Cunoasterea relatiilor interpersonale pentru o buna dezvoltare a copilului

În ziua de azi, în mai toate societăţile, oamenii se confruntă cu probleme. Acestea provin mai ales din faptul că oamenii au o înţelegere greşită asupra relaţiilor interumane. În multe situaţii elevii nu îşi respectă profesorii, ba mai mult, uneori nu îşi respectă părinţii. Din această cauză în întreaga lume există atâtea probleme... pentru că oamenii nu cunosc cu adevărat esenţa relaţiilor interumane, nu au învăţat corect această lecţie încă de la început, din prima copilărie.

Relatiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricarei fiinte umane. Si când spun asta, ma refer la acel tip de relatie interpersonala definita ca o relatie interpsihologica, directa, reciproca, care se desfasoara atât în plan constient cât si în plan inconstient. Relatiile interpersonale cu parintii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relatii pe care le va stabili ulterior cu alti indivizi de-a lungul vietii. Multe din „datele interne” ale fiecaruia individ se capata in cadrul acestora relatii primare. De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai putin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei care au performante mai bune (parintii sau fratii mai mari) sau daca pur si simplu nu este lasat a se descurce singur in diverse situatii potrivite vârstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toata viata de propriile lui capacitati de a face fata, de a se descurca. Iar relatiile pe care le va stabili cu alti indivizi, de-a lungul vietii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalti o pricepere, putere si importanta mai mare decat lui însusi. Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privati de o minima afectiune. La rândul lor, adulti fiind, vor fi incapabili sa ofere altora afectiune. Copiii care au fost abuzati psihic, fizic sau sexual, vor deveni niste adulti cu o stima de sine scazuta, împovarati de grave sentimente de vinovatie, ura si neputinta, bântuiti de depresii permanente sau periodice, incapabili de a construi relatii armonioase cu parteneri lor. Unii vor deveni la rândul lor niste abuzatori, nefiind capabili de a relationa decât în jurul ideii de suferinta, de umilinta a celuilalt, dupa modelul relatiei cu proprii parinti.

Chiar si în cazurile mai putin dramatice si patologice, modelul relatiei cu parintii si modelul relatiei dintre parinti vor ramâne un model important, ce-i drept inconstient, pe baza caruia se vor construi viitoarele relatii.

Locul pe care fiecare dintre frati îl are în ierarhia copiilor influenteaza nu numai tipul de relatii interpersonale pe care fiecare îl va dezvolta mai târziu, dar si personalitatea lor, într-o anumita masura. Se spune adesea despre copiii singuri la parinti ca sunt mai egoisti, mai putin cooperanti, mai putin sociabili etc. Pe de alta parte, experienta de frate

mai mare poate contribui fie la dezvoltarea unui simt crescut de responsabilitate, fie la aparitia unei atitudini resentimentare, de revendicare, legata de preocuparea excesiva a parintilor de nevoile fratilor mai mici. In cazul mezinului, acesta creste în sânul familiei având o experienta complet diferita de a fratilor mai mari. Sentimentul de ocrotire si preocupare din partea întregii familii pot contribui la dezvoltarea unui sentiment de securitate deosebit de puternic. Alteori însa, postura de cel mai mic din familie poate predispune la aparitia unei personalitati slabe, dependente, permanent framântate de îndoieli si incertitudini in legatura cu capacitatea proprie de realizare. Nu în ultimul rând, copilul mijlociu creste adesea avand sentimentul ca este uitat undeva la mijloc.

In familiile extinse, acestor tipuri principale de relatii, copil-parinte, parinte-parinte, copil-copil, li se adauga si cele datorate prezentei bunicilor. Relatiile nepoti-bunici au fost oarecum neglijate de psihologi, fiind fie expediate usor sub pretextul unei lipse de specificitati, fie percepute prin prisma unor sabloane de tipul „bunicii sunt cei care îi rasfata pe nepoti”. In fapt, rolul acestora este mult mai complex. Uneori, ei reprezinta adevarati parinti de substitutie, în cazul absentei fizice sau psihologice a unuia sau ambilor parinti, care impun copiilor un mod particular de raportare la conceptul de autoritate, apartenenta, securitate, afectivitate, etc

Toate aceste relatii intra-familiale (copil-parinte, parinte-parinte, frate-frate, nepot-bunic) se constituie ca modele si repere în termeni de valori morale („sa nu minti”), valori interpersonale („sa fii intotdeauna cinstit cu ceilalti”) orientare sociala („nu e bine sa te bagi in grupuri, partide sau organizatii” etc.), implicare sociala („e important sa ii ajuti pe altii”), samd. Chiar daca procesul de implinire a personalitatii unui individ nu se termina niciodata pe deplin, baza acestui proces are loc in primii ani de viata („cei sapte ani de acasa”) si in perioada de pâna la desprinderea tanarului de familie. Intr-un anumit sens, influenta familiei continua si dupa aceea, fie direct (tanarul lungeste mult perioada de dinaintea desprinderii), fie indirect, prin intermediul modelelor si seturilor de valori preluate din exterior si interiorizate sub forma unor modele sau valori devenite personale.

Atunci cand vorbim de impactul primelor instante de relationare asupra dezvoltarii individului, ca individ de sine statator si ca partener social, trebuie sa luam in considerare si relatiile din afara familiei. Vorbim aici de rolul celor de aceeasi vârsta – prieteni, colegi, vecini etc. – in dezvoltarea procesului de socializare. In interactiunea cu cei de o vârsta, copiii invata sa devina atat cooperanti cât si competivi, invata sa se raporteze la ceilalti ca la niste egali (in cazurile fericite) si isi contureaza o imagine de sine care tine cont nu numai de ceea ce reprezinta copilul in cadrul sistemului familial, ci si in cadrul mai largit al micro-societatii in care traieste. Copilul nu se poate simti decât incomplet si neimplinit in raport cu adultul „perfect”; dar in relatia cu cei de aceeasi vârsta, el se poate simti competent, adecvat, capabil.

In final, aceste relatii sunt necesare in procesul de dezvoltare al copilului. Daca am tine cont de toate relatiile interumane, daca ar fi respectate, intreaga societate ar fi in armonie.

Relatia profesor-elev

Relaţia dintre un învăţător şi elevul său este asemănătoare celei dintre părinţi şi copii. Elevul trebuie să-şi respecte învăţătorul în acelaşi mod în care îşi respectă şi părinţii.Părinţii ţi-au dăruit viaţă, iar învăţătorii îţi dăruiesc cunoaştere. Cunoaşterea esta ca şi viaţa deoarece ai la fel de multă nevoie de ea ca şi de viaţă..

La şcoală, învăţătorul le dăruieşte cunoaştere copiilor, dar are şi grijă de ei ca şi cum ar fi proprii lui copii, deoarece un învăţător bun, adevărat, dedicat, trebuie să îşi iubească elevii ca pe proprii lui copii.Pentru viitorul şi desăvârşirea fiecăruia în parte, este important ca acesta să primească o învăţătură adevărată şi de folos de la învăţătorii săi.

Relatia parinti-copii

Ce ar trebui să însemne ajutorul părinţilor în educaţia copiilor şi ce se întâmplă când controlul e exagerat? Unii părinţi vor să se impună în faţa copiilor, în loc să comunice. În legătură cu relaţia părinte-copil, observam că de multe ori relaţia este una autoritară, părinţii încercând să se impună, în loc să comunice cu ei. De cele mai multe ori, presiunea părinţilor vine din nerealizările lor personale. Situaţiile în care părinţii cer foarte mult de la copii pleacă de la nerealizările lor în viaţă. Spre exemplu, dacă părintele a vrut să facă un sport de performanţă şi nu a reuşit atunci îl poate obliga pe copil să realizeze lucrul acesta, însă un copil are destinul lui, independent de realizările din trecut ale părinţilor.

Este nevoie de dragoste, înţelegere, expunerea copilului la cât mai multe experienţe pentru ca el să încerce şi să vadă ce anume îl interesează cu adevărat. Părinţii trebuie să-i transmita copilului (atât prin vorbe, cât şi prin fapte) că îl iubesc indiferent de succesele şi eşecurile lui.

Cele două medii, familia şi şcoala, au roluri complementare, intersectându-se pe terenul educaţiei.

Părinţii trebuie să înveţe totuşi să se retragă treptat pentru a asigura autonomia copilului şi „creşterea responsabilităţii acestuia faţă de sarcinile care îi revin în postura de şcolar. Cel mai bun şi durabil lucru pe care un părinte îl poate face pentru copilul său este să-i fie alături prin oferirea suportului emoţional, prin oferirea propriului comportament ca model, prin facilitarea înţelegerii conceptului de responsabilitate.

În concluzie, pot afirma că numai printr-o colaborare strînsă, susţinută, familia şi şcoala pot pune în aplicare procesul de educare a copilului, că numai aşa se pot forma copii calmi, într-o viaţă zbuciumată, copii fericiţi, într-o societate în permanentă schimbare.

"Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii." (N. Iorga)