A R G U M E N T

Moto:

Pentru ca omul să nu fie singur, Domnul Dumnezeu a făcut din una din coastele

lui ,,un ajutor potrivit pentru el “. Şi dacă atunci bărbatul s-a bucurat şi-a

exclamat: ,,iată, în sfârşit, aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!

Ea se va numi Femeie, pentru ca a fost luată din om“ (Geneza 2: 21 -23)

Femeia a fost întotdeauna în centrul atenţiei dintr-un motiv sau altul, a simbolizat

mama, pământul, tradiţia, consecvenţa, frumuseţea, blândeţea. Statutul femeii de-alungul

timpului a fost deseori unul ingrat, puţine fiind societăţile unde femeia a fost respectată

pentru ceea ce reprezintă ea ca OM.

În tradiţiile populare, femeia a fost simbol pentru personaje malefice sau pentru

cele benefice, sub chipul ei ascunzându-se deseori zânele copilăriei noastre sau fiinţe din

basme, cu puteri supranaturale. Acesta a fost motivul pentru care am ales această temă,

Personaje feminine malefice/ benefice implicate în ritualuri, în care voi încerca să văd

chipul feminin din diferite ipostaze, unele bune, altele mai puţin bune, cu implicări în

diferite ritualuri.

Lucrarea am structurat-o în trei capitole:

Primul capitol, intitulat Condiţia femeii din antichitate comparativ cu a femeii

contemporane va fi o trecere prin realităţile antichităţii în care au trăit femeile prin

comparaţie cu ceea ce trăiesc astăzi, la modul general.

Capitolul al doilea, Personaje feminine malefice implicate în ritualuri, îl voi

deschide cu un excurs în daimonologia românească, deosebit de bogată prin comparaţie

cu cele pozitive şi voi continua cu prezentarea acestor personaje pentru a scoate în relief

bogăţia de nuanţe pe care o găsim în ritualurile malefice româneşti.

În mod firesc, continuarea lucrării mele va consta în prezentarea Personajelor

benefice implicate în ritualuri. Deşi mai puţine ca număr, ele apar în diverse tradiţii,

ceremonii, îmbogăţind fondul spiritual românesc.

1

Concluziile, Anexele şi Bibliografia vor încheia încercarea mea de a face cunoscut

o parte din fondul spiritual românesc, atât de bogat şi de variat, original şi în acelaşi timp

plin de similitudini cu cele indo-europene, din care facem parte şi noi.

Voi analiza personaje mitice feminine româneşti implicate în ritualuri – fie

pozitive, fie negative – prin aceasta voi demonstra că femeia a fost sursă de inspiraţie din

toate timpurile, că din chipul frumos sau mai puţin frumos, din sufletul său bun sau din

sufletul transformat în sens negativ au luat naştere fiinţe imaginare, personaje cărora li s-

au dat puteri nebănuite.

În Anexe voi ataşa diferite imagini care vor scoate în relief mai bine ceea ce voi

spune şi prin cuvinte: măşti, chipuri, momente ritualice.

Bibliografia selectivă va arăta cât de bogată este literatura de specialitate şi cât de

greu este să te opreşti la un titlu sau la altul, titluri şi autori care vin în sprijinul oricărei

încercări de acest gen.

2

CAPITOLUL 1

CONDIŢIA FEMEII DIN ANTICHITATE COMPARATIV

CU A FEMEII CONTEMPORANE

1.1. Preliminarii

Femeia a fost considerată mult timp mai slabă prin natura sa decât bărbatul şi

incapabilă să realizeze munci care necesitau putere fizică şi o capacitate intelectuală

dezvoltată. Dar cea mai critică situaţie au avut-o femeile din antichitate, care trăiau doar

pentru procreaţie şi treburile gospodăriei. Sau poate ele se simţeau bine aşa. Nu ştim dacă

e dreptul nostru să judecăm, atâta vreme cât nu există documente care să demonstreze că

ele erau nemulţumite.

Din antichitate ne-au rămas puţine scrieri ale unor femei, astfel încât informaţii

despre ele găsim în documentele iconografice şi în scrierile bărbaţilor şi aflăm de fapt

cum bărbaţii autori percep unele practici sociale capitale pentru viaţa femeilor.

Documentele literare şi epigrafice rămase au evidentă tentă moralizatoare, expresie a unei

subiectivităţi ce poate arunca îndoiala asupra valorii lor testimoniale.

O sursă o constituie şi inscripţiile funerare, dacă ţinem cont de faptul ca exista

tendinţa de idealizare a celui defunct. Studiindu-le împreună, realizăm că redau

sensibilitatea vremii faţă de problematica feminină.

Daca femeia zilelor noastre nu se gândeşte neapărat la căsătorie şi pune cariera pe

primul plan, femeia antichităţii nu concepea să nu fie căsătorită, pentru că pe vremea

aceea căsătoria era o componentă importantă a sistemului economic şi social. Căsătorită

puţin după vârsta pubertăţii, femeia se dedica treburilor casnice şi creşterii copiilor, pe

care-i putea urmări cum cresc, cum se manifestă, îi putea educa după bunul lor plac.

Viaţa era grea pentru toată lumea şi, cum moartea pândea la fiecare colţ, femeia

năştea mulţi copii pe care-i hrănea, le confecţiona îmbrăcămintea şi-i învăţa după

posibilităţile sale. Daca avea norocul să facă parte dintr-o familie înstărită, avea sclavi

sau servitori pentru muncă, dar tot ea îi supraveghea, astfel că în timp ce bărbatul se

ocupa de treburile administrative şi politice ale obştii, ea era un bun administrator al

gospodăriei.

3

Tot ea se îngrijea de bătrâni şi bolnavi pentru că societatea antică, contrar

societăţii moderne, punea mare preţ pe nevoile grupului, care sunt mai presus decât

drepturile individului.Femeia lucra şi ea în câmp alături de bărbatul ei, pentru că agricultura era afacere

de familie. O femeie singură îşi putea găsi de lucru ca menajeră într-o casă sau putea

lucra într-un templu.

1.2. Femeia în Egiptul antic

„Poate că nici un alt popor din Orientul antic n-a avut despre familie o concepţie

atât de sănătoasă şi de modernă ca egiptenii”1 lucru atestat în multe privinţe.

Astfel, condiţiile căsătoriei în Egipt constituie aproape excepţie în întreaga lume a

Orientului Antic. Numeroase cântece de dragoste care sunt ştiute şi care, cu siguranţă nu

erau compoziţii de studiat în şcoli, nu inventează situaţii abstracte, ci sunt la origine

producţii elaborate de mediul popular, reflectând situaţii ce corespundeau realităţilor. Ele

vorbesc clar despre o liberă alegere din partea tinerilor. Chiar dacă puteau să intervină şi

interese economice sau combinaţii de familie, este cert totuşi că tinerilor li se lăsa multă

libertate de iniţiativă.

Femeile acordau o atenţie deosebită atât îngrijirii trupului, cât şi machiajului. Ele

foloseau apa minerală pentru clătirea părului, alături de măşti corporale şi faciale din

argilă. Îşi exfoliau trupul cu nisip, apoi îl hidratau cu ulei de măsline, pentru a păstra

pielea catifelată şi tânără. Khol-ul negru se folosea din abundenţă, la fel şi fardurile verzi

şi albastre pentru ochi. De asemenea, utilizau un mascara primitiv care era, de fapt, khol

dizolvat.

Frumoasele Egiptului obişnuiau sa îşi prelungească machiajul ochilor spre tâmple,

pentru a le da forma migdalei. Atât nobilii cât şi sclavii îşi pudrau faţa şi decolteul în

culori solare, strălucitoare, cu diferite irizaţii. Îşi colorau adesea unghiile mâinilor şi

picioarelor cu henna, care era folosită şi pentru a vopsi părul alb.

Parfumul era dat de uleiurile esenţiale de migdale. Săpunul era folosit la ei încă

din anul 1500 î.e.n. şi era alcătuit din ulei animal, vegetal şi sare. Arsurile şi micile răni

erau tratate cu planta de aloe vera. Mai mult, detestau părul de pe corp şi de pe faţă, aşa

1 Nolli, G., apud Drîmba, Ovidiu – Istoria Culturii şi civilizaţiei, vol.1, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1984, p. 432

4

că obişnuiau să se epileze total. În schimb, părul de cap, tratat cu grijă, era considerat o

artă. Încă din acea perioadă, se purtau peruci şi extensii prinse cu grijă, atât de femei cât

şi de către bărbaţi.

Documente ale vremii prezintă viaţa de familie în cele mai frumoase culori.

Femeia deţinea o poziţie de o demnitate puţin obişnuită în lumea antică. Femeii i se

respecta dreptul de proprietate şi zestre. Dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, o

garanţie materială a viitorului cămin, de aceea, din suma convenită, soţul aducea două

treimi, iar soţia o treime. Dota era în bani sau în natură. Cât trăiau, soţii nu aveau dreptul

să se folosească de acea dotă, să o înstrăineze în nici un fel, nici măcar partea adusă de el.

În caz de deces al unuia din soţi, dota trebuia să ofere siguranţă celui rămas în viaţă, prin

uzufructul de pe ea. „Se căuta prin aceasta să se evite condiţia penibilă şi umilitoare a

femeii văduve, care ar fi putut rămâne fără nici un mijloc de întreţinere”.2 În Egipt,

femeia era numită „stăpâna casei”, iar când rămânea văduvă devenea pe drept capul

familiei.

Egiptenii erau monogami, dar înalţii demnitari se considerau foarte onoraţi când

regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior soţiilor lor şi o luau ca a

doua soţie.

Pentru a ne da seama cât de dezvoltaţi spiritual erau, egiptenii erau de acord cu

„căsătoria de probă”: dacă după un an de convieţuire căsătoria era desfăcută, din vina

unuia din soţi, sau pur şi simplu din nepotrivire de caracter, soţia se reîntorcea la părinţii

ei, luându-şi întreaga dotă.

Cei ce vizitau Egiptul acelor vremuri erau uimiţi de numărul mare de copii şi de

faptul că cei nedoriţi nu erau abandonaţi. Fireşte, că şi În Egipt erau preferaţi băieţii şi nu

fetele. Nou-născuţii erau înregistraţi în registrul – ţinut de scribul-funcţionar al stării

civile – cu numele personal al copilului, la care se adăuga „fiul lui X” (numele tatălui, dar

uneori şi al mamei, sub forma „născut din stăpâna casei Y”). Femeile îşi alăptau copiii

până la vârsta de 3 ani, întrucât se credea, cum se mai crede şi astăzi, de altfel, că pe

durata alăptării mama nu putea să rămână gravidă.

2 Ibidem

5

Conştiinţa egalităţii sexelor era profund înrădăcinată în tradiţia egipteană, iar

prescripţiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. În unele texte se specifică

expres egalitatea absolută a femeii cu bărbatul în faţa legii.

Un aspect interesant în dreptul penal egiptean este cel în care femeia apare

solidară cu bărbatul ei când acesta comitea o infracţiune.

Unele femei au îndeplinit nu numai funcţii de preotese ale templelor, ci şi înalte

funcţii politice. Pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. tronul Egiptului era ocupat de o

femeie – regina Hatşepsut, iar în secolul al VIII-lea î.e.n. mai multe femei au deţinut

funcţia foarte importantă şi influentă, aceea de mare preot.3

În general, tradiţiile şi obiceiurile acordau mult mai multe libertăţi femeii din

Egiptul antic decât în Grecia. Un fapt este sigur: egiptenii au stimat femeia, i-au dedicat

versuri de dragoste, iar artiştii au înfăţişat-o ca pe o fiinţă graţioasă şi plină de farmec.

1.3. Femeia în Grecia antică

Femeile Greciei antice nu se bucurau de avantajele egiptencelor, ci erau

considerate fiinţe inferioare, cu un nivel de inteligenţă puţin mai ridicat decât al copiilor.

Aristotel le privea ca fiind undeva între sclavi şi oamenii liberi. Alţi filozofi credeau că

femeile au emoţii puternice şi minţi slabe. Prin urmare, trebuiau protejate de ele însele.

Soţul, sau cel mai apropiat bărbat născut în familie, o păzea asemenea unui gardian şi

avea control asupra vieţii ei.

Femeia din Grecia antică avea dreptul să deţină îmbrăcăminte, bijuterii, sclavi

personali şi putea achiziţiona lucruri mărunte, de valoare mică. Cetăţenia îi da dreptul să

se căsătorească, dar nu-i oferea şi drepturi politice sau economice. Căsătoria o hotărau

părinţii tinerilor. În concepţia grecilor antici, scopul adevărat sau mobilul unei căsătorii

era nu dragostea, ci procreaţia şi, în primul rând, de a avea copii de sex masculin.

Motivaţia este simplă: băieţii puteau să-şi ajute taţii la muncile din gospodărie şi asigurau

continuitatea familiei.

Fetele erau măritate de obicei la 14-15 ani, iar băieţii se puteau căsători după ce

terminau stagiul militar, adică la 20 de ani, dar nimic nu-i putea împiedica să se

căsătorească şi la 18 ani. Ceremonialul era simplu, în prezenţa familiei şi a unor martori,

3 Drîmba, Ovidiu – Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol.1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.135

6

cei doi tineri îşi dădeau mâna, iar tatăl fetei şi mirele îşi declarau consimţământul, fără

nici un act.

Xenofon spunea că femeia trebuie „să vadă cât mai puţin, să audă cât mai puţin şi

să pună cât mai puţine întrebări. Să aibă grijă de casă şi să dea ascultare soţului ei…”, iar

Sofocle, prin gura personajului Aiax „podoaba cea mai de preţ a femeii este să tacă” şi

„viaţa unui bărbat valorează mai mult decât viaţa a o mie de femei”. Ne putem da seama

astfel, cât preţuia femeia Greciei antice. Ea nu primea instruire, educaţie, nu avea drepturi

juridice. La actul căsătoriei nu i se cerea adeziunea.

Ca soţie, zestrea îi era administrată de soţ, căci ea era supusă tutelei lui, care o

putea repudia oricând, chiar fără a invoca nici un motiv, dar cum legea îi cerea să-i dea

înapoi zestrea, soţul ocolea, de obicei, divorţul, alegându-şi o concubină, fapt la care

legea închidea ochii.

Dacă femeia rămânea văduvă, revenea sub tutela tatălui, care o putea mărita din

nou, după bunul lui plac.

În familiile înstărite, femeile îşi duceau viaţa în camera sau apartamentul rezervat,

ferită de privirile bărbaţilor , chiar şi de cele ale sclavilor. Soţul mânca împreună cu

băieţii, soţia cu fetele, iar când soţul îşi invita prieteni la masă, ea nu avea voie să intre în

camera bărbaţilor.

În oraş puteau ieşi doar însoţite de sclave, în schimb puteau să asiste la

spectacolele teatrale, dar numai la tragedii. Comediile erau pentru femeile inferioare.

1.4. Femeia romană

În societatea romană, nu existau mari diferenţe faţă de cea greacă. Autoritatea

tatălui, cel puţin în perioada republicii, era nelimitată şi absolută. Tatăl avea drept de

viaţă şi de moarte asupra soţiei şi asupra copiilor săi, pe care „îi putea maltrata, ucide sau

vinde ca sclavi”4. Treptat, aceste drepturi au mai dispărut, dar în secolul I e.n. soţul mai

avea încă dreptul să-şi ucidă soţia, în secolul al IV-lea, putea încă să-şi repudieze copiii

nou-născuţi, expunându-i şi lăsându-i în stradă. Mai târziu, putea să-i vândă ca sclavi, dar

în afara Romei.

4 Drîmba, Ov. – Ibidem, p. 735

7

Căsătoria era hotărâtă de către părinţi, în speţă de către tată. Cele două familii

încheiau un contract, uneori cu mult timp înainte de eveniment. Erau prevăzute o mulţime

de clauze, inclusiv cea de rupere a „logodnei”.

Căsătoriei era plină de rituri şi ceremonii tradiţionale, în care momentul semnării

contractului sau al împreunării mâinilor celor doi tineri deveneau momentele de vârf.

De la vârsta de 7 ani, copiii îşi urmau tatăl, dacă erau băieţi, sau pe mama, dacă

erau fete, în treburile casei. Educaţia copiilor era îndreptată în sens practic şi în acela de

a-i forma în spiritul integrării lor în viaţa colectivităţii. Şcoala primară – la care băieţii şi

fetele învăţau împreună – începea de la vârsta de 7 ani. Din secolul al II-lea î.e.n. şcoala

era ţinută de un dascăl de profesie, plătit de părinţi. Familiile înstărite îşi educau acasă

copiii, plătind un pedagog, de obicei, unul dintre sclavii cei mai instruiţi ai casei.

1.5. Femeia contemporană

Referindu-se la originea femeii şi la poziţia sa în raport cu bărbatul, un mare

înţelept, Sf. Pavel, spunea: „…dacă aceasta ar fi fost creată dintr-o bucată din partea

superioară a corpului lui Adam, atunci ea ar fi fost superioară lui; dacă ar fi fost creată

dintr-o bucată din piciorul lui Adam, atunci ar fi fost inferioară. Însă femeia a fost creată

din costa lui Adam, deci din partea de mijloc a corpului său, tocmai pentru a-i fi egală”5.

În ultimele decenii, sau cel puţin de la al doilea război mondial, se discută tot

mai mult despre egalitatea între sexe, egalitatea şanselor sau despre rolul femeilor în

societate. În comunităţile tradiţionale lucrurile erau simple: rolul femeii era acela de a

procrea, de a întreţine gospodăria şi de a-i creşte şi educa pe copii, conform cu normele

sociale şi morale ale perioadei respective. Odată cu “egalizarea” survenită în secolul

trecut, femeile au început să primească roluri tot mai importante în viaţa publică, în

comunitate şi în activităţile umane. Cu toate acestea, rolul rezervat femeilor în viaţa de

familie a rămas în mare măsură similar cu acela din societatea tradiţională.

În artă şi literatură, femeile au debutat mult mai devreme, atât în calitate de

subiect al creaţiei artistice, cât şi ca autoare de opere de artă şi literare. Şi totuşi, pe plan

artistic femeile nu au primit o atenţie cuvenită. Reprezentarea femeilor în sculptură, spre

5 Sf. Pavel apud Olinescu, Marcel – Mitologie românească, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001, p. 32

8

exemplu, s-a limitat la simboluri laice (de exemplu Statuia Libertăţii – S.U.A.) sau

religioase (reprezentările fecioarei Maria din catedralele şi bisericile catolice).

În prezent, în majoritatea ţărilor, statutul femeii este egal cu statutul bărbatului.

Femeia este independentă, ea nu mai are nici un gardian care să o păzească de închipuite

primejdii. De asemenea, femeia contemporană are drepturi politice şi economice, are

dreptul la căsătorie şi la divorţ. Dreptul la studii este unul din drepturile fundamentale la

care femeia are acces.

Omenirea nu mai discreditează femeia cum se făcea în trecut, aceasta putând avea

afaceri proprii, îşi decide singură viitorul. Trebuie ştiut că nu există dreptul bărbatului şi

drepturile femeii, ci doar drepturile omului.

9

CAPITOLUL 2

PERSONAJE FEMININE MALEFICE IMPLICATE ÎN RITUALURI

2.1. EXCURS TEORETIC DESPRE DAIMONOLOGIE

2.1.1. Definiţia şi istoricul daimonologiei mitice

“Daimonologia este partea mitologiei care studiază prefigurările unor forţe

supranaturale ale naturii şi reprezentările lor mitice ca duşmani şi prieteni ai omului,

caracterele lor funcţionale şi semnificaţiile lor axiologice”6.

Istoria daimonologiei mitice la români are o tradiţie scrisă care coboară până la

Dimitrie Cantemir. Acesta trece în revistă nume necunoscute ce amintesc de cultul

străvechi al Daciei, unele făpturi daimonice: Stahia, Dracul din vale, Frumoasele,

Joimăriţele, Zburătorul, Striga, tricoliciul. În notele referitoare la “numele necunoscute”

precizează uneori caracterul lor de daimoni, năluci, nimfe, făpturi ce pedepsesc oamenii

etc.

După Cantemir s-au mai făcut referiri disparate despre făpturi daimonice în

manuscrisele laice şi ecleziastice rămase prin biblioteci, iar în secolul al XIX-lea

publicate în presă, în almanahuri şi lucrări de cultură generală.

Integrarea problemelor de daimonologie în unele monografii tematice de

etnografie, folclor sau etnologie începe cu Simeon Florea Marian7, care consacră câteva

pagini daimonologiei funerare (strigoi, pricolici, vântoase, iele, ierarhii diavoleşti).

Tudor Pamfile redactează primul studio pe care îl putem califica un început de

daimonologie mitică. După propriile lui mărturisiri “această lucrare este o parte din

mitologia românească”8. Autorul precizează că dintre prietenii omului, lipseşte în

lucrările lui Dumnezeu, dintr-un motiv foarte raţional: nu putea sta “laolată” cu atâtea

spirite, parte creştine, parte păgâne. Fără să precizeze caracterul daimonilor mitici,

6 Drîmbă, Ov., ibidem, p. 2947 Simeon Florea, Marian, apud Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei, 1987, p. 2998 Pamfile, Tudor – apud Vulcănescu, ibidem, p. 299

10

Pamfile prezintă o “sistematizare a fiinţelor suprafireşti: 4 sunt net răufăcătoare,, 4 sunt

când binefăcătoare, când răufăcătoare, 34 sunt net răufăcătoare, 4 uneori răufăcătoare”9.

O contribuţie deosebită în domeniul daimonologiei o are Artur Gorovei, din

perspective descântecelor. În introducerea unui vast studiu comparativ despre credinţa în

existenţa diavolului, Gorovei trece în revistă lupta dintre politeism şi monoteism,

transformarea politeismului în material de studiu demonologic pentru creştinism şi

asimilarea de către acesta a credinţei în existenţa şi puterea daimonilor răi: numele şi

rosturile vechilor zei sunt înlocuite prin “nume de sfinţi şi martiri, profeţi şi îngeri”10.

Gorovei găseşte în descântecele româneşti 22 de făpturi demonice sau duhuri

necurate: Avestiţa, Dânsele, Ielele, Solomonari, Joimăriţa, moroi, moroaice, Muma

Pădurii, Năluca, Potca, Rusaliile, Samca, strigoaicele, Şoimanele, Ursita, zâne,

Zburătorul, zmeu, zmeoaică etc.

O altă lucrare care are contingenţe cu daimonologia mitică este cea a lui C.

Eretescu consacrată unor fiinţe supranaturale, identificând 21 reprezentări mitologice

malefice faţă de 10 benefice. Observăm că în studiile tuturor celor menţionaţi, fiinţele

suprafireşti au o pondere mai mare decât cele benefice. În acelaşi timp, se mai observă

că toate aceste fiinţe supranaturale nu sunt reprezentative şi semnificative pentru

daimonologia mitică românească, deoarece uneori sunt doar dublete nominal-locale ale

altor făpturi daimonice, mai generale, alteori sunt omonimii sau sinonimii nominal-

daimonice rezultate din asimilarea unor superstiţii şi credinţe străine “enclavate în corpul

folclorului mitic românesc, în perioada feudală”11.

În aceste condiţii de interpretare a daimonilor la români şi a daimonologiei

româneşti se pune întrebarea: de ce noi vorbim de daimoni şi nu de demoni, de

daimonologie mitică şi nu de demonologie mitică.

2.1.2. Conceptele de daimon şi demon

“Daimon vine din limba greacă antică, unde însemna geniu sau spirit (vizibil sau

invizibil, protector sau distructiv). Termenul daimon în sine este imprecise, astfel că

polivalenţa lui îl face fluent, ambiguu şi disimulant”12. Aşa se explică de ce în mitologia 9 Ibidem10 Gorovei, Artur – apud Vulcănescu, p.29711 Vulcănescu, Romulus, Ibidem, p.29612 Ibidem, p.296

11

antică greacă daimonii constituiau o categorie atotcuprinzătoare de făpturi impersonale,

asexuate, neutre, care, în anumite condiţii, din bune puteau deveni activ bune sau rele.

Daimonii ca forţe supranaturale anticipează zeităţile şi se menţin în continuare ca

atare, apoi acţionează ca intermediari între zei şi oameni. Cel posedat de un daimon –

geniu sau spirit – era considerat protejat de zei, pentru că avea ingeniu, iar ingeniul era

echivalent cu inspiraţia divină. Inegeniul era totodată un bun tekne, un artist, care acţiona

ca un interpus de zei.

Cu timpul, în mitologia greacă, termenul de daimon îşi precizează valenţele

magico-mitice pe categorii de făpturi. Daimonii încep să se diferenţieze între ei după

clasele de făpturi mitice, acest lucru ducând la o ierarhie pe grade de reprezentare

daimonică:

Rangul superior este cel al theodaimonilor consideraţi un fel de spirite proprii

divinităţilor, care nu trebuie confundate cu acoliţii divini sau mesagerii lor divini;

Anthropodaimonii, adică daimonii de rang uman, vin imediat sub primii, fiind un

fel de dublu sufletesc al oamenilor;

Zoodaimonii, cei de rang animal, reprezentând dublul sufletesc al animalelor.

Trebuie menţionat faptul că daimonii-oameni pot lua înfăţişarea de daimoni-

animale şi invers. Însă niciodată daimonii de oameni sau animale nu pot lua înfăţişarea de

theodaimoni.

Pentru greci, răul ar fi ajuns pe Pământ odată cu deschiderea cutiei Pandorei.

Mitul a apărut pentru prima dată în secolele VIII-VII î.e.n., în poemul epic Teogonia sau

Naşterea zeilor al lui Hesiod. Potrivit legendei, Zeus s-ar fi înfuriat după

ce Prometeu le-ar fi oferit oamenilor focul şi ar fi decis să le trimită necazuri, ca să

neutralizeze cadoul. El i-ar fi ordonat lui Hefaistos să facă, din ţărână şi apă, o femeie

frumoasă precum zeiţele. Creaturile mitologice ar fi contribuit pe rând la acest

lucru. Atena, zeiţa înţelepciunii, ar fi împodobit-o şi ar fi învăţat-o să ţeasă, iar Afrodita,

zeiţa frumuseţii, i-ar fi oferit graţie şi pasiune. În schimb, Hermes, zeul călătorilor, dar şi

al hoţilor, i-ar fi aşezat în suflet cuvinte maliţioase şi minciuni. Zeus a botezat-o pe

femeie Pandora, datorita acestor daruri (dora), apoi s-a servit de ea şi de Epimeteu, unul

dintre titani, ca să se răzbune. Planul prin care stăpânul zeilor dorea să le trimită necazuri

oamenilor a dat roade imediat. Fermecat de frumuseţea femeii, Epimeteu a luat-o de

12

nevastă, ignorând avertismentele fratelui său mai mare, Prometeu. Drept dar de nuntă,

Zeus le-a oferit celor doi cutia. Spiritele răului, captive înăuntru, ar fi evadat în

momentul în care Pandora ar fi deschis-o şi ar fi umplut lumea de boli, necazuri şi durere.

Numai speranţa a rămas înăuntru, pentru că tânăra a închis capacul în ultimul moment.

Şi romanii aveau zeităţile lor „negre” dar, spre deosebire de cele ale grecilor, cu

personalităţi puternice şi figuri umane, primele fiinţe supranaturale ale latinilor nu aveau

o formă fizică. Stăpânul infernului şi judecătorul morţilor era, pentru strămoşii noştri,  

Pluto. Spre deosebire de corespondentul său grec, Hades, zeul roman era privit într-o

lumină ceva mai bună. Anticii foloseau expresia cel bogat de multe ori când vorbeau

despre el, temându-se să-i pomenească numele, din cauză că se credea a fi nemilos.

Pentru a se proteja de influenţele răului, latinii îşi exprimau gratitudinea prin altare

simple, unde aşezau mâncare, vin şi tămâie. Lui Pluto, spre exemplu, i se ofereau oi negre

ca ofrandă.

În mitologia română spiritele de tip daimonic au o dublă geneză:

1. unele sunt create de Nefărtat şi acceptate de Fărtat pentru a întrevedea unele

erori ale creaţiei, între demiurgii fraterni, deşi antagonici, existând totuşi

colaborare în privinţa perfectării creaţiilor reciproce. Spiritele ancestrale devin

astfel spirite divine cu care se poate măsura experimentarea etapelor creaţiei

2. altele sunt rezultatul unei creaţii inconştiente sau conştiente, nevoite sau

intenţionate, ale fiicelor oamenilor cu Nefărtatul sau cu acoliţii Nefărtatului.

Daimonologia mitică include studiul a trei categorii de făpturi daimonice:

- daimonii creaţi de Nefărtat şi toleraţi de Fărtat. Aceştia alcătuiesc grupul de

făpturi maligne care populează cosmosul, ale căror răutăţi pot fi prevenite,

combătute sau anulate;

- daimonii care se întrupează ca oamenii la naştere sau în timpul vieţii şi care

acţionează şi post-mortem ca atare;

- daimonii rezultaţi din împreunarea unor făpturi daimonice cu făpturi umane

(femei sau bărbaţi).

La aceste trei categorii de daimoni, în perioada de creştinare a poporului român s-

au adăugat daimonii biblici, preluaţi de creştini, care reprezintă îngerii răzvrătiţi, căzuţi

din ceruri pe pământ şi sub pământ. Cel mai strălucitor dintre îngeri, Lucifer (nume

13

latinesc care se traduce prin aducătorul de lumină sau Luceafarul), s-a răzvrătit împotriva

lui Dumnezeu şi a fost aruncat din Rai spre Pământ cu „multă mânie”, după cum

spune Biblia. Numit şi Satan sau conducătorul demonilor, Lucifer e cel care a glăsuit prin

intermediul şarpelui care a convins-o pe Eva să nesocotească porunca lui Dumnezeu de a

nu mânca din fructul oprit. 

Reşedinţa acestor trei categorii de daimoni, în concepţia arhaică a românilor, era

întregul cosmos. În viziunea mitologiei creştinizate, îngerii care s-au răzvrătit au rămas

suspendaţi la nivelul dintre cer şi pământ, pe pământ sau sub pământ, acolo unde

ajunseseră în momentul când s-a oprit căderea lor.

Nu trebuie pierdut din vedere faptul că posedăm o dublă daimonologie mitică, una

arhaică şi una popular creştină. A doua formă preia din prima nume, structuri şi

funcţiuni culturale, reprezentări mitice, pe care le valorifică în sensul concepţiei

religioase proprii despre viaţă şi lume, la nivelul culturii populare. Acest raport al

daimonologiei mitice creştine îl vom numi convenţional demonologie, pentru a marca

astfel diferenţele paralele de concepţie.

a. Prin daimonologie înţelegem tratarea daimonilor din perspective mitologiei

arhaice şi tradiţionale

b. Prin demonologie vom înţelege tratarea doar a demonilor din perspective religiei

creştine predominante de rit ortodox 13.

Daimonologia se referă la două nivele ontologice:

1. al omului de rând şi al magicianului care le concepe şi crede în ele;

2. al omului de ştiinţă care le consideră teme de cercetare, de analiză, clasificare şi

interpretare ştiinţifică.

Fenomenele şi faptele mitice nu pot fi înţelese, interpretate, dominate sau anulate

decât de cei iniţiaţi sau supradotaţi, care, la rândul lor, sunt consideraţi supranaturali.

2.2. TIPOLOGII FEMININE CU STATUT NEGATIV ÎN RITUALURI

MALEFICE

2.2.1. Binele şi răul

13 Vulcănescu, R., op.cit., p. 299

14

„Diavolul, ca să se poată război cu Dumnezeu şi să facă făpturilor lui mai mult

rău sau să le îndemne la rele, a născocit o mulţime de spirite rele şi rar se întâmpla ca

cineva să le poată prinde şi să se lupte cu ele”14.

În mitologia românească se vorbeşte de un om tare isteţ, vestit pretutindeni pentru

înţelepciunea de care dădea dovadă, pe numele lui Solomon. Dar, pe lângă înţelepciune,

el mai avea un mare dar: ştia să stăpânească „duhurile rele şi toată armata lui Satan” 15.

Unele dintre aceste duhuri îi ştiau atât de mult de frică, încât doar ce auzeau de el, se şi

ascundeau, sau, la un singur semn de-al lui, i se supuneau. Înţeleptul s-a gândit că cel mai

bine ar fi să le închidă pe cele mai rele în nişte sticle, închise bine cu dopuri, peste care

să pună sigiliul său şi să le arunce pe fundul mării. Pe altele le-a închis în fundul

pământului. De toate aceste spirite nu s-a mai auzit. În schimb, au fost unele care, prin

tertipuri, au reuşit să scape de vigilenţa lui Solomon, existând încă şi venind să

învrăjbească lumea. Dumnezeu, în schimb, a lăsat pe lume duhurile bune, care să

păzească pe om de a cădea în păcat, luptându-se cu spiritele rele.

Iată una din frumoasele legende din folclorul românesc, care vine să ne arate că

întotdeauna au existat forţe antagoniste în Univers, că Răului i se opune întotdeauna

Binele, între cele două energii ducându-se o luptă continuă pentru menţinerea

echilibrului.

Binele şi Răul sunt termeni uzuali pe care îi folosim în diferite contexte pentru a

exprima aprecieri sau evaluări în conformitate cu un obiect, persoană sau acţiune. De

obicei, în aprecierile oamenilor, ei fac distincţia între fapte şi valoarea acestora, prin

consideraţii de tipul: bine/rău, moral/imoral, pios/nepios etc. În funcţie de contextul în

care îi folosim, cei doi termeni, Binele şi Răul, acţionează sau reacţionează asupra noastră

cu un impact mai mare sau mai mic. Ca să fie mai uşor de acceptat aceşti termeni, religia

le-a „oferit contur şi chip”, dar şi o poveste, ca omul să poată înţelege semnificaţia lor.

Astfel a apărut şi lupta dintre cele două energii – Binele şi Răul – balanţă sau echilibru

universal care trebuie menţinut pentru ca ciclul naştere-viaţă-moarte să poată continua.

„Din fericire, am învăţat din timp să deosebesc prejudecata teologică de cea morală şi n-

am mai căutat originea răului dincolo de lume”, spunea Nietzsche16

14 Olinescu, Marcel – Mitologie românească, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001, p. 30615 Ibidem, p.30716 Nietzsche, Fr. – Geneologia moralei, Bucureşti, Editura Antet, 2001, p.47

15

2.2.2. Spirite feminine malefice

Aflaserăm în capitolul anterior că spiritele rele au o pondere mai mare faţă de cele

benefice, unele dintre ele fiind spirite feminine, altele masculine, altele cărora nu li se

cunoaşte sexul.

a. Babele

În folclorul şi mitologia românească avem parte de un fenomen extraordinar, după

cum apreciază etnologul Delumeau, care constată că „poziţia babelor din folclorul

românesc este una mult mai completă, autentică şi privilegiată decât cea din tradiţiile

Evului Mediu Apusean”17. In afară de sensul de „femeie bătrână”, în limba şi credinţele

românilor, cuvântul „babă” are o mulţime de alte conotaţii care duc spre o mitologie

ancestral daco-getică sau chiar mai timpurie, când babelor şi moşilor le era rezervat un

loc extrem de important ca părinţi, strămoşi şi iniţiatori.

Primul care a evidenţiat acest aspect a fost B.P. Hasdeu, care nota că la noi babele

sunt privite ca „fiinţele cele mai d'a dracului”, de unde probabil termenul de babă era

însoţit aproape întotdeauna de atribute peiorative de genul: cloanţă cotoroanţă, hârcă,

talpa iadului, hoaşcă etc.

Pentru a ne demonstra cât de rele sunt babele, un basm românesc, cules de

Ispirescu, ne spune că la un moment dat Diavolul se certa zgomotos cu o babă, cele doua

personaje făcând o larmă atât de mare, încât l-au trezit din somn pe Sfântul Petre, care,

mânios fiind, puse mâna pe o sabie şi le taie capetele celor doi zurbagii. După sângeroasa

pedeapsă şi plecarea Sfântului, trupurile descăpăţânate s-au apucat să-şi caute capetele

prin ţărână. Diavolul a găsit capul babei pe care şi l-a însuşit, iar baba pe cel al

Diavolului, care, fără prea multă mirare, i s-a potrivit de minune cotoroanţei.

Însă conotaţiile babei nu sunt doar negative, ci şi admirative, deoarece  babele,

fiinţe ale dracului, erau moaşe pricepute, doftoroaie vestite, sfătuitoare preţioase, dar şi

vrăjitoare redutabile cu care nu era bine să ai de a face.

Vechimea cultului „babelor” pe teritoriul Daciei este atestată şi de venerarea

unor monumente megalitice, de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc

17 Delumeau, Jean – La Civilisation de la Renaissance, Paris, PUF, 1967, p. 69

16

în mod curent - Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlău şi din multe

alte locuri din Carpaţi, învestite de popor cu simbolism magic.

Prestigiosul cercetător Nicolae Densuşianu a găsit peste 20 de asemenea „babe

antropolitice” pe teritoriul ţării noastre. Evidenţa cultului „babelor” şi al „mumelor”

ancestrale în cultura populară românească este un argument în plus pentru importanţa

principiului feminin din tradiţiile noastre străvechi.

Babele mitice care vin din negura timpurilor populează abundent mitologia

românească, intrând în componenţa unor personaje fabuloase:

Baba Cloanţa: o bătrână monstruoasă care, în basmele culese de folcloristul Ioan

Pop-Reteganul (1853 - 1905), apare drept o femeie urâtă, cocoşată, cu dinţi lungi şi colţi

ca grebla. În variantele culese şi inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830 - 1887),

Baba Cloanţa este nimeni alta decât mama zmeilor care avea atributul nemuririi ascuns

într-o cuşcă de suflete. Când era lovită de moarte de eroul pozitiv, fugea şi sorbea din

sufletele închise, câştigând viaţă şi putere. Lingvistul şi folcloristul Lazăr Şăineanu (1859

-1934) prezintă postura de mare vrajitoare a babei care încheagă apele cu farmecele ei şi

are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al nopţii.

Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei românilor din

Ardeal, care are puterea de a ucide copiii nebotezaţi. Marele etnolog şi folclorist Simion

Florea Marian (1847 - 1907) insista asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem

Klumpfuss din mitologia germană, stăpână peste toate duhurile necurate. Baba Coja are

unghii de aramă la mâini şi nas de sticlă, ţopăie cu un picior de fier prin negura nopţii şi

fură sufletele copiilor pentru a le ascunde în tufe de soc. B. P. Hasdeu este, însă, de părere

că etimologia ei derivă din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau Kuzna din folclorul

saâbesc, ca o reminiscenţă din epoca convieţuirii în regiune a daco-romanilor şi slavilor

de sud.

Baba Hârca: locuieşte într-o văgăună ascunsă prin coclauri neumblaţi. Numele

său de Hârcă denotă legătura evidentă cu practicile magice cu cranii umane şi animale,

care aveau un rol important în cadrul cultelor străvechi, proto-dacice, de pe teritoriul

României de azi. Unii lingvişti sunt de părere că în cuvintele romaneşti hârca, hârşti sau

mai ales hârşit găsim urmele unei divinităţi vârstnice, împrumutată din panteonul slav şi

iranian unde o găsim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.

17

Baba Oarba: descoperim influenţa bătrânei mitice şi ambivalentă chiar şi în

jocurile copilăriei, sub acest nume. Dacă, în prezent, jocul este caracterizat de dialoguri

versificate şi gesturi ludice care simbolizează spiritul de dincolo venit în lumea celor vii,

în trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituală: identifica natura benefică sau malefică a

personajului proaspăt întors din morţi, după care stabilea cu acest spirit tutelar o legătură,

facilitând transmiterea mesajului strămoşilor spre cei mai tineri descendenţi.

În afară de “babele” deja pomenite, în tradiţia populară românească, există zeci de

alte babe, printre ele remarcându-se Joimăriţa şi Marţolea, două entităţi care patronează

peste actul torsului şi al ţesutului, şi care împrumută chipul şi înfăţişarea unor babe

hidoase şi rele.

Baba Dochia este percepută ca cea mai rea babă dintre toate babele rele. Se spune

că era aşa de rea, încât şi copiii ei fugeau de ea, numai să scape de răutăţile şi de gura ei.

Singurul care a rămas cu ea era Dragomir şi cu nevasta lui, care îndura toate răutăţile

Babei. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Sf. Petru, reuşiră să o păcălească şi o determină

să urce la munte îmbrăcată fiind cu toate cele 9 cojoace, deşi era cald. Dochia îşi

dezbrăcă rând pe rând cojoacele, rămânând doar în cămeşoi şi poale. Dumnezeu porni

viforniţă grozavă de împietri şi oile şi pe Dochia, aşa încât în martie, de ziua Dochiei,

care-i a noua, vine viforniţă şi frig. Drept mărturie a ceea ce s-a întâmplat, stau în vârful

muntelui stâncile pe care oamenii le numesc Baba Dochia şi oile ei.

b. Muma Pădurii

Muma Pădurii “e o babă bătrână, bătrână, cu dinţii de lână şi cu care se sperie

copiii, să nu umble noaptea prin sat, sau să întârzie în împrejurimile pădurilor”18.La

înfăţişare seamănă cu un copac cioturos şi plin de crăci uscate. păru-i cade în şuviţe ca

nişte şerpi în jurul ei. Este o femeie înaltă şi adusă de spate, merge prin pădure bocindu-

se şi sprijinindu-se într-un băţ. Locuinţa ei se află în mijlocul pădurii, fiind plină de copii.

Căci oricât de urâtă şi înspăimântătoare este, Muma Pădurii are mulţi copii făcuţi cu

Dracu sau cu Moşu Pădurii. Copiii aceştia sunt foarte răi şi o necăjesc mereu, de aceea

umblă de fură somnul copiilor de prin sate şi-l aduce alor săi, ca să se odihnească şi ea

puţin.

18 Olinescu, op.cit. p.320

18

Dar ea fură nu numai somnul copiilor, ci şi pe copiii mici, lăsaţi fără pază şi-i

mănâncă. Pentru a împiedica un astfel de eveniment, femeile, când pleacă la câmp şi-şi

lasă pruncii acasă, le pun de pază mătura, foarfecele, vătraiul sau cleştele făcute cruce.

Când copiii sunt mici de tot, de faşă, li se leagă de capătul feşii un ban de argint, tămâie

sare şi usturoi.

De asemenea, Muma Pădurii cunoaşte toţi copacii, îi îngrijeşte de când sunt mici

şi chiar îi alăptează, îi dojeneşte dacă aceştia cresc strâmbi, le dă nume, le dă porecle. În

schimb, dacă se supără pe vreunul, îl blestemă să fie tăiat sau trăsnit. De aceea se găsesc

fulgeraţi tocmai cei mai frumoşi copaci, căci s-au fălit în faţa Mumei Pădurii.

Nu iubeşte oamenii pentru că ei sunt frumoşi, iar ea este urâtă., motiv pentru care,

dacă îi găseşte rătăciţi prin pădure, îi înspăimântă şi mai tare, încât aceştia rămân “pociţi,

sau chiar mor de spaimă”19. Dacă reuşesc să-şi facă semnul crucii, se pot apăra de ea.

Scânceşte ca un copil, ascunzându-se după vreun copac. Dacă cineva o întreabă:

- Doamnă mare, de ce plângi?

- Mi-e foame. N-am mâncat de-o săptămână!20

Pomana pe care o fac oamenii, dându-i o bucată de pâine, o determină să plece.

Muma Pădurii e capabilă şi de alte răutăţi la adresa oamenilor, când e foarte

supărată şi vrea să se răzbune. Astfel, trimite şerpii pădurilor să sugă mana vacilor, dă

ploi cu broaşte, opreşte ploile să vină asupra satelor.

c. Samca sau Avestiţa – sub aripa Satanei

Cea mai terifiantă reprezentare a vreunei entităţi malefice feminine din tradiţia

românilor apare sub forma Samcăi sau Avestiţei, despre care lumea satului şoptea

înfiorată că ar descinde de sub aripa Satanei. Denumirea ei are legătură cu titulatura de

Vestica sau vrăjitore în limbile slave, iar pentru români Samca este totuna cu Baba Coja.

Marcel Olinescu face în monumentala sa operă “Mitologie românească”, cel mai potrivit

portret temutei entităţi: “Samca este un duh feminin îngrozitor la vedere, cu părul rar şi

lung până la pământ, ochii săi roşii ca focul îi joacă în cap ca nişte felinare bătute de vânt,

nu stau locului o clipă, se sucesc şi se strâmbă într-una, iar din gură bolboroseşte

neîncetat cuvinte neînţelese. Se travesteşte însă sub diverse înfăţişări spre a se apropia de

19 Olinescu, op.c it., p.32120 Ibidem, p.321

19

casele oamenilor, arătându-se femeilor însărcinate şi pruncilor atât ziua, cât şi noaptea, în

diferite chipuri: ca pisică, porc, câine, capră, găină, cioară, broască, lăcustă, muscă,

păianjen, umbră şi diferite năluciri”21.

Samca locuieşte în fundul Tartarului. De acolo porneşte, trimisă de Scaraoschi, să

facă rele pe pământ. Femeile nu scapă de ea decât dacă poartă cu ele o rugăciune a

Sfântului Mihail şi în care se găsesc toate numirile ei, 19 la număr. Se spune că

Arhanghelul Mihail a prins-o de păr şi a bătut-o cu sabia să-i spună cum şi în ce chip

chinuie pe copiii oamenilor şi ea a trebuit să spună că în timpul somnului vine sub diferite

înfăţişări şi-i omoară cu meşteşuguri văzute şi nevăzute

In mitologia românească veche, Samca este cea mai nemiloasă şi primejdioasă

întrupare a duhurilor necurate. Rolul său este unul oribil. Se arată mai ales femeilor

însărcinate, atunci când acestea sunt în durerile naşterii, pentru a le înspăimânta, frământa

şi chinui atât de intens încât unele dintre ele mor înainte de a naşte sau rămân pentru

totdeauna schimonosite şi neputincioase. La fel de crud se poarta şi cu copiii nou-născuţi,

înainte ca pruncii să primească Sfântul Botez.

Dacă primele uneltiri nu-i reuşesc şi bebeluşii supravieţuiesc, demonica făptură îi

îmbolnăveşte de boala denumită după numele său, „Samca” (Sanca). Pruncii bolnavi de

samcă tremură fără motiv, tresar şi plâng noaptea în somn, oftează şi se sting deseori din

viaţă.

Pentru a contracara activităţile Avestiţei, există un adevărat „reţetariu” ezoteric de

descântece şi blesteme aruncate împotriva ei de bătrânele moaşe şi vrăjitoare ale satului

(nimeni altele decât aspectele pozitive ale Samcăi). Se descântă în trei luni, în câte trei

zile de câte trei ori, în rachiu cu un pai de mătură, un ac şi o biciuşcă de găsit. Rachiul îl

bea bolnavul şi se mai spală cu el.22

După instaurarea creştinismului în spaţiul românesc, atributele de protectori

împotriva Avestiţei s-au transmis şi sfinţilor şi sfintelor cu proprietăţi taumaturgice şi

exorciste.

d. Ştima apei

21.Ibidem , p.31222 Olinescu, op.cit., p.314

20

Ştima este vietatea fiecărei ape, nimfa apelor româneşti, dar una răufăcătoare,

apropiată mai mult sirenelor. În imaginaţia mitologică ea apare ca o femeie frumoasă,

opusul babelor, cu înfăţişare albă, sălbatecă, voinică şi „mândră la boi”23. Poartă o cămaşă

cu altiţă şi ştergar, ce-i ţine părul ling până-n pământ, ce sclipeşte ca aurul în bătaia

Soarelui. Sânii îi sunt foarte mari, iar atunci când stă în apă,jumătate e femeie, jumătate e

peşte.

Maxim Gorki, în Legenda valahă descrie „o nereidă păgână care trăia în Dunăre

şi era mereu prinsă de pescari în mrejele lor. Un pescar, pe nume Marcu, o prinde în

mreaja lui, o sărută, se îndrăgosteşte de ea şi o ţine lângă el ziua întreagă. Cum vine

noaptea, nereida dispare. Marcu umblă nebun după ea, întrebând apa: „Unde-i zâna?”, iar

apa răspunde: „Cine ştie!”. Marcu se aruncă în apă să o caute, dar se îneacă. Ştimei nu-i

pasă de el, dar în urma povestii rămâne cântecul de dragoste”24.

Fiecare pârâu, râu sau apă stătătoare are câte o ştimă şi în fiecare zi cere un cap de

om. Când se înfurie, iese din apă şi pleacă peste câmpuri, ducând după ea apa râului,

crescută atât de mare, încât inundă totul în cale. Dar după ce îneacă atâtea capete de se

satură, se reîntoarce la matcă sau se aşază în iazuri. În timp de secetă, când apele nu cresc

şi ele trebuie să se ascundă în adânc de arşiţa Soarelui, noaptea, pe aproape de miezul

nopţii, îşi scot capetele afară şi îşi cer capul de om strigând: „Ceasul a sosit/Omul n-a

venit”. Atunci, de oriunde ar fi cel sortit să-i mănânce capul ştima, lasă totul baltă, lucrul

sau odihna, şi porneşte drept la apa în care stă ştima şi se îneacă. Dacă este oprit, se zbate

şi oricât l-ar ţine cineva, se smulge din strânsoare şi fuge. Dacă nu reuşeşte, se roagă să

fie lăsat să-şi ude măcar picioarele şi cum atinge apa, cum moare.

Pe Valea Oltului, de îndată ce acesta este învolburat şi urlă încât se aude de

departe, oamenii se feresc să intre în el, ştiind că ştima îşi cere hrana.

e. Faraoni sau Femeile-peşti

După cum apele mici au spiritele lor malefice, tot aşa şi mările sunt bântuite de

femeile-peşti sau Faraoni. Ele sunt fiinţe ciudate, jumătate peşte, jumătate femeie şi stau

liniştite pe fundul mărilor în timpul săptămânii. Sâmbăta, când marea este liniştită, ies la

suprafaţă, în acel loc apărând o dungă roşie, una galbenă şi alta albastră. Ele se ţin de

23 Ibidem, p.31624 Gorki, Maxim - Legenda valahă în Scrieri, Bucureşti, Editura pentru Literatură şi Artă, 1967, p. 88

21

mâini şi cântă foarte frumos, încât cântecul lor farmecă pe oricine îl ascultă. Dacă acesta

nu este un om drept, adică având frica lui Dumnezeu, îşi pierde capul şi se îneacă.

Ceilalţi ţin minte cântecele şi le aduc cu ei, de le învaţă toată lumea. Între valurile mării

se nasc cele mai frumoase cântece, împrăştiate câtre lume de faraoni.

Rareori aceste femei-peşte ies pe malul mării. Se întâmplă doar primăvara, când

este cald, se orânduiesc pe mal şi pe stânci, jucându-se cu şiragurile de mărgele. Faraonii

nu doresc să fie văzute de ochi de pământean şi când simt că se apropie cineva, se aruncă

în valuri, uitând deseori pe mal şiraguri de scoici, ghiocuri şi pietre de toată frumuseţea.

f. Marţolea şi Joimăriţa

Numărul zilelor este stabilit din vremuri străvechi, însă alegoria, conţinutul şi

fabulaţia lor mitică locale25. Fiecare zi a săptămânii este personificată printr-o sfântă

bătrână. În afara personificării mitice a zilelor săptămânii, românii au acordat unor zile

din an caractere faste sau nefaste. În calendarul superstiţiilor se menţionează cele faste şi

cele nefaste, cu superstiţiile şi credinţele referitoare la ele şi cultul special ce trebuie să li

se acorde.

După cuvântul sau desinenţa adăugată la numele unei zile se poate distinge

caracterul său nefast. Marţea neagră e nefastă, Joia verde de asemenea, culoarea denotă

natura zilei. De asemenea, Marţolea şi Joimăriţa denotă caracterul lor nefast, pentru că

sunt dedicate unor semi-divinităţi răufăcătoare.

Marţi e tare necăjită că lumea nu o respectă, de aceea umblă mereu supărată şi a

îmbătrânit. A ajuns o bătrânică amarnică şi rea, încât toată lumea se teme de ea ca de o

mare năpastă, căci pedepseşte pe femeile care lucrează în seara zilei ei. Dacă îţi aduci

aminte că ai lucrat în această zi, spune repede:

„Aoleu! Între deal

Şi-ntre Ardeal,

Ard casele Sfintei Marţi!”

Şi atunci, Marţolea, dacă e venită la vreo casa, aleargă repede să şi le salveze pe-ale ei. În

timpul acesta, cea care a lucrat, întoarce cu gura-n jos lucrurile din casă şi unge cu usturoi

încheieturile uşilor şi-ale ferestrelor.

25 Vulcănescu, R., op.cit., p.436

22

Joimăriţa este o femeie urâtă tare, bătrână şi zbârcită, umblă despletită şi rânjeşte

cu gura ei ştirbă, mai ales când vede fetele leneşe, care îi ştiu de frică. Când se apropie

Joia Mare şi mai au treabă de făcut, fetele ung ferestrele, uşile şi chiar şi pe ele însele cu

usturoi. Baba vine la fereastră şi strigă:

„Câlţii, câlţii

Torsa-i câlţii?

Câlţii dacă n-ai torcat,

Mâinile ţi le-am tocat”26.

Fetele răspund repede: „Tors! Tors! Tors!”

g. Ielele sau Şoimanele

Ielele sunt „zâne ale văzduhului silvic şi campestru”27 care personifică stările

atmosferice ale aerului în continuă mişcare şi schimbare.

În legătură cu originea ielelor, legendele româneşti dau mai multe explicaţii, ceea

ce înseamnă că vorbim de o poligeneză neconcordantă. Despre originea lor au fost emise

patru ipoteze:

Ielele sunt suflete de femei care au fost vrăjite – în timpul vieţii, sufletele lor nu-şi

găsesc liniştea în nici o stare, „nici în văzduh, nici pe pământ”28, iar Fărtatul nu

mai vrea să ştie de ele;

Ielele sunt fiicele lui Rusalin-Împărat, care trăiesc în păduri şi pe câmpii şi urăsc

pe creştini, pentru că aceştia ca supuşi ai tatălui lor, au trecut la creştinism;

Ielele „au fost trei fete ale lui Alexandru Machedon, Catrina, Zalina şi Marina,

care, găsind o sticlă cu apă vie au băut-o şi au început să zboare năuce prin aer,

căutând calul năzdrăvan al tatălui lor, care băuse şi el din apa vie”29.

Olinescu30 vine cu o completare şi spune că la început au băut din apa primele trei

fete şi s-au transformat în iele, a doua zi următoarele trei, temându-se să nu fie certate că

apa vie s-a împuţinat, au băut şi ele şi, la rându-le, s-au transformat în iele, iar în a treia

zi, ultimele trei fete, văzând că surorile lor nu au revenit au băut şi ele şi imediat au

26 Olinescu, M. –op cit., p.33227 Vulcănescu, R., op.cit., p.42828 Ibidem29 Vulcănescu, R., op.cit. p.42830 Olinescu, Mircea, op.cit., p.324

23

zburat, transformate şi ele ca şi surorile lor. Când Alexandru Machedon a vrut să bea din

apă, nu a mai găsit nici o picătură şi a murit.

Ielele sunt nişte fete frumoase transformate în babe urâte sau nişte babe urâte

transformate în fete frumoase, în urma unor greşeli faţă de Fărtat sau Nefărtat,

care le-au blestemat să-şi schimbe înfăţişarea drept pedeapsă.

Indiferent de natura lor terestră sau celestă, Ielele se adună întotdeauna noaptea,

pe lună, în poieni, în luminişuri de pădure, sub streaşina arborilor sau pe câmpiile ori

smârcuri. Aceste 9 Iele sau Şoimane au fiecare lucrul lor: „trei iau vinele de la oamenii pe

care îi pocesc, trei fac de dragoste şi de urât, iar cele mai mari se ocupă de ursitul

copiilor”31.

Cele 9 Iele nu se întâlnesc decât o dată pe an şi, de bucurie că se revăd, fac o horă

„îndrăcită şi joacă învârtindu-se ca nişte nebune, cântând aşa:

Hai, de n-ar fi în lumea asta

Leuştean şi hodolean

Avrămeasă, cârtineasă

Usturoi de samurastră

Toată lumea-ar fi a noastră”32.

Cântecul pe care ele îl cântă vine de la faptul că nu s epot apropia d elocurile unde

cresc aceste plante, da rmai ales de usturoi. Tot cu aceste plante pot fi vindecaţi cei care

sunt pociţi după ce au trecut pe unde au jucat Ielele, sau au băut apă din fântâna în care s-

au scăldat şi nu au lăsat un semn, câteva fire rupte din brâu sau din haină.

Ielele babe urâte sau Ielele fete frumoasse folosesc aceleaşi mijloace de seducţie

şi atunci când sunt refuzate se răzbună pe flăcăi pocindu-i sau omorându-i.

Numele de Iele este un apelativ ritual, un eufemism de complezenţă, un tabu,

deoarece celor care le descoperă semnificaţia adevărată şi le pronunţă, indiferent în ce

condiţii, li se ia glasul şi numai cu greu li se pot dezlega limbile. Când apelativele devin

ştiute de toţi, se caută altele pentru a nu atrage pedeapsa ielelor. Astfel, ele sunt numite

Zânele, Rusaliile, Nemilostivele, Dânsele, Drăgaicele, Vântoasele, Vâlvele, Irodiencele,

31 Şăineanu, Lazăr – Ielele, studiu de mitologie comparată, Bucureşti, Editura Antract, 2001, p. 10132 Olinescu, M., op.cit., p.324

24

Frumoasele, Domniţele, Sfintele, Şoimanele, Măestrele, Fetele ş.a. Dimitrie Cantemir

numea Ielele „nimfe ale aerului, îndrăgostite cel mai des de tinerii mai frumoşi”33.

Descântece de invocare şi alungare

Polivalenţa Ielelor se referă la substituirea de calităţi între ele, dar şi la trecerea

foarte uşor de la o claitate la alta, sau de la o calitate la un defect. Tocmai din această

polivalenţă se fac şi numeroase confuzii între diferitele categorii de Iele, iar atunci când

sunt spuse numele lor în farmece, vrăji sau descântece sunt numite cât mai multe

apelative, tocmai pentru a preîntâmpina vreo greşeală de interpretare, enumerând din

seria însuşirilor lor contradictorii tocmai pe acelea care i se potrivesc mai bine:

„Voi, Zânelor bune,

Măiestre, Frumoase

Puternice, Miloase,

Vitezelor, Iubitelor,

Vă rog fierbinte,

Cu dulci cuvinte

Să-l ajutaţi pe (…)

Să fie sănătos,

De voi drăgostos.

Şi tot ce face

Să nu fie de prisos

Să-l lăsaţi curat,

Ca voi luminat

Şi binecuvântat”.34

Iată şi un exemplu de exorcizare a ielelor:

„Nemilostivelor, Relelor, Apucatelor,

Zănatecelor, Bătrânelor, Urâtelor,

Răşchiratelor, Ţâfnoaselor, Scârboaselor,

Ce v-a făcut, de nu v-a plăcut?

De ce l-aţi pocit şi nenorocit

Pe omul iubit?

33 Cantemir, Dimitrie – Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p.3434 Simeon Florea, Marian apud Vulcănescu, R., op.cit., p.429

25

De ce i-aţi luat glasul de bărbat

Şi glas de femeie i-aţi dat?

De ce i-aţi luat bărbăţia?

De ce i-aţi luat mândria?

De ce l-aţi nenorocit

În câmp înverzit?

Daţi-i înapoi tot ce i-aţi luat,

Glasul, bărbăţia şi mândria,

C-am să vă bat

Cu vergeaua de alun înnodurat

În pădure, în câmp înflorit

Şi-am să vă toc cu meliţoiul

Cu toporul, cu securea

Până aţi pieri

Şi zâne n-aţi mai fi

Fir-aţi voi să fiţi

De fete bătrâne

Urâte şi spâne,

De zâne spurcate

De babe-nţărcate,

De destrăbălate.

Auziţi voi, Urâtelor…”35

h. Irodia

Ielele au şi o conducătoare în tot ceea ce fac, pe doamna Irodia, Irodeasa, Iordea

Doamna sau Aradia Doamna. Tot pe ea o recunosc de stăpână şi vrăjitoarele şi toate

femeile care cer ajutorul duhurilor necurate şi ale Diavolului şi umblă noaptea călări pe

mături. În noaptea lor de Sabat, toate o pomenesc în cântece, ca pe o zeiţă a lor.

Se spune că Irodia Doamna chinuie doar „pe bogătaşi şi pe neîndurători”36 fapt ce

rezultă şi dintr-un cântec popular:

Ce sună, ce răsună?

35 Simeon Florea, Marian, apud Vulcănescu, R., op.cit., p.42936 Olinescu, M., op.cit., p.328

26

Luncile cu juncile,

Văile cu oile,

Zmicele cu caprele,

Da prin vaduri cine trece?

Trece Toma cel bogat

Cu cinci bice-l bat

Sună din inele

Bate în vergele,

Arodia Doamna.

Curios este faptul că Irodia este şi patroana căluşerilor, care, în unele părţi ale

Transilvaniei, formează un fel de instituţie: când se procedează la recrutarea de flăcăi

pentru joc, după ce umblă la 9 hotare şi iau apă din 9 izvoare, vătaful lor îi duce la o

răscruce de 3 hotare, unde le leagă zurgălăii şi face o rugăciune către Irodeasă, cu scopul

de a cere ajutor, stropindu-i cu apă pe toţi căluşerii. După acest moment îşi ciocnesc

bâtele, ca semn de recunoaştere între ei.

Niciodată nu încep jocul fără a pomeni de numele Irodesei, iar dacă sunt ospătaţi,

prima îmbucătură de mâncare şi cel dintâi pahar de băutură trebuie să fie aruncat sub

masă pentru Irodeasă. Poate acesta este motivul pentru care, cei care intră într-o astfel de

ceată, nu sunt primiţi la cuminicătură37.

i. Moroaicele/Strigoaicele/Vidmele

În română, termenul de strigoi provine din limba latină, de la striga, care

înseamnă bufniţă, duh necurat, fermecătoare şi care noaptea îşi strigă numele sau cheamă

pe cineva pe care voia să-l piardă.

În Moldova, Cantemir consemna că există credinţa că striga, adică o vrăjitoare

bătrână, prin puterea ei drăcească, omoară, nu se ştie cum, pe copiii nou-născuţi38.

Superstiţia este şi mai răspândită în Transilvania, unde se crede că „atât cât umblă striga,

copiii, fără a suferi de vreo boală, sunt găsiţi în leagăn fără suflare”39.

37 Olinescu, M., op.cit., p.32838 Cantemir, D. – op.cit., p.5939 Vulcănescu, op.cit., p.301

27

După consemnarea lui Catemir, găsim în secolul al XIX-lea în presa din

Transilvania, Muntenia, dar şi în Moldova, nenumărate relatări despre strigoi şi strigoism

şi metode magice de prezervare împotriva lor.

Strigoii sunt făpturi mitice sexuate de ordin inferior, care joacă un rol important în

daimonologia românească. Se vorbeţte despre strigoi viu şi strigoi mort, mai precis, om-

strigoi şi mort-strigoi. Deosebirea dintre aceste două soiuri de strigoi ţine d eprovenienţa

lor, de structura malignă şi capacitatea de a face rău omului.

Strigoii sunt sufletele năpăstuite ale unor anumiţi oameni, care nu-şi află odihna

în timpul nopţii, ci, urmând o soartă groaznică, merg de neliniştesc somnul şi viaţa

cunoscuţilor lor şi fac anumite fapte ce le sunt dictate de însăşi fiinţa necurată.

Ei se nasc ca orice copil, dar „sunt recunoscuţi după căiţa de păr sau după tichie şi

poartă şi o cămăşuţă”40. Se spune că un astfel de copil ester născut de o femeie care pe

timpul sarcinii „a băut apă necurată în care un drac şi-a lăsat balele sau a ieşit noaptea cu

capul gol. Atunci satan vine şiu-i pune pe cap o tichie roşie ca a lui, iar când copilul se

naşte, are şi el tichia pe cap, de aceea e strigoi/moroi”41. Strigoii/moroii se mai fac din

copii nebotezaţi, sau care mor ucişi de mama lor şi din toţi copiii car enu au fost crescuţi

cum trebuie. De asemenea, se mai fac din oameni care s-au vândut Diavolului şi care îşi

fac singuri moartea42. Moroii se cunosc după faptul că se feresc să mănânce ceapă, dar

mai ales usturoi şi se feresc de tămâie.

Românii au foarte multe credinţe în legătură cu naşterea şi viaţa moroilor. Ei cred

că strigoii se mai fac din morţii lăsaţi singuri peste noapte şi pe sub care a trecut o pisică,

un şoarece sau un câine. Sufletele celor prefăcuţi în strigoi, după un anumit timp de la

moarte, se vor întrupa iar în oameni, dar care vor trăi în alte locuri decât cele în care au

trăit în prima lor viaţă. Dacă acolo se vor întâlni din întâmplare cu cineva pe care l-au

cunoscut, fie om sau animal, mor subit şi pentru totdeauna. Alţi strigoi se prefac în

fluturele cap de mort.

40 Olinescu, M. – op, cit., p.359

41 Ibidem42 Ibidem

28

Se spune că ei vin mai des pe la casele lor, căci le pare rău după viaţa pe care au

dus-o. Atunci nu fac nici un rău nimîănui, doar că oamenii se sperie şi se pot îmbolnăvi

de ducă-se pe pustii. În rest, ei „deoache, fac diferite blăstămăţii şi sperie lumea”43.

Moroaicele/Vidmele/Strigele se nasc la fel ca strigoii, se cunosc după aceleaşi

semne, însă ele sunt mult mai rele. Ele iau mana de la vite, ori de la câmpuri, mai ales în

noaptea de Sfântul Gheorghe. Noaptea vin şi vor să facă dragoste cu cei vii. După ce se

iubeşte cu cineva, moroaica îi suge sângele, iar dimineaţa omul găseşte pe corpul lui pete

roşii şi împunsături ca de ac.

Tot moroaicele iau roua de pe ierburi şi chiar pot opri ploile. Pentru asta, ele se

feresc de a se scălda, căci îndată ce-ar intra în apă, ploile ar începe să curgă, iar dacă vor

să înece ogoarele sau câmpurile dintr-un anumit loc, se scaldă mai des în acea parte,

oricât de adâncă ar fi apa, deoarece ele nu se îneacă. Ca să oprească ploile, moroaicele

pun într-o strachină tot felul de grăunţe, iar deasupra pun sămânţă de cânepă şi un ou şi le

amestecă pe toate până fac o turtă. Cât vor ţine turta pe cuptor, va fi secetă, iar dacă o ţin

la răcoare, va ploua.

De strigoaice te poţi feri miruind şi ungând peste tot cu usturoi. Flăcăii ies afară

de Armindeni, mai ales în Bihor, şi strigă, crezând că astfel înfricoşează

strigele/moroaicele:

„Auzi, mă?

Aud, mă! Răspund alţii.

Cine-i strigă,

Dracu-l frigă

Pe frigare

De cea mare!”44

Pentru descântece contra moroaicelor se iau trei fire de busuioc şi un ou ouat de o

găină neagră într-o sâmbătă, pe la asfinţitul Soarelui, şi se descântă la capul bolnavului de

trei ori în trei zile:

„Un om mare, roşu, Şi mulse vacile mari, roşii,

Luă secure mare, roşie, În găleata mare, roşie,

43 Ibidem, p.360

44 Olinescu, op.cit., p.361

29

Înjugă doi boi mari, roşii, Cu lapte roşu,

La carul roşu, Şi strigă în târgul roşu:

Jugul roşu, Lapte roşu!

Proţapul roşu, Strigoii, Moroii, Deochitorii,

Roatele roşii, Moroaicele, Strigoaicele,

Osiile roşii, Deochetoarele, Râmnitoarele

Toate roşii Năvăliră.

Şi plecară în pădurea cea mare, roşie, Care cum lapte din târg luară

Să taie un copac mare, roşu, Inima, ficaţii le plesniră.

Şi făcu stobori mari, roşii, Şi (…) rămase curat,

Şi îi puse în carul mare, roşu, Luminat

Şi înjugă boii mari, roşii, Ca steaua în cer,

La carul mare, roşu, Ca roua în câmp,

Şi făcu un obor mare, roşu, Ca maică-sa ce l-a făcut.45

Şi plecă la casa mare, roşie,

Şi-nchise viţei mari, roşii,

Strigoii şi strigoaicele umblă cu precădere în anumite zile din an: în noaptea de

Sf. Vasile, de Sf. Gheorghe şi de Sf. Andrei. În aceste nopţi ăşi desfăşoară întreaga lor

putere demonică.

Strigoaicele, înainte de a pleca de acasă, în timpul nopţii, îşi adorm bărbaţii,

înconjurându-i cu nişte buruieni fermecate şi pentru a ajunge cât mai repede la locul de

întâlnire, s eung după urechi şi mai jos, pe gât, cu o unsoare fermecată.

Spre Paşti şi spre Sfântul Gheorghe, strigoaicele merg să se bată la hotar cu dracii.

Zgomotul făcut de ei este atât de mare, încât câinii şi lupii urlă prelung şi se ascund pe

unde pot. Aceasta se poate întâmpla cât strigoaicele sunt încă în viaţă. Cele din morminte

au şi ele adunarea lor, în noaptea de Sfântul Andrei: ies despletite şi dezbrăcate din

morminte, se întâlnesc şi cu strigoii vii şi se apucă de dansat, „46huhurezii şi cucuvaiele le

ţin isonul, iar Crivăţul le fluieră”.

45 Ibidem, p.36246 Olinescu, op.cit., p.365

30

Vulcănescu face o deosebire între strigoi şi moroi, spunând că aceştia din urmă

„sunt tot un fel de strigoi”47, iar termenul este indo-european: în albaneză mora – vis

oribil; în slavă, la fel; la germani mara, mahr, însemnând acelaşi lucru, maras în

lituaniană, murama în cehă, mors în latină, mora la ruşi.

În daimonologia morţii la români, moroii sunt făpturi infernale ce provin din

pruncii care, după credinţa străveche, au murit în condiţii anormale, sau, după credinţa

ortodoxă, pruncii care nu au fost botezaţi.

Moroaicele sunt un fel de strigoi de gradul doi, care îşi chinuie părinţii în timpul

somnului, îndeosebi mamele, de aceea fac parte din categoria demonilor numiţi de latini

incubi. Ca incubi, se abat noaptea pe la casele lor, se aşază pe pieptul fostelor lor mame,

le înăbuţă suflarea şi le fac să aibă coşmare, în care subiectul principal sunt chiar ei,

înainte de a muri ca prunci.

j. Ursitoarele

Drumul nostru prin viaţă nu ni-l croim după voinţa noastră, ci urmăm o soartă

care ne este trasată de la naştere şi de la care nu ne putem abate. Soarta aceasta ne-o fac

Ursitoarele, care sunt nişte zâne ce vin la trei zile de la naşterea copilului, alcătuindu-i

soarta. Se spune că Ursitoarele trăiesc toate la un loc, într-o casă mare şi frumoasă unde

se află o sală enormă cu un număr infinit de candele. Acestea sunt vieţile oamenilor. De

îndată ce se naşte un copil, i se toarnă în candelă untdelemn, atât cât îi va fi viaţa de

lungă. În fiecare clipă mii de candele se sting şi mii de candele se aprind. Ca şi vieţile

oamenilor.

După ce au aprins candela, Ursitoarele se duc la casa copilului, dar numai

noaptea, când nu le vede nimeni şi-i urzesc viaţa. Coboară în casă pe horn şi trebuie să

găsească mâncare pregătită pentru ele. Apă, pâine şi sare trebuie să existe mereu puse pe

masă, pe sobă sau la fereastră. Uneori se poate pune şi un pahar cu vin. La icoane sunt

aprinse lumânări.

Ursitoarele vin şi se aşază în jurul leagănului, începând să-i facă ursita: ele îi spun

câţi ani va trăi, ce-o să facă, cum va muri. Cea de-a treia ursitoare are cuvântul hotărâtor.

Ea spune: „Copilul acesta va avea viaţa mea din ziua cutare sau de ziua de azi”.

47 Vulcănescu, op.cit., p.303

31

Ursitoarea aceasta se îmbracă în fiecare zi altfel şi în funcţie de îmbrăcămintea ei, va fi şi

soarta copilului: negustor, muncitor ş.a. După ce uzesc firul vieţii copilului, se ospătează

repede şi fug să ursească pe alt copil.

Ursitoarele au nume diferite. Ursitoarea, care e cea mai mare dintre cele trei surori

şi care urseşte viaţa celui născut, ţine furca şi fusul. Soarta e cea de a doua şi toarce

caierul vieţii, iar Moartea, a treia ursitoare, curmă firul, punând-i capăt. Nimeni nu

trebuie să asculte ce spun Ursitoarele. Cine le aude e sortit la o moarte năpraznică.

k. Zâna malefică/Zâna morţii/Moartea

Moartea este o zână rea, cea mai mică de vârstă din cortegiul Ursitoarelor. „Ea a

venit pe lume ca să încheie ursita omului”48. La începuturi, moartea era vizibilă, dar

pentru că producea panică prin apariţia ei, Fărtatul a făcut-o nevăzută. Pe când era

vizibilă, era ca o „babă ciolănoasă şi sfrijită, cu răsuflarea de gheaţă şi rânjet sinistru” 49.

Ca zână invizibilă, moartea nu a mai sesizată de cei din jur, deşi, îndirect, prin

simptomele bătrâneţii, se ştie că e prin preajmă.

Pe când era încă vizibilă, oamenii ştiau când le vine rândul, căci o vedeau cum se

apropie şi îăi invită să meargă cu ea. De când cu „mersul nevăzut al morţii”50, întâi

Fărtatul, apoi Nefărtatul i-au pus la îndemână o mulţime de vestitori, dintre care cei mai

apropiaţi sunt cei domestici (câinele, casu, găina) şi cei iezmatici: bolile, spartul oglinzii,

căderea icoanei din cui, chemarea pe nume noaptea, la fereastră ş.a.

În timpul trecerii de la viaţă la moarte, omul luptă cumplit cu zâna morţii: dacă a

fost un om bun, îi sare în ajutor arhanghelul Mihai, care „decapitează sufletul”51,

ajutându-l astfel să s eelibereze şi să pornească spre Vămile văzduhului. Dacî a fost rău, îl

lasă pe mâna ucenicilor morţii, care îl torturează, smulgându-l încet din trup. Oamenii s

ezbat în agonie şi ţipă după viaţa pe care o pierd.

Moartea e foarte rapidă; cât ai bate din palme dă ocol de şapte ori pământului şi ia

în clipa aceea, d eşapte ori câte şapte vieţi. Din cauza aceasta se spune că nu s epoate să

te fereşti din faţa ei, pentru că nu ştii unde se află. Zâna morţii nu are preferinţe,

cuprinzând în braţele ei tot ce-i iese în cale.48 Densuşianu, N. -  L'élément latin en orient. Les Roumains de Sud, Paris, Edition de Seuil, 196649 Vulcănescu, R., op.cit., p.32150 Ibidem51 Ibidem

32

l. Zâna Filma

O figură aparte în cadrul personajelor feminine malefice este Filma,

personificarea delirului şi a spaimei maladive. O găsim răspândită mai mult în vestul

ţării, „…este una, cu numele Filma, mai mică, dar mai rea, care mai tare chinuie sufletul

celor morboşi (căci sufletul îl poartă ea cu sine, iar trupul stă amorţit în pat) şi celelalte

zâne nu strică voia ei. Despre această zână rea, cei chinuiţi, când îşi mai vin puţin în fire,

spun – Filmo, dar nu mă chinui aşa tare, ci iartă-mă –”52.

Studiul etimologico-mitologic al lui Hasdeu asupra zânei Filma ajunge la

concluzia originii şi facturii străvechi gotice a mitului Filmei în mitologia germană. El

spune că „româniik bănăţeni au împrumnutat pe zâna Filma exclusivamente din limba

gotică, nu însă de la goţii propriu-zişi, cu care n-au fost niciodată în contact, ci de la acei

gepizi d elâţngă Tisa, cu care s-au învecinat, la margine aoccidentală a Temişanei, în curs

de vreo câteva secole. Deja, la gepizi, poate şi la goţii propriu-zişi, vorba film, în afară de

sensul său de spaimă – cată să fi însemnat o zână, o nornă sau o valkyriă, căci românii

din Banat împrumutaseră de la dânşii nu un cuvânt comun, ci anume personificarea cea

mitică, ba încă în legătură cu o legendă întreagă de un caracter vechi germanic foarte

pronunţat: zânele călătoresc, purtând sufletele oamenilor morţi, iar cea mai rea dintre ele,

deşi e mai mică, totuşi porunceşte zânelor celor bune”53.

Din această perspectivă referitoare la daimonologia mitică populară se poate

concluziona că această parte a mitologiei române a fost destul de viabilă în viaţa

spirituală a poporului român, pentru că a menţinut şi valorificat în conştiinţe unele

superstiţii şi credinţe generatre în bună parte înaintea erei noastre.

52 Ibidem, p.32253 Hasdeu, B. P. apud Vulcănescu, op.cit., p.322

33

CAPITOLUL 3

TIPOLOGII FEMININE CU STATUT POZITIV

ÎN RITUALURI BENEFICE

3.1. Zânele bune

Zânele sunt semidivinităţi feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în

mai multe mitologii populare. De altfel, Dicţionarul explicativ ne spune: „personaj

feminin fantastic din basme, închipuit ca o femeie frumoasă şi de obicei foarte bună, cu

puteri supranaturale şi cu darul nemuririi”54.

În mitologia românească zânele sunt de 2 categorii morale: bune şi rele. Zânele

bune sunt preponderente numeric şi categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte

54 Dicţionarul explicativ al Limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p.1182

34

tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit şi având întotdeauna soluţiile esenţiale pentru

dificultăţile ori impasurile inevitabile cu care este asaltat eroul arhetipal.

Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori. Numărul lor este variabil: fie 3

(surori) sau 12, fie nenumărate. Se spune că unele zâne se îndrăgostesc de Făt-Frumos,

erou muritor, şi dispar lăsând o chemare. Reîntâlnirea şi însoţirea lor se petrec după ce el

este pus în faţa unor situaţii ieşite din comun, pe care, pe principiul bine învinge răul, le

trece de fiecare dată. Alte zâne se însoţesc cu Făt-frumos prin şiretenia acestuia, care,

spre exemplu, îi fură hainele în timp ce aceasta se afla la scăldat. Zânele bune au şi ele

limite în bunăvoinţă şi pedepsesc prin orbire pe intruşi, pe cei ce calcă un tabu. În alte

mitologii, zânele diferă în funcţie de specificul local, însă într-o arie analogică apropiată.

Categoria zânelor bune este observată şi de Dimitrie Cantemir: “Zâna, cuvânt pe

care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuşi, rareori ei, (românii,

moldovenii) o numesc la singular, ci de mai multe ori folosesc pluralul Zânele şi spun că

sunt nişte fete frumoase, care-şi revarsă farmecul lor asupra altora”55.

Remarca lui Cantemir a fost preluată de Eliade, care este de acord că zâna provine

cultural şi etimologic din Diana romană, venerată amplu, mai ales după cucerirea Daciei

de către romani, dar că sub numele Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă

autohtonă. Doar Hasdeu le considera de origine germanică56.

Despre Zânele bune nu avem multe de spus, pentru că nu se ştie cine sunt. Ştim

doar că sunt frumoase şi vin în ajutorul oamenilor. Se mai crede că există o zână a

florilor, alta a pădurilor, una a poienilor, alta a pâraielor etc. şi toate au o Zână a Zânelor,

care, de frumoasă ce este, “la Soare te poţi uita, dar la dânsa, ba”57.

Fiecare denumire a Zânelor, indiferent care ar fi aceasta, este identică cu unul sau

altul dintre epitetele adresate marii zeiţe a Daciei, care îşi avea patria de origine la nordul

Istrului, unde Homer şi Hesiod plasează geneza zeilor. Astfel, Drăgaicele sunt supuse

Drăgaicei, perechea feminină a Dragobetelui, Sânzienele sunt supuse Sânzienei/Iana

Sânziana, perechea feminină a lui Ianus, Măiestrele, numite aşa pentru că sunt

năzdrăvane şi capabile să zboare, sunt supuse Păsării Măiastre – Vulturului bicefal ce-l

reprezenta pe Zamolxe în dublă ipostază feminină şi masculină, Vântoasele sau Fiicele

55 Cantemir, D. op.cit., p. 6756 Hasdeu, B.P. apud Vulcănescu, op.cit., p.43257 Olinescu, M., op.cit., p.308

35

Vântului, patronate de o presupusă divinitate Eolia, perechea lui Eol, zeul vânturilor, pe

care mitologia greacă îl descrie ca avându-şi sălaşul la nord de Dunăre58.

În basmele româneşti, Zânele ajută pe cei ce luptă pentru dreptate, pentru frumos

sau pentru dragoste. Câteodată ele se îndrăgostesc de câte vreun muritor, se căsătoresc cu

el şi devin şi ele muritoare.

La noi există obiceiul ca miercuri seara şi joi dimineaţa din săptămâna Patimilor,

să se facă focuri prin curţi cu lemne de jugastru, alun şi corn. Lângă foc se pun un ciob cu

tămâie,un pahar cu apă, trei azime şi 3 scaune. Focurile nu le pot face decât copiii până în

15 ani, pentru că sunt curaţi. Este momentul când zânele vin să se spele, să mănânce şi să

se încălzească la foc.

3.2. Invocarea ploii: Paparudele şi Caloianul

3.2.1. Paparudele

O deosebită importanţă a avut în magia imitativă ritul de provocare a ploii prin

datina numită jocul paparudelor, care, până în secolul trecut, a avut un caracter general

românesc şi contingenţe evidente cu jocurile ritualice similare la popoarele din Sud-Estul

Europei şi chiar şi din alte zone mitice europene.

Dicţionarul explicativ ne spune: “Personaj mitologic, închipuit ca o femeie

îmbrăcată în zdrenţe, care aduce ploaia; străvechi dans ritual de invocare a ploii, însoţit

de cântece, executat de o fată sau femeie împodobită în verdeaţă”59.

După I.A. Candrea,60 termenul generic la români, paparudă prezintă mai multe

forma dialectale:

Paparugă în Banat

Păpăruie în Transilvania

Păpălugă în Moldova

Băbărugă în Bihor

Pipirună la macedo-români

La aceste forme dialectale au fost adăugate pe parcursul timpului altele:

58 Bucurescu, A. – Dacia magică, Bucureşti, Editura Arhetip, 2001, p. 7659 Dicţionarul explicativ al Limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 78660 Candrea, I. A. –  Literatura populară, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001, p.147

36

Păpărugî, Papalugaia, Babatuţă, Babarudă, Mătăhulă şi Buduroasă-roasă în

Transilvania

Peperuie în Banat

Dodoloaie şi Dodoliţă în Banat şi Crişana

Malancă în Bucovina.61

Descrieri despre paparude au furnizat mulţi etnografi, folclorişti, sociologi şi

istorici ai culturii populare române. Jocul paparudelor se ţine la date fixe din an sau în

anii secetoşi. “Datele fixe sunt a treia zi după Paşti, de Sângeorge, de Rusalii, la solstiţiul

de vară.62 Se invocă o făptură mitică, Paparuda, al cărui nume fetele îl purtau în perioada

colindatului pentru ploaie. Iată şi textul unei invocări:

“Paparudă, rudă,

Ogoarele udă,

Ploile să curgă,

Fără de măsură,

Cu găleata, leata,

Peste toată gloata;

De joi până joi,

Să dea nouă ploi,

Ploi de-alea mari,

Pentru mari plugari,

Unde-or da cu plugul

Să taie ca untul;

Unde-or da cu sapa,

Să ţâşnească apa;

Să crească spicul

Nalt cât plopul

Bobul de grână

Cât un fus de lână

Şi s-aveţi parte

61 Vulcănescu, R., op.cit., p.41862 Ibidem

37

Numai de bucate”63

Ziua când trebuia să înceapă datina era de obicei aceea prestabilită calendaristic

sau oricând era necesar, dată impusă de seceta prelungită. Colindul dansat era însoţit de

aspersiune, care face parte din recuzita magiei imitative. La data fixată, o persoană

tânără, o fată, sau o ceată de fete, compusă din 3-5 persoane, între 12-14 ani, cu corpul

gol, acoperit numai cu salcă, se mascau în grup, sau doar una din fete.

Mascarea se făcea pe anumite părţi ale corpului: partea abdominală şi sânii, iar de

la brâu în jos, purtau fuste de verdeaţă, picioarele desculţe, părul despletit pe spate, iar pe

cap o cununiţă şi mască de flori de câmp. Paparudele dansau cântând, ţinând ritmul cu

bătăi din palme, mergând din casă în casă şi cerându-şi voie să danseze paparudele pentru

ploaie şi bogăţie. Fiecare gospodar le permitea, pentru că doreau să-şi apere avutul.

În timp ce copilele dansau şi băteau din palme, gospodarul casei aducea găleţi cu

apă şi le stropeau. După invocarea ploii, semn al belşugului, primeau merinde, foarte rar

se dădeau şi bani.

Paparudele de la nord de Dunăre au similitudini cu datina Regele ploii din Poona,

India, de unde se vede substratul indo-european al acestui control magic al vremii64.

Frazer, în vasta lui lucrare65, consacră câteva pagini datinii paparudei româneşti şi

găseşte multe puncte comune cu tradiţiile indiene, atât prin numele compus, cât şi prin

ritual.

Prima parte a numelui, papa, ar putea deriva dintr-o rădăcină comună indo-

europeană, din care derivă şi termenul grec strămoş, moş, mitic, ca şi termenul latin

pappus, moşneag, bătrân, care capătă şi semnificaţia mitică de penat – zeu păzitor al

merindelor, prin extensie al bucatelor câmpului.

În ceea ce priveşte a doua parte a termenului compus, rudă, termenul e slav, deci

tot de origine indo-europeană, însemnând rudă, seminţe, sânge, legătură de sânge. Ceea

ce înseamnă că paparudă este o tautologie, o repetare în alţi termini a aceloraşi idei de

rudenie.

Reduplicarea ideii de rudenie întăreşte sensul iniţial al colindării. Aceasta poate fi

o invocare a cerului ca să dezlănţuie ploaia, o invocare către Cerul-Tată.63 Florilegiu de folclor, coord. Ciobanu, Eleonor, Târgu Jiu, Editura Fontana, 2002, p.8864 Candrea, A. I. apud Vulcănescu, R., op.cit., p.41965 Frazer, James George - Folklore in Comparative Religion Legend and Law, Tg. Jiu, Editura Anaforet, 2005, p. 77

38

Cantemir descria datina dând o explicaţie globală superstiţiilor şi obiceiurilor din

vremea lui, considerându-le pe toate drept “nume necunoscute, care amintesc cultul

străvechi al Daciei”66.

3.2.2. Caloianul

Un alt ritual pentru invocarea ploii în care personajele sunt feminine este

Caloianul. Răspândit mai mult în sudul României, pe linia Dunării, din Oltenia până în

Dobrogea, poartă diverse nume şi prin tradiţie cutumiară se ţinea regulat a treia

săptămână după Paşti, marţea, joia sau duminica, sau atunci când seceta venea mai

devreme sau când ţinea prea mult.

Pentru desfăşurarea ritualului, se constituia o ceată impară de fete, până la 33, sau

o ceată mixtă, în care predominau fetele. Vătăşiţa conducea ceata şi la gazdă se

desfăşurau preliminariile şi finalul activităţii rituale. În curtea gazdei, sau în alt loc din

sat, se închipuia o figurină, un omuleţ din lut, sau din cârpe, simbolizând un bărbat şi pe

care îl îmbrăca în hăinuţe, rareori îl găsim gol în ritual. Figurina era pusă apoi pe o

scândurică sau o albie mică, ce închipuia un coşciug. Era împodobit cu frunze, cu flori de

câmp, iar pe cap îi punea o coajă de ou înroşită. Toate acestea simbolizau funeraliile

pentru Caloianul mort. Apoi se alcătuia cortegiul funerar, scândurica era purtată cu un

alai de lumânări aprinse, cu bocete şi jelanie până în afara satului. Caloianul era îngropat

şi ceata de fete se întorcea în sat, strângând şi alimente pentru un mic praznic funerar, sau

pomana mică.

A doua zi dimineaţă, fetele se apucau de gătit mâncarea pentru praznicul de

pomană, unde trona plăcinta mare. La prânz erau chemaţi tinerii din sat care prăznuiau

până noaptea târziu, din pomana mică a Caloianului.

A treia zi dimineaţa, cum se crăpa de ziuă, ceata de fete se reconstituia şi pornea

din nou în convoi funerar spre mormântul Caloianului, îl dezgropau şi boceau:

“Caloiene, Iene,

Du-te-n cer şi cere,

Să deschidă porţile,

Să sloboadă ploile,

66 Cantemir, D., op.cit., p. 88

39

Să curgă gârlele,

Zilele şi nopţile

Ca să crească grânele,

Să dea drumul roadelor,

Roadelor noroadelor,

Ca să fie-mbelşugată

Ţara toată, lumea toată”67

După această invocaţie, convoiul mergea către o apă curgătoare, se aprindeau

lumânările, se lipeau de scândurică şi dădeau drumul figurinei pe apă, ceata întorcându-

se în sat, unde se făcea praznicul mare al Caloianului, unde participau tinerii din sat. se

cânta, se ospăta şi se juca hora.

Întrebarea firească este ce semnificaţie mitologică în legătură cu cerul îi putem da

Caloianului? Răspunsul poate fi găsit în parte, în etimologia cuvântului, care denotă

datina şi pe de altă parte, în esenţa mitică a datinii.

Referitor la etimologia termenului Caloian, au fost emise mai multe ipoteze:

Caloianul este un supranume sau epitet “atribuit lui Ioniţă, fondatorul Imperiului

bulgaro-român, Kaloianis, care însemna bunul Ioniţă68;

Ipoteza lui Theodor Burada, după care “Caloian este un idol” despre originea

căruia şi-a dat seama în călătoriile lui etnografice în Dobrogea69. Caloianul e o

rămăşiţă a vreunei zeităţi din Dacia, spunea el, şi e de origine dacă, cultul acestui

zeu începând în Dobrogea şi se păstrează şi în ziua de azi.

Ipoteza lui Candrea, după care originea numelui Caloian vine din paleoslavul kal,

care înseamnă lut. “Cum alături de Caloian există şi forma Calian, nu rămâne nici

o îndoială că aceasta reprezintă din punct de vedere etimologic forma adjectivului

vechi, slav, kalean, care înseamnă de lut. Numele lui actual Caloian, Scăloian sunt

numai reprezentări posterioare din forma primară”70.

67 Florilegiu de folclor, op.cit., p. 9968 Săulescu, G. – apud Vulcănescu, R., op.cit., p. 34069 Burada, Th. – apud Vulcănescu, R., op.cit., p. 34270 Candrea, I.A. – op.cit., p.91

40

Ipoteza lui Ovidiu Bârlea, care susţine că numele “Scaloian sau Caloian, pare de

provenienţă greacă, în urma substituirii lui Adonis prin Ioan Botezătorul,

sărbătorit de Sânziene, prin intermediul bulgar, sfârşind prin a se generaliza…”71

Nouă ne rămâne întrebarea ce valoare reprezintă Caloianul pentru mitologia

românească. Spiritul, semidivinitatea sau divinitatea vegetaţiei este rugată să se urce la

cer până la zăgazurile apelor cereşti, ale căror porţi să le deschidă pentru a da drumul

ploii pe pământ. Invocarea ploii se face cu ajutorul figurinei reprezentând divinitatea la

care se referă.

3.3. Sânzienele sau Drăgaicele – reprezentări mitice ale vegetaţiei

Privind sub raportul folclorului mitic, constatăm că majoritatea plantelor

medicinale au fost desemnate de păstori agricoli sau de agro-păstori, apoi de babe, iar în

cele din urmă de copii.

O datină de străveche provenienţă autohtonă, al cărei nume dac s-a pierdut, însă s-

a păstrat cel daco-roman, sunt Sânzienele. Numele Drăgaică s-a suprapus peste cel de

Sânziene în feudalismul timpuriu, în perioada influenţei slave în vocabular.

În 24 iunie, când Biserica sărbătoreşte Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, în

tradiţia populară, se ţin Sânzienele sau Drăgaica (marcând „înjumătăţirea anului”, când

„nu mai cântă cucul şi soarele străluceşte mai frumos”). Sărbătoarea de Sânziene

(Drăgaica) e legată de cultul recoltei, al vegetaţiei şi fecundităţii, păstrând în ea un

amestec fascinant de creştinism, tradiţie populară şi magie. În noaptea de Sânziene,

“Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi

cerurile cu stele şi vânturile”72, de aceea se crede că este magică - minunile sunt posibile,

forţele benefice, dar şi cele malefice, ajungând la apogeu. 

Sărbătoarea Sânzienelor îşi are originea într-un cult geto-dacic străvechi al

Soarelui pentru că aceste personaje au fost adesea reprezentate de traci înlănţuite într-o

horă care se învârteşte ameţitor. Legendele româneşti spun că Sânzienele sunt nişte

fecioare foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii. Ele se prind în horă şi

71 Bârlea, Ovidiu – Folclorul românesc, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 8472 Sadoveanu, Mihail – Nopţile de Sânziene, Bucureşti, Editura Minerva, 1991, p.21

41

dau puteri deosebite florilor şi buruienilor, acestea devenind plante de leac, bune la toate

bolile.

În popor, se crede că în Noaptea Sânzienelor zânele zboară prin aer sau umblă pe

pământ. Ele cântă şi împart rod holdelor femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi

animalele, tămăduiesc bolnavii, apără semănăturile de grindină. Dacă oamenii nu le

sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără, devenind surate bune cu Ielele sau cu Rusaliile

(considerate a fi Zânele Rele). Se spune că Sânzienele se răzbună pe femeile care nu ţin

sărbătoarea de 24 iunie, pocindu-le gura. Nici bărbaţii nu scapă uşor. Pe cei care au jurat

strâmb vreodată sau au făcut alt rău, îi aşteaptă pedepse îngrozitoare, despre Sânziene

ştiindu-se că sunt mari iubitoare de dreptate.

Sărbătoarea are loc la “înjumătăţirea anului”, când cucul (care a început să cânte

în 25 martie, la Bunavestire) amuţeşte, iar soarele este în plinătatea forţelor.

Sânzienele sau Drăgaicele sunt un fel de vestale care amintesc riturile protecţiei şi

fecundităţii agrare ale zeiţei Ceres. De sărbătoarea principală Cerealia, în aprilie, când

aveau loc procesiuni, sacrificii şi jocuri populare, după care urma o altă sărbătoare

cerealieră, secundară, în august, când femeile, după o abstinenţă de 9 zile, îmbrăcate în

alb, cu o coroană de spice, mergeau să-i ofere zeiţei trufandalele recoltei.

Abstinenţa de 9 zile a femeilor măritate reitera starea vestalică pe plan ritual,

pentru ca astfel să fie primită jertfa lor. Este, în alte condiţii, reiterarea cultului sărbătorii

Cerealia pe care fetele tinere, virgine, o iniţiază în cultul agrar la români. Este clar că

reiterarea este numai scheletul datinii greceşti adoptate de romani şi transmise în

provincial Dacia, poporului daco-roman.

Vechiul nume de Sânziana pe care datina îl poartă este, de asemenea, o denumire

latină a Sanctei Diana, care, pe lângă atributele selenare, cinegetice şi silvanice, avea şi

atribute agrare, deoarece ne aminteşte de riturile aratului şi semănatului noaptea, pe lună

plină, pentru a rodi din plin. La români s-au păstrat până în pragul secolului al XIX-lea 73unele rituri agrare pe lună plină – aratul de un bărbat în plină vigoare şi începutul

semănatului de o tânără însărcinată.

Personajele care participă la datina Drăgaicei sunt fete tinere virgine, îmbrăcate în

ii şi fote noi de sărbătoare şi având capetele acoperite cu marame albe, deasupra având

73 Vulcănescu, R., op.cit., p.489

42

cununiţe de flori de sânziene. La brâu erau încinse tot cu sânziene, iar în mâini ţineau

spice de grâu şi seceri cu dinţi.

Datina se desfăşoară în doi timpi: la câmp, pe un ogor, şi în sat, în bătătura

satului, la locul de horă, unde înainte se afla stâlpul cerului. Ceea ce înseamnă că

scenariul este dublu: unul campestru şi altul sătesc. La ogoare se jucau hore libere şi hore

închise, iar în drumul spre câmp, când se întâlneau două cete de Drăgaice simulau lupte

cu secerile.

De la ogoare se întorceau în fugă, fluturându-şi maramele. La intrarea în sat le

întâmpinau flăcăii cu ulcele cu apă şi le stropeau simbolic pentru fertilitatea solului. Se

întindea apoi hora Drăgaicelor, veselă, sprintenă, în bătătura satului, în care puteau intra

în joc doar fete tinere, de aceeaşi vârstă şi condiţie virginală. Hora se desfăşura în formă

închisă, numai între drăgaice.

Din bătătura satului, Drăgaicele plimbau hora lor pe la unele case, mai ales la

casele plugarilor vrednici, admiraţi de comunitatea sătească.

În jocul Drăgaicelor, care era numai de fete, s-au inclus cu timpul şi fete mascate

în băieţi şi, ceea ce contravenea datinii agrare, şi tineri mascaţi în aşa-zişi drăgoi,

parteneri ai Drăgaicelor.

În folclorul mitic românesc întâlnim tot mai rar şi unele făpturi fantastice

frumoase, dar nemilostive, care trăiau pe ogoare, lunci şi locuri de arătură din păduri,

numite tot Drăgaice. Numele iniţial al acestor genii feminine ale recoltei s-a pierdut,

păstrându-se prin contaminare cu numele vestalic al Drăgaicelor ce sărbătoresc

fertilitatea cerealieră a solului.

43

CONCLUZII

Ideea generală a acestei încercări de a intra în universul feminin al personajelor

implicate în ritualuri este că mitologia română constituie o reflectare, o materializare

poetică, am putea spune, a unei concepţii mito-filosofice specifice, a unei viziuni dualiste

asupra lumii şi vieţii. Nu atât bogomilică, deoarece bogomilismul se limita la lupta şi

conlucrarea concomitentă a forţelor diriguitoare ale lumii, Binele şi Răul, cât mai cu

seamă a conştiinţei existenţei paralele a lumii de aici cu cea de dincolo.

Nu ar fi fost deloc nepotrivit, ca pe lângă moto-ul ales pentru deschiderea acestei

lucrări, să fi adăugat şi următoarele versuri populare:

„Lumea asta nu-i a mea,

Ceialaltă nici aşa.

Lumea asta-i cum o vezi,

Ceialaltă cum o crezi.”

44

(Anonim)

În Argument am încercat să oferim o idee generală asupra a ceea ce vom dezbate

pe parcursul lucrării, iar acum ne dăm seama că arta românească este o continuitate a

creaţiei populare care nu trebuie deloc limitată, sau chiar uitată. În concepţiile mito-

filosofice despre cele două vieţi, vom regăsi întreg periplu neamului românesc cu ceea ce

are el original şi cu ceea ce s-a îmbogăţit prin contactul şi moştenirea cu alte civilizaţii.

Ne simţim copleşiţi de bogăţia mitologiei româneşti şi este foarte dificil să triezi,

să sistematizezi şi să decodifici folclorul mitic într-o lucrare de mici proporţii, mai ales

când ai ca material întreaga mitologie română.

Un cărturar francez, Anatole de Monzie, apărând istoria culturală a Franţei,

spunea: „… istoria este memoria amintirilor unei naţiuni şi (…) un popor care nu ar avea

mituri, ar fi un popor mort”, iar Alecu Russo afirma în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea despre mitologia română că „dacă aş fi poet şi mai ales poet mitologic, aş edita

întâi mitologia română, care-i frumoasă ca şi aceea latină sau greacă şi care nu-i bătrână

şi purtată ca o rufă lepădată, şi ar fi înţeleasă de tot omul ce ştie numai româneşte”.

Se vede clar îndemnul Daciei literare în cuvintele lui Russo şi poate ne trebuie şi

nouă acum, la începutul mileniului al III-lea, un îndemn de reîntoarcere la bogăţia pe care

o are poporul român: folclorul, istoria, faptele înaintaşilor.

Chiar dacă lucrarea a fost limitată doar la personajele feminine implicate în

ritualuri, ne-am putut da seama că între miturile unei comunităţi există o unitate organică

de ordin spiritual, care acoperă toate necesităţile gândirii mitice în plin exerciţiu cultural.

În acest înţeles sistemul de mituri relevă aspectele esenţiale ale conţinutului, şi anume:

capacitatea de creaţie mitică a unui popor, fondul de mituri – unde există şi

„contaminările”, influenţele şi calchierile survenite în evoluţie – şi sursele energetice ale

unei mitologii etnice. Capacitatea de creaţie mitică este diferenţiată de la un popor la

altul.

Istoria daimonologiei mitice la români are o tradiţie scrisă care coboară până la

Dimitrie Cantemir. Acesta trece în revistă nume necunoscute ce amintesc de cultul

străvechi al Daciei. După Cantemir s-au mai făcut referiri disparate despre făpturi

daimonice în manuscrisele laice şi ecleziastice rămase prin biblioteci, iar în secolul al

XIX-lea publicate în presă, în almanahuri şi lucrări de cultură generală.

45

O contribuţie deosebită în domeniul daimonologiei a avut-o Artur Gorovei, din

perspective descântecelor. În introducerea unui vast studiu comparativ despre credinţa în

existenţa diavolului, Gorovei trece în revistă lupta dintre politeism şi monoteism,

transformarea politeismului în material de studiu demonologic pentru creştinism şi

asimilarea de către acesta a credinţei în existenţa şi puterea daimonilor răi: numele şi

rosturile vechilor zei sunt înlocuite prin “nume de sfinţi şi martiri, profeţi şi îngeri. Dar în

balanţă este pus Binele, pentru că trebuia o echilibrare între aceste forţe la care omul este

supus.

Binele şi Răul sunt termeni uzuali pe care îi folosim în diferite contexte pentru a

exprima aprecieri sau evaluări în conformitate cu un obiect, persoană sau acţiune. De

obicei, în aprecierile oamenilor, ei fac distincţia între fapte şi valoarea acestora, prin

consideraţii de tipul: bine/rău, moral/imoral, pios/nepios etc. În funcţie de contextul în

care îi folosim, cei doi termeni, Binele şi Răul, acţionează sau reacţionează asupra noastră

cu un impact mai mare sau mai mic. Ca să fie mai uşor de acceptat aceşti termeni, religia

le-a „oferit contur şi chip”, dar şi o poveste, ca omul să poată înţelege semnificaţia lor.

Astfel a apărut şi lupta dintre cele două energii – Binele şi Răul – balanţă sau echilibru

universal care trebuie menţinut pentru ca ciclul naştere-viaţă-moarte să poată continua.

46

ANEXE

47

Fig. nr. 1. Femeie de rang superior din Egipt

Sursa:

http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=800&bih=505&q=femeie+din+egiptul+antic&gbv=2

&oq=femeie+din+egiptul+antic&aq=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1500.5615.0.6448.24.7

.0.17.17.0.88.466.7.7.0...0.0.i_xwuAV1NCQ

48

Fig. nr. 2. Taler reprezentând scene de familie

Sursa:

http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=800&bih=505&q=scene+din+viata+de+familie+egipt

&gbv=2&oq=scene+din+viata+de+familie+egipt&aq=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1826.

6912.0.7225.32.10.0.22.10.0.139.541.8j2.10.0...0.0.FMcNizNWZEA

49

Figura nr. 3. Femeie din Grecia antică

Sursa:

http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=800&bih=505&q=femeie+din+grecia+antica&gbv=2

&oq=femeie+din+grecia+antica&aq=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1535.6348.0.6577.24.7

.0.17.17.0.75.324.7.7.0...0.0.iS7X_m7VCqk

50

Fig. nr. 4. Femeie romană

Sursa: http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=796&bih=506&q=femeie+romana&gbv=2&o

q=femeie+romana&aq=f&aqi=g-

S1&aql=&gs_l=img.3..0i24.1254.3057.0.3474.13.7.0.6.6.0.83.223.7.7.0...0.0.4Oa

dFoxsUk0

51

Fig. nr. 5. Babe – desen naiv

Sursa: proprie

52

Fig. nr. 6. – Baba Cloanţa

Sursa: proprie

53

Fig. nr. 7 – Demonii morţii

Sursa: http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=1017&bih=674&q=demonii+mortii&gbv=2&oq=de

54

monii+mortii&aq=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1281.4976.0.5401.14.10.0.4.0.0.219.908.

6j3j1.10.0...0.0.ZUB4RQGFsPE

Fig. nr. 8. Sânzienele

Sursa: http://www.google.ro/imgres?

q=sanzienele&hl=ro&biw=1017&bih=674&gbv=2&tbm=isch&tbnid=Kw3PtEAI58xCf

M:&imgrefurl=http://reiki-angels.com/2011/06/23/sanzienele/

&docid=Not9rJSgk69NKM&imgurl=http://putereaprezentului.files.wordpress.com/

2011/06/

thumb_446_x_0_499295075vs200806241140544copy.jpg&w=446&h=323&ei=9wHdT7

GaFMbRtAak_OzTDQ&zoom=1&iact=rc&dur=321&sig=105862503783085120457&pa

ge=1&tbnh=138&tbnw=179&start=0&ndsp=14&ved=1t:429,r:1,s:0,i:98&tx=110&ty=92

55

Fig.nr. 9. Ielele

Sursa: http://www.google.ro/imgres?

q=ielele&num=10&hl=ro&gbv=2&biw=1017&bih=631&tbm=isch&tbnid=AkvpsPDfW

DJCFM:&imgrefurl=http://suspans.ro/literatura/eseu/despre-

iele&docid=xsbNC5hWM8ChWM&imgurl=http://suspans.ro/wp-content/uploads/

2010/09/Eseu-Oliviu-Craznic-Despre-iele-

1.jpg&w=300&h=182&ei=AgPdT9qtE4jStAbska3YDQ&zoom=1&iact=rc&dur=363&si

g=105862503783085120457&sqi=2&page=1&tbnh=111&tbnw=183&start=0&ndsp=16

&ved=1t:429,r:3,s:0,i:75&tx=126&ty=55

56

Fig. nr. 10. Paparude

Sursa:

http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=1017&bih=674&q=pparude&gbv=2&oq=pparude&a

q=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1593.5493.0.5804.12.9.1.2.0.1.304.872.7j1j0j1.9.0...0.0.a

2ieBjWqJWs

57

Fig. nr. 11. Paparude

Sursa: http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=1017&bih=674&q=pparude&gbv=2&oq=pparude&a

q=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1593.5493.0.5804.12.9.1.2.0.1.304.872.7j1j0j1.9.0...0.0.a

2ieBjWqJWs

58

Fig.nr. 12. Caloianul

Sursa:

http://www.google.ro/search?

tbm=isch&hl=ro&source=hp&biw=1017&bih=674&q=pparude&gbv=2&oq=pparude&a

q=f&aqi=&aql=&gs_l=img.3...1593.5493.0.5804.12.9.1.2.0.1.304.872.7j1j0j1.9.0...0.0.a

2ieBjWqJWs#hl=ro&gbv=2&tbm=isch&sa=1&q=caloianul&oq=caloian&aq=0&aqi=g3

g-

59

S7&aql=&gs_l=img.1.0.0l3j0i24l7.198679.201354.0.204071.9.6.1.2.2.0.114.558.4j2.6.0.

..0.0.aeqsx5bv1cg&pbx=1&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.r_qf.,cf.osb&fp=7a0f52347869ed79

&biw=1017&bih=631

BIBLIOGRAFIE

1. Bârlea, Ovidiu – Folclorul românesc, Bucureşti, Editura Univers, 1983

2. Bucurescu, A. – Dacia magică, Bucureşti, Editura Arhetip, 2007

3. Candrea, I. A. –  Literatura populară, Bucureşti, Editura Saeculum, 2001

4. Cantemir, Dimitrie – Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Minerva,

1989

5. Densuşianu, N. – Dacia preistorică, Bucureşti, Editura Arhetip, 2002

6. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura Universul

Enciclopedic, 2008

7. Drîmba, Ovidiu – Istoria Culturii şi civilizaţiei, vol.1, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1984

8. Ginzburg, Carlo – Istorie nocturnă. O interpretare a Sabatului, Iaşi,

Editura Polirom, 2001

9. Herodot, Istorii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1978

10. Kernbach, Victor –Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura

Albatros, 1983

11. Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, Editura Minerva,

1987

12. Delumeau, Jean – La Civilisation de la Renaissance, Paris, PUF, 1967

13. Densuşianu, N. -  L'élément latin en Orient. Les Roumains de Sud, Paris,

Edition de Seuil, 1966

14. Duridanov, Ivan – Linguistique Balcanique, 1960

15. Eliade, Mircea –  De la Zalmoxis la Genghis-Han, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980

60

16. Florilegiu de folclor, coord. Ciobanu, Eleonor, Târgu Jiu, Editura

Fontana, 2002

17. Frazer, James George - Folklore in Comparative Religion Legend and

Law, Tg. Jiu, Editura Anaforet, 2005

18. Gorki, Maxim - Legenda valahă în Scrieri, Bucureşti, Editura pentru

Literatură şi Artă, 1967

19. Nietzsche, Fr. – Geneologia moralei, Bucureşti, Editura Antet, 2001

20. Olinescu, Marcel – Mitologie românească, Bucureşti, Editura Saeculum,

2001

21. Paliga, Sorin – Zeităţi feminine ale basmelor româneşti în Limba

română 38, 2: 141–149, 1989

22. Sadoveanu, Mihail – Nopţile de Sânziene, Bucureşti, Editura Minerva,

1991

23. Şăineanu, Lazăr – Ielele, studiu de mitologie comparată, Bucureşti,

Editura Antract, 2001

24. Vulcănescu, Romulus – Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei,

1987

,

61

62