România în cadrul raporturilor germano-poloneze

În perioada interbelică, România şi Polonia au întreţinut puternice relaţii economice, culturale, spirituale şi printr-o variată şi prodigioasă colaborare diplomatică şi politico-militară. Poziţia geografică şi contextul internaţional interbelic au făcut să existe între cele două state o colaborare strânsă. Mărturie stau numeroasele convenţii, tratate, şi protocoale multilaterale la care România şi Polonia erau părţi contractante, în mod deosebit în acest sens menţionând Convenţiile de alianţă politică şi militară din 1921, preschimbate în tratate între cele două ţări, reînnoite cu regularitate între 1926-1936. Relativa răcire a raporturile româno-polone în anii 1936-1939 nu au dus la ruperea relaţiilor de colaborare, vecinătatea celor două ţări contribuind la o bună înţelegere. Astfel, în momentul în care Polonia a cerut ajutorul României în septembrie 1939, statul român a făcut tot posibilul pentru a-i oferi sprijin economic şi moral: tranzitarea armamentului pe teritoriul său, aprovizionare cu resurse, trecerea tezaurului Poloniei şi depozitarea unei părţi din el în Banca Naţională a României, precum şi găzduirea refugiaţilor polonezi civili şi militari în oraşele şi satele României. Modul în care românii şi-au manifestat simpatia pentru suferinţele celor care au trebuit să-şi părăsească casele, locurile în care s-au născut, i-a impresionat pe cei care au tranzitat sau au fost găzduiţi în România. Dintre ei, unii au legat puternice legături de prietenie cu românii, care persistă până astăzi.

Evenimentele din septembrie 1939 au găsit România într-o situaţie extrem de delicată. Politica de balans a regimului autoritar al regelui Carol al II-lea impunea o relaţie de amiciţie cu Germania nazistă, singura putere care părea capabilă să sprijine România împotriva pretenţiilor Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, alianţele tradiţionale cu Anglia şi Franţa dar mai ales tratatul de prietenie cu Polonia impuneau colaborarea cu acestea împotriva Germaniei. România a optat, în urma Consiliului de Coroană din 6 septembrie 1939, pentru „observarea strictă a regulilor neutralităţii”. Cu toate acestea, simpatia românilor s-a îndreptat de la început spre cauza polonezilor, mai ales după ce Polonia a fost atacată şi de Uniunea Sovietică. Astfel, neutralitatea României a fost una binevoitoare faţă de Polonia, sau cum s-a mai spus, una antigermană, diferenţiată.

Primii refugiaţi polonezi au ajuns în România încă din 12 septembrie, mai multe avioane ale companiei poloneze „Lot” aterizând la Cernăuţi. În noaptea de 13/14 septembrie autorităţile poloneze au ordonat evacuarea spre frontiera României, în regiunea Kosow-Kuty, iar în dimineaţa de 14 septembrie autorităţile poloneze şi trenul ce transporta tezaurul de stat al Poloniei se aflau la Cernăuţi. Generalul Gabriel Marinescu, împuternicit de guvern şi Vasile Grigorcea, ambasadorul român, au luat contact cu Jόseph Beck, reprezentantul politicii externe poloneze. Deschiderea frontierelor României pentru a primi refugiaţii polonezi civili, militari şi autorităţile statului, însoţite şi de tezaurul naţional al Polonei au nemulţumit Berlinul. În urma presiunilor făcute de şeful Legaţiei germane de la Bucureşti, Wilhelm Fabricius, ministrul român de externe, Grigore Gafencu, a fost nevoit să ceară membrilor guvernului polon să se abţină de la orice activitate politică, interzicându-li-se chiar şi folosirea radioului şi a telefonului cu străinătatea. Şi ministrul de externe sovietic, Veaceslav Molotov a cerut explicaţii

reprezentantului diplomatic al României la Moscova despre „prezenţa hoardelor înarmate” ale armatei poloneze pe teritoriul românesc.

Până în data de18 septembrie au sosit la Cernăuţi, preşedintele Republicii Polonia, Jgnacy Mościcky, mareşalul Edward Rydz Śmigły şi statul major la armatei polone, generalul Felicjan Składkowski şi alţii. Din Cernăuţi, Jgnacy Mościcky a adresat un mesaj către polonezii refugiaţi declarând că transferă „sediul preşedintelui Republicii şi al înaltelor autorităţi ale Statului într-o reşedinţă, unde există condiţiuni şi posibilitate de a veghea la interesele republicii”. Declaraţia punea autorităţile române într-o situaţie delicată, deoarece, conform regulilor neutralităţii, România nu putea accepta ca guvernul polonez să întreprindă acţiuni politice pe teritoriul ei. Situaţia fără ieşire în care s-au aflat polonezii în a doua jumătate a lunii septembrie 1939 a fost relativ ameliorată de gestul autorităţilor de la Bucureşti, în frunte cu primul ministru Armand Călinescu. Victimă a aceleiaşi conflagraţii Armand Călinescu, adept fidel al alianţei cu Anglia şi Franţa a deschis cu generozitate frontiera pentru refugiaţii polonezi.

Autorităţile au luat măsuri speciale pentru rezolvarea problemelor refugiaţilor poloni. Guvernul de la Bucureşti şi-a oferit ospitalitatea, cu începere din 17 septembrie hotărând să deschidă frontiera ţării pentru toţi refugiaţii, fără să mai ceară acte oficiale, acordându-se azil şi asistenţă atât civililor cât şi militarilor. Guvernul a luat decizia ca fiecare polon să primească alocaţie de hrană, miniştrii polonezi având să primească diurne de 400 de lei, iar foştii demnitari 300 de lei. O primă măsură luată de Ministerul Finanţelor a fost acordarea pentru refugiaţi a posibilităţii schimbării zloţilor în lei la Banca Naţională a României. Iniţial, fiecare refugiat putea schimba o sumă de 300 de zloţi, la un curs de 20 de lei pentru un zlot. Militarii de toate gradele şi funcţionarii civili au primit alocaţii lunare de hrană şi întreţinere corespunzătoare: 9000 de lei pentru generali, 8.100 lei pentru ofiţerii superiori, de exemplu, şi dreptul de a schimba sume mai mari de zloţi. În ceea ce privea statul juridic al trupelor unui stat beligerant, România a aplicat principiile dreptului internaţional primind militarii cu titlu de refugiaţi, dezarmându-i şi internându-i, pentru a nu putea continua lupta. În ceea ce privea oficialităţile refugiate, ei se putea bucura de statutul de refugiaţi, ca persoane libere, putând părăsi oricând ţara, dar doar dacă renunţau la calitatea oficială. Cum la acea dată reglementările internaţionale privind statul juridic al refugiaţilor erau destul de precare dar polonezii s-au bucurat de protecţia şi asistenţa statului român conchidem că tratamentul juridic acordat refugiaţilor a respectat normele epocii.

Din 26 septembrie 1939, pe lângă Ministerul de Interne a funcţionat Comisariatul General pentru Refugiaţii Polonezi, în evidenţa căruia, la 4 octombrie erau înregistraţi 49.547 persoane care au primit azil până la acea dată, între care 23.035 de militari. De asemenea, a fost înfiinţată Societatea Română a prietenilor Poloniei iar refugiaţii cu ajutorul comunităţii polonezilor din România au fondat Comitetul Central Polonez pentru Ajutorarea refugiaţilor (Centralny Polski Komitet Uchodźcom), pe lângă care s-au format alte 45 de filiale locale. Primul comitet pentru ajutorarea refugiaţilor s-a înfiinţat la Cernăuţi, condus de Tantawa Otylia, preşedinta Uniunii Femeilor din Cernăuţi. Consulatul Polonez de la Cernăuţi (mutat la Suceava în vara anului 1940) s-a implicat în ajutorarea refugiaţilor împreună cu Uniunea Asociaţiilor Polonezilor din Bucovina. Şi evreii polonezi s-au bucurat de acelaşi tratament. Comunitatea evreilor cernăuţeni, cu sprijinul bancherului Lippa Horowitz şi a industriaşei Rosa Kraft, s-a implicat în ajutorarea coreligionarilor, oferind spaţii de cazare, hrană, haine şi bani, inclusiv la Casa

Naţională Evreiască din Cernăuţi. În sprijinul refugiaţilor polonezi s-a aflat de la început liderul comunităţii poloneze din România, Titus Czerkawski care şi-a unit eforturile cu ambasadorul Poloniei în România, Roger Raczyński. Ziarul „Kurier Polski”, cotidian al comunităţii poloneze din România, a publicat multe materiale şi articole despre ospitalitatea autorităţilor dar mai ales a populaţiei civile faţă de refugiaţii polonezi. Cotidianul, răspândit în Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Italia şi Franţa a popularizat dovezile de solidaritate ale românilor şi polonezilor.

Au fost create birouri speciale în centrele unde s-au stabilit refugiaţii. Fiecare polonez refugiat a primit un permis de şedere, eliberat de Prefectura de judeţ sau de Preturile orăşeneşti. Fiecare din aceste instituţii ţinea un registru în care avea evidenţa permiselor de şedere acordate. Permisele de locaţie erau obligatorii şi nu permiteau polonezilor să părăsească oraşul de şedere. Pentru acest lucru era necesar ca polonezii interesaţi să obţină o viză de trecere de la Poliţia oraşului care le-a eliberat permisele. Aceste vize însă nu se acordau decât în situaţii excepţionale, cum ar fi reunirea familiei sau cazuri de boală care necesitau internarea în spitale. Pentru a putea părăsi România polonezii trebuiau să facă o cerere cu cinci zile înainte şi primeau o viză specială, cu menţiunea Tranzit. Certificatele pentru emigrare erau oferite gratuit tuturor polonezilor, care putea lua cu ei întreaga avere mobilă adusă din Polonia. Fiecare refugiat trebuia să facă o declaraţie scrisă în care solicita viza de ieşire din România şi trecea ţara de destinaţie.

Iniţial s-a luat hotărârea ca polonezii refugiaţi să fie încartiruiţi în nordul Dobrogei, în zona Babadag - Tulcea. Numărul mare de refugiaţi au impus autorităţilor române schimbarea zonei de destinaţie în localităţile Râmnicu-Vâlcea, Călimăneşti, Drăgăşani, Caracal, Slatina, Slănic-Prahova, Govora, Craiova, Tg. Jiu etc. Polonezilor li s-a cerut să fie disciplinaţi şi să se supună autorităţilor române. În ceea ce îi priveşte pe polonezii care au fost găsiţi fără acte de identitate emise de autorităţile române sau fără permis de şedere s-a creat un lagăr disciplinar în Cetatea Făgăraş. În ceea ce îi privea pe cei găsiţi la Bucureşti sau în Prahova erau trimişi în centrele de la Giurgiu, Olteniţa şi Turnu Măgurele.

Până la 15 octombrie trebuiau organizate în fiecare judeţ Comitetele de ajutorare în colaborare cu Crucea Roşie. Tot până la 15 octombrie trebuiau încheiate registrele nominale şi stabilite drepturile băneşti care se alocau refugiaţilor. Prefecturile aveau în sarcină şi problema sănătăţii refugiaţilor ca şi de alimentele care urmau să le primească polonezii. Instrucţiunile mai reglementau problema transportului polonezilor pe C.F.R., paza acestora şi situaţia autovehiculelor lor. Autorităţile din Moldova au cerut verificarea trenurilor şi oprirea tuturor polonezilor care nu aveau permise şi nu s-au înregistrat la Prefectura vreunui judeţ. Pe Regionala C.F.R. Iaşi, reprezentanţii Poliţiei feroviare putea face verificările în trenuri, până la staţia Focşani, unde a fost creat un sediu la Biroul Jandarmeriei Focşani, pentru polonezii fără acte.

Au existat diverse probleme cu refugiaţii. Prefectura judeţului Iaşi era avertizată că starea de spirit a refugiaţilor polonezi era foarte proastă iar „unii manifestă proteste şi agitaţiuni contra membrilor guvernului polon”. Locotenent colonelul Tadeusz Zakrzenski, ataşat militar al Ambasadei poloneze de la Bucureşti a declarat prefectului de Dolj că: „părăsirea teritoriului Poloniei din partea mareşalului a constituit o gravă eroare, care a produs o impresie profund defavorabilă în rândurile oştirii poloneze”. Autorităţile române au înfiinţat ulterior un lagăr de refugiaţi pentru polonezii indisciplinaţi în

bulevardul Cuza Vodă din Bucureşti. Alţi polonezi, demnitari sau militari, s-au arătat nemulţumiţi de statutul juridic care le era atribuit pe teritoriul României.

Polonezii refugiaţi au creat dificultăţi României prin activitatea dusă de Comitetele polone în vederea recrutării militarilor refugiaţi şi care doreau să plece în Franţa pentru a forma armata naţională poloneză. Cum în România se găseau mulţi militari dar şi tineri între 18 şi 40 de ani, capabili să lupte, în mai 1940, s-a cerut autorităţilor să îi împiedice pe aceşti refugiaţi să părăsească ţara. Mulţi militari au dispărut din lagărele în care au fost internaţi. Dintr-o statistică reiese că 74 de ofiţeri polonezi au dispărut din lagărul de la Drăgăşani, 16 ofiţeri de la Corabia, 30 de ofiţeri de la Govora, cinci de la Băile Herculane şi 71 din lagărul de la Urziceni. Gerhard Stelzer, consilier la legaţia germană din Bucureşti, a notat în memoriile sale că România a încălcat legile neutralităţii când a permis militarilor polonezi refugiaţi să părăsească ţara pentru a lupta împotriva Reich-ului pe alte fronturi. De altfel, el nota că România „dădea drumul intenţionat internaţilor polonezi”. Şi ziaristul francez Henri Prost, martor al evenimentelor scria că: „guvernul român şi poliţia au închis ochii la plecările polonezilor care doreau să se înroleze în armata pe care o organiza în Franţa generalul Sikorski”. Spre exemplu, primul ministru F. Slawoj Składkowski a primit autorizaţia de a veni la Bucureşti, unde a fost preluat de autorităţile române, care l-au ajutat să plece în Turcia, cu un paşaport fals, sub numele de Wincenty Wojcicki. Alte dificultăţi au fost create de tensiunile dintre minoritatea germană din Cernăuţi şi polonezi. După ocuparea Poloniei de către Germania nazistă, polonezii „nutrind o ură neîmpăcată asupra Reich-ului au declanşat o serie de violenţe împotriva germanilor din Bucovina”. Şi germanii au afişat un aer de superioritate faţă de etnici polonezi, cetăţeni ai României, tensionând atmosfera.

O problemă specială a fost cea a tranzitului tezaurului Poloniei pe teritoriul României. În septembrie-noiembrie 1940, tezaurul şi alte valori cum au fost bijuteriile Coroanei Poloniei, de la Castelul Wawel din Cracovia, au fost expediate în Franţa, şi puse la dispoziţia guvernului polonez aflat în exil. La 18 septembrie au ajuns la Cernăuţi 41 de camioane cu lăzi, baloturi şi saci care conţineau lingouri de aur, monede de patrimoniu, obiecte de mare valoare şi opere de aur. Ele alcătuiau o parte din tezaurul Băncii Poloniei, valorile Ministerului Apărării şi tezaurul cultural de la Muzeul Wawel între care celebrele goblenuri Arras. Dincolo de presiunile germane care considerau tezaurul ca parte a capacităţii de război a Poloniei, partea română a oprit pe teritoriul ţării mai multe lăzi din acesta, motivând că era o garanţie a datoriei estimate de guvernul român pe care polonezii trebuiau să le achite. În aceste condiţii Polish Food Commision Inc. (asociaţie creată cu scopul ajutorării populaţiei poloneze în teritoriul ocupat) din New York a dat în judecată guvernul român.

De aceste mici privilegii s-au bucurat oficialităţile statului polonez cu toate că România a trecut în vara anului 1940 prin propria ei dramă. De exemplu, preşedintele Poloniei, Jgnacy Mościcky, pe perioada cât a locuit la Bicaz, a putut primi vizita unor demnitari polonezi ca şi a ambasadorului Poloniei în România, a avut convorbiri telefonice cu conaţionali refugiaţi în diferite centre din ţară. Preşedintele a fost vizitat de soţia colonelului Beck de diferiţi miniştrii şi oficialităţi polone, precum şi de fiul său, Mihail Mościcky, reprezentant diplomatic polon la Bruxelles. După demisia sa, la 30 septembrie funcţia de preşedinte a Poloniei în exil a fost preluată de fostul preşedinte a Senatului polonez, Władisław Raczkiewicz, aflat la Slănic Moldova. Aici li s-au pus la

dispoziţia oaspeţilor hotelurile, întreaga staţiune fiind închisă turiştilor. Guvernul polonez în frunte cu generalul Składkowski a fost cazat la Slănic Moldova, de unde putea intra în legătură cu Ambasada Poloniei de la Bucureşti şi cu preşedintele Jgnacy Mościcky. Ulterior demnitarii polonezi au fost mutaţi la Băile Herculane. Strategia preşedintelui a fost una dictată de raţiuni politice evidente. Pe de o parte, Polonia a fost învinsă militar în războiul cu Germania, pe de altă parte România era pusă într-o situaţia delicată faţă de Reich-ul german, prin ospitalitatea arătată şefului statului polonez. Władisław Raczkiewicz s-a refugiat ulterior la Paris, ambasada României nefiind străină de această mişcare, putând colabora în secret. Şeful Statului Major al Armatei, Edward Rydz Śmigły a sosit la Craiova la 19 septembrie şi a fost cazat în Palatul Mihail împreună cu cinci ofiţeri superiori şi familia sa. Mutat la Dragoslavele, în fosta reşedinţă a patriarhului Miron Cristea, Edward Rydz Śmigły putea face plimbări pe lacurile din lunca Dâmboviţei, ocazii de care profita pentru a primi vizite, De asemenea, lui i s-a permis să primească vizitele dr. Georgescu de la Câmpulung Muscel, care îl medita la limba franceză. Aici, la Vila Teodoriade locuia împreună cu o suită de ofiţeri între care colonelul Wenda Siegmund, lt. col. Cianciara Henrik sau maiorul Krezeckescki. Ulterior, în decembrie 1940, Edward Rydz Śmigły a trecut în Ungaria, cu ajutorul gărzii de militari români condusă de colonelul Horia Georgescu, care îi asigurau paza. Şi lagărul de la Băile Herculane avea un program relaxat. Astfel, fostul ministru de finanţe polonez Eugeniusz Kwarinski, beneficia de posibilitatea efectuării unor plimbări prin staţiune alături de alţi colegi.

Problemele polonezilor au început după schimbările politice din septembrie 1940. Chiar şi polonezii din România au avut de suferit mai ales după ce generalul Ion Antonescu a invitat o misiune militară germană să vină în ţară. Un gest inamical din partea Mişcării Legionare a fost percheziţia fără autorizaţie semnată de şeful statului, generalul Ion Antonescu a Ambasadei Poloniei în octombrie 1940. Guvernul naţional-legionar a luat în discuţie situaţia lui Josef Beck care se bucura de o libertatea prea mare. Situaţia lui a fost agravată de concluzia Preşedinţiei de Miniştrii care a aflat de încercarea ministrului polonez de a părăsi ţara cu un paşaport străin. Şi la sedinţa din 8 februarie 1941, s-a discutat despre situaţia lui Beck hotărându-se luarea unor măsuri suplimentare pentru paza acestuia, existând informaţii că ar dori sa fugă din ţară.

Problema refugiaţilor polonezi a fost reluată în şedinţa Guvernului din 25 octombrie 1940. Ion Antonescu a luat hotărârea ca polonezii să nu poată părăsi Romania cu bijuterii şi devize. Guvernul naţional-legionar îi trata pe polonezi cu răceală şi nu dorea ca aceştia să poată scoate din ţară bunuri de valoare. Consulatul polonez se bucura de statutul de extrateritorialitate şi guvernanţii români nu au dorit să încalce acest statut. Antonescu deţinea informaţii că în valizele cu care a încercat Beck să iasă din ţară au fost găsite aur şi bunuri în valoare de 30 milioane de lei. Iar colonelul Picka, un însoţitor al ministrului polonez a fost prins la Craiova cu bunuri şi valută echivalente a 50 milioane de lei.

În condiţiile schimbării alianţelor, din noiembrie 1940, ambasada Poloniei din România şi-a încetat activitatea, interesele polonezilor aflaţi în România fiind preluate de Legaţia Republicii Chile de la Bucureşti, care a constituit două comisii militare ce organizau plecarea polonezilor din ţară. Numirea lui Samuel del Campo drept şef al misiunii diplomatice chiliene la Bucureşti a reprezentat o şansă pentru refugiaţii polonezi: şansa evadării spre libertate. El a luat iniţiativa acordării de paşapoarte chiliene pentru refugiaţii polonezi la 9 mai 1941, cu ajutorul Biroului din Calea Moşilor, condus de către

Janina Sokołowska. Ulterior, a obţinut din partea Ministerului de Externe român deschiderea a două consulate onorifice chiliene la Cernăuţi şi Chişinău în vara anului 1941, a căror titulari erau polonezi.. Astfel, doar între noiembrie şi decembrie 1941, peste 300 de familii poloneze au primit paşapoarte chiliene şi au putut părăsi România. Aceşti polonezi nu au implicat statul român cu nici un efort material şi nu au făcut parte din refugiul din toamna anului 1939. Ei proveneau din Polonia răsăriteană, care în vara anului 1941 a trecut din stăpânirea U.R.S.S. sub ocupaţia Germaniei naziste. În acest context rolul statului român care a negociat cu reprezentanţele diplomatice chiliene era din nou foarte important pentru soarta polonezilor. Aceşti polonezi intrau în România pe la Cernăuţi şi erau direcţionaţi către locuinţa secretarului Biroului pentru refugiaţii poloni, Kazimierz Szymonovicz. Aici primeau paşapoarte, fie cu nume exacte, fie cu nume false, şi plecau spre Sofia sau Istanbul, prin Giurgiu, respectiv Constanţa, rareori chiar pe la Odessa. În perioada 1941-1943, s-a estimat că între 5000 şi 10.000 de paşapoarte au fost acordate refugiaţilor poloni care au ales România ca drum spre libertate. Ruperea relaţiilor diplomatice dintre România şi Chile a închis accesul polonezilor spre anglo-americani.

Au existat şi alte pericole în ceea ce priveşte pe refugiaţii polonezi. În august 1940, în apropierea lagărului de la Dragoslavele, unde se găsea colonelul Beck, au apărut persoane necunoscute care spionau activitatea fostului ministru polon. Cu ajutorul unui localnic, barcagiul Gheorghe Toader de pe lacul Dobroşeşti, care vorbea limba germană, cei doi s-au putut apropia de vila Teodoride, unde era cazat Beck, şi au aflat date despre programul şi vizitele de care se bucura acesta. Se bănuia că germanii au intrat în posesia şi a altor informaţii despre refugiaţii poloni din acest lagăr. Germanii au avut infiltraţi între refugiaţii polonezi proprii lor agenţi, de origine poloneză. Prin intermediul unor informatori ai Gestapo au obţinut informaţii despre polonezii aflaţi în România şi despre acţiunile acestora. Ei erau recrutaţi de birourile 113 şi 114 Gestapo din Bucureşti în schimbul unor importante subvenţii lunare. Mulţi ofiţeri polonezi au creat pe teritoriul României organizaţii de spionaj în favoarea britanicilor mulţi fiind agenţi ai Intelligence Service britanic. Patru astfel de organizaţii au fost descoperite de Serviciul Special Român de Informaţii, peste 150 de ofiţeri polonezi fiind arestaţi şi închişi în lagărele de prizonieri de la Tg. Jiu sau având domiciliu obligatoriu în localităţi rurale din Oltenia şi Muntenia. Mulţi refugiaţi polonezi au intrat în serviciul oficiilor secrete de informaţii britanice. Pe de altă parte, comunitatea polonezilor din România avea să fie nevoită, în calitate de cetăţeni ai statului român să participe la războiul împotriva Uniunii Sovietice, deci şi a Angliei şi S.U.A. din 1941, colaborând cu S.S.I. împotriva intereselor refugiaţilor polonezi. Un element de risc l-a constituit organizaţia secretă Eksposytura „R” (un serviciu de informaţii) condusă de inginerul Zygmunt Dubi, şi Baza de transmisiuni Externe ZWZ – AK- Bolek I, ulterior Bolek II, condusă de locotenentul Bogusław Horodyński. Acestea au activat pe teritoriul Bucovinei, menţinând legătura cu teritoriul polonez ocupat spionând atât activitatea germanilor cât şi pe a sovieticilor. Din 1940 aceste organizaţii au creat mari dificultăţi României, după ce aceasta s-a aflat în tabăra Reich-ului german. La Bucureşti a funcţionat şi asociaţia „Polonia liberă” condusă de inginerul Zygmunt Dubi, ajutat de o reţea de conspiratori, care se ocupau cu procurarea de permise şi paşapoarte pentru refugiaţii polonezi, pentru a putea pleca în Occident. Autorităţile române au închis ochii faţă de activitatea polonezilor, în ciuda protestelor oficialilor germani şi sovietici acreditaţi în România. Şi activitatea

comuniştilor polonezi aflaţi în refugiu pe teritoriul României a creat dificultăţi autorităţilor. Unii polonezi au fugit din lagărele german şi s-au refugiat în România, fără acte dar, fiind în clandestinitate, au acţionat în legătură cu polonezii refugiaţi, fiind în contact cu liderii comunişti polonezi, agenţi ai Moscovei, spionând în favoarea acesteia.

Din aprilie 1941, situaţia polonezilor aflaţi în România s-a înrăutăţit. Dupa fuga lui Rydz Smigly, autorităţile au luat măsuri suplimentare pentru a-l supraveghea pe Beck. Casa lui era supravegheată tot timpul, şi scurtele vizite pe care le mai putea face la Cartea Românească sau la vreun restaurant erau atent supravegheate. Autorităţile se temeau că fuga unor polonezi să nu tensioneze relaţiile cu Germania astfel că şi cei 14 ofiţeri de la Herculane au fost puşi sub pază strictă. Mai mult, Antonescu a declarat că nu doreşte ca polonezii să fie capturaţi de komando-uri speciale germane. Antonescu a cerut ca polonezii să fie speriaţi că vor fi predaţi germanilor dacă vor mai încerca să fugă, pentru a descuraja aceste iniţitive. Mareşalul Antonescu a cerut polonezilor care doreau să plece să părăsească ţara sau să înceteze orice activitate politică. Miniştrii poloni erau însă atent supravegheaţi de organele Direcţiei Generale de Poliţie şi le era interzisă părăsirea României. Cu toate acestea, mulţi refugiaţi au rămas în aceste localităţi până la sfârşitul războiului, alţii au murit pe teritoriul României. Jόseph Beck a rămas în România până la 7 iunie 1944, când a murit, în comuna Stăneşti, (jud. Vlaşca), fiind înmormântat în cimitirul Bellu din Bucureşti. În martie 1991, rămăşiţele sale pământeşti au fost predate statului polon.

În ceea ce priveşte regimul şi statutul refugiaţilor polonezi aflaţi temporar pe teritoriul României, au existat multe dezbateri între istorici polonezi şi cei români. În ceea ce îi priveşte pe demnitari se poate vorbi între termenii azil politic şi internare, dar în ceea ce priveşte populaţia civilă nu se poate discuta decât despre azil cu respectarea reglementărilor dreptului internaţional. De asemenea, autorităţile române au respectat prevederile Convenţiei de la Haga din 1907, şi nu au fost consideraţi prizonieri de război ci refugiaţi militari. Evenimentele politico-militare, drama României de la 1940 şi schimbarea de guvern care a dus inevitabil la schimbarea alianţelor Bucureştiului au pus pe refugiaţii polonezi care se aflau pe teritoriul ţării într-o situaţie delicată. Pe de o parte, refugiaţii se aflau pe teritoriul unei ţării care nu le era ostilă, pe de altă parte apropierea României de Reich-ul german impunea polonezilor o situaţie excepţională. Între aceste registre, cu lumini şi umbre, au fost nevoiţi să supravieţuiască foşti membri ai guvernului, diverşi demnitari, militari, simpli civili a căror a doua casă s-a aflat vreme de câţiva ani buni pe teritoriul României.