Regatul Cuvântului, Anul VII, Nr.42, Iulie2017

MEMBRI FONDATORI

N.N.Negulescu - Iniţiator, prim fondator şi ex-director al revistei Constelaţii diamantine. - Iniţiator, prim fondator şi actual director/redactor-şef al revistei Regatul Cuvântului. - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. - Director/Redactor-Şef al revistei Sfera

Eonică.

Al.Florin Ţene - Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe.

- Preşedinte al Ligii Scriitorilor Români.

ISSN 2286 - O5O9ISSN-L 2286 - O5O9

Parteneri culturali

REGATUL CUVÂNTULUI

Membri de onoare:Academician Constantin-Bălăceanu StolniciProf. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe (A.R.A.)Pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, SUA, Director al Revistei “Lumină lină”;Dwight Luchian-Patton, Director-Publisher, Revista „Clipa”, SUAVera Luchian-Patton, Editor-in Chief-Publisher, Revista „Clipa”, SUAMaria Diana Popescu, redactor șef la Revista „Agero” Stuttgart, director la Revista de cultură „Art Emis”, director al departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii Art EmisCristian Petru Bălan, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, SUAProf.univ.dr. Lidia Vianu, director MTTLC, Universitatea BucureștiProf. dr. Adrian Botez, director fondator al Revistei Contraatac.Ma. Gloria Carreon Zapata, Esritora y Poeta, Presidente de la Union Mundial de Poetas Nuevo Leon (Mexico) UMP Y WUP

Director\redactor-șef:N.N. Negulescu, membru al L.S.R, membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe. Redactor șef-adjunct: Prof. dr. Viviana Milivoievici. Cercetător științific, Academia Română - Filiala Timișoara, Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “.Dr. Gabriela Căluţiu-Sonnenberg, editor” Occidentul Românesc” Spania, membră L.S.R. și A.J.S.T. România Secretar general de redacţie: Redactori principali: Cezarina Adamescu, membră a U.S.R Secretar directorat: Marian Malciu, membru al L.S.R Critic de artă: Diego Vadillo López, Spania. Redactori:Lect.univ. dr. Alina Beatrice CheșcăProf. Mihaela OanceaLuca Cipolla, ItaliaDr. Elena-Maria CernăianuPoeta Florina Dinu

Redactori asociaţi:Ionuţ Caragea- membru al U.S.R., cofondator și vicepreședinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebeq, Canada, membru de onoare al Societăţii Scriitorilor din Judeţul NeamţGeorge Roca, editor șef al Revistei Romanian Vip, AustraliaSlavomir Almajan, CanadaCătălina Florina Florescu prof. dr. în literatură comparată, SUASimona Botezan, jurnalist de limbă română la Washinton DC, director adjunct al ziarului „Mioriţa”, SUAMariana Zavati Gardner, membră a Royal Society of Literature UK

Redactor principal tehnoredactare: Realizator coperta:Ing. Rodica Cernea Ing. Rodica Cernea

Scriitor, jurnalist Eugen Cojocaru, şef departament dramaturgie Șef departament Critică literară Prof. dr. Mihaela Roșu Bînă.

REGATUL CUVÂNTULUI

SUMAR

N.N Negulescu.....................................................................pag.5Mihaela Roşu Bînă..............................................................pag.6Dragoş Niculescu.................................................................pag.7Adrian Botez........................................................................pag.9Isabel Rezmo .....................................................................pag.11Elen Lackner .....................................................................pag.12Tahirys Tahoro ...................................................................pag.12Yanni Tugores........ ...........................................................pag.14Alina Beatrice Cheşcă........................................................pag.15Mariana Gurza...................................................................pag.19THE 41 st CONGRESS OF THE AMERICAN ROMANIAN ACADEMY OF ARTS AND SCIENCES, UNIVERSITY CRAIOVA, JULY 19-22, 2017. .......................................pag.20

Cezarina Adamescu.........................................................pag.22Gisela Vanesa Mancuso ..................................................pag.24Belén Lorenzo Francisco ................................................pag.27Gilda Rojas Dondi ..........................................................pag.27Ramona Muller................................................................pag.28Virginia Vini Popescu.....................................................pag.29Olga Văduva (Grigorov).................................................pag.30

Lăcrămioara-Iuliana Teodorescu.....................................pag.32

Vavila Popovici ...............................................................pag.34

Florentina Loredana Dalian............................................pag.35

Inés Zeiss Castillo ..........................................................pag.36

Cornelia Păun Heinzel ...................................................pag.38

Stelian Gomboș...............................................................pag.38

Responsabilitatea asupra co.nţinutului materialelor publicate ..revine autorilor.Creaţiile literare se transmit la adresa:regatul cuvantului@yahoo.comRevista poate fi accesată la adresa: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-MilivoieviciE-mail director redactor-șef: n.negulescu@yahoo.com regatul_cuvantului@yahoo.comTel redacţie: 0351. 418. 010Adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, nr 61, Craiova,Dolj, Romania, cod 200541

REGATUL CUVÂNTULUI

N.N Negulescu N.N.Negulescu : LA FRONTIERELE TIMPULUI

Atât sub raportul conținutului, cât și sub acela al mijloacelor de realizare artistică, primul tom al dialogurilor epi-stolare în coautorat, - << SFIDAREA TIMPULUI >> -, Edit. Pim, Iași 2013, este de un interes incontestabil. Prefigurarea repertorului tematic poate fi dedus chiar din titlu/enunț declarativ, care poartă pecetea elanului instaurator. O interesantă deplasare de curenți semantici potențează contextul sintagmatic, răscolit de tensiuni interne apodictic-ipotetice. Primul grad al reflexiilor discursive emite gnomic mesaje parabolice. De aici se pornește temerara aventură a experimentării postulatelor gândirii logice. În orizontul evocării neopozitiviste, surprindem accentuarea predilectei depășiri a limitelor ime-diatului, - a spațializării devenirii -, așa încât, cele două vederi sunt ademenite într-o confruntare directă cu fluxul oglindirii timpului perceptibil în care pulsează ritmurile universului. Se înțelege, această metodă dialectic ascendentă concentrează vibrații luminoase în lentila pretin-sei viziuni sinoptice, tocmai pentru a atinge perenitatea valorilor gnoseologice. Cu alte cuvinte, vastul itinerariu ideatic urmează calea interogației și conștiința auctorială, gândi-toare, se ridică la nivel filosofic.

Însă naratorii știu că virtutea voitoare izvorăște din dianoia ; iar ea, dianoia, nu poate îndestula cu esențe setea de adevăr a entelehiei noetice în lumea aparențelor. De ce ? Iată și paradoxul : dianoia este gândită binar prin natura noologică a impulsurilor ancestrale ( vezi Idola Tribus și Anamneza platonică ). Totuși, fondul lucrării pe care o prezentăm acum ne pune în fața unei adevărate odisei umane, cuprinsă de Marele Timp, curgător prin miezul arhetipului sideral. Cei doi gânditori “ Sfidează timpul “ activ cu o vădită vocație modelatoare, care corespunde unei credințe a priori în puterea de acțiune a ființelor asupra lumii exterioare. Strălucitorul joc de treceri gemelare – aș spune – de înrudiri ale omenescului cu azurul, poate fi reperat în relieful structurii stilistice din cadrul limbii. Sublimările textuale sunt produse prin intermediul Eului Ideal ( Ideal Icht ) atunci când El ( în cazul nostru Ele ) se impune ( impun ) Sinelui : iar emoția de a fi undeva și cândva în lume ( Martin Heidrgger : “ in-der-Walt-sein “) nu mai este legată strict de circumstanțe, ci de existență. Scânteia dialogării este aprinsă de scriitoarea Maria Cozma, dornică să pledeze în favoarea autonomiei genuine a trăitului victorios în ( și printr-un ) timp “ sfidat”. Remarcând legitimitatea problematicii expusă dezbaterii, eruditul profesor Vasile Popovici se hotărăște să întrețină “ arderea “ cu o temperatură spirituală propice lansărilor intransigente. Astfel, este sporită combustia aparatului psihic care servește la sondarea interiorității umane, urmărindu-se concomitent și dezvăluirea condițiilor de universalitate ale existenței. “ Cine a inventat timpul? “ – întreabă provocator Maria Cozma. Vasile Popovici răspunde călăuzit de grija rigorii și a obiectivității ; dar vine parcă din precosmic, însoțit de o supoziție științifică : “ Big Bangul a inventat timpul ; parcă-l văd ce cumințel stătea sărăcuțul în haos, n-avea nici clipă ce să bată, nu era nici orgoliu care trebuia săbată clipa, doamne, ce și cât de bine-i stătea ! […] “ Consider că, în favoarea demersului scriitoricesc, hiatusul subsidiar de continuitate care este guvernat de premisa substanței realității, ar fi trebuit protejat de polarizarea antagonistei apologii cioraniene ( exilată voluntar în planul abstracției ) : […] “ Un singur lucru aș dorisă-ți mai spun maestre : Universul nu are Dumnezeu., ci credința în veșnicie. Ce și cine poate fi veșnic, dacă această lume este “ Fuctul unui zeu tenebrous” ( Cioran ) ? “ Dacă în mine apasă umbre nesfârșite – blestemul operei sale? „ ( Maria Cozma ). Actul purificării dihotomice este configurat magistral și în registrul inițiatic de Vasile Popovici în capitolul “Nu trebuie ghilotinată conștiința “ : […] “ Nu cred căncerci subtil o provocare că Universul nu are nici un Dumnezeu, ci credința în veșnicie. Și...nu prea cred că de prea multe ori vom “ cădea la învoială “, vorbind despre viață și moarte. “ “ Când Folkul spune despre cineva că nu are nici un Dumnezeu, nu e bine. Universul are un Dumnezeu, fie că feluritele popoare Îl numesc diferit : Allah ( AL-ILAH =ALLAH – Care în limba arabă înseană Dumnezeu ), Mahomed ( N.CCA. 570 la Mecca ; d. 8 Iunie 623 la Medina ), Buddha Shakyamuni ( 563 î.h. și aprox. 483 ) … ori Mama Natură – într-o zicere camuflată din alte vremuri nu preaîndepărtate […] “. Mai departe, în sensul unui umanism profund, asistăm la extinderea metodelor de lucru analitice. Aici se remarcă distincția dintre prezentare și introspecție. Razele intelective încearcă cu orice preț să schimbe ecluziile cunoașterii conformiste. Discret, se întredeschide taina rodirii inedite. Noua formulă de participație probează suficient de convingător volumul de față în care nici o piesă nu e subnivelul onestului. Pe ecranul succesiunii temporale, Maria Cozma proiectează scenarii ludice cu încărcături pesimiste. Este o inspirată procedură tehnică de disimulare. Din spatele cortinei sunt distribuite abil rolurile principiilor de ordonare ale realului existent. Nutrind convingeri și speranțe ( absconse ), naratoarea își multiplică pe variate dimensiuni scenice ipostazierile, luptându-se pentru înțelegerea adevărului. Firesc, în fața misterului existenței, se caută explicații raționale, cauzalistice.

REGATUL CUVÂNTULUI

-5-

Eristica mentorului Vasile Popovici contribuie în mare parte, prin justețea și sobrietatea sa, la valoarea durabilă a ansamblului struc-tural. Fiind slujitor al Logosului, stilul său epistolar are o aură sapiențială. Deseori el transpune geneza evenimentelor în matrice poetică. Temperatura emergenței la filosoful-poet orientează fericit codul tezaurului de simboluri. Meritul deosebit al constelației de idei din << SFIDAREA TIMPULUI >> - care încearcă să rezolve antinomiile efemerului – se află în relația de analogie , nu de identitate, cu << EXISTENȚA TRAGICĂ >> a celebrului D.D.Roșca.

Mihaela Roşu Bînă

In memoriam

Augustin Buzura Dispariţia academicianului Augustin Buzura readuce în discuţie un capitol important al litera-turii române contemporane, capitol pe care regreta-tul prozator îl ilustrează prin întreaga sa operă, timp de o jumătate de secol, cariera sa artistică debutând în 1963, cu volumul de nuvele Capul Bunei Speranţe. Formaţia sa iniţială, de medic psihiatru, îl îndreaptă, încă din începuturi, spre sondarea abisalităţii naturii umane dintr-o perspectivă diferită de cea ştiinţifică, şi anume literară. Paradoxal sau nu însă, paginile de adevărată virtuozitate, cel puţin în romanele de debut, sunt cele în care autorul surprinde societatea cu tot hăţişul de relaţii generat de un mediu social şi politic opri-mant, ticăloşit şi lipsit de orizont. Într-un asemenea context, relaţiile interumane, puternic alterate, generează drama şi “idiosincraziile” sociale ale personajelor sale. Augustin Buzura a fost socotit, înainte de 1989, cel mai critic dintre romancierii generaţiei

‘60. Exceptând debutul, preferinţa sa merge aproape în exclusivitate spre roman, specie care i se potriveşte congenital, am spune, la fel ca multor prozatori din generaţia sa. Tot ca mulţi dintre aceştia, scrie greoi, gâfâit, are nevoie de spaţii ample de desfăşurare narativă. Romanele sale sunt rezistente în latura obiectivă, având un pronunţat caracter etic, chiar dacă autorul alternează persoanele narative, re-curge la monolog interior sau la analiză psihologică. Cu toate că în paginile de analiză Buzura nu excelează, el este rezistent în paginile de radiografiere a societăţii. Primul său roman, Absenţii, bine primit de critică, configurează şi un conflict cu autorităţile şi cu Cenzura. Re-considerat din perspectiva prezentului, acesta e un lung monolog interior al doctorului Bogdan, cercetător ratat din cauza mediului corupt şi decăzut moral în care se complace. Starea lui confuză între veghe şi somn e o formă de supravieţuire într-o lume fără viitor, departe de cea imaginată de ideologia comunistă. Anonimizarea şi alienarea individului în regimul totalitar apare şi în romanul următor, Feţele tăcerii. Dan Toma, personajul principal, e prins într-o dilemă insolubilă: setea de puritate morală şi sentimentul zădărniciei. În ciuda nenumăratelor digresiuni, cartea este un puternic roman social. În centrul romanului stă o anchetă jurnalistică solicitată eroului de socrul său, implicat într-un proces. Cu acest prilej, ziaristul descoperă două posibile alternative existenţiale: intransigenţa activistului Radu, tatăl soţiei sale, degradată într-o meschină dispută personală, şi viaţa de sobol a fiului unui chiabur din anii ‘50, Carol Măgureanu. Versiunile asupra întâmplărilor în jurul cărora se construieşte ancheta personală a eroului sunt diferite. Ascultând povestea lui Carol Măgureanu, jurnalistul cunoaşte drama unei familii de ţărani gospodari şi pricepuţi învinşi iremediabil de perversitatea istoriei. Odată cu ei, dispare din structura societăţii româneşti însăşi clasa ţărănească, temă reflectată şi de volumul al doilea al romanului lui Marin Preda, Moromeţii. Pentru a se salva, după ce tatăl fusese arestat şi fraţii mai mari i-au fugit în munţi, Carol Măgureanu nu are decât o singură opţiune, aceea de a se ascunde în pivniţa casei îndărătul unui perete fals. Când iese din acest ascunziş-mormânt, este un om iremediabil pierdut pentru sine şi pentru ceilalţi. Obiectivitatea naratorului este remarcabilă, chiar dacă unele scene sunt de un naturalism înspăimântător. Jurnalis-tul-investigator, Dan Toma, îşi afirmă deschis opţiunea, în faţa unei istorii capricioase şi absurde, şocat de tragedia familiei Măgureanu, care anunţă marile convulsii din lumea satului românesc pre- şi post-colectivizare. Opţiunile personajului sunt implicit opţiunile autoru-lui. Cu toate acestea, naratorul se menţine în limitele unei obiectivităţi desăvârşite: victimele nu sunt imaculate, tot aşa cum activistul Radu, socrul jurnalistului, nu este un călău lipsit de scrupule. În Orgolii, criza lămuririi de sine e a unui profesor universitar, specialist în oncologie. El se află în faţa unei opţiuni, între cari-eră şi destin, între succes profesional şi împlinirea vocaţiei interioare. Refuzul de a ocupa funcţia de rector, pentru a nu se mai risipi în lucruri neesenţiale şi a se dedica în exclusivitate cercetării ştinţifice, este interpretat greşit de colegii care îl văd duplicitar şi îl acuză de fariseism. În realitate, Cristian este obosit şi bolnav. Întâlnirea cu Redman, delatorul care îi deturnase destinul în anii ‘50, când fusese arestat, declanşează rememorarea dureroasă a unor episoade biografice îngropate, dar şi conflictul făţiş cu propriul fiu, Andrei, dispus să dea credibilitate mai mare versiunii lui Redman decât celei a tatălui său. Ion Cristian este tipul intelectualului lucid de sorginte camilpe-tresciană, cu o rezistenţă aparte la tortura fizică şi morală. Cu toate acestea, romanul păcătuieşte prin distribuţia maniheică a personajelor. Romanele anilor ‘80, Vocile nopţii (1980), Refugii (1984), Drumul cenuşii (1988), sunt îndrăzneţe din punctul de vedere al relaţiei cu Cenzura şi cu autorităţile comuniste. Tematic, reiau obsesiile de fundal într-o manieră curajoasă pentru perioada în care au fost scrise. Vocile nopţii este romanul tânărului personaj, Ştefan Pintea, care traversează medii sociale diverse, după ce îşi întrerupe studiile uni-versitare. Este, poate, cel mai social dintre romanele sale. Observaţiile personajului sunt observaţiile scriitorului despre lumea în care trăieşte. Existenţa sordidă, larvară a tinerilor mineri creează un tablou sumbru în dezacord cu imaginea reflectată de documentele oficiale ale vremii. Ameninţările tăcute creează o plasă ameninţătoare în jurul personajului. Chiar nenumite, acestea fac trimiteri clare la organele represive ale partidului comunist. Dacă Refugii este „romanul eşecurilor în dragoste ale unei femei tinere şi frumoase care nu reuşeşte să se adapteze lumii bărbaţilor”i , Drumul cenuşii face o referinţă curajoasă la greva minerilor din 1977. Ancheta neoficială întreprinsă pe marginea dispariţiei inginerului Helgomar David este pretextul abordării unei teme riscante pentru data apariţiei romanului. Ideea de mister prefabricat, de senzaţional ieftin e supărătoare, dar necesară poate pentru a camufla adevăratul subiect al cărţii. Mesajele încrip-tate ambiguizează peste măsură discursul, făcând romanele confuze şi greoaie. Aluviunile metatextuale de la începutul ultimului roman lungesc într-o manieră obositoare drumul spre miezul cărţii.

REGATUL CUVÂNTULUI

-6-

După 1989, scriitorul publică doar două romane, Recviem pentru nebuni şi bestii şi Raport asupra singurătăţii, dedicându-se pre-poderent, până în 2005, în calitate de preşedinte al Institutului Cultural Român unui managementul cultural de bun simţ, care continuă să dea rezultate la mai bine de un deceniu după retragerea sa. În Recviem pentru nebuni şi bestii, roman început înainte de căderea dictaturii, autorul evocă lumea politicienilor corupţi şi a parveniţilor lipsiţi de morală din perspectiva personajului principal, jurnalistul Matei Popa. Director al celui mai important cotidian din oraş, acesta e şantajat de jurnalul concurent cu dezvăluiri compromiţătoare despre trecutul său. În spatele acestei campanii denigratoare se află politicieni şi oameni de afaceri care vor să cumpere ziarul, înspăimântaţi de ameninţarea unor anchete riscante despre propriile lor biografii. Hăituit şi calomniat, ziaristul îşi rememorează trecutul din care nu lipsesc elementele de spectaculos sau de neprevăzut. Tonurile sunt sumbre, meditaţia amară şi apetenţa pentru rechizitoriul moral intactă. “Caiet” al autorului, dar şi al protagonistului, Raport asupra singurătăţii este construit pe aceeaşi reţetă a întâmplărilor şocante şi a senzaţionalismului epic, cu deznodăminte imprevizibile şi personaje dilematice. Fuga şi izolarea personajului principal sunt simptomati-ce. Implicat în evenimente, doctorul Robert Cassian are capacitatea de a se distanţa de ele, fiind mai degrabă un colecţionar de experienţe. Măcinat de boli, ros de mizantropii de tot felul, “moşul” se retrage undeva la munte, la o cabană din apropierea unei staţii meteorologice pentru a-şi umple caietul şi a se mişca liber în prezentul scriiturii. Se încarcă simultan de istoriile trăite de alţii, aplicându-le o grilă morală obligatorie. Pentru evoluţia romanului românesc, interesante sunt eseurile şi publicistica. În felul acesta, scriitorul îşi conturează ferm propriul proiect literar, în care multe puncte de vedere sunt convergente cu cele ale colegilor de generaţie: „Rareori romanul - literatura - a fost apărat mai energic decât în eseurile lui Buzura; energia autorului, sprijinită pe experienţa sa de om de ştiinţă - Augustin Buzura este, prin pregătire, un posibil om de ştiinţă - formulează o seamă de avertismente. Ce se întâmplă, deci, cu literatura de mâine, dacă marile probleme ale secolului, înarmarea, dictatura, incultura, ipocrizia vor învinge? Ce se va întâmpla în lumea de mâine dacă scriitorul îşi va trăda cauza şi dacă, mai ales, va fi obligat să trăiască într-o lume în care valorile umane ar fi contaminate de «bolile veacului»”.

Dragoş Niculescu

COMPLETĂRI LA “IMPASURILE FENOMENOLOGICE ŞI CONDIŢIA TRANSCENDENTALĂ”

1. Analiza semnificaţiei în cadrul cercetărilor logice husserliene.

Cel de-al doilea volum al Cercetărilor logice se deschide cu o analiză a semnificaţiei. Fiind de acord că actul de semnificare reprezintă partea cea mai importantă a intenţionalităţii, că la rădăcina fenomenolog-ică a logicii stă un sens durabil, unic al tuturor actelor de semnificare care vor să spună acelaşi lucru, ni se pare pripită formularea lui Ricoeur referitoare la această dialectică originară a sensului, pe care Husserl o abandonează, după ce o sesizează ca direcţie la începutul operei sale: oare să existe atît de incipient, chiar

în percepţie, deci în percepţia nedevenită încă reflecţie, “o anticipare a unităţii de sens care face posibilă determinarea fluxului apariţiilor lucrului”? Îndeobşte, prin percepţie se înţelege colectarea empirică de date referitoare la fenomenul pe care-l experimentăm, cu care ne confruntăm, colectare care se realizează prin simţuri, dar şi prin mentalul conştient. Totuşi eul psihic şi spiritual nu este încă în măsură, în această primă fază a contactului fenomenologic, să prelucreze aceste date pentru a anticipa un sens bine determinat, care să fie condus prin intuiţie înspre programarea apariţiilor şi declanşarea analizelor de ansamblu ale fenomenului. Sensul începe să fie intuit abia atunci cînd percepţia a oferit suficiente informaţii pentru ca aceasta să fie posibilă, urmînd ca din acel punct percepţia să continuie a oferi doar unele date suplimentare, care să finiseze sensul intenţional deja constituit şi integrat de acum actului reflexiv şi constructiv. Legat de aceasta, ne îndoim de primatul percepţiei în rîndul actelor intenţionale, prin care Husserl se eliberează de propriul său logicism, adică de obiectivitatea logică a prezenţei obiectului în conştiinţă şi se îndepărtează de filozofiile criticiste ale judecăţii. Ideea de “primat al per-cepţiei în rîndul actelor intenţionale” este ambiguă prin însăşi formularea şi, de aici, construcţia ei. Ce să se înţeleagă din această formu-lare? Că percepţia reprezintă prima şi fundamentala intenţionalitate sau că percepţia ocupă în mod absolut treapta actelor preintenţionale, creatoare de acte intenţionale? În acest sens ordinea intrării în rol a acestora a fost sugerată anterior, unde lucrurile sînt echivoc descrise.

2. Despre conştiinţa fenomenologică a timpului.

În Husserl şi sensul istoriei, Ricoeur pare să nu mai iasă din dilema timpului, ce e drept, subiect extrem de delicat şi riscant de atins. Chiar dacă pare bine orientat în detaliu – “Dar dacă, la rigoare, putem înţelege faptul că pluralul conştiinţelor şi singularul istoriei pot deveni corelative prin mijlocirea unei sarcini comune, a doua dificultate pare mai greu de depăşit: “în” care conştiinţă este stabilită pluralitatea conştiinţelor? Pluralitatea care caracterizează eventual un sens unificator, o sarcină istorică, nu poate fi survolată, astfel încît eu, tu, noi şi ceilalţi să apărem interşanjabili într-o totalitate; ar însemna să facem din această totalitate un absolut care ar detrona ego-ul” –, afirmînd că “timpul ego-ului nu este unica istorie a oamenilor, ci timpul fiecărui ego, şi nici pluralitatea ego-urilor nu este istoria”, el ajunge totuşi, fără să-şi dea seama, la contradicţie, căci negînd unicitatea particulară a trăirii timpului istoric global de către un singur ego, adică a nereprezentării adecvate a timpului istoric global prin timpul propriu individual al unui singur ego, afirmînd apoi, vrînd de fapt apoi să afirme prin “timpul fiecărui ego” posibilitatea constituirii timpului istoric global prin însumarea timpurilor subiective diver-sificate, ceea ce nu poate fi din nou interpretat decît prin pluralitatea timpurilor subiective, el vine, prin ultimul segment al lanţului her-meneutic-deductiv – “şi nici pluralitatea ego-urilor nu este istoria” –, să nege pluralitatea anterior, indirect afirmată. În schimb, Ricoeur

REGATUL CUVÂNTULUI

-7-

evidenţiază foarte precis legătura dintre ideea de atemporalitate a sensului obiectiv, deci şi a sensului istoric – idee dificilă, care nu poate fi abordată, nu poate fi surprinsă printr-o geneză de natură empirică a aproximărilor subiective ale acestui sens – şi operaţia husserliană de “reducţie eidetică”, care pune între paranteze cazul individual şi nu reţine decît sensul şi semnificaţia conceptuală care îl exprimă şi care devine prin ea însăşi o reducţie a istoriei. Adăugăm noi, o istorie care îşi pulverizează, care se purifică de orice dată obiectivă şi care nu păstrează decît un sens abstract şi izolat. Formal, lucrurile sînt corect articulate de Ricoeur, dar intrînd mai în adîncul problemei, în condiţiile în care reducţia eidetică suferă din partea noastră critici similare celor aduse reducţiei fenomenologice, aşa cum dificil este a susţine o “atemporalitate a sensului obiectiv”, la fel de dificil este a susţine existenţa unei “reducţii” a istoriei, care este un fenomen amplu şi esenţialmente obiectiv, la un sens în sine, abstract, izolat şi neobiectiv, care şi-a uitat originarul şi geneza, fondat pe baza unei “abstracţii eidetice” (mult mai corect spus) de aceeaşi factură, în care ideea, omolog sensului, este abstrasă din individualul subiectiv, opus al colectivului obiectiv istoric. Aceasta chiar dacă plasarea individualului subiectiv la baza colectivului obiectiv istoric este corectă. Din nou Ricoeur nu se vede dispus la o critică în forţă, la soluţionări tranşante, inhibat poate de proeminenţa personalitaţii şi operei lui Husserl. Îndrăznim să o facem noi. Dificultăţile radicale pe care le ridică constituirea primordială a conştiinţei fenomenologice a tim-pului, căreia Husserl i-a dat o primă formulare încă din 1905, în Zeitbewusstsein (“Despre fenomenologia conştiinţei interne a timpului”) nu pot anula recunoaşterea, prin susţinerea categoriei “timpului transcendental”, a naturii de fapt transcendente a timpului şi a diferenţei sale de istoria transcendentă, în calitatea ei de corelat al unei conştiinţe care o elaborează pornind de la înţelegerea urmelor şi a docu-mentelor. În cadrul acestei problematici, Husserl operează, înainte de toate, o nouă “reducţie”: este vorba de reducţia timpului cosmic la timpul fenomenologic, “care este forma unificatoare a tuturor trăirilor”, “absolutul în care natura, oamenii, culturile, istoria se constituie ca obiecte”. La acest capitol legat de istorie, în particular, de istoria filozofiei, apropierea lui Husserl de Jaspers este evidentă: conflictul pe care îl degajă înţelegerea istoriei filozofiei ca sarcină infinită şi reducţia sa naturalistă, sau, cum se spune în Krisis, între transcen-dentalism şi obiectivism, în circumstanţa în care, pentru Husserl, iluzia este pozitivismul şi nu metafizica, rezonează cu disproporţia lui Jaspers dintre căutarea fiinţei absolute şi caracterul limitat al existenţei noastre, pericolul limitării noastre fiind aici cunoaşterea obiectivă. Să subliniem un aspect central al problematicii timpului: există, sincron, atît timpul particular al fiecărei individualitaţi (“monadă”, cum o numeşte Husserl pe filieră leibniziană), după cum există o lume particulară pe care o trăieşte, o experimentează fiecare dintre noi, cît şi un timp comun pentru toţi, timpul obiectiv unic, mundan, purtător al unui caracter unitar, şi o lume obiectivă unică, a tuturor, nedife-renţiată şi egală în evoluţia ei fenomenală deschisă. Cu privire la existenţa categoriei “timpului aprezentat al celuilat”, pe care Ricoeur pare să o înţeleagă şi să o accepte – “tocmai conştiinţa internă a monadei primordiale stă la originea 1. timpului aprezentat al celuilalt şi 2. timpului obiectiv comun, sau timpului lumii” –, ne declarăm acelaşi scepticism ca şi cel exprimat cu privire la existenţa categoriei “aprezentării”.

3. Obiectivismul ştiinţific şi tensiunea internă a sensului de la Descartes şi Hume la Husserl.

Dacă Descartes este fondatorul motivului transcendental, singurul capabil să distrugă naivitatea dogmatică a naturalismui, şi merge pînă la capătul “suspendării universale” a existenţei prin descoperirea “solului apodictic” Ego cogito cogitata, în Krisis, interpre-tarea lui Kant este legată de cea a lui Hume, sensul ascuns al lui Hume fiind mai profund decît cel al lui Kant. Şi aici nu este vorba de Hume cel care înseamnă “falimenatrea filozofiei şi a ştiinţelor”, ci de acela care ascunde în scepticismul său adevăratul principiu filozofic de slăbire a obiectivismului, acela de a face posibilă radicalizarea reducţiei carteziene; însă atunci cînd Descartes schimbă sensul re-ducţiei în favoarea justificării obiectivismului, scepticismul lui Hume descoperă întreaga cunoaştere – preştiinţifică şi ştiinţifică – a lumii ca pe o uriaşă enigmă. Ricoeur este de părere că “Era nevoie de o teorie a cunoşterii absurdă pentru a descoperi că însăşi cunoaşterea este o enigmă”. În contextul relaţiei dintre cogito-ul cartezian, problema lui Hume, criticismul kantian şi pseudo-evidenţele lui Galilei, care, “descoperind lumea ca natură matematică aplicată, o eludează ca act al conştiinţei”, Ricoeur sintetizează exemplar întreaga problematică transcendentală, care “gravitează în jurul raportului acestui eu, al eu-lui meu, al ego-ului, cu ceeea ce are un loc bine stabilit şi de la sine înţeles, adică sufletul meu; În continuare, ea se mai referă la relaţia acestui eu şi a propriei vieţi a conştiinţei cu lumea de care sînt conştient şi a cărei existenţă adevărată o recunosc în rezultatele conştiinţei mele”. Se mai poate cineva îndoi de faptul că dezvoltarea sensului, creşterea tensiunii lui interne străbate etapele istoriei filozofiei, reprezentată de naşterea filozofiei în Grecia, căderea acestei descoperiri în tradiţie, coruperea ideii de filozofie prin obiectivism, deşteptarea lui Descartes, scepticismul lui Hume, naşterea fenomenologiei husserliene, în climatul unei responsabilităţi stringente a omului cugetător, care poate determina înaintarea, stagnarea sau distrugerea Ideii? Credem că nu, iar, la rîndul lui, Husserl crede că reuşeşte acolo unde Descartes şi Hume au eşuat, prin idealismului său intenţional, care are capacitatea de a constitui orice altă existenţă în eu, constituire care este o depăşire, o irupţie.

4. Nefiinţa voinţei.

Ajuns în acest punct, Ricoeur se angajează la demersul aplicării fenomenologiei unor noi tematici, cum este cea a voinţei. Foarte interesantă este aducerea de către el în discuţie a unei nefiinţe a voinţei, ba chiar specifică voinţei, văzută de el ca “deficienţă ontologică proprie voinţei”. Trebuie să ne oprim aici şi să comentăm, căci ideea este foarte frumoasă. Descoperim că, pentru Ricoeur, abordarea te-mei voinţei din unghi fenomenologic nu reuşeşte să realizeze o trecere definitivă de la o fenomenologie transcendentală la o fenomenolo-gie propriu-zis ontologică. Statutul eminamente existenţial al acestei funcţii psihice, al acestei forţe lăuntrice dinamizatoare, propulsoare a sufletului şi a fiinţei, deşi pare că depăşeşte contururile fenomenal-transcendentale pentru a ocupa spaţiile mundane şi pasionale ale on-tologicului, prin relevarea existenţei şi a unei forme vide a voinţei, viabile, se întoarce în transcendental. Nefiinţa voinţei înseamnă o lipsă activă a voinţei şi nu pasivă. De asemenea, ea nu reprezinţtă contrapolaritatea voinţei, căci aceasta reprezintă caracterul negativ al voinţei, o contravoinţă, o voinţă nefastă, care s-ar opune pînă la distrucţia entităţii umane, începînd cu personalitatea sa, oricărui imbold, oricărui impuls al voinţei creatoare. Existenţa nefiinţei voinţei, prin faptul că semnifică ”o deficienţă ontologică a voinţei”, iese din domeniul ontologicului, părăseşte acest spaţiu vital, acţional şi pasional, pentru a se retrage în universul Atotputernic şi misterios al transcenden

REGATUL CUVÂNTULUI

-8-

tului. Apartenenţa la transcendental a nefiinţei voinţei este cea mai bună susţinere a tezei naturii transcendentale, care îi menţine în viaţă forma vidă, a apartenenţei ei la domeniul fenomenologiei transcendentale.

5. Eroarea husserliană în aprecierea sensului coştiinţei.

Analizînd problemele din Ideen II, într-o notă de subsol în care face referire la tema sensului, Paul Ricoeur are perfectă drepate să reclame starea de confuzie, semnalată şi de E. Fink, în 1933, pe care o lasă cititorului ambiguitatea lui Husserl în tratarea acestui subiect. Husserl susţine negru pe alb că a) “orice realitate este sensul conştiinţei şi că sensul se bazează pe o intuiţie”; b) că “sensul dă formă unei materii – hylé – nonintenţională”; c) că “sensul vizează, la rîndul său, dincolo de el însuşi, un obiect care îi dă acestuia marca «realităţii» şi pe cea a «raţiunii» conştiinţei înseşi”. Confuzia şi cauza ei sînt uşor de decelat şi limpezit: dorind să exprime că sensul, declanşat de o intutiţie şi aplicat unei materii “nonintenţionale” este orientat către obiect, că întemeierea acestuia poartă ca o pecete, aprioric, în sine, matricea realităţii acelui obiect şi că purtînd-o, această matrice îi conferă acestuia statut aprioric de realitate, Husserl tranşează re-ducţionist această schemă, identificînd formal sensul conştiinţei cu realitatea obiectului, ceea ce este greşit. “Orice realitate este sensul conştiinţei” nu numai că este o aserţiune teoretică nevalidă, ci este şi cauzatoare de grave confuzii, anulatoare a înţelegerii unor funcţii de bază ale conştiinţei.

SINGURĂTATE -meditaţii intime-

„DUMNEZEUL RATAŢILOR”

...Te uiţi pe cerul senin, precum cleştarul, din unele nopţi de vară: milioane, miliarde de stele, parcă aşezate, de o nevăzută mână, în straturi de lumină... - ...focuri singuratice şi, poate năzuind să in-cendieze lumea, cosmosul Lui Dumnezeu.La ce folosesc? – te întrebi, în sens strict uman, adică imbecil. Răspuns ferm: la nimic. Nu se vând, nu se cumpără...La fel, munţii şi pădurile, păsările şi răsăriturile şi apusurile de soare, ori de lună...apele şi culorile florilor... Imbecilitatea umană vede folosul meschin, tăind şi vânzând pădurile, sfredelind munţii...distrugând grădinile şi secând râurile divine. De fapt, creaţia Lui Dumnezeu nu este nici pentru câştig, nici pentru pierdere. Dumnezeu nu aşteaptă să-l lauzi, nici să-l înjuri, pentru că a creat lumea. Milioane de râme vorbitoare pictează, sculptează, scriu poeme, compun muzică... - ...”opere” pe care le cred unice, irepetabile (şi chiar sunt!) - şi trag nădejde că picturile, sculpturile, poemele, melodiile „lor” (aşa cred ei, că sunt ale „lor”!) - vor fi lăudate, în vecie. Se zbat, caută impresari, editori (la fel de imbecili ca şi ei, „creatorii”!) – şi, veşnic, se dau „loviţi în aripă”, nedreptăţiţi...şi

vociferează în gol, cu obidă dispreţuitoare, plângăcioasă: „Doar ce-am făcut EU avea valoare, nu ca a...ăstora!”. Dar însuşi Pământul se va face praf, cu tot cu râmele umano-vorbitoare-scriitoare, umano-pictătoare-sculptătoare-muzicătoare...şi nimic din ce-a fost nu va mai fi...decât ce-a fost, când a fost, cât a fost...Dumnezeu-Hristos nu este nici al bogaţilor, nici al săracilor. El creează, pentru a se convinge pe Sine că poate crea. Nu vinde, nu cumpără nimic...e doar creaţia Sa, măreaţă şi, s-ar zice, inutilă. Din punctul de vedere al râmelor umane, Dumnezeu nu este nici al bogaţilor, nici al săracilor – ci al „loser”-ilor (aşa-i la modă să zici, azi...), al rataţilor...Nu. Dumnezeul Adevărat este Dumnezeul Frumuseţii. Cu adevărat Gratuite, de o generozitate ininteligibilă, de o măreţie absurdă, pentru râmele umane, care se vor târî, veşnic, pe planeta asta (tot mai îngheţată...), sau pe oricare planetă Le va hotărî El...şi, lacome, înfiorător de hrăpăreţe, vor tot căuta să vândă şi să cumpere, ceea ce nu le aparţine în veci, pentru vecie. Pentru că nici Pământul, nici soarele şi luna, nici stelele şi munţii, nici păsările şi poienile şi apele...nici picturile, sculpturile, poemele, muzicile... – nu le aparţin: sunt viziuni geniale, vizibilizate dinspre nevăzut spre vădirea revelatorie, de către El – El, Singurul, Su-premul... – de către El, Singurul care dă valoare absolută (adică, o valoare care nu se tranzacţionează, în veci!) tuturor celor create.De aceea ne rabdă Hristos-Dumnezeu: pentru că, El însuşi, este Genialul şi Veşnicul ratat, ale cărui averi sunt de nenumărat şi de nefo-losit, decât întru Duh.Şi n-am auzit, până acum, ca Duhul să poată fi tranzacţionat: cel mult...”conştiinţele”...

Adrian Botez

***

SINGURĂTATE

...Oamenii vorbesc singuri, pe stradă, depărtaţi, prin celular, de ficţiunile cu care trăncănesc, cu gândul la ce mai au de cumpărat, pe ziua respectivă, ce „combinaţii” lemnos-amoroase (fireşte, extraconjugale!) ar mai fi posibile şi valabile...oamenii vin, apoi, acasă, şi vorbesc „în familie”...Vezi (şi auzi), colo, soţul, cum o întreabă (teribil de îngrijorat, cu o mască mult mai mare decât faţa lui...) pe soţie, „cum se simte”. Îl doare exact în „bumbărează” cum se simte ea...Şi reciproca: ea se preface a fi fost îngrijorată că el a întârziat – şi-şi atârnă masca po-

-9-

REGATUL CUVÂNTULUI

trivit-convenţională, la fel de exagerat-emfatică, precum a lui... Pe naiba! Cel mult, a picnit-o orgoliul, că „alta” i-ar fi putut „popri” proprietatea ei...mobiliară, numită „soţ”.Cei doi soţi îşi întreabă copiii, veniţi de la şcoală, „ce-au făcut” – şi se iscă război mondial, dacă unul dintre copii mărturiseşte că a luat o notă mai mică decât al lui Cutare...”-Cum? Te-a întrecut al lui Firică? Nemernicule, puturos ordinar...!” – ...şi arde-l, cu tot năduful!Acestor părinţi nu le pasă nici cât negru sub unghie de viitorul copiilor lor, „proprii şi personali” - ci lucrează, în pieptul secat de sen-timente, şi în mintea lor, secată de orişice urmă de înţelepciune, orgoliul că...ar fi putut fi întrecuţi (aşa, pe nemuncite...) de copiii unor familii de condiţie joasă, familii în care orgoliul, uneori, începe să semene a ambiţie, alteori, chiar a demnitate......Mi-e silă de lumea asta – şi mă refugiez, cât pot, în vise.Am visat tare frumos, într-o noapte, dând spre dimineaţă: se făcea că hoinăream printr-un imens palat luminat, singur-singurel...prin sute de săli înalte, printre galerii de tablouri, care de care mai minunate...Holbam ochii cât holbam...apoi, coborând vârtejuri de scări, ajungeam la o uşă imensă, de sticlă umbrită, prin care năzuiam şi mă şi aflam într-o grădină paradisiacă...niciun şarpe nu zăcea pe vreo ramură (migălos brodată) de tisă enormă...totul era verde-înduioşat, iar florile fulgerau, veşnic, de rouă...Când oboseam de frumuseţea grădinii, mă înfundam, din nou, în palatul fără capăt...mă scufundam în tablourile inuman de frumoase...şi, treptat, am început să observ că, în vis şi numai în vis, nu există vreo deosebire între prospeţimea tablourilor şi viaţa cea tainică a Grădinii Imperiale...Celeste...!Palatele din vis sunt singurele care-ţi oferă o singurătate plină, de care nu te plictiseşti niciodată, ci devii zâmbitor, ţi se uşurează su-fletul, de parcă te-ai fi spovedit Însuşi Frumosului Absolut...şi, dintr-o fiară trează, poţi deveni un om bun şi adevărat, aromind la umbra sicomorilor ori a incredibililor de albi crini... - ...cât şi la aceea, la fel de mistică, a tablourilor pictate de îngeri...

Adrian Botez

***

SCLAVI ŞI ORBI. ATÂT.

...Nu mă simt singur doar pentru că cei din jur nu mă iau în seamă, ci, în primul rând, pentru că cei din jur, ei înşişi, creează o imensă şi apăsătoare, exasperantă stare de singurătate.Nimeni nu este preocupat de nimeni, cu adevărat: îşi aruncă doar vorbe fără vlagă şi sevă, fără vreun rost adânc şi, mai ales, fără per-spectiva şi nădejdea continuării-întru-dialog (spre vreo Revelaţie!) – vorbe perfect convenţionale. Simţi că toţi cei din jurul tău se opresc extrem de repede, de scurt, ca o respiraţie de astmatic, în exprimarea fiinţei lor, a personalităţii lor. Seamănă cu acei condamnaţi la moarte, din celulele „de aşteptare” (a rândului execuţiei lor), care nu iau legătura unii cu alţii. Nu, neapărat, pentru că i-ar opri gardienii (ca-n „puşcăria aşteptării”), ci pentru că nu au ce-şi spune. Nu vor să se trezească dintr-o moarte deja, de mult, acceptată şi, cu uşurare (inimaginabil de frivolă!), asumată! Fiecare încearcă să mimeze că ar mai trăi, încă, înainte de „scaunul electric”. Dacă au, cumva, ce-şi aminti - vor să uite total. Se feresc să facă ceva: nu mai au timp? – sau nu mai au imaginaţie? – sau nu mai vor să afle şi să se afle...? - ...cadavre vii...Cât va mai fi rămas viu, oare, din acestă lume, care, evident, e condamnată la dispariţie?Pe cine să întreb, de la cine să aflu?Peste tot, doar febrile gesturi de prefăcuţi, de disimulaţi „locuitori ai pustiului...neantului ”. Nimeni nu mai ştie cine este, nicicum ce s-ar cuveni să facă. Cuvântul „misiune” este luat în râs, un râs tot mai supărător (şi isteric!) de fals, dar un râs tot mai generalizat şi mai imperial instalat (dacă te-ai lua după aparenţe) – un râs care seamănă când a sughiţ de plâns, când a îngânare (băloasă) de retardat mintal...Nu, ei vor să uite că au fost trimişi, aici, fiecare, cu un dar, cu un har, cu un rost, cu o misiune. Pur şi simplu, „încurcă” timpul, lâncezesc, fără niciun spor ori voinţă... - ...de la un ceas la altul, de la o zi la alta, de la un an la altul...S-au resemnat, sau chiar îşi aşteaptă, cu tot mai intensă, înverşunată, cu tot mai dementă febrilitate - sfârşitul aneantizator...ca pe o eliberare de păcatele lor (cât asumate?) ale refuzului amintirii, refuzului datoriei faţă de semenii lor ce-au fost, ce sunt şi vor fi...refuzul curiozităţii, şi, din lipsă de curiozitate, derivând refuzul de a începe ceva, pentru că ar trebui să continue şi să desăvârşească acel ceva...refuzul asumării unei identităţi...este infinit mai uşor (zic ei) să nu exişti într-o formă specifică şi identificabilă: nimeni nu-ţi cere nimic (că n-are cui!), te lasă toţi în pace... - ...dar asta se cheamă viaţă, asta se cheamă că, pe acest pământ, mai există oameni - şi, încă, vii?!...De aceea istoria este arestată şi asasinată (pentru că ar presupune un mult prea obositor cult al amintirii – şi, prin amintire, al asumă-rii unei continuităţi!), de aceea artele (care exprimă asumarea unei personalităţi creatoare!) sunt, total ignorate...la fel ca orişice formă de şcolire, de şlefuire, luminătoare, a Duhului...de aceea, în loc de studiul dătător de înălţime, dătător de aripi ale speranţei înălţării şi eliberării, prin şi spre Iubire – „sexul”...adică, îngroparea în grosolana, întunecata (întru labirint al pierzaniei de sine!) matriţă terestră şi refuzul accederii la iluminata matrice divină, eliberatoare spre Sinele Suprem!Sclavi şi Orbi. Atât.....Cum să mai concepi, azi, o academie platoniciană, un Marsilio Ficino (de la Careggi), sau „nebuni”, precum Michelangelo, da Vinci sau Bramante...?Nu, e mult mai comod să „exişti” doar ca efort ludic al nonexistenţei...să „exişti” cadaveric, criogenat...-„Păcat” – nu există şi nu-i decât o născocire a popilor!-...„Mântuire”...ce-i aia şi la ce-i bună?......Şi tot aşa s-o ţinem, până la lăsarea beznei definitive...

Adrian Botez

***

REGATUL CUVÂNTULUI

-10-

Isabel Rezmo Spania

DEFORME DESIERTO

Cansados, deforme desierto.Frío elogio, suavepuerto.Ríos concupiscentesde descaro.Roto, claroscuro aterciopelado,híbrido.adúltero en la maniobra,señuelo.Clemencia y después las horas.

ME ACUERDO

Me acuerdo de esos lirios,de unos detalles rondandolas mañanas.De un pequeño descuidoen los ojos.De ese temor de sero no ser enteramente,y tu voz recorriendo la prisapor tenerme.me acuerdo de la marcade los coches.Un café amargo esperandomientras adolece el detallede estar y no dejarlas marismas vacías a tu encuentro.me acuerdo,de cómo el delirioconduce a la destrucción o al amor.

DESCUBRI RINCONES

Descubrí el rincón.Lenguas, mártires, poesía sin poetas.Naranjos en flor de terciopelo.Descubrí óvalos de fantasía.Los recuerdos que perduran en la mentecomo olas insalvables.Es lo único que hago, bailar en mis ojos.Mis sonrisas, las que martillean una flor en el ocaso de una pestaña.Mi tacto adormecido por tu propio laberinto.Los escrúpulos atormentados...Ya no sostengo ninguna flor en elreverso de una moneda sin canto.Odio que llamen a lo que no llamo, ni a la razón, sin más leyque las razones que me hacen llamar a lo irracional.Soy la parte irracional de un pétalo, como la parte adorable de unapuesta de sol.Descubriendo por descubrir,

que ya no soy,si no que hablo y digo...lo que soy.

CUANDO DESPIERTE TE DIRÉ

Al despertar te diré. Puede ser miles de minutos ahorcados en la cimade esa galaxia.Puede ser nadar en un cuento sin lectura, sin ánimas en el corazón.Ya te diré.Soplaré una vela en el ánfora de un suspiro.Sucumbir en el infarto de un abrazo, sin manos que estrangular.A lo mejor ser capaz de pronunciar un bello velo de sedaacariciando mis pupilas.Al despertar...siempre de aquellos sueños que se convierten enestrellas en la noche,en vacíos complejos de rotundidad.Un cuadro es una rotundidad.Un espejo es una deshumanización corrosiva cuando penetramos en laburbuja de la sombra con la esfinge de una dama.YA te diré.Cuando despierte de la madrugada.Puede que diga.....o me estreche en un sello lacrado. Puede.Simplemente poder con un deber que se supone un derecho sinobligarme.Al despertar, no sé qué rozará mis senos,no sé qué abrigo cubrirá mi esmalte,los ojos que no miraran los míos,qué piel rozará mis escamas,abrirá surcos en la piel.Pero al despertar me di cuenta que no había nada que pudiera decirte. Ya TE DIRÉ.

HABITO

26.Quiéreme en el vacío.No tengas prisa.No tengas cuerpo.No tengas miedo.Cuenta los momentosqué decir.Doblegar el acentoen mi carne trémula.

27.Mis labiospuntos en el vértice del placer,condena entre la cariciay el roce a milímetro de tus palabras.

29.Colgar notascon el corrector de grafismosen la solapa.Perdiste el tren y yo el lamento.La sinrazón de procrear descuidosen el resorte de las manos.Dímelo. Me comí el sol.

31.Peleael cuerpo por los destellos que figuran en los sueños.Bisturíes soportando la luna menguante.En los tercios del bocado llamado“labios”

REGATUL CUVÂNTULUI

-11-

Elen Lackner Buenos Aires

El himno a la vidaLa música aflora entre los verdes y pentagramas canela,se envuelve en su propio milagro, volantea entre tornasoles aére-os,comienza el canto a la vida, bajo luz de naranjas y estrellas.

Armonías del viento, violines en sus cantares abanicando cuerdas,la creación en danza, vestida de melodías susurra el misteriobajo enramadas de verdegales y esencias de adelfas,donde titilan los tallos queriendo tocar el cielo.

Campánulas de teclas azules, golpeando el éxtasis,un rebrote infinito rozando ternura, esculpidas en ébano,temblor de marfiles gritando en su hábitat perdido de anhelosdonde gimen los albos, el triste sabor de colmillos muertos.

Llora mi piano en su golpeteo de macillos tiernos,rodeado de campanarios velados por el tiempo,destellos y luciérnagas, de luces abrasancuando enciende el crepúsculo su entrada,pleno de oro, entrelaza violetas, espoleando su llama.

El paraíso de la vida transfiere su alma,platea la luna su estampa, se duermen los pájaros,el murmullo del bosque, comienza su sueño,aquietado y silente, se entrega, despliega y cae,lentamente la noche lo envuelve en su regazo,el rocío reclina y en un suspiro le cierra sus alas.

Mi canto a la tierra¡Oh tierra volante! Ave del firmamento,zafiro de alar esmeralda errante en cautiverio,rotando silente, vagando en los tiempos,sumergida en el humus, bajo piel de mares y auroras gualdas,edén de la vida, caudal en los torrentes del almaadorada y enhiesta en su templo.

Turbión de Vulcano, socavas ardiente en tus rescoldos de savia,amante complaciente, embistiendo el son de tus entrañas.Que no lapiden los verdores de tus leños en fragua,deja que suenen los trémolos, en almendros y arpeos de castañas.

Homo sapiens, destructor de tu naturaleza imaginada eterna,vive en tu vientre, erosiona los verdes, caminante de manos acerbas,hacedor de tus heridas, devorante castrador en demencia,espadista del canto a la vida, fúnebre orquestación de tu muerte.¡Oh tierra! resiste, brisa al amor, protégelo, te pido clemencia

no quiero que muera por la imprudencia,que tus vientos lo empujen al cielosalva a los hombres de su propia inconsciencia.

¡Oh tierra! protege la música, guárdala en tu rincón más seguro,donde nadie la destruya porque es nuestro idioma eterno.

Ráfagas de un otoño cualquieraResuello en el lenguaje imponentede nervadas y sus mensajes inquietos, crujido con eco a mortero, donde mareas de colorestraen ráfagas del otoño con giros de un nuevo diseño.

Fundidos al marrón del ámbar se transforman en un salpicado her-videro,salmodia en las brozas, un jadeo entre brisa y herrumbre,vago zigzag de amuletos.

Desbordan los harapos del verde, horadan cada uno de los brotestransformados en áridas cenizas, presagio al dolor,bailoteo de las hojas muertas.

Follaje inmóvil, casi sin aliento, inscripto al suspenso de la vida,descolgando sus ramas ciegas,sentencia de moribundas,el ser de su debilidad adversa.

Apiladas sin molduras dialogan en tornasolsobre un solar de ventiscas, bordadas en savia vieja.

Cimbrear de sus nudos pueblan las melodíascon quejas del viento, se propagan sobre almendros;socavan los ébanos del río donde desnudan sus quejas,glorietas de amarillas con sollozos caldeados,como el umbral del rocío en una lluvia de estrellas.

Combate con la muerte ,azogadas en sus bríos,zarandeo de rumberas barren sus ariasal mudo son de la tierra.

Tahirys Tahoro Cuba

Desde un rincón del mar

Desde un rincón del marsumido en un ensueño,cierro los ojos y sueñocon tu forma de mirar.

REGATUL CUVÂNTULUI

-12-

Te sueño como estas,como te debes de sentir,sueño con tu boca de coralsueño con tus besos al partir. Cada día que pasa, en mi recuerdo,te siento tan hondo, tan profundamente,que mis ojos se nublan por momentos,al recordar tu rostro, al desear tenerte. Mas, el deber se impone en nuestras vidas,yo partir y tu, esperarme siempre,estarás en mi recuerdo mientras viva,pues mientras viva aspirare volver a verte,y si no logro verte algún día,no importa, sabes que muerta aun he de quererte!!!.

Eres tú estos versos

Cual espuma navegando entre las olasvan mi barca y tu recuerdo llenos de pasión,sumida en las quimeras,resurgentes en la aurora,va contigo mi recuerdova contigo mi ilusión.

Si pudiera describirte hoy este momento,si pudiera expresarte lo que siento yo,imagínate un suspiro insertado en estos versos,matizando el embeleso delicioso de mi amor.

Si pudiera describir mis sentimientos,sentirías el orgullo de saber lo que se yo,pues sabrías que eres todo,aquí, en mi pensamiento,que eres tú el aliento,que das vida a este amor,que eres tú la fragua,que eres tú estos versos,que eres tú el anhelo que llevo en mi corazón.

¡ Mariposa eleva tu alas !

Caballero de andar erguido,palabras hermosas,que al oído susurraba de cualquier doncella,que paseando iba por la vereda .

De mirar atrevido, pero con suerte ycarísima va por el Pradoen busca de conquista.

-Amable, con una sonrisa siempre, así de galante es el caballero del Prado-

Un tarde de noviembre , cuando el otoño le hace entrega al invierno...Se le ve pasar muy triste al caballero de estación.

Una Mariposa hermosa de su jardín escapó...

-cuenta la leyenda, del galante caballero,jamás una sonrisa en sus labios de nuevo se dibujó-

La mariposa monarca,de su colección, salió a emigrar, buscando otro cálido jardín ¡ ya nunca más regresó!

Cuentan por ahí, queel galante caballero, de erguida figura y sonrisa angelical, dejaba abandonada a la pobre mariposa, y ella casi muere de dolor .

Hasta un un buen día, abrió sus blancas alas y un nuevo mundo conquistó.

Moraleja de la historia: ¡No dejes camino por vereda, no seas el faro del parque!-¡Que, alumbrando tu jardín iluminas tu propia historia, y de la mariposa monarca, que un día se enamoró de ti.

Musa traviesa Musa traviesa, que de mi te alejas....Musa traviesa, de alas inquietas,de sonrisa ingenua y mirada febril.

Por qué ? me dejas,por qué ? te alejas de mi y me abandonas así?....Tú, que eras mi fiel compañeraamiga inseparable de noches enteras,en la que confiaba mi mas dulce yprivados anhelos, tu mi confidente degrandes secretos....

A donde te fuiste ?... que no te siento.Que ha sido de ti?....Regresa a mi, no ves que te extraño,que sin ti, de pena mueropor no poder compartir...de mi alma los mas dulces recuerdos,cuando recostada en mi lecho,me escuchabas decir: Mucho te quiero!!!entre líneas escribí...

Regresa por favor, me urge contarteotro secreto,por favor ven ahora,o yo voy por ti.

REGATUL CUVÂNTULUI

-13-

YANNI TUGORES URUGUAY

Otro grito en mi garganta

Sobre ese mundo frío que me encierraaprisiono este grito en mi garganta.Afuera se apresura la tormentay acá, dentro de mí, todo está en calma.Mientras otros de sueños me despojany me quitan el brillo de las alasse yerguen triunfadores en la auroralos que un día habitaron en mi casa.Turbada pero en paz conmigo mismaescucho el frenesí por las mañanasla brisa se desliza por las hojasy el trino de unos pájaros me aplaca.Sobre ese mundo frío que me encierrarodeada de misterios y fantasmashoy siento que me invaden las ausenciasy una vana sonrisa desquiciada.Dormí mientras el frío se escondíay habitaba debajo de mi almohadaen el lecho desierto de unos ojosque incendiaron mi vida y ahora escapan.Y me quedo en vigilia casi ciega.Acomodo mis huesos que descansan.Ya pasó la tormenta más bravía.Me despojo de clavos y de lágrimas.Vacía ya de todo, complacidahoy quemo las historias en las llamas.Por fin se alzan mis manos triunfadoras,vuelvo al regazo tibio de la almohada.

Sobre ese mundo frío que me cercahoy libero este grito en mi garganta.

Tacto

Palpo lentamentecromosomas de placeren un cielo cárdeno.Mis manos subenorbitan tu planeta.Vértigos y escalofríos.Despliego de mi basetodos los dedos.Resbalo, desaparezcoen el fragor de la batalla.Mis pétalos se abrenfoliando intermitentemente.

Ingrávida recibo la sangre.Se coagula en gotasy brilla mi amnesiaen el cielo tinto.Los dedos se plieganvuelven a su lugar.Tantean al mundose raptan a ciegasen el vacío desconocido.Satisfecha caigosuspendidasin lastres.

No quiero

No quiero hundirmeen este lago de amor y sangreno quiero gotear en el fondoni agua en mis piesno quiero mi pecho remandomar adentrogrima afuera.No quiero aquel olorde rosas pasajerasno quiero beber el cansanciode espuma mortal y sudorosano quiero que vuelvasni que se abra la tierrano quiero perderme vivaentre la muerteno quiero.

Oda a la muerte

Morircon calmaviento marinoque llega sin avisardolorosa pérdidade una única experiencia de vivirmorirviendo pasar espíritusdignos, ruinescorteses, canallescosheroicos, medrosos.Morirtestigo mágicodel yoque nacióde un primer llantode un ombligocortado de la matriztestificó el vivircon toga y martillomorirdepositados en cofrescruel amigo del nacidoque nos meceen cuna púrpuraempuñado de broncesdepositadosdefinitivamenteen el mismo lugarel dolor

de la madre que gritade la madre que llora la pérdidala pérdida del morirsimplementeviviendo

Aladas alas

Las aladas alas de mi almase posan en un papel en blanco.El papel gimeel papel gozafluye un trazo azulcomo río sobre los rengloneslas palabras gritanlas palabras surgenlas aladas alas de mi almase abren paso entre dilemaspactan hablarpactan decir.Una sombra habla en voz bajaen el gris espacio del silenciola mano tiemblala mano define.Las aladas alas de mi almatoman vuelo, se alzanrozan las nubesse elevan altohacia un cielo limpionacido tras la lluvia.El papel se torna diferenteel papel se torna azullas aladas alas de mi almase posan, sobre un poema.

Fuga

Se me fugó la bellezacomo un huracán bravío.Me la ha arrebatado el vientoquién sabe dónde se ha ido.

Un canto reía rodando debajodebajo del suelo, dormido descansanmi pelo dorado, mi piel de palomamis ojos de cielo, mi espalda sin alas.Y cae del manzano la fruta podridala tierra mastica, traga su semillay yo soy en ella y en ella es la vidabalance perfecto de máquina agrícola.

Se ha fugado mi bellezase fugó mientras dormíase fugó mi vanidadse fugó una noche tibia.

Y mis horas se entumecen de nostalgiasestá de duelo mi piel que fue de nácarya no hay sorbos de placer en mis entrañasse fugó mi juventud, me dio la espalda.

REGATUL CUVÂNTULUI

-14-

No detengas

No detengastu marea de lenguas y de manos.Traspasa mi desierto,abanica mis aires calientescon ráfagas de sueños.No detengasa tus labios recuerdos de olvidosrencorosos alientosen mi rostro ya no hay los coloresque pensé siempre eternos.No detengasel consuelo en la sangre que correengañosos recuerdosni la lluviala noche o la espumaque se quede un momento.No detengastu marea de lenguas y de manosni en tu piel el arregloque le hiciste al compás de mi músicapoco antes del concierto.No detengasel crujir de esa carne sabrosacon todo su aderezoni el tal vezni el por quéni el mañanapues si te detienes…Se detendrán mis versos.

Nada

Se me descuelga el mundo en confusionescargado de miseriassaqueado de virtudeslágrimas que caen de rostros indefensosmanos callosas de surcos sin sembrarcaricias derramadas al vacíopies latiendo heridos, maltratadospupilas que sangran desteñidas gritan interrogantes una tras otra caen las palabrascomo bombas como una espina dorsalcon sus vértebras bien alineadasllueven sobre todoel horizonte gime reclama sus colores.La tierra se retuerceexplota en la superficieen hondos cráteres de dolorla tormenta se levanta enfureciday arrasa con todono ve riqueza ni pobrezano distingue las tejas de las chapasno diferencia el traje negro del overolsiguen las lágrimas las manos con callosla tierra pare sus angustiaslos poderosos miran de soslayolavan su indiferencia con sangre. El mundo sigue descolgándose sobre mí

y yo aquí pensando...sin hacer nada.

Cuento sin contar

Fantasmas delirantesse apoderan de mí.Macilenta camino sin rumbosin percibir el suelo que piso.Trémula sigo; paso a paso.Mis pies se elevanme transportan.Floto en un mar de estrellascasi puedo tocarlas.Un aliento glacial roza mi cuello. Abro mis ojos y lo veo.Es él.Un sueño de una pasiónrisible y dolorosa a la vez.No quiero soñarloquiero volver a volary no tocar nunca más el suelo.Es mi liberaciónde todo lo vividoy todo lo soñado.Fue solo un triste cuentoque jamás será contado.

Sueño y muerte de un poeta

Sueña el poetacon soles desleídoslas vocales le gritany mutan su artese tienta con el frutomas no lo alcanzacorre como jinete desbocadoy se vara en la mente.Quiere sembrarpolen de tinta en el papelarrastra las palabrasdiluye el pensamientollora el hombreel poeta no puede.Impotente vuelcasu lírico venenoque lo adormeceenmudecey mata.

Clamor eterno

“Como necio parásito de un planeta oscuro, en la infinidad sonora de clamores eternos…”

Jules Laforgue

Quiero entrar en una aberturade venas enluceradas.Me cuesta destrenzar la sangreescurrirme hacia la luz.Melodiosa la miradade los glóbulos bajos,

que asoman curiosos de miseriashacia mis entrañasde clamores eternos.Miro, me detengo.No avanzo.Las bestias azules me impiden el paso.Circulan las cenizas.Llora de ausencia el agua.Ahora deseo, imploro.Promesas, perfumes y distancias.Mi sangre se destrenzaencuentro una abertura……y se escapa.

Un soplo de la nada

Es la tarde que agoniza entre los pinoses la tarde que se muere en noche oscura,y es la noche que me muestra su figurazigzagueante transitando los caminos.

Yo lo sigo con mis pasos peregrinosy lo sé, él no está aquí, es mi locura,mas lo siento recorrerme con dulzuratransitar toda mi piel con dedos finos.

Goza el cuerpo y en mi mente yo delirosi no está ¿dónde se pierde este suspiro?¿Queda entonces mi palabra aprisionada?

¿En la tarde que agoniza entre los pinos?¿En la noche que transita los caminos?Él ya es polvo y yo un soplo de la nada.

Alina Beatrice Cheşcă

DESPRE DUMNEZEU ŞI IUBIREA ABSOLUTĂ

Motto: “Nici inteligenţa, nici educaţia nu au nici o valoare dacă nu sunt puse în

slujba dragostei şi a iubirii.”(Părintele Arsenie Papacioc)

Vară frumoasă, cu rugăciuni pioase şi iubire dumnezeiască plutind în aer şi în inimi. Alături de mine, Icoana Tatălui Ce-resc, crucea sfântă şi speranţa ca mâine lumea va fi mai bună, iar armele se vor transforma în flori, precum în poveştile

REGATUL CUVÂNTULUI

-15-

copilăriei. Şi tot lângă sufletul meu, un nou manuscris de suflet, vibrând de iubire şi credinţă -“Poemele Inimii” - al tinerei şi prolificei creatoare Georgiana Necula. *

Prietena mea, Georgiana, a găsit inspiraţie divină pentru un nou volum de versuri, o carte impresionantă prin vibraţia înaltă, prin profunzimea şi frumuseţea trăirilor. Acest nou volum nu face altceva decât să completeze şi să întregească seria celorlalte cărţi ale sale dedicate Părintelui Ceresc, credinţei adevărate, iubirii absolute de Dumnezeu şi de oameni, moralităţii; într-un cuvânt, cărţi de suflet, pe care fiecare dintre noi ar trebui să le citim şi astfel să înţelegem mai bine care este adevăratul nostru rost pe Pământ. Trebuie să mărturisesc că multe dintre conversaţiile mele cu Georgiana sunt adevărate pilde despre credinţă, smerenie, iubire, gen-erozitate, modestie, iar toate aceste daruri ale sale se regăsesc în toate cărţile ei fiindca, în fond, viaţa întru Hristos este esenţa acestei tinere şi deosebite poetese. Ori de câte ori discutăm, mă simt mai aproape de Dumnezeu, de credinţa autentică, iar speranţele mele prind din nou contur, amintindu-mi că niciodată nu trebuie să cădem în deznădejde fiindca Tatăl nostru, al tuturor, ne veghează mereu viaţa. Poemele Georgianei au titluri sugestive, aşa cum ne-a obişnuit deja din cărţile anterioare: Poemul Inimii, Să cădem la Hristos, Jertfa Lui, Din prisosul inimii, Mi-e dor, Dacă iubeşti, Dor înlăcrimat, Viaţa, Mănăstirea, Poate baţi Iisuse, Glasul unui suflet, Aliluia, Dăruiţi, Fericiţi cei săraci cu duhul, Tatăl nostru, De ştii să respecţi, Ceea ce facem, Înaltpreasfinţitul, Iertaţi-vă, Lacrimi şi izbândă, Glasul Domnului, Stânca vieţii, Prietenul adevărat, Vizita Arhipăstorului, Izvorul iubirii, Învierea, Invitaţie Mântuitorului, Suflet fericit, Faptele bune, Iartă, Cu ajutorul Tău, Cuget mângâiat, De dragul Tău, Sfinte Dumnezeule, Eroul parohiei, Urcuş spre Înviere, Vistieria iubirii. Aşadar, după cum se observă, titlurile însele sunt foarte expresive, oferind cititorului o sugestie în legătură cu temele şi chiar mesajele poemelor. Este foarte important de menţionat faptul că, la nivelul valorii estetice, se observă o evoluţie de netăgăduit în raport cu volumele anterioare. Georgiana Necula se maturizează şi evoluează cu fiecare carte publicată, iar acest proces va continua, cu siguranţă. Primul poem al cărţii este impresionant (are 120 de strofe) fiind, printre altele, un imn de mulţumire dedicat unui părinte iubit şi preţuit, căruia Georgiana îi datorează mult. Iată câteva strofe revelatoare, frumoase şi sensibile:

Tu n-ai dorit înţelepciunea cea lumească,N-ai alergat după deşertăciuni.Dar ai în inima ta Adevărul,Şi alerg la tine, dar nu pentru minuni.

În inima mea eşti un sfânt,Şi arzi de dor pentru Hristos,Nimic deşert n-ai pus în mine,Ci toate au un sfânt folos.

Tu ai avut întotdeauna crezământ,În tot ce am grăit eu prin cuvânt,Pe toate le-a cuprins fiinţa ta,Că tu, după Hristos, eşti raza mea. (Poemul Inimii)

Un poem bine construit şi special, din care reiese (încă de la început!) frumuseţea interioară a Georgianei şi recunoştinţa pentru oamenii ce au lăsat o urmă profundă şi definitivă în sufletul său. Poemul Să cădem la Hristos este un îndemn emoţionant de a urma calea eternă şi fără greş a credinţei în Hristos, a smereniei şi gratitudinii în faţa Mântuitorului nostru: Să cădem la Hristos Dumnezeu, În genunchi zi şi noapte mereu. Şi cu lacrimi fierbinţi de iubire, Să-I aducem, etern, mulţumire. (Să cădem la Hristos)Acelaşi mesaj profund îl transmite şi poemul Jertfa lui: Tată Ceresc Îţi mulţumesc, Că Ţi-ai jertfit Fiul iubit, Să primesc prin har şi eu, Odihnă la sânul Tău. (Jerta lui) Suferinţa lui Hristos pe cruce este temeiul suferinţei umane, deoarece este dătătoare de viaţă autentică. Moartea Sa pe cruce este cel mai mare dar pe care l-a făcut oamenilor, aceştia având deschis drumul spre idealul moral şi desăvârşire. Astfel, omenirea primeşte puterea nesfârşită a lui Hristos de a se sacrifica, de a tinde către o existenţă eternă şi înaltă. Un alt poem aduce în prim-plan pe Maica Mântuitorului, care, cu privirea-i sfântă, ne ocroteşte pe toţi pe acest pământ încercat, întinat chiar de copiii Domnului: Din prisosul inimii, Măicuţa Sfântă ne dă pace. Privirea Ei spre toţi îndreaptă, Chiar dacă lumea în rău zace. (Din prisosul inimii) Poemul Toate trec este unul deosebit de înduioşător şi special prin tema sa tulburătoare; apare din nou ideea iubirii şi recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi de familie. Georgiana le poartă o iubire adevărată şi profundă, iar această iubire va continua şi dincolo de viaţa pe Pământ, fiind însăşi esenţa spiritului său: Toate trec, pe lângă mine, Însă eu oftez din greu.

REGATUL CUVÂNTULUI

-16-

Nu mai pot Doamne Iisuse, Ard de dorul Tău.

Toate trec, ceva rămâne, Ceva sfânt cu veşnic nume. Şi îl spun din inimioară: Numele de mamă!

Toate trec pe astă lume, Dar ceva frumos rămâne: Vestit cu fiinţa toată, Numele de tată! (Toate trec) Acest mesaj este continuat în poemul Mi-e dor, în care apar clar exprimate crezul şi menirea tinerei poetese, aceea de a-l iubi şi slăvi pe Dumnezeu, urmând calea Sa dătătoare de viaţă eternă întru desăvârşire: Eu simt că am venit pe lume, Doar Ţie, Doamne, să Îţi cânt. De aceea, şi ziua şi noaptea, Doar binele îl port în gând. (Mi-e dor) Conform moralei creştine, scopul vieţii omului sunt fericirea, sfinţenia, desavârşirea, dobândirea mântuirii, care începe aici, în viaţa de pe pământ şi este un proces îndelungat şi dificil, iar firea imorală a omului se ridică şi evoluează numai cu ajutorul harului divin. Preceptele morale nu sunt accesibile numai celor ce cred în Hristos, ci sunt valabile pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile. Conform învăţăturii creştine, revelaţia are au un singur izvor: Dumnezeu, care este binele suprem. Georgiana Necula, ca orice creştin (şi om) adevărat, consideră că fapta bună este cea care ne defineşte ca oameni şi orice gând bun pe care îl avem trebuie să prindă contur şi să se transforme într-o morală şi frumoasă realitate: Dacă iubeşti credinţa dreaptă, Faci din gândul bun o faptă. Ce rămâne în urma ta, Ca un zâmbet spre o stea. (Dacă iubeşti) Acelaşi îndemn apare şi în poemul Faptele bune: Faptele bune aduc bucurii, Ele ne ajută spre a ne mântui. Prin ele, încă de pe pământ, Gustăm dulceaţa Raiului Sfânt. (Faptele bune)Şi, mai departe în volum, în poemul Dăruiţi este din nou menţionată ideea generozităţii care ne poate mântui, primind astfel eternitatea Raiului: Dăruiţi din timpul vostru, Un ceas pentru cei orfani. Să primiţi din veşnicie, Sănătate şi mulţi ani. (Dăruiţi) În morala creştină, Sfinţii Părinţi au identificat frumuseţea absolută în Dumnezeu. Ei îl consideră pe Dumnezeu ca fiind frumuseţea pură. Dionisie Areopagitul spune că frumuseţea este unul dintre numele lui Dumnezeu. “Din acest frumos îşi trag existenţa toate cele ce sunt, fiecare fiind frumos în felul său. Din cauza frumosului sunt armoniile şi atracţiile şi comuniunile tuturor lucrurilor. Prin frumos se nasc toate. Frumosul este începutul tuturor lucrurilor, fiind cauza creatoare, ce pe toate le mişcă şi le strânge la un loc prin dragostea de frumuseţea proprie. El este ţinta a toate şi ceea ce ele iubesc ca fiind scopul lor final, căci din pricina frumosului s-au facut toate”. La fel consideră şi Fericitul Augustin, care consideră că Dumnezeu este suprema frumuseţe. Binele şi frumosul sunt una cu prin-cipiul Suprem. Dumnezeu este cel care a dat fiecărei fiinţe frumuseţea şi capacitatea de a fi frumoasă. Prin poemul Viaţa, Georgiana ne transmite bucuria şi frumuseţea vieţii trăite în spirit creştinesc: Viaţa, alături de sfinţi, este bucurie. Că îmi dau nectarul dulce, numit veşnicie. Ei, sunt una la Hristos, în cânt şi lucrare. Fac, din zorii dimineţii, bobocei de floare. (Viaţa) O minunată metaforă apare în poemul Mănăstirea, în care noi, copiii lui Dumnezeu, suntem comparaţi cu însăşi sfânta biserică: Fiecare om în parte, Este biserică vie. Inima e chivot sfânt, Sufletul e veşnicie. (Mănăstirea) Sfântul Efrem Sirul ne sfătuieşte: “Să nu-ţi câştigi ţie lucruri mai presus decât trebuinţa ta, ci să petreci în viaţă smerită. Osteneşte-te cu mâinile tale, ca să dai şi celor ce au trebuinţă. Acestea, de le vei face, Dumnezeu îţi va da ţie veşnicele Sale bunătăţi.” La fel consideră şi Georgiana, vorbindu-ne despre simplitate, modestie şi smerenie: Cei fără de ambiţii deşarte, Senin pot merge mai departe. Făcându-şi viaţa, glastră cu flori vii, Şi fredonând cântări de ciocârlii. Ei se-ntâlnesc pe cale cu Iisus, Şi Îi admiră blândeţea de nespus. (Fericiţi cei săraci cu Duhul)

REGATUL CUVÂNTULUI

-17-

Emoţionant este şi poemul plin de recunoştinţă dedicat Înaltpreasfinţitului Casian, păstor de suflete, pentru care Georgiana se roagă in-tens, frumos şi autentic: Înaltpreasfinţitul Casian, E bunul nostru Arhipăstor. Ţine-l Doamne, an de an, Sănătos şi-n slujire cu mult spor. (Înaltpreasfinţitul) Părintele Arsenie Boca spunea în cuvinte memorabile: “Iertând, ştergi ce ierţi. Ce ierţi la altul, ţie ţi se şterge. Judecata aceasta te scoate de sub judecată.” Iar Arsenie Papacioc: “Sfatul cel mai important: iubeşte cu tot sufletul şi iartă.” Şi Georgiana Necula a scris un vibrant îndemn similar, deşi se poate afirma că acesta este mesajul general al tuturor scrierilor sale: Iertaţi-vă mereu unii pe alţii, Fiţi zi de zi uniţi ca fraţii. Şi prin iertare înmulţiţi talanţii,

Simţind în duh că sunteţi alţii.

Iertarea aduce cu sine iertare, Iar rugăciunea alinare. În marea vieţii pământeşti,

Fiţi ca nişte soli cereşti. Nu uitaţi iubirea niciodată, Că este o aleasă nestemată. (Iertaţi-vă) Sfântul Siluan Athonitul spunea în cuvinte remarcabile: “Dacă încercările ni se par anevoioase, e semn că nu ne-am încredinţat pe deplin voii lui Dumnezeu.” În acelaşi poem plin de profunzime, Georgiana transmite un mesaj ce ar trebui să ne fie ghid de credinţă şi înţelepciune de-a lungul întregii vieţi: De aţi primit cândva jigniri, Gândiţi-vă că-s trandafiri. Şi le priviţi cu bucurie, Că vă înscriu în veşnicie. (Iertaţi-vă) În acelaşi registru al iubirii şi principiilor creştine se înscrie şi frumosul poem Ceea ce facem, al cărui mesaj reprezintă un adevărat manifest: Să cultivăm iubirea şi blândeţea Dreptatea, pacea, frumuseţea. Nobleţea, nădejdea şi speranţa, În duhul ce îşi uită importanţa. (Ceea ce facem) Sfântul Varsanufie de la Optina ne învaţă: “Când te vor nelinişti gândurile de frică pentru necazurile viitoare, nu trebuie să intri în vorbă cu ele, ci să spui: “Fie voia Domnului! Aceste cuvinte te vor linişti.” Georgiana, datorită credinţei sale, a înţeles că durerile vieţii nu sunt altceva decât încercări menite a ne ridica spiritual şi a ne spori evlavia şi smerenia: Deşi, în viaţa mea de pân-acum, Am cunoscut mai mult ce-i dureros, Ai poposit la mine, cu iubire Doamne, În locul plânsului aşezând tăcerea. (Glasul Domnului) Tânăra poetesă aduce mereu în prim-planul scrierilor sale esenţa universală a creaţiei lui Dumnezeu, fără de care nimic nu poate exista – iubirea adevărată şi veşnică: Izvorul iubirii nu cunoaşte ură. Nouă ne-a lăsat unire-n Scriptură. Porunca supremă, iubirea a fost, Nimic fără ea; nimic n-are rost! ( Izvorul iubirii) Referitor la principiul creaţiei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că “dragostea este ca o albină foarte lucrătoare, care adună de pretutindeni cele bune şi le depozitează în sufletul celui care iubeşte.” Poemul Cu ajutorul Tău reprezintă o frumoasă Ars Poetica, tânăra poetesă mărturisindu-şi menirea pe acest Pământ şi mulţumind Tatălui Ceresc pentru minunatul har al creaţiei cu care a fost dăruită, dar şi pentru viaţa binecuvântată prin credinţă: Să fac din lume paradis, Cu Tine, nu îmi este greu. Aceasta e menirea mea, Prin versuri, Dumnezeul meu.

Eu preţuiesc tot ajutorul, Ce Tu mi-l dai necontenit. Îţi mulţumesc pentru viaţă, Şi pentru harul înmiit. (Cu ajutorul Tău) Părintele Constantin Necula îi mărturisea lui Dumnezeu: “Doamne...am pierdut tot, dar dacă nu te-am pierdut pe Tine...nu am pierdut nimic!” Cu siguranţă, Georgiana îl va avea pe Dumnezeu în inină şi în viaţă în fiecare zi a existenţei sale aici, pe Pamânt, dar şi în viaţa din Raiul visat. De altfel, ea spune în acelaşi poem: Viaţa mea este o cruce, grea, dar şi uşoară, O port, cu Hristos alături, ca pe o comoară. Eu, nu dau comoara mea, pe alte comori.

-18-

REGATUL CUVÂNTULUI

Că îmi ies în cale sfinţii, cei nemuritori. (Cu ajutorul Tău)

*

Despre poezia şi spiritul Georgianei Necula aş putea scrie la nesfârşit, fiindcă mare este a sa credinţă, la fel şi puterea de a folosi cuvintele în sprijinul semenilor săi. Dar eu, dragi cititori, vă voi lăsa acum să vă bucuraţi de ceea ce are să va spună această fiinţă aleasă şi dăruită. Şi, ca un epilog pentru ceea ce am simţit să vă mărturisesc, vă voi reaminti cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: “Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge iubirea, dar iubirea poate învinge şi sărăcia şi bogăţia!”

Mariana Gurza Centrul Cultural Spiritual Văratic – dulce sunet de clopot

Sfânta Mănăstire Văratec rămâne una dintre multele ,,tinde ale raiului”, cum frumos denumea Părintele Teofil Părăian mănăstirea. Frumuseţea şi sacralitatea locului a atras de-a lungul timpului, spre vieţuire şi contemplare, cărturari şi oameni de cultură. Vorbind despre Mănăstirea Văratec, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, devenită mai târziu Maica Benedicta, a găsit la Văratic: ,,… ceea ce au numit un topos sacru, cum zice grecul, loc sfânt.” Aici veneau personalităţi ale vremii, pentru a se îmbogăţi sufleteşte la şezători şi audiţii muzicale, sau pentru a se destinde în mirificul peisaj din jurul Mănăstirii, primind acea blândă lumină a harului ceresc. Văratecul fiind descris în numeroase opere literare ale autorilor români care au poposit pe aceste locuri. Mănăstirea Văratec a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru mulţi scriitori, precum: Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu şi mulţi alţii. În volumul ,,Oameni şi locuri” apărut în anul 1908, Mihail Sadoveanu scria despre aceste locuri: ,,grădiniţi de trandafiri le împresoară; şi e o grijă aşa de migăloasă în toate, parcă ar fi o întrecere necontinuată… Sunetul clopotului se împrăştie dulce la sfârşitul liniştit al zilei.” Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea: „rodirea luminoasă a credinţei în istoria şi cultura unui popor se vede în virtuţile statornice ale poporului, adesea personalizate în luptători eroi, în cărturari înţelepţi, în artişti inspiraţi şi mai ales în sfinţii martiri, mărturisitori, cuvioşi, ierarhi şi voievozi“. La noi, cultura îşi are începuturile în tinda bisericii, prin înţelepciunea şi osteneala nenumăraţilor slujitori ai Bisericii şi a oamenilor de cultură, pătrunşi de credinţa noastră ortodoxă. În istoria culturii româneşti, au ostenit cu râvnă, vrednică de pomenire, un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, ctitori de limbă, de cultură şi unitate românească. Şi în acest spirit, un teolog consemna: „Biserica Orto-doxă a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică...“ Important şi demn de menţionat este şi faptul că în acest proces de evoluţie şi creaţie culturală şi spirituală a existat continuitate chiar şi în vremuri de restrişte pentru poporul român. Piloni ai credinţei şi ai culturii s-au înălţat permanent luminând cugetul şi simţirea românilor, care s-au hrănit şi se hrănesc cu aroma florilor nemuritoare ale ortodoxiei. O cultură de calitate nu se face cu ochii în jos, către pământ. O cultură bună, aşa cum afirma marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine. Aşa a procedat şi doamna Emilia Ţuţuianu, psiholog și editor, în dorinţa sa de a crea ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”- un proiect gândit minuțios și realizat cu destule sacrificii - un vis devenit acum realitate. În urmă cu doi ani, Emilia şi-a propus să realizeze proiectul cultural legat de mănăstirea Văratec, dorind să evidenţieze valoarea culturală şi spirituală a locului. Un proiect ambiţios care adună sub cupola credinţei, personalităţile care au trecut pe la Văratec şi au consemnat în operele lor frumuseţea, duioşia şi taina locului. Inimoasa Emilia Ţuţuianu, psiholog, editor, director fondator al Editurii Muşatinia, membru fondator al primei reviste culturale apărute la Roman, a revistei on-line, Melidonium, şi-a împlinit visul. Pentru omul de cultură Emilia Ţuţuianu, Văratecul reprezintă ,,poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi lo-cul în care se arată iubirea lui Dumnezeu”. Pentru a spune acest lucru, mai întâi trebuie să simţi astfel în eul interior, să-l descoperi pe Dumnezeul din tine. Doar împreună, poţi face alţi paşi pe drumul creaţiei, spirituale, culturale, artistice. Prin har divin apare inspiraţia pentru a identifica metode şi căi de concretizare a gândurilor. În acest sens, se trezea în mintea şi sufletul Emiliei Ţuţuianu o dorinţă arzătoare de a lăsa generaţiilor viitoare un loc de întâlnire prin iubire şi creaţie. Eminescu spunea că ,,Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.” Biserica Ortodoxă Română a încurajat acest proiect şi cum Dumnezeu este mereu de partea celor care ,,zidesc” pentru eternitate, s-a găsit şi un investitor pentru demararea lucrărilor. În anul 2016 au început lucrările la ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”. O clădire impunătoare, aproape de Sfânta Mănăstire, construită în spiritul locului. La demisol, descoperim Salonul Safta Brân-coveanu – un muzeu etnografic, care prezintă obiecte tradiționale din zonă; la parter se află un Salon literar - dedicat celor care au iubit Văratecul şi au creat aici, celor care şi-au purtat paşii şi şi-au plecat genunchii, în faţa icoanelor, personalităţi de prim rang ale lumii literare precum: Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Calistrat Hogaş, Garabet Ibrăileanu, Otilia Cazimir, George Topârceanu, Mihai Eminescu şi Veronica Micle, Emil Gârleanu, Ion Alexandru, George Lesnea, Cornelia Pillat, Grigore Ilisei, Constantin Ciopraga, Valeria Sadoveanu, Ştefania Velisar Teodoreanu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Bartolomeu Anania, George Bălăiţă, Fănuş Băileşteanu, Gheorghe Brătianu şi mulți alţii care au lăsat posterității mărturii literare, despre locuri, oameni şi întâmplări. Mansarda muzeului adăpostește Biblioteca Mihai Eminescu – unde cei dornici de studiu și lectură pot consulta un vast material de arhivă. Tot la mansardă este organizat un Salon de Artă, care poate prezenta expoziții de pictură. Priveliștea oferită de la balconul mansardei ne poartă într-un periplu de imagini, de la biserica Sf. Ioan – unde se află mormântul

REGATUL CUVÂNTULUI

-19-

poetei Veronica Micle – până la Cetatea Neamțului, peste Codrii de aramă și Pădurea de argint, prezente în versurile eminesciene. Bineînţeles, ca orice lucrare în folosul iubitorilor de Hristos şi de cultură, în timpul lucrărilor au apărut şi dificultăți create de spirite meschine. Nu le-a fost uşor iniţiatorilor, Emiliei Ţuţuianu şi soţului ei, Dorin Dospinescu, fiindcă apăruseră oportuniştii, oameni fără puterea de a înţelege menirea acestui proiect, izvorât din dragoste și dăruire, interesaţi doar de imagine sau pentru a-şi însuşi din realizări, dificultăți cu cei care câştigaseră licitaţia, cu meşterii indolenţi şi prea hrăpăreţi, interesați doar de umplerea buzunarelor… Cu ispite şi piedici de tot felul, Emilia Ţuţuianu nu a avut parte de linişte în toată această perioadă. O jertfă și dăruire pentru un ideal pe altarul culturii, cu preţul nopţilor nedormite, a bolii şi a luptei cu forţele obscure… Cu ajutorul Celui Preaînalt, ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic”, iată, s-a finalizat! Totul are însă un preţ! Nu contează că acel domn investitor, venit tocmai din Anglia, a crezut în visul Emiliei, dar noi, cum ştim să apreciem şi să mulţumim acestor oameni care au realizat ceva nu pentru ei, ci pentru generaţiile care vor veni? Curând va avea loc inaugurarea ,,Centrul Cultural Spiritual Văratic” unde sper ca oficialităţile să-și dea mâna, pentru a sărbători evenimentul pe măsura importanței edificiului și a efortului depus de cei care şi-au pus sănătatea, liniştea, timpul, şi nu în ultimul rând rezervele financiare, pentru construirea unei instituţii de spiritualitate şi cultură pe pământ sfânt românesc şi pentru sufletul fiecărui pele-rin sau turist ce-și va purta paşii pe aceste meleaguri moldave. Un act de cultură, uneori este ca o rugăciune, când este făcut cu sufletul. Pentru doamna Emilia Ţuţuianu, este și un dar la ceas aniversar, peste câteva zile fiind data de naştere a domniei sale, încununând ani de dăruire și muncă pentru comunitate. Prieteni, scriitori din ţară şi diaspora, vom fi alături de Emilia și vom urmări acest moment important, fiind cu toți interesaţi a ne reîntâlni într-un loc binecuvântat.

Felicitări ctitorului pentru generozitatea sa, felicitări celor care nu au precupeţit nici un efort pentru ridicarea ,,Centrului Cultural Spiritual Văratic”, într-o adevărată epopee a iubirii și dăruirii de sine, lăcaș care va intra în circuitul cultural și spiritual național, sperând, ca peste ani, să nu-şi schimbe destinaţia... Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-un document mai puţin cunoscut, privind opera lui Caragiale, într-o manieră incontestabilă: ,,În scoica aceasta, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruţa niciodată”.

Personal, doresc să-i urez de pe acum distinsei Doamne Emilia Țuțuianu, felicitări și urări de bine cu sănătate cu ocazia zilei de naștere. Ziua de 12 iulie, o zi însemnată printre cei care prețuiesc truda domniei sale.Întru Mulți Ani fericiți !

THE 41 st CONGRESS OF THE AMERICAN ROMANIAN ACADEMY OF ARTS AND SCIENCES, UNIVERSITY CRAIOVA, JULY 19-22, 2017.

The photograph of the members present, 20 July.

REGATUL CUVÂNTULUI

-20-

Mrs Prof. Ruxandra Vidu, Phd, University of California Davis, U.S.A, the President of the American Romanian Academy the Arts and Sciences and Writer N.N.Negulescu Director, Editor-In-Chief, 20 July.

Mrs Prof. Dr. Najoua Kamoun, Universite Tunis El Manar, Tunisia, and Writer, Director / Editor- In - Chief N.N.Negulescu, today 20 July.

N.N.NEGULESCU, DIRECTOR / EDITOR-IN-CHIEF : << THE WORD’S KINGDOM >>, << THE EONIC SPHERE >>, JULY, 20.

REGATUL CUVÂNTULUI

-21-

UN STROP DE MIR, BALSAM DE CUVINTE ÎN POEZIA IERTĂRII

Valentina Teclici, De la imposibil la posibil, From impossible to possible, Ediţie bilingvă: româno-engleză, Romanian-English Bilingual Edition, Traducere-Translation: Valentina Teclici, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2013

Poezia diasporei româneşti este reprezentată în chip strălucit de autoarea Valentina Teclici şi în acest volum bilingv, tradus chiar de autoare în limba engleză. Ea îşi probează virtuţile poeticeşti dându-şi întreaga măsură a maturităţii creative, în dorinţa de a se face înţeleasă atât de românii din diaspora neo-zeelandeză, cât şi cei de acasă. Dar mai ales, în semn de omagiu scriitorilor români, pe care i-a cunoscut şi de care şi-a legat la un moment dat existenţa creativă. Pentru ei şi pentru mulţi alţii, Valentina Teclici îşi deschide volumul cu o rugăciune universală şi pentru buni şi pentru mai puţin buni, pentru care soarele răsare la fel. Autoarea îl invocă pe Dumnezeu, rugându-l să le sădească pacea în suflete, chiar şi celor care „împuşcă porumbeii planetei” şi să-i atingă cu săgeţile lui Cupidon pentru că, aşa cum a spus Sfântul Augustin în celebrul adagiu, „Iubeşte şi fă ce vrei!” –omul este incapabil să facă un lucru rău atunci când inima lui este atinsă de iubire. Pentru „cei care

se cred zei şi pângăresc armonia creaţiei tale” poeta se roagă să descopere smerenia şi îngăduinţa; lupii gândirii lor să-i prefacă în miei. Celor orbiţi de ambiţii deşarte să le dea conştiinţa clipei prezente; celor apăsaţi de vină, să le dea iertare. Şi pentru sine, autoarea cere îngăduinţă „şi un strop de mir pe frunte”, dar şi o dreaptă călăuză pe poteca luminii divine, neuitând să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru mărinimia sa şi pentru faptul că a fost, este şi va fi. Este o rugăciune plină de evlavie şi pietate pe care, probabil o rosteşte de câte ori simte nevoia de a-l simţi cât mai aproape pe Dumnezeu. Pentru că, doar prin rugăciune omul îl poate simţi aproape, intrând într-un dialog intim cu El. (Rugăciune). Este ştiut faptul că dragostea şi îndeosebi, dorul, pot topi gheţarele, pot muta munţii din loc. Un dor continuu simte şi poeta, fie că e primăvară, vară, toamnă sau iarnă şi se gândeşte la creştetele Carpaţilor cu turlele lor de omăt, care se topesc la picioarele omului; la surâsul mamei reflectat la infinit în oglinzile undelor. Dorul înmiresmat de poienele viselor, vara când soarele-i mângâie făptura. Toamna, dorul devine „perpetuu şi adânc/ Încununat de roadele verii / Care-şi dansează curcubeul-arcadă / Printre macii sângelui meu”. Fiicele bucuriei cântă speranţa şi dragostea „în fructele pârguite ale vieţii”. În iarnă, poeta simte „un dor de geneză, / ascuţit ca un strigăt”, zăpada scriindu-i poeme, „Iar bradul de Crăciun / părea crescut din surâsul tău, mamă, / Ca dintr-o sămânţă perfectă” (Antimpurile). În poezia Valentinei Teclici sunt prezente o serie de elemente: oglinda, ecoul, scena Universului, spiritul şi materia, întunericul şi lumina, şesul, câmpia gândirii, calul albastru, calul zburător care „mănâncă jar din palma soarelui”; „pleoapa cerului”; curcubeul, dar şi făpturi care trăiesc în văzduh, de pildă, păsările, uneori chiar Pasărea Phoenix; pescăruşii care traversează curcubeul, „domol, cu apa vie în cioc”; cortina care „uneşte şi separă / Lumea dinăuntru şi cea dinafară”; mimul „ideii-nflorite-n minte” (Pe scena Universului, doi mimi). Dar mai cu seamă, clipa care, în viziunea poetei este „Pasărea de Foc”: „Clipa e focul de artificii / Din tunelul timpului. / E fulgerul decapitând / Turla bisericii, / Suflarea fierbinte a mirului / Aprinzând lumânări / Pe vatra inimii. // Clipa e copita înroşită / A cailor dezlănţuiţi / Galopând pe aleile sângelui. / E zarul aruncat de Dumnezeu, / Destinul seminţelor. // Clipa e Pasărea de Foc, / A naşterii, iubirii, speranţei, morţii. / Forma credinţei, culoarea dorinţei / E simfonie de păsări / În cuibul luminii. // Doamne, aud şi simt clipa / Cum te cântă / Şi mă doare cu aripa.” (Clipa, Pasărea de Foc). Poeta este convinsă că „Orice trăire are-un sâmbure / Ce-a rodit în şesul gândirii”. Şi atunci când ea cântă viaţa şi bucuria „Cur-cubeul devine arpegiu / Odă, sărbătoare a culorilor / Recunoştinţă, dragoste, lumină. / Orice mimez, primeşte larg ecou” (Pe scena Universului, doi mimi). Poezia care dă titlul volumului este emblematică prin misterul, viziunea cosmică, prin pământescul-ceresc în care plantează nuferi în deşert ferecând eternitatea „în găoacea unei oaze”. Pentru frumuseţea ei, merită citată în întregime: „E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Ini-mile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. // Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr, în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei raze. // Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează.” (De la imposibil la posibil). Poeta are predilecţie pentru antonime: „Fiecare din noi e pretutindeni / Şi pretutindeni e în fiecare din noi./ Nicăieri e doar un cu-vânt / Similar cu aici, acum şi pretutindeni / Sau poate că este ochiul conexiunii / Din ţesătura Universului / În care suntem îngemănaţi” (Pretutindeni şi nicăieri). Un alt element primordial este lumina, fie de la soare, fie de la candelă, lumânare, de la rug, de la scânteie, de la foc, de la ardere, incandescenţă, care îşi au sorgintea în lumină, sau doar de la speranţă. Autoarea simte vibraţia acestei lumini, izvorâte din lumina lăun-trică: „Lemn sfânt, binecuvântare, / Cruci purtate umil de munţi, / Sângele picură mir în morminte, / Lumina iertării, balsam de cuvinte. // Candelă vie, inima arde / Pe rugul speranţei, lemn sfânt. / Bezna se sparge-n boltite arcade / Triumf al luminii, Sfânta Treime. / Cur-cubeul domneşte senin / Acum şi-n vecii vecilor. Amin” (Lemn sfânt, binecuvântare). La Valentina Teclici lumina e triumfătoare, ea sparge bezna, ea e lumina iertării, balsam pe rană. Deşi scrie o poezie modernă, există o eufonie discretă în poezia ei, un ritm susţinut şi adeseori, rimă întâmplătoare care conferă muzicalitate versurilor. Poeta utilizează o diversitate de mijloace de expresie, paradoxul, antiteza, metafora, uneori repetiţia, pe lângă cele obişnuite. Nu pun la îndoială că traducerea este impecabilă şi chiar sună bine în limba engleză. Dimensiunea spirituală precumpăneşte şi în fiecare poem există versuri sau elemente sacre: fie o cruce, fie lumina divină, o can-delă, o icoană, o lumânare, ş.a. Un foarte frumos poem mistic este „O rugă în zenit”, cu imagini superbe şi teme de meditaţie asupra timpului, sfărâmat în clipe din care poeta a construit un altar: „Clipele atârnau la gât / Albe şi negre, / precum perlele. / Degetele frământau / Lemnul mătăniilor

REGATUL CUVÂNTULUI

-22-

/ Până la ardere. / O rugă deschidea-n zenit / Pleoapa cerului, / O alta şerpuia-n adânc / Cătuşă pe glezna lutului. // La cine vă-nchinaţi / Flori de câmp, / Când începeţi călătoria / Înmiresmată a culorilor? / Cenuşi ale vulcanilor, / Ce mesaje aţi ascuns / În incandescenţă? / Ce mesaj purtaţi acum / În griul rece al pulberii? // Quo Vadis, Domine? / Către aici şi acum / Să aprindem pe-altarul clipei / Aripile frânte ale viselor / rug de lumină. / Să repirăm vibrarea / Cenuşii încinse / Şi să îngenunchem / În faţa pulberii”. Valentinei Teclici îi place să facă daruri, mai întâi familiei ei, apoi prietenilor. Darurile ei sunt poeziile pe care le dedică acestora, cu dragoste şi sinceritate, aşa cum ai dărui o floare. Sunt avuţiile ei cele mai de preţ, bogăţii nestemate, împărţite-n răspântii. De fapt, fărâme de sine, fiecare poem, ca o petală de trandafir şi, toate la un loc, o alcătuire neasemuită, după care o recunoşti, fiindcă o regăseşti în aceste picuri de mir care împrospătează floarea cea unică. O simetrie paradoxală şi dihotomică există în poezia „Dialog”: „Mâna dreaptă e pasăre, / Mâna stângă, colivie./ Ochiul drept e fluture, / Ochiul stâng, plasă. / Gândul drept, arbore, / Gândul stâng, topor. / C-un cuvânt te chem, / Cu-altul, te-alung, / C-un gest te-adun, / Cu următorul, te-mprăştii / Şi fiecare impuls / Are un frate geamăn / Care-l distruge. / Iubeşte-mă la fel: / Cu dorinţa plecărilor / Şi durerea rămânerii, / Cu ispita de-a-nşela / Şi-ncrederea-n fidelitate. / Poate ieşim la liman.” Există aici dihotomia bine-rău, lupta ancestrală a contrariilor care se atrag şi se resping în aceeaşi măsură. Poeta ne arată că, oricare ar fi vârsta biologică, trupească, vârsta sufletească rămâne neschimbată. Spiritul e un măr înflorit în vi-ziunea poetei. El îşi are parfumul lui, de neconfundat. Versurile ei sunt contemplative, meditative, unele din ele filozofice, aforistice: „Oglinda din perete arată / Că vârsta sufletului / Mi-e neschimbată. / Pasărea Paradisului / Atinge luna cu versul, / Culorile dau în pârg / Şi hrănesc Universul. // Haloul inimii / Topeşte sloiul disperării. / Iubirea, efect Domino / Aprinde făclia iertării. /Binecuvântarea curge / Ca uleiul, felină. / Mă doare Soarele / De-atâta lumină.” (Oglinda). Unele versuri sunt definiţii aforistice, fiind ele însele, mici poeme: „Viaţa fără de moarte / Sculptează timpul / În formele muzicii”; „Sunetele, roi de albine / Freamătă-n sânge / În sfere erotice” ; (Dans). Pentru poetă, viaţa este o corabie de lemn „sfărâmată / În dinţii de rechin ai mării” şi „risipită / În adânc violet de neant / În mii de sunete şi şoapte”. Viaţa este o „Poveste repetată de sirene, / Călătorie încrustată-n veacuri / Între viaţă şi moarte”. Viaţa e: „Corabie de lemn purtată / De mări şi oceane la gât / Precum un ac de cravată, / Ocrotită de gândul divin, / Ancorată-n secunda Terrei / Pentru banchetul seminţelor.” (Corabie de lemn). O poezie mai specială este cea numită „Gioconda nimănui” în care alternează o oarecare simpatie şi îngăduinţă faţă de tabloul renascentist, cu un oarecare sentiment de respingere faţă de ochii vicleni în care se ascund: dragostea, lumina, întunericul, ura: „Dar ce ştii tu / Despre zăpada fierbinte a chipului meu / Când mă ţii de mână şi eu sunt plecată? / Ce ştii despre sufletul meu / Despletit în amurg / Arpegii, cenuşă albastră? / Ce milă mi-e / De mâinile tale, ingenioase capcane / Care niciodată nu vor prinde în laţ / Gândul meu, cămilă cuminte! / Când voi obosi să mint / Voi surâde.” Categorii cosmogonice: abisul, orizontul, zenitul, cerul, astrele, neantul, absolutul, dar şi categorii filozofice: absolutul, eternitatea, Timpul, Materia, Viaţa, Moartea, ş.a. Concrete şi abstracte, pământeşti şi celeste, poemele strecoară câte un dram de terestritate, atât cât să nu-şi uite condiţia de om, în veşnica lui căutare de absolut. Care om nu a visat să fie pasăre? Şi cine nu a dorit să ajungă pe înălţimi? Valentina Teclici s-a visat pasăre „Cu aripi senine ca speranţa”. „Aveam culoarea dorului / Şi energia dorinţei” – mărturiseşte poeta, în poezia „M-am visat...” Dar nu orice pasăre, ci o pasăre măiastră, ale cărei aripi „atingeau în zbor / clapele abisului”. O dată dezlogodită de ţărână, ea mărturiseşte: „Simţeam libertatea de-a fi, / Puterea de-a-ndrăzni şi acţiona / S-ating prin zbor absolutul.” Ori, cine, în afară de Dumnezeu, atinge absolutul? Şi fiindcă, de la toţi avem câte ceva de învăţat, femeia cu aripi din vis, a învăţat de la păsări „Libertatea de-a fi”. (M-am visat...) Altădată, autoarea ar dori să fie Pasărea Phoenix. Ea afirmă că, „Fiecare din noi e o Pasăre Phoenix”: „Fiecare din noi e o Pasăre Phoenix, / Incendiind în cununa de foc, / Iernile de iluzii / Tăcut măcinate de cari, / Şi-nmugurind, cu lăutari / Şi-nveşmântată horă, / Bogate primăveri de vise, / În pomii dorinţei, seculari.” Interesantă este şi urmarea poeziei, vizând arderea fiecăruia dintre noi pe altarul zeilor, fie pentru o clipă roşie, fie pentru o eternitate albastră: „Fiecare din noi / Arde mocnit pe altarele zeilor, / Unii pentr-o clipă roşie, / Alţii pentr-o eternitate albastră. / Zeul emoţiilor / E cel mai flămând / Şi suge lacom sinergia culorilor / Mirosind a tămâie şi smirnă / În pocale de vânt. // Cenuşa naşte flori de colţ / Pe stâncile sterile, / Unde vulturii, / Din tată-n fiu învaţă / Arta supravieţuirii. // Sufletul fiecăruia din noi / E ca un evantai, / Cu aripi moarte, cenuşii, pe-o faţă, / Cu aripi vii, multicolore, pe cealaltă. // Unii îşi adie viaţa cu viaţă. / Alţii aleg adierea morţii în viaţă. // Fiecare-i diferit / Şi arde pe ruguri aparte, / Intens sau mocnit. // Vulturii săgetează cerul ne-ncetat / Cu focul supravieţuirii. / Surâsul îngeresc al florilor de colţ / Răsare iar pe buzele mele.” (Fiecare din noi e o pasăre Phoenix). Această poezie este dedicată scriitorului şi dramaturgului gălăţean Victor Cilincă. Nu numai scriitorilor şi poeţilor români le dedică poeme Valentina Teclici, dar şi unor oameni de cultură aşa cum e Ben Todică, scriitor şi cineast, trăind şi el „în două lumi”, în îndepărtata Australie, unindu-ne doar Curcubeul cuvântului şi imaginii: „Trăind în două lumi, / Sinergia valorilor / Devine punte vibrantă / Între aici şi acolo, / Între ieri şi azi. / Cucubeul e un portativ / Pe care sufletul cântă / Împreună cu stelele Sudului, / „Balada”, „Ciocârlia” / Şi „Doina de dor”. // Trăind în două lumi, / Timp dintre cele două emisfere / Devine fereastra prin care / Energia amintirilor / E lumina hrănind clorofila. //(...) // Trăind în două lumi / Dorul te poate seca încet / Precum vântul ciutura lunii, / Speranţa te poate rodi / La nesfârşit precum pomul creaţiei. / Alb-roşu, galben-verde / Acasă şi rostirea ta / Devin fir viu de mărţişor / Împletindu-şi esenţa / În dialectica perpetuă / a căutărilor.” (În două lumi – Arta de a fi). Aici, lumina este „energia amintirilor” hrănind clorofila, iar curcubeul e portativul pe care românul cântă Doina, Balada şi Ciocâr-lia. Este mai mult decât o declaraţie de iubire de ţară. Este o mărturisire de credinţă poetică. Onorabil este faptul că Valentina Teclici, deşi e plecată din ţară, nu şi-a uitat nici o clipă colegii de condei şi prietenii rămaşi în oraşul de baştină. Lor le închină poeme, ţinând legătura cu ei permanent, în semn de apreciere reciprocă. Demnă de remarcat - prezenţa cenuşii, nu numai a Păsării Phoenix, ci a tuturor lucrurilor care au cunoscut consistenţa materială, în lumea pământească. Interesant, de asemenea, este şi motivul vulturilor care „săgetează cerul ne-ncetat / Cu focul supravieţuirii”. În alegerea metaforelor sale, autoarea mizează pe contraste, pe antiteză: Iubirea şi Ura, Viaţa şi Moartea, Binele şi Răul, Lumina şi Întunericul, „cupa de nectar / şi cea de mătrăgună”; şi alte asemenea. Un veritabil Crez artistic ca un act de credinţă, subzistă în poezia „Pygmalion” – dedicată poetei Mariana Gurza: „Ca Pygmalion,

REGATUL CUVÂNTULUI

-23-

am sculptat / Sensul vieţii mele în azurul credinţei. / Cu dalta albastră, de vioară, / Am ajustat sentimentele / Până au devenit tril în flautul lunii. // Cu dalta albă, de aripă, / Am sculptat crucea neagră / A ceea ce-am crezut că mi-a fost dat, / Încât trandafirii s-au stins împăcaţi. / Cu dalta cenuşie, de clepsidră, / Am cioplit speranţele / Până au doinit verde, în cuibul luminii / Şi-au umplut câmpia de poeme. // Cu dalta neagră, de granit , / Am sculptat ziua de ieri / Când apusul o lua-naintea răsăritului / Şi noaptea domnea ca o regină. / Cu dalta roşie, de flacără / Am sculptat ziua de mâine / În care Galateea prinde viaţă / Şi viaţa-n mine arde torţă / Luminând calea miilor de poeme / Simţite şi nerostite”. Câteva motive mitice: mitul Galateei, al lui Pygmalion, al Păsării Phoenix, mitul fecioarei Lorelai, care ademeneşte cu cântecul ei marinarii până se izbesc de stânci, ş.a. Se ştie că poetul dobândeşte puteri nelimitate. Poate îmblânzi chiar oceanul şi să-l aducă, supus, la picioarele sale, să i se închine. Se poate spune că poeta Valentina Teclici a învăţat să descifreze „sufletul imens al Oceanului”? Da, poetul poate orice, el capătă puteri supranaturale, prin cuvântul său, printre care şi cea de a fi „Una cu Oceanul”, poezie foarte frumoasă, dedicată prietenei sale gălăţene, Violeta Ionescu, poetă şi ziaristă, la rându-i: „La picioarele mele, Oceanul se-nchină. / Muget de fiară, respiraţie de violină, / Strigătul Paniei, tăcerea meduzei, / Miros sângeriu de placentă, / Miasme de oase, corăbii putrezite. / Stropii ascuţiţi îmi ciuruie pielea / Cu îngheţate diamante. / Simt lutul fiinţei, vibrare moale / Adânc îngemănându-se cu apa. // Pe-altar înalt de valuri înspumate / Iubirea şi ura se nasc îmbrăţişate. / Soarele se priveşte-n ochi / În sufletul imens al Oceanului. / Binele şi răul se duelează-n adânc / Cu spada întunericului. / Adevărul şi minciuna sunt în etern conflict, / Ca în războaiele lumii. // La picioarele mele, Oceanul se-nchină. / Vulcanii irump, se cutremură Luna. / Moale, lutul fiinţei mi-e modelat de apă. / Viaţa şi moartea, eterni îndrăgostiţi, / Îşi scot măştile şi se sărută. / Pescăruşii traversează curcubeul / Domol, cu apa vie în cioc”. O minunată poezie exultă numele Lorelai, căruia îi găseşte valori de expresie noi: „Lorelai se numesc sălciile / Plutind pe-oglinda Dunării. / Lorelai murmură sirenele / Întemniţate-n Pacific. / Orice corabie sinucigaşă / Sau ucisă de vampirii Lunii / Are-ncrustat nu-mele Lorelai / Pe crucea inimii. // Lorelai e culoarea mătăsii / Înveşmântând trupuri putrezite / Cu ierburi de mare. // Stelele căzătoare scriu Lorelai / Pe unda orizontului. / Numele tău e Lorelai / Când îţi adormi pe veci / Idealurile şi visele” (Stelele căzătoare scriu Lore-lai). Timpului, fărâmiţat în ore, minute, clipe, poeta îi conferă un înţeles propriu: Ora e „Reflectată-n bobul de rouă / Ca-n oglinda Raiului. / E sărutarea Iadului, / Amprenta neacceptării” – Ora e, de fapt, „cine, unde, când”, depinzând numai de ceea ce simţim la un moment dat şi ce facem important într-atât încât să rămână încrustată în memorie. Ea devine definitivă şi ideile ei devin „apogeu / Pentru călătoria ireversibilă”. Şi continuând meditaţia asupra orei: „E hamacul în care veşnicia / Aţipeşte după prânzul festin / Şi întunericul devine somn felin. // Ora e iluzia zborului parcurs / De şaizeci de clipe vii, / În care ideile devin apogeu / Pentru călătoria ireversibilă. // Ora e pianul din tablou / La care clipele cântă / Oda Bucuriei şi Recviemul. // E cupa de nectar / Şi cea de mătrăgună. / E conştiinţa, cortina şi alegerea: / Îmbrăţişarea Luminii / Sau sărutul Întunericului?” (Ora, pianul din tablou). Se remarcă şi motivul clepsidrei în unele poezii. Ultimul poem este un autoportret spiritual, intitulat „Alter ego”: „Pasărea aceasta / Seamănă cu sufletul meu. / Uneori e lemn foşnitor / Şi-o cioplesc până doineşte. / Alteori, până ajunge / Nuia fermecată / De cântă amurgul / Fără dirijor. / În fiecare zi / Pasărea e altfel. / Noaptea o sculptez / Până ajunge cuvânt. / Atunci prinde aripi / Şi zboară sus, pe creste.” Spirit altruist, Valentina Teclici, ca o veritabilă ambasadoare, aduce de două ori servicii limbii şi literaturii române, întâi răspând-indu-i mireasma în lume, până la capătul pământului şi în al doilea rând, traducând o serie de cărţi ale scriitorilor români, de acasă ori din diaspora, unindu-i cu firele freatice ale Poeziei adevărate. Şi face acest lucru, „nesilită de nimeni”, ci din imboldul său interior izvorât din iubirea de cultură, de artă, de frumos şi de spiritualitate, îndeobşte. Ceea ce e, cu adevărat, remarcabil.

Gisela Vanesa Mancuso Buenos Aires, Argentina El fugitivo

“Sé que he perdido tantas cosas que no podría contarles y que esas perdiciones, ahora, son lo que es mío”. Jorge Luis Borges, Los conjurados

Hasta el domingo pensaba que ya se había dicho todo, que todo había sido contado y no existía ese argumento original que podía devenir en el mejor de los discursos narrativos. Hasta que ayer, lunes, decidida a desbloquear esa idea que, como una metástasis, se irradiaba entre todo mis pensamientos, escribí El fugitivo. Lo escribí ayer, entre las líneas con espaciado doble de mi cerebro, a través de un proceso men-tal de previsión de detalles que, como suele sucederme, duró varias horas. Estaba en la cama, mirando sin ver El hombre que escapa por la llanura, una película que ya había visto, concentrada, muchas veces. Ahí vi a un hombre, sentado en un café, entre otros actores de reparto. Entonces, a partir de esa escena, recordé una mañana en un cafetín de Buenos Aires, una mañana en la que me sentía agregada en una ciudad que me demandaba actos de escritura permanentes para que pudiera sobrevivirla. El mozo

me había regalado dos individuales de papel reciclado en los que me fugué de ese mundo de abogados miserables que se reunían a tomar cafés en la esquinas después de las audiencias: siempre de a dos, tramando el rédito mayor sobre el estado vulnerable de los clientes adversarios. El café y las medialunas; las horas de charla; los otros dos cafés cortos, secos, oscuros, que solo tomaban luego de haber hallado la solución carancha que, en algún próximo momento, formaría parte de la comanda “fotocopias” del presupuesto de honorarios. Y yo dibujé la maqueta de El fugitivo en esos dos papeles que abandoné en el bar, con una poesía escrita con letra electrocardiográfica que cifraba, solo sobre el final, un mensaje que, sin embargo, se tornaba legible hacia los últimos versos: “como para vos, los días parecen iguales: el olor del café molido, la taza blanca, sirviente de los otros, llegarás a tu casa, y serás el amo del esclavo”. Si el mozo entendió aquella mañana mi maqueta, si le consultó a un arquitecto qué árboles eran esos, qué era ese muñeco que se replicaba frente a un espejo,

REGATUL CUVÂNTULUI

-24-

frente al espejo de un ascensor y frente a los vidrios limpios de la entrada de un edificio, pronto podría escribir el cuento que yo no había podido. Pero nuestra esclavitud era diversa. Yo me convertía ese día en ama y esclava de una idea, y él, en cambio, logró servir cafés hasta la noche con una sonrisa inusual: era la primera vez que le dejaban una propina así, era la primera vez que, en lugar de un individual en cuyo centro se marcaba el círculo lechoso de una taza, encontraba un emoticón sonriente que firmaba un mensaje destinado. Años más tarde, este domingo, yo vi mi cuento en el gesto de El hombre que escapa por la llanura. Y retomé aquél proceso de maquetación y ubiqué al señor que se miraba en el espejo en los lugares perfectos, con sus acciones indiciarias, nucleares y catalíticas, entre los intersticios desocupados, por ahora cerebrales, de todas mis horas vanas. Y entonces escribí allí, nuevamente, pero en palabras pensadas que super-aban la velocidad de un teclado o de unas manos temblorosas, tachadoras, la vida del prestigioso narrador protagonista de El fugitivo, un cuento que, por primera vez, satisfacía y superaba la ilusión de escribir algún día el mejor relato del mundo. La ilusión de un relato pulcro que, durante tanto tiempo, rumoreó entre mis pensamientos, como frutas agolpadas y brillantes en el cajón de una verdulería. El narrador era un hombre bueno. Un profesor que cada mañana tomaba el 168 para dictar el curso Las actividades cognitivas del lector a un grupo de alumnos que, embelesados, repitiendo en cámara lenta, frente a él, el movimiento de sus labios, no lo escuchaban, no podían hacerlo, no podían más que escuchar el canturreo impreciso e imperioso de un pájaro que había ido a buscar su nido debajo de una pasionaria, y ya no estaba: el jardinero lo había destruido, sin querer, durante la poda. Había destruido, sin querer, durante la poda, el tejido de ramas pequeñas que en numerosos viajes había tejido el pájaro, como si de un texto se tratara, como si se tratara de un texto perfecto que cobijaría a un hijo enredado a su imagen y semejanza. Lo escuchaban como a ese pájaro llorante que había logrado trasladar el único huevo intacto hasta la cornisa de una terraza donde un gato pronto culminó por hacerlo llorar con todo el pico, todo el cuerpo y todas las alas. El narrador era un hombre bueno: de una alcurnia académica acomodada, de una oratoria tan insoportable como creíble. Pero los alumnos, los destinatarios, eran sordos. Y sin embargo, él les hablaba: despacito, moviendo sus labios como atrapando cada sílaba antes de soltarla definitivamente, antes de apresar en el aire de la exhalación después de cada sílaba esas moscas que imaginaba confitadas y las dejara pasar luego, ahora desabridas y reales, por la garganta para continuar, lentamente, con el siguiente renglón de su enseñanza. Lo escribí todo, abstraída en la imagen del actor de reparto que ya no estaba en la escena de El hombre que escapó por la llanura, pero al que había dejado impregnado en mis iris negros azabache que entre el nido de arañas rojizas de ese gesto atrapado en el blanco de los ojos, solo veían todavía al actor de reparto tomando un fondo blanco de café oscuro. Como el profesor, pestañando, había atrapado para siempre una imagen. Y desde ahí comencé a escribir el mejor cuento que nadie pudo construir jamás. Poco conocía del narrador, pero tanto ya sabía yo de mí que no tardé en saber todo de él y lo vestí con una campera verde, el recu-erdo de un limonero que, en su infancia, él cosechaba cada primavera, y un libro de Juan José Saer analizado con su letra, escrito en los márgenes, desmechado en su novela sobre la novela con su letra de profesor acostumbrado a meditar cada sílaba como en la clase de sus alumnos sordos. Me faltaba conocer su historia y no tardé en endosarle parte de la mía, parte de la de mis amigos, y toda, toda, casi toda la biografía de mi mejor amigo de la adolescencia. No tardé en imaginar lo que me faltaba de él. Y lo que me faltaba de él lo tenían sus alum-nos, sordos, sus alumnos del curso Las actividades cognitivas del lector. Más y más avanzaba, más y más lo conocía, como si en verdad estuviera mirándolo, grabándolo con una filmadora, mientras se miraba en el espejo del baño, mientras caminaba por un pasillo hasta un ascensor para mirarse pronto frente a ese otro espejo y enseguida frente a los vidrios limpios de la puerta del edificio y allí tomar aliento, suspirar, ir donde todo parecía inútil: primero, la parada del 168; después el café y el tostado y la reescritura manuscrita de la novela de Saer y, pronto, un cigarrillo que soltaba bocanadas tan precisas como las sílabas que sus alumnos sordos atrapaban. Supe encontrar la retórica, el nivel estilístico del despliegue argumental, como supe que había tantas formas de contar la historia como tantas las sílabas de las miles de palabras que el profesor había gesticulado, lentamente, ayudado por una pantomima de gestos lentos, que no respondían al lenguaje de los sordos, pero que igualmente eran un idioma, una lengua a través de la cual ellos, los carentes, podían descifrar el enigma de esa música afinada que emergía, sinfónica, como Las cuatro estaciones de Vivaldi, desde su boca marchita, escapada de tantas otras bocas que apenas si habían tomado alguna que otra palabra suelta, algún que otro buen recuerdo para agregar a ese cúmulo de montañas empinadas, espinadas, en que se convierte, con los años, la vida adulta. En la cima, el gran amor. Y, luego, bajando, abriéndose hacia la riqueza de lo nuevo y con el caudal de lo experimentado, se abría, escalonadamente, con una sensación de estar bajando, pero con la certeza de que estaba subiendo y de que, solo en la base, aparecerían el motivo de esos labios, la mujer, la última lectora que decodificaría todos sus enigmas. Y los sordos, subestimados a veces, motivo de su abollarse entre las sábanas y no querer mirarse al espejo, bajar por el ascensor, tomar el 168, verlos, reproducir mecánicamente armoniosamente cada sílaba de su clase; los sordos, decía, pensaba, anclada en el fondo blanco de ese café sucio de El hombre que escapó por la llanura, terminaron por aportarme todas las secuencias narrativas que precisaba para crear la tensión, atrapar al lector modelo y a todos los lectores empíricos del mundo, ganar el Gran Premio a la trayec-toria, convertirme en la escritora de taquilla y de renombre, de calidad y de trabajo desmesurado, disciplinada y amante de la producción literaria, que debería cambiar su vida a partir de El fugitivo. A partir de la fama de la que tanto huía, pero a la que tanto ansiaba llegar. Los sordos simulaban deletrear las letras de las sílabas, la gesticulación de Alberto, las palabras que formaban las sílabas, las pala-bras que formaban enunciados que respondían a la estabilidad del género académico. Solo estaban ahí para deletrearlo. Solo estaban ahí para ayudarme a construir el personaje y sabían mucho más que aquello que había maquetado en los individuales de un bar moribundo de Buenos Aires, mucho más de lo que en los espacios vacuos de mi mente estaba produciendo anclada en el café corto que hacía más de una hora había tomado, de un sorbo, el actor de reparto de El hombre que escapó por la llanura. Dicen que a aquellos a los que les falta una capacidad, les sobran otras. Así, el profesor era leído por ellos, eran sus únicos lectores, hombres que lo aprehendían aun en la meticulosidad de sus recuerdos más remotos, aun en sus llantos más ocultos, viejos y actuales, mirándole los labios. Y al profesor, que tanto se esforzaba por hablar lentamente, exagerando la dinámica motora y labial de cada sílaba, le faltaba algo de lo que también huía. Eso sabían los sordos. Habían construido esa literatura, ese daguerrotipo, esa radiografía, esa resonancia, sobre él profesor y sus interiores clínicos y no tanto, antes de que renunciara al curso y huyera al descubrir que sus alumnos —mucho más que él mismo y los tres espejos que lo mostraban íntegro y aburrido cada mañana— sabían su pasado, su presente y su futuro y sabían, por sobre todas las cosas, que en la base de la pirámide estaba esperándolo, como a mí el mejor relato del mundo, el mejor amor de sus sueños corrompidos. Todo estaba armado. Todo sobre la base de un café corto de un actor de reparto. Todo escrito, reescrito y tachado entre los siseos de mis pensamientos, en un proceso mental de escritura en el que se despellejaba la ficción y se amortiguaba la ilusión de una reali

-25-

REGATUL CUVÂNTULUI

dad sin quiebres, las palabras precisas, la retórica musical de una sinfonía irreproducible. Una danza de colores y perfumes, de miserias y luchas humanas, cuyos personajes, meciéndose y bailando, se abalanzaban hasta la parte más onírica de mis pensamientos como frutas agolpadas y brillantes que, pronto, más tarde, cuando se me escapó del iris la imagen del café corto del actor de reparto y del protagonista de El hombre que escapó por la llanura, se licuaron, se hicieron infusión en el traspaso fragmentario hacia el acto de la escritura. Y entonces. Solo existió un café. Solo existió una larga secuencia de ideas y, otra vez, El fugitivo se quedó disoluto en el abismo, en un compartimento de precipicios de mi cerebro, y lo perdí. Lo perdí. Lo perdí. Lo perdí por no anotar, por no escribir ese manuscrito que tan bellamente se había pronunciado frente a mis ojos negros, dentro de mis ojos negros, que habían deletreado cada recoveco de la vida del profesor que también huyó por la llanura y de los sordos que me habían hecho perder todo lo que había oído mientras pensaba en el final inesperado de ese cuento que me consagraría, que volcaría mi nombre en las vidrieras limpias de toda las librerías de Buenos Aires donde ahora solo me veo, aburrida, fragmentada, buscando una radiografía de mis gestos, el relato escondido en mi autobiografía frente a un café corto, como una actriz de reparto, como una escritora que ha huido, casi intencionalmente, de su fama.

+++Enredaderas Enredaderas:suben hasta lo más alto del cielo;se afiebran entre las turbulencias del aire;se acomodan sin hojas en un sillón espacioso,rubicundo, encarnado, esqueleto del otoño.

¿Habrá algún otro hueco donde soplen fuerte los laureles y las rosas chinas se abran también de noche?

¿Habrá un huracán que disemine hacia abajo,soplándonos, soplándonos, soplándonos en la carapastos tiernos, nísperos verdes, ciruelas ampolladas?

Dónde, el fluir de otra conciencia, la escalera que pise fuerte sobre el humus frescode alguna superficie sin baches.

¿Habrá más que un ozono dispuesto y predispuesto a quemarnos el corazón en el camino horizontal del reencuentro?

Dónde, el descanso rotundo, sin perder la vista,los papeles importantes, los últimos impuestos pagos.

Cuándo respiraremos aire de rosaspara espirar, aunque infame, una infinitud de cielo parejamente azulado.

Cuándo alcanzará el amor para surcar lo paralelo sin saber que estamos, inevitablemente,huyendo de la verticalidad de las cosas que se pierden.

Es desde la grieta del muro de otros lamentos derrumbados —muro fantasma donde no se puede apoyar un equilibrio—,que escribo sin parar y sin parar y sin respuestas.

Por eso a veces, no siempre, a veces, me gustaría mucho ser persona.

Gisela Vanesa Mancuso, Abogada, Técnica Superior en redacción, Escritora. Coordinadora de talleres literarios. Colaboradora en periódicos. Buenos Aires, Argentina. Contacto: http://giselamancuso.wixsite.com/gisela-mancuso

-26-

REGATUL CUVÂNTULUI

Belén Lorenzo Francisco Canaris, Spania.

El día menos pensado pensaremos más.De ilusión no se vive, pero sí se sobrevive.Entrar en un abrazo es llegar a un hogar.No es posible creer en el amor y no tener fe en los milagros.Cuando sueltas el pasado, el presente vuela más alto.Prefiero dar la razón y quedarme con mi locura.Por mucho que lo intentes, hay recuerdos que no te olvidan.Aunque avanzamos solos por una cuerda floja, juntos formamos una red.Todos los deseos navegan sobre el mismo amor.Los buenos libros no te acaban.Dominar el arte de la paciencia requiere demasiado tiempo.No le pidas deseos a los amores fugaces.La vida no da segundas oportunidades: ella es una inmensa primera vez.Los consejos son plantillas que solo encajan en la vida de quien los ofrece.Mientras miramos de reojo al pasado, el presente nos observa de frente.Soledad de muchos, consuelo de todos.El pasado es un canto de sirenas que te dificulta llegar a buen puer-to.Lo peor de la memoria selectiva es que no nos consulta su criterio.La rutina es el guión sobre el que improvisamos la vida.Vivimos tan de prisa, que en lugar de alcanzar la felicidad nos la pasamos de largo.Aunque estemos juntos en la lucha, cada uno libra su propia batal-la.Quien se distrae observando el camino ajeno, corre el peligro de tropezar en el propio.Cada vez que destruyes un miedo derribas una pared de tu cárcel.

Gilda Rojas Dondi Costa Rica

COMO DUELEN LOS RECUERDOS

Cuanto duelen los recuerdoscuando se tienen que ocultarpara sacarse solamente de vez en cuandosin que nadie sospeche nada

Esos recuerdos profundos como los que me dejo su miradasus besos ardientes y su piel saladamientras el mundo dormia y el planeta giraba

Aun parece que la estoy viendoconfundida por el acto y sin saber que hacery quizas mas que confucion era el temorese temor de volverse a enamorar

De volver a sentir que importaba para alguinmas alla de la carne y del que diranmas alla de una noche y de un amanecermas alla de una vida ….. mas alla

En su cuerpo navegue un millon de besoscomo remolinos absorbiendo su miely aunque se que no fui el primerosi se que fui quien mas lejos llegue

Aun recuerdo el compas de su corazonrebotando entre las paredes de la habitacionesas paredes que fueron testigos mudosde lo que paso entre los dos

Si..si…. aun recuerdo su silueta a media luzla temperatura de su cuerpo y aquel sudoraquel sudor por donde se deslizaron mis manoscomo burbujas de jabon en toda direccion

Si ..si …por supuesto que Si

traigo su recuerdo clavado como un puñalun puñal que no me lo he podido sacardesde aquella noche de pasiony aquella tarde cuando nos digimos adios

Ahora es tarde los caminos se partieronse fue la primavera , el verano , el otoño

-27-

REGATUL CUVÂNTULUI

y me quedo el invierno eterno de su recuerdounas lagrimas , la nostalgia y este poema

Este poema que tenia que brotarporque un poeta no sabe callartiene corazon de niño para llorary tiene corazon de hombre para amar

Tiene la llama ardiente de la pasiony sabe por completo el diccionario del amorpor eso si se entrega , se entrega todoo simplemente dice adios

Muchas veces me pregunto por donde andaracierro mis ojos y la vuelvo a mirarcaminando erepta por aquella ciudad aquella ciudad que tampoco nos va a olvidar

Fuimos almas que se encontraron por casualidaden una noche donde el aire olia a libertaddonde la carne sonreia y pedia mas mientras la luna danzaba queriendo mirar

Fuimos notas en el pentagrama de la pasionescribiendo acordes para una nueva cancionuna nueva cancion que nunca tendra finmientras su recuerdo viva dentro de mi

Fuimos gabiotas en el puerto de la aventura con las alas abiertas para volver a volarcada quien a su espacio y a su lugarcada quien a su mundo y a su realidad Fuimos gotas de rosio anidadas en una floresperando en silencio la llegada del solese sol que nos transportaría al infinitoporque hasta eso ya estaba escrito

Mas sin embargo no se si también estaba escritoesta agonia que siento por ella estos celos que me matan lentamentey este deseo de volverla a ver

De volverte a tenerla entre mis brazos de volverla hacer mi mujer de volver a sentir el aroma de su pielaunque sea tan solo por otro amanecer

Por Dios …..Por Dios Cuanto duelen los recuerdoscuando se tienen que ocultarpara sacarse solamente de vez en cuandosin que nadie sospeche nada

Ramona Muller

Aleatoriu

carnea ta volatilă se vaităprinsă în pântecul sigilat de non sens

corsajul suspinelor de oţelcontorsoniază amulrgul dantelat

de ce să justificăm versulam fost cândva visul unei mărturisiri tangenţtialedar copilul din mine a legat oasele cu tainele nebuniei

m-ai recunoscut din profilul ploiide atunci iţi silabisesc trupulplimbându-mă prin tineşi noduri de mesteceni

Avarie sentimentală

Pentru mine eşti „unul” din mulţimea vidă...

...absolutul se întâmplă doar în doişi în rai creşteau doi copaci,dar m-ai cunoscut?

Ne-am iubit de când primul pătrar răsăreaşi secera lunii oboseasă ne pulseze respiraţiile captive în sărutul euclidian.

Numărătoarea inversă începe spre minusmereu cu vidul absolutului.

După colţ timpul îmi meşteşugeştenopţile cu iz spaniol.

Puzzle eliptic

pe muchia identităţii talenu poţi fi prieten decât cu prezentuldeconectez viitorul

-28-

REGATUL CUVÂNTULUI

din nomenclatorul 4D

captez razele solare pentrugrilajul capriciilor obosite de întâlnirea cu adevărultorid anotimp

trena amiezilor o scutur în cascada metaforelor cadenţate

trupul meu concavgâtul dorinţei ştrangulatece puzzleîn îmbrăţişarea ta convexă

taxiul secundelor vine la minutşi îmi plimbă sufletul în limita stocului disponibil

căpăastrul viselor extrage radicalul cerului meu palatincare poartă gustului sărutului tău la pătrat

doar gleznele desculţe de păcataşteaptă zborul de granit

şi mă îmbrac în vânturi elipticeStrident discret

între Tu şi Eu absenţe pline de Noitrag clopotele ploii halogenece anunţă mersul pietrelorîn gesturi cât mai simple cu putinţă

după ce vom cerne orgoliile prin sita evadăriivom odihni sentimentele vocative numai în play-backundeva pe un pervaz al deceniului şapte

nu regret nisipul tăcerilor ascunse discretă scurgereîn avangarda timpului propus să fie indecent

întoarce-mi manşetele trupuluipentru ca el să fie bumerangul întorsîn cămaşa nopţii

Perceptibil

freamătul clipei obrazniceîmi scutură părul cu miros de castane coapte

cerul trece prin minedorinţele prind culoareabia te pot cuprinde in baierele îmbrăţişărilor albastre

aş vrea să cresc ca o crisalidădin săruturile tale de propoliscupola cearcafului de extaz

măsoară distanţa dintre clipeşi aşează discernământul într-o respiraţie an-dantepe trupul meu de rouă efemeră

contagioase primăveri reduc pupilelela un răsărit cu sens unic

şi totuşisunt acelaşi copil flămând de tinede lumină

Sinele din Alter Ego

ca să poţi visa îţi trebuie o realitatefluier cu degetele zvâcnind în zboralbatros neputincios dând ocol catedralelor rostuiteîn Duminica Mare

am convenit să port numele destinului de aerîmpletesc nervuri de gândşi învăţ drumul sinelui în sens inversde la alter ego la prigonitul CNP

de ce îmi judeci visele când ai fost realitatea meadin naivitatea tocită de lacrimile îngerilorrămâne salina unui strop de suflet

dar noi zaharisim interiorul cubic

Tarot înclinat

planul înclinat al timpuluiascunde un „la revedere” răpus de neputinţă

beţii invadate de scopuri în sinese trezesc abandonateîn minciună

turnul din Pissa rezistăîn nebunia mea travestităîntr-o carte de tarot

Identitate de porţelan

oasele noastre strigă refuzate sangvinecoul indecis frământăvocalele unei parabole proptiteîn alineatul dragostei

nimeni nu-mi va afla trecerea venalăprin versuri

fără identitate mă pierdin rugaăciunea acelor doieu şi tueu şi DumnezeuDumnezeu şi noi

ce ne putem spune oarecând tăcerea suspendată aprioricîşi caută traducerea în dicţionarul de-părtărilor

îmi completez nefiinţa cu pereţii unei primăveri rostogolite în lumi de porţelan

VIRGINIA VINI POPESCU

GRUPAJ POETIC– ALT UNIVERS

ÎNTRE PORŢI DE UNIVERS

Între porţi de UniversTimpul este diferit,Mersul are doar un sens,Poate fi oricând sorbit.

Un triunghi apare-n faţă,Al Bermudelor, fireşte,Viaţa intră-n altă viaţă,Urma-ncet i se topeşte.

Alte guri înghit în grabăOrice formă de trecut,Universul are treabă,Pleacă în necunoscut!

CU PRIMA CURSĂ, CĂTRE MARTE!

Cu prima cursă către MarteMă voi retrage în tăcere,Purtând cu mine câte-o parteDin frumuseţe şi durere.

La intersecţia de drumuri,Ce fac unirea între stele,Voi răspândi, ca-n joc de fumuri,Din toate gândurile mele.

Un trecător prin Univers,Ce-i ştie tainele, mai toate,Va descifra, citind în vers,Stăpâna lui, ce căi străbate!

-29-

REGATUL CUVÂNTULUI

CU PUTERI NEMĂSURATE

Punctul nevăzut surprinde,Dintr-odată intră-n joc,Peste neștiut se-ntinde,Desenând şi timp și loc.

Cu puteri nemăsurateCuprinde tot Universul,Lucrurilor ne-ntâmplate Le înscrie-n lume sensul.

S-a extins în timp record,Dar nu știe ce-l așteaptă,O secundă dintr-un cod,Poate-i fi ultima treaptă.

De aceea azi se-ntreabă,În zbuciumul ce-l preface,3Dacă-ar reveni în grabă,Particula OM ce-ar face?

UN PUNCT CIUDAT

Pe când timpul gol, inert, Spaţiul incomensurabil, Și materia deșert, Totul, un infern durabil,

Din neant, un punct ciudat, Într-un stil nedat pe față, Să facă s-a apucat, Apă, foc, lumină, viață...

Din bizara-i închistare, Existentă fără sens, A iscat și munți și mare,Miracol și Univers.

Dar ciudata-i transformare Ce uimește privitorul A rămas sub o mirare: Cine i-a fost creatorul!?

PARTICULA LUI DUMNEZEU

Din greu, sub munte la Geneva,Materia se descifrează, Se naşte iar Adam şi Eva, Big-Bangul se încurajează.

Hadronii se ciocnesc forţat,Se rup în părţi şi părţi de parte, Apar şi unde neîncetatŞi-s depistate de departe.

Munca greoaie şi cam tristăS-a luminat la vestea mare,Particula lui Dumnezeu există,Nimic nu este la întâmplare.

EL a făcut-o şi pe Higgs, Particula de mic calibru,

Spre-a nu da Universul chix Şi a rămâne-n echilibru.

ALT UNIVERS

În dăruirea-i fără sens Și sub povara ce ne-o poartă,Pământul vrea alt Univers,Mergând încet spre altă poartă.

Lui alte porți de Univers Se vor deschide de primire,Va prinde poate un alt mers,Va câștiga altă menire.

E prea bătrân și obosit, Însă privește demn în față,Își mișcă miezul cel topit,Spre alte lumi, spre altă viață.

Știind ce e firesc în lume,Ne părăsește detașat,Căci a făcut doar lucruri bune, Iar noi, parșivi, l-am înșelat.

Când se cutremură voit,Vestește clar a lui plecare, Dând semn că nu s-ar fi dorit,Bătrân și singur pe cărare.

Când el se duce, cine vine?Omul din despărțire-nvață Sa fie așa cum se cuvineCând vrea Pământ și bună viață.

JOC ÎN UNIVERS

Stele pe cer își schimbă jocul, Necunoscute forțe tari, Planetelor le schimbă locul, În pragul unei ere mari.

Prin Univers lipsit de apă, Și de lumină, și de viață, Nu se mai știe cine scapăPrin negrul așezat în față.

Răul apare-n nor de ploi, E plină lumea de probleme, Se lupta Terra pentru noi, Printre planete și sisteme.

Se distilează neputințaȘi-n lupta dintre ,,tot” și ,,eu,,Biruitoare e credința, Și-nvingător e Dumnezeu.

OLGA VĂDUVA (GRIGOROV)

Te-am iubit în tăcere

Te-am iubit,pentru că erai cel mai înalt,puternic şi mândrudintre toţi copacii.Primeai lumina orbitoarea răsăritului, rogvaivul văzduhuluidescătuşat și liber.Te-am iubit,pentru că păsările albese înălţau spre nesfârșirea albastră, culegeau stele argintii, te împodobeau cu lumină,străluceai în nopţile întunecate, stând la taifas cu luna.Te-am iubit,pentru că te-ai aplecat sfios,mi-ai adunat lacrimile,le-ai aşezat printre frunzelerisipite pe ramuri,transformându-le în vise,răsfrânte în rădăcinile tale.Atunci m-am agaţat de trunchiul tău,m-ai îmbrăţişat timid,ai scuturat stele peste mineşi am simţit că plutesc.Totul încremenise.Te-am iubit în tăcere!

Pictor amator

Desenează-mi chipulPictor amator,Râsul și privireaNesfârșitul dor!Lacrima ascunsăNu o colora,Vreau s-o șterg în grabăDin privirea mea.Pânza vreau să fieCerul nesfârșit,Roșul de pe buzeMac din câmp cosit.Zici că n-ai culoare

REGATUL CUVÂNTULUI

-30-

Pentru viața mea?Verdele speranțeiSoarta vreau să-mi dea.Curcubeul zileiM-a învăluit,Iarăși cred în vise,Din somn m-am trezit.

Chipul tău

Din val în val, pe-o undă lină,Suspină-adâncul străveziu,Din cer se-așterne o luminăPeste amurgul sângeriu.Un pescăruș, străbătând zarea,Se- opri la geamul meu deschis,Purta în cioc iubirea, floareaȘi chipul tău văzut în vis.Zâmbeai sfios, răzlețe gânduriSe risipeau spre cer senin,Iubirea scrisă printre rânduriMi-a schimbat clipa din destin.

Iubește!

Iubește clipa trecătoare,Eternul răsărit de zi,Apusul sângeriu de soare,Vântul hoinar de miazăzi!

Iubește macii din câmpie,Clepsidra veche cu nisip,Visul pierdut în veșnicie,Iubirea ce nu are chip!

Iubește țărmul,depărtarea,Adâncul mării necuprins,Inima tristă și uitarea,Scrumul iubirii ce s-a stins.

Iubește fiecare clipă,Ochii în lacrimi ce au plâns,Eternul fâlfâit de-aripă,Durerile ce-n trup le-ai strâns!

În așteptarea...Reginei bălții(Zolotușca-Pește auriu)

Răsăritu-i lin, contopit în soare,Adieri de vânt, zi de sărbătoare. Balta-și pregătește covoarele moiDin matasea broaștei și plante de soi.Salcia divină se roagă la cerSă vină cocorii, să nu fie ger.Stuful maiestos își scutură pufulIarăși a răcit. L-a cuprins năduful!Ciulinii acvatici afară-au ieșitAu primit prosoape și s-au primenit.Stânjenelul apei, galben de șofran,Se pudreză-n taină, după paravan.Scena-i pregătită, pe-un plaur ușor,Lebedele albe au sosit în zbor...Grațiosul nufăr se lasă așteptat,

Nu-și găsește fracul.Tare-i supărat.Barza-i fericită. Are microfon!Se uită la broaște să le dea un ton.Fiecare cântă, cum le este dat,Note diferite... De, oac, oac, oac!Răsună cântarea, totu-i pregătit,Unde e Regina? De ce n-a venit?Vestea o aduce blândul pelican,N-a putut s-ajungă...Vine peste-un an!

Vis de iarnă

Mii de gânduri, zbor de păsăriTrec prin gene-n zori de zi,Las ferestrele deschise,Soarele pe unde-o fi?Ce de lebede flămânde,Nimfe albe fară chip,Înghețate și plăpândeAlbesc țărmul de nisip!Stol de pescăruși în zareSe rotește înspre malPrevestind furtuna mare,Strigăte pierdute-n val.Mă trezesc.Ninsoare-albastrăPeste marea-staniol,Nicio pasăre sihastră,Orizontul este gol!

Am adunat ninsori

Am adunat toți anii ce-au trecutÎn calendare vechi și fără timp,Tristeţi şi bucurii am petrecut,Iubind iubirea-n orice anotimp.Am adunat toți macii înfloriți,Cu fir de iarbă verde i-am legat,Să-i dăruiesc celor nefericiţiÎn noul an, c-un zâmbet nepătat.Am adunat ninsorile târziiȘi pozele găsite prin album,Speranțele, tăceri în poezii,Cuvinte nerostite pân’acum.

-31-

REGATUL CUVÂNTULUI

Lăcrămioara-Iuliana Teodorescu

Vino!

Vino să îmi pui în părFlorile de primăvară,Lasă-mă să te descopăr,În orice te înconjoară!

Vino pe furiș s-așezi,Pe pleoape sărut agale,Spune-mi că în mine crezi,Că nimic nu-ți stă în cale.

Vino să mi-asculți iubirea,Când cuvintele mă-mbacă,Fă-mă să simt împlinirea,Clipei ce ar vrea să tacă.

Vino să îmi pui cunună,Din speranțe deșirate,Cine poate să îmi spună,Că ești visul dintr-o noapte.

Vino să îmi spui deschisC-ai venit și nu mai pleci,Chiar de timpul e închis,Într-un bol cu margini reci.

Și dacă...

Și dacă ploaia te-ar aduce,La geamul meu în miez de noapte,O lume-ntreagă s-ar reduceLa clipe dulci scăldate-n șoapte.

Și dacă-n asfințit de jar,Te-ai întrupa să mă-ntâlnești,Doar vântul nevăzut birjar,Te-ar ajuta să mă răpești.

Și dacă tu izvor ai curge,Peste destin să mă-nfoloreși,Atunci trecutul iute-l șterge,Spunând deschis că mă iubești.

Și dacă fericirea toată,Într-un surâs se oglindește,Privește-mi chipul, el ți-arată,Că dorul astăzi se topește.

Și dacă zbor pe viață-m ești,

Spre zarea care ne așteaptă,Doar din speranțe să croiești,O soartă să ne fie dreaptă.

Îți mulțumesc!

Îți mulțumesc c-ai răsărit în noapte,Luceafăr blând la geamul vieții mele,În păr mi-ai pus un zâmbet printre șoapte,Sperând mereu tristețea să îmi spele.

Îți mulțumesc că-n suflet mi-ai lăsat,Un dar neprețuit fără sfială,Că ești mai mult decât vreodată am visatUn înger într-o lume anormală.

Îți mulțumesc că în iubire mă îmbraci,În palmă un destin mi-ai scris demult,Că sufletul din cioburi îmi refaci,Când glasul în tăcere îți ascult.

Plouă

Plouă azi cu dor spre mineSpune-mi numai că ești bineCă senin îți este gândulSuspinul încet arzândul-l.

Plâng și cerul și pământul,C-ai pierdut pe drum cuvântulVorba astăzi ți-e amară,Visul nostru nu mai zboară.

Picuri sufletul îneacă,Lăsând dragostea să zacă,La o margine de clipă,Având numai o aripă.

Întrebări fără răspuns,Șansa trupul și-a ascuns,Ochii tăi plini de răceală,Se cufundă-n îndoială.

Unde ești și unde sunt,Plouă peste noi mărunt,Noaptea vălul și-l coboară,Amintiri încep să doară.

Neputințe

Timpul nostru zboară parcă mult mai iute,Nimeni nu mai știe, clipa s-o asculteAmintri târzii, de soartă pierdute,Nu pot să mai spele grelele insulte.

Intrigi defileză, mândre fără teamă,Prin suflete triste, fără de lumină,Timidă iubirea, c-un âmbet ne cheamă,Cu o vorbă caldă pe toți ne alină.

Hrănim fericirea doar pe apucate,Firmituri pe care destinul le-aruncă,

Zilele se scurg, mult prea încărcate,Neputința are brațele de stâncă.

Cine hotărăște drumurile-n viațăFiecare dându-i cât poate să ducă?Unde s-a pierdut bobul de speranțăLăsându-ne visul să umble nălucă?

La o cafea

Într-o ceașcă de cafea, Amară precum peliniul,Clipa trupul își jertfea,Fluturând timid suspinul.

Aș pune un strop de miere,De pe buzele iubirii,Și trei picuri de plăcere,Din potirul fericirii.

Și aș fierbe-o cu migală,Să ți-o dau fierbinte ție,Dar în suflet nu-ntr-o oală,Sa o simți ca pe-o beție.

Dacă tu crezi că-i prea caldă,Lapte toarnă-i din cofiță,Ochii într-ai mei ți-i scaldă,Când ți-oi da câte-o guriță.

Iar de gândul tău colindă,Și cafeaua se răcește,Strigă-ți inima s-aprindă,Focul care clocotește.

Să o bem pe îndelete,Eu în poala ta cuminte,Sub privirile cochete,Lasă-ți mâna să m-alinte.

Într-o ceașcă de cafea,Taine o să dezlegăm,De pe-obraz de catifea,Lacrimile s-alungăm.

Iubire

Un înger ne plouă iubire,Lăsând pentru noi o aripă,E raza ce-aduce-mplinire,Când timpul mai pierde o clipă.

O mare imensă-i iubirea,Ce-aduce în taină prin valuri,Doar vise ce-asteaptă-mpletirea,Speranțelor plânse pe maluri.

Și spumegă-n noapte sălbatic,Apoi se întoarce-mblânzită,Când luna privește apatic,Ea cântecu-și spune grăbită.

Nu știe s-ascundă durerea,

REGATUL CUVÂNTULUI

-32-

Sau când să rămână tăcută,Și-arată-n furtună puterea,Cu dragoste țărmul sărută.

Iubirea e marea ce-așteaptă,În liniște-n noaptea senină,Cuvintele spuse în șoaptă,Ce inimi sfârșite alină.

E curgerea lină a apei,Când soare se scaldă-n apus,Sau zbaterea tristă a pleoapei,Când gândul mai are de spus.

Zadarnic încerci s-o îndupleci,Cu-n zâmbet ce-neacă amarul,Privirea de vrei să-ți întuneci,Îți varsă pe buze nectarul!

Fereastra sufletului

Spune-mi dacă-ai încercat Să privești în ochii meiAi făcut-o delicat Cu-ndrăzneală și temei?Ai văzut cătă durere Se ascunde uneori?Alteori e doar plăcere,Ce te umple de fiori.Sunt momente când îi vezi,Că sunt vii și scânteiază,Poți atunci să descifrezi,Tot ce-n suflet defilează.De-i vezi triști și plini de rouă,Liniștește-i în tăcereȘi cu palmele-amândouă,Alină-i c-o mângâiere.Sunt și zile când iubirea,De o lași să năvălească,Tot prin ochi vrea îmblânzirea,Las-o să te-ncălzească!Vei vedea și răzvrătireaClipelor ce hibernează,O să înțelegi menirea,Visului ce ne marchează.Iar de n-o să reușești,Să-i citești întotdeauna,Timpul să nu-ți irosești,Poate-ncepe-atunci furtuna.Lasă clipele să curgă,Și în ei te oglindește,Ochiul poate să parcurgă,Doar de inima iubește.

De ziua noastră

E ziua noastră iubite,Azi timpul în loc se opreşte,Trecut-au rebele ispite,Nu-ţi pierde speranţa, iubeşte!

E clipa tăcerii depline,Când ochii vorbesc pe-ndelete,

Privirile noastre senine,Se-mbracă în zâmbet cochete.

E vremea iubirii eterne,Nici vântul de noi nu şopteascăDestinul ascuns în caverne,În braţe cu drag ne primească.

E şansa primită în taină,O dată în viaţă ni-i dată,Dorinţa ne este azi haină,Când inima drumul ne-arată.

E viaţa ce-avem înainte,Să fim amândoi fără teamă,De clipa tu crezi că te minte,Să punem iubirea în ramă.

Blestemul iubirii

Îmi eşti dimineaţă cu rouă pe pleoape,Când vântul aleargă hoinar printre noriAlungi depărtarea ce vrea să ne-ngroape,Când ochii tăi calzi peste mine-i cobori.Pe chipul tău blând se scaldă speranţa,Priviri însorite scânteie-n visare,Zâmbeşti cu iubire, se naşte dorinţa,Lumină îmi eşti, blestem şi iertare.Şi buzele tale petale de sânge,De maci rătăciţi ce-nsângeră zarea,Eşti oaza de pace, când sufletu-mi plânge,Atunci când destinul aşterne uitarea.Sărutu-ţi fierbinte mă arde ca focul,Trezeşte la viaţă, fior de iubireSă facem un targ : încearcă-ţi norocul,Atingeri de îngeri aduc fericire.În bratele tale e linişte-adâncă,Mirosul de flori te îmbracă sfios,Când timpul zurliu cu clipe aruncă,Oftezi cu regret, devenind serios.Îţi sunt destin nescris ascuns în palmă,De-o soartă mult prea crudă şi zgârcită,Îmi spui: nu te-ntrista că viaţa-i calmă,Când tu îmi eşti alături fericită.

Când ți-e greu

Când la fereastră o să-ți cânte vara,Iar cerul în priviri o să se verse,Să lași să te dezmierde-ncet vioara,Simțind iubirea ce se scurge în averse.

Când dorul sufletul o să-ți sfâșie,Făcându-și loc ca apa printre stânci,Tu să zâmbești cu blânda-ți duioșie,Fără să uiți că apele-s adânci.

Când totul ți se pare o povară,A cărei greutate te apasă,Mă caută în fumul de țigară,Și n-o să simți că inima ți-e arsă.

Când lumea e prea mică pentru tine,Și nimeni nu îți înțelege plânsul,

Adună amintirea din suspinePrivind în taină cum coboară-apusul.

Când depărtarea ne separă iară,Închide ochii și crede în destin,Îndată chipul meu o să-ți apară,Chiar dacă timpul trece clandestin.

Când ești obosit

Ce preț are așteptareaCând în suflet dorul strigă?Te hrănești cu amintireaDar simți lipsă o verigă.

De găsești la colț de stradăUn crâmpei dintr-o dorințăViața vrea parcă să roadăChiar și ultima speranță.

Nici o mână nu se-ntindeSpre durerea ce străbate,Lasă-ți gândul să colinde,Printre clipele-așteptate.

Strânge cât poți tu de tarePumnul, fără să cârtești,Pune-ți zâmbet, chiar de doare,Crede-n taine și-n povești.

Simte vântul cum se zbate,Printre firele de iarbă,Drumului nu te abate,Chiar de soarta este oarbă.

Nu te întrista vreodată,De răspunsurin nu găsești,Lasă lacrime cascadă,Când e gereu și obosești.

REGATUL CUVÂNTULUI

-33-

Vavila Popovici Carolina de Nord

SETEA DE RĂZBUNARE A ORGOLIOSULUI

„Nimic nu este mai costisitor și mai steril decât răzbunarea.” — Winston Churchill

DEX-ul definește orgoliul ca fiind „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Orgoliul ține mai mult de sfera raționalului, mentalului, și presupune o anihilare a sentimentelor. Percepția este că sentimentele te fac mai slab, vulnerabil, iar rațiunea și orgoliul – mai puternic. Orgoliul nu te lasă să vezi când greșești. prin urmare împiedică progresul individului în viață. Toată truda lui, la un moment dat, se oprește. Oamenii orgolioși uneori ne atrag prin carisma lor, cu retorica ce ascunde înșelătoria, cu promisiuni-le ce ne încântă, alteori îi respingem imediat, intuind fariseismul și egoismul lor. Orgoliosul este la fel ca narcisistul care își privește îndelung și insistent imaginea reflectată, ajungând să se îndrăgostească de ea, ca atare de tot ceea ce face și cum face. Un om orgolios nu-și recunoaște greșelile, întotdeauna pentru el este altul vinovat, iar dacă totuși i

se demonstrează că el a greșit, fie nu recunoaște, fie minimalizează greșeala, ca și când ar fi ceva lipsit de importanță. Ceva, cineva din exterior, o anumită persoană, anumită conjunctură a determinat asta; nu e vina lui, rațiunea lui nu poate greși. Are tendința de a emite păreri pe un ton atotștiutor, și folosește expresii de genul, „știu eu!”. Un orgolios nu poate să recunoască că a greșit; el are impresia că și-ar pierde din putere, recunoscând.El nu lasă frâu liber sentimentelor, luptă împotriva lor. Pentru a nu greși, se conduce numai după rațiune – rațiunea lui sofisticată. Orgoli-osul e egoist și invidios, poate fi foarte suspicios, i se pare că alții au ceva cu el și complotează împotriva lui. La nevoie își ia susținători – „colegii” – pe care nu uită să-i pomenească în discursurile sale, intenționând a-i folosi drept „pluton de execuție”. Unii consideră orgoliul a fi o calitate, semn de mare personalitate, mai ales în timpurile acestea când s-a dezvoltat ideea de competitivi-tate, confundând orgoliul cu mândria. Una este să fii mândru de o faptă a ta săvârșită în mod cinstit și competitiv, cu scopul de a face un bine ție și celorlalți, societății în care trăiești, și alta este să mergi înainte cu sabia, rănind și tăind capete, călcând peste cadavre, pentru a-ți atinge scopul – dobândirea puterii. Se spune că orgoliul este cea mai mare nenorocire a umanității. El stă la originea marilor tulburări din viața socială, a rivalității între popoare, dar și în interiorul lor, a războaielor, urii și ranchiunei manifestate față de alții. Pe orgolios îl putem recunoaște după felul de a fi. Într-un dialog vorbește în general – repede, vrea cu orice preț să aibă dreptate, la început încearcă în toate felurile să se facă înțeles, după care își pierde răbdarea, izbucnește furios prin cuvinte calomnioase sau amenințătoare. Folosește în mod curent cuvinte: „Da, știam!”, „Așa nu mai merge!”, pentru că el este convins că știe totul, neștiind însă că furia este cea care perturbă memoria. Iată că unii au confundat schimbarea regimului politic de la noi din țară, cu libertinajul privind principiile unei societăți umane, astfel producându-se o răsturnare a valorilor în societate, corectitudinea fiind dintr-o dată considerată – perimată, iar tupeul – folosit în luptă, în locul respectului. Pe aceste noi principii au ieșit în față noii conducători. Orgoliul e cel ce atrage după sine ipocrizia, setea de putere, dar și pe cea de răzbunare. Împiedică individul să se cunoască mai bine, să devină mai cumpănit, mai bun, să iubească. Scopul lui este de a domina. Își ascunde cu șiretenie ilegalitățile făcute, pentru a nu fi descoperit. Odată descoperit, individul devine răzbunător. Eseistul, filozoful român Petre Țuțea spune undeva că „Dumnezeu s-ar putea să trezească omul prin teama de război sau prin război, făcând astfel cunoscută ordinea Lui”. Da, dar este vorba de Dumnezeu și ordinea Lui, nu de „ordinea” dorită de un biet muritor aventu-rier… Când orgoliosului îi sunt descoperite ambițiile, faptele ilegale, el devine răzbunător. Dicționarul definește răzbunarea ca „un act prin care cel care se consideră, jignit, nedreptățit caută a se revanșa, să-și facă singur dreptate, spălând rușinea îndurată și pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. După obiceiul arhaic ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”. Psihologii susțin că răzbunarea este un răspuns emoțional la o stare de enervare extremă sau la teamă. Omul se răzbună crezând că își face dreptate, încearcă să aducă argumente sau le inventează. El vrea să câștige, dorește gloria cu orice preț, chiar dacă nu i se cuvine. Adoptă întru totul mentalitatea politicianului mafiot. În paranteză fiind spus, sunt destui oamenii care s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăți, conduce și prosti mulțimea. Răzbunătorul, pentru o palmă primită, își va pregăti pumnii, cu convingerea că va doborî la pământ adversarul. El nu ia în calcul posibi-litatea ca după pumnul dat să-l poată măcina regretul, fiindcă dintr-un joc al urii și al răzbunării, inevitabil rezultă „răniți”. Răzbunarea fiind în general arma celui slab dar plin de orgoliu, este de fapt o reacție compensatorie față de slăbiciunea Eu-lui. Soluția ar fi întărirea Eu-lui nu glisarea lui în nevoia de răzbunare. Este cert că dorința de răzbunare aduce nefericire. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: „Crezi că te răzbuni asupra aproapelui, dar te chi-nuiești pe tine însuți. Te dai în brațele pornirii ca unui călău lăuntric care te împresură…”. Din nefericire, puțini mai doresc astăzi ca tot ce fac să fie conform voii și dreptății lui Dumnezeu. Răzbunându-te, poți egala uneori scorul dușmanului tău, dar, dacă renunți a te răzbuna, înseamnă că te ridici pe o treaptă superioară lui. Este greu? Totul este să conștientizezi acest lucru, înainte de a porni războiul. Scriitorul rus Lev Tolstoi (1828-1910) spunea la vremea sa, că „oamenii au înălțat răutatea, spiritul de răzbunare, la rang de sentiment legitim, de justiție”. Întotdeauna, dar parcă mai mult ca oricând – acum –, persoanele care caută putere, tind să fie mai răzbunătoare, pentru a dovedi că un potențial conflict cu ele este periculos adică, a-și ține la distanță adversarii. Răzbunarea a evoluat în lipsa legilor clare care, în mod normal, elimină nevoia de răzbunare și o instituie pe cea de dreptate. Sistemele judiciare care funcționează cât de cât, chiar dacă sunt o in-venție recentă și în unele locuri nesatisfăcătoare, atâta timp cât ele există, trebuie să le fie recunoscută funcția socială, aceea de a menține stabilitatea. Curios este însă, chiar dacă ele – legile – satisfac necesitățile, orgoliosul tot nu ține cont de ele. Eludează legile, viclenia-i

REGATUL CUVÂNTULUI

-34-

lucrează, uzează de toată abilitatea sa pentru salvarea propriilor lui interese. Sunt oameni care confundă dorința de dreptate cu dorința de răzbunare. Le este greu să discearnă. Dorința lor de răzbunare răbufnește, disimulată ca dorință de dreptate. Dar, răzbunarea nu duce niciodată liniște, emoțiile negative se propagă în unde spre ceilalți care doresc liniștea și pacea și nu le pot avea. Răzbunătorul amenință întruna și mușcă zdravăn. Vindecarea dorinței de răzbunare vine odată cu dobândirea dreptății, acea virtute în care se reflectă frumusețea lui Dumnezeu. „Răz-boiul” se stinge, omul redevine blând și liniștit, la nevoie își ispășește pedeapsa. Părintele Dumitru Stăniloae spunea: „Cu adevărat omul blând e singurul care câștigă biruința asupra pământului”. Dreptatea și blândețea sunt virtuți care pot fi dobândite dacă avem încredere în justiție și nu în corupție, justiție care trebuie să aducă adevărul în față, adevăr despre care Constantin Noica spunea că „e rezultatul gândirii logice, așa cum fapta bună e rezultatul trăirii morale”. Numai cunoscând adevărul se pot liniști sufletele zbuciumate ale oame-nilor cinstiți.

Florentina Loredana DALIAN Titi

Titi a fost vecinul de peste drum al bunicilor mei. Înalt şi slab, „ofticos“ cum zicea bunica, tuşind mai mereu, muncea de dimineaţa până seara târziu (era şofer, din câte-mi amintesc) să ducă în spate o familie cu trei copii. Nevastă-sa, Marioara, şi ea bolnăvicioasă, nu muncea nicăieri, stătea tot timpul acasă şi avea grijă de copii. Cu ei mă jucam uneori, îmi convenea că erau mai mici decât mine şi executau tot ce voiam, dar mă plictiseau repede. Căutam compania celor mai mari ori mai deştepţi, printre care mă simţeam bine. În curtea lor mai venea o fată, de vârsta mea, cu care, însă, nu aveam voie să mă joc. Habar n-aveam de ce, nu întrebasem niciodată, ştiu doar că o uram degeaba, nu-i adresam niciun cuvânt si nici n-o priveam. Aşa mă învăţase bunica, iar eu, copil ascultător, executam întocmai. Probabil şi ea primise aceleaşi instrucţiuni, ori poate nu îndrăznea să mi se adreseze, căci se manifesta cam în acelaşi mod. Mult mai târziu am aflat, când sărisem bine de copilărie, motivul acelei ciudate interdicţii…

Marioara venea des pe la bunici să-i întrebe dacă au nevoie de una, de alta, cu ce-i poate ajuta. Dar cea mai fericită era ea când n-o găsea pe bunica acasă. Stătea cu bunicul, imobilizat în pat din cauza infirmităţii, să-i ţină de urât şi să se „cinstească“ amândoi. Ştia ea că n-o lasă nea Mitică să plece fără o ţuiculiţă.- Ia du-te, asta mică, şi scoate o cană cu ţuică! Da’ vezi, ia din damigeana aia pe care a pitit-o mă-ta mare, d-aia bună. Şi ai grijă să nu se vadă c-ai umblat!Devenisem expertă în a turna cu damigeana în cană, fără să vărs o picătură. Apoi puneam totul la loc, aşa cum găsisem. Nu că bunica ar fi fost o zgârcită, dar medicii fuseseră categorici: să nu-l lase să bea, orice picătură de alcool îi scurta viata. Dar ţi-ai găsit!Când îl mai prindea cu sticluţa (nu se prea încurca cu paharul) şi-l certa, se răţoia la ea şi o punea la punct:- Am să mor cu sticla la gură, aşa să ştii! Beau, fumez, şi când oi crăpa, crăp. Când nu mai eşti om întreg, nu mai eşti bun de nimic. De nimic, auzi?!Şi ridica pumnul spre cer, de parcă s-ar fi luat de gât cu Dumnezeu.- La ce bun pământu’ ăsta mare, dacă io nu-l mai pot simţi sub tălpi? La ce bun muzica asta săltăreaţă, dacă nu mai pot să joc măcar o dată pân-oi cădea lat? La ce bun stelele, dacă, atunci când vreau să mă uit la ele, trebuie să mă rog de tine să mă scoţi afară? La ce bun toate? La ce? Îmi pare rău că n-am curaj să-mi fac felul, să termin odată cu toate poftele pe care nu mai pot să le rabd.“Şi-şi pipăia cu mâna dreaptă colţul tainic în care ţinea ascunse batistele înnodate. Când şi când verifica dacă se află la locul lor şi atingerea acelor cârpe îl mai liniştea întrucâtva. L-am întrebat odată, când l-am surprins verificând rezistenţa nodurilor, ce face cu ele. Mi-a spus ca pe o mare taină:- Le ţin în caz de nevoie. Vezi bara asta de deasupra patului, cu care mă ajut să mă ridic? De ea mă spânzur cu batistele-astea, dacă s-o-ntâmpla să moară mă-ta mare înaintea mea.- De ce... să te spânzuri?- Păi cum, tataie, ai vrea să rămân povară la copii, să-i chinui, juma’ de om cum sunt? Nu pot să le fac asta, ei trebuie să aibă grijă de voi, nu de mine. Şi nici singur, ca un câine, nu vreau să trăiesc, cu vreun străin pe lângă mine.- Lasă că stau eu cu tine, am eu grijă, dac-o fi.- Nu, nu. Tu ai altă treabă, să te duci la şcoală, n-ai timp de moşi ca mine. Şi-apoi, doar nu crezi că mă dau pe mâna voastră, să mă spălaţi, să-mi puneţi plosca, nu, nu, nici să nu vă gândiţi!Marioara părea să fie singura care-l înţelege, ori poate de dragul ţuicii pe care-o beau împreună, îi promitea a nu ştiu câta oară ceva ce-o rugase şi-i tot amintea.- Marioară, la tine şi la Titi am toată nădejdea, să nu mă lăsaţi, că vă blestem! Dacă moare Joiţa şi m-o pedepsi Dumnezeu să rămân în urma ei, de n-oi avea curaj nici atunci, să faceti voi ceva ce-oţi şti, ai înţeles? Să-mi dea Titi una-n cap, ori să mă târâţi la gârlă să mă-ne-caţi.- Lasă, nea Mitică, n-ai grijă! Dac-am zis o vorbă, aia e. Om face noi la un fel cu matale.- Auzi, da’ vezi să nu mă doară! Hai, dă paharul să-ţi mai pun una mică! Aşa, noroc! Şi ce zici c-o să-mi faceţi?- Nu ştiu, bre, ai răbdare, să vorbesc şi cu Titi. Ce atâta grabă? Că doar ţaţa Joiţa trăieşte, e zdravănă, în putere. Ce-ţi veni? Matale eşti bolnav.- Sunt pe dracu! În afară de faptul că n-am picioare, sunt sănătos tun. Si nuş’ ce mi-a intrat în cap că vrea Dumnezeu să mă pedepsească, lăsându-mă singur şi infirm, să trăiesc şi să mor ca un câine. Am făcut multe rele la viaţa mea, ce ştii tu? Da’ am făcut şi mult bine. Da’ vezi tu, cum vine asta? Când faci binele, ăla nu se socoteşte nicăieri, da relele! Toate s-adună pe răboj şi când vine ziua...- Hai, bre, lasă, nu mă mai amărî şi pe mine! Ce rău ai făcut matale? Că eu te ştiu de om bun, nouă numai bine ne-ai făcut.

REGATUL CUVÂNTULUI

-35-

- E-he! Întreab-o pe femeia asta! Numa ea ştie, sărăcuţa! Şi-acu’ tot ea mă poartă-n cârcă. Cum le mai potriveşte Dumnezeu sau ăl cu coarne, că parcă cine ştie! Ia zi, Titi-al tău te-a bătut vreodată?- Nu, Doamne fereşte! E un om aşa bun, că alţii-l iau de prost. N-a ridicat o dată mâna. E, ne-am mai ciondănit şi noi, ba de una, ba de alta, mai mult de la nevoi, ducea-s-ar! Da’ să dea sau să ţipe la mine, nu.- Te-a-nşelat cu vreo muiere?- Ce-ntrebări pui şi matale, om bătrân! De un’ să ştiu eu ce face el când e plecat? Da’ n-aş crede. Şi dacă m-o fi-nşelat, nu l-am aflat.- Apăi d-aia abia-l mai ţin picioarele. Băutură nu, femei nu,...de mâncat mănâncă? Munceşte ca bou’ toată ziua, vine-acasă şi se culcă, aşa-i? Uite, vezi, ăsta o s-ajungă-n Rai. Nu-mi pare rău decât de-un lucru - că, dac-o fi cum flencăne popii ăştia de Rai si de iad, io n-o să mă-ntâlnesc niciodată cu Titişor prin lumea aia. Da’ să nu uiţi ce mi-ai promis. Hai noroc!

Uneori îi prindea seara trăncănind. Venea şi bunica de la treburile ei care nu se mai sfârşeau şi-o lua la zor:- Vezi, Marioaro, că zbiera unu la tine-n curte. Mi se pare că era Dănuţ, ăla mic. Îţi vine acu’ omu-acasă, ce-i dai să mănânce?- Aoleu, că bine zici! M-am luat cu vorba şi-am uitat că n-am nimic de mâncare.- Du-te, mulge caprele, trânteşte o mămăligă şi le umfli burţile la ăia mici. Da’ de amărâtu-ăla mi-e milă, că munceşte toată ziua, treci să-ţi pun nişte ciorbă, mi-aduci tu oala.Aşa mi-o amintesc pe Marioara, bând ţuică şi cărând oale cu mân-care de la noi, aducându-le înapoi goale.Mâncam şi eu uneori la ei, în silă, ce-i drept, că mi se părea totul cam murdar, dar Titi nu concepea să nu m-aşez cu ei la masă când mă nimeream. Aveau, n-aveau, îmi făceau şi mie porţie. Mâncam mai mult de teamă că-ntr-o bună zi Titi s-ar putea supăra şi va re-fuza să mă treacă strada în cârcă până acasă, ceea ce ar fi însemnat un lucru mult mai rău - să dorm la ei. Dormeau toţi de-a latul pe o dormeză neacoperită cu nimic, îmbrăcaţi cum se nimerea, ăia mici murdari de la joacă şi, când îmi ziceau „Rămâi la noi în seara asta!“, mă zbârleam toată şi mă uitam rugător în ochii lui Titi – „Mă treci?“Zăboveam uneori la televizor (nu prea aveau de niciunele, dar tele-vizor da, lucru cu care nu se putea lăuda multă lume în sat la ei) şi, când mă prindea noaptea, eram terorizată de gândul că am să calc pe broaşte. Nu mă puteam bucura de nimic, stăpânită de obsesia hi-doaselor animale care, în mintea mea, n-aveau altă treabă decât să mi se bage sub talpă. Din acelasi motiv, mai târziu, când mergeam în lanul de grâu, la cules de muşeţel, să facem norma pentru şcoală, priveam cu ciudă şi invidie pe colegii mei care făceau tumbe şi se alergau prin grâu, eu călcând ca pe ace, regretând de fiecare dată că m-am dus. Totuşi mergeam şi data viitoare, încurajându-mă sin-gură – „Acum n-o să-mi mai fie frică“ pentru ca, odată intrată, să-mi pară imediat rău. Aş fi alergat şi eu cu ei, m-aş fi tăvălit nebună prin grâul verde. În loc de asta, mergeam pe vârfuri, ca arsă. Ce-ar fi căutat broaştele în lan, nu ştiu. Era, însă, de-ajuns că se aflau în mintea mea.Puţini au fost cei care mi-au înţeles această fobie, iar unul dintre ei era Titi. Ştia că noaptea rămân paralizată imediat ce treceam pragul casei, asa că mă urca pe umeri şi nu mă punea jos decât dincolo de pragul casei noastre.- Las-o, Titi, n-o mai răsfăţa, că-i mare! îi striga bunica în semn de „mulţumesc“.El, blând, zâmbind cu tusea-n gât, spunea împăciuitor:- Nu se poate, mamaie! O fi ea mare, da` tot îi e frică. Şi-apoi, nu vezi că-i altfel decât ai noştri? Tot mi se pare că dac-o atingi cu-n fulg, se răneşte.

Atât de puţine l-am auzit spunând, atât de puţine l-am văzut

făcând pe omul ăsta uscăţiv!Şi totuşi...atât de puţin e de-ajuns uneori să spună ori să facă omul pentru a-ţi intra definitiv în suflet! Dar oare-i puţin? Dacă după ani şi ani cineva încă îşi mai aminteşte un gest de-al tău, o vorbă, ori chiar un zâmbet, după ani şi ani în care eşti una cu pământul...e, oare, puţin?

(Din volumul „Și copiii se îndrăgostesc”)

Inés Zeiss Castillo Chile

BREVE COMO CANTO DE ROSA EN LA LLUVIA

El ascensor sube, se detiene,de él baja el aroma del azul,Pablo, te salpica con su espuma de recuerdos.

En la ventana respondes al Pacífico,con un sollozo breve de alegría,breve como brújula al vuelo del albatros,breve como canto de rosa en la lluvia,breve como llovizna en desvelo del río.

Tu palabra fugitiva crece en segundos,Cervantes 14 la lleva al atalaya del Universo,y quedan en su música que nadie escucha,quedan en las huellas que nadie imagina.

En el Canto General se deslizan una a una palabras de tu historia,se escriben en las paredes de este lugaratado a la tierra, al aire, al andar del cerro que te refugia,y tu “Cuerpo repartido” en voces del Cosmos,desvalido, insomne por momentos,hoy vive en caminos de paz, orgullo, estatuasbajo la luz de todas las lunas.

Llega el respiro de tu aire, llama enérgica,que invita bajar a ese ascensor moribundo, cual máscara de vida entre gaviotas y pelícanos,

-36-

REGATUL CUVÂNTULUI

para dibujar en el agua latente del olvido, gotas de luna,breves como canto de rosa en la lluvia.

EN LAS NUBES DE POSITANO

En las nubes de Positanoregaré mi piel con un tiempo,bajaré un canto tranquilo,en una marcha de peldaños,lágrimas y vino.

Beberé entre sus escalas el canto de las sirenas,escuchando el llamado del Valle de los Molinos, y así, así sabré porqué aún pertenezco al vergel de sus caminoslal enjambre de casas, enredadas en sueños.

Y a un costado de los años,siento la mirada última de perdidos ancestros, en la mitad de su historia,ante un disfraz que apareceflameando lejano, con la estrella de una banderay con el sabor infinito del Valle del Paraíso.

EN UNA NOCHE ESTRELLADA

Una melodía ciega a diario en tu cabezaelucubra imágenes hacia tus manos,las estrellas de los cielos, los trigales a los vientos,los amarillos surgiendo desde el brillo de tus sienes.

Cómo no saber de tu primer destello,creando extrañas dicotomías, tus labios posándose en manos conocidas,tu mente envía mensaje a lo desconocido.

Oh Vincent, cuánto dolor en las palabras a Theo,cuánto dolor al saber del agobio y su agonía,sin saber, que su final sería tan infinito cómo el triste destino de tu oreja.

A LA BLANCA ESTATUA DEL VIENTO

Incólume, cuál blanca estatua de Valparaiso,se ancló tu verso en las escaleras,¡perfilados albatros nacidos de las mareas!

Incólume, cuál respuesta a un guardián de la poesía,se irguió en los mares del estrecho austral,una danza de tu pluma, ¡albatros en espera!

Y dolida ante la llegada de naves de azules hojas y ballestas, dormida quedaste ante sirenas de barcos

y encuentros de siglos.Un canto de titanes marinos recuerdan tus versos,

gaviota en los sonetos del Club de la Bota,admirada desde las olas hasta el pasos de poetassoñando con tu cabello negro y las centellas detus pupilas.

Eras Sarita, la bella poeta amiga de Pablo,eras Sara para tus jóvenes amigas,Sara, Sarísima, para el “soldado desconocido”,eras la periodista que libaba las mielesde algún desaparecido pergamino.

Sonaron campanas desde lejos la blanca estatua del viento, se miró en ti y ante la lozanía, y tu imán de estrella, retuvo tu mano,y te llevó con ella.

UN CLAVEL VERDE PARA OSCAR 

Qué intrigante pasión descubres que te descubre en tus íntimos aposentos!Sufres la soledad en tu propio Olimpoescudriñado por la falsa pulcritud delos hipócritas de estilo!

Solo, solo, solo!Y vuelcas amargo en el espejola lozanía de un Mefisto culpable!

Hoy tu placer es el placer de muchos.A quien le importa el placer de otros?Es indigno amar al otro, si las mentes pulverizadas de lejanos tiempos,eran pólvora de mareas distantes!

Para ti Oscar este verde instante de refugio y melancolía,clavel verde para un encuentro conpromotores del amor, en distante sintonía!

ODA A LA ALCACHOFA

Flor verde que anima los inviernos,incienso del antiguo paladar y del moderno,como fruta te abres al paladar nuestroen dieta con limón y solapado el aceite,por allá, con una marcada vinagreta.

Ni hablar de esos pálidos encuentrosde mayonesa, de salsas diversas,algunas de amables escondrijos,otras de sabores siniestros,que ríen de ancestrales domingos.

Mientras comemos de sus hojas,paladeando verso a beso vitaminas,llegamos a su cáliz, un suave deleite a los sentidos,

Entonces, allí mismo observamos…si esa flor llega de un remate veguinoo es un conjunto de pétalos,que Federico no alcanzó a llevar al río!

REGATUL CUVÂNTULUI

-37-

Cornelia Păun Heinzel Germania „Legenda legendelor”

Într-o zi, Dumnezeu chemă la el pe Sfântul Petru şi îi spuse:- Sfinte Petru, aş dori să mergi prin lume şi să afli ce mai fac oamenii. Le-am dăruit Biblia plină de învăţăminte spre a le fi de călăuză şi exemplu în viaţă; le-am adus pe pământ scriitori talentaţi care să creeze basme pentru copii, povestiri şi poveşti religioase sau istorice, inspirate din istoria popoarelor lor; le-am trimis poeţi care să-i încânte pe toţi cu magia versurilor lor; le-am creat muzicieni care să-i farmece cu acordurile melodiilor lor; le-am dăruit rapsozi şi cântăreţi cu har care să glăsuiască şi să in-terpreteze minunat creaţiile acestora; le-am oferit actori care să performeze cu dăruire şi talent creaţiile dramaturgilor. Doresc să ştiu, dacă oamenii se bucură de aceste daruri ale mele şi dacă toate acestea făcute pentru ei din suflet, le-au schimbat într-adevăr viaţa în bine iar munca mea nu a fost în zadar.Sfântul Petru porni imediat la drum lung. Urcă din greu pe cele mai înalte vârfuri muntoase, unde as-cultă doinele, baladele melodioase şi istorisirile minunate ale păstorilor, coborâ pe plajele cu nisip auriu şi fin ale apelor, întinse şi adânci, auzind cântecele şi snoavele pescarilor, străbătu oraşe şi sate, încântat de înţelepciunea proverbelor şi a zicătorilor populare şi privi alături de oameni reprezentaţiile actori-ceşti, participă la serbările organizate în lume cu diferite prilejuri, fiind fermecat de bogăţia spirituală a ceremoniilor organizate, îi însoţi pe oameni la biserici, la slujbele religioase, participând cu aceştia la

rugăciuni şi călătoria sa ajunse la sfârşit. Se întoarse direct în Rai şi pentru că avea multe de povestit, despre cele văzute, se prezentă aşa cum trebuia, înaintea Domnului.

-Sfinte Dumnezeu, am cutreierat lumea în lung şi-n lat, am ascultat versurile minunate ale oamenilor şi melodioasele lor cântece, am mers şi m-am rugat alături de ei în biserici, am privit scene de teatru impresionante şi am participat la sărbători fermecătoare. Am ascultat snoave, poveşti şi povestiri care bucură urechea şi mintea oricărui ascultător. Am citit cu plăcere basme pentru copii, poveşti de tot felul - magice, fantastice, istorice, filozofice, religioase, romantice, satirice... Am totuşi o nedumerire. Nu ştiu ce fel de povestiri sunt acelea care conţin elemente fantastice sau miraculoase, brodate pe fondul unui motiv istoric sau al unei închipuiri mistice, prin care se explică geneza unui lucru, a unei fiinţe, caracterul aparte al unui eveniment istoric, al unui erou mitic sau al unui fenomen. Pentru că sunt deosebite de celelalte, ar trebui să aibă un nume special.-Adevărat grăieşti, Sfinte Petru. Şi eu m-am gândit de mult timp la acest lucru. Am meditat îndelung şi doresc ca începând de astăzi, aceste povestiri deosebite să se numească “legende”, spuse Dumnezeu.-Doamne, atunci aceasta va fi cu siguranţă „Legenda legendelor”, pentru că narează tocmai apariţia legendei, glăsui Sfântul Petru.

Stelian GomboșDin seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărăto-rilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

Despre Cruce, martiriu şi suferinţă în viaţa, opera, gândirea şi activitatea Părin-telui Arhimandrit Ioan Negruţiu de la Mănăstirea Timişeni, judeţul Timiş (1915 – 2003)…

Moto: Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu face parte din generaţia care “a hotărât să-şi pună viaţa pentru apărarea credinţei şi sufletului românesc”, generaţie care a fost “martirizată de comunişti după înstăpânirea lor deplină în România” (“Martiri ai temniţelor româneşti”, Editura Gutenberg, Bucureşti, 2008).

Introducere Reconstituirea profilului său duhovnicesc, teologic şi intelectual numai pe baza puţinelor documente păstrate în arhiva Centrului Eparhial din Timişoara şi a sumarelor informaţii publicate până acum este destul de dificilă, atât timp cât nu sunt cunoscute momentele dramatice ale suferinţelor, privaţiunilor şi umilinţelor trăite în temniţele comuniste. În acest scop, o documentare riguroasă în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii ar fi mai mult decât necesară. Născut la 9 iulie anul 1915, în localitatea Borşa, comuna Săcădat, judeţul Bihor, din părinţii Simion şi Floarea, agricultori, Ioan Negruţiu s-a confruntat, de la vârsta cea mai fragedă, cu greutăţile vieţii pământeşti. Potrivit propriei mărturisiri, încă de la naştere, a fost firav şi bolnav, aşa încât pe la vârsta de trei luni i s-a pregătit sicriul. Dumnezeu a avut însă un plan cu el şi i-a rânduit să-L slujească, să propovăduiască Evanghelia şi să arate oamenilor “cărarea Împărăţiei”. Rămaşi orfani de mamă şi apoi de tată, cei cinci copilaşi ai familiei Negruţiu au crescut sub purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi sub oblăduirea plină de dragoste a surorii mai mari. “Locuinţa de la marginea satului nu era deloc înstărită: “Într-o seară am găzduit un cerşetor orb. Am împărţit cu dânsul ţolul cu care ne înveleam; dacă Vasile Voiculescu ar fi scris povestirea cu supa de bolovan, am fi avut şi noi cu ce să ne cinstim oaspetele care, surprins de o sărăcie şi mai lucie, se va ruga cu lacrimi la miez de noapte”, povestea părintele unor apropiaţi.” Clasa I primară a frecventat-o în satul natal, însă, din pricina sărăciei, a mers la şcoală numai la începutul şi la sfârşitul anului şcolar. Învăţătoarea a observat calităţile copilului Ioan şi, împreună cu soţul său, care era directorul şcolii, l-a înscris la un orfelinat din

-38-

REGATUL CUVÂNTULUI

Oradea, unde a beneficiat de bursă. Studiile secundare le-a urmat în cadrul seminariilor teologice din Edineţ (Basarabia) şi “Sfântul An-drei” din municipiul Galaţi, pe care l-a absolvit în anul 1934. Între anii 1934 şi 1938 a studiat la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar apoi a urmat cursurile Seminarului Pedagogic Univer-sitar, pe care le-a absolvit în anul 1942. În acelaşi an a fost hirotonit diacon şi preot celib de către Episcopul martir Nicolae Popoviciu al Oradiei, care l-a numit profesor la şcolile confesionale din oraşul Beiuş. Aici a activat din anul 1945 şi până în anul 1948, când a fost arestat şi închis în beciurile Securităţii din Oradea. Procesul a fost judecat la Cluj Napoca, Părintele Ioan Negruţiu fiind condamnat ca “duşman al poporului” la 10 ani de muncă silnică (op. cit., p. 141). După ispăşirea pedepsei, a fost eliberat, dar nu peste mult timp a fost arestat din nou. În total, a făcut şaisprezece ani de închisoare la Aiud, Cluj, Gherla, Jilava şi Canal. În anul 1957, aflat la Canal, Părintele Ioan Negruţiu a avut un vis care l-a urmărit, prin semnificaţia lui adâncă, în toţi anii de sufer-inţă de mai târziu. “Urca cu mare greutate Golgota. Obosit, plin de sudoare, târându-se pe pietrele colţuroase, ajunse în vârful Căpăţânii, la picioarele celor trei cruci. Abia ridicându-şi ochii, cu teamă şi cutremur, spre cei trei crucificaţi, rămase uimit şi cuprins de tulburare, neînţelegând ceea ce vede. Numai Domnul Iisus Hristos era pe Crucea Sa; cei doi tâlhari nu erau prezenţi.- Doamne, strigă Părintele Ioan, ai rămas singur pe Cruce! Nimeni nu este lângă Tine să Te însoţească în această răstignire care nu se mai termină?- Nimeni, Ioane, îi răspunde Domnul Iisus Hristos de pe Cruce.- Doamne, iartă-mă dacă îndrăznesc să Te rog să mă primeşti şi pe mine pe una din cruci, să fiu şi eu cu Tine! Să nu mai fii singur!- Ioane, te primesc! Suie-te! Întinde-ţi mâinile pe cruce!- Doamne, pe care să mă sui, pe cea din stânga sau pe cea din dreapta Ta? Pentru osândă sau pentru mântuire?- Ioane, acum înţelesul nu mai este ca în Vinerea Răstignirii. Suie-te pe care vrei. Pe cruce să fii, lângă Mine! Ridicându-se din genunchi, se îndrepta spre una din cruci. Dar trecând pe lângă picioarele Mântuitorului, se lovi uşor cu cotul de genunchiul Lui însângerat. Un fior îl străbătu din creştet până în tălpi şi se trezi în sudoare şi suspinând. Mântuitorul, iubindu-l, îl chema alături de El, în jertfa de ispăşire”. A doua zi a fost eliberat, dar nu a făcut decât câţiva paşi de la ieşirea pe poartă şi a fost preluat de o dubă a Securităţii, care l-a dus în lagăr. Visul s-a împlinit şi părintele a purtat mai departe crucea suferinţei. Nu peste mult timp, părintele Ioan a refuzat propunerea Patriarhului Iustinian Marina de a fi scos din lagăr, preferând să pătimeas-că în continuare, pentru a-i întări pe fraţii de suferinţă (cf. Ionuţ Băiaş şi Costel Condurache, “Părintele Ioan Negruţiu - deţinutul care a refuzat să fie scos din lagăr”, http://www.hotnews.ro/ştiri-arhiva-1043334-serial-sfinţii-închisorilor-ioan-negruţiu-deţinutul-care-refuzat-fie-scos-din-lagăr-htm). Trimis, cu domiciliu forţat, la Rubla, în Bărăgan, Preotul martir Ioan Negruţiu a avut puterea să transforme o casă părăginită în biserică şi să o târnosească. Din păcate, misiunea începută aici a fost întreruptă brutal în anul 1958, când a fost arestat din nou, condamnat şi închis la Aiud. Asupra sa fuseseră găsite mai multe scrisori, între care se aflau şi unele poezii ale poetului Radu Gyr, alt “veteran” al închisorilor comuniste. După decretul din anul 1964, Părintele Ioan Negruţiu a fost eliberat şi a avut posibilitatea de a-şi valorifica talanţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu atât pe tărâm pastoral ca preot paroh, duhovnic şi predicator iscusit, dar şi în administraţia bisericească. Astfel, din anul 1965 şi până în anul 1967 a funcţionat ca preot paroh la Parohia Cihei din Bihorul natal, secretar şi inspector eparhial la Episcopia Oradiei (1968-1971), profesor şi director la Seminarul Teologic Special de la Curtea de Argeş (1971-1976), inspector general patriarhal şi membru al Consistoriului Central Bisericesc (1976-1979) şi redactor principal al revistei “Mitropolia Banatului” (1979-1981). La data de 1 ianuarie anul 1982, Părintele Ioan Negruţiu a fost transferat din postul de redactor principal la editură în postul de Preot duhovnic la Mănăstirea Timişeni Şag, judeţul Timiş. Lucrarea sa duhovnicească în acest aşezământ monahal situat la marginea Timişoarei a devenit rapid cunoscută, predicile elevate, bine documentate, din care nu lipseau citate culese din Sfinţii Părinţi şi din operele unor mari filosofi ai lumii, şi mai ales calităţile sale de duhovnic smerit la cugetare şi blând sporind numărul credincioşilor, foarte mulţi tineri venind aici să se îmbogăţească sufleteşte şi să primească hrană spirituală. Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu a ostenit zeci de ani în ogorul Bisericii, a format multe generaţii de slujitori ai altarelor, a semănat cuvântul lui Dumnezeu, cu multe chinuri, mai ales în detenţie, îndeosebi prin exemplul vieţii sale, dar nu a lăsat lucrări teologi-ce, cu excepţia dialogului avut cu Părintele Ioanichie Bălan, publicat în cunoscutele “Convorbiri duhovniceşti”, şi a tezei de licenţă: “Concepţia creştină despre martiriu în primele trei secole”, notată cu 9,00, adică menţiunea “cum laudae”. Mărturiile sale, atâtea câte s-au păstrat, despre suferinţele îndurate în temniţele comuniste, sunt, însă, foarte importante. Iată doar câteva: “Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe - spunea părintele - mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Universitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne, împre-ună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei… Scopul era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimicirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui. Aşadar, Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu a făcut parte din rândul celor 1.725 de clerici ortodocşi, între care 31 de ierarhi, unii scoşi din scaun şi morţi în împrejurări obscure (Irineu Mihălcescu, Nicolae Popoviciu ş.a.), care au suferit la Canal, în închisori, deportări şi lagăre. Din pricina asprului regim de detenţie suferit mai bine de 16 ani, sănătatea Preotului Ioan Negruţiu s-a deteriorat tot mai mult până când, în anul 1996, a căzut la pat şi, timp de şapte ani, a fost îngrijit de maici în modesta chilie de la mănăstire, fiind vizitat de toţi cei ce l-au cunoscut, l-au preţuit şi îndrăgit. S-a stins din viaţă, născându-se în viaţa cea cerească şi veşnică a Împărăţiei Cerurilor şi a Preasfintei Treimi, la data de 22 octombrie anul 2003 şi a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Timişeni, judeţul Timiş.

„Părinte, nu ştim cum să vă mulţumim că ne-aţi salvat Biserica! Ortodoxia noastră a amuţit aici. Altarele româneşti s-au mutat în închisori!” - Patriarhul României Iustinian Marina Scurtă prezentare a operei, gândirii şi viziunii Părintelui Arhimandrit Ioan Negruţiu despre cruce, suferinţă, jertfă şi mar-tiriu În volumul al doilea al seriei de Convorbiri duhovniceşti, Părintele Ioanichie Bălan îl prezintă astfel pe Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu: „S-a născut în satul Borşa – Bihor, în anul 1915. A absolvit Seminarul Teologic la Galaţi, în anul 1934, iar în anul 1938 a luat licenţa în Teologie la Universitatea din Bucureşti (1940 – 1942) şi a fost mulţi ani profesor la liceul din oraşul Beiuş, până în anul

-39-

REGATUL CUVÂNTULUI

1948. Apoi a lucrat ca inspector eparhial la Episcopia Oradiei, profesor şi director la Seminarul Teologic Special din Curtea de Argeş (1971 – 1976), inspector general patriarhal (1976 – 1979) şi redactor principal la revista Mitropolia Banatului (1979 – 1981). În anul 1981 a fost numit duhovnic la Mănăstirea Timişeni – Timişoara” . Părintele Ioan Negruţiu: Despre celulele „devenite altare” Tot din acelaşi volum reţinem următoarele mărturii: „Se mutaseră în aceste lagăre şi temniţe mii şi zeci şi sute de mii de oameni, dintre cei mai buni pe care îi avea ţara. Toate instituţiile de bază ale societăţii noastre erau bine reprezentate. Academia Română, Univer-sitatea, facultăţile, inclusiv cea de Teologie; fostele guverne împreună cu armata, clerul şi călugării, şcolile şi întreprinderile, muncitorii şi ţăranii nedispuşi să-şi vândă sufletele satanei… Numai Bunul Dumnezeu ştie numărul şi numele victimelor aduse ca nişte oi spre junghiere, după cum spune proorocul, şi trecute prin rigorile torturilor, aplicate de călăi cu înaltă calificare, prin proba cumplitelor răngi, a focului, a varului nestins, a înfometării, a frigului, a terorii şi a umilinţelor de tot felul. Scopul final era bine definit: exterminarea lentă a insului prin anularea personalităţii şi degradarea totală a fiinţei umane prin nimi-cirea chipului lui Dumnezeu în om, prin îndobitocirea lui. Armele de apărare ale mucenicilor erau: credinţa în Dumnezeu, întărită prin rugăciune şi psalmi, prin recitări din Sfintele Evan-ghelii pe care unii le cunoşteau pe de rost, prin rostirea Sfintei Liturghii de către preoţi, prin postul de bună-voie întărit cu cel impus de călăi, prin milostenii faţă de cei mai slabi, prin smerenie şi îndelungă răbdare, prin meditaţii religioase; prin memorări de poezii potrivite situaţiei, cele mai multe creaţii ale poeţilor consacraţi, veterani ai închisorilor: Nichifor Crainic, Radu Gyr şi alţii; prin învăţare de limbi străine, prin îmbogăţirea cunoştinţelor, folosind scrisul cu acul: pe pereţi, pe pingele, pe centuri, ca şi prin comunicările dintre celule prin alfabetul Morse etc. Toate acestea alcătuiau o întreagă Pravilă a Claustraţilor, rânduită pentru realizarea purificării prin suferinţă, a catharsis-ului creştin, folosind metodele consacrate de veacuri ale marilor asceţi şi mucenici creştini, spre a se pune temelie nepieritoare Împărăţiei Cerurilor pe pământ, inclusiv în celulele temniţelor devenite altare de jertfă pentru Hristos.” Părintele Ioan Negruţiu: Despre mucenicie „Scriitorii epocii martirice, în general, au socotit martiriul ca măsură – etalon a tuturor virtuţilor creştine. Viaţa duhovnicească, de toate zilele, a oricărui creştin era considerată cu atât mai desăvârşită, cu cât se asemăna mai mult cu martiriul. Origen, de pildă, spune că «Oricine face mărturisire pentru adevăr, prin cuvinte, prin fapte sau prin alte forme, poate să se numească pe bună dreptate martir». La fel, Tertulian îi numeşte «martiri propuşi», «martyres designati», pe cei care erau doar pregătiţi spre a deveni martiri, iar Sfântul Ciprian îi numeşte ca atare pe cei condamnaţi la muncă silnică pe viaţă în minele de metale. În acelaşi context, Sfântul Metodie de Olimp, vorbind despre fecioarele creştine, spune: «Ele sunt adevărate martire, nu pentru că ar fi îndurat într-un timp scurt căznirile trupului, ci pentru că toată viaţa lor au luptat şi nu s-au îngrozit de lupta lor olimpică, susţinută cu râvnă pentru curăţia lor» (Convivium 7, 3). Şi, în sfârşit, Sfântul Ciprian al Cartaginei aminteşte undeva că există nenumărate cununi martirice ale vremurilor de pace («habet et pax coronas suas»). De aceea, nu este de mirare că şi marele dascăl al şcolii alexandrine, Clement Alexandrinul, căutând să definească tipul de om creştin ideal, numit de el «gnosticul creştin», spune că acesta nu este altceva decât un martir în viaţă şi în trăire, un martir răstignit pentru lume, şi lumea pentru el». Dar, cele mai multe «cununi martirice ale păcii» din acea vreme, au împodobit capetele nenumăraţilor asceţi, vieţuitori ai pustiei, care se nevoiau cu postul, cu rugăciunea şi cu privegherea, zi de zi, noapte de noapte, fără încetare, considerându-se şi ei răstigniţi pentru lume, şi lumea pentru dânşii. Unii dintre aceştia s-au învrednicit şi de moartea martirică; iar alţii, nespus de mulţi, în frunte cu Pavel Tebeul, Antonie cel Mare şi Pahomie, sporind numărul mare al «anahoreţilor» ce-şi lăsau averile, împărţindu-le la săraci şi retrăgân-du-se în pustie în timpul nesfârşitelor persecuţii ale lui Diocleţian, neputându-se împărtăşi de martiriu din binecuvântate pricini, şi l-au răscumpărat prin îmbrăţişarea ascezei creştine, care însemna un martiriu, nu numai de câteva zile sau ceasuri, ci de o viaţă întreagă. Aceştia sunt cei ce au pus temelie, peste veacuri, monahismului creştin care, odată cu încetarea persecuţiilor, a luat misiunea atât de grea, dar şi de sublimă a martiriului. Prin ei, martirul atlet devine martirul monah, îmbrăcând, peste armura atletică, mantia călugărească” .

Despre condamnarea Părintelui Ioan Negruţiu „După decretul de graţiere din anul 1964, când am fost şi eu eliberat ca toţi ceilalţi, unul dintre foştii mei elevi de la Beiuş, care ajunsese procuror militar chiar la Tribunalul care mă judecase, a venit să mă caute, ca neapărat să stea cu mine de vorbă. Şi m-a găsit, şi după ce m-a îmbrăţişat, mi-a spus: «Uite, soarta m-a făcut să ajung procuror chiar la Tribunalul la care ai fost judecat. Am asistat la procesul tău, eram student pe atunci, şi n-am putut să-mi explic nicidecum cum de ţi s-a dat o pedeapsă atât de mare. Şi m-am dus, de cum mi-am luat în primire postul, direct la arhivă, am căutat dosarul, l-am citit şi îţi spun eu, Procurorul Republicii Socialiste România, că n-am găsit fapte nici măcar pentru un minut de arest, că realmente n-ai făcut nimic!»” . „Oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce…” „În luna iulie, când împlineam anul de când eram cu domiciliul obligatoriu, m-am culcat într-o noapte mai târziu, aveam foarte mult de lucru în parohie, şi după ce am adormit, spre dimineaţă, m-a trezit un vis, un vis cum n-am mai avut şi cred că nu voi mai avea niciodată. Mi-a apărut în vis Domnul nostru Iisus Hristos. Eu mă găseam la poalele muntelui Golgota şi aveam de gând să ajung sus, poate voi găsi Crucea Domnului. N-am fost niciodată la locurile sfinte, şi urcând greu Golgota, eram cu capul în jos, când am ridicat capul deja ajunsesem fără să-mi dau seama chiar în faţa Crucii Domnului Iisus Hristos. Era singur pe cruce, crucile tâlharilor erau goale şi Iisus era încă viu. A deschis ochii, m-a privit, m-au trecut fiori, şi am întrebat: «Doamne, ai rămas singur? Nici tâlharii nu mai sunt cu Tine? Şi ei Te-au părăsit? Porunceşte-mi, Iisuse, dacă sunt vrednic de aceasta, să mă răstignesc şi eu pe o cruce alături de Tine! Pe care vrei să mă aşez? Pe cea din dreapta sau pe cea din stânga?» Şi Iisus mi-a răspuns: «Nu mai au semnificaţia pe care au avut-o oarecând crucea din dreapta sau crucea din stânga. De acum încolo, oricine ajunge la Mine poate să stea pe orice cruce, şi pe cea din dreapta, şi pe cea din stânga». Şi am dat să mă apropii de cruci şi I-am atins fluierele picioarelor cu mâna. Erau reci ca gheaţa, şi un fior deosebit de puternic m-a pătruns şi m-am trezit. Mi-am dat seama că este semn de la Domnul nostru Iisus Hristos, că în ziua aceea va trebui să încep o nouă Golgotă. Şi m-am gândit să fug… Mi-am făcut rugăciunea în genunchi, mi-am făcut un mic bagaj de mână cu care mă gândeam să înaintez spre gara cea mai apropiată şi să înaintez unde m-o ajuta Dumnezeu. Când a fost gata tot şi era să ies pe uşă şi să plec, am auzit zgomot de motor de maşină. M-am uitat de după perdea şi am văzut că în curtea mea intra maşina Securităţii din Galaţi…”

-40-

REGATUL CUVÂNTULUI

Părintele Ioan Negruţiu a ales să ducă o viaţă de mucenicie. Visul pe care l-a avut este reprezentativ nu doar pentru viaţa sa, ci pentru întregul sobor de clerici care, atunci când fiara roşie a încercat să sufoce credinţa creştină, au avut curajul de a-L mărturisi pe Iisus Hris-tos… Un mare sobor, format din preoţi de mir sau preoţi de mănăstire, tineri şi mai puţin tineri, însufleţiţi de iubirea de Dumnezeu şi iubirea de neam. Datorită lor, aşa cum a spus Patriarhul Justinian, „altarele româneşti s-au mutat în închisori!”. Cu ei s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri…!” (Matei 10, 32).Încheiere

În altă ordine de idei, acum în încheiere voi recunoaşte şi mărturisi faptul că ştiind, din propria-mi experienţă, că fiecare întâlnire cu Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu a fost un prilej de mare înălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni întâlnirilor învăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de înţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede îi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceste personalităţi ale culturii şi spiritualităţii noastre, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, cu toate că ar trebui să ne aducem aminte „de mai marii noştri”!... În ultima vreme am vorbit de toţi aceşti mari Părinţi ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu - cel care a ajuns, în urmă cu nouă ani, alături de marii săi îndrumători, slujitori şi înaintaşi, iar pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască şi pe noi toţi. Amin!... Eu personal, mă simt foarte împlinit şi onorat pentru faptul că am avut fericitul prilej şi marea şansă de a-l întâlni şi (de) a-l cu-noaşte pe Părintele Arhimandrit Ioan Negruţiu – mare personalitate a culturii şi spiritualităţii noastre monahale româneşti, autentice şi mărturisitoare din aceste răzvrătite vremuri, având convingerea şi nădejdea că vom şti cu toţii pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii, potrivit meritelor şi vredniciilor fiecăruia, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Însă, rămânem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!... Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, trebuie să fie una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie amintirea şi pomenirea! Amin!...

Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,Dr. Stelian Gomboş

REGATUL CUVÂNTULUI