Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Cadrul politicii monetare unice.Instrumentele de politică monetară ale BCE.Analiza politicii monetare unice în perioada

1999-2008

Disciplina: Integrare financiar-monetară europeană Student: Profesor îndrumător: Asist. Drd. Irina Bilan Grupa: Seria: An: III Specializare: Finanţe-Bănci

Cuprins

1.Cadrul politicii monetare unice...........................................................................................21.1.Uniunea Economică şi Monetară.................................................................................21.2. Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale..................................8

1.2.1.Obiectivele şi misiunile SEBC..............................................................................91.2.2.Strategia de politică monetară.............................................................................10

2. Instrumentele de politică monetară ale BCE....................................................................122.1. Operaţiuni pe piaţa monetară....................................................................................122.2. Facilităţi permanente.................................................................................................132.3. Rezerve minime obligatorii.......................................................................................15

3. Analiza politicii monetare unice în perioada 1999-2008................................................163.1. Analiză monetară – evoluţia dobânzilor....................................................................173.2. Analiza monetară – evoluţia inflaţiei........................................................................20

Concluzii..............................................................................................................................23Bibliografie..........................................................................................................................24

2

1.Cadrul politicii monetare unice

1.1.Uniunea Economică şi Monetară

În luna iunie 1988, Consiliul European a confirmat obiectivul realizării treptate a

Uniunii Economice şi Monetare (UEM). De asemenea, acesta a încredinţat unui comitet

prezidat de Jacques Delors, la vremea aceea preşedintele Comisiei Europene, mandatul de

a studia şi de a formula propuneri cu privire la etapele concrete de realizare a acestei

uniuni.

Din acest comitet făceau parte guvernatorii băncilor centrale naţionale din

Comunitatea Europeană, precum şi Alexandre Lamfalussy, director general la vremea

aceea al Băncii Reglementelor Internaţionale (BRI), Niels Thygesen, profesor de economie

în Danemarca şi Miguel Boyer, la acea dată preşedinte al Banco Exterior de España.

Raportul Delors întocmit de acest comitet propunea realizarea uniunii economice şi

monetare în trei etape distincte, dar evolutive.

Cele trei etape ale Uniunii Economice şi Monetare:

1. Prima etapă – 1 iulie 1990 – presupunea:

Libertate completă pentru tranzacţii cu capital

Cooperare amplificată între băncile centrale

Utilizare liberă a ECU(European Currency Unit), monedă premergătoare euro

Îmbunătăţirea convergenţei economice

2. Etapa a doua – 1 ianuarie 1994 – presupunea:

Constituirea Institutului Monetar European

3

Interzicerea garantării de către băncile centrale a creditelor acordate sectorului

public

Obligaţia de a nu modifica compoziţia ECU/monede naţionale de la acel

moment(„congelarea ECU”)

Coordonare sporită a politicilor monetare

Întărirea convergentei economice

3. Etapa a treia – 1 ianuarie 1999 – presupunea:

Fixarea irevocabilă a ratelor de schimb

Introducerea euro

Conducerea politicii monetare unice de către Sistemul European al Băncilor

Centrale

Implementarea mecanismului ratelor de schimb european

Implementarea Pactului Stabilităţii şi a Creşterii Economice

Prima etapă a UEM

Pe baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca

prima etapă a realizării uniunii economice şi monetare să debuteze la 1 iulie 1990. În

principiu, la această dată au fost eliminate toate restricţiile privind circulaţia capitalurilor

între statele membre1.

În această primă fază statele membre renunţau progresiv la finanţarea monetară a

deficitelor, liberalizau mişcările de capital, se angajau să prezinte Programme de

Convergenţă Economică şi iniţiau procesul ce urma să conducă la independenţa Băncilor

Centrale Naţionale.2

Comitetul guvernatorilor

1 http://www.ecb.int/ecb/history/emu/html/index.ro.html, accesat la data de 23.11.20092 Bărbulescu, Iordan Gheorghe, „ Uniunea Europeană. De la economic la politic.”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag.243

4

Comitetul guvernatorilor băncilor centrale din statele membre ale Comunităţii

Economice Europene, care, de la înfiinţarea sa în luna mai 1964, a deţinut un rol tot mai

important în cooperarea monetară, a primit o serie de atribuţii suplimentare. Acestea au

fost prevăzute într-o decizie a Consiliului din 12 martie 1990. Printre acestea se numărau

consultări privind politicile monetare din statele membre şi promovarea coordonării

acestora în scopul realizării stabilităţii preţurilor.

Având în vedere intervalul de timp disponibil relativ scurt şi complexitatea

atribuţiilor, Comitetul guvernatorilor a demarat şi pregătirile pentru cea de-a treia etapă a

Uniunii Economice şi Monetare (UEM). Primul pas a constat în identificarea tuturor

aspectelor prioritare, stabilirea unui program de lucru până la sfârşitul anului 1993, precum

şi definirea mandatelor acordate subcomitetelor şi grupurilor de lucru înfiinţate în acest

scop.

Pregătirile juridice

În vederea realizării etapelor a doua şi a treia şi pentru a pune bazele structurii

instituţionale necesare, se impunea revizuirea Tratatului de instituire a Comunităţii

Economice Europene (Tratatul de la Roma). În acest scop, în anul 1991 a fost convocată o

conferinţă interguvernamentală dedicată UEM, care s-a desfăşurat în paralel cu o altă

conferinţă interguvernamentală, axată pe uniunea politică.

Negocierile s-au finalizat cu Tratatul privind Uniunea Europeană, aprobat în luna

decembrie 1991 şi semnat la Maastricht, la data de 7 februarie 1992. Cu toate acestea,

având în vedere întârzierile înregistrate în procesul de ratificare, tratatul (care modifică

Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene – redenumit Tratatul de instituire

a Comunităţii Europene – şi care cuprinde, printre altele, Protocolul privind Statutul

Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene şi Protocolul

privind Statutul Institutului Monetar European) a intrat în vigoare abia la data de 1

noiembrie 1993.

Cea de-a doua etapă a UEM. Înfiinţarea IME şi a BCE

Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat

atât debutul celei de-a doua etape a UEM, cât şi dizolvarea Comitetului guvernatorilor.

Existenţa temporară a IME a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară din

cadrul Comunităţii. IME nu avea nicio atribuţie în aplicarea politicii monetare în Uniunea

5

Europeană – aceasta rămânând în sarcina autorităţilor naţionale – şi nici nu era abilitat să

intervină pe piaţa valutară3.

Cele două atribuţii principale ale IME:

consolidarea cooperării între băncile centrale şi a coordonării politicii monetare

desfăşurarea activităţilor pregătitoare necesare pentru înfiinţarea Sistemului

European al Băncilor Centrale (SEBC), aplicarea politicii monetare unice şi

introducerea monedei unice în cea de-a treia etapă.

În acest sens, IME a reprezentat un cadru propice pentru consultări şi schimburi de

opinii şi informaţii cu privire la aspectele de politică monetară, asigurând totodată cadrul

organizatoric, logistic şi normativ pentru ca SEBC să îşi poată îndeplini atribuţiile în cea

de-a treia etapă.

 Activităţile de pregătire ale IME

În luna decembrie 1995, Consiliul European a convenit asupra denumirii „euro”

pentru moneda unică europeană care urma să fie introdusă la începutul celei de-a treia

etape, confirmând totodată că cea de-a treia etapă a UEM începe la data de 1 ianuarie 1999.

A fost anunţat în avans un calendar al evenimentelor privind trecerea la euro. Acest

scenariu se baza în principal pe propunerile detaliate formulate de IME.

MCS II

În acelaşi timp, Institutului Monetar European i-a fost încredinţată sarcina de a face

pregătirile necesare în contextul viitoarelor raporturi monetare şi valutare dintre membrii

zonei euro şi alte state ale UE. În luna decembrie 1996, IME a înaintat Consiliului

European un raport pe baza căruia Consiliul a elaborat o rezoluţie privind principiile şi

elementele fundamentale ale noului mecanism al cursului de schimb (MCS II), care a fost

adoptată în luna iunie 1997.

Noile bancnote

În luna decembrie 1996, IME a prezentat Consiliului European şi, ulterior,

publicului larg seria de elemente grafice aferente bancnotelor euro care urmau a fi puse în

circulaţie la data de 1 ianuarie 2002.

3 http://www.ecb.int/ecb/history/emu/html/index.ro.html, accesat la data de 23.11.2009

6

Pactul de stabilitate şi creştere

Pentru a completa şi a clarifica dispoziţiile din tratat referitoare la UEM, Consiliul

European a adoptat, în luna iunie 1997, Pactul de stabilitate şi creştere – cuprinzând două

regulamente – menit să asigure disciplina bugetară în contextul UEM. În luna mai 1998,

Pactul a fost completat printr-o declaraţie a Consiliului, prin care se reafirmau

angajamentele statelor membre. Acesta prevede regulile pentru întărirea supravegherii

disciplinei bugetare, cât şi pentru accelerearea şi clarificarea procedurii de adoptat în cazul

deficitelor excesive4 :

Deficit între 0%-1% : ţara nu se poate prevala de circumstanţe excepţionale, dar

Consiliul de Miniştri este cel care decide în final.

Deficit între 1%-3% : ţara se poate prevala de circumstanţe excepţionale. Consiliul

de Miniştri se pronunţă de la caz la caz, prin vot cu majoritate calificată.

Deficit mai mare de 3% : exceptarea de sancţiune este automată, Consiliul de

Ministri nu este sesizat. Constatarea Comisiei este suficientă.

În orice caz, în momentul în care deficitul bugetar depăşeşte 3% din PIB, Comisia

Europeană realizează un raport privind « existenţa unui deficit public excesiv », în care

apreciază dacă există sau nu circumstanţe excepţionale.

Primele state membre participante

La data de 2 mai 1998, Consiliul Uniunii Europene – reunit la nivel de şefi de stat

sau de guvern – a hotărât în unanimitate că 11 state membre îndeplinesc condiţiile necesare

pentru participarea la cea de-a treia etapă a UEM şi adoptarea monedei unice la data de 1

ianuarie 1999. Primele state membre participante au fost Belgia, Germania, Spania, Franţa,

Irlanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Austria, Portugalia şi Finlanda. Şefii de stat sau

de guvern au ajuns, de asemenea, la un acord politic în privinţa persoanelor desemnate, la

recomandarea Consiliului, ca membri ai Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene

(BCE).

Pregătirile în vederea fixării irevocabile a cursurilor de schimb

4 Hen Christian, Leonard Jaques, „ Uniunea Europeană-ediţia a 10-a”, Editura C.N.I. Coresi S.A., Bucureşti, 2003, pag.127

7

Tot în luna mai 1998, miniştrii de finanţe din statele membre în curs de adoptare a

monedei unice au convenit, împreună cu guvernatorii băncilor centrale naţionale din ţările

respective, cu IME şi Comisia Europeană, utilizarea parităţilor centrale bilaterale ale

monedelor statelor membre participante – valabile în MCS la momentul respectiv – în

fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru euro.

Desemnarea organelor de decizie

La data de 25 mai 1998, guvernele celor 11 state membre participante au numit

preşedintele, vicepreşedintele şi pe ceilalţi patru membri ai Comitetului executiv al BCE.

Preluarea funcţiilor de către aceştia la data de 1 iunie 1998 a marcat înfiinţarea BCE. BCE

şi băncile centrale naţionale ale statelor membre participante formează Eurosistemul, care

elaborează şi stabileşte politica monetară unică în cadrul celei de-a treia etape a UEM.

IME şi-a încheiat misiunea odată cu înfiinţarea BCE la data de 1 iunie 1998. În

conformitate cu articolul 123 (fostul articol 109l) din Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene, IME s-a dizolvat în momentul creării BCE. Toate preparativele încredinţate

IME au fost finalizate la timp, iar BCE a consacrat restul anului 1998 testării finale a

sistemelor şi procedurilor.

Cea de-a treia etapă a UEM, fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb

Cea de-a treia, şi ultima, etapă a UEM a debutat la data de 1 ianuarie 1999 cu

fixarea irevocabilă a cursurilor de schimb pentru monedele celor 11 state membre

participante iniţial la Uniunea Monetară şi cu aplicarea unei politici monetare unice sub

responsabilitatea BCE.

Atât Marea Britanie, cât şi Danemarca şi-au rezervat dreptul – recunoscut în

Protocoalele anexate Tratatului Uninunii Europene - de a nu se integra,dacă aşa o vor

decide, în faza finală a UEM(principiul de « opting out »)5.

Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001,

atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a UEM. Slovenia a devenit cel de-al 13-

lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an

5 Bărbulescu, Iordan Gheorghe, „ Uniunea Europeană. De la economic la politic.”, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pag.244

8

mai târziu de Cipru şi Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. De la data aderării la zona

euro, băncile centrale ale acestor ţări au devenit în mod automat membre ale

Eurosistemului.

1.2. Politica monetară a Sistemului European al Băncilor Centrale

Pentru a constitui Banca Centrală responsabilă de moneda unică, negociaotorii

Tratatului de la Maastricht au optat pentru un organism independent, de tip federal, pe linia

celor care există în SUA sau Germania.

Hotărârile tratatului s-au materializat în Sistemul European al Băncilor Centrale

(SEBC), care cuprinde Banca Central Europeană ( creată la 1 iunie 1998 ), cu sediul la

Frankfurt, şi Băncile Centrale Naţionale ale statelor Uniunii Europene, care în prezent

numără 27 de state.

Nu toate ţările componente ale Uniunii Europene au aderat la o monedă unică

europeană, astfel încât a fost necesară adoptarea unui nou termen care sa desemneze ţările

ce utilizează moneda euro ( în prezent sunt 16 ţări) – EUROSISTEM.

Tratatul de la Maastricht (art. 107), precum şi statutul SEBC ( art.7) cuprind

prevederi deosebit de importante în funcţionalitate politicii monetare, si anume

independenţa BCE şi a băncilor centrale naţionale. În această direcţie, statutul definitoriu

al BCE este fără echivoc, afirmând: “nici Banca Centrală Europeană, nici o altă o altă

bancă centrală europeană, nici vreun membru din organismele lor de conducere nu vor

căuta sau primi instrucţiuni de la instituţiile sau organismele Comunităţii, de la nici un

guvern al unui stat membru sau de la vreun alt organism”6. Cu alte cuvinte, Uniunii

Europene i se solicită prin tratat să accepte politicile BCE, fără nici un fel de amestec, chiar

şi temporar.

BCE este considerată cea mai independentă bancă centrală din lume, creată

vreodată. Confirmarea acestei afirmaţii este îndeplinită de respectarea tuturor prevederilor

statuare.

A. Structura şi sarcinile SEBC7

6 http://www.ecb.int/ecb/legal/pdf/en_statute.pdf7 Cezar Banso, Nicolae Dardac, “Integrare monetar-bancară europeană “, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001, p65

9

1. BCE:

Consiliul Guvernatorilor - defineşte politica monetară, fixează ratele directoare ale

dobânzilor şi gestionează rezervele valutare.

Consiliul Director - aplică politica monetară definită de Consiliul Guvernatorilor

Consiliul General - asigură legătura cu statele nemembre ale Uniunii Monetare

2. Băncile Centrale Naţionale:

aplică în practică politica monetară stabilită de BCE;

realizează operaţiuni de refinanţare a băncilor comerciale de open - market;

analizează şi prezintă impactul politicii monetare unice.

B. Principii generale:

Federalismul reprezintă sistemul SEBC şi este un sistem de tip federal unde

deciziile sunt luate în mod colegial şi central în cadrul Băncii Centrale Europene;

Independenţa; de aici rezultă că SEBC este independent faţă de puterea politică şi

anume:

o Independenţa instituţională care interzice acceptarea de in-strucţiuni ce nu

aparţin sferei SEBC

o Independenţa personală ce decurge din statutul decidenţilor

o Independenţa funcţională de unde rezultă obligaţie de a stapâni inflaţia

o Independenţa financiară provine din capitalul şi din resursele priprii ale

SEBC-ului;

Obiectivul de stabilitate a preţurilor;

Subsidiaritatea de unde rezultă metoda de repartiţie a competenţelor între Uniunea

Europeană şi statele membre;

Transparenţa ce arată independenţa Sistemului European al Băncii Centrale Îi

conferă o obligaţie de transparenţă vis-a-vis de statele membre;

Responsabilitatea în a atinge obiectivele de stabilitate a preţurilor pe care Tratatul

le-a fixat;

Cooperarea în sânul Uniunii Europene

Comunicarea spre exterior a Băncii Centrale Europene

1.2.1.Obiectivele şi misiunile SEBC

Potrivit articolului 105 din Tratatul de la Maastricht, obiectivul fundamental al

SEBC este menţinerea stabiliţăţii preţurilor, singurul motor de creştere economică reală:

„Pricipalul obiectiv al SEBC va fi menţinerea stabilităţii preţurilor. Fără a aduce prejudicii

10

obiectivului stabilităţii preţurilor, SEBC va sprijini politicile economice generale ale

Comunităţii, căutând să contribuie la realizarea obiectivelor Comunităţii asa cum sunt ele

prezente in articolul 2”.

Stabilitatea preţurilor presupune o creştere anuală de sub 2% a Indicelui Ponderat al

Preţurilor de Consum din zona euro, deci rezultă ca BCE operează cu o ţintă de tip bandă,

apreciindu-se ca obiectiv îndeplinit dacă rata anuală a inflaţiei se situează în intervalul 0-

2%.În vederea realizării acestui obiectiv, SEBC acţionează în conformitate cu principiul

economiei de piaţă deschisă în care concurenţa este liberă, favorizând alocarea eficientă a

resurselor. Stabilitatea preţurilr trebuie menţinută pe termen mediu.

Beneficiile pe care le poate aduce stabilitatea preţurilor8:

1. Limitarea creşterii sau descreşterii accentuate a preţurilor pe Piaţa Unică;

2. Permite companiilor şi consumatorilor să îşi fundamenteze mult mai bine

deciziile de consum sau de investiţii;

3. Resursele pe piaţă vor fi alocate mult mai eficient (riscuri mai mici,

productivitate mai mare), mărind astfel capacitatea productivă economiei

europene;

4. Stabilitatea preţurilor face ca prima de risc inclusă în rata dobânzii să fie foarte

mică, fapt ce diminuează semnificativ costul finanţării;

5. Absenţa unei rate mari a inflaţiei face ca plasamentele în active reale (stocuri de

bunuri) să fie mult mai reduse, plasamentele în active reale nefiind cea mai

bună decizie de investiţii;

6. Diminuează efectul distorsionat asupra taxelor şi a contribuţiilor sociale,

cererea de bani lichizi pe piaţă şi diminuează redistribuirea diferenţiată a

veniturilor şi bunăstării în economie.

Misiunile fundamentale ale SEBC sunt:

definirea şi aplicarea în practică a politicii monetare unice;

păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre ale

Uniunii Monetare;

conducerea operaţiunilor de schimb valutar;

promovarea unei bune funcţionări a sistemelor de plăţi.

SEBC este obligat să susţină politicile economice generale ale Comunităţii, în

măsura în care acest lucru nu prejudiciază obiectivul său principal de menţinere a

stabilităţii preţurilor.

8Păun, Cristian, “Politica Monetară a Uniunii Europene şi Sistemul Financiar European”, Suport curs ASE, Bucuresti, 2005, curs 8 p.3

11

1.2.2.Strategia de politică monetară

În utilizarea ratei dobânzii pe termen scurt pentru a-şi atinge obiectivul(inflaţie de

circa 2%), strategia SEBC se bazează pe trei elemente importante: definirea stabilităţii

preţurilor şi doi „piloni” cu scopurile de a identifica riscurile pentru stabilitatea preţurilor.

Primul pilon este „analiza economică”, care constă într-o evaluare amănunţită a

evoluţiilor recente şi a potenţialelor condiţii economice (creşterea, angajarea forţei de

muncă, ratele de schimb, condiţiile din străinătate).

Cel de-al doilea pilon, „analiza monetară”, analizează evoluţia agregatelor

monetare(în special M3) şi a creditelor, care, pe termen mediu sau lung, afectează inflaţia,

în sensul principiului neutralităţii: „Aceste două perspective oferă grile analitice

complementare care ajută consiliul de conducere în realizarea evaluării de ansamblu a

riscurilor pentru stabilitatea preţurilor. În acest sens analiza monetară reprezintă, în primul

rând, un mijloc de verificare complexă, dintr-o perspectivă pe termen mediu şi lung, a

indicatorilor pe termen scurt şi mediu ce rezultă din analiza economică.”

Practic, Consiliului de conducere îi este prezentată o analiză detaliată ce include

previziuni asupra inflaţiei şi dezvoltării, iar condiţiile monetare sunt utilizate pentru a

certifica aceste previziuni şi pentru ca şi consiliul să-şi poată forma o imagine asupra

tendinţelor inflaţiei. În mod oficial, SEBC se ocupă numai de inflaţie, dar şi-a modificat

vizibil activitatea în momentul în care a devenit necesar să acţioneze asupra preocupărilor

considerate secundare. De reţinut că SEBC nu-şi asumă responsabilitatea pentru rata de

schimb, care evoluează liber.

Axarea pe inflaţie a strategiei presupune fixarea unui obiectiv, publicarea de

previziuni privind inflaţia pe o perioadă relevantă(1-2 ani) şi ajustarea ratei dobânzii în

funcţie de diferenţa existantă între valoarea previzionată şi obiectiv. În ultimul deceniu

multe bănci centrale au adoptat strategia axată pe inflaţie, iar în Europa majoritatea

băncilor centrale care nu sunt membre ale uniunii monetare au adoptat această strategie.9

9 Baldwin Richard, Wyplosz Charles, „Economia integrării europene”, Editura Economică, Bucureşti, 2006, pag. 380-382

12

2. Instrumentele de politică monetară ale BCE

Instrumentele şi procedurile de politică monetară fixează cadrul operaţional al

politicii dusă de către BCE. Aceasta se află în raport cu trei instrumente:

Operaţiuni pe piaţa monetară

Facilităţi permanente

Rezerve minime obligatorii

2.1. Operaţiuni pe piaţa monetară

Operaţiunile de piaţă monetară deţin un rol important în politica monetară a BCE,

având drept scop ghidarea ratelor dobânzilor, gestionarea condiţiilor de lichiditate pe piaţă

şi indicarea orientării politicii monetare. BCE dispune de cinci tipuri de instrumente pentru

efectuarea operaţiunilor de piaţă monetară. Cel mai important instrument este reprezentat

de tranzacţiile reversibile (aplicabile pe baza contractelor repo sau a creditelor

colateralizate). Se poate recurge şi la tranzacţii simple, emiterea de certificate de debit,

operaţiuni de swap valutar şi atragerea de depozite la termen. Operaţiunile de piaţă

monetară sunt iniţiate de BCE, care decide, de asemenea, ce instrumente trebuie utilizate şi

care sunt termenii şi condiţiile de efectuare a acestora. Aceste operaţiuni se pot realiza prin

licitaţii standard, licitaţii rapide sau proceduri bilaterale.

În ceea ce priveşte obiectivele, periodicitatea şi procedurile lor, operaţiunile de piaţă

monetară se clasifică în patru categorii10 :

1) operaţiunile principale de refinanţare sunt tranzacţii reversibile, periodice,

în vederea furnizării de lichiditate, efectuate cu frecvenţă săptămânală şi având în mod

10 http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf, accesat la data de 23.11.2009

13

obişnuit scadenţa de o săptămână. Aceste operaţiuni sunt derulate de către băncile centrale

naţionale pe baza licitaţiilor standard. Operaţiunile principale de refinanţare deţin un rol

fundamental în realizarea obiectivelor operaţiunilor de piaţă ale Eurosistemului şi

constituie modalitatea principală de refinanţare a sectorului financiar.

2) operaţiunile de refinanţare pe termen mai lung sunt tranzacţii reversibile

în vederea furnizării de lichiditate, efectuate cu frecvenţă lunară şi având în mod obişnuit

scadenţa de trei luni. Aceste operaţiuni au scopul de a oferi contrapartidelor refinanţare

suplimentară pe termen mai lung şi sunt derulate de către băncile centrale naţionale prin

intermediul licitaţiilor standard. De regulă, Eurosistemul nu recurge la această categorie de

operaţiuni pentru a transmite semnale pieţei şi, prin urmare, efectuează operaţiunile, în

general, la ratele dobânzii care îi sunt propuse.

3) operaţiunile de reglaj fin se execută ad-hoc, în scopul gestionării lichidităţii

pe piaţă şi al orientării ratelor dobânzilor, în special pentru a atenua efectele exercitate

asupra ratelor dobânzilor de fluctuaţiile neanticipate ale lichidităţii pe piaţă. Aceste

operaţiuni pot fi efectuate în ultima zi a perioadei de aplicare a rezervelor minime

obligatorii pentru contracararea deficitelor de lichiditate acumulate de la alocarea din

cadrul ultimei operaţiuni principale de refinanţare. Operaţiunile de reglaj fin se derulează,

în principal, sub forma unor tranzacţii reversibile, dar pot fi şi operaţiuni de swap valutar

sau de atragere de depozite la termen.

Instrumentele şi procedurile aplicate în efectuarea operaţiunilor de reglaj fin sunt

adaptate tipurilor de tranzacţii şi obiectivelor specifice urmărite în cadrul acestor

operaţiuni. Operaţiunile de reglaj fin sunt executate, în mod obişnuit, de către băncile

centrale naţionale, prin licitaţii rapide sau proceduri bilaterale. Consiliul guvernatorilor

BCE decide dacă, în cazuri excepţionale, operaţiunile bilaterale de reglaj fin pot fi

efectuate chiar de BCE;

4) operaţiuni structurale presupun emiterea de certificate de debit, tranzacţii

reversibile şi tranzacţii simple. Aceste operaţiuni sunt executate atunci când BCE vizează

ajustarea poziţiei structurale a Eurosistemului faţă de sectorul financiar (periodic sau

ocazional). Operaţiunile structurale sub formă de tranzacţii reversibile şi de emitere de

titluri de credit sunt efectuate de băncile centrale naţionale prin intermediul licitaţiilor

standard. Operaţiunile structurale sub formă de tranzacţii simple sunt executate prin

proceduri bilaterale.

2.2. Facilităţi permanente

14

Scopul facilităţilor permanente este de a furniza şi de a absorbi lichiditate overnight,

de a indica orientarea generală a politicii monetare şi de a limita fluctuaţia ratelor

dobânzilor overnight de pe piaţă. Contrapartidele eligibile pot beneficia, din proprie

iniţiativă, de două facilităţi permanente, sub rezerva respectării anumitor condiţii de acces

de ordin operaţional :11

• contrapartidele pot utiliza facilitatea de creditare marginală pentru a obţine

lichiditate overnight de la băncile centrale naţionale în schimbul unor active eligibile. În

condiţii normale, nu există limite de creditare sau alte restricţii privind accesul

contrapartidelor la această facilitate, cu excepţia cerinţei de a prezenta sufi ciente active-

garanţie. Rata dobânzii aferentă facilităţii de creditare marginală constituie, de regulă,

limita superioară a ratei dobânzii overnight pe piaţă;

Scadenţa creditului acordat în cadrul facilităţii de creditare marginală este

overnight. Pentru contrapartidele care participă direct la sistemul TARGET2, creditul se

rambursează în ziua următoare.

Rata dobânzii este anunţată în prealabil de către Eurosistem şi se calculează ca o

rată simplă, pe baza convenţiei privind numărul de zile „numărde zile/360”. BCE poate

modifi ca rata dobânzii în orice moment, respectiva modifi care intrând în vigoare, cel mai

devreme, în următoarea zi lucrătoare pentru Eurosistem. Dobânda datorată pentru utilizarea

facilităţii se plăteşte la rambursarea creditului.

Dacă la începutul Eurosistemului în 1999 rata dobânzii maximă a fost de 4,5%, ea

atinge în prezent 1,75% la creditele overnight.

• contrapartidele pot recurge la facilitatea de depozit pentru a plasa depozite

overnight la băncile centrale naţionale. În condiţii normale, nu există limite de depozit sau

alte restricţii privind accesul contrapartidelor la această facilitate. Rata dobânzii pentru

facilitatea de depozit constituie, de regulă, limita inferioară a ratei dobânzii overnight pe

piaţă.

Scadenţa depozitelor constituite în cadrul facilităţii de depozit este overnight.

Pentru contrapartidele care participă direct la sistemul TARGET2, depozitele deţinute în

cadrul facilităţii sunt scadente în ziua următoare în care sistemul TARGET2 este

operaţional, în momentul deschiderii acestuia.

Rata dobânzii este anunţată în prealabil de către Eurosistem şi se calculează ca rată

simplă, pe baza convenţiei privind numărul de zile „număr de zile/360”. BCE poate modifi

ca rata dobânzii în orice moment, respectiva modifi care intrând în vigoare cel mai

11 http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf, accesat la data de 23.11.2009

15

devreme în următoarea zi lucrătoare pentru Eurosistem. Dobânda aferentă depozitelor se

plăteşte la scadenţă.

Dacă la începutul Eurosistemului în 1999 rata dobânzii minime a fost de 2.25%,

ea atinge în prezent aceeaşi valoare de 0,25%.

Facilităţile permanente sunt administrate în mod descentralizat de către băncile

centrale naţionale.

2.3. Rezerve minime obligatorii

Regimul rezervelor minime obligatorii se aplică instituţiilor de credit din zona euro

şi se determină pentru fiecare instituţie în funcţie de elementele din bilanţul acesteia. În

vederea îndeplinirii obiectivului de stabilizare a ratelor dobânzilor, regimul rezervelor

minime obligatorii ale Eurosistemului permite instituţiilor să folosească mecanismul

nivelului mediu. Îndeplinirea rezervelor minime obligatorii se evaluează pe baza mediei

zilnice a rezervelor menţinute de instituţia respectivă pe parcursul perioadei de aplicare.

Rezervele minime obligatorii ale instituţiilor de credit sunt remunerate la rata dobânzii

aferentă operaţiunilor principale de refinanţare ale Eurosistemului.

Regimul rezervelor minime obligatorii al Eurosistemului îndeplineşte în principal

următoarele funcţii monetare:12

• Stabilizarea ratelor dobânzilor pe piaţa monetară: Sistemul de calcul al valorii

medii din cadrul regimului rezervelor minime obligatorii al Eurosistemului vizează

stabilizarea ratelor dobânzilor pe piaţa monetară oferind instituţiilor un stimul în vederea

atenuării efectelor fluctuaţiilor temporare de lichiditate.

• Crearea sau accentuarea unui deficit structural de lichiditate: Regimul rezervelor

minime obligatorii al Eurosistemului contribuie la crearea sau accentuarea unui deficit

structural de lichiditate. Acest lucru poate fi util pentru îmbunătăţirea capacităţii

Eurosistemului de a funcţiona eficient în calitate de furnizor de lichiditate.

În cazul în care o instituţie nu îşi îndeplineşte, parţial sau total, obligaţia de a

constitui rezerve, BCE poate impune oricare dintre următoarele sancţiuni:

• plata unei penalităţi de până la 5 procente peste rata dobânzii aferente facilităţii de

creditare marginală, aplicată valorii rezervelor minime obligatorii pe care instituţia în

cauză nu le-a constituit sau

• plata unei penalităţi de până la de două ori rata dobânzii aferente facilităţii de

creditare marginală, aplicată valorii rezervelor minime obligatorii pe care instituţia în

cauză nu le-a constituit sau

12 http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf, accesat la data de 23.11.2009

16

• obligarea instituţiei respective de a constitui depozite fără dobândă la BCE sau la

băncile centrale naţionale, a căror valoare să fie de până la trei ori valoarea rezervelor

minime obligatorii pe care instituţia în cauză nu le-a constituit. Scadenţa depozitului nu

poate fi mai mare decât perioada în care instituţia nu şi-a îndeplinit obligaţia de a constitui

rezervele.

3. Analiza politicii monetare unice în perioada 1999-

2008

Ca în cazul oricărei Bănci Centrale, succesul politicii monetare aplicate de BCE

depinde de modul în care această instituţie analizează evoluţia economică în zona Euro.

Consiliul Guvernatorilor a definit cei doi piloni de bază pe care se sprijină activitatea BCE

în acest sens13:

Evaluarea riscurilor pe care le implică stabilitatea preţurilor asupra

economiei ţărilor din zona Euro;

Analiza economică: are în vedere analiza pe termen scurt,

mediu şi lung a factorilor care determină dinamica preţurilor (situaţia financiară şi

evoluţia economiei reale – cererea de bunuri şi servicii pe piaţă, oferta de bunuri şi

servicii / factori de producţie);

Analiza monetară: analiza pe termen scurt, mediu şi lung a

evoluţiei indicatorilor monetari (masa monetară, volumul creditelor, evoluţia

dobânzilor, volumul depozitelor bancare).

Asigurarea că toţi factorii necesari au fost luaţi în calcul în evaluarea

strategiilor de politică monetară.

Analiza economică este unul din cei doi piloni de bază ai strategiei de politică

monetară a BCE şi presupune evaluarea situaţiei economice din zona Euro pe baza

următorilor indicatori:

Dezvoltarea producţiei;

Agregatele cererii de bunuri şi servicii şi toate componentele acestora;

Politica fiscală (nivelul impozitării directe şi indirecte, contribuţiile sociale)

Piaţa muncii (productivitate, grad de ocupare, costuri);

13Păun, Cristian, “Politica Monetară a Uniunii Europene şi Sistemul Financiar European”, Suport curs ASE, Bucuresti, 2005, curs 8, p14

17

Piaţa de capital (grad de capitalizare, volum al tranzacţiilor);

Indicatorii de cost şi preţuri;

Evoluţia cursului de schimb;

Economia globală;

Balanţa de plăţi externe;

Poziţia investiţională internaţională.

Analiza monetară este al doilea pilon pe care se bazează politica monetară a

BCE şi presupune o analiză a indicatorilor monetari.

Exemplu: BCE anunţă o rată de creştere de referinţă pentru agregatul monetar

M3 care să fie în corespondenţă cu obiectivul său: stabilitatea preţurilor.

Formula de calcul pentru rata de creştere a M3 este:

ΔM = ΔYR + ΔP- ΔV

Unde: YR este PIB real, P – preţurile şi V – viteza de rotaţie a banilor.

BCE însă poate ajusta această rată de referinţă considerând că există suficienţi

factori care nu ţin de piaţa monetară şi care pot influenţa obiectivul său (câştigurile de pe

piaţa de capital, nivelul impozitării etc.)

3.1. Analiză monetară – evoluţia dobânzilor

Grafic nr.1 Evoluţia ratelor dobânzilor BCE şi ale pieţei monetare14

14 Raport anual 2008 al Băncii Centrale Europene, http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf, accesat la data de 05.12.2009

18

În conformitate cu obiectivul său primar, şi anume, stabilitatea preţurilor în zona

euro, Banca Centrală Europeană a adaptat în mod constant nivelul dobânzilor urmând o

strategie orientată spre stabilitate, astfel încât creşterea anuală a preţurilor să nu treacă de

pragul de 2%.

Ratele dobânzilor pentru cele trei instrumente monetare principale stabilite pentru

începutul celei de-a treia etapă de uniune monetară au fost anunţate oficial la data de 22

decembrie 2008: rata dobânzii pentru operaţiunile principale de refinanţare a fost fixată la

3%, în ceea ce priveşte faciliatea de creditare marginală rata dobânzii s-a situat la un nivel

de 4,5% şi cea pentru facilităţile de depozit la 2%, cele din urmă fiind adoptate de la data

de 1 ianuarie 1999.15

Anul 2000 a fost anul unei creşteri economice substanţiale în zona euro, aceatsa

atingând valoarea de 3,4%, cel mai înalt nivel din ultimii 10 ani. În acelaşi timp, ca rezultat

al influenţelor preţurilor petrolului şi a ratelor de schimb ale euro, presiunile inflaţioniste

au crescut in anul 2000, inflaţia medie anuală fiind de 2,4%. Intensitatea acestor presiuni a

reprezentat un risc important asupra stabilităţii preţurilor. La începutul anului 2000, ratele

dobânzilor pentru cele trei instrumente monetare se aflau la nivelul de 3% pentru

operaţiunile principale de refinanţare, 4% pentru ratele practicate pentru facilitatea

marginală de creditare si 2% pentru facilităţile de depozit, ca la sfârşitul anului acestea sa

se situeze la valori considerabil mai mari: 4,75% pentru operaţiunile principale de

refinanţare, 3,75% şi 5,75% pentru facilităţile de depozit, respectiv pentru facilităţile

marginale de creditare.

În perioada 2001-2003 nivelul ratelor dobânzilor pentru cele trei instrumente

monetare a cunoscut o scădere considerabilă, datorită încetinirii creşterii economice la

nivel global, o influenţă importantă având-o preţul petrolului şi a alimentelor asupra

venitului real. Un alt impediment au fost atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, care

au agravat incertitudinea şi încetinirea creşterii economice la nivel global. De asemenea, pe

parcursul anului 2002 nu s-a reuşit menţinerea creşterii produsului intern brut în zona euro,

mediul economic fiind afectat de turbulenţele apărute în cadrul pieţelor finaciare şi de

tensiunile geopolitice din Orientul Mijlociu, creşterea produsului intern brut în zona euro

fiind doar de 0,8% în 2002, faţă de 1,4% în 2001. Anul 2003 a fost marcat de un eşec în

încercarea redresării evoluţiei produsului intern brut, creşterea fiind doar de 0,4%, o

performanţă dezamăgitoare, având în vedere creşterile mici din anii anteriori.16

15 Tradus dupa Raportul anual din 1999, http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar1999en.pdf, accesat la data de 06.12.200916 Tradus si adaptat dupa Rapoartele anuale 2001-2003, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.2009

19

Perioada 2004-2005 a fost caracterizată de o menţinerea ratelor dobânzilor la un

nivel constant, în contextul întăririi economiei din zona euro şi a creşterii produsului intern

brut cu 1,8% în 2004 şi 1,4% în 2005. Până la data de 1 decembrie 2005, ratele dobânzilor

s-au menţinut la nivelul de 2% pentru operaţiunile principale de refinanţare, 1% pentru

facilităţile de depozit si 3% pentru facilităţile marginale de creditare, ca după data de 1

decembrie aceste valori sa fie stabilite la un nivel superior cu 25 puncte de bază(0,25% ).

În cursul anului 2006, Consiliul guvernatorilor a majorat ratele dobânzilor

reprezentative ale BCE pentru a contracara riscurile în sensul creşterii la adresa stabilităţii

preţurilor identificate pe baza analizelor sale economice şi monetare. Această renunţare

treptată la politica monetară acomodativă s-a produs într-un mediu caracterizat printr-o

creştere economică susţinută, o expansiune puternică a masei monetare şi a creditului şi un

volum mare de lichiditate în zona euro. Printr-o serie de creşteri cu câte 25 puncte de bază,

Consiliul guvernatorilor a majorat rata dobânzii minimă acceptată la operaţiunile principale

de refinanţare ale cu 125 puncte de bază în total, de la 2,25% în ianuarie 2006 până la 3,5%

la sfârşitul anului, 2,5% pentru facilităţile de depozit şi 4,5% pentru facilităţile marginale

de creditare.17

În cursul anului 2007, BCE a promovat politica sa monetară într-un mediu

caracterizat de o creştere economică sănătoasă şi de expansiunea viguroasă a masei

monetare şi a creditului în zona euro. Pe parcursul anului, riscurile pe termen mediu s-au

menţinut clar în sensul creşterii la adresa stabilităţii preţurilor, identificate pa baza

analizelor economice şi monetare periodice ale Consiliului guvernatorilor. În vederea

limitării acestor riscuri, Consiliul guvernatorilor a ajustat în continuare orientarea politicii

sale monetare, majorând ratele dobânzilor reprezentative ale BCE cu un total de 50 puncte

de bază în lunile martie şi iunie. Astfel, rata dobânzii minimă acceptată la operaţiunile

principale de refinanţare ale Eurosistemului a crescut la 4% în luna iunie 2007, 3% pentru

facilităţile de depozit şi 5% pentru facilităţile marginale de creditare. După declanşarea

turbulenţelor şi creşterea volatilităţii pe pieţele financiare la începutul lunii august 2007,

care au fost generate de criza pe piaţa creditelor ipotecare non-standard din SUA şi de

reevaluarea riscului, perspectivele activităţii economice în zona euro au fost marcate de un

grad foarte mare de incertitudine. În pofida confirmării riscurilor în sensul creşterii la

adresa stabilităţii pe termen mediu, era necesar ca, în acest mediu caracterizat de o

incertitudine foarte mare, informaţii suplimentare să fie colectate şi evaluate înainte de a fi

trase concluzii privind politica monetară. De aceea, Consiliul guvernatorilor nu a modificat

ratele dobânzilor reprezentative ale BCE în a doua jumătate a anului.18

17 Raport anual 2006, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.200918 Raport anual 2007, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.2009

20

În anul 2008, BCE a promovat politica sa monetară în contextul crizei financiare

care s-a declanşat în luna august 2007. Consiliul guvernatorilor a menţinut neschimbate

ratele dobânzilor reprezentative ale BCE în semestrul I 2008, înainte de a le majora cu 25

puncte de bază în luna iulie, pentru ca ulterior să le reducă în trei etape cu un total de 175

puncte de bază în trimestrul IV 2008. Trendul ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE în

anul 2008 a ilustrat evoluţia riscurilor la adresa stabilităţii preţurilor pe termen mediu, care

au fost puternic influenţate de două fenomene globale:

evoluţiile preţurilor la materii prime pe pieţele internaţionale, îndeosebi preţurile la

energie şi alimente

impactul economic al persistenţei crizei financiare care s-a intensificat la jumătatea

lunii septembrie.

Până la jumătatea lunii septembrie, datele disponibile sugerează că riscurile la

adresa stabilităţii preţurilor pe termen mediu s-au menţinut în creştere, datorită preţurilor

mari şi volatile ale materiilor prime şi persistenţei tensiunilor pe pieţele financiare. În

ansamblu, au predominat riscurile în sensul scăderii la adresa perspectivelor economice.

Începând cu jumătatea lunii septembrie, turbulenţele financiare s-au intensificat

considerabil, generând perturbări severe şi deficite de lichiditate pe o serie de segmente ale

pieţei financiare, precum şi deteriorarea severă a perspectivelor economice. Trendurile

monetare, care au continuat să se tempereze în semestrul II, au susţinut ideea conform

căreia presiunile inflaţioniste s-au diminuat. În acest context, ratele dobânzilor au fost

redusă cu 50 cu puncte de bază până la data de 8 octombrie, într-o acţiune concertată la

care au participat şi alte bănci centrale importante. În continuare acestea au fost diminuate

cu 50 puncte de bază în luna noiembrie şi cu 75 puncte de bază în luna decembrie.19

3.2. Analiza monetară – evoluţia inflaţiei

Grafic nr.2 Evoluţia inflaţiei în perioada 1999-200820

19 Raport anual 2008, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la data de 06.12.200920 Sursa http://www.ecb.int/stats/prices/hicp/html/inflation.en.html, accesat la data de 06.12.2009

21

Strategia monetară adoptată de Banca Centrală Europeană se axează pe inflaţie şi

presupune ajustarea ratei dobânzii în funcţie de obiectivele pe care şi le propune si valorile

previzionate ale inflaţiei pentru anumite perioade determinate.

Evoluţia ratelor dobânzii pentru principalele instrumente monetare prezentată în

subcapitolul anterior a fost fundamentată în funcţie de contextul economic din perioada

analizată, iar influenţele din mediul economic care au variat considerabil pe parcursul

anilor şi-au pus vizibil amprenta pe evoluţia inflaţiei din zona euro.

În perioada 1999-2008 se poate observa evoluţia ascendentă a nivelului inflaţiei,

care atinge nivelul maxim de 4% în 2008. Începutul perioadei s-a caracterizat prin presiuni

slabe ale preţurilor, în primul trimestru din anul 1999 rata inflaţiei IAPC(indicele

armonizat al preţurilor de consum) fiind de 0,8%. Indicele arminizat al preţurilor a crescut

în anul 1999 în medie cu 1,1%, astfel încât la sfârşitul anului rata inflaţiei avea o valoare

de 1,7%.

Ca rezultat al influenţelor venite din partea preţului petrolului şi a ratei de schimb a

euro, presiunile pe termen scurt au crescut în anul 2000, generând o creştere a ratei medie a

inflaţiei până la nivelul de 2,4%, aceste influenţe prezentând un risc evident asupra

stabilităţii preturilor pe termen mediu, în special în cadrul unui mediu economic

caracterizat de creştere economică puternică.

Anul 2001 s-a caracterizat prin creşterea consumului privat, ceea ce a generat la

rândul său o creştere a nivelului inflaţiei pana la valoarea maximă de 3,4% în luna mai, faţă

de 2,4% media anuală a ratei inflaţiei. În ciuda atenuării ritmului economic, rata inflaţiei a

avut o valoare medie de 2.2% în anul 2002, ceea ce depăşeşte cu puţin limita pe care o

doreşte a menţine BCE de 2% în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor. În ciuda unei slabe

activităţi economice, inflaţia anuală IAPC a cunoscut doar o încetinire moderată, avand o

valoare medie în anul 2003 de 2,1%, acest nivel menţinându-se şi în anul 2004 în care o

influenţă majoră au avut preţul petrolului şi impozitele indirecte. În 2005 valoarea medie a

22

ratei inflaţiei s-a situat la nivelul de 2,2% , în special datorită creşterii substanţiale a

preţului petrolului şi a energiei. Pentru anul 2006 rata anuală a inflaţiei şi-a menţinut

nivelul de 2,2%, fiind puternic influenţată de variaţiile preţului petrolului.

Rata medie anuală a inflaţiei IAPC s-a situat la nivelul de 2,1% în anul 2007,

comparativ cu 2,2% în anul anterior. Inflaţia totală a fluctuat semnificativ în decursul

anului, datorită, în principal, evoluţiei preţurilor la energie, a petrolului şi a alimentelor pe

piaţa internaţională.

Rata anuală a inflaţiei IAPC s-a menţinut la un nivel cu mult peste 2% în semestrul

I a anului 2008, crescând de la 3,2% în luna ianuarie până la nivelul maxim de 4,0% în

lunile iunie şi iulie, în principal pe seama creşterii preţurilor la energie şi alimente. În cel

de-al doilea semestru al anului, în contextul intensificării turbulenţelor economice, inflaţia

s-a redus în ultimele luni ale anului şi presiunile inflaţioniste s-au temperat. Rata anuală a

inflaţiei IAPC a scăzut în semestrul II până la 1,6% în luna decembrie ca urmare a ieftinirii

materiilor prime, îndeosebi a petrolului.21

21 Date preluate din Rapoarte anuale BCE 1999-2008, http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html, accesat la 06.12.2009

23

Concluzii

Politica monetară unică este fundamentată pe menţinerea stabilităţii preţurilor,

strategia principală adopatată de Banca Centrală Europeană fiind atingerea obiectivului său

prin inflaţie, o asemenea stategie monetară fiind recent adoptată de numeroase bănci

centrale la nivel mondial.

Prin intermediul instrumentelor monetare pe care se axează, şi anume, operaţiunile

pe piaţa monetară, facilităţile permanente şi rezervele minime obligatorii, BCE

coordonează în mod eficient evoluţia ratei inflaţiei, astfel încât obiectivul său primar sa fie

îndeplinit sau cel puţin să fie menţinute în limite acceptabile, care sa nu afecteze în mod

considerabil mediul economic din zona euro.

În urma analizei monetare a evoluţiei ratelor dobânzilor Băncii Centrale Europene

şi a pieţei monetare şi a evoluţiei inflaţiei, se poate observa capacitatea menţinerii nivelului

inflaţiei în limitele stabilite prin variaţia dobânzilor pe piaţa monetară, cu excepţia

perioadelor în care au existat influenţe majore asupra ratei inflaţiei la nivel global

(atacurile teroriste din 2001 sau criza economică din ultimii doi ani analizaţi). Perioadele în

care nivelul inflaţiei s-a aflat cu mult peste limitele dorite nu au reprezentat intervale

semnificative de timp în raport cu perioada totală analizată, nivelul ratei inflaţiei fiind

redus pe cât posibil spre limita dorită prin aplicarea politicii monetare stabilite de Banca

Centrală Europeană.

Aşadar, eficienţa politicii monetare utilizată de Banca Centrală Europeană se

evidenţiază în evoluţia relativ stabilă a inflaţiei şi încercarea continuă de menţinere a

stabilităţii preţurilor.

24

Bibliografie

1) Baldwin, Richard, Wyplosz, Charles, „Economia integrării europene”, Editura

Economică, Bucureşti, 2006

2) Basno, Cezar, Dardac, Nicolae, „Integrare monetar-bancară europeană”, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001

3) Bărbulescu, Ionrdan Gheorghe, „Uniunea Europeană. De la economic la politic”,

Editura Tritonic, Bucureşti, 2005

4) Hen, Christian, Leonard, Jacques, „Uninunea Europeană”, Editura C.N.I. „Coresi”

S.A., Bucureşti, 2003

5) Păun, Cristian, „Politica monetară a Uniunii Europene şi Sistemul Financiar

European”, Suport de curs ASE, Bucureşti, 2005

Webografie:

http://www.ecb.int

http://www.ecb.int/ecb/history/emu/html/index.ro.html

http://www.ecb.int/ecb/legal/pdf/en_statute.pdf

http://www.ecb.int/pub/pdf/other/gendoc2008ro.pdf

http://www.ecb.int/pub/annual/html/index.en.html

http://www.ecb.int/pub/pdf/annrep/ar2008ro.pdf

25