instanţă, prin obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere pentru minoră, în raport de cuantumul real al veniturilor realizate de către acesta.

Prin decizia civilă nr. 6/15 ianuarie 2014, Tribunalul Dâmboviţa a admis apelul declarat de reclamantă M(C) M, a schimbat în parte hotărârea apelată numai sub aspectul cuantumului pensiei de întreţinere, în sensul că a stabilit că acesta este de 500 lei lunar, în loc de 300 lei lunar.

S-a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei şi a fost obligat intimatul la 800 lei cheltuieli de judecată către apelantă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a arătat că prima instanţă a desfăcut căsătoria părţilor prin divorţ reţinându-se că relaţiile dintre părţi sunt grav şi iremediabil vătămate din culpa soţilor, stabilind ca autoritatea părintească asupra minorei AG să fie executate de ambii părţi, stabilind locuinţa minorei la mamă şi stabilind o pensie de întreţinere lunară la 300 lei, în sarcina pârâtului, potrivit adeverinţei de venituri lunare nr.150753/10.04.2013 emisă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor (fila 23 dosar fond).

În apel, a motivat tribunalul, s-a depus adeverinţa de venituri nr. 72034/9.06.2013 de către aceeaşi unitate (fila 18 dosar apel), din care rezultă că veniturile lunare pe ultimele 6 luni ale pârâtului intimat sunt de 2.610 lei, întrucât la salariul net de 1.852 lei lunar se adaugă şi sporurile lunare în cuantum de 758 lei.

47

Potrivit art.530 (2) noul Cod civil, pensia de întreţinere se poate stabili în raport de venitul net lunar al celui care datorează întreţinere, în cuantumul prevăzut de art.529 (2) din acelaşi cod.

Tribunalul a apreciat că sunt întemeiate criticele apelantei reclamante, în sensul că în venitul lunar net al pârâtului intimat şi sporul de vechime, pentru condiţii de periculozitate, spor de confidenţialitate, solar de merit, indemnizaţie de dispozitiv, indemnizaţie de hrană şi alte sporuri cu caracter permanent acordate personalului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

În şedinţa publică din 15.01.2014 intimatul pârât a arătat că suma de 758 lei lunar reprezintă normă de hrană pe care o primeşte lunar şi care are caracter permanent.

Practica şi jurisprundenţa judiciară în materie au reţinut că salariul net este câştigul salarial cuvenit şi plătit salariatului după reţinerea de către angajator a contribuţiilor obligatorii, a impozitului pe salarii şi a altor reţineri.

De asemenea, în practică s-a reţinut că toate veniturile obţinute din muncă cu caracter de permanenţă intră în cuantumul salariului net, iar din adeverinţa precizată mai sus, rezultă că pârâtul a primit lunar solda de 758 lei reprezentând norma de hrană care intră în componenţa veniturilor nete obţinute de pârât.

Aşa fiind dispoziţiile art.529 (2) Noul cod civil se aplică mediei veniturilor nete obţinute de pârât în ultimele 6 luni, potrivit adeverinţei nr.72034/19.12.2013 (fila 18 dosar apel) şi care sunt în medie lunară de 2.610 lei, tribunalul apreciind că pensia stabilită de prima instanţă este incorect calculată la nivel de 300 lei/lună, aceasta urmând a fi de 600 lei/lună.

La stabilirea acestui cuantum lunar s-a ţinut sama de veniturile lunare nete precizate mai sus, de vârsta minorei şi necesităţile acesteia de creştere şi educare.

Ca parte căzută în pretenţii, pârâtul intimat a fost obligat şi la plata sumei de 800 lei către apelantă, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu apărător.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs MP, susţinând că este nelegală, deoarece la calcularea pensiei de întreţinere nu se iau în considerare decât veniturile obţinute cu caracter permanent, iar norma de hrană pe care o încasează, în cuantum de 758 lei, nu poate fi considerat un venit care să fie inclus în baza de calcul a pensiei, deoarece ea are o destinaţie specială, fiind afectata în mod exclusiv desfăşurării activităţii şi pregătirii în timp de pace a personalului din sectorul de ordine publică şi siguranţa naţională conform art.1-4 din O.G.26/1994 privind drepturile de hrană în timp de pace a personalului din sectorul de ordine publică şi siguranţă naţională (în acest sens Decizia 54/2008 a Curţii de Apel Alba lulia).

În aceste condiţii, a susţinut recurentul, instanţa de apel a inclus în mod greşit în categoria mijloacelor (venitului) pe baza cărora să plătească pensia de întreţinere şi norma de hrană, în cuantum de 758 lei.

S-a solicitat admiterea recursului, în sensul de a modifica soluţia instanţei de apel şi menţinerea sentinţei civile, în sensul obligării sale la o pensie în favoarea minorei AG, născută la 1 iunie 2012, de 300 lei lunar, care corespunde cerinţelor prevăzute de art. 529 alin.2 Cod civil.

Intimata M(C)M a formulat la data de 22.09.2014 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, constată că recursul este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente:

Critica recurentului - prin care a susţinut că decizia pronunţată de tribunal este nelegală, deoarece la calcularea pensiei de întreţinere nu se iau în considerare decât veniturile obţinute cu caracter permanent, iar norma de hrană pe care o încasează, în cuantum de 758 lei, nu poate fi considerat un venit care să fie inclus în baza de calcul a pensiei, deoarece ea are o destinaţie specială, este apreciată de către Curte ca întemeiată, pentru următoarele considerente:

Astfel, conform art. 527 alin. (2) din Codul civil: "La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale". Art. 529 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil stabileşte: "Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii."              Art. 527 alin. (2) instituie criterii generale de apreciere asupra posibilităţii de a dobândi mijloacele pentru plata întreţinerii respectiv, ţinându-se seama de veniturile, bunurile debitorului,

48

dar şi de sarcinile şi obligaţiile acestuia. Tot astfel, art. 529 alin. (2) foloseşte sintagma "venitul lunar net", spre deosebire de reglementarea anterioară, care se referea la "câştigul din muncă", tocmai pentru a înlătura interpretări diferite şi a acoperi toate situaţiile în care debitorul realizează venituri (adică venituri din muncă, din cedarea folosinţei bunurilor, onorarii, drepturi de autor etc.).     Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constituie o aplicaţie, într-un anumit domeniu, a sumelor datorate angajatului, cu o anumită destinaţie.         Potrivit art. 2 din ordonanţă, „(1) Hrănirea personalului instituţiilor publice menţionate la art. 1 se face, de regulă, în natură, în limita unor plafoane calorice diferenţiate pe categorii, care constituie norme de hrană zilnice”.     În doctrină s-a afirmat că sporul cuvenit angajaţilor care lucrează în condiţii deosebite de muncă nu se include în câştigul de muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere, deoarece, deşi are caracter de continuitate, acest spor are o destinaţie specială, şi anume, de a asigura condiţiile de apărare a organismului angajatului, care lucrează în mediu vătămător, greu sau periculos. Cum scopul acestor sporuri este de a oferi angajaţilor posibilitatea materială de a preveni ori de a înlătura efectele dăunătoare ale condiţiilor în care se prestează munca, sporurile respective trebuie să rămână în întregime destinate afectaţiunii lor.     În mod asemănător, s-a arătat că sporul celor încadraţi care lucrează în condiţii deosebite de muncă nu se include în câştigul din muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere.     De asemenea, fostul Tribunal Suprem a statuat, încă din anul 1963, printr-o decizie de îndrumare (nr. 14/23 mai 1963), că scopul sumelor de bani care se acordă cu titlu de sporuri pentru condiţiile deosebite în care se prestează munca este "de a da posibilitate materială angajaţilor să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci prestate în condiţii speciale" şi, de aceea, "în vederea asigurării depline a protecţiei angajatului ,debitor al întreţinerii, este necesar ca sporul să rămână în întregime destinat afectaţiei sale".

S-a reţinut, în acest sens, că "dacă, în vederea stabilirii pensiei de întreţinere s-ar include în câştigul din muncă şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă, ar însemna să nu se ţină seama de scopul urmărit de lege, ceea ce ar duce la micşorarea posibilităţii de apărare a organismului angajatului care lucrează în aceste condiţii, aceasta fiind şi împotriva intereselor creditorului întreţinerii".     Raportat la argumentele ce preced, Curtea reţine că nu va putea fi luată în considerare pentru calculul pensiei de întreţinere norma de hrană, cum aceasta a fost definită în OG nr. 26/1994, astfel că, din acest punct de vedere, tribunalul a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor legale, în sensul sancţionat de art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă.    Drept urmare, în baza art. 312 alin. 3 coroborat cu art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în tot decizia, în sensul că va respinge apelul ca nefondat.

În baza art. 274 Cod proc. civilă, Curtea va obliga pe intimată la plata către recurent a sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând c/val onorariu avocat, potrivit chitanţei depusă la dosar.

    (Judecător Elena Staicu)

49

Decizii Relevante

Trimestrul IV 2014

Secţia a II – a Civilă, de Contencios

Administrativ şi Fiscal

50

[17] Contestaţie în anulare. Greşeală materială.

Noul Cod de procedură civilă

Criticile contestatoarei – privind aprecierea pretins eronată a lipsei calităţii de document justiticativ a mai multor documente financiar contabile înregistrate în contabilitatea sa -, nu se pot circumscrie motivului de contestaţie în anulare privind greşeala materială, întrucât acestea nu privesc vreun aspect formal al judecării recursului, ci interpretarea şi aplicarea, de către instanţa de recurs, a unor dispoziţii legale, raportat la o anumită situaţie de fapt.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi FiscalDecizia nr. 5666 din 3 decembrie 2014.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.6966/114/2012/a1, SC VC SRL a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 3440 din 26.05.2014 pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin care a solicitat anularea acesteia, cu consecinţa rejudecării recursului.

În motivarea contestaţiei în anulare, s-a arătat că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile 503 al. 2 pct. 2 din Codul de procedura civilă, în sensul că dezlegarea data recursului este rezultatul unei erori materiale.

Prin eroare materială se înţelege orice greşeala materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinanta pentru soluţia pronunţata.

Contestatoarea a învederat că în considerentele hotărârii instanţa a arătat faptul ca în mod greşit s-a luat în considerare tranzacţiile derulate de către reclamantă cu mai mulţi furnizori care erau radiaţi din Registrul Comerţului sau activitatea acestora era suspendată, iar multe documente justificative au caracter fictiv .

În opinia contestatoarei, instanţa a săvârşit o greşeală materială apreciind că documentele ce au fost avute în vedere la înregistrarea în contabilitate sunt documente cu caracter fictiv, fără însă a avea la baza o hotărâre judecătoreasca care să consfinţească această situaţie.

Prin act fictiv, se înţelege act ostensibil simulat, având ca finalitate prin excelenţă crearea unei aparente înşelătoare, încheiat concomitent cu un act secret (numit contraînscris), în conţinutul căruia părţile stabilesc că acesta (actul fictiv) este lipsit de orice valoare juridică, deoarece operaţia pe care o atestă nu s-a consumat în realitate(în cauza dedusă judecaţii documentele justificative ale operaţiunii comerciale (facturile) au fost evidenţiate şi înscrise în ordine cronologică, astfel cum rezultă din legea contabilităţii şi, mai mult decât atat, veniturile au fost înregistrate în evidenta contabila, declarate şi plătite toate impozitele şi taxele aferente).

Contestatoarea a mai arătat că întocmirea unui act fictiv comportă, de regulă, o intenţie frauduloasă, concretizaă în eludarea anumitor prevederi legale sau în vătămarea intereselor unor persoane (facturile au fost înregistrate, veniturile declarate au fost plătite, impozitele şi taxele aferente veniturilor înregistrate, neexistând în niciun fel intenţia de eludare a legii fiscale).

În practică se recurge la acte fictive pentru a crea aparenta micşorării gajului general al creditorilor chirografari, prin vânzarea fictivă de către debitor a unor bunuri, cu intenţia de a fi sustrase urmăririi creditorilor, înstrăinarea bunurilor având caracter fictiv, deoarece prin actul secret

51

convenit concomitent, aceleaşi părţi exprimându-şi voinţa lor reală, precizează că actul public nu există în realitate.

În opinia contestatoarei, facturile fiscale emise în colaborare cu cei 31 de agenţi economici în discuţie reprezintă documente justificative şi au stat la bază înregistrările lor în contabilitate şi nu pot fi apreciate ca fiind documente fictive, în condiţiile în care ele au fost înregistrate în contabilitate, iar pentru veniturile realizate au fost plătite impozitele şi taxele aferente.

Perioada supusa verificării fiscale a fost cuprinsă în 01.01.2007-31.12.2010, iar Registrul Contribuabililor Inactivi a fost implementat ca program informatic la nivelul organului fiscal central ANAF Bucureşti abia la data de 26.10. 2011, prin Ordinul ANAF nr. 3347/2011 publicat în M.O. nr. 754 din 26.10.2011, începând cu data de 26.10.2011, acest program informatic a devenit opozabil agenţilor economici.

Singurele surse de informare pentru agenţii economici de bună credinţă până la publicarea Registrului Contribuabililor Inactivi erau cele oferite de Oficiul Registrului Comerţului, din care rezulta că societăţile cu care reclamanta colabora erau înregistrate în evidenta oficiului şi că deţineau un cod fiscal valid.

Facturile fiscale au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii, fapt reţinut chiar şi de organul de control, iar simpla motivare a acestuia - conform căreia societăţile cu care a colaborat au fost declarate inactive- reprezintă împrejurări de care nu poate fi ținută răspunzătoare.

Din punctul său de vedere, reclamnata s-a comportat ca un agent de bună credinţă şi a procedat la înregistrarea mărfurilor achiziţionate, a înregistrat veniturile, a dedus cheltuielile cu achiziţionarea mărfurilor, a înregistrat declarat şi virat bugetului de stat impozitul pe profit realizat cât şi TVA-ul aferent acestor tranzacţii, de unde rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că aceste documente nu pot fi considerate fictive, ci ele dobândesc de la data înregistrării în contabilitate calitatea de documente justificative, întrucât reflectă operaţiunea comercială efectuată, iar la dosarul cauzei nu există niciun document care să ateste fictivitatea, neregularitatea, nelegalitatea facturilor şi nicio hotărâre judecătorească care să consfinţească caracterul fictiv al facturilor înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Cu titlu de exemplu, relaţia comerciala între SC S S AND C SRL Bucureşti şi reclamantă a avut loc în perioada august-septembrie 2007, iar societatea a fost declarată inactivă la data de 11.06.2009, motiv pentru care apreciază că în mod eronat nu i-au fost acceptate cheltuielile cu acest contribuabil, întrucât starea de inactivitate a fost declarată cu mult peste perioada la care societatea a efectuat tranzacţiile comerciale.

Contestatoarea a susţinut că, în conformitate cu prevederile legii contabilităţii, facturile fiscale în discuţie reprezintă documente justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate şi nu rămân la aprecierea subiectivă a organului fiscal dacă îndeplinesc sau nu calitatea de document justificativ, aceste situaţii fac obiectul reglementarilor actelor normative în materie şi trebuiesc luate în calcul în mod expres.

Legea contabilităţii nr. 82/1991 rep precizează că "orice operaţiune economică efectuată se consemnează într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ şi reflectă în tot realitatea operaţiunilor contabile".

Contestatoarea a mai învederat faptul că ea a mai fost supusă verificării fiscale pe aceeaşi perioadă 01.01.2007 - 31.12.2010, odată cu întocmirea raportului de inspecţie fiscală nr. 2297 din 31.08.2010 , ocazie cu care au fost verificate aceleaşi acte contabile, conturile de venituri şi cheltuieli, legalitatea şi oportunitatea lor, cât şi determinarea bazei de impozitare. Conform raportului de inspecţie fiscală amintit societatea, pe perioada 01.01.2007 - 31.12.2007, a înregistrat pierdere fiscală în sumă de 21026 , pe perioada 01.01.2008 - 31.12.2008 societatea înregistra pierdere de 29697 lei, în perioada 01.01.2009-31.12.2009 societatea înregistra o pierdere de 19.390 lei, iar în perioada 01.01.2010-30.06.2010 societatea înregistrează un profit în suma de 698 lei.

Într-o speţă similară, respectiv în dosarul nr. 5919/114/2011, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1830 din 27.02.2014, a respins recursul promovat de AJFP Buzău şi a menţinut hotărârea instanţei de fond şi implicit admiterea acţiunii.

În susţinerea contestaţiei, contestatoarea a depus la dosar decizia amintită, precum şi sentinţa nr.3877/2013 a Tribunalului Buzău.

Examinând decizia a cărei anulare s-a solicitat, prin prisma criticilor invocate de către contestatoare, Curtea a constatat următoarele :

52

Prezenta acţiune a fost depusă la instanţa de fond în data de 20.11.2012, astfel că, faţă de dispoziţiile art.25 al.1 din NCPC, sunt aplicabile prezentei contestaţii în anulare dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, în vigoare la momentul sesizării instanţei.

Ca urmare, Curtea a considerat că în cauză motivul invocat de către contestatoare, pe care şi-a fundamentat prezenta contestaţie în anulare, îl constituie cel reglementat de dispoziţiile art.318 teza I din vechiul Cod de procedură civilă, conform cărora „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte”.

Curtea a reţinut că prin decizia contestată s-a admis recursul declarat de către DGRFP Galaţi împotriva sentinţei nr.597/2014 A Tribunalului Buzău, sentinţă care a fost modificată în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a luat în considerare, în mod greşit, tranzacţiile derulate de reclamantă cu furnizorii care erau radiaţi din Registrul Oficiului Comerţului sau a căror activitate era suspendată, precum şi cele în care documentele justificative aveau caracter fictiv.

Curtea a reţinut că, aşa cum s-a menţionat anterior, prezenta contestaţie în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art.318 teza I din Vechiul Cod de procedură civilă, respectiv pe existenţa unei “greseli materiale”, care a condus la pronunţarea unei hotarari greşite.

Curtea a mai reţinut că doctrina si jurisprudenta au apreciat în mod unanim că în categoria “greselilor materiale”, care deschid calea contestaţiei în anulare , se numară greşelile în legatură cu aspectele formale ale judecării recursului, de o asemenea gravitate încât au dus la pronunţarea unei soluţii greşite, iar nu „greselile de judecată”, respectiv de apreciere a probelor, a cererilor părţilor, a excepţiilor sau motivelor de recurs invocate ori a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.

Altfel spus, în categoria „greşelilor materiale se pot cuprinde, spre exemplu, respingerea greşită a unui recurs, ca tardiv, anularea greşită a recursului, ca netimbrat, nemotivat sau ca fiind făcut de către un mandatar fără calitate – în condiţiile în care recursul era declarat în termen, dovada timbrajului şi a reprezentării se aflau la dosar, iar motivarea recursului era cuprinsă chiar în cererea de recurs (V.M. Ciobanu şi G. Boroi, Drept Procesual Civil, Curs Selectiv, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2009, pag.356-357).

Examinand motivele/argumentele invocate de către contestatoare, Curtea constata ca acestea nu se circumscriu sferei “greşelilor materiale” - în sensul disp. art.318 teza I c.pr.civ. -, întrucat niciunul dintre acestea nu priveşte vreun aspect formal al judecării recursului, ci toate susţinerile contestatorului privesc aspecte de judecată, respectiv modul in care instanta de recurs a apreciat legalitatea si temeinicia actelor administrativ fiscale contestate.

Astfel, este evident că toate criticile conterstatoarei gravitează în jurul aprecierii, pretins eronate, a lipsei calităţii de document justiticativ a mai multor documente financiar contabile înregistrate în contabilitatea sa, aspect care însă nu priveşte vreun aspect formal al judecării recursului, ci interpretarea şi aplicarea, de către instanţa de recurs, a unor dispoziţii legale, raportat la o anumită situaţie de fapt.

Curtea a subliniază că s-a decis în mod constant în jurisprudenţă că pe calea contestaţiei în anulare nu se pot formula critici de fond cu privire la soluţia instanţei din recurs (ex. decizia nr.4497/1998 a C.S.J – Secţia Comercială, în R.D.C. nr.5/2000, pag.126, decizia nr.4461/2012 a I.C.C.J. -Secţia I Civilă), precum şi critici care să vizeze reexaminarea fondului cauzei (ex. C.S.J. Secţia de contencios administrativ, decizia nr.803/2000, în Dreptul nr.4/2001), încălcarea de către instanţa de recurs a vreunor norme procedurale (ex. C.A. Bucureşti, Secţia a II-a civilă, decizia nr.1015/2000, în Culegere 2000, pag.320, nr.59) sau ignorarea unor dovezi administrate ori interpratearea greşită a acestora (C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr.1330/2000, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr.2/2000, pag.123, decizia nr.1804/2012 a I.C.C.J.- S.C.A.F.).

Ca urmare, Curtea a considerat că toate aspectele invocate de către SC V C SRL - care vizează, în esenţă, critici asupra modului de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale - nu pot fi considerate “greseli materiale” de natură a face admisibilă prezenta contestaţie în anulare.

În consecinţă, faţă de toate aspectele precizate şi de disp. art.320 din vechiul Cod de 53

procedură civilă, Curtea a respins prezenta contestaţie în anulare, ca nefondată.

( Judecător Ionel Stănescu)

[18] SUSPENDAREA EXECUTĂRII UNUI ACT ADMINISTRATIV FISCAL. CAZ BINE JUSTIFICAT.

Legea nr.554/2004

Nu poate constitui un caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004, simpla manifestare de voinţă a reclamantei de a contesta legalitatea actului administrativ fiscal şi a unor acte de executare silită, emise în executarea acestuia, întrucât o asemena împrejurare nu generează vreo îndoială serioasă şi rezonabilă cu privire la legalitatea actului a cărei suspendare s-a solicitat.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,,Decizia nr. 5460 din data de 19 noiembrie 2014.

Prin sentinţa nr. 2519/01.07.2014 Tribunalul Prahova a admis cererea formulată de reclamantă şi a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. 330672/20.03.2014 până la pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond.

Împotriva sentinţei tribunalului a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, solicitând admiterea acestuia, modificarea sentinţei atacate şi pe fond respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că instanţa de fond a ignorat caracterul specific al actelor administrative, potrivit căruia organele fiscale sunt în drept să pornească executarea lor, fără a fi necesară intervenţia justiţiei. Acestea se bucură de prezumţia de legalitate, actul administrativ fiind el însuşi un titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.

Pe de alta parte, legea contenciosului administrativ nu admite, ca regulă generală, suspendarea în orice împrejurări a actelor administrative, iar suspendarea actului administrativ ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia, apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu.

Recurenta a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea nu se poate acorda decât în cazuri bine justificate şi pentru a se preveni producerea unor pagube iminente şi, prin urmare, prima condiţie care trebuie îndeplinită este aceea ca motivele suspendării să fie bine justificate, ceea ce înseamnă că ele trebuie să apară de la prima vedere temeinice şi să creeze de la început o îndoială puternică asupra actului administrativ contestat.

Aşadar, se poate vorbi despre un caz bine justificat numai dacă din împrejurările cauzei rezultă o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate pe care se fundamentează caracterul executoriu al actului administrativ.

Or, în opinia recurentei, nu se creează o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin (1) lit. t din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Recurenta a mai arătat că o altă condiţie care se cere îndeplinită, în directă legătură cu prima condiţie, este aceea ca prin măsura suspendării să se prevină producerea unei pagube iminente, însă în speţă nu s-a făcut dovada posibilităţii producerii unei astfel de pagube şi nici impactul vreunei eventuale pagube asupra bunului mers al societăţii, nedemostrându-se nici existenta unor motive temeinice care să creeze o îndoială puternica asupra legalităţii actului administrativ atacat.

54

Concluzionând, recurenta a precizat că societatea PG WSRL nu a arătat în concret care sunt împrejurările ce reprezintă cazul bine justificat, care să creeze o îndoială serioasă în privinţa deciziei emise şi nici nu a făcut dovada unei pagube iminente, de natură a perturba grav funcţionarea societăţii, astfel că, raportat la aceste considerente, soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică.

Prin note scrise, intimata-reclamantă a arătat că în prezenta cauză recursul nu este motivat, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 486 alin.1 lit.d din noul Cod de Procedură Civilă, recurenta neindicând niciunul dintre motivele prevăzute de art. 488 din actul normativ precizat.

Pe fond, intimata-reclamantă a învederat că Tribunalul Prahova a făcut o corectă apreciere cu privire la susţinerile sale şi a pronunţată o hotărâre legală şi temeinică, întrucât în prezenta cauză este vorba de existenţa unui caz bine justificat, iar soluţia este oportună, întrucât previne producerea unei pagube iminente în patrimoniul său, mai ales că prezumţia de legalitate, de care se bucură actele administrative, este una relativă, astfel încât un act administrativ nu poate fi pus în executare indiferent de circumstanţe, deoarece trebuie asigurat un just echilibru între puterea executorie a acestor acte şi interesul părţii astfel executată.

Caracterul de titlu executoriu al actului, a precizat intimata, nu justifică producerea unor efecte cu încălcarea nejustificată a unor drepturi şi producerea unui prejudiciu în patrimoniul său şi nici nu se poate afirma că neexecutarea unui astfel de act administrativ este contrară bunei ordini juridice.

Intimata a precizat că prin decizia de impunere nr. 330672/20.03.2014 au fost reţinute în sarcina sa obligaţii fiscale în cuantum de 34.194 lei, reprezentând accesorii ale impozitului pe profit, iar executarea unei astfel de sume ar fi nelegală, din moment ce decizia de impunere anterior precizată a fost contestată şi face obiectul dosarului nr.3389/105/2012* aflat pe rolul Tribunalului Prahova, cu termen de judecată la data de 05.12.2014.

S-a mai precizat că prin încheierea de şedinţă din data de 07.02.2012 pronunţată de Judecătoria Vălenii de Munte în dosarul nr.186/331/2012 s-a dispus suspendarea executării sumelor ce formează debitul principal, iar practica judiciară a statuat că, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de suspendare nu va analiza fondul contestaţiei, fiind necesară o pipăire a acestuia pentru a se stabili dacă actul fiscal este sau nu legal, sens în care a procedat instanţa de fond.

În mod nelegal, a subliniat intimata, organele fiscale au stabilit dobânzi şi penalităţi de întârziere în cuantum de 34.914 lei pentru impozitul pe profit şi TVA, aspect de natură a atrage anularea actului contestat.

În continuare intimata a invocat jurisprudenţa ÎCCJ, care a statuat, cu privire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească actul administrativ pentru a putea fi pus în executare, că, pe lângă condiţia respectării legii, trebuie ca acesta să confere particularilor suficiente garanţii de echitate, care să-i ferească de puterea discreţionară a statului şi o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (decizia nr.2199/14.04.2009), condiţii pe care decizia contestată în prezenta cauză nu le îndeplineşte.

Prin urmare, a susţinut intimata, în condiţiile crizei economice executarea actului administrativ contestat ar avea consecinţe ireversibile asupra societăţii, datorită lipsei de lichidităţi de pe piaţă, fiind, totodată, o pagubă greu de reparat şi care nu poate fi acceptată, dat fiind existenţa suspiciunilor referitoare la legalitatea actului administrativ.

Concluzionând, intimata a precizat că soluţia de suspendare provizorie este echitabilă, întrucât recurentei-pârâte nu i se aduce nici un prejudiciu, în schimb poate prejudicia societatea intimată, deoarece suspendarea executării este o soluţie prin care se păstrează echilibrul drepturilor şi consecinţelor patrimoniale până la pronunţarea judecătorului asupra fondului contestaţiei.

La termenul de judecată din data de 19.11.2014, Curtea a pus în discuţia părţii prezente excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin notele scrise depuse la dosar, pe care ulterior a respins-o, motivat de faptul că recursul este motivat în fapt şi, generic, în drept, recurenta invocând prevederile art.483 -490 din noul Cod de procedură civilă, precum şi că dezvoltarea motivelor de recurs permit cu uşurinţă încadrarea acestora în dispoziţiile art.488 pct.8 din noul Cod de procedură civilă, în condiţiile în care recurenta critică modalitatea de interpretare şi aplicare de către judecătorul fondului a prevederilor art.14 al.1 din Legea nr.554/2004.

55

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate în recurs, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în soluţionarea cauzei, Curtea a constatat că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează :

De principiu, actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, prezumându-se deci că acesta este legal emis până la proba contrară, probă ce cade în sarcina celui care invocă nelegalitatea actului administartiv.

De asemenea, actul administrativ  unilateral este  el însuşi un titlu executoriu, neexecutarea lui fiind contrară unei bune ordini juridice într-un stat de drept şi o democraţie constituţională, astfel că măsura suspendării executării actului administrativ - ca operaţie juridică de  întrerupere vremelnică a efectului acestuia - apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (executio ex officio).

Curtea a constatat că, pentru suspendarea executării unui act administrativ, este necesară îndeplinirea cumulativă a condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004, respectiv trebuie să existe un caz bine justificat, iar suspendarea executării să fie necesară în vederea evitării unei pagube iminente.

Or, Curtea a considerat că în cauza reclamanta-intimată nu a facut dovada îndeplinirii cumulative a conditiilor de admisibilitate menţionate, întrucât nu a facut dovada existentei unui caz bine justificat - în sensul dispozitiilor art.2 al.1 lit.t din acelaşi act normativ, critica recurentei privind acest aspect fiind întemeiată.

Astfel, în cadrul sentinţei recurate prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admiterii a acţiunii şi de suspendare a executării deciziei de impunere nr.330672/2014 pe împrejurarea că în dosarul nr.3389/105/2012 a fost admisă în parte acţiunea reclamantei şi s-a dispus anularea parţială a deciziei de impunere nr.822/20911 - în baza căreia s-au calculat obligaţiile fiscale evidenţiate prin prezenta decizie a cărei suspendare a executării s-a solicitat -, instanţa fondului apreciind că această împrejurare reprezintă un caz bine justificat.

Or, Curtea a reţinut, din susţinerile intimatei reclamante, că sentinţa avută în vedere de către prima instanţă a fost desfiinţată de către instanţa de recurs, care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, unde are termen la data de 5.12.2014, astfel că nu mai poate fi reţinut motivul analizat.

De asemenea, Curtea a constatat că în susţinerea cazului bine justificat reclamanta a invocat şi existenţa unei contestaţii la executare, ce formează obiectul dosarului nr.186/331/2012, aflat pe rolul judecătoriei Vălenii de Munte, formulată împotriva actelor de executare silită emise de de către recurentă în baza deciziei de impunere a cărei suspendare s-a solicitat, a cărei judecată însă s-a suspendat, potrivit dispoziţiilor art.244 al.1 pct.1 din vechiul Cod de procedură civilă, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.3389/105/2012, anterior precizat.

De asemenea, Curtea a constatat că prin notele scrise depuse în recurs, intimata reclamantă a susţinut că prin încheierea din data de 7.02.2012 pronunţată în dosarul nr.186/331/2012 s-a dispus suspendarea executării sumelor ce formează debitul principal – măsură dispusă ca urmare a faptului că în acest dosar “urmează să se verifice legalitatea celor două acte de executare emise de ANAF – Administratia Finantelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii a Judetului Prahova, respectiv a titlului executoriu nr. 13 si a somatiei nr. 29/35/1/2012/14391 din ds. de executare nr. 255/29/35/1/2012/14391 emise la data de 09.01.2012 de ANAF”.

Or, motivaţia avută în vedere de către Judecătoria Vălenii de Munte nu poate constitui un caz bine justificat, în sensul dispoziţiilor art.2 al.1 lit.t din Legea nr.554/2004, întrucât faptul că Judecătoria Vălenii de Munte urmează să judece contestaţia la executare, în cadrul căreia va analiza legalitatea şi temenicia actelor de executere silită contestate, nu e de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei de impunere contestate.

Curtea a mai reţinut că este corectă susţinerea reclamantei, referitoare la jurisprudenţa instanţei supreme cu privire la cazul bine justificat, însă consideră că argumentele/motivele invocate în cuprinsul cererii introductive, care practic se rezumă la existenţa pe rolul instanţelor a unei acţiuni în anularea unor acte administrative fiscale şi a unei contestaţii la executare împotriva unor acte de executare silită , nu se pot circumscrie unui caz bine justificat, în sensul anterior precizat.

Altfel spus, manifestarea de voinţă a reclamantei de a contesta nişte acte administrativ fiscale şi de executare silită nu generează în vreun fel o îndoială serioasă şi rezonabilă cu privire la legalitatea decizei de impunere a cărei suspendare s-a solicitat în prezenta cauză.

56

Concluzionând, Curtea a considerat că reclamanta nu a oferit indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate a deciziei de impunere nr.330672/2014 sau cel puţin pentru crearea unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii acesteia, astfel că ea nu a dovedit îndeplinirea primei condiţii reglementate de art.14 al.1 din Legea nr.554/2004.

Ca urmare, chiar dacă s-ar aprecia ca dovedită condiţia producerii unei pagube iminente societăţii reclamante, ca urmare a executării silite a obligaţiilor fiscale stabilite prin decizia de impunere, Curtea a aprecviat că acţiunea reclamantei nu poate fi primită, ca urmare a împrejurării că nu este îndeplinită în mod cumulativ şi prima condiţie a suspendării, privind existenţa cazului bine justificat.

În consecinţă, Curtea a considerat că sunt întemeiate susţinerile recurentei, privind greşita aplicare de către prima instanţă, a dispoziţiilor art.14 al.1 din Legea nr.554/2004, respectiv greşita apreciere a îndepliniri condiţiilor necesare pentru a se dispune suspendarea executării actului administrative, astfel că prezentul recurs este fondat.

Ca urmare, în temeiul dispozitiilor art.496 şi art.498 al.1 din noul Cod de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art.14 al.1 din Legea nr.554/2004 act, Curtea a admis recursul şi a casat în tot sentinţa recurată, în sensul respingerii cererii de suspendare a deciziei de impunere nr. nr.330672/2014, emisă de către recurenta pârâtă, ca neintemeiată.

( Judecător Ionel Stănescu)

[19] PROCEDURA PREALABILĂ ÎN CAZUL CERERILOR FORMULATE DE FUNCŢIONARI PUBLICI AVÂND CA OBIECT DREPTURI BĂNEŞTI. SPOR DE DIRIGENŢIE.

Legea nr.554/2004Legea nr.188/1999OUG nr.1/2010

În cazul cererii unui funcţionar public de obligare a instituţiei angajatoare la plata unor sume de bani rezultate din raportul său de serviciu nu este necesară plângerea prealabilă. Sporul de dirigenţie solicitat, faţă de dispoziţiile art.5 al.1 lit.b din OUG 1/2010, se poate acorda în aceleaşi cuantumuri de la 31 decembrie 2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Curtea de Apel Ploieşti, Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal,Decizia 4625 din data de 8 octombrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 7982/105/ 2012, reclamantul RBF a chemat în judecată şi la interogatoriu, prin reprezentanţii săi legali, pe pârâta Şcoala de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr Câmpina, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 3.910 lei, reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neîncasate pentru perioada februarie 2011 – iunie 2012, inclusiv (spor de dirigenţie), obligarea pârâtei la plata de 10.000 lei reprezentând repararea bănească a prejudiciului moral creat prin atitudinea discriminatorie a pârâtei rezultată din aplicarea greşită a dispoziţiilor legale reglementatoare pentru aceeaşi categorie de personal, precum şi obligarea la plata daunelor cominatorii de 100 lei/zi de întârziere în executarea sentinţei, de la data rămânerii definitive şi până la executarea efectivă a obligaţiei.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că, în anul 2007, ca urmare a desfiinţării vechilor structuri din cadrul activităţii specifice a pârâtei, respectiv aceea de instruire a elevilor, fiecărui profesor cu atribuţii de serviciu în cadrul pârâtei i s-a repartizat câte o clasă de elevi în exercitarea raporturilor de muncă, astfel încât, dacă anterior anului 2007, profesorii care aveau numai atribuţii de pregătire şcolară a elevilor preluau, pe linie de serviciu, atribuţiile fostului comandant de detaşament, în condiţiile în care existau funcţii plătite special doar pentru aceste atribuţii, după anul

57

2007, fiecare profesor care a preluat aceste atribuţii de serviciu denumite generic dirigenţie, a desfăşurat o activitate complexă constând în primirea noului grup de elevi, instruirea acestuia, asigurarea echipamentului specific, etc., atribuţii care, în mod obişnuit, nu cădeau în sarcina profesorului la clasă.

A mai precizat reclamantul că, în această situaţie, prin Ordinul M.A.I. nr. 459/2004 privind acordarea indemnizaţiei de dirigenţie personalului didactic de predare care îndeplineşte această funcţie în cadrul instituţiilor de învăţământ ale M.A.I., s-a hotărât acordarea unui spor de dirigenţie de 10% din salariul brut de bază, spor care este în continuare prevăzut de Legea nr.1/2011 a educaţiei naţionale, modificată prin O.U.G. nr.21/2012.

De asemenea, reclamantul a învederat că a preluat asemenea atribuţii începând cu luna februarie 2011, în baza Dispoziţiei de învăţământ nr.180060/ 09.02.2011, implementată prin dispoziţia zilnică din aceeaşi dată, în care se arată împrejurarea că, din cei 45 de profesori cu atribuţii de dirigenţie numai reclamantul şi încă trei colegi ai acestuia nu beneficiază de sporul de dirigenţie de 10% din salariul lunar brut de bază, motivându-se de către conducerea şcolii că, urmare a apariţiei Legii nr.330/2009 a salarizării unice, în condiţiile în care nu a beneficiat de acest spor până la data apariţiei legii pentru a putea fi inclus în salariul de bază, nu mai poate beneficia de aceste drepturi băneşti, după data de 01.01.2010 - data intrării în vigoare a legii sus menţionate, creându-i-se în acest fel un prejudiciu, cu atât mai mult cu cât, Legea nr.330/2009 nu a abrogat dispoziţiile Ordinului M.A.I. nr.459/2004, iar la nivelul anului 2010, după intrarea în vigoare a legii unice de salarizare, fişa postului de profesor pe anul 2010, pentru fiecare dintre cei cu asemenea atribuţii la nivelul pârâtei cuprinde, în mod expres, menţiunea că profesorii cu atribuţii de diriginte beneficiază în continuare de acest spor.

La data de 23.01.2013 pârâta Şcoala de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr Câmpina, prin reprezentantul său legal, a formulat, în baza art.115 – 118 C.pr.civ., întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în sens material, arătând că, deşi reclamantul a solicitat plata unui drept salarial cuvenit şi neîncasat, în realitate, nemulţumirea acestuia nu poate viza decât Dispoziţia nr.558/17.09.2010, prin care dreptul salarial solicitat nu i-a fost acordat, dispoziţie care constituie un act administrativ căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, lege potrivit căreia reclamantul putea solicita anularea acestui act în termen de 30 de zile de la comunicare, iar pentru motive temeinice, în termen de maximum 6 luni de la data emiterii actului, astfel încât, neîndeplinirea procedurii prealabile, este sancţionată cu inadmisibilitatea acţiunii.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivând că reclamantul a fost desemnat să efectueze activităţi de dirigenţie din luna februarie 2011, neavând astfel în plată, această indemnizaţie la data de 31.12.2009 pentru a putea beneficia de prevederile art.5 alin.1 lit. b) din O.U.G. nr.1/2010.

A precizat pârâta că, în ceea ce priveşte susţinerile reclamantului în sensul că ar fi fost discriminat, aceasta nu a făcut decât să aplice normele legale aplicabile diferite şi, chiar şi în cazul unei discriminări legale, instanţa judecătorească nu are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin deciziile nr.818/2008, nr. 819/2008, nr.820/2008 şi nr.821/2008.

În dovedirea acţiunii, reclamantul a solicitat probe cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei şi expertiză tehnică de specialitate organizarea muncii, salarizare – normare, probe încuviinţate de instanţă, la termenele de judecată din data de 04.02.2013 şi, respectiv 22.05.2013 , conform art.167 alin.1 C.pr.civ.

La termenul de judecată din data de 16.04.2013, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă, având în vedere obiectul acţiunii dedus judecăţii .

După administrarea probatoriilor Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 2767 din 18 noiembrie 2013, prin care a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinare, în temeiul dispoziţiilor art.406 alin.1 C.pr.civ., a luat act de renunţarea reclamantului la capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei reprezentând repararea bănească a prejudiciului moral creat şi plata daunelor cominatorii în sumă de 100 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea sentinţei ce se va pronunţa, de la data rămânerii definitive şi până la executarea efectivă a obligaţiei.

58

Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.723 lei sumă actualizată de la data scadenţei la septembrie 2013, reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neachitate, respectiv spor de dirigenţie, pentru perioada februarie 2011 - iunie 2012, conform anexei 2 la raportul de expertiză completare AC, precum şi să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în suma de 1.000 lei reprezentând onorariu expert şi onorariu avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Şcoala de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr Câmpina, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 225/12.02.2014, Curtea de Apel Ploiesti - Sectia I civila a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată sub nr. 7982/105/2012* pe rolul Tribunalului Prahova.Prin sentinţa nr. 810 din data de 19 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost

respinsă excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâta, ca neîntemeiată. Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul RBF, în

contradictoriu cu pârâta Şcoala de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr Câmpina, ca neîntemeiată.Împotriva sentinţei civile nr.810 din 19 martie 2014 a declarat recurs reclamantul RBF,

invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie vizând modul în care, în fond după casare, analizând în mod eronat materialul probator existent la dosarul cauzei, instanţa de judecată a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul recurent, având ca obiect drepturi salariate datorate şi neachitate.

A învederat recurentul că a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă ca pârâta să fie obligată să-i achite suma de 3910 lei reprezentând drepturi salariale cuvenite şi neîncasate pentru perioada februarie 2011 - iunie 2012, materializate în sporul de dirigenţie pentru funcţia pe care a îndeplinit-o.

A arătat că, în această perioadă şi pentru care un număr de 43 profesori, în afara recurentului, au beneficiat de sporul de 10% pentru funcţia de diriginte, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei reprezentând repararea bănească, respectiv daune morale, pentru prejudiciul moral ce i-a fost creat prin atitudinea discriminatorie a intimatei.

Astfel, după administrarea probatoriilor încuviinţare la solicitarea recurentului, şi în condiţiile în care intimata nu a înţeles să propună probe în apărare, expertul desemnat să efectueze în cauza lucrarea încuviinţată de instanţa de fond, a stabilit, în baza normelor legale reglementatoare, suma ce i se cuvine în raport de funcţia îndeplinită pentru perioada mai sus arătată, luându-se act de renunţarea sa la judecarea celorlalte capete de cerere accesorii celui principal din acţiunea formulata.

Instanţa de fond a admis iniţial acţiunea formulată, pentru ca instanţa ce control judiciar, în recursul formulat de intimată, să aprecieze că Tribunalul Prahova - Secţia I-a civilă nu era instanţa competentă să soluţioneze cauza în fond, motiv pentru care a admis recursul formulat, a casat hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual şi a trimis cauza spre competentă soluţionare instanţei contencios administrativ, care, la primul termen de judecată acordat în fond după casare, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată.

A susţinut recurentul că, în mod eronat, instanţa fondului a dispus, pentru termenul de judecată, citarea sa la domiciliul indicat în acţiune, în condiţiile în care, prin chiar acţiunea introductivă de instanţă, a ales un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură, respectiv la sediul Cabinetului de Avocat AIGh din Ploieşti, str..........., reprezentantul convenţional desemnat să-i apere interesele în prezenta cauză.

În aceste condiţii, deşi instanţa de fond a apreciat procedura legal îndeplinită la primul termen de judecată, dată la care s-a şi pronunţat pe fondul cauzei, recurentul a apreciat că procedura de citare în ceea ce-l priveşte nu era legal îndeplinită, în acest sens dispoziţiile art.93 din. vechiul cod de procedura civilă fiind mai mult decât explicite.

Citarea la domiciliul său putea fi făcută numai în cazul în care nu alegea pentru comunicarea actelor de procedura domiciliul reprezentantului convenţional şi nici nu indica în chiar petitul acţiunii introductive de instanţă persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.

59

În aceste condiţii, cauza s-a judecat, în opinia recurentului, cu lipsă de procedură, situaţie în care, pe acest motiv de recurs, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi sa trimiterea cauzei spre soluţionare instanţei de fond, cu citarea legală a tuturor părţilor din dosar.

Un alt aspect, reprezentând al doilea motiv de recurs, se referă la împrejurarea că, şi în situaţia în care instanţa de judecată ar fi apreciat citarea sa la adresa de domiciliu ca fiind legal îndeplinită, cauza nu putea fi judecată la primul termen, dată fiind soluţia de casare dată de instanţa de recurs, şi care nu cuprinde nicio referire la probele administrate în cauză, şi la împrejurarea daca ele rămân sau nu câştigate cauzei, uimind ca pe fond sau şi asupra acestora să se pronunţe instanţa competentă, în raport de cele învederate în considerentele deciziei de casare.

Ori, în aceasta situaţie, dată fiind lipsa recurentului la primul termen de judecată, se impunea citarea sa cu menţiunea daca mai stăruie în acţiune, în situaţia în care reprezentantul său convenţional a fost prezent în instanţă, în toate stadiile procesuale parcurse în prezenta cauză, şi în situaţia în care s-ar fi apreciat ca fiind necesare noi probe ce urmau a fi administrate în acest al doilea ciclu procesual.

De asemenea, pe acest motiv de recurs, a solicitat recurentul-reclamant, admiterea căii de atac exercitată, cu consecinţa casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei spre soluţionare instanţei de fond.

Pe fondul cauzei, în situaţia în care se va trece peste primele două motive de recurs, recurentul a apreciat că, în raport de situaţia premisă expusă în petitul acţiunii introductive de instanţă, hotărârea pronunţată este netemeinică şi nelegală, date fiind considerentele expune în continuare.

În concret, litigiul de faţă a luat naştere în momentul în care, în baza dispoziţiei directorului şcolii de poliţie nr.558/17.09.2010 s-a stabilit că recurentul va îndeplini funcţia de diriginte la nivelul anului 2010 -2011 şi în continuare până în luna iunie 2012, pentru clasele 106 şi 206, iar la nivelul anului 2011-2012, funcţia de diriginte pentru clasa 206, situaţie în care, anterior numirii recurentului, s-au aflat şi alţi profesori care au îndeplinit aceasta funcţie, încasând însă sporul de dirigenţie, motivat de faptul că, la data apariţiei legii unice de salarizare, aceştia aveau trecut în statul de plată acest spor, iar recurentul nu.

Începând cu anul 2007, vechile structuri din cadrul activităţii specifice intimatei, de instruire a elevilor, respectiv detaşamentele, se desfiinţează, şi fiecărui profesor care îndeplineşte atribuţii de serviciu în cadrul intimatei, în exercitarea raporturilor de muncă, i se desemnează câte o clasă de elevi.

În această modalitate, profesorul, care anterior anului 2007 îndeplinea numai atribuţii de pregătire şcolară a elevilor, pe linie de serviciu, preia atribuţiile fostului comandant de detaşament, cu menţiunea că, anterior anului 2007, în cadrul intimatei, existau funcţii plătite special doar pentru aceste atribuţii.

În aceste condiţii, pentru fiecare profesor care a preluat aceste atribuţii de serviciu, denumite generic dirigenţie, desfăşurarea activităţii specifice a presupus cu necesitate o nouă activitate complexă, constând în primirea noului grup de elevi, instruirea acestora, asigurarea echipamentului specific, etc., ce, în mod obişnuit, nu cădeau în sarcina profesorului la clasă.

De asemenea, după anul 2007, profesorul diriginte executa şi cercetarea administrativă în cazul unor abateri săvârşite de un membru al grupului pe care îl primea în şcoală.

Dată fiind această situaţie nou intervenită, a apărut necesitatea reglementarii ei legale, motiv pentru care, prin ordinul M.A.I. nr.459/2004 privind acordarea indemnizaţiei de diriginte personalului didactic de predare care îndeplineşte această funcţie în cadrul instituţiilor de învăţământ liceale şi postliceale ale MAI, s-a hotărât acordarea unui spor de dirigenţie de 10% din salariul brut de bază pentru fiecare profesor care exercita asemenea atribuţii în procesul de învăţământ.

De menţionat este şi împrejurarea că acest spor este în continuare prevăzut de Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale, astfel cum a fost modificată prin OUG nr.21/2012.

Recurentul, a preluat aceste atribuţii începând cu luna septembrie 2011, în baza Dispoziţiei Serviciului Management şi Resurse Umane nr.558/17.09.2010 implementată în dispoziţia zilnică nr. 181/l7.09.2010 în care, paradoxal, se specifică şi împrejurarea că, din cei 45 profesori cu atribuţii de diriginte, numai recurentul şi încă 3 colegi nu beneficiază de sporul de dirigenţie de 10% din salariul brut de bază.

60

S-au solicitat conducerii scolii relaţii cu privire la această împrejurare şi s-a răspuns recurentului că, urmare a apariţiei Legii nr. 330/2009 a salarizării unice, odată ce nu a beneficiat de acest spor până la data apariţiei legii, pentru ca el să poată fi inclus în salariul de bază, nu mai poate beneficia de aceste drepturi băneşti după data de 01.01.2010, data intrării în vigoare a legii mai sus amintite.

Paradoxal, deoarece Legea nr.330/2009 nu abrogă dispoziţiile Ordinului MAI nr.459/2004 si, mai mult decât atât, la nivelul anului 2010, după intrarea în vigoare a legii unice de salarizare, fişa postului de profesor pe anul 2010 pentru fiecare din cei cu aceste atribuţii la nivelul intimatei, cuprinde în mod expres menţiunea că profesorii cu atribuţii de diriginte beneficiază în continuare de acest spor.

În aceste condiţii, sporul de dirigenţie nu i-a fost nici calculat, nici acordat recurentului pe toata aceasta perioadă, până în luna iunie 201 inclusiv, fiindu-i, în continuare, diminuat salariul de bază în raport cu ceilalţi 41 profesori din şcoală care au desfăşurat şi activităţi cu specific de dirigenţie şi care au beneficiat de acest spor, creându-se o adevărată discriminare în ceea ce-l priveşte pe recurent, motiv pentru care acesta s-a considerat iniţial, îndreptăţit să solicite şi obligarea intimatei la repararea prejudiciului ce i-a fost creat în aceasta modalitate şi pe care 1-a evaluat la suma de 10.000 lei, dar la care, ulterior, a renunţat, cu bună credinţă.

A susţinut recurentul că în acest sens a concluzionat şi expertul desemnat să efectueze lucrarea în primul ciclu procesual, atât cu privire la justeţea şi legitimitatea recurentului de a promova o astfel de acţiune în instanţă, dar şi cu privire la modalitatea în care, pe parcursul perioadei în care a îndeplinit atribuţii de diriginte, aceste drepturi neîncasate s-au cuantificat, fără a reţine în mod deosebit atenţia asupra modalităţii în care experta a înţeles să detalieze, raportat la obiectivele încuviinţate de instanţă, în ce măsură intimata se cuvine a fi obligată la plata acestor drepturi băneşti.

Nu în ultimul rând, având în vedere şi cele învederate de intimată în întimpinarea formulată în primul ciclu procesual, recurentul a apreciat că, indiferent de modalitatea în care acţiunea introductivă de instanţă este considerată de intimată ca fiind neîntemeiată, în mod indirect şi printre rânduri, se desprinde ideea culpei intimatei, care nu a aplicat în mod corect şi unitar dispoziţiile legii unice de salarizare, în momentul în care a ţinut cont numai de criteriul perioadei în care funcţia de diriginte s-a obţinut de către recurent, tot urmare a dispoziţiei directorului scolii de politie (angajaţi cu aceeaşi funcţie de diriginte au beneficiat de sporul de dirigenţie pentru ca au Îndeplinit aceasta funcţie Înainte de intrarea în vigoare a legii unice de salarizare, dar şi a noii legi a învăţământului, pe când recurentul este privat de plată acestui spor doar pentru că este numit în funcţie cu atribuţii de diriginte după intrarea în vigoare a legilor sus amintite).

Dată fiind această situaţie premisă, care se desprinde fără dubiu din actele şi lucrările de până la acest moment ale dosarului, motivarea instanţei de fond în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii formulate, a apreciat-o ca fiind străină de natura pricinii, şi contradictorie, cu atât mai mult cu cât considerentele hotărârii atacate se referă exclusiv la aceste situaţii mai sus învederate şi pe care însăşi instanţa le apreciază ca fiind legale şi corecte.

Pentru considerentele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată.

De asemenea, se solicită acordarea cheltuielilor de judecată în recurs pe motivul cu numărul trei.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Pe baza probatoriilor cu înscrisuri administrate în cauză, prin decizia nr.4061 din data de 10 septembrie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti a fost admis recursul declarat de reclamantul RBF,, împotriva sentinţei nr. 810 din data de 19 martie 2014, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Şcoala de Agenţi de Poliţie Vasile Lascăr Câmpina, a fost casată sentinţa recurată şi reţinută cauza, pentru rejudecarea fondului.

De asemenea, a fost fixat un nou termen de judecată termen la data de 8.10.2014, sala 4, pentru când se vor cita părţile.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

61

Curtea a dat prevalenţă motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, de natură a pune în discuţie un viciu al formelor de procedură reglementate de lege, pentru care sancţiunea actului de procedură este nulitatea.

S-a reţinut astfel că, prin cererea adresată instanţei, recurentul-reclamant a indicat un alt domiciliu pentru comunicarea actelor de procedură decât domiciliul său, , respectiv la sediul Cabinetului de Avocat AIG din Ploieşti, str......, reprezentantul convenţional desemnat să-i apere interesele în prezenta cauză, astfel că instanţa de fond a făcut aplicarea greşită în speţă a dispoziţiilor art.98 Cod procedură civilă, câtă vreme, prin primul act de procedură săvârşit în cauză de reclamant, acesta şi-a indicat un domiciliu procesual la care urma să fie citat. Drept urmare, nu a avut loc o schimbare a adresei acestuia pe parcursul procesului, astfel încât, sub pedeapsa neluării în seamă, citarea la vechea adresă să fie legală.

Potrivit art. 88 pct. 4 şi art. 90 şi următoarele Cod procedură civilă, actul de procedură al instanţei trebuie să consemneze domiciliul ales al celui citat, sub pedeapsa expres prevăzută de lege, a nulităţii actului efectuat cu nerespectarea acestei cerinţe, consacrarea expresă a nulităţii având semnificaţia prezumţiei legale simple a vătămării, potrivit art. 105 alin. 2 teza finală Cod procedură civilă.

În această măsură, actele procedurale ale instanţei de fond, sunt, în condiţiile dispoziţiilor legale anterior menţionate, lovite de nulitate, de vreme ce reclamantul nu a fost legal citat la proces şi nici prezent prin reprezentant legal sau procesual, iar vătămarea produsă acestuia prin acest fapt este prezumată de lege şi nicio probă administrată în recurs nu este de natură a răsturna eficienţa acestei prezumţii.

Ţinând cont de toate aceste constatări de fapt, Curtea a constatat că judecata litigiului în primă instanţă s-a realizat cu încălcarea regulilor de desfăşurare a procesului civil, reguli reglementate prin dispoziţii exprese ale legii şi care impun sancţionarea hotărârii judecătoreşti atacate cu nulitatea, astfel că, găsind primul motiv de recurs întemeiat, calea de atac a fost admisă şi sentinţa atacată casată, iar în condiţiile art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin, 1 şi 5 Cod procedură civilă, cauza reţinută pentru rejudecarea fondului.

Curtea a subliniat că, motivat de consecinţa procesuală a casării cu reţinere spre rejudecare a hotărârii atacate, nu va proceda la analiza motivului de recurs, care vizează greşită aplicare a legii de către prima instanţă, aceasta presupunând evaluări asupra fondului litigiului, dar care vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.

Rejudecând fondul cauzei, după casare, Curtea a constatat următoarele: În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâtă prin întâmpinare,

Curtea a constatat că în susţinerea acesteia Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr” Câmpina a invocat faptul că nemulţumirea reclamantului vizează, în realitate, dispoziţia Serviciului management şi resurse umane din cadrul său, prin care i s-au stabilit atribuţii suplimentare de serviciu şi modalitatea de remunerare a acestora, dispoziţie faţă de care reclamantul nu a urmat procedura prealabilă prevăzută de dispoziţiile art.7 al.1 din Legea nr.554/2004.

Curtea nu a putu reţine susţinerile pârâtei, motivat de faptul că obiectul acţiunii - stabilit şi precizat de către reclamant, în calitatea sa de titular al actului de sesizare a instanţei, şi de care instanţa de judecată este ţinută, potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil -, constă în obligarea pârâtei la plata sumei de 3910 lei, reprezentând drepturi salariale (spor de dirigenţie) cuvenite şi neîncasate, aferente perioadei februarie 2011 – iunie 2012, inclusiv, iar nu anularea dispoziţiei nr.180060/9.02.2011, amintită de către pârâtă – situaţie în care ar fi fost obligatorie parcurgerea procedurii plângerii prealabile reglementată de dispoziţiile art.7 al.1 din Legea nr.554/2004.

Curtea a apreciat că reclamantul a investit instanţa de judecată cu un litigiu vizând executarea raportului său de serviciu, faţă de care sunt incidente dispoziţiile art.109 din Legea nr.188/1999 act. – reţinute, de altfel, în cadrul deciziei definitive nr.225/12.02.2014 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I Civilă – şi pentru care nu este necesară parcurgerea procedurii prealabile, anterior precizată.

Pentru aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale deja invocate, Curtea a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de către pârâtă, ca neîntemeiată.

Cât priveşte fondul cauzei, Curtea a constatat mai întâi că reclamantul a renunţat în primul ciclu procesual la capetele doi şi trei de cerere (privind obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi

62

cominatorii), astfel că urmează să analizeze doar cererea de obligare a pârâtei la plata sporului de dirigenţie.

De asemenea, Curtea a reţinut că reclamantul, în calitate de poliţist, şi-a desfăşurat activitatea de cadru didactic la Şcoala de Agenţi de Poliţie „VL” Câmpina.

Prin dispoziţia directorului pârâtei nr.558/17.09.2010 s-a dispus ca, începând cu data de 13.09.2010, personalul didactic nominalizat, care îndeplineşte funcţia de diriginte în anul şcolar 2010-2011 la promoţiile 2011 şi 2012, beneficiază de o indemnizaţie de 10% din salariul de bază (art.1), iar pentru poliţiştii nominalizaţi, care la data de 31.12.2009 nu deţineau funcţia de diriginte şi nu beneficiau de indemnizaţia de 10% menţionată, salariul de bază nu va înregistra modificări faţă de nivelul avut la 31.12.2009 (art.2).

Ulterior, prin dispoziţia de învăţământ a Serviciului de Management şi Resurse Umane al pârâtei nr.180.060 din 9.02.2011, reclamantului i-au fost atribuite atribuţii de diriginte la clasele 125 şi 203, pentru promoţiile 2011 şi 2012 şi, întrucât nu deţinuse funcţia de diriginte la 31.12.2009 şi nu beneficiase de indemnizaţia de 10% menţionată, i-au fost aplicabile dispoziţiile art.2 din dispoziţia nr.558/2010, anterior precizată, astfel că nu i-a fost acordată această indemnizaţie.

Această situaţie a fost confirmată prin dispoziţia directorului pârâtei nr.849/15.09.2011, prin care practic au fost reluate prevederile dispoziţiei nr.558/2010 şi în cadrul căreia (la art.2) s-a prevăzut expres că reclamantul, în calitate de diriginte la clasa 240, promoţia 2012, îşi va păstra nivelul salariului de bază avut la 31.12.2009, rezultând astfel că nu i se acordă indemnizaţia/sporul de dirigenţie de 10% din salariul de bază.

Referitor la această măsură, Curtea a reţinut, în ce priveşte salarizarea reclamantului, că dispoziţiile art.4 al.3 din Anexa nr.IV la Legea nr.330/2009 prevăd că „salariul de bază de încadrare este compus din salariul funcţiei de bază, salariul gradului profesional deţinut, gradaţii şi,după caz, indemnizaţia de conducere” – reglementare din care rezultă că sunt corecte susţinerile pârâtei, în sensul că indemnizaţia de dirigenţie nu face parte din sporurile incluse în salariul de bază, ea putând fi acordată doar ca sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu.

Cu privire la această situaţie, dispoziţiile art.5 al.1 lit.b din OUG 1/2010 prevăd că “sporurile, i ndemnizaţiile şi alte drepturi salariale prevăzute în anexele la Legea-cadru nr. 330/2009 care nu se introduc în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de baza sau, după caz, indemnizaţia lunara de încadrare se acordă în aceleaşi cuantumuri de la 31 decembrie 2009, numai personalului care a beneficiat de acestea, în măsura în care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii,..”

Or, este evident că reclamantul nu se încadrează în situaţia premisă reglementată de către legiuitor, întrucât el nu a deţinut funcţia de diriginte şi nu a beneficiat de indemnizaţia de dirigenţie la data de 31.12.2009.

Afirmaţia intimatei-pârâte – în sensul că acordarea indemnizaţiei de dirigenţie se putea acorda doar ca sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu – este fundamentată pe dispoziţiile art.6 al.1 din OUG 1/2010, conform cărora „ în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu prezenta ordonanţa de urgenta sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectiva pentru luna decembrie 2009 se acorda o suma compensatorie cu caracter tranzitoriu care sa acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”.

Curtea a constatat că textul legal citat impune cumulativ două condiţii pentru acordarea sumei compensatorii, respectiv ca drepturile salariale stabilite în baza Legii nr.330/2009 şi OUG 1/2010 să fie mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009, precum şi ca persoana să îşi desfăşoare activitatea în aceleaşi condiţii ca cele din 31.12.2009.

Or, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii cumulative a condiţii amintite, întrucât nu a invocat şi dovedit existenţa vreunor legi sau hotărâri ale Guvernului care să reglementeze, pentru funcţia îndeplinită de el, drepturi salariale superioare celor stabilite în baza Legii nr.330/2009 şi OUG 1/2010, iar din probele administrate în cauză şi susţinerile reclamantului a rezultat că acesta nu a deţinut în anul şcolar 2009 -2010 funcţia de diriginte şi nu a beneficiat la 31.12.2009 de indemnizaţia de dirigenţie, astfel că în mod legal şi temeinic pârâta nu i-a acordat indemnizaţia de dirigenţie de 10% din salariul de bază.

63

Curtea nu a putut reţine susţinerile reclamantului vizând faptul că, prin Ordinul MAI nr.459/2004 s-a dispus acordarea indemnizaţiei de dirigenţie personalului didactic de predare din cadrul instituţiilor de învăţământ liceale şi postliceale ale MAI, precum şi că acest ordin nu a fost abrogat de dispoziţiile Legii nr.330/2009.

Astfel, trebuie subliniat că Legea nr.330/2009 are ca obiect de reglementare “stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului”, precum şi că, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”(art.1 al.1 şi 2din aceasta).

În consecinţă, urmare a intrării în vigoare a acestui act normativ, toate dispoziţiile legale ce stabilesc drepturi salariale în obiectul de reglementare precizat au fost abrogate, fie expres (art.48 şi art.49 din lege), fie implicit.

De asemenea, Ordinul MAI nr.459/2004 a fost emis în baza dispoziţiilor art.51 al.4 din Legea nr.128/1997, conform cărora „personalul didactic de predare care îndeplineşte funcţia de diriginte,… primesc o indemnizaţie de 10% din salariul de bază, … Aceste indemnizaţii se includ în salariul de bază”.

Or, prin dispoziţiile art.40 al.1 pct.40 din Legea nr.330/2009 au fost abrogate expres dispoziţiile art.51 al.4 din Legea nr.128/1997, astfel că, în absenţa temeiului său juridic, în aplicarea căruia a fost emis, ordinul precizat nu mai putea produce niciun efect .

Curtea a considerat că nu pot fi primate concluziile expertizei judiciare de specialitate (organizarea muncii/salarizare), dispusă şi efectuată în faţa instanţei de fond în primul ciclu procesual, pentru următoarele considerente:

Obiectivul nr.1 „să stabiliţi dacă reclamantului i se cuvine dreptul salarial având natura de spor de dirigenţie raportat la atribuţiile de serviciu în cadrul şcolii pârâte” excede competenţei expertului, fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată, care constată existenţa sau inexistenţa dreptului litigios în baza dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În plus, deşi expertul a stabilit că dispoziţia nr.558/2010 (care infirma, practic, dreptul reclamantului la indemnizaţia de dirigenţie) a fost emisă conform dispoziţiilor Legii nr.330/2009, OUG 1/2010 şi altor măsuri din domeniul bugetar şi în condiţiile în care nu a constatat că aceasta a fost anulată, revocată sau desfiinţată în orice alt mod, expertul a dat un răspuns afirmativ, bazat doar pe atribuţiile specifice prestate de reclamant, fără însă să-şi fundamenteze în drept această opinie.

Referitor la obiectivele privind atribuţiile de serviciu, dar şi la apărările reclamantului privind acest aspect, Curtea a considerat că acestea sunt nerelevante, în condiţiile în care reclamantul este funcţionar public cu statut special, a cărui salarizare se face exclusiv în baza dispoziţiilor legale, anterior menţionate.

Or, în condiţiile în care s-a demonstrat că reclamantul nu îndeplinea condiţiile legale pentru acordarea indemnizaţiei de dirigenţie de 10% din salariul de bază, este lipsită de relevanţă natura atribuţiilor sale din fişa postului, neacordarea indemnizaţiei nefiind generată sau influenţată de acestea, ci de dispoziţiile legale amintite şi de împrejurarea că nu a deţinut funcţia de diriginte şi nu a beneficiat de indemnizaţia de dirigenţie la 31.12.2009.

Curtea a mai reţinut, referitor la situaţia de discriminare – pretins existentă între reclamant şi ceilalţi diriginţi prevăzuţi la art.2 din deciziile directorului pârâtei nr.558/2010 şi 849/2011, care au preluat atribuţii de diriginte după 31.12.2009, precum şi între colegii diriginţi prevăzuţi la art.1 din aceste decizii, care deţineau această funcţie şi indemnizaţia de dirigenţie anterior acestui moment – că sunt pe deplin aplicabile considerentele exprimate în cadrul sentinţei nr.810/2014 a Tribunalului Prahova, referitoare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în această materie . Astfel, prin numeroase decizii – care sunt general obligatorii - (ex.1325/2008, 146/2010..), Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile OUG 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze sau să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, pe motiv că sunt discriminatorii, pe care să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Totodată, Curtea Constituţională a subliniat că instanţele judecătoreşti pot acorda orice despăgubiri pe care le consideră adecvate, cu condiţia ca repararea prejudiciului să nu vizeze drepturi salariale prevăzute de lege.

64

Ca urmare, instanţa de contencios administrativ nu are posibilitatea să constate situaţia de discriminare invocată de reclamant, cu consecinţa neaplicării dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării reclamantului, aşa cum acesta a solicitat.

Pentru toate aceste considerente şi potrivit dispoziţiilor legale deja precizate, precum şi celor prevăzute de art.18 din Legea nr.554/2004 act., Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

( Judecător Ionel Stănescu)

[20] CONTESTAŢIE ÎN ANULARE. GREŞEALĂ MATERIALĂ.

Criticile contestatoarei – privind aprecierea pretins eronată a lipsei calităţii de document justiticativ a mai multor documente financiar contabile înregistrate în contabilitatea sa -, nu se pot circumscrie motivului de contestaţie în anulare privind greşeala materială, întrucât acestea nu privesc vreun aspect formal al judecării recursului, ci interpretarea şi aplicarea, de către instanţa de recurs, a unor dispoziţii legale, raportat la o anumită situaţie de fapt.

Noul Cod de procedură civilă

Curtea de Apel Ploieşti - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal Decizia nr. 5666 din 3 decembrie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr.6966/114/2012/a1, SC V C SRL a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 3440 din 26.05.2014 pronunţata de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin care a solicitat anularea acesteia, cu consecinţa rejudecării recursului.

În motivarea contestaţiei în anulare, s-a arătat că în prezenta cauză sunt incidente dispoziţiile 503 al. 2 pct. 2 din Codul de procedura civilă, în sensul că dezlegarea data recursului este rezultatul unei erori materiale.

Prin eroare materială se înţelege orice greşeala materială evidentă pe care o săvârşeşte instanţa prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului şi care este determinanta pentru soluţia pronunţata.

Contestatoarea a învederat că în considerentele hotărârii instanţa a arătat faptul ca în mod greşit s-a luat în considerare tranzacţiile derulate de către reclamantă cu mai mulţi furnizori care erau radiaţi din Registrul Comerţului sau activitatea acestora era suspendată, iar multe documente justificative au caracter fictiv .

În opinia contestatoarei, instanţa a săvârşit o greşeală materială apreciind că documentele ce au fost avute în vedere la înregistrarea în contabilitate sunt documente cu caracter fictiv, fără însă a avea la baza o hotărâre judecătoreasca care să consfinţească această situaţie.

Prin act fictiv, se înţelege act ostensibil simulat, având ca finalitate prin excelenţă crearea unei aparente înşelătoare, încheiat concomitent cu un act secret (numit contraînscris), în conţinutul căruia părţile stabilesc că acesta (actul fictiv) este lipsit de orice valoare juridică, deoarece operaţia pe care o atestă nu s-a consumat în realitate(în cauza dedusă judecaţii documentele justificative ale operaţiunii comerciale (facturile) au fost evidenţiate şi înscrise în ordine cronologică, astfel cum rezultă din legea contabilităţii şi, mai mult decât atat, veniturile au fost înregistrate în evidenta contabila, declarate şi plătite toate impozitele şi taxele aferente).

Contestatoarea a mai arătat că întocmirea unui act fictiv comportă, de regulă, o intenţie frauduloasă, concretizaă în eludarea anumitor prevederi legale sau în vătămarea intereselor unor persoane (facturile au fost înregistrate, veniturile declarate au fost plătite, impozitele şi taxele aferente veniturilor înregistrate, neexistând în niciun fel intenţia de eludare a legii fiscale).

În practică se recurge la acte fictive pentru a crea aparenta micşorării gajului general al creditorilor chirografari, prin vânzarea fictivă de către debitor a unor bunuri, cu intenţia de a fi

65

sustrase urmăririi creditorilor, înstrăinarea bunurilor având caracter fictiv, deoarece prin actul secret convenit concomitent, aceleaşi părţi exprimându-şi voinţa lor reală, precizează că actul public nu există în realitate.

În opinia contestatoarei, facturile fiscale emise în colaborare cu cei 31 de agenţi economici în discuţie reprezintă documente justificative şi au stat la bază înregistrările lor în contabilitate şi nu pot fi apreciate ca fiind documente fictive, în condiţiile în care ele au fost înregistrate în contabilitate, iar pentru veniturile realizate au fost plătite impozitele şi taxele aferente.

Perioada supusa verificării fiscale a fost cuprinsă în 01.01.2007-31.12.2010, iar Registrul Contribuabililor Inactivi a fost implementat ca program informatic la nivelul organului fiscal central ANAF Bucureşti abia la data de 26.10. 2011, prin Ordinul ANAF nr. 3347/2011 publicat în M.O. nr. 754 din 26.10.2011, începând cu data de 26.10.2011, acest program informatic a devenit opozabil agenţilor economici.

Singurele surse de informare pentru agenţii economici de bună credinţă până la publicarea Registrului Contribuabililor Inactivi erau cele oferite de Oficiul Registrului Comerţului, din care rezulta că societăţile cu care reclamanta colabora erau înregistrate în evidenta oficiului şi că deţineau un cod fiscal valid.

Facturile fiscale au fost înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii, fapt reţinut chiar şi de organul de control, iar simpla motivare a acestuia - conform căreia societăţile cu care a colaborat au fost declarate inactive- reprezintă împrejurări de care nu poate fi ținută răspunzătoare.

Din punctul său de vedere, reclamnata s-a comportat ca un agent de bună credinţă şi a procedat la înregistrarea mărfurilor achiziţionate, a înregistrat veniturile, a dedus cheltuielile cu achiziţionarea mărfurilor, a înregistrat declarat şi virat bugetului de stat impozitul pe profit realizat cât şi TVA-ul aferent acestor tranzacţii, de unde rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că aceste documente nu pot fi considerate fictive, ci ele dobândesc de la data înregistrării în contabilitate calitatea de documente justificative, întrucât reflectă operaţiunea comercială efectuată, iar la dosarul cauzei nu există niciun document care să ateste fictivitatea, neregularitatea, nelegalitatea facturilor şi nicio hotărâre judecătorească care să consfinţească caracterul fictiv al facturilor înregistrate în contabilitatea reclamantei.

Cu titlu de exemplu, relaţia comerciala între SC SS C SRL Bucureşti şi reclamantă a avut loc în perioada august-septembrie 2007, iar societatea a fost declarată inactivă la data de 11.06.2009, motiv pentru care apreciază că în mod eronat nu i-au fost acceptate cheltuielile cu acest contribuabil, întrucât starea de inactivitate a fost declarată cu mult peste perioada la care societatea a efectuat tranzacţiile comerciale.

Contestatoarea a susţinut că, în conformitate cu prevederile legii contabilităţii, facturile fiscale în discuţie reprezintă documente justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate şi nu rămân la aprecierea subiectivă a organului fiscal dacă îndeplinesc sau nu calitatea de document justificativ, aceste situaţii fac obiectul reglementarilor actelor normative în materie şi trebuiesc luate în calcul în mod expres.

Legea contabilităţii nr. 82/1991 rep precizează că "orice operaţiune economică efectuată se consemnează într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ şi reflectă în tot realitatea operaţiunilor contabile".

Contestatoarea a mai învederat faptul că ea a mai fost supusă verificării fiscale pe aceeaşi perioadă 01.01.2007 - 31.12.2010, odată cu întocmirea raportului de inspecţie fiscală nr. 2297 din 31.08.2010 , ocazie cu care au fost verificate aceleaşi acte contabile, conturile de venituri şi cheltuieli, legalitatea şi oportunitatea lor, cât şi determinarea bazei de impozitare. Conform raportului de inspecţie fiscală amintit societatea, pe perioada 01.01.2007 - 31.12.2007, a înregistrat pierdere fiscală în sumă de 21026 , pe perioada 01.01.2008 - 31.12.2008 societatea înregistra pierdere de 29697 lei, în perioada 01.01.2009-31.12.2009 societatea înregistra o pierdere de 19.390 lei, iar în perioada 01.01.2010-30.06.2010 societatea înregistrează un profit în suma de 698 lei.

Într-o speţă similară, respectiv în dosarul nr. 5919/114/2011, Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 1830 din 27.02.2014, a respins recursul promovat de AJFP Buzău şi a menţinut hotărârea instanţei de fond şi implicit admiterea acţiunii.

În susţinerea contestaţiei, contestatoarea a depus la dosar decizia amintită, precum şi sentinţa nr.3877/2013 a Tribunalului Buzău.

Examinând decizia a cărei anulare s-a solicitat, prin prisma criticilor invocate de către 66

contestatoare, Curtea a constatat următoarele :Prezenta acţiune a fost depusă la instanţa de fond în data de 20.11.2012, astfel că, faţă de

dispoziţiile art.25 al.1 din NCPC, sunt aplicabile prezentei contestaţii în anulare dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă, în vigoare la momentul sesizării instanţei.

Ca urmare, Curtea a considerat că în cauză motivul invocat de către contestatoare, pe care şi-a fundamentat prezenta contestaţie în anulare, îl constituie cel reglementat de dispoziţiile art.318 teza I din vechiul Cod de procedură civilă, conform cărora „hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte”.

Curtea a reţinut că prin decizia contestată s-a admis recursul declarat de către DGRFP Galaţi împotriva sentinţei nr.597/2014 A Tribunalului Buzău, sentinţă care a fost modificată în tot, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a luat în considerare, în mod greşit, tranzacţiile derulate de reclamantă cu furnizorii care erau radiaţi din Registrul Oficiului Comerţului sau a căror activitate era suspendată, precum şi cele în care documentele justificative aveau caracter fictiv.

Curtea a reţinut că, aşa cum s-a menţionat anterior, prezenta contestaţie în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art.318 teza I din Vechiul Cod de procedură civilă, respectiv pe existenţa unei “greseli materiale”, care a condus la pronunţarea unei hotarari greşite.

Curtea a mai reţinut că doctrina si jurisprudenta au apreciat în mod unanim că în categoria “greselilor materiale”, care deschid calea contestaţiei în anulare , se numară greşelile în legatură cu aspectele formale ale judecării recursului, de o asemenea gravitate încât au dus la pronunţarea unei soluţii greşite, iar nu „greselile de judecată”, respectiv de apreciere a probelor, a cererilor părţilor, a excepţiilor sau motivelor de recurs invocate ori a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei.

Altfel spus, în categoria „greşelilor materiale se pot cuprinde, spre exemplu, respingerea greşită a unui recurs, ca tardiv, anularea greşită a recursului, ca netimbrat, nemotivat sau ca fiind făcut de către un mandatar fără calitate – în condiţiile în care recursul era declarat în termen, dovada timbrajului şi a reprezentării se aflau la dosar, iar motivarea recursului era cuprinsă chiar în cererea de recurs (V.M. Ciobanu şi G. Boroi, Drept Procesual Civil, Curs Selectiv, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2009, pag.356-357).

Examinand motivele/argumentele invocate de către contestatoare, Curtea constata ca acestea nu se circumscriu sferei “greşelilor materiale” - în sensul disp. art.318 teza I c.pr.civ. -, întrucat niciunul dintre acestea nu priveşte vreun aspect formal al judecării recursului, ci toate susţinerile contestatorului privesc aspecte de judecată, respectiv modul in care instanta de recurs a apreciat legalitatea si temeinicia actelor administrativ fiscale contestate.

Astfel, este evident că toate criticile conterstatoarei gravitează în jurul aprecierii, pretins eronate, a lipsei calităţii de document justiticativ a mai multor documente financiar contabile înregistrate în contabilitatea sa, aspect care însă nu priveşte vreun aspect formal al judecării recursului, ci interpretarea şi aplicarea, de către instanţa de recurs, a unor dispoziţii legale, raportat la o anumită situaţie de fapt.

Curtea a subliniază că s-a decis în mod constant în jurisprudenţă că pe calea contestaţiei în anulare nu se pot formula critici de fond cu privire la soluţia instanţei din recurs (ex. decizia nr.4497/1998 a C.S.J – Secţia Comercială, în R.D.C. nr.5/2000, pag.126, decizia nr.4461/2012 a I.C.C.J. -Secţia I Civilă), precum şi critici care să vizeze reexaminarea fondului cauzei (ex. C.S.J. Secţia de contencios administrativ, decizia nr.803/2000, în Dreptul nr.4/2001), încălcarea de către instanţa de recurs a vreunor norme procedurale (ex. C.A. Bucureşti, Secţia a II-a civilă, decizia nr.1015/2000, în Culegere 2000, pag.320, nr.59) sau ignorarea unor dovezi administrate ori interpratearea greşită a acestora (C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr.1330/2000, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, nr.2/2000, pag.123, decizia nr.1804/2012 a I.C.C.J.- S.C.A.F.). Ca urmare, Curtea a considerat că toate aspectele invocate de către SC VC SRL - care vizează, în esenţă, critici asupra modului de judecată, de apreciere a probelor şi de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale - nu pot fi considerate “greseli materiale” de natură a face admisibilă prezenta contestaţie în anulare.

67

În consecinţă, faţă de toate aspectele precizate şi de disp. art.320 din vechiul Cod de procedură civilă, Curtea a respins prezenta contestaţie în anulare, ca nefondată.

( Judecător Ionel Stănescu)

[21] Principiul disponibilităţii în procesul civil. Soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale.

Principiul disponibilităţii în procesul civil include dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată cu privire la obiectul acesteia, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor referitor la care reclamantul a învestit instanţa, cu examinarea motivelor invocate; instanţa nu poate acorda mai puţin decât s-a cerut, prin nesoluţionarea unei cereri sau neanalizarea motivelor invocate.

Sunt întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă privind forma actului administrativ de soluţionare a contestaţiei, emis sub forma unei adrese răspuns, cu încălcarea dispoziţiilor expres prevăzute de art. 210, art. 211 Cod procedură fiscală, urmând ca pârâta să soluţioneze contestaţia administrativ fiscală cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale prevăzute de art. 205-218 Cod procedură fiscală.

Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal Decizia nr. 5807 din data de 11 decembrie 2014

Prin sentinţa nr. 391/18.02.2014, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate acţiunile conexe înregistrate la nr. 943/105/2013 şi nr. 1350/105/2013, formulate de reclamanta SC UP SRL împotriva pârâtei Comuna C.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC UP SRL.Recurenta a solicitat admiterea recursului, în principal casarea sentinţei recurate, trimiterea

cauzei spre rejudecare primei instanţe, în subsidiar casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, admiterea acţiunile conexate, alternativ fie obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei prealabile, fie desfiinţarea în tot a adresei nr. 6697/28.12.2012 privind soluţionarea de către pârâtă a contestaţiei prealabile, Deciziei de impunere şi Raportului de Inspecţie fiscală, constatând caracterul nedatorat al sumelor impuse prin actele administrative contestate.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 18 alin. 3 din Legea 554/2004, art. 299, 300, 301, 302, 303, 304. pct. 5 si pct. 9 şi 3041, 312 alin. 2, 3, 4 şi 5 Cod de Procedură Civilă, art. 20 din Legea 554/2004.

Examinând recursul, curtea a constatat următoarele:În baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 6329/29.11.2012, Comuna C – Compartimentul

de impozite şi taxe locale a emis Decizia de impunere nr. 6335/29.12.2012, prin care a stabilit în sarcina de plată a reclamantei SC UP SRL obligaţii suplimentare de plată în cuantum de 459.483 lei, reprezentând 341.396 lei impozit pe clădiri şi 118.087 lei accesorii.

Împotriva Deciziei de impunere şi a Raportului de inspecţie fiscală, reclamanta a formulat contestaţia administrativ fiscală înregistrată la nr. 6697/14.12.2012.

Prin cererea înregistrată la nr. 943/105/2013 la Tribunalul Prahova, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei Comuna C la soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei de impunere emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală.

Prin cererea înregistrată la nr. 1350/105/2013 la Tribunalul Prahova, reclamanta a solicitat, în principal, să se constate nulitatea adresei nr. 6697/28.12.2012, prin care se pretinde că a fost soluţionată contestaţia administrativ fiscală, iar în subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că adresa îndeplineşte condiţiile formă impuse de dispoziţiile legale imperative, precum şi în prima situaţie, desfiinţarea în tot a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere.

Prin încheierea pronunţată la data de 4.06.2013, tribunalul a dispus conexarea dosarului nr. 1350/105/2013 la dosarul nr. 943/105/2013, în baza dispoziţiilor art. 164 alin. 3 Cod procedură civilă.

68

Prin sentinţa recurată, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiate acţiunile conexe înregistrate la nr. 943/105/2013 şi nr. 1350/105/2013.

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt şi a analizat fondul deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală.

Examinând sentinţa recurată, curtea a constatat fondate motivele de recurs invocate de recurentă privind încălcarea de către instanţă a principiului disponibilităţii, incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă şi casarea sentinţei recurate.

Instanţa de fond a fost învestită, prin conexare, cu două cereri de chemare în judecată: o primă cerere - 943/105/2013 - prin care se solicita obligarea pârâtei Comuna C la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale formulată împotriva deciziei de impunere emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală, o a doua cerere - 1350/105/2013 - prin care se solicita, în principal, să se constate nulitatea adresei nr. 6697/28.12.2012, iar în subsidiar, în situaţia în care se va aprecia că adresa îndeplineşte condiţiile formă impuse de dispoziţiile legale imperative, precum şi în prima situaţie, desfiinţarea în tot a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere.

Instanţa de fond a reţinut ambele cereri, astfel cum au fost formulate, a respins prin sentinţa recurată ambele cereri conexate; a reţinut situaţia de fapt şi a analizat fondul deciziei de impunere şi raportului de inspecţie fiscală, ce formau obiectul cererii subsidiare din dosarul 1350/105/2013; instanţa nu a analizat însă motivele de nelegalitate invocate de reclamantă privind forma adresei nr. 6697/28.12.2012, comunicată ca urmare a contestaţiei formulată împotriva acestor actele administrativ fiscale, ce formau obiectul cererii principale din dosarul 1350/105/2013.

Principiul disponibilităţii în procesul civil include dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată cu privire la obiectul acesteia, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor referitor la care reclamantul a învestit instanţa, cu examinarea motivelor invocate; instanţa nu poate acorda mai puţin decât s-a cerut, prin nesoluţionarea unei cereri sau neanalizarea motivelor invocate; în mod evident, instanţa nu este obligată să analizeze fiecare argument din cererea de chemare în judecată, are posibilitatea însă să le grupeze şi să le examineze; în cauză, raportat la obiectul cererilor de chemare în judecată, instanţa era obligată să analizeze motivele de nelegalitate referitoare la adresa nr. 6697/28.12.2012, aceasta constituind modalitatea de soluţionare de către pârâtă a contestaţiei administrativ fiscale formulată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, iar potrivit art. 218, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor sunt cele care pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

Curtea a apreciat, în aceste împrejurări, că reclamantei i s-a produs o vătămare, în condiţiile art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2, încălcarea principiului disponibilităţii.

Motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă atrage casarea sentinţei recurate, conform art. 312 alin. 1,2, 3 şi 4 Cod procedură civilă; având în vedere motivul de casare reţinut, neanalizarea motivelor de nelegalitate referitoare la forma adresei nr. 6697/28.12.2012, ce constituie modalitatea de soluţionare de către pârâtă a contestaţiei administrativ fiscale formulată de reclamantă, în condiţiile în care se impunea ca instanţa de fond să examineze cu prioritate aceste motive de nelegalitate, şi apoi să analizeze fondul actelor administrativ fiscale, precum şi obiectul cererii conexe, ce se referea la obligarea pârâtei la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale, curtea a casat în tot sentinţa recurată; curtea a apreciat, faţă de dispoziţiile art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, că nu se impune, ca urmare a casării, trimiterea cauzei spre rejudecare, şi a rejudecat pricina, conform art. 312 alin. 4 Cod procedură civilă şi art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În rejudecare, examinând cu prioritate cererea principală ce formează obiectul dosarului nr. 1350/105/2013, motivele de nelegalitate referitoare la forma adresei nr. 6697/28.12.2012, curtea a reţinut următoarele:

Împotriva Deciziei de impunere nr. 6335/29.12.2012 emisă de pârâtă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 6329/29.11.2012, reclamanta a formulat contestaţia administrativ fiscală înregistrată la nr. 6697/14.12.2012.

69

Prin Adresa nr. 6697/28.12.2012, ca urmare a contestaţiei fiscale formulată de reclamantă, Comuna C a comunicat reclamantei următoarele: „urmare adresei dvs…, prin care contestaţi decizia de impunere nr. 6335/29.12.2012, vă comunicăm faptul că instituţia noastră îşi menţine punctul de vedere, aşa cum a fost el exprimat prin această Dispoziţie de impunere şi reiterăm că această Dispoziţie de impunere nr. 6335/2012 a fost întocmită având în vedere prevederile legale în vigoare".

Motivele invocate de reclamantă privind nelegalitatea acestei adrese nr. 6697/28.12.2012 sunt întemeiate.

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală reglementează, prin dispoziţiile art. 205-218, o procedura specială administrativă obligatorie de contestare a titlurilor de creanţă şi a altor acte administrativ fiscale.

Potrivit dispoziţiilor art. 205 alin. 1 din OUG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

Conform art. 209 alin. 4, contestaţiile formulate împotriva actelor administrative fiscale emise de autorităţile administraţiei publice locale, se soluţionează de către aceste autorităţi.

În soluţionarea contestaţiei, conform art. 210, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, care este definitivă în sistemul căilor administrative de atac; normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 adoptate prin HG nr. 1050/2004 prevăd la pct. 179.1 că autorităţile administraţiei publice locale se pronunţă prin dispoziţie.

Dispoziţiile art. 211 Cod procedură fiscală prevăd condiţiile de formă şi conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţie.

Potrivit acestora, (1) decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi va cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul, (2) preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionarea, numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al acestuia, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent, obiectul cauzei, precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent de soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat, (3) considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei, (4) dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă, (5) decizia se semnează de către conducătorul direcţiei generale, directorul general al organului competent constituit la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz.

Examinând adresa nr. 6697/28.12.2012, comunicată de pârâtă ca urmare a contestaţiei administrativ fiscale formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală, prin raportare la aceste dispoziţii legale, curtea a constatat că nu îndeplineşte condiţiile de formă reglementate expres de codul de procedură fiscală.

Deşi sesizată cu o contestaţie administrativ fiscală asupra căreia era obligată să se pronunţe printr-o dispoziţie având forma şi conţinutul reglementate de art. 211 Cod procedură fiscală, pârâta a înaintat reclamantei o adresă prin care i-a comunicat faptul că îşi menţine punctul de vedere exprimat prin „dispoziţia” de impunere şi reiterează că această „dispoziţie” de impunere a fost întocmită având în vedere prevederile legale în vigoare.

Adresa nr. 6697/28.12.2012 nu conţine niciun fel de considerente referitoare la motivele de fapt şi de drept avute în vedere de pârâtă.

Aceste considerente sunt esenţiale în soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale prin actul de soluţionare, decizie sau dispoziţie, prin acestea contestatorului i se aduc la cunoştinţă motivele de fapt şi de drept pentru care contestaţia sa nu este primită şi pentru care motivele invocate prin aceasta sunt apreciate ca nefondate de organul de soluţionare; dispoziţiile legale care reglementează imperativ, în conţinutul deciziei de soluţionare a contestaţiei, motivele de fapt şi de drept, au ca scop şi protejarea contribuabilului de exercitarea abuzivă a dreptului de apreciere de către organele care emit actele administrative.

În lipsa argumentelor, de fapt şi de drept, avute în vedere de organul de soluţionare a contestaţiei, contestatorul nu cunoaşte motivele pentru care contestaţia a fost respinsă şi raportat la

70

care să formuleze acţiune la instanţa de judecată împotriva deciziei/dispoziţiei de soluţionare a acesteia.

De asemenea, în lipsa motivării, instanţa de contencios administrativ fiscal, învestită de persoana care se consideră vătămată, este în imposibilitate de a exercita controlul de legalitate al actului administrativ contestat

În jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, s-a reţinut că cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz, nemotivarea fiind de natură a atrage nulitatea sau nevalabilitatea actelor (C.41/1969), motivarea conferă actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corect fundamentat şi, în acelaşi timp, permite exercitarea de către Curte a controlului jurisdicţional ( C.509/1993).

Pentru aceste motive, curtea a constatat întemeiate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă privind forma actului administrativ de soluţionare a contestaţiei, acesta fiind emisă, sub forma unei adrese răspuns, nr. 6697/28.12.2012, cu încălcarea dispoziţiilor expres prevăzute de art. 210, art. 211 Cod procedură fiscală, considerente pentru care a admis cererea formulată de reclamantă de anulare a acesteia, urmând ca pârâta să soluţioneze contestaţia administrative fiscală formulată de reclamantă cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale prevăzute de art. 205-218 Cod procedură fiscală.

În ceea ce priveşte cererea de desfiinţare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, curtea a reţinut că, potrivit art. 218 Cod procedură fiscală, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. Procedura de soluţionare este o procedură administrativă specială, care derogă de la dispoziţiile Legii nr. 554/2004. Rezultă, astfel, că instanţa poate fi sesizată în vederea exercitării controlului de legalitate a titlurilor de creanţă şi a altor acte administrativ fiscale, după finalizarea procedurii administrative prevăzute de art. 205-218 Cod procedură fiscală, la instanţa de contencios administrativ urmând a fi atacate deciziile/dispoziţiile de soluţionare a contestaţiilor.

În mod constant, în jurisprudenţa sa în această materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că procedura administrativă astfel prevăzută este obligatorie, reprezentând o condiţionare legală în vederea promovării unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ.

În condiţiile în care instanţa a admis cererea de anulare a adresei nr. 6697/28.12.2012, iar pârâta va proceda la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale, cererea reclamantei de desfiinţare a deciziei de impune şi a raportului de inspecţie fiscală este inadmisibilă şi a fost respinsă, reclamanta având posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată ulterior, împotriva dispoziţiei de soluţionare a contestaţiei ce va fi emisă de către pârâtă, potrivit prevederilor art. 218 procedură fiscală.

În ceea ce priveşte cererea conexă, de obligare a pârâtei Comuna C la soluţionarea contestaţiei, curtea a respins-o ca rămasă fără obiect, în condiţiile în care această contestaţie a fost soluţionată de către pârâtă, prin adresa nr. 6697/28.12.2012; deşi aceasta nu îndeplineşte condiţiile de legalitate şi s-a dispus anularea acestuia, iar pârâta va procedeze la soluţionarea contestaţiei cu respectarea art. 205-218 Cod procedură fiscală, cererea de obligare la soluţionarea contestaţiei este rămasă fără obiect, pârâta urmând să soluţioneze contestaţia fiscală ca urmare a anulării adresei nr. 6697/28.12.2012, pe care a emis-o cu nerespectarea condiţiilor de legalitate.

Pentru toate aceste considerente, în rejudecare după casare, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. Cod procedură civilă, art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, având în vedere dispoziţiile art. 211, art. 218 alin. 2 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, curtea a admis cererea de anulare a adresei nr. 6697/28.12.2012 şi a anulat adresa nr.6697/28.12.2012 emisă de pârâtă, urmând ca pârâta să soluţioneze contestaţia administrativ fiscală formulată de reclamantă împotriva acestora, şi a respins cererea de anulare a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală ca inadmisibilă, reclamanta având posibilitatea de a se adresa ulterior instanţei, după soluţionarea prin decizie a contestaţiei administrativ fiscale formulată împotriva acestora, a respins cererea conexă ca rămasă fără obiect.

(Judecător Adriana Florina Secreţeanu)

71

[ 22 ] Autoritatea de lucru judecat. Posibilitatea părţilor de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea litigiului în care se invocă.

Noul Cod de procedură civilă, art.430 şi urm.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul ca o cerere nu poate fi judecată in mod definitiv decât o singura data, iar hotărârea este prezumata a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat este consacrata ca efect al hotărârii judecătoreşti, fiind prevăzut in mod expres că autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului hotărârii, cat si asupra considerentelor pe care acesta se sprijină.

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscalD e c i z i a nr. 5086 din data de 27 octombrie 2014

Prin sentinţa nr. 929 pronunţată în data de 2 iunie 2014, tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta M F D, în contradictoriu cu pârâtul P G şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sporului pentru studii de 25% din salariul de funcţie acordat pentru desfăşurarea activităţii în domeniul corespunzător studiilor superioare absolvite, pentru perioada iulie 2010- noiembrie 2012, începând cu luna imediat următoare, anume decembrie 2012 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 455 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, în lumina susţinerile părţilor şi a textelor de lege invocate, a înscrisurilor de la dosar şi a probelor administrate, tribunalul a reţinut că potrivit art.76 din Legea nr. 293/2004 răspunderea patrimonială a funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se angajează în următoarele situaţii:

a) pentru pagubele produse cu vinovăţie;b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce li s-au acordat necuvenit;c) pentru nerestituirea în termenul legal a contravalorii unor bunuri primite ce nu li se

datorau şi care nu mai pot fi restituite în natură, precum şi a unor servicii ce i-au fost prestate în mod necuvenit.

În speţa dedusă judecăţii s-a constatat că reclamanta are un statut special ce derivă din situaţia particulară că aceasta, din motive independente de voinţa sa, nu a putut prezenta actele de studiu ce i-au fost eliberate de facultatea din cadrul Universităţii Spiru Haret, motiv pentru care instanţa de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite dispoziţiile art.76 mai sus menţionate, reclamanta primind în mod legal sumele de bani despre care a făcut vorbire în cererea introductivă.

Faţă de aceste considerente tribunalul a admis cererea principală şi a dispus obligarea pârâtei la plata sporului pentru studii de 25% din salariul de funcţie acordat pentru desfăşurarea activităţii corespunzător studiilor superioare absolvite de reclamantă pentru perioada iulie 2010- noiembrie 2012, acordarea acestor sporuri începând cu decembrie 2012.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal pârâtul PG, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie solicitând admiterea recursului, iar după rejudecarea pe fond a litigiului, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă.

În fapt, s-a susţinut că reclamanta a încasat până în luna iunie 2010, sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie în baza adeverinţei emise de Universitatea Spiru Haret, cu valabilitate de maximum 12 luni, în perioada iulie 2010 - noiembrie 2012 sporul de studii

72

superioare de 25% din salariul de funcţie a fost încasat necuvenit datorită neprezentării actelor de studii şi, ca urmare a propunerii comisiei de cercetare administrativă din cadrul penitenciarului a fost emisă decizia de imputare nr. 15138/21.01.2013 pentru suma de 3.625 lei. Decizia de imputare a fost contestată la Tribunalul Dâmboviţa şi a făcut obiectul dosarului nr. 1702/120/2013. Prin sentinţa nr. 2181/20.05.2013, instanţa a respins contestaţia şi a menţinut decizia de imputare ca fiind legală şi temeinică. Pentru perioada decembrie 2012-noiembrie 2013, reclamanta nu a mai primit sporul, fiind în aceeaşi situaţie ca în perioada pentru care a fost emisă decizia de imputare, respectiv de neprezentare a diplomei de licenţă. Începând cu luna decembrie 2013, reclamanta beneficiază de sporul de studii superioare fiind îndeplinită condiţia prezentării diplomei de licenţă.

Cu privire ia legalitatea acordării sporului de studii superioare de 25% din salariul de funcţie până în luna iulie 2010, în conformitate cu punctul 4 din nota la anexa nr.1 din O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie a fost acordat pentru agenţii de penitenciare, absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ superior, cu diplomă de licenţă, dacă îşi desfăşurau activitatea în domenii corespunzătoare studiilor absolvite, stabilite prin ordin al ministrului justiţiei. Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 399/C/2006 au fost aprobate Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006. La punctul 30.3 din ordin este prevăzută posibilitatea acordării sporului doar acelor persoane care îşi desfăşoară activitatea în domeniul studiilor absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, emisă de instituţii acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării. De asemenea, sunt stabilite domeniile de activitate şi specializările pentru care se acordă sporul. Din analiza prevederilor legale menţionate reiese că pentru acordarea sporului trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: a) persoana solicitantă să fie absolventă de studii superioare, cu diplomă de licenţă sau echivalentă emisă de instituţii acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării; b) să deţină o anumită specializare de studii; c) specializarea să corespundă unui anumit domeniu de activitate.

În concret, reclamantei i-a fost acordat sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie în baza adeverinţei emisă de Universitatea Spiru Haret, cu valabilitate de maximum 12 luni de la finalizarea studiilor, aceasta îndeplinind la acel moment condiţiile prevăzute de pct. 30.3 din OMJ nr. 399/C/2006, cu privire la domeniul de activitate şi specializarea studiilor absolvite.

Referitor la faptul că reclamanta a prezentat o adeverinţă în loc de diploma de licenţă, a precizat că în conformitate cu prevederile art. 11, alin. 1, art. 20 alin. 1 şi art. 38 din Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior, termenul de valabilitate al adeverinţei este de maximum 12 luni, după acest termen instituţia de învăţământ fiind obligată completeze şi să elibereze actele de studii. Prin urmare, în termenul de 12 luni după finalizarea studiilor, absolvirea acestora este atestată prin adeverinţă, ulterior expirării acestui termen acest fapt poate fi atestat numai prin actele de studii şi, pe cale de consecinţă, numai acestea pot da naştere la anumite drepturi şi produce efecte juridice în continuare. Cum reclamanta nu a prezentat actele de studii decât în luna noiembrie 2013, recurentul a considerat că sumele primite până la prezentarea actelor de studii sunt necuvenite.

Pentru perioada iulie 2010-noiembrie 2012, recurentul a considerat că sporul de 25% din salariul de funcţie pentru studii superioare a fost încasat necuvenit de către reclamantă, aceasta neprezentând actele de studii, conform Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 2284/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învăţământ superior. De asemenea, nu a fost îndeplinită nici cerinţa de a prezenta diploma de licenţă prevăzută de punctul 30.3 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 399/C/2006 şi de punctul 4 din nota la anexa nr. 1 din O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare. Condiţia prezentării diplomei de licenţă era obligatorie după expirarea termenului de valabilitate al adeverinţei deoarece numai aceasta atesta după acest termen faptul că reclamanţii sunt licenţiaţi întru-un anumit domeniu şi specializare. Prin urmare, dreptul acordat trebuie să se circumscrie condiţiilor existente la data acordării lui, respectiv O.G. nr.64/2006, OMJ nr.399/C/2006 şi Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 2284/2007. Deşi personalul din cadrul Biroului Resurse Umane a solicitat reclamantei în mai multe rânduri prezentarea actelor de studii, aceasta a depus abia în cursul anului 2012 tot o adeverinţă de la Universitatea Spiru Haret, care însă a fost emisă în afara cadrului legal şi, pe cale

73

de consecinţă, nu putea produce efecte juridice. În aceste condiţii, sporul a fost încasat necuvenit, fapt confirmat şi de sentinţa nr. 2181/20.05.2013, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 1702/120/2013 care a avut drept obiect contestaţia la decizia de imputare nr. 15138/21.01.2013.

Cu privire la prevederile legale care au stat la baza atragerii răspunderii administrative, recurentul a considerat că au fost respectate prevederile art. 76 din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi art. 256-257 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.

Recurentul a precizat că reclamanta nu a beneficiat de sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie pe considerente similare cu perioada iulie 2010 - noiembrie 2012, respectiv neprezentarea unor acte de studii valabile, (diplomă de licenţă şi foaie matricolă)

Cu privire la motivul reţinut de instanţa de fond pentru admiterea cererii intimatei-reclamante, respectiv nerespectarea art. 76 din Legeanr.293/2004privindstatutul funcţionarilor publici cu statut special, recurentul a considerat că au fost respectate prevederile art. 76 din Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special, atunci când comisia de cercetare administrativă din cadrul penitenciarului a considerat că sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie a fost încasat necuvenit deoarece intimata-reclamantă nu a prezentat diploma de licenţă aşa cum era expres prevăzut în punctul 4 din nota la anexa nr. 1 din O.G. nr. 64/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi punctul 30.3 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 399/C/2006 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006.

Motivaţia instanţei referitoare la situaţia particulară a reclamantei, care din motive ce nu ţineau de voinţa proprie, nu a putut să prezinte diploma de licenţă şi astfel sporul de 25% a fost încasat în mod legal pe perioada iulie 2010 - noiembrie 2012, nu este de natură să justifice plata acestui spor cu încălcarea altor prevederi legale. În opinia sa, recurentul a considerat că nu este relevant dacă prezentarea diplomei nu a putut fi efectuată din motive care au ţinut sau nu au ţinut de voinţa reclamantei, ci, relevanţă în cauză are numai faptul că aceasta a încasat un spor fără a fi îndeplinite condiţiile legale de acordare. Mai mult decât atât, nu are relevanţă în cauză şi nu poate afecta decizia de imputare nr. 15138/21.01.2013, nici faptul că la data de 10.09.2013, reclamantei i-au fost eliberate actele de studii, deoarece, în cazul de faţă, acestea pot da naştere la drepturi şi produce efecte juridice numai pentru viitor, respectiv după data de emiterii acestora.

Având în vedere motivele mai sus invocate, a solicitat admiterea recursului şi, pe fond modificarea sentinţei nr. 929/02.06.2014 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. 923/120/2014 în sensul respingerii acţiunii formulată de reclamantă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 9 septembrie 2014, reclamanta a solicitat respingerea recursului formulat de către recurentul-pârât ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate susţinînd în esenţă că în urma probatoriului administrat instanţa de fond a admis cererea astfel cum a fost formulată, apreciind în mod legal şi temeinic că din motive independente de voinţa reclamantei aceasta nu a putut prezenta în original diploma de absolvire a Universităţii Spiru Haret (USH) întrucât aceasta instituţie de învăţământ superior nu a emis actul administrativ.

Sporul a fost acordat de către reprezentanţii recurentului în baza adeverinţei provizorii emisă de USH cu ocazia promovării examenului de licenţă, de la acel moment reclamanta dobândind calitatea de licenţiată în specialitatea pe care a urmat-o.

Nedepunerea într-un anumit termen a unui act administrativ nu presupune de la sine pierderea calităţii dobândite, ci acest drept câştigat a fost demonstrat pe lângă adeverinţa depusă imediat după examenul de licenţă cu diploma emisă de USH.

Doar în condiţiile în care s-ar fi dovedit ulterior acordării şi încasării sporului că documentul în baza căruia s-a acordat şi încasat acel spor a fost unul declarat sau constatat fals, recurentul era îndreptăţit a solicita restituirea sporului plătit în baza unui document fals.

În aceeaşi situaţie s-ar fi aflat dacă o instanţa de judecată sau altă instituţie i-ar fi anulat actul administrativ intitulat adeverinţă emis de USH din care rezultă calitatea de licenţiată a reclamantei. Atât timp cât aceste acte administrative se află în fiinţă, acestea se bucură de prezumţia de veridicitate şi legalitate proprie oricărui act administrativ.

74

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi a temeiurilor prevăzute de art. 488 noul Cod de procedură civilă, Curtea a reţinut că recursul este fondat, potrivit considerentelor ce urmează:

În mod greşit judecătorul fondului a admis acţiunea reclamantei fără a avea in vedere faptul că pentru perioada reţinută în dispozitivul sentinţei există autoritate de lucru judecat.

Astfel, prin sentinţa recurată, Tribunalul Dâmboviţa a admis cererea formulată de reclamanta M F D, în contradictoriu cu pârâtul P G şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sporului pentru studii de 25% din salariul de funcţie acordat pentru desfăşurarea activităţii în domeniul corespunzător studiilor superioare absolvite, pentru perioada iulie 2010-noiembrie 2012, începând cu luna imediat următoare, anume decembrie 2012 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 455 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

În fapt, reclamanta a încasat până în luna iunie 2010, sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie în baza adeverinţei emise de Universitatea Spiru Haret, cu valabilitate de maximum 12 luni, în perioada iulie 2010-noiembrie 2012 sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie a fost încasat fără prezentarea actelor de studii fiind imputat reclamantei, pentru perioada decembrie 2012-noiembrie 2013, reclamanta nu a mai primit sporul pentru neprezentarea diplomei de licenţă, iar din luna decembrie 2013, reclamanta beneficiază de sporul de studii superioare fiind îndeplinită condiţia prezentării diplomei de licenţă.

Pentru perioada iulie 2010-noiembrie 2012 recurenta a apreciat că sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie a fost încasat necuvenit datorită neprezentării actelor de studii şi, ca urmare a propunerii comisiei de cercetare administrativă din cadrul penitenciarului a fost emisă decizia de imputare nr. 15138/21.01.2013 pentru suma de 3.625 lei.

Decizia de imputare a fost contestată la Tribunalul Dâmboviţa şi a făcut obiectul dosarului nr. 1702/120/2013, iar prin sentinţa nr. 2181/20.05.2013, instanţa a respins contestaţia şi a menţinut decizia de imputare ca fiind legală şi temeinică.

Sentinţa a rămas definitivă prin nerecurare, intrând în puterea lucrului judecat, în considerente reţinându-se că dovada absolvirii studiilor superioare nu s-a făcut în mod efectiv, cu actul de studii aşa cum prevede legea specială, astfel încât sporul de 25% încasat de reclamantă ulterior expirării adeverinţei apare ca fiind unul necuvenit.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul ca o cerere nu poate fi judecată in mod definitiv decât o singura data, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul si nu trebuie sa fie contrazisă de o alta hotărâre.

Autoritatea de lucru judecat este consacrata (potrivit art.430 din noul Cod de procedura civila) ca efect al hotărârii judecătoreşti, fiind prevăzut in mod expres ca autoritatea de lucru judecat se întinde atât asupra dispozitivului hotărârii, cat si asupra considerentelor pe care acesta se sprijină.

Prin urmare, puterea de lucru judecat se extinde si asupra considerentelor hotărârii, care constituie susţinerea necesara a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta, astfel că pentru perioada reţinută in sentinţa pronunţată in litigiul în care reclamanta a contestat decizia de imputare nu se mai putea acorda sporul respectiv, la fel şi pentru perioada următoare, fiind incidente aceleaşi dispoziţii legale şi aceleaşi considerente.

Astfel, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 399/C/2006 au fost aprobate Normele Metodologice de aplicare a O.G. nr. 64/2006, la punctul 30.3 din ordin fiind prevăzută posibilitatea acordării sporului doar acelor persoane care îşi desfăşoară activitatea în domeniul studiilor absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă, emisă de instituţii acreditate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării.

Reclamanta nu a beneficiat de sporul de studii superioare de 25% din salariul de funcţie, nici pentru perioada decembrie 2012-noiembrie 2013, pe considerente similare cu perioada iulie 2010-noiembrie 2012, respectiv neprezentarea diplomei de licenţă.

Aspectele reţinute de instanţă în motivare, referitoare la situaţia particulară a reclamantei, care din motive ce nu ţineau de voinţa proprie, nu a putut să prezinte diploma de licenţă şi astfel sporul de 25% a fost încasat in mod legal pe perioada iulie 2010-noiembrie 2012, încalcă autoritatea de lucru judecat obligatorie pentru judecătorul fondului.

La data de 10.09.2013, reclamantei i-a fost eliberată diploma de licenţă care dă naştere la drepturi şi produce efecte juridice numai pentru viitor, respectiv după data emiterii, reclamantei fiindu-i acordat sporul din luna decembrie 2013, fiind îndeplinită condiţia prevăzută de lege.

75

În consecinţă, pentru toate aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale deja precizate şi celor prevăzute de art.496 din Noul Cod de procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat în tot sentinţa şi a respins acţiunea.

(Judecător Elena Tănăsică)

[23 ] Raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi planul de distribuire între creditori. Necontestare în termen legal. Consecinţe.

Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 122 alin. 3 şi 4

În conformitate cu dispoziţiile art. 122 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, judecătorul-sindic nu are posibilitatea de a cenzura, din oficiu, sumele propuse a fi distribuite lichidatorului judiciar cu titlu de remuneraţie, cât timp nu a fost sesizat cu o contestaţie sub acest aspect formulată de creditori, iar remuneraţia se achită din averea debitoarei.

Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscalD e c i z i a nr. 5685 din data de 3 decembrie 2014

Prin încheierea de şedinţă din data 16 septembrie 2014 tribunalul a modificat în parte planurile de distribuire nr.303/10.06.2014 şi, respectiv nr.390/8.09.2014, întocmite de lichidatorul judiciar S. J. IPURL, privind sumele de bani încasate din valorificarea bunurilor societăţii debitoare SC M. I. SRL; a înlăturat dispoziţiile referitoare la distribuirea către administratorul judiciar S. J. IPURL a sumelor aferente perioadei iulie 2011-aprilie 2012, în valoare de 37.200 lei; a dispus refacerea planurilor de distribuire susmenţionate, urmând ca sumele respective, în valoare totală de 37.200 lei, să fie distribuite către creditori, în condiţiile Legii nr.85/2006; a dispus continuarea procedurii lichidării faţă de societatea debitoare, în condiţiile prevăzute de art. 116-120 din Legea nr.85/2006.

Pentru a pronunţa această încheiere instanţa de fond a reţinut că la data de 8.09.2014 lichidatorul judiciar a întocmit raportul nr. 389/8.09.2014 privind fondurile obţinute din lichidare şi încasarea de creanţe şi planul de distribuire nr.390/8.09.2014, privind distribuirea sumelor încasate.

Cele două acte au fost notificate către creditori în condiţiile art.122 alin.2, raportat la art.7 alin. 1 din Legea nr.85/2006, notificarea fiind publicată în BPI nr. 15971/10.09.2014.

A reţinut judecătorul fondului că, din conţinutul planului de distribuire nr. 390/8.09.2014, rezultă că lichidatorul judiciar a reţinut pentru sine suma de 18.600 lei cu titlu de retribuţie administrator judiciar, aferentă perioadei decembrie 2011 – aprilie 2012, când societatea debitoare a fost supusă unui plan de reorganizare, astfel cum rezultă din sentinţa nr.443/11.07.2011.

Aceeaşi situaţie se regăseşte în planul de distribuire nr. 303/10.06.2014, prin care lichidatorul judiciar a reţinut pentru sine suma de 18.600 lei, cu titlu de retribuţie restantă administrator judiciar, aferentă perioadei iulie–noiembrie 2011, în baza sentinţei nr. 443/11.07.2011, pronunţată de judecătorul sindic în prezenta cauză.

Cele două sume încasate până în prezent cu acest titlu însumează 37.200 lei.Judecătorul sindic a reţinut că prin sentinţa nr.443/11.07.2011, invocată de lichidator ca

temei al reţinerii acestor sume din averea debitoarei, s-a confirmat un plan de reorganizare a activităţii societăţii debitoare SC M. I. SRL, dispunându-se ca, pe durata desfăşurării planului, administratorul judiciar să fie retribuit lunar cu suma de 3000 lei şi un onorariu de succes de 10% din sumele recuperate.

Întrucât planul de reorganizare a eşuat, pe durata planului nefiind încasată nici o sumă de bani de la debitoare, din cauza inexistenţei vreunei minime activităţi, s-a dispus intrarea societăţii în faliment, prin sentinţa nr. 480/22.05.2012.

76

În aceste condiţii, constatând că în perioada reorganizării nu s-a efectuat nici o plată către creditori în condiţiile stipulate prin planul confirmat, iar administratorul judiciar nu a încheiat nici un act din cele prevăzute de art. 103 şi art.106 din Legea nr.85/2006, judecătorul-sindic a considerat că este injust ca administratorul judiciar să încaseze onorariul lunar integral de 3000 lei lunar pe întreaga durată a reorganizării (iulie 2011-mai 2012), contravenind principiilor şi scopului legii insolvenţei, instituite în art. 2 din Legea nr. 85/2006, conform cărora „scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă”.

De altfel, pentru perioada de lichidare, acelaşi lichidator beneficiază de un onorariu lunar de 1500 lei+TVA şi un comision de 5%+TVA din valoarea sumelor încasate din vânzarea bunurilor debitoarei, ca urmare a hotărârii extrem de generoase a creditorului majoritar, astfel cum rezultă din procesul-verbal al adunării creditorilor de la data de 12.12.2012.

Împotriva acestei încheieri a formulat recurs lichidatorul judiciar Ş. J. IPURL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie .

În motivarea recursului s-a aratat că încheierea a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art.19 alin.2 teza 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 14 alin. 7,8 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei, art. 19 alin. 2 teza 1 din Legea nr.85/2006, art.122 alin.3 şi art.123 alin. 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei.

În ceea ce priveşte excepţia puterii lucrului judecat şi intervenţia autorităţii de lucru judecat, recurentul a aratat că încheierea din 16.09.2014 a fost pronunţată de tribunal, judecătorul-sindic ignorând faptul că numirea şi modul de retribuire a administratorului judiciar pe perioada reorganizării judiciare a debitoarei SC M. I. SRL fuseseră stabilite prin sentinţa civilă nr. 443/11.07.2011, sentinţa rămânând irevocabilă; aspectele stabilite prin sentinţa menţionată au dobândit puterea de lucru judecat şi intră sub autoritate de lucru judecat.

Retribuţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 443/11.07.2011 fusese aprobată de creditori la data la care a fost aprobat şi planul de reorganizare propus de debitoare, urmând a fi suportată (şi a fost suportată) din averea debitoarei.

Retribuţia stabilită prin încheierea din 18.12.2012 a fost aprobată de creditori în şedinţa din data de 12.12.2012.

În ceea ce priveşte excepţia de tardivitate, recurentul a aratat că prin încheierea din 16.09.2014 s-a dispus modificarea în parte a planului de distribuire nr.303/10.06.2014, modificare care a fost efectuată după trecerea a circa 3 luni de la data afişării planului de distribuire nr.303/10.06.2014, împreună cu raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasare de creanţe nr.296/11.06.2014 la sediul tribunalului, precum şi a publicării în BPI nr. 11.398/16.06.2014 a notificării privind afişarea raportului şi a planului de distribuire, prevăzută de art.122, alin.2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, în condiţiile în care aceste documente au fost aprobate în şedinţa adunării creditorilor din data de 12.06.2014 de către creditorul majoritar, care deţinea cca. 84,14 % din totalul creanţelor, creanţa sa fiind garantată; recurentul a considerat că a intervenit tardivitatea, inclusiv în ceea ce priveşte eventualele contestaţii pe care creditorii le puteau formula în temeiul prevederilor art.122 alin.3 din Legea 85/2006, dar care nu au fost înregistrate, respectiv în ceea ce priveşte termenul de 20 de zile prevăzut de art.122 alin.4 din Legea 85/2006 pentru soluţionarea contestaţiilor de către instanţă a intervenit tardivitatea.

De asemenea, s-a dispus modificarea în parte a planului de distribuire nr.390/08.09.2014 şi această modificare a fost efectuată cu încălcarea prevederilor legale în materie, nefiind înregistrate în termenul legal contestaţii din partea creditorilor, planul de distribuire nr.390/08.09.2014, împreună cu raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasare de creanţe nr.389/08.09.2014 fiind afişate la sediul tribunalului şi înregistrate la grefa şi fiind publicată în BPI nr.15971/10.09.2014 notificarea privind afişarea raportului şi a planului de distribuire, prevăzută de art.122 alin.2 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenţei, în condiţiile în care aceste documente au fost aprobate în şedinţa adunării creditorilor de către creditorul majoritar; recurentul a considerat că a intervenit tardivitatea, inclusiv în ceea ce priveşte eventualele contestaţii pe care creditorii le puteau formula în temeiul prevederilor art.122 alin.3 din Legea 85/2006, dar care nu au fost înregistrate nici până la data prezentei cereri.

În ceea ce priveşte fondul cauzei recurentul a aratat că sumele cuprinse în planul de distribuire nr. 303/10.06.2014 şi în raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasare

77

de creanţe nr.296/11.06.2014 au fost deja distribuite, întrucât nu au fost înregistrate contestaţii în termenul legal, fiind întocmite documentele bancare, precum şi documentele şi raportările financiar contabile prevăzute de lege, o refacere a acestora fiind destul de dificilă.

De asemenea, recurentul a precizat că activitatea administratorului judiciar, pe perioada reorganizării judiciare a debitoarei, s-a desfăşurat cu respectarea strictă a prevederilor legale în materie şi cu măsurile dispuse de către judecătorul-sindic, constând în supravegherea permanentă a activităţii debitoarei, cu informarea judecătorului sindic şi a creditorilor, având în vedere şi faptul că debitoarei nu i s-a ridicat dreptul de administrare, fiind administrată de către administratorul special.

Nerealizarea planului de reorganizare propus de către administratorul special, aprobat de către creditori şi confirmat de către judecătorul sindic, a fost determinată de imposibilitatea obţinerii de surse de finanţare a activităţilor cuprinse în plan, cu toate eforturile administratorului special nici una dintre bănci neacordând credit societăţilor în astfel de situaţii, precum şi a crizei care afectează în continuare economia.

Pentru motivele menţionate recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii din 16.09.2014 ca fiind nelegală şi netemenică, urmând a se dispune menţinerea planului de distribuire nr. 303/10.06.2014 şi a planului de distribuire nr. 390/08.09.2014.

Intimaţii creditori nu au formulat întâmpinare.Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenţei, Comitetul creditorilor sau orice creditor poate formula contestaţii la raportul asupra fondurilor obţinute din lichidare şi din încasarea de creanţe şi la planul de distribuire între creditori, raport care prevede şi plata remuneraţiei lichidatorului şi a celorlalte cheltuieli prevăzute la art. 123 pct. 1, în termen de 15 zile de la afişare. O copie de pe contestaţie se comunică de urgenţă lichidatorului.

Potrivit dispoziţiilor alin. 4 din acelaşi text legal, în termen de 20 de zile de la afişare, judecătorul-sindic va ţine cu lichidatorul, cu debitorul şi cu creditorii o şedinţă în care va soluţiona deodată, prin sentinţă, toate contestaţiile.

Aşadar, în conformitate cu dispoziţiile legale mai înainte indicate, Curtea a reţinut că judecătorul-sindic nu are posibilitatea de a cenzura, din oficiu, sumele propuse a fi distribuite lichidatorului judiciar cu titlu de remuneraţie, cât timp nu a fost sesizat cu o contestaţie sub acest aspect formulată de creditori, iar remuneraţia se achită din averea debitoarei.

Curtea a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, în cazul în care remuneraţia se va achita din fondul constituit conform prevederilor art. 4, aceasta va fi stabilită de către judecătorul-sindic, pe baza criteriilor stabilite prin legea privind profesia de practician în insolvenţă, ceea ce implică - într-o atare ipoteză - şi posibilitatea de a cenzura sumele solicitate ulterior cu acest titlu.

Or, în speţă nu este incidentă această ipoteză, de plata remuneraţiei din fondul special de lichidare, pentru ca judecătorul-sindic să se poată autosesiza cu privire la remuneraţia lichidatorului judiciar şi de a o reduce, prin prisma activităţii desfăşurate; instanţa nu se poate substitui în rolul părţilor interesate – creditorii – pentru a modifica, din oficiu, planurile de distribuire privind sumele de bani încasate din valorificarea bunurilor debitoarei.

Pentru considerentele expuse, în baza dispoziţiilor art. 312 şi 304 pct. 9 şi 3041 Cod de procedură civilă Curtea a admis recursul şi a modificat în parte încheierea recurată, în sensul că a menţinut planurile de distribuire întocmite de lichidator.

(Judecător Liliana Androne)

78