Relatia intre doua personaje: Zoe Trahanache – Nae Catavencu

Relatia intre cele doua personaje, Zoe Trahanache si Zaharia Catavencu, este construita cu ruperi

de echilibru si rasturnari de situatie, incluzand motivul pacalitorului pacalit. Ambii sunt lipsiti de

moralitate: Zoe isi inseala sotul, iar Catavencu este in stare de orice, inclusiv de santaj, pentru a-si

asigura succesul in lupta politica. După ce a santajat-o pe Zoe cu publicarea scrisorii de la amantul sau,

Stefan Tipatescu, Caţavencu, ameninţat de către Trahanache cu o poliţă falsificată, îi cere iertare Zoei.

Omul impulsiv şi stăpân pe situaţie sub atâta timp cât avea scrisoarea compromiţătoare devine brusc

docil, umil şi teatral, acceptând să conducă manifestaţia finală în cinstea alesului. Pare să nu sufere

pentru eşecul înregistrat, pentru că simte că acesta nu e definitiv. Acceptat în graţiile Zoei, el ştie că e

doar o problemă de timp alegerea lui ca deputat. Susţine, demagogic, că „în împrejurări ca acestea

micile pasiuni trebuie să dispară... ", pentru că, declamă el teatral, „toţi ne iubim ţara, toţi suntem

români!".

Caracterul dramatic al operei este evidenţiat de folosirea dialogului. Uneori acesta alternează

cu monologul, atunci cănd pe scenă rămâne un singur personaj care monologhează aparent cu sine

însuşi dar adresându-se de fapt spectatorilor. Un exemplu edificator este monologul lui Pristanda din

scena a doua a actului întâi. Descrierea şi naraţiunea nu apar decât în replicile personajelor sau în

indicaţiile scenice şi se referă fie la decor, fie la jocul actorilor. Locul naratorului este preluat de

autor, care dă indicaţii scenice, şi de vocile personajelor, care povestesc diferite întâmplări în care sunt

naratori şi participanţi direcţi.

Se remarcă fineţea tehnicii compoziţionale, realizată prin repetiţii, evoluţii inverse şi

interferenţe ale personajelor aflate în conflict. Repetiţia apare la intrările în scenă ale cetăţeanului

turmentat, cu rol decisiv în potenţarea şi rezolvarea conflictului. Evoluţia inversă constă în contrastul

dintre evoluţia finală şi cea iniţială: iniţial Caţavencu pare să reuşească să-şi atingă scopul prin şantaj,

apoi eşuează, căci a pierdut instrumentul şantajului.