M O L D C O O PUNIVERSITATEA COOPERATIST- COMERCIALĂ DIN

MOLDOVA

ReferatTema: Procedura Privind Acordul de Recunoaștere a

Vinovăției

Grupa: 3DE1231

Disciplina: Drept Procesual Penal

Student : Maico Dumitru

Chișinău,

2015

1. Istoricul apariţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Originile acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt foarte obscure. Opiniile savanţilor sunt atît de diferite, încît chiar s-a afirmat că „istoria acordului de recunoaştere a vinovăţiei este un capitol aproape alb în istoria justiţiei penale”. În literatura de specialitate sunt indicate trei perioade istorice ale apariţiei acestei instituţii.

Unii autori afirma că instituţia acordului de recunoaştere a vinovăţiei îşi are originea în perioada societăţii tribale, în care se admitea răzbunarea pentru vătămarea persoanei. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost introdus în societăţile primitive cînd s-a dovedit că un sistem de compensare era cu mult superior răfuielii private. Opţiunea ce sta la dispoziţia părţii vătămate era să accepte o recompensă monetară în locul dreptului său de a se răzbuna. În afară de aceasta în societatea tribală procesul de negociere a servit pentru a proteja făptuitorul de asprimea răzbunării la care el ar fi altfel supus.

Alţi cercetători au afirmat că acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate să-şi aibă originea în sec.XVII-lea în Anglia ca mijloc de atenuare a pedepsei nejustificat de aspre, însă această opinie a fost criticată deoarece pentru anumite infracțiuni care presupuneau pedeapsa capitală, presupusul accept al judecătorilor a recunoașterii vinovăției ar fi fost un act de sinucidere din partea învinuitului/inculpatului.

Majoritatea savanţilor afirmă că practica acordului de recunoaștere a vinovăției a apărut în SUA în sec. al XIX-lea, plasînd dezvoltarea acesteia ca o practică semnificativă, fie după războiul civil din SUA (1861-1865), fie la sfîrşitul aceluiaşi secol.

2. Noţiunea acordului de recunoaştere a vinovăţiei

O definiție ne este prezentată în CPP. Art. 504 alin.1:ʻʻAcordul de recunoaștere a vinovăției este o tranzacție încheiată între procuror și învinuit sau, după caz, inculpat, care și-a dat consimțămîntul de aș-si recunoaște vina în schimbul unei pedepse reduse.’’

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, de regulă, este definit ca procesul prin intermediul căruia învinuitul/inculpatul renunţă la dreptul la judecată în schimbul reducerii învinuirii şi/sau pedepsei. Renunţarea la judecată se face prin pledarea vinovat care are ca efect o condamnare fără judecată. În esenţă, deci, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă de negociere prin intermediul căreia se încheie o înţelegere care soluţionează, fără judecată, una sau mai multe încriminări (învinuiri) aduse împotriva învinuitului.

Într-o altă accepţiune, acordul de recunoaştere a vinovăţiei reprezintă o înţelegere între părţi prin care acuzatorul merge la careva concesii în favoarea apărării în schimbul recunoaşterii vinovăţiei de către învinuit, în baza căruia instanţa de judecată emite o sentinţă. Din această noţiune rezultă că acordul de recunoaştere a vinovăţiei are natura juridică a unui contract, deoarece părţile îşi asumă obligaţii corelative şi au dreptul de a pretinde executarea acestora una faţă de alta.

Din aceste definiții rezultă că numai în schimbul unei sentinţe reduse, totodată, învinuitul pierde imunitatea răspunderii penale pentru declaraţii false şi dreptul de a ataca sentinţa în instanţa superioară pentru alte motive, decît doar pentru erorile procesuale şi pedeapsa stabilită. Conform acestor prevederi obligaţia principală a învinuitului este să-şi recunoască vina. Deşi nu este obligatorie pentru încheierea unui acord, ca o condiţie suplimentară, statul poate impune şi condiţia disponibilităţii învinuitului de a coopera la acuzarea altor persoane.

Un alt moment important în reglementarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei este reducerea pedepsei pe care o obţine inculpatul pentru acceptarea de a încheia un acord. În această privinţă ar fi necesară respectarea a două reguli principale. Prima, reducerea acordată trebuie să fie stabilită de lege şi a doua, mărimea reducerii trebuie să fie una rezonabilă care ar permite materializarea la maxim a avantajelor, pe care această instituţie le poate oferi.

Specificarea unei reduceri standard poate preveni varierea acesteia în dependenţă de caz. Cel mai reuşit lucru ar fi ca reducerea să fie stabilită din pedepsa care ar fi fost aplicată în lipsa unui acord. Cu alte cuvinte, la stabilirea pedepsei, judecătorul ar trebui să calculeze care ar fi pedeapsa reală, după care să o reducă cu o treime. Consider că legea trebuie să prevadă explicit ca judecătorul trebuie să indice pedeapsa care ar fi aplicat-o într-un caz anume, motivînd aceasta, după care să stabilească pedeapsa redusă ca urmare a acordului. Aceasta va uşura mult şi lucrul instanţei de recurs, în caz că inculpatul nu este de acord cu sentinţa pronunţată (art. 509 al. 6 CPP).

2

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, care este recunoscut ca o procedură specială, trebuie să corespundă cerinţelor înaintate faţă de acestea.

Este o procedură specială acea procedură care stabileşte o ordine procesuală calitativ nouă de soluţionare a unui litigiu penal. O procedură specială are următoarele trăsături:

1. Procedura specială are ca sarcină finală şi principală soluţionarea unui litigiu.

2. Pentru ca o procedură să fie considerată specială este necesar ca aceasta să stabilească o cale calitativ nouă de soluţionare a litigiului în comparaţie cu procedura de bază. Aceasta poate merge fie pe calea simplificării sau mării complexităţii procedurii de bază.

3. Pentru ca derogările sau dispoziţiile deosebite să constituie o procedură specială, ele trebuie să alcătuiască prin număr, conţinut, sistematizarea şi mod de aplicare un complex de norme pe deplin justificat. Procedurile speciale reprezintă un complex de norme particulare, care păstrează totdeauna un caracter completator şi derogator. Aceasta înseamnă, că în cazul aplicării unei proceduri speciale, toate aspectele nereglementate în mod deosebit se vor rezolva conform prevederilor obişnuite. De asemenea, dacă o chestiune este reglementată concomitent, în mod diferit de procedura comună şi cea specială, cea din urmă are prioritate.

4. Orice procedură specială trebuie să aibă o corespondentă de bază, care nu poate sau poate să nu fie aplicată în condiţiile survenite unor fapte juridice specifice. Putem vorbi despre o procedură specială atunci cînd există o procedură de bază şi prima face o derogare de la ultima. Astfel atunci cînd în virtutea legii sau la alegerea participanţilor nu este urmată procedura ordinară de soluţionare a unui litigiu penal ne aflăm în faţa aplicării unei proceduri speciale.

3. Iniţierea şi încheierea acordului de recunoştere a vinovăţiei.

3.1 Procedura de iniţiere şi încheiere a acordului de recunoştere a vinovăţiei.

După cum am menţionat deja, este absolut necesar ca încheierea unui acord de recunoştere a vinovăţiei să fie însoţită de respectarea unor standerde şi de o reglementare minuţioasă a acestei instituţii.

Conform difiniţiei legale acordul de recunoştere a vinovăţiei reprezintă o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuitul/inculpatul. Acordul de recunoştere a vinovăţiei se întocmeşte în scris, cu participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunilor uşoare, mai puţin grave şi grave (art. 504 al. 2 CPP). Din această prevedere legală putem deduce următorele condiţii care trebuie obligatoriu respectate la încheierea acordului de recunoştere a vinovăţiei şi anume:

forma scrisă a acordului; participarea obligatorie a apărătorului, învinuitului sau inculpatului; care sunt infracţiunile în vederea cărora poate fi încheiat acordul şi anume cele uşoare, mai puţin grave şi grave.

Rolul instanţei de judecată la încheierea acordului de recunoştere a vinovăţiei este de supraveghere. Instanţei de judecată îi este categoric interzisă participe la discuţii de recunoştere a vinovăţiei (art. 504 al.3 CPP). Instanţa de judecată are obligaţia de constatare dacă acordul de recunoştere a vinovăţiei a fost încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu participarea apărătorului şi dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea (art. 504 al.4 CPP).

În ceea ce priveşte posibilitatea iniţierii acordului de recunoştere a vinovăţiei, acesta poate fi iniţiat atît de către procuror, cît şi de către învinuit, inculpat şi apărătorul său (art. 504 al. 5 CPP).

O altă condiţie de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei ar putea fi momentul în care el poate fi încheiat şi anume în orice moment după punerea sub învinuire pînă la începerea cercetării judecătoreşti (art. 504 al. 6 CPP). Un pericol care trebuie menţionat, în legătură cu momentul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, este că cu cît mai mult durează pentru învinuit să ajungă la judecată, cu atît mai probabil e că el va fi determinat să pledeze vinovat şi să accepte încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, chiar dacă ar putea avea o apărare validă în favoarea sa, aceasta întîmplîndu-se simplu din cauza că cu cît mai mult este întîrziată soluţionarea cauzei, cu atît mai atractiv devine acordul de recunoaştere a vinovăţiei.

Luînd în consideraţie cele menţionate, consider că este oportună permiterea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, începînd cu momentul punerii sub învinuire. Totodată, trebuie de ţinut cont că aceasta ar impune luarea unor măsuri de reducere simţitoare a termenelor proceselor şi un control mai minuţios al cazurilor (de exemplu, din partea procurorului ierarhic superior) cînd învinuiţii ar fi „ sub presiunea ” de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei (de exemplu, se află în stare de arest, procesul generează învinuitul să sufere pierderi economice considerabile , etc.).

3

3.2 Rolul părţii acuzării la iniţierea şi închierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Procurorul este unicul subiect împuternicit să iniţieze şi să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei din partea statului. Legea i-a oferit o discreţie deplină în acest sens. Procurorul nu are obligaţia de a încheiea un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar condiţiile de iniţiere a negocierilor sunt doar niște circumstanțe care trebuie luate în considerare. La analiza rolului procurorului în cadrul acordului de recunoaştere a vinovăţiei trebuie de pornit de la faptul că procurorul are o poziţie mult mai complexă în cadrul negocierilor decît apărătorul sau învinuitul. Procurorul nu are numai obligaţia să învinuiască şi să obţină condamnarea unei persoane dar şi obligaţia de a asigura o echitate socială, urmărind totodată să fie respectată pe cît posibil nu numai interesele publice, ci şi interesele de ordin particular. De aceea, spre deosebire de partea apărării, procurorul trebue să ţină cont de mai mulţi factori atunci cînd se hotărăşte să iniţieze şi să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei.

Codul de procedură penală în al.1 al art. 505 prevede un şir de circumstanţe pe care procurorul trebuie să le ia în consideraţie atunci cînd iniţiază şi încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Aceste circumstanțe sunt:

• voinţa învinuitului, inculpatului de a coopera la efectuarea urmăririi penale sau acuzarea altor persoane;

• atitudinea învinuitului, inculpatului faţă de activitatea sa criminală şi de antecedentele penale;

• natura şi gravitatea acuzaţiei înaintate;

• căinţa sinceră a învinuitului, inculpatului şi dorinţa lui de a-şi asuma responsabilitatea pentru cele comise de el;

• voinţa liberă şi benevolă a învinuitului, inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia cît mai prompt şi de a accepta o procedură restrînsă;

•  probabilitatea de a obţine condamnarea în cazul respectiv;

•  interesul public de a obţine o judecare mai operativă cu cheltuieli mai reduse.

În cod nu este specificată forţa juridică a acestor condiţii în sensul influenţei lor asupra legalităţii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Totuşi, faptul că procurorul trebuie să ţină cont de circumstanţele date, ne duce la concluzia că dacă el nu face aceasta, atunci procurorul ierarhic superior sau instanţa sunt în drept sau chiar obligaţi să nu accepte un asemenea acord de recunoaştere a vinovăţiei.

3.3 Rolul părţii apărării la iniţierea şi încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

În cadrul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, partea apărării este reprezentată de bănuit, inculpat, învinuit şi apărător.

Art. 66 al.2 pct.(10) CPP stabileşte că învinuitul şi inculpatul au dreptul să recunoască învinuirea ce li se aduce şi să încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Art. 64 al.2 pct. (8) CPP prevede acelaşi drept şi pentru bănuit.Din această prevedere rezultă posibilitatea încheierii unui acord înainte ca persoana să fie pusă sub învinuire, ceea ce vine în contradicţie cu prevederile art. 504 al.6 CPP, care stabileşte că acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi încheiat în orice moment după punerea sub învinuire sau numai din momentul în care persoana bănuită în proces devine ca învinuit. Deoarece capitolul care reglementează acordul de recunoaştere a vinovăţiei face referire numai la învinuit şi inculpat ca subiecţi ce apar în cadrul acestei proceduri speciale, cred că legiuitorul nu a intenţionat să acorde dreptul de a încheia acord de recunoaştere a vinovăţiei şi bănuitului. Indicarea în lista de drepturi al acestuia şi dreptul de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei, nu este altceva decît o greşeală pur mecanică.

Conform prevederilor legislaţiei noastre, avocatul este obligat, înaintea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să discute cu învinuitul toate drepturile de care dispune acesta. De asemenea, el este obligat să explice şi să analizeze toate aspectele cazului, inclusiv ordonanţa de punere sub învinuire sau rechizitoriul şi toate posibilităţile de apărare de care ar trebui să beneficieze clientul său în cazul dat.

Realizarea acestei obligaţii reprezintă principala condiţie pentru ca învinuitul să adopte o decizie inteligentă şi cu bună ştiinţă în privinţa încheierii sau refuzului de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei.Conform opiniei unor autori, înainte de a se apropia de procuror în încercarea de a negocia, dacă este posibil, apărătorul trebuie:

1. Să fie minuţios familiarizat atît cu versiunea procurorului despre circumstanţele cazului, cît şi versiunea apărării;

2. Să se documenteze în întregime despre antecedentele penale ale clientului său;

3. Să cunoască dacă procurorul poate dovedi vinovăţia. De cele mai dese ori trebuie de aşteptat pînă în ziua judecăţii pentru a vedea dacă toţi martorii doresc să facă declaraţii, dacă sînt prezente alte probe de învinuire;

4. Să cunoască dacă poate prezenta anumite argumente legale ce ar duce la respingerea anumitor probe.

4

Îndeplinirea acestor condiţii trebuie să însoţească apărătorul în procesul de luare a deciziei de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei. În cele din urmă, acestea pot fi reduse la două condiţii şi anume probabilitatea condamnării şi gravitatea cazului. Ultima include în sine pedeapsa care posibil va fi aplicată, ţinînd cont de personalitatea învinuitului şi alte circumstanţe ale cazului.

De asemenea, apărătorul trebuie să se asigure că învinuitul doreşte de bună voie şi îşi dă seama de consecinţe în cazul încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei sau în cazul unui refuz. Înainte de a sfătui clientul său de a încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei, apărătorul trebuie să fie convins de vinovăţia acestuia. Consider că obligaţia apărătorului este de a consulta cît mai complet clientul său. Însă, reieşind din faptul că învinuitul este persoana care va suporta consecinţele unei condamnări, decizia finală trebuie să rămînă al acestuia. Cu toate acestea, consider ca fiind inacceptabil acordul apărătorului să se încheie un acord de recunoaștere a vinovăției atunci cînd clientul său care este nevinovat, insistă asupra acestui lucru din alte motive decît probabilitatea mare că va fi condamnat, cum ar fi încercarea de a proteja persoane.

4. Examinarea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Etapa de bază şi hotărîtoare a procesului tradiţional este faza soluţionării cauzei în instanţa de judecată. Anume la această fază se decide despre vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, despre aplicarea sau neaplicarea pedepsei penale.

În cadrul instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, examinarea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei îşi păstrează aceeaşi importanţă.

Conform Codului de procedură penală, art. 504 alin. 4, rolul instanței de judecată în cadrul instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei este de a constata dacă acordul a fost încheiat în condiţiile legii, în mod benevol, cu participarea apărătorului şi dacă există suficiente probe care confirmă condamnarea. În funcţie de aceste circumstanţe, instanţa poate să accepte acordul sau nu. În același articol, alin. 3, interzice categoric instanței de judecată să participe la discuții de recunoaștere a vinovăției. Constatarea faptelor din alin.4 are loc în cadrul unei şedinţe în care instanţa, conform art. 506 CPP, trebuie să stabilească anumite circumstanţe prin chestionarea inculpatului. Stabilirea acestor circumstanţe împreună cu informarea inculpatului despre anumite lucruri au drept scop stabilirea legalităţii şi temeiniciei acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Circumstanţele care necesită a fi stabilite de instanţa de judecată au menirea de a stabili îndeplinirea unor cerinţe înaintate faţă de un acord de recunoaştere a vinovăţiei şi anume cerinţa caracterului voluntar şi cu bună ştiinţă al acordului, precum şi cerinţa existenţei bazei faptice pentru încheierea lui.

La baza faptică a unui acord de recunoaştere a vinovăţiei nu poate sta numai declaraţia de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpat. Procurorul trebuie să efectueze o verificare minimală, cercetarea la faţa locului cu ridicarea obiectelor, amprentelor, pentru a aduna şi alte probe ce ar confirma această declaraţie. Aceeaşi problemă stă şi în faţa judecătorului, care sunt probele de care el are nevoie pentru a se convinge că infracţiunea de care este învinuit inculpatul a fost într-adevăr săvîrşită de el.

În cazul în care instanța nu acceptă acordul de recunoaștere a vinovăției, încheierea privind refuzul de a accepta acest acord poate fi atacată de parțile care semnat acordul cu recurs în termen de 24 ore.

În cazul în care instanța acceptă acordul de recunoaștere a vinovăției, se adoptă sentința în modul stabilit de Codul de Procedură Penală, cu derogările specifice acordului de recunoaștere a vinovăției.

Sentința adoptată poate fi atacată cu recurs, invocîndu-se doar erorile procesuale și măsura de pedeapsă stabilită.

5

Concluzii

Analizînd cele relatate în prezenta lucrare, se poate de menţionat cu certitudine că acordul de recunoaştere a vinovăţiei pare a fi un proces foarte simplu, însă pentru a fi cu adevărat rapid și eficient, trebuie de respectat toți pașii specificați în Capitolul III al Titlului III din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova.

În special, prin introducerea acestei instituţii procesual – penale, legiuitorul a urmărit rezolvarea următoarelor probleme:

economia de resurse umane şi materiale a organelor justiţiei la cercetarea, examinarea şi soluţionarea cauzelor penale uşoare, mai puţin grave şi grave;

de a decide învinuitul/inculpatul să colaboreze cu organele de urmărire penală şi cu ajutorul lui să demascheze alţi participanţi la infracţiune, descoperirea infracţiunilor rapid şi cu cheltuieli minime; stabilirea tuturor circumstanţelor cauzei penale, etc.;

de a micşora perioada de timp de la momentul comiterii infracţiunii pînă la luarea unei decizii definitive pe cauza dată;

raţionalizarea procesului penal, de a face procesul cît mai rapid şi eficient.

Cu toate acestea, procesului de soluţionare a cauzelor penale prin intermediul acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi sunt înaintate aceleaşi cerinţe ca şi procesului tradiţional de judecată, aceleaşi preocupări de bază, cum ar fi verificarea probelor, veridicitatea şi echitatea procedurii trebuie să fie prezente şi în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

Cu toate că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o procedură simplificată de soluţionare a cauzelor penale, această procedură trebuie reglementată aşa, încît să se asigure respectarea valorilor pe care le considerăm fundamentale pentru o societate democratică. De aceea este foarte important ca încheierea unui acord să fie însoţită de respectarea unor standarde şi o reglementare minuţioasă. Printre beneficiile apărute în urma implimentării acordului de recunoaştere a vinovăţiei putem menţiona capacitatea acestuia de a reduce costul total al urmăririi penale şi de a mări eficienţa administrativă a instanţelor judecătoreşti.

Acordul de recunoaştere a vinovăţiei acordă beneficii indivizilor implicaţi în această procedură şi mai ales învinuiţilor. Această instituţie oferă o certitudine în rezultatul final al procesului penal şi responsabilizează învinuitul pentru asumarea consecinţelor activităţii infracţionale.

Nu putem trece cu vederea și de consecințele negative care pot apărea in urma acestei instituții, și anume creşterea presiunilor asupra învinuiţilor de a merge la încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei şi creşterea corupţiei, mai ales în condiţiile cînd practicile de constrîngere a învinuitului de a recunoaşte vinovăţia sau de a-i încrimina şi alte infracţiuni pe care nu le-a săvîrşit există şi în prezent.

6