Reinventarea Balcanilor. Noua economie de război și politica reprezentării în Europa de Sud-EstMarius Babias

Introducere

Tema acestui text este în egală măsură cuprinzătoare și, în esență, imposibil de tratat: iar asta deoarece, cuprinzînd diverse grupuri etnice, state și formațiuni statale sud-est-europene cu desăvîrșire diferite deopotrivă lingvistic, religios și cultural, spațiul geografic pe care îl numim Balcani este atît produsul discursiv al unor confruntări seculare pentru influență și putere politică, cît și acela al disputelor purtate pe un front extrem de încărcat între religii universale (catolicismul și ortodoxia; creștinismul și islamismul), respectiv între ideologii (comunismul și capitalismul; naționalismul și globalismul).

Produsul discursiv „Balcani“, construit astfel pe interesele geopolitice și reprezentările culturale de care depinde, a dobîndit statutul unei himere reale, asta însemnînd că, în calitate de totalitate discursivă, el a devenit o realitate influentă și bogată în consecințe, și tocmai în asta constă problema. Prejudecățile occidentale, resentimentele, rasismele și catolicismul fundamentalist ce vizează țările, regiunile și grupurile umane din Europa Sud-Estică au ge-nerat în decursul secolelor un program politic și cultural care s-a integrat, necontestat și scutit de examinare, în dispozitivul civilizației [noastre].

A ne îndrepta atenția spre Balcani pare absolut necesar după ce expozițiile politice majore ale ultimilor ani au substituit Europei Estice și Sud-Estice Sudul. Importanța și corectitudinea discursului postcolonialist nu pot justifica o eventuală uitare a dialogului Est-Vest – așa cum se întîmplă de pildă în ultimele documenta, unde această problematică este ignorată cu desăvîrșire. Discursul postcolonialist, dominant în ultimii ani, a transformat Estul într-o scenă secundară, mai ales că prăbușirea Zidului Berlinului a părut să conțină promisiunea implicită a depășirii conflictului dintre blocurile estic și vestic. Această promisiune nu a fost respectată în întregime: chiar dacă integrarea Estului și a Sud-Estului a progresat prin implicarea unor organizații și instituții transnaționale atît de diferite precum NATO, UE, Banca Mondială sau Fondul Monetar Internațional, trebuie totuși să întrebăm: în ce condiții și cu ce preț? Voi da mai tîrziu o tratare exhaustivă a interogației asupra motivelor pentru care Occidentul intervine în permanență politic, militar, economic și cultural în Balcani, în loc să lase această regiune în voia propriei sale dezvoltări istorice.

Simpla apartenență la NATO n-a adus avîntul economic prezumat – un stat balcanic ca, de exemplu, România trebuie să constate acest fapt. Pe de altă parte, statele Europei de Est și de Sud-Est, care au devenit membre ale UE, se plîng de pierderile de suveranitate, paternalismul și tutela ce rezultă din noua lor condiție. Revizuirea și re -definirea propriei istorii, asociate inevitabil cu integrarea în UE și în piața mondială, constituie aspectul probabil cel mai precar al unei apropieri între Est și Vest. În perioada postcomunistă, de după căderea Zidului, nu s-a produs nici o reinterpretare temeinică a propriei istorii, în afară de situațiile în care aceasta a luat forma relativizării sau chiar a negării propriilor complicații. Vechile elite împiedică pînă astăzi, în unele țări ale Europei Estice și Sud-Estice, constituirea unei autorități însărcinate cu studierea nedreptăților. În schimb, abordarea propriei istorii a fost transformată într-o chestiune emoțională și demonică – de pildă în cazul fostei RDG, Stasi a fost recodificată ca metaforă identitară a unei noi conștiințe democratice.

Numeroși artiști/artiste și autori/autoare din Balcani, înzestrați cu conștiință critică, opun în ultima vreme cu tărie imaginii occidentale a Balcanilor definiții politice și culturale proprii, fără a neglija prin aceasta reinterpretarea propriei istorii. La prima vedere, asta irită: un artist din Franța sau din Germania nu s-ar gîndi să-și conceapă activi tatea artistică din perspectiva unei politici identitare. Contraargumentul universalismului burghez, prin care sînt evaluați și, de obicei, depreciați artiștii și artistele din Est, vizează presupusa autonomie estetică a operei de artă – presupunerea unui limbaj estetic universal fiind ea însăși produsul unei ideologii moderniste ce și-a pierdut consistența internă. Politica identitară, revendicată de artiștii și artistele expoziției In den Schluchten des Balkan [În prăpastia Balcanilor] de la Museum Fridericianum din Kassel, constituie o resursă artistică veritabilă. Unele dintre cele mai interesante lucrări ale ultimelor decenii, fie ele de proveniență estică sau vestică, tratează probleme ale politicii identitare – corpul și sexualitatea în mijlocul parametrilor sociali și interculturali.

Cînd, în urmă cu două sute de ani, statele naționale vest-europene și-au dezvoltat o formă de conștiință istorică și au început să-și legitimeze interesele coloniale pe căi istorice, politice și culturale, ele nu s-au mulțumit numai să redescopere antichitatea, ci au revendicat idealurile civilizatoare centrale ale acesteia pentru ele însele. Cu această ocazie ele s-au delimitat de întregi regiuni ale Europei și au declarat istoria acestora subdezvoltată, barbară și „asiatică“. Prejudecățile, reprezentările culturale și atitudinile defavorabile cu privire la Balcani se conservă cu încăpățînare pînă astăzi, cu intensitate și răspîndire variabile.

Discursurile funcționează ca agenți dubli – ele structurează gîndirea și inconștientul. Reprezentările culturale supraviețuiesc generațiilor și sistemelor politice. Ele generează convingeri și reprezentări politice, producînd identități chiar și atunci cînd sînt cu desăvîrșire false, arbitrare sau întemeiate de-a dreptul pe rasism, pe fanatismul religios sau cel ideologic. Discursul asupra Balcanilor este în primul rînd o invenție occidentală, introdusă cu vremea de asemenea în gîndirea și inconștientul oamenilor și grupurilor de oameni din Europa Sud-Estică. Ca urmare, în percepțiile de sine și în autoreprezentările acestora s-au infiltrat elemente ale reprezentărilor occidentale, de multe ori lipsite de orice contact cu realitatea și devenite totuși, în acest fel, realitate. Discursul asupra Balcanilor este o zonă contaminată ideologic și minată cu prejudecăți, resentimente, rasism, o zonă a cărei frecventare ascunde un mare pericol, acela de a contribui la reproducerea permanentă a amintitelor elemente constitutive [ale acestui discurs]. Unica posibilitate de a străpunge acest circuit reproductiv pare a consta în interogarea critică, deconstructivă a discursului asupra Balcanilor, așa încît să iasă la lumină două elemente potențial eliberatoare:

1) -numirea motivelor/temeiurilor/intereselor construirii de către Occident a unei identități balcanice și

2) -epurarea critică a imaginilor/reprezentărilor predominante despre Balcani.

În cele ce urmează voi încerca să realizez în cinci pași o astfel de operație bifurcată de numire și epurare. Pentru început, voi oferi exemplul unei construiri identitare a Balcanilor ale cărei efecte se resimt pînă astăzi. Este vorba despre Grecia, a cărei receptare occidentală s-a metamorfozat cultural și politic de-a lungul secolelor. Al doilea pas va atinge unul dintre elementele constitutive centrale ale identității balcanice: metaforizarea violenței, legată indisolubil, atît în trecut, cît și în prezent, de Europa Sud-Estică. Cea de a treia parte tratează despre dispozitivul civilizațional care interpretează Balcanii atît ca linie de demarcație între Europa și Asia, cît și ca granița dintre civilizație și barbarie. În cea de a patra parte, dedicată în principal epurării critice a imaginilor/reprezentărilor valorice predominante despre Balcani, voi discuta reprezentarea „alterității“ și „cultura amestecului“, precum și conceptul problematic al „etnopluralismului“, integrat din anii ’90, pe fundalul războaielor iugoslave și al valurilor migratoare declanșate de acestea, într-o teorie modernizată a neorasismului. Cea de a cincea și ultima parte tematizează, în cele din urmă, politicile aproprierii de sine și ale reprezentării, încercînd să deschidă, în prelungirea întrebării asupra motivelor intervențiilor politice și militare masive ale Vestului în Balcani, perspective asupra existenței și naturii împrejurărilor în care ar putea fi proiectate peisaje politice noi, identități eliberate și opțiuni practice care să servească atît eliberării de sine, cît și dialogului între parteneri egali.

1. Construirea identitară a Balcanilor: exemplul Greciei

Originea „Europei“, înțeleasă ca un concept colectiv al universalismului burghez, este grecească, iar Grecia a trecut în ochii burgheziei europene iluministe drept leagăn al civilizației. Maria Todorova descrie în cartea sa Die Erfindung des Balkans (Balcanii și balcanismul, Ed. Humanitas, București, 2000) procesul prin care literatura engleză de călătorie a stîrnit în sufletul cititorilor, mai ales ea, o puternică atracție față de Grecia. Atenția acordată astfel Greciei era pe de o parte produsul clasicismului, iar pe de altă parte rezultatul intereselor strategice ale englezilor în zona mediteraneană orientală, iubirea pentru Grecia fiind însă abstractă, fără să aibă de-a face cu grecii [moderni], prezentați de multe ori ca înclinînd spre nesupunere, needucați, lingușitori, ignoranți, leneși, lacomi, corupți, intriganți, nerecunoscători ș.a.m.d. – această iubire viza, așadar, un ideal antic abstract, care părea în măsură să legitimeze judecățile de valoare ale unei burghezii în ascensiune. În timp ce Grecia era înălțată în slăvi, iar grecii depreciați, turcii erau caracterizați de englezi la vremea respectivă, adică la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, ca fiind nobili, politicoși, mărinimoși, altfel spus ca fiind o națiune stăpînitoare de talia englezilor. Observăm cum paradoxul proteic al reprezentărilor culturale este ilustrat de mărturisirile respectului față de otomani: dacă ei treceau atunci, în ciuda oricărei presupuse divergențe absolute de sorginte religioasă și culturală, drept o națiune de stăpînitori, Turciei, succesoare de drept a Imperiului Otoman, i se refuză astăzi accesul în UE în numele aceleiași divergențe culturale.

Dimpotrivă, „Greek“ era pînă și în Statele Unite, în perioada imigrărilor de la începutul secolului XX, un sinonim pentru tîlhar, jefuitor, derbedeu. Cum se potrivesc aceste lucruri, pe de o parte admirația pentru Grecia, pe de altă parte disprețul pentru greci?

Atît englezii, cît și alte așa-numite națiuni-cultură europene, și-au proiectat aspirația spre antichitate asupra Greciei, detașînd-o de oamenii propriu-ziși, pe care i-au „rasificat“ cu ajutorul unui întreg arsenal de prejudecăți. Acest entuziasm burghez pentru Grecia este, de altfel, și unul dintre motivele pentru care Churchill a insistat, în cadrul negocierilor de la Yalta asupra împărțirii Europei de Est după Cel de al Doilea Război Mondial, ca Grecia să devină o zonă de influență occidentală. Cu această ocazie, autonomia și autodeterminarea grecilor au fost ignorate încă o dată. Dacă în timpul Celui de al Doilea Război Mondial era valabilă maxima lui Churchill: „Tot ce ne interesează este cine produce cele mai mari pagube germanilor“, criteriul politic suprem al perioadei postbelice a constat în respingerea și izolarea comunismului. Partizanii iugoslavi și greci au devenit dintr-o dată neagreați. Luptătorii

antigermani din Grecia au devenit peste noapte gangsteri, hoți de drum mare și bandiți din munți. Cu sprijinul americanilor și cu consimțămîntul britanicilor, stînga a fost zdrobită sîngeros în războiul civil grecesc, iar Grecia a fost transformată într-o fortăreață antisovietică. Guvernarea militară brutală a Greciei a primit undă verde în ce privește chestiunile interne.

Minoritatea slavo-macedoneană a luptat de partea comuniștilor în războiul civil grecesc din 1945–1949, fiindcă aceștia le promiteau autonomie slavilor. O dată cu preluarea puterii de către naționaliști, în ultimele zile ale lui august 1949, gherilele s-au refugiat peste munți în Iugoslavia, împreună cu douăzeci și opt de mii de copii, răspîndiți în parte în întreaga Europă de Sud-Est și separați de familiile lor. În 1982, guvernul grecesc condus de Andreas Papandreu a făcut un prim pas către reconcilierea cu istoria sîngeroasă, permițînd membrilor vechii gherile să revină în țară, cu condiția să fie „etnici greci“. Unii dintre ei au reușit chiar să devină miniștri. Slavo-macedonenii au fost excluși însă de la această reglementare. În 1991, cînd Macedonia și-a declarat independența după dezintegrarea Iugoslaviei, vechea teamă grecească de o eventuală separare a Nordului s-a ivit din nou. Pînă și reglementările actuale privitoare la accesul în țară al foștilor refugiați slavo-macedoneni sînt foarte stricte și nici o dezbatere privitoare la despăgubiri pentru exproprieri sau la autonomie culturală ori politică nu are loc. Istoria oprimării și izgonirii slavo-macedonenilor este pînă astăzi un tabu în Grecia.

Această istorie a Greciei, schițată aici pe scurt, pune în evidență o serie întreagă de aspecte relevante, cu intensități și ingrediente variabile, pentru întreg spațiul sud-est-european: naturalizarea conflictelor politice și a intereselor geopolitice, „rasificare“ și „etnicizare“, problematica minorităților, oprimare, persecuții, năzuințe către autonomie politică și culturală, probleme legate de despăgubiri și reparații.

Aparține oare Grecia Balcanilor? Răspunsurile la această întrebare vor diferi în funcție de cine o adresează și de perspectiva acestuia. După cum vedem, apartenența și identitatea balcanice pot fi construite politic și cultural și transmise peste generații.

2. Metaforizarea balcanică a violenței și economia militară

Un element constitutiv central al identității balcanice este metaforizarea puterii, folosită în legătură cu întreaga regiune sud-est-europeană. Într-adevăr, Balcanii au devenit, chiar și în limbajul cotidian, un sinonim pentru acte de violență și vărsări de sînge motivate politic, pentru ura interetnică, „epurările etnice“ și barbarie. Termenul „bal-canizare“ a devenit, atît la stînga, cît și la dreapta, metafora politică generală pentru conflicte, tulburări, haos. Conceptul de balcanizare, apărut în anii ’20, o dată cu desprinderea din fostele imperii – otoman, austro-ungar, german și rus – a multor state noi de dimensiuni mai mici (precum Cehoslovacia), joacă un rol important în arsenalul culturalismului rasist. „Balcanizare“ înseamnă dezagregarea unor state multinaționale în mai multe state naționale mici, adeseori rivale. Acest concept a făcut carieră, reunind resentimentele și rasismul antibalcanice.

În discursul politic mai recent, începînd cu anii 1990, Serbia a reușit să fie demonizată într-un mod exemplar, considerat imposibil [pînă atunci]. Figura de stil a demonizării, intrată în inventarul politicii în perioada expresionismului, constă în general în a stigmatiza adversarii politici și a împiedica o analiză a discursului lor.

Diferitele formule de invocare psihologică ale limbajului și ale vorbirii constituie întotdeauna zgomotele de fundal isterice ale proclamării unei noi ere, care se presupune a fi început o dată cu căderea Zidului, cu dezintegrarea Uniunii Sovietice și, într-o mai mică măsură, cu destrămarea Iugoslaviei. Triunghiul emoțional format din apelul la dreptate, resentiment și exhibiționismul mediatic nu necesită decît o scînteie măruntă, iscată cînd din contactul cu „teroriștii“ și „Serbia“, cînd din acela cu „străinii“ sau „evreii“, pentru a exploda. Noul dispozitiv al politicii globale folosește o serie de tehnici de obturare și de mobilizare, care produc legitimitate politică (precum în cazul Războiului din Golf sau al intervenției NATO din Iugoslavia) și ajută la construirea unor dușmani colectivi (precum Saddam sau Miloșevici).

A fost consternant să observăm unde și cum s-au situat unii intelectuali critici și mari părți ale stîngii și liberalilor în cursul Războiului din Golf (1991) și al celui din Kosovo (1999). Hans Magnus Enzensberger a inventat faimoasa și rău-famata formulă: „Saddam = Hitler“. Daniel Goldhagen a susținut operațiile militare ale NATO împotriva Serbiei fără mandat ONU și a recomandat reeducarea sîrbilor în spiritul democrației, așa cum au făcut americanii cu germanii după Al Doilea Război Mondial. Același Goldhagen s-a opus mai înainte cu tărie opiniei predominante, în cartea sa Hitlers willige Vollstrecker [Executorul docil al ordinelor lui Hitler]. Goldhagen interpretează aici Holocaustul ca proiect generic al tuturor germanilor, căruia naziștii i-ar fi oferit o legitimitate politică și morală. Goldhagen și-a folosit ulterior autoritatea dobîndită în dezbaterile asupra Holocaustului pentru a-i atesta lui Miloșevici intenții de anulare etnică a albanezilor din Kosovo. Așa-numitul „masacru de la Racak“ din 15 ianuarie 1999, din care NATO a

dedus „datoria morală“ de a bombarda Belgradul, nu a putut fi confirmat în raportul final de la începutul lui 2001 al unei comisii de anchetă finlandeze independente. Morții găsiți în satul Racak nu erau victime civile ale unei „epurări etnice“ sistematice, și astfel un masacru organizat de sîrbi nu putea fi susținut.

O altă justificare a intervenției NATO în Iugoslavia a constituit-o așa-numitul „plan al potcoavei“. Planul potcoavei era un presupus proiect strategic al sîrbilor, de izgonire sistematică a albanezilor din Kosovo. Nu s-au găsit niciodată dovezi pentru existența unui astfel de plan, tocmai fiindcă el n-a existat niciodată. În ciuda acestui fapt, ministrul german al apărării de la acea vreme, Rudolf Scharping, s-a folosit de el pentru a înlătura orice îndoieli ale parlamentarilor din Bundestag cu privire la intervenția NATO și la trimiterea de soldați și avioane germane.

Politica occidentală s-a comportat în săptămînile Războiului de la Belgrad precum o agenție publicitară cu o ofertă cuprinzătoare: persecuții și maltratări în masă, „epurări etnice“ și, totodată, apeluri pentru donații care să acopere pagubele provocate de NATO. 200.000 de sîrbi și de romi au fost izgoniți din Kosovo ca urmare a bombardamentelor NATO. Politicieni cu precădere germani, și mai ales Rudolf Scharping, au construit o paralelă falsificatoare și relativizatoare între „epurarea etnică“ a albanezilor din Kosovo și „soluția finală a problemei evreiești“. CNN a înregistrat cea mai mare producție publicitară de la Războiul din Golf. Politicienii occidentali nu au anticipat însă că atacurile aviatice aveau să consolideze rezistența sîrbească, producînt astfel pretextul unei militarizări mai ridicate.

Violența, teroarea și barbaria sînt tot atît de puțin o specialiate a Balcanilor pe cît e de îndreptățită presupunerea că războaiele și intervențiile legitimate și conduse de Occident ar servi într-o oarecare măsură prin sine idealurilor de libertate, umanitate și drepturi ale omului. Monopolul guvernării violente revine mai degrabă așa-numitelor națiuni-cultură occidentale, care au supus într-un mod sîngeros țări, popoare și continente întregi și au măcelărit milioane de oameni din motive religioase și politice sau chiar numai din aviditate pentru bogății, de-a lungul întregii lor istorii. Asta mai ales în perioada lor imperialistă. Imputarea reciprocă a masacrelor și numărarea morților ar fi o polemică irelevantă în acest loc.

Ar merita, în schimb, să aruncăm o privire mai atentă asupra economiei de război iugoslave. Războaiele purtate din 1991 în Iugoslavia primesc în Occident o explicație monodimensională, ca expresie a „urii milenare“ între „etniile“ sau „națiunile“ slave din Sud. În acest fel se neglijează faptul că ideologiile naționaliste au servit adeseori ca acoperire pentru dorința de profit material a unei elite războinice și a unei clase soldățești sălbăticite. Majoritatea celor 200.000 de oameni uciși în Bosnia între 1992 și 1995, în special de către sîrbi, erau civili cărora li s-au luat mai întîi banii, bijuteriile, automobilele, frigiderele și alte obiecte de valoare. Aceeași soartă au avut-o și cei două milioane de izgoniți, ale căror proprietăți au fost confiscate. Warlords [stăpîni ai războiului] au existat și există de toate părțile. În estimarea lui Milosˇ Vasic, expert militar al revistei Vreme din Belgrad, trupele paramilitare sîrbești au fost constituite „în proporție de optzeci la sută din criminali de drept comun și douăzeci la sută din naționaliști fanatici“. De partea sîrbească îl avem pe ucigașul și jefuitorul Arkan, împreună cu tigrii săi recrutați din rîndul huliganilor, de partea bosniacă pe Naser Oric, apărătorul autoproclamat al enclavei musulmane Srebrenica, care nu numai că a vîndut pe piața neagră la prețuri terifiante alimentele primite ca ajutoare umanitare, dar a și cedat sîrbilor în 1995, în mod cu totul nepatriotic, poziții întregi din jurul muntelui Igman, pentru a-și putea păstra în schimb controlul asupra unor rute profitabile ale pieței negre. Oric a fost pus sub acuzare în aprilie 2003 de către Tribunalul de la Haga pentru crime de război împotriva civililor sîrbi.

Ascensiunea începînd din 1998 a etnogherilei albaneze din Kosovo, UCK, ilustrează felul în care etnonaționalismul a fost instrumentalizat pentru a instaura o economie paramilitară a jafului, plasată în mod ironic sub protecția „comunității internaționale“. Finanțat de traficul de droguri al diasporei albaneze din Occident, UCK-ul și organizațiile sale politice satelit, care domină provincia Kosovo, controlează între timp coridoarele de trafic din Asia spre Europa – la această concluzie ajunge Fundația Wissenschaft und Politik [Știință și Politică], ce consiliază guvernul federal german. UNICEF presupune că traficul de carne vie, prin care în jur de 120.000 de femei și copii din Europa Estică și Sud-Estică sînt vînduți anual pentru a fi siliți să practice prostituția în țările Uniunii Europene, este pus la punct în Kosovo.

Toți acești warlords, stilizați de fiecare dintre părți în „eroi ai patriei“, se tem de pace mai mult decît de război și sînt interesați de instabilitatea politică, deoarece haosul social le permite să-și continue nestingheriți afacerile. Toate acestea nu au nimic de-a face cu imaginea tradițională a Balcanilor sîngeroși.

„Warlordizarea“ războaielor iugoslave, care constă în conectarea unor aspecte politice și militare cu mafia și cu spiritul antreprenorial, este un fenomen atît de imposibil de unificat cu tabloul occidental al Balcanilor ca fiind butoi cu pulbere etnic, încît publicul îl ignoră aproape cu desăvîrșire. Fenomenul economiei jafului, detectabil în toate taberele politice și în toate grupurile etnice, nu numai că pune sub semnul întrebării stereotipurile violenței, dar la o analiză

atentă oferă și o perspectivă asupra unui context explicativ considerabil mai larg pentru dezintegrarea uniunii iugoslave și războaiele de secesiune rezultate din aceasta.

Ororile comise de paramilitari și, de asemenea, de trupele obișnuite împotriva populației civile, care au trecut în Occident, inevitabil, drept probe ale culturii tipic balcanice a violenței, ne retrimit la situația socială precară și la climatul politic otrăvit al Iugoslaviei de dinainte de război, cînd, după moartea lui Tito la finele anilor 1980, național-populismul și paramilitarismul mafiot s-au aliat și s-au legitimat reciproc, fiind inițiate deocamdată numai formal și în mod ironic tocmai de către republicile comuniste. „Această stare de fapt conduce“, cum spune istoricul Boris Kanzleiter, „la nucleul distrugerii Iugoslaviei, pentru că izbucnirea războiului în 1991 nu a fost începutul, ci mai degrabă sfîrșitul unei dezintegrări economice, sociale și politice care a subminat ființa statală și fundamentul ei ideologic de-a lungul întregului deceniu al nouălea, zguduit de crize.“

Este relevant în acest context aportul consilierilor militari și al firmelor militare occidentale la apariția și proliferarea economiei jafului în fosta Iugoslavie. Criteriul director al neoliberalismului, privatizarea, a cuprins pe lîngă sistemele de educație și de sănătate și domeniul care ținea mai demult de monopolul de stat, acela al activi tăților militare. În cursul privatizării mondiale a domeniului militar au apărut așa-numite Private Military Companies [companii militare private – CMP], angajate de concernele internaționale pentru a păzi de pildă conductele petroliere sau minele de diamante în timpul războaielor civile africane, implicîndu-se și în negocieri cu rebelii. Fondate de regulă de foști ofițeri cu grad înalt, CMP-urile au devenit actorii așa-numitelor „războaie noi“, care seamănă mai degrabă cu acțiuni polițienești sau de gherilă, organizate în stil mare în spații dezetatizate, decît cu vechile războaie între state naționale. CMP-urile procură armament, instruiesc trupe, administrează logistica armatelor obișnuite sau luptă ele însele pe front. Curtea americană de conturi General Accounting Office (GAO) a calculat că zece procente din cei 13,8 miliarde de dolari cheltuiți între 1995 și 2000 pentru misiuni militare americane în Balcani au fost plătiți către CMP-uri. Asta înseamnă 1,38 miliarde de dolari pentru întreprinderi militare private. Cel mai cunoscut și mai controversat caz a fost angajarea firmei particulare americane Military Professional Resources Incorporated [MPRI – Corporația de Resurse Militare Profesioniste] de către armata croată în 1994. Pregătită și instruită tactic de firma militară, armata croată a mărșăluit în august 1995 în provincia revendicată de sîrbi Krajina, ajungîndu-se astfel la crime de război împotriva populației sîrbești și la izgonirea a 150.000–200.000 de civili sîrbi. Această acțiune militară, numită operațiunea „Furtuna“, a urmat o tactică tipic americană cu desfășurări conjugate ale aviației, artileriei și infanteriei. Într-o formulare generală, tragedia iugoslavă constă în antagonismul unor forțe diferite. Alianța și legitimarea reciprocă a național-populismului cu etnonaționalismul și cu paramilitarismul mafiot, de pe urma cărora au cîștigat diverși warlords și întreprinderi occidentale, au sustras statului fundamentul său. Ura între grupuri antrenată de etnonaționalism avea să mascheze mult mai radical acest context.

3. Reprezentarea „alterității“ și „cultura amestecului“

În loc de a perpetua stereotipurile privitoare la cultura balcanică a violenței sau de a imputa, dimpotrivă, Occidentului violența și barbaria sa sub forma Holocaustului sau a războaielor din Vietnam, Golf, Afganistan și Irak, pare mai important să înțelegem, ca temelie a unei noi culturi politice, mecanica fundamentală a reprezentării „alterității“. Istoria – știm deja acest lucru – este străbătută de o construire discursivă influentă a „alterității“. Din acest motiv a apărut o nouă disciplină la intersecția mai multora, de la antropologie prin filosofie și pînă la istorie: imagologia, care studiază imaginile literare ale „celuilalt“ și problema reprezentării „alterității“.

Carl Schmitt, viitorul jurist oficial al Germaniei naziste și oponent al „dezrădăcinării“ și al tot ce se poate numi „nomad“, tratează într-un text din 1925, redactat în urma unei călătorii la viitorul său socru din Dalmația, problema „deteritorializării“ balcanice, precum și a diversității lingvistice și culturale, pentru a trasa apoi din nou o graniță și a o reteritorializa masiv. Delimitarea culminează, sub respectarea deplină a liniei teologiei sale politice, care susține Europa creștină împotriva Islamului (sau, mai exact din punct de vedere istoric, împotriva Turciei), prin această afirmație tranșantă: „Balcanii sînt, într-un sens mult mai puternic decît Rusia, granița dintre Europa și Asia“. Schmitt traduce (împreună cu viitoarea sa a doua soție) o poezie a poetului sîrb Milutin Bojic. Interesul său pentru Iugoslavia, respectiv pentru Serbia, a rămas întotdeauna viu, într-o asemenea măsură încît serviciul de securitate SD l-a acuzat că ar întreține legături cu „mișcarea Iugoslavia Mare“ (documentele SD privitoare la Schmitt sînt păstrate la Institut für Zeitgeschichte [Institutul de Istorie a Epocilor]). El a organizat colocvii avînd ca temă Iugoslavia și a întreținut relații de prietenie cu Ivo Andric, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1961. Fără a trata în acest loc mai îndeaproape considerarea Rusiei ca implicit „asiatică“, adecvată cu desăvîrșire ideologiei naziste ulterioare, observăm că Schmitt formulează în 1925 motivul, transmis pînă astăzi, al Balcanilor ca zonă de tampon politică și culturală între Europa și Asia, respectiv, într-o bună măsură, între civilizație și barbarie.

Este necesar să prevenim această imagine influentă, reactualizată masiv de războaiele iugoslave, cu ajutorul imaginilor pozitive și al determinațiilor conceptuale ale deteritorializării: diversitate lingvistică și culturală, conviețuire

interetnică și toleranță religioasă, dez-limitare în locul delimitării, spațiu în locul liniei. Jean-Luc Nancy a expus cel mai bine problema în eseul său „Laudă amestecului – pentru Sarajevo“: „orice cultură este «multiculturală» în sine însăși, nu doar pentru că a existat de fiecare dată o aculturație premergătoare și pentru că nu există origine simplă și clară, ci în mod fundamental pentru că însuși gestul culturii este unul al amestecului: se concurează și se compară, se transformă și se reinterpretează, se descompune și se recompune, se combină și se asamblează“. Edward Said a făcut încă un pas în lucrarea sa standard Cultură și imperialism prin teza conform căreia propria cultură trebuie înțeleasă ca alteritate. Esența sinelui nu ar consta într-o omogenitate etnică și culturală, ci în impuritate, în imprecizie și interferență. „Cultura amestecului“ ar produce fenomene trans- și interculturale în mediul social, precum și în cultura cotidiană și cea populară. Societatea interculturală rezultată astfel reprezintă o slăbire a ideii statului național, ceea ce îi îngrozește pe susținătorii națiunilor-cultură bazate pe sînge. Reprezentarea unei „culturi a amestecului“ este diametral opusă politic tezei ce susține the clash of civilizations [ciocnirea civilizațiilor] a lui Samuel Huntington. Voi reveni la Huntington în următoarea secțiune.

Cel ce trăiește la marginea societății și a sistemelor fără identitate univocă se găsește mai degrabă în situația de a-și dezvolta prin apropriere culturală diversificată o identitate multiplă care să-i permită să recunoască și să accepte ceea ce se întîmplă la un moment dat să fie „altfel“. Potențialul autodeterminator inerent acestui proces poate să conducă, în timp, la o dizolvare succesivă a granițelor între culturi și națiuni. Aceasta este vestea bună. Vestea proastă este că migrația, marginalitatea și existența la limită se lasă puse în practică și ca ornament decorativ al unui concept de „șic radicalist“, pentru a deschide circuitului de mărfuri al capitalismului noi piețe, fondate pe furnizarea și exploatarea acestui „altfel“.

Faptul că Balcanii nu sînt percepuți ca model al unei transculturalități ce depășește granițele și etniile demască promisiunea neoliberală falsă a unei piețe mondiale fără granițe, în care culoarea pielii și identitatea culturală nu ar urma să joace nici un rol. Șablonul hermeneutic cultural ce zugrăvește Balcanii ca spațiu izolat de modernitate, dominat de tribalism și de etnonaționalism, poate să conducă la situația în care pînă și angajamentul bine intenționat în favoarea drepturilor omului să devină o unealtă în mîinile noii ordini globale – precum în Războiul din Kosovo, cînd revolta morală a unor organizații pentru protecția drepturilor omului, ONG-uri, ligi și partide a pregătit terenul pentru intervenția armată a NATO. Astfel de intervenții, pretextînd proveniența din partea societății civile, sînt numite în cercurile de stînga imperialism al drepturilor omului.

Recunoașterea istoriei Europei Sud-Estice ca un caz particular complicat al istoriei europene ar contribui la rîndul său la o revizuire și redefinire a perspectivei occidentale. Disponibilitatea de „a-și gîndi propria cultură ca fiind altceva“ este foarte redusă. Este mai simplu și considerabil mai comod să definim în continuare Balcanii în termenii unei psihogeografii enigmatice, impenetrabile, impulsive și nedomesticite, aflate la marginea civilizației, cînd Balcanii nu sînt de fapt decît latura întunecată refulată a identității europene.

4. Etnopluralism și rasism

Combaterea „culturii amestecului“ și a „celuilalt“, reprezentate de Balcani ca totalitate, a proliferat în mediile teoreticienilor de dreapta, pe fundalul războaielor iugoslave, sub forma unui rasism modernizat, a așa-numitului rasism al „mentalităților“ și al „mediilor culturale“.

Trebuie să vorbim despre rasism, urmîndu-l pe cercetătorul rasismului Alfred Schobert, în prezența următorilor trei factori:

1. -o construcție discursivă a unor oameni sau grupuri de oameni ca „rase“ sau „etnii“ cu indicarea unor trăsături comune și distinctive de natură biologic-genetică și/sau culturală precum așa-numitele „mentalități“;

2. o apreciere negativă (sau chiar pozitivă) a grupului construit ca fiind „altfel“;

3. întreprinderea acestei construcții și aprecieri de pe pozițiile puterii.

Nu există „rase“ în sens biologic, fapt accentuat îndeosebi de geneticienii contemporani. A desemna un grup de oameni ca „rasă“ este un proces social, o „inventare a celuilalt“ (Jacques Derrida). Desigur, această invenție nu rămîne, o dată introdusă în lumea socială, o ficțiune lipsită de consecințe. Rasiștii ultimelor decenii recurg din ce în ce mai frecvent, după ce rasismul biologist a beneficiat de atenția societății și a fost delegitimat în bună măsură, la argumente culturale. Conceptele centrale prin care este legitimată delimitarea superioară și exclusivă sînt „mentalitatea“ și „mediul cultural“. Diferențele fundamentale între oameni și grupuri nu se mai întemeiază pe „rasă“, ci pe mentalitatea considerată imuabilă. Teza „mediului cultural“ este asertată spre exemplu – iar asta nu numai de

către radicali de dreapta, ci și de politicieni de centru – atunci cînd se discută aderarea Turciei la UE: Turcia nu ar aparține mediului cultural al Europei creștine și, în consecință, nici Europei.

Cei ce argumentează în felul acesta încearcă să omită din nou măsurarea granițelor interioare ale Europei, iar asta în sens nu doar cultural, ci și geografic. Aceste granițe nu sînt, ce-i drept, ușor de deformat, totuși Balcanii sînt excluși de cele mai multe ori. Excluderea vizează pe de o parte, pe fundalul războaielor iugoslave, populațiile de credință musulmană. Excluderea privește însă și creștinismul ortodox, prin raportare la „granița“ grafologică dintre alfabetul latin (a se citi european-superior) și cel chirilic (a se citi slav-inferior). „Serbia“, imaginea dușmanului, obține pe această cale o sublimare culturală.

Rasismul culturalist al „noii drepte“, care și-a cîștigat influența mai întîi în Franța, a lansat conceptul aparent tolerant al „etnopluralismului“. Etnopluralism se numește recunoașterea diferențelor între etnii (popoare). Fiecare popor ar avea propria sa valoare, și anume în propriul său loc. Aceasta nu înseamnă altceva decît „Germania pentru germani“. Conceptul de etnopluralism ascunde vechiul rasism colonial european sub o mască modernizată. Această moștenire nu este îngrijită însă doar de dreapta, ci și de centru, mai ales în tratamentul pe care îl aplică imigranților/imigrantelor și în concepțiile politice despre viitorul Europei.

Conceptul de etnopluralism joacă un rol important și în lucrarea lui Samuel Huntington The Clash of Civilizations, larg dezbătută, îndeosebi în legătură cu atacul de la World Trade Center. Istoricul american susține că diferențele culturale dintre civilizații vor constitui motivul unor conflicte și războaie viitoare. Huntington prezice un coșmar: contrastele crescînde dintre civilizații – creștinismul împotriva islamismului, dar și catolicismul/protestantismul împotriva ortodoxiei – se descarcă precum forțele naturii în război deschis.

Formula huntingtoniană accesibilă a „ciocnirii civilizațiilor“ a cîștigat o poziție solidă în dezbaterea politică. Argumentația sa se desfășoară în termeni de rasă, progres, evoluție, cultură și civilizație. În ce privește Balcanii, Huntington reproduce imaginea tradițională vulgară a unei regiuni din afara Europei, amestecate din punct de vedere etnic și cultural – îmbogățită cu o nouă și perfidă variantă. Civilizația europeană se întinde pentru el pînă la granița „slavă“. Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Croația și minoritățile maghiare din Transilvania și din Voivodina aparțin Europei, acestora li se adaugă în calitate de europeni de rang secund țări nonslave precum România, Georgia și Albania. Dimpotrivă, slavii de sud și musulmanii sînt atribuiți istoric și cultural imperiilor otoman și țarist, revenindu-se astfel la motivul Balcanilor ca zonă de tampon între Europa și Asia, între civilizație și barbarie.

Politica huntingtoniană a apartheidului cultural oferă un șablon hermeneutic deosebit de atractiv, aplicat cu ușurință de politicienii conservatori de dreapta din Statele Unite pentru a legitima războaiele preventive. Separarea culturală a Balcanilor, întreprinsă de la Carl Schmitt și ajunsă prin Huntington pînă la noua dreaptă, nu servește decît pentru a acoperi o separare cu mult mai temeinică: cea dintre bogați și săraci.

5. Politica reprezentării

Ce putem spune despre o politică a aproprierii de sine a țărilor balcanice? Adepții neoliberalismului promovează globalizarea ca pe o șansă tocmai pentru ca periferia să se scoată într-un anume fel singură din mlaștină, prin tehnici ale valorificării de sine. Este oare adevărat acest lucru? Au oare țările balcanice o șansă reală de consolidare politică, economică și culturală în afara cadrelor trasate de UE, NATO, FMI și Banca Mondială?

Cum pot fi proiectate, în vederea viitoarei autodefiniri, peisaje politice noi, identități eliberate și perspective de acțiune care să slujească eliberării de sine? O asemenea perspectivă s-ar putea găsi în cîmpul culturii, dar numai atunci cînd cultura ar dobîndi o înțelegere radical diferită, și anume în sensul unei culturi gîndite ca front politic, care să ducă la o politică a reprezentării. Politică a reprezentării înseamnă: construirea de jos în sus a unei culturi radical democratice, care să slăbească statul autoritar și să atace ideologia etnonaționalismului. Politica reprezentării înseamnă însă și: un drept codificat de a-și spune părerea în uniunea statală europeană și în instituțiile acesteia.

Aceasta ar fi utopia. Realitatea arată altfel.

Valorizarea marginalității ca motor al viitoarei integrări a regiunilor balcanice pare mai degrabă improbabilă, dacă adoptăm perspectiva Occidentului și întrebăm de ce a intervenit Occidentul în trecut și de ce intervine el, mai mult decît oricînd, în prezent în conflictele regionale din Balcani, atît militar, cît și economic și cultural. În ce constă, de exemplu, interesul UE față de integrarea țărilor Europei Sud-Estice? Știu oare țările dornice de aderare ce le așteaptă și ce se așteaptă de la ele? Le este oare acestora limpede că integrarea europeană presupune o serie de condiții care s-ar putea să nu le fie favorabile?

Un exemplu: armata SUA construiește practic fără să întîmpine nici cea mai mică rezistență politică internă în România, proaspăt membru al NATO, baze militare la Marea Neagră (ca măsură de securitate împotriva recalcitrantei Turcii) și posturi radar în nord, la granița cu Moldova și cu Rusia. Soldați români au luptat în Afganistan pentru 30 de dolari pe zi, slujbă pentru care un soldat american a primit 300 de dolari. Furnizarea de resurse umane pentru războiul imperialist – asta să fie oare sarcina României în NATO? Președintele român a pus în joc bunele relații tradiționale cu Franța, susținînd Războiul din Irak. Jaques Chirac a dat deja de înțeles că primirea Romîniei în UE ar putea să dureze mult, poate chiar dincolo de proiectatul an 2007. România este un exemplu tipic de paternalism al bacșișului: ceea ce a funcționat în Războiul din Iugoslavia (cînd România a acordat avioanelor americane drept de survol pentru bombardarea Belgradului și a încălcat totodată embargoul ONU, vînzînd Serbiei petrol) se întoarce acum ca un bumerang politic.

Sfîrșitul confruntării între blocurile estic și vestic și prăbușirea socialismului etatist au venit împreună cu promisiunea neoliberalismului: libertate comercială și prosperitate economică, gîndite să facă statele est- și sud-est-europene să atingă nivelul de trai al Occidentului într-un timp previzibil. Acest „model al dezvoltării recuperante“ a eșuat. În schimb, au apărut o serie de asimetrii politice, economice și, mai ales, sociale. Creditele occidentale asociate cu programele de reformă structurală, spre exemplu, forțează țările în curs de dezvoltare să-și demanteleze instituțiile de asistență socială oricum slabe și să vîndă părțile cele mai valoroase ale economiilor lor naționale concernelor transnaționale. Astfel se naște un nou apartheid social, o lume a marginalizaților, pentru care capitalismul global nu mai e de nici un folos.

Un produs auxiliar al eșecului acestui joc de imitație a capitalismului este reculul postcomunist. Promisiunea fericirii în lumea mărfurilor s-a realizat în primul rînd pentru noii afaceriști și pentru vechile cadre care s-au descurcat în haosul birocratic. Programe de reformă structurală comandate din Occident accentuează suferința socială și trezesc indirect vechi reflexe naționaliste, speculate de grupări și partide radical-șovine, ceea ce destabilizează procesul reorientării sociale. Societățile Europei de Sud-Est sînt divizate în multiple moduri. O mare parte din perdanții sociali duc dorul unei politici identitare național-comuniste (precum în RDG, unde PDS a reușit să conserve pentru multă vreme o astfel de producție de dorințe), în timp ce clasa superioară, redusă numeric, își investește profiturile realizate prin afaceri obscure și privilegii parlamentare într-un stil de viață hedonistic.

Această nouă lume a marginalizaților, localizată nu doar în Sud sau în Sud-Est, ci aflată în creștere și în metropolele nordului, este un spațiu plasat teritorial în interiorul și, social, în afara ordinii sociale. În noua lumea marginalizaților, a căror forță de muncă a fost devalorizată de aparatele industriale ale capitalismului global și care au devenit astfel superflui, raporturile valabile în timpul confruntării Est-Vest se deplasează. Antagonismul mult citat și adeseori folosit pentru legitimarea intervențiilor de tot felul între centru și periferie se detașează succesiv de axa Est-Vest, care era încă teritorială, și se reproduce sub o formă deteritorializată între și în: state și regiuni, orașe și sate, respectiv – acesta fiind cel mai amar efect – între etnii, grupuri și indivizi. În Ruanda, Congo, Somalia, Sudan, Sierra Leone sau în Balcani: „epurările etnice“ și masacrele între grupuri etnice nu rezultă dintr-o înclinație naturală către violență etnicistă și nici, în ultimă instanță, dintr-o „descompunere statală“, ele fiind mai degrabă consecința unei dezintegrări politice, economice și sociale cu mult mai profunde.

La scurtă vreme după încheierea confruntării dintre blocuri, societăți întregi din Sud sau din Est au căzut în mizerie, o dată cu dezintegrarea sistemelor lor politico-economice, ceea ce a produs fenomene de emigrație în masă ce înspăimîntă statele industriale occidentale, și asta face ca întărirea granițelor să servească din ce în ce mai mult respingerii imigranților, și nu pretinselor scopuri militare. Globalizarea a produs întregi „populații superflue“, care nu mai au nici un loc în circuitul capitalist al valorii.

Dacă întrebăm de ce intervine Occidentul militar, economic și cultural în conflicte regionale precum cele din Balcani, am putea răspunde că integrarea europeană, ca formă de protecție îndreptată spre interior împotriva imigrației, presupune totodată și ținerea în șah a „populațiilor superflue“ într-un spațiu aflat în afara oazelor de prosperitate.

În 1999, la cea de-a cincizecea aniversare a sa, NATO și-a acordat o autoîmputernicire cuprinzătoare. „Noul plan strategic“ numește o serie de criterii ce ar urma să permită NATO să intervină militar în zone de criză, chiar fără să existe o amenințare militară împotriva unui membru al alianței. Printre noile criterii întîlnim: „[...] rivalități etnice și religioase, dispute teritoriale, încălcarea drepturilor omului și dizolvarea statelor [...] acte de terorism, de sabotaj și de crimă organizată, precum și de întrerupere a aprovizionării cu resurse necesare vieții [...]“. Cu alte cuvinte, NATO s-a transformat, în vederea propriilor interese, într-o poliție mondială.

În această situație, concepția potrivit căreia NATO ar fi intervenit în războaiele balcanice din interese geopolitice trebuie parțial revizuită. Urmărirea cuceririi de teritorii este mai puțin semnificativă. Dacă mai demult terito riile erau ocupate și exploatate, astăzi războiul nu mai este necesar pentru a cuceri sau pentru a apăra piețe. Acestea sînt

stăpînite prin bilanțuri, fuziuni expansioniste, tranzacții la termen și bilete de opțiuni. Dacă se mai ajunge totuși la război, cum s-a întîmplat în Iugoslavia, atunci războiul hipertehnologizat, dirijat prin laser al NATO prezintă paradoxale aparențe preistorice. Fragmetarea geopolitică, manipularea rivalităților etnice, destabilizarea panslavis-mului – toate acestea țin de trecut.

Orientarea strategică de astăzi vizează mai degrabă excluderea „populațiilor superflue“, percepute ca amenințări la adresa propriei bunăstări. Fluxurile de emigranți trebuie oprite la graniță și pacificate la nivelul mizeriei. „Scopul implicit“, spune sociologul Robert Kurz, „nu poate fi decît construirea unei ierarhii de excluziuni regionale“, de la cîteva puține state asociate la NATO și la UE (precum Ungaria), printr-o centură de satrapi și de state de operetă (cum ar fi Croația) și pînă la protectorate și „homelands“ [bantustane] cu desăvîrșire supuse, „administrate“ de organizații internaționale sau de bande de războinici (precum Kosovo), acestea constituind totodată o ierarhie a mizeriei.

Balcanii nu trebuie să-și facă iluzii asupra rolului care le-ar reveni într-o Europă unită. Occidentul este interesat mai puțin de conectarea economică și culturală decît de stabilizarea mizeriei la un nivel suportabil. Pe deasupra: cel puțin o dată cu Războiul din Irak s-a conturat un nou conflict între SUA și UE, SUA redescoperindu-și interesele din Balcani. Noii membri ai NATO, România și Bulgaria, de unde au decolat avioane americane către Irak, s-au abătut deja de la linia UE. Serbia mizează și ea pe sprijinul militar american. Diferendele dintre UE și SUA ridică mai multe întrebări: cine va prezida negocierile cu privire la statutul  provinciei Kosovo și cine va prelua din 2004 comanda SFOR [Stabilization Force – Forțele de stabilizare ale NATO] în Bosnia? În timp ce SUA presează pentru a obține încheierea costisitoarelor administrații protectorale din Bosnia-Herțegovina și din Kosovo, țările UE se tem că retragerea forțelor de ocupație occidentale ar putea duce din nou la război și la emigrări în masă către zona euro. 140 de state au semnat în 2002 Statutul constitutiv al Tribunalului Penal Internațional de la Haga – excepție au făcut Statele Unite, care nu vor să accepte în nici un caz procese împotriva peacekeeper-ilor [păstrătorii păcii] și diplomaților lor. SUA au încheiat o serie de tratate bilaterale de garantare a imunității, iar faptul că unele țări europene au urmat în această chestiune Statele Unite a constituit o puternică lovitură pentru politica externă și de apărare comună a UE. Republicile ex-iugoslave, Albania, România și Bulgaria doresc, pe de o parte, să adere la UE, dar, pe de altă parte, ele nu vor și nu pot să renunțe la sprijinul militar american. Singure Slovenia și Croația au optat pentru poziția europeană. Cu Turcia și Orientul Apropiat la sud, cu Marea Neagră și Slovenia la est, Balcanii se găsesc din nou în centrul confruntărilor politice și strategice dintre superputerile SUA și UE.

Sînt conștient că pentru final ne așteptăm de obicei la un ton conciliator și la indicarea unor perspective. În loc de a difuza optimism teleologic, revin la problematica inițială: prin numirea motivelor/temeiurilor/intereselor construcției occidentale a unei identități balcanice, prin epurarea imaginilor/clișeelor/reprezentărilor axiologice dominante cu privire la Balcani, prin înțelegerea Balcanilor ca latură complementară a unei psihogeografii europene refulate, se poate pune eventual în funcțiune și o politică a reprezentării. Nu politica și programele culturale comandate din exterior, ci autodefinirile culturale înțelese ca instrumente ale aproprierii politice de sine ar putea produce peisaje politice noi, identități eliberate și perspective de acțiune. În lipsa acestora ne amenință o societate europeană împărțită pe trei clase, cu Balcanii ocupînd treapta cea mai de jos.

Traducere de Mihnea Căprariu

 

Bibliografie:

Babias, Marius, „Top Kapi Secret – Kontext 4. Istanbul Biennale: Interkulturelle Konfliktlinien kreuzen sich, künstlerische Ströme fließen zusammen“, in: Ausst.-Kat. Istanbul Biennale, 1995.

Bickel, Markus, „Sicherheit kennt keine Grenzen“, in: Jungle World, No. 21/2002 [15. Mai 2002]; http://www.nadir.org/nadir/periodika/jungle_world/_2002/21/15a.htm

Bouzov, Viktor, „Der Balkan – ein Zusammenstoß von Kulturen oder die Konfrontation von Zivilisationen“, in: Pulverfass Balkan – Mythos oder Realität, herausgegeben von Penka Angelova und Judith Veichtlbauer, Ingbert, Röhrig, 2001.

Domaschke, Cornelia, Schliewenz, Birgit, Spaltet der Balkan Europa?, Berlin, Aufbau, 1994.

Kanzleiter, Boris, „Jugoslawiens multiethnische Kriegsgewinnler – Paramilitarismus zwischen Krieg, Ethnisierung und kriminell-institutionellen Komplexen“, in: Das Unternehmen Krieg – Paramilitärs, Warlords und Privatarmeen als Akteure der Neuen Kriegsordnung, herausgegeben von Dario Azzellini und Boris Kanzleiter, Berlin-Hamburg-Göttingen, Assoziation A, 2003.

Kurz, Robert, Weltordnungskrieg – Das Ende der Souveränität und die Wandlungen des Imperialismus im Zeitalter der Globalisierung, Bad Honnef, Horlemann, 2003.

Mazower, Mark, Der Balkan, Berlin, Berliner Taschenbuch Verlag, 2002.

Nancy, Jean-Luc, „Lob der Vermischung – Für Sarajewo“, in: Lettre Internationale, No. 21/1993.

Pejic, Bojana, „Postkommunistische Körperpolitik – Die Politik der Repräsentation im öffentlichen Raum“, in: Die Kunst des Öffentlichen, herausgegeben von Marius Babias und Achim Könneke, Amsterdam-Dresden, Verlag der Kunst, 1998.

Said, Edward W., Kultur und Imperialismus – Einbildungskraft und Politik im Zeitalter der Macht, Frankfurt/M., Fischer, 1994.

Schobert, Alfred, „Einführung in die Grundbegriffe des Rassismus und Antisemitismus“, in: Heinemann, Mirko, Schobert, Alfred, Wahjudi, Claudia, Handbuch Antirassismus, Essen: Kokerei Zollverein | Zeitgenössische Kunst und Kritik, 2002.

Todorova, Maria, Die Erfindung des Balkans – Europas bequemes Vorurteil, Darmstadt, Primus, 1999.

Weibel, Peter, (Hg.), Von der Bürokratie zur Telekratie – Rumänien im Fernsehen, Berlin, Merve, 1990.

http://www.idea.ro/revista/?q=ro/node/40&articol=175