Regulile de ortografie şi ortoepie

ALINA BURCĂ

SEMNELE DE ORTOGRAFIE SI PUNCTUAŢIE

În exprimarea oralǎ se folosesc raporturi logice între cuvinte, grupuri sintactice și propoziţii, care formeazǎ unitǎţi distincte din punctul de vedere al înţelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea foloseşte, în afarǎ de procedeele gramaticale, pauzele, intonaţia, întreruperea şirului intonației.

Exprimarea în scris presupune utilizarea unor mijloace grafice cu ajutorul cǎrora sǎ fie relatate aceste din urmǎ procedee. Astfel se explicǎ crearea punctuaţiei – un sistem de semne convenţionale care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii.

Semnele de punctuaţie sunt: punctul – care culmineazǎ cu valori ortografice, semnul intrebǎrii, semnul exclamǎrii, virgula, punctul si virgula, douǎ puncte, semnele citǎrii (ghilimelele), linia de dialog, linia de pauzǎ, parantezele, punctele de suspensie, cratima sau liniuța de unire – care, ca și punctul, este folositǎ și ca semn de ortografie.

Folosirea adecvatǎ a semnelor de punctuatie nu decurge automat din însușirea mecanicǎ a regulilor expuse. Este necesarǎ o înțelegere a normelor respective, fapt care depinde de mai mulți factori și, în primul rând, de o serioasǎ cunoaștere a limbii române.

„In materie de punctuație, regulile gramaticale spun mai mult, dar nu spun tot. În fiecare semn, dincolo de ceea ce stǎ in definiția lui strictǎ, pulseazǎ și o parte de imponderabil, capabil sǎ genereze ori sǎ adǎposteascǎ în ea nesfârșite virtuți și deschideri”

Semnele de ortografie folosite în mod obișnuit în scrierea limbii noastre sunt:

Liniuţa de unire sau cratima ApostrofulPunctulSemnul întrebăriiSemnul exclamăriiVirgulaPunct şi virgulăLiniuţa de dialogCratimaParantezele

Liniuţa de unire (cratima)

Unul dintre rolurile cele mai importante ale liniuţei de unire ca semn ortografic este acela de a reda în scris rostirea împreunǎ a douǎ cuvinte diferite. De obicei, dintre aceste cuvinte, cel puţin unul are un scop fonetic redus si este pronume, verb auxiliar sau articol nehotǎrât.

Liniuţa de unire se foloseşte pentru a reda grafic:a) dispariâia unui cuvant datoritǎ vocalei initiale sau finale a

cuvantului alǎturat: s-a dus (din pronumele se si auxiliarul a), n-a vrut (din negatia nu si auxiliarul a), într-o zi (din prepoziția întru și articolul hotǎrât o), într-adins (din prepozitia întru si adverbul adins);

b) contractia a douǎ vocale aparţinand la douǎ cuvinte diferite: ce-ai fǎcut (din pronumele ce si auxiliarul ai), mi-a (din pronumele mi si auxiliarul a), nu-i (din negația nu și forma scurtǎ de indicativ prezent și pers. a III-a sg. a verbului a fi), de-a (din prepozitiile de si a);

c) alinierea unui cuvânt, de obicei cu un corp fonetic redus la sfarsitul altui cuvânt, ca adaos la ultima silabǎ a acestuia sau ca o silabǎ in plus: pornit-a (forma inversǎ de perfect compus pers. a III-a sg. a verbului a porni), din parte-mi (din substantivul parte și pronumele mi), du-o (din imperativul verbului a duce și articolul hotǎrât o).

Apostroful

Apostroful marcheazǎ grafic cǎderea accidentalǎ în rostire a unor sunete de la începutul, de la mijlocul sau de la sfârşitul unui cuvânt: 'Neaţa!

În loc de Bunǎ dimineaţa!, Sal'tare! În loc de Salutare!, Ascultǎ dom'le! Cin' sǎ-l mai înteleagǎ! Un'

te duci? Umblǎ fǎr' de rost. În asemenea cazuri întrebuinţarea liniuţei de unire in locul apostrofului

este gresitǎ.

Punctul

Ca semn ortografic se foloseşte la sfârşitul cuvintelor prescurtate din care a fost pǎstratǎ, de obicei, numai partea iniţialǎ (uneori o singurǎ literǎ): v.=vezi, vol.=volum, id.=idem, a.c.=anul curent, p. sau pag.=pagina, locot.=locotenent, nr.=numǎr, dr.=doctor, etc.=et cetera, cf.=conform.

Când abrevierea este formatǎ din începutul cuvântului şi partea lui finalǎ, punctul poate sǎ lipseascǎ. De exemplu: d-ta=dumneata, d-sa=dumnea sa, cca=circa, se scriu fǎrǎ punct.

De asemenea, nu se pune punct dupǎ anumite abrevieri cu caracter oficial din domeniul tehnico stiinţific, ca: - simbolurile în fizicǎ, chimie, matematicǎ; Mg=magneziu, C=carbon, Cl=clor, N=numǎr intreg;- unitǎţi de mǎsurǎ: m=metru, t=tonǎ, l=litru, kg=kilogram, a=ar, ha=hectar;- numele punctelor cardinale: N=nord, S=sud, V=vest, E=est.

Substantivele compuse din litere iniţiale se pot scrie cu sau fǎrǎ punct dupǎ fiecare initialǎ C.F.R. sau CFR, C.E.C. sau CEC, O.N.U. sau ONU. Este preferabilǎ scrierea cu punct dupǎ fiecare literǎ.

Forma semnelor de punctuaţie a variat foarte mult de-a lungul timpului. Abia o datǎ cu descoperirea tiparului s-a nǎscut punctuaţia modernǎ. Aceste semne s-au generalizat în scrierea tuturor limbilor, cu câteva excepţii. De exemplu, în textele scrise în limba greacǎ veche şi modernǎ, se folosesc, între altele, urmǎtoarele semne: punct superior ( ̀ ), care are valoare de punct şi virgulǎ sau de douǎ puncte, şi punctul şi virgula, care corespunde semnului întrebǎrii din sistemul nostru.

Ca şi în alte scrieri, cel dintâi semn de punctuaţie folosit în scrisul românesc este punctul. El apare în cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atât în limba slavǎ, cât şi în româneşte.Punctul – este semnul grafic care marcheazǎ pauza care se face în vorbire între propoziţii sau fraze îndependenţe ca înţeles. El se pune de asemenea la sfârşitul unor fraze şi propoziţii independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivaleazǎ cu propoziţii independente şi dupǎ care vorbirea nu mai continuǎ. Punctul poate marca finalul urmǎtoarelor tipuri de propoziţii: enunţiative, imperative, exclamative, interogative.

Semnul întrebǎrii

Marcheazǎ grafic intonaţia propoziţiilor sau a frazelor interogative. De fapt, el poate fi folosit şi dupǎ anumite cuvinte sau grupuri de cuvinte, nu numai dupǎ propoziţii sau fraze. Condiţia este şi pentru unele şi pentru altele ca ele sǎ fie întrebǎri directe sau „echivalente” ale unor întrebǎri directe.

Semnul exclamǎrii

Marcheazǎ grafic intonaţia propoziţiilor şi frazelor exclamative sau imperative. El se mai pune şi dupǎ interjecții și vocative care exprimǎ stǎri afective şi sunt considerate cuvinte sau pǎrţi de frazǎ independente. Se mai pune semnul exclamǎrii şi dupǎ o propoziţie exclamativǎ care poate fi completǎ sau elipticǎ de predicat.

Într-o înşirare de exclamaţii, se pune semnul exclamǎrii dupǎ fiecare termen al înşirǎrii, pentru cǎ se accentueazǎ asupra fiecǎruia.

Virgula

Delimiteazǎ unele propoziţii în cadrul frazei şi unele pǎrţi de propoziţie în cadrul propoziţiei. Virgula aratǎ felul în care fraza și propoziţia se despart de elementele lor constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele. Aceasta este funcţiunea garmaticalǎ a virgulei. În legǎturǎ cu funcţiunea gramaticalǎ se pot da reguli precise. Ele aratǎ când este obligatoriu şi când nu este îngǎduitǎ folosirea virgulei. Aceste reguli se bazeazǎ pe felul în care se înlǎnţuie logic ideile în succesiunea lor. De aceea, între modurile de folosire a virgulei în diferite limbi nu existǎ deosebiri esenţiale.

Parantezele. Punctele de suspensie

Cratima – ca semn de puncţuatie se foloseşte in repetiţiile de cuvinte, in interiorul unor expresii, intre douǎ numere atunci cand indicǎ aproximaţia numericǎ, intre cuvinte care aratǎ limitele unei distanţe sau al unui interval de timp.Parantezele – în puncţuatia limbii se folosesc, de regulǎ, douǎ tipuri de paranteze: paranteze rotunde și paranteze drepte. Dintre ele, cele mai frecvent întrebuinţate sunt parantezele rotunde. Punctele de suspensie – indicǎ o pauzǎ mai mare în cursul vorbirii. Ele pot fi puse dupǎ orice parte de propoziție oriunde în structura frazei, întrucât raţiunea folosirii lor acoperǎ realitǎţi obiective și subiective atât de diverse, încât cursul vorbirii poate fi întrerupt in orice moment al sǎu.

Semnele citǎrii sau ghilimelele

Cu ajutorul acestora se reproduce întocmai un enunţ spus sau scris de cineva. In puncţuatia romaneascǎ se folosesc douǎ tipuri de marcaje: [,, . ,,] si [<< .>>] acestea din urmǎ sunt numite si ghilimele franţuzeşti.Semnele citǎrii se pun înainte și dupǎ reproducerea unui text. Se pun între semnele citǎrii cuvintele sau grupurile de cuvinte citate ironic sau care redau atitudinea rezervatǎ ori dezaprobatoare a autorului faţǎ de realitǎţile pe care le desemneazǎ respectivele cuvinte. Se obișnuieste sǎ se punǎ între ghilimele titlurile operelor literare de artǎ sau de științǎ, ale publicaţiilor, numele instituţiilor, firmelor etc., atunci când aceste titluri sunt reproduse într-o frazǎ.

Corect/Greşit

corect: mi-ar plăcea greşit: mi-ar place

corect: un membru-doi membri greşit: doi membrii

corect: nou născuţi greşit: noi născuţi

corect: nu-ţi face iluzii! greşit: nu-ţi fă iluzii!

corect: șaptezeci şi trei greşit: șaptezecişitrei

corect: ostatic greşit: ostatec

corect: s-a facut ora douăsprezece greşit: s-a facut ora doisprezece

corect: repaus greşit: repaos

corect: "să nu fii supărat!" greşit: "să nu fi supărat!"

corect: fiica Anei greşit: fiica lui Ana

corect: delincvent greşit: delicvent

corect: un zmeu de hârtie, două zmeie de hârtie greşit: un zmeu, doua zmee (sau doi zmei...)