Aspectele tehnice privind activitatea de reproductie a cabalinelor.

Sarcina principală care se impune în reproducţia cailor este de a mării prolificitatea armăsarilor şi iepelor de prăsilă prin hrănire şi îngrijire raţională şi prin aplicarea celor mai bune metode de împerechere, pentru ca orice iapă bună de reproducţie să dea în fiecare an un mânz.

Organizarea reproducţiei la cabaline

Realizarea sarcinilor privind sporirea numerică şi ridicarea calităţii cailor din ţara noastră, depinde, în mare măsură, de felul cum este organizată reproducţia acestora. Măsurile care se iau în această privinţă trebuie să vizeze ridicarea treptată şi progresivă a fecundităţii şi lichidarea definitivă a sterilităţii atât la iepe cât şi la armăsari. De aceea, organizarea reproducţiei la cabaline trebuie să urmărească rezolvarea următoarelor probleme: asigurarea materialului biologic (de reproducţie), pregătirea pentru montă a materialului de reproducţie, planificarea sezonului de montă şi fătări, organizarea campaniei de montă. Asigurarea materialului de reproducţie presupune stabilirea numărului de iepe şi armăsari pe fiecare unitate şi la nivelul ţării, care prin înmulţire să asigure sporirea efectivului, în conformitate cu sarcinile de plan. În condiţiile ţării noastre, numărul reproducătorilor masculi (a armăsarilor) se asigură în cadrul hergheliilor, care sunt unităţi specializate pentru creşterea acestei specii. Numărul de armăsari se stabileşte în raport cu categoria unităţii de producţie şi de intensitatea folosirii lor la reproducţie. În herghelii se folosesc armăsarii proprii, iar numărul lor depinde de norma de folosinţă. În unităţile agricole cu cai de muncă se folosesc armăsarii din depozite, iar în gospodăriile populaţiei se folosesc armăsarii din depozite sau armăsarii proprii, aceştia din urmă numai pe baza eliberării autorizaţiei de montă. Numărul de iepe necesar reproducţiei se stabileşte în funcţie de nevoi, diferenţiat, pe categorii de unităţi de producţie. Astfel, în herghelii, se folosesc la montă toate iepele care au vârsta corespunzătoare pentru reproducţie, iar unităţile de producţie care au cai de muncă, nucleul iepelor de prăsilă se stabileşte după nevoi şi

reprezintă cca 30 – 32% din efectiv, la care se poate adăuga un procent de 2 – 3% pentru unităţile care au sarcina să sporească efectivul total de cabaline. În gospodăriile particulare din zonele de munte ca iepe de reproducţie se aleg cele care au o dezvoltare corporală mai bună, stare de întrţinere bună şi condiţii bune de creştere. Asigurarea materialului de reproducţie numai din punct de vedere numeric nu este suficientă, ci trebuie să asigure şi un material valoros sub raportul structurii de vârstă, al rasei şi al valorii zootehnice. De aceea, 66% din iepele care se folosesc la reproducţie trebuie să aibă vârsta de 5 – 8 ani, iar 90% din armăsari 7 – 14 ani. În ceea ce priveşte structura de rasă, în herghelii trebuie să se asigure material de rasă pură, iar în unităţile cu cai de muncă şi în zonele de munte să se folosească armăsari din rasele perfecţionate stabilite prin planul de zonare. Pregătirea pentru montă a materialului de reproducţie, constituie una din măsurile importante în reuşita reproducţiei cabalinelor şi are scopul de a aduce animalele în condiţie de reproducţie.

Hrănirea, întreţinerea, îngrijirea şi folosirea armăsarilor de reproducţie

Întrucât activitatea principală a armăsarilor de reproducţie este de a produce spermă multă şi de calitate bună ei trebuie să se afle în permanenţă în condiţie de reproducător. Această condiţie de reproducător se realizează în primul rând printr-o hrănire raţională a armăsarilor. Hrănirea armăsarilor trebuie să se facă cu nutreţuri bogate în substanţe proteice, vitamine şi săruri minerale. Pe timp de iarnă, în raţie trebuie să se introducă până la 10 kg fân de bună calitate din care 25% să fie fân de leguminoase (lucernă, trifoi), iar 75% să fie format din fân de livadă; concentrate 5 – 6 kg (ovăz, orz, porumb, mei, tărâţe etc.) din care 50% să fie ovăz; 3 – 4 kg nutreţuri suculente (morcovi, sfeclă); 100 – 120 g săruri minerale (făină de oase, cretă furajeră, sare) în părţi egale. Raţia se administrează în trei tainuri, iar la fiecare tain nutreţurile se dau în următoarea ordine: fânul, se adapă, concentratele şi suculentele. Din această ordine este de reţinut faptul că întotdeauna adăparea se face înainte de administrarea nutreţurilor concentrate.

Vara se recomandă ca armăsarii de reproducţie să fie ţinuţi pe păşuni îngrădite unde se mişcă în voie şi consumă iarbă verde la discreţie. Dacă armăsarii se ţin în grajd, trebuie să li se dea 14 – 15 kg de nutreţ verde cosit. Hrănirea armăsarilor de reproducţie se face individual, în funcţie de vârstă, greutatea corporală şi de activitatea lui (folosirea la montă). Întreţinerea armăsarilor de reproducţie trebuie să se facă în adăposturi spaţioase, curate, luminoase, bine ventilate şi cu aşternut gros, uscat şi curat. În herghelii, armăsarii se ţin în grajduri compartimentate în boxe, fiecare boxă având suprafaţa de 10 – 12 m². În boxe armăsarii se ţin nelegaţi. În staţiunile de montă şi ferme, armăsarii se ţin în adăposturi obişnuite, fiind despărţiţi prin stănoage. Indiferent de adăpostul în care se ţin, armăsarii trebuie zilnic ţesălaţi şi periaţi, iar periodic să li se spele copitele şi să se ungă cu unsoare pentru copite. Pe lângă hrănire şi întreţinere, un rol deosebit în menţinerea condiţiei de reproducător îl are mişcarea. De aceea, armăsarii trebuie să execute zilnic mişcare în aer liber timp de 2 – 3 ore. Mişcarea se efectuează în padocuri, la păşune sau prin efectuarea unor munci de transport, uşoare. Folosirea armăsarilor la montă se face în funcţie de vârsta şi condiţia de reproducător a fiecăruia. Astfel, armăsarii în vârstă de 7 – 14 ani, care se află în condiţie bună de reproducător, pot fi folosiţi la montă de 2 ori pe zi (seara şi dimineaţa), cu o pauză de 24 ore la o săptămână. Armăsarii care au vârsta de 7 ani şi cei peste 15 ani se pot folosi la montă o dată pe zi, cu o pauză de 24 ore la o săptămână. În folosirea montei un armăsar adult poate monta 50 – 70 iepe pe an, iar un armăsar tânăr sau bătrân 25 – 30 iepe într-un an.

Hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea iepelor de reproducţie

Hrănirea, întreţinerea şi îngrijirea iepelor de reproducţie se face în funcţie de starea fiziologică în care se găsesc (iepe gestante, sau iepe în lactaţie).

Iepele gestante se hrănesc cu raţii care cuprind toate substanţele nutritive, dar puţin voluminoase, mai ales în ultima perioadă a gestaţiei. Se recomandă ca în această perioadă raţia să fie formată din următoarele nutreţuri: nutreţuri fibroase (fân de leguminoase şi graminee) 5 – 8 kg; nutreţuri concentrate (ovăz, orz, tărâţe, mazăre etc.) 4 – 4,5 kg; nutreţuri suculente (5 – 6 kg morcovi şi sfeclă, 25 – 35 kg nutreţ masă verde în funcţie de anotimp); nutreţuri minerale (făină de oase şi cretă furajeră) 120 – 150 g. În prima parte a gestaţiei raţia poate fi alcătuită din nutreţuri fibroase 30%, nutreţuri suculente 20% şi nutreţuri concentrate 50%, iar în ultimele 3 luni ale gestaţiei nutreţurile concentrate trebuie să reprezinte 80%. Hrănirea iepelor gestante se face pe grupe, cu excepţia ultimelor 15 zile de gestaţie, când se face individual şi numai pe bază de fân şi puţine concentrate, nutreţurile suculente fiind scoase în totalitate din alimentaţie. Este interzis să se folosească în hrana iepelor gestante, nutreţurile îngheţate, mucegăite, alterate, cu plante toxice etc., deoarece le provoacă avortul. Întreţinerea iepelor gestante din herghelii se face în adăposturi mari de tip hală, pe aşternut gros şi uscat şi se scot zilnic la plimbare. În fermele de cai de muncă, iepele gestante se întreţin în grajduri obişnuite, legate la iesle. Iepele care alăptează se hrănesc cu aceleaşi nutreţuri ca şi iepele gestante, dar în cantităţi mai mari pentru ca ele să poată produce o cantitate suficientă de lapte pentru hrănira mânjilor. La 3 – 4 ore după fătare, iapa se adapă cu apă călduţă, apoi i se dau 3 – 4 kg fân de leguminoase şi graminee şi un terci format din tărâţe şi apă caldă. Această hrană se administrează iepelor timp de o săptămână de la fătare, după care încep să consume raţia normală. Întreţinerea iepelor în lactaţie se face în grajduri curate, dezinfectate şi cu aşternut gros. În primele 15 zile după fătare se ţin în boxa de fătare, apoi cele din herghelii se trec în grajdurile de tip hală pentru iepele mamă, iar iepele de muncă se ţin în adăposturi obişnuite. Dacă timpul este favorabil, iepele se scot în padoc pentru a face mişcare. Când gospodăria are păşuni este bine ca iepele cu mânji să se scoată la păşune. Planificarea sezonului de montă şi fătări. Monta la cabaline este sezonieră şi de aceea planificarea ei se face în mod excepţional, în herghelii. În majoritatea unităţilor şi în special în fermele cu cai de

muncă se recomandă să se practice monta de primăvară (1 martie – 15 mai). Monta de primăvară oferă avantaje deoarece mânjii se nasc primăvara de timpuriu şi beneficiază de condiţii naturale favorabile o perioadă mai mare de timp, care le stimulează procesul de creştere şi dezvoltare şi intră în iarnă mai bine pregătiţi. Totodată, iepele de muncă se află în perioada de inactivitate tocmai atunci când muncile sunt foarte reduse, iar în campania de vârf se pot folosi la muncă. Monta în perioada de toamnă (1 octombrie – 15 decembrie) se foloseşte numai pentru iepele care nu au rămas gestante în sezonul de montă de primăvară. Organizarea campaniei de montă constituie o problemă caracteristică unităţilor agricole care au cai de muncă şi gospodăriilor populaţiei. Ea nu pune probleme cu caracter organizatoric în herghelii mai ales dacă s-au luat celelalte măsuri cu privire la organizarea şi pregătirea materialului de reproducţie şi de planificare a sezonului de montă şi fătări. Organizarea campaniei de montă presupune stabilirea numărului de staţiuni de montă, pregătirea staţiunilor pentru campania de montă, întocmirea planului de potrivire a perechilor şi de desfăşurare a montei etc. Stabilirea numărului de staţiuni pentru campania de montă se face în funcţie de numărul iepelor apte de reproducţie, norma de folosire (60 – 70 iepe pe sezon), distanţa între unităţi sau comune etc. În unităţile în care efectivul de iepe este de 100 – 150 capete, se organizează o staţiune de montă pentru 2 – 3 unităţi fără să se depăşească distanţa de 4 km. De obicei, staţiunile de montă se amplasează în unităţile care au cel mai mare efectiv de iepe şi condiţii bune de hrănire şi întreţinere a armăsarilor de reproducţie. Iepele de reproducţie din unităţile care intră în raza de acţiune a staţiunii fie se aduc la staţiunea de montă, fie se montează aducând armăsarii în fiecare unitate (la un interval de 1 – 2 zile). Pentru localităţile din zonele de munte se organizează câte o staţiune de montă pentru deservirea mai multor comune sau sate care se amplasează la grajdul comunal. Pregătirea staţiunilor pentru campania de montă se face cu 2 luni înainte de începerea campaniei de montă şi constă în: amenajarea adăposturilor, construirea barei de încercare, pregătirea harnaşamentelor de contenţie, procurarea de furaje necesare pentru toată perioara de montă. Întocmirea planului de potrivire a perechilor şi de montă se face după ce au fost aduşi armăsarii în staţiunea de montă. Odată cu

întocmirea planului de montă se stabileşte şi durata campaniei de montă. Tehnica montei. Iepele manifestă în mod vizibil căldurile. La unele iepe semnele căldurilor se manifestă slab şi de aceea pentru depistarea lor se folosesc armăsari încercători. Pentru evitarea accidentelor, încercarea iepelor în călduri se face la bara de încercare. Dacă iapa nu este în călduri, manifestă o stare de nelinişte, ciuleşte din urechi şi încearcă să lovească cu picioarele. Dacă iapa este în călduri, ea stă liniştită la apropierea armăsarului. Iapa în călduri se întoarce în manejul sau padocul pentru montă şi i se face pregătirea: se contenţionează, i se înfăşoară baza cozii cu o fâşie de tifon şi apoi se face toaleta organelor genitale externe. Pentru uşurarea actului montei, după ce armăsarul a efectuat saltul pe femelă, un ajutor îndreaptă penisul acestuia în conductul vaginal. În timpul ejaculării armăsarul face o serie de mişcări din crupă. Pentru evitarea infecţiilor, imediat după montă, penisul masculului se dezinfecteză cu o soluţie de permanganat de potasiu 3‰ şi se duce la grajd. Iapa se plimbă cca 20 minute, după care se introduce în grajd şi se hrăneşte cu nutreţuri de bună calitate. Deoarece nu se cunoaşte momentul ovulaţiei, iapa în călduri de dă la montă din două în două zile, pe toată perioada lor. În felul acesta spermatozoizii, care au fost depuşi în organele genitale ale iepei, pot să fecundeze ovula în scurt timp după ce ea s-a desprins de ovar. Gestaţia. Dacă s-a produs fecundaţia, se instalează gestaţia, care se recunoaşte prin aceea că iapa este liniştită, nu mai manifestă semnele căldurilor şi are poftă de mâncare. Gestaţia durează în medie 11 luni şi 10 zile (360 zile) fiind ceva mai scurtă la rasele precoce şi grele, la iepele primipare, când sunt întreţinute şi hrănite bine sau când nasc mânji de sex mascul. Fătarea. Este un proces fiziologic complex şi spre deosebire de celelalte procese fizioloice ea este însoţită de durere. Apropiera fătării se recunoaşte după următoarele semne: abdomen foarte mult mărit, iapa devine greoaie în mişcări, vulva se măreşte şi uneori prezintă scurgeri, ugerul se umflă, sfârcurile se măresc etc. În ziua fătării, iapa nu consumă hrană, se uită la abdomen, se culcă şi se scoală des şi până la urmă rămâne culcată până la expulzarea fătului. Fătarea durează 15 – 40 minute, iar după expulzarea mânzului se elimină şi învelitorile. Îngrijirea mânzului şi iepei după fătare. După fătare mânzul trebuie să primească îngrijirile necesare. Se supraveghează respiraţia

şi dacă este nevoie se face respiraţie artificială. Se şterg mucozităţile de la nări, gură şi de pe corp cu o cârpă curată. Mânzul se buşumează cu un şomoiog de paie pentru a-i activa circulaţia periferică şi a preveni afecţiunile pulmonare care se pot declanşa ca urmare a curenţilor de aer din grajd şi a umezelii corpului. Apoi i se tratează ombilicul cu tinctură de iod. După ce i se acordă aceste îngrijiri, mânzul e ajutat să efectueze primul supt, care are loc cam la 30 – 60 minute de la fătare. Înainte de a fi dat să sugă, primele jeturi de lapte se mulg jos, sau într-un vas. În cazul când iapa nu stă, aceasta se contenţionează pentru a evita lovirea mânzului. Pentru a putea suge, unii mânji trebuie ajutaţi să se menţină în staţiune (pe picioare). În perioada de puerperium, iapa trebuie îngrijită cu mai multă atenţie. Ea se adăposteşte într-un grajd cald, fără curenţi de aer, luminos şi cu aşternut bogat şi curat, iar după 2 ore de la fătare se adapă cu apă călduţă. Pentru stimularea tuturor funcţiilor organismului, iapa se buşumează pe toată suprafaţa corpului. În primele 2 – 3 zile, hrănirea se face cu cantităţi mai mici de furaje, în cea mai mare parte concentrate şi fânuri de bună calitate.

Principalele rase si populatii de suine crescute in zona Transilvaniei

Rasa Stocli

 Este cea mai veche rasa crescuta in tara noastra, cu urechi scurte si drepte. Se distinge varietatea de munte si varietatea baltaret. Aceasta rasa se aseamna cu mistretul european. Linia superioara a corpului este convexa, crupa este tesita, putin dezvoltata iar suncile sunt sterse si sarace in musculatura.Membrele sunt lungi, nu prea groase dar rezistente, cu chisita lunga si avand tendinta la calcatura ursului. Unghile sunt tari, rezistente si mici.La 2 ani, scroafele ajung la 145 kg.Pielea este groasa, de culoare cenusie. Parul este abundent, aspru, gris si prezinta coama. Culoarea este maro, ca la mistret, de diferite nuante.Prolificitatea este de 6,25 purcei. Scroafele Stocli sunt bune mame.Rasa Stocli a stat la baza formarii raselor de suine Alb de Rusetu si Negru de Strei.

Rasa Bazna

Parametri zoometrici la animalele adulte(Farkaș, 1983; Gligor, 1969)Înălțimea la greabăn 74-78 cmLungimea corpului cca. 140 cmPerimetrul fluierului 18-20 cmGreutatea corporală:-Scroafe- Vieri

160-180 kg180-220 kg

Porcinele din rasa Bazna sunt de talie mijlocie și au conformația corporală caracteristică tipului morfo-productiv mixt. Capul este potrivit de mare, cu profilul ușor concav. Urechile sunt mijlocii purtate înainte și lateral sau orizontal. Gâtul este scurt, larg și adânc, bine legat de cap și trunchi. Trunchiul este de lungime mijlocie, larg, destul de adânc și aproape cilindric. Linia superioară a corpului este ușor convexă. Grebănul este plin și bine conformat; spinarea și șalele potrivit de lungi și largi. Pieptul potrivit de larg, coastele bine arcuite și flancurile pline, bine întinse. Crupa este potrivit de lungă, largă, ușor oblică și bine îmbrăcată în musculatură. Șuncile sunt bine dezvoltate dar mai puțin descinse. Membrele sunt mijlocii ca lungime, suficient de puternice, animalele au o bună mobilitate. Abdomenul este ceva mai mare decât la alte rase, consecutiv alimentației care cuprinde și furaje suculente (sfeclă, cartofi, napi etc), și prezintă pe partea inferioară 12 sfârcuri așezate simetric.Culoarea caracteristică rasei este neagră, cu brâu alb care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor, cuprinzând și membrele anterioare. Lățimea brâului alb variază de la câțiva cm până la 30-40 cm. Trecerea de la brâul alb la culoarea neagră se face printr-o zonă fumurie, datorită pielii pigmentate și părului nepigmentat, zonă caracteristică tuturor raselor negre cu brâu alb. La unele exemplare, culoarea albă se întâlnește și la extremitățile membrelor posterioare, rât și vârful cozii, particularități de culoare preluate de la rasa Berk. Părul este suficient de bogat, neted sau ușor arcuit, cu lungimea medie de 4 cm și de culoare caracteristică zonei pe care crește. Brâul alb este dominant față de culoarea neagră și roșie, și este recesiv față de culoarea albă. Un număr redus de exemplare sunt de culoare complet neagră sau cu capul negru și restul alb; acestea se exclud de la reproducție.

Prolificitatea rasei este bună, cu o medie de 9,5 purcei la o fătare, din care înțarcă cca. 8 purcei. Capacitatea de alăptare a scroafelor este bună, de cca. 38-42 kg. Longevitatea productivă este remarcabilă: 8-12 fătări/viață. Purceii au 14-15 kg la înțărcare, care se face la vârsta de 2 luni.

Precocitatea este mediocră. Tineretul porcin se introduce la reproducție la vârsta de cca. 10-11 luni, ajungând la dezvoltarea completă de adult la vârsta de 3 ani. Sporul mediu zilnic de greutate realizat în perioada de îngrășare este de 550-600 g, cu un consum specific ridicat, de 5-5,5 U.N. Tineretul se pretează și la îngrășarea timpurie pentru carne, cu o greutate la sacrificare de 90-110 kg, dar fiind o rasă mixtă cele mai bune rezultate se obțin la îngrășarea până la greutatea de 140-160 kg, când rapotul carne:grăsime în carcasă este de 1,3-1,4 : 1.Rasa Bazna este adaptată la condițiile naturale de creștere din aria sa de răspândire. Este puțin pretențioasă la condițiile de întreținere și valorifică bine cele mai variate surse de hrană: pășune, rădăcinoase, cartofi, porumb, resturi menajere etc. Animalele sunt rezistente, putând fi crescute în sistem extensiv și semiintensiv.

Porcul Negru de Strei

Condițiile de mediu în care crește porcul de Strei sunt destul de aspre, în aria sa de răspândire cultivându-se puține cereale. De aceea în hrana porcinelor se utilizează în măsură apreciabilă pășunea naturală la care se adaugă deșeuri culinare și puține concentrate. Cu cca. trei luni înainte de sacrificare, porcii se supun unei alimentații pentru finisare, bazată îndeosebi pe porumb. Porcul Negru de Strei este de talie mijlocie spre mare, cu corpul turtit lateral, și se încadrează în tipul de

Greutatea tineretului porcinla diferite vârsteVârsta GreutateaLa naștere 1,2 kg1 lună 5,6 kg2 luni 14 kg6 luni 60-65 kg1 an 125-135 kg

producție mixt, de carne și grăsime. Capul este mijlociu spre mare, îngust, cu râtul lung și cu profilul foarte ușor concav, aproape drept. Urechile sunt mari și blegi (aplecate), asemănătoare cu ale rasei Marele Negru. Gâtul este de lungime mijlocie, îngust și cu musculatura destul de redusă. Trunchiul este potrivit de lung dar cu lărgimea redusă fiind turtit lateral. Linia superioară a corpului este concavă. Pieptul este stâmt. Greabănul, spinarea, șalele și crupa sunt înguste, slab îmbrăcate în musculatură. Abdomenul este puțin descins și prezintă pe partea inferioară 10-12 sfârcuri. Membrele sunt lungi și subțiri, dar rezistente asigurând o bună mobilitate a animalelor pe pășune. Părul este de culoare neagră, neted (ca la Cornwall) sau ușor ondulat (caracter moștenit de la Mangalița) unele exemplare putând avea extremitățile albe ca și rasa Berk. Perimetrul toracic este de 122 cm; lungimea corpului de 132 cm. În ansamblu, porcul Negru de Strei se aseamănă cu rasa Cornwall, dar are talia mai mică, este mai puțin dezvoltat și mai puțin precoce. Scroafele adulte cu greutatea corporală de 150-160 kg, iar vierii 180-190 kg. Animalele sunt rustice, rezistente și valorifică bine pășunea, fapt pentru care s-au menținut în zona de formare până în prezent. Carnea este de calitate, slănina este gustoasă. Este puțin pretențios la hrană și adăpostire. Prolificitatea scroafelor este de 8-9 purcei. Greutatea purceilor la naștere este de 1-1,2 kg, iar la înțărcare, la vârsta de opt săptămâni 12-14 kg/cap, dovadă că scroafele au o capacitate de alăptare bună. Scroafele sunt bune mame și slăbesc mult în timpul alăptării. Precocitatea este mediocră spre slabă; tineretul se montează pentru prima dată la 12 luni. Se pretează bine pentru îngrășarea mixtă, tineretul peste greutatea de 50-60 kg (în perioada de îngrășare propriu-zisă) poate realiza sporuri medii zilnice de 650 g, în condiții de alimentație corespunzătoare.

Rasa Mangalita

Provine din suinele primitive europene de talie mare, cu părul lung și creț (din Balcani), infuzată cu unele rase de origine asiatică aduse de către romani în Europa. Este o rasă specializată pentru producția de grăsime și are cinci varietăți: blondă, roșie, neagră, cu abdomen de rândunică și bariș. în țara noastră se crește de peste 160 de ani, iar după alți autori de cca. 200 de ani (din anul 1803). Se crește în efective reduse, în gospodăriile populației, dar și în unități de stat, din vestul și centrul țării și mai rar în sud (Tulcea). Sunt animale de talie mare, cu corpul relativ scurt, dar adânc. Corpul este acoperit cu păr ondulat sau creț (prevăzut și cu

subpăr). Capul este relativ mic, cu urechi potrivit de mari și semiblegi. Gâtul este scurt, gros și musculos. Trunchiul este masiv, cu aspect de butoi (linia spinării ușor convexă, iar cea a abdomenului lăsată). Șuncile posterioare sunt slab dezvoltate. Prolificitatea este redusă, între 5-6 purcei la fătare, iar scroafele pe lângă capacitatea de alăptare slabă, prezintă un instinct matern slab conturat. Este o rasă semiprecoce, însă carcasele sunt cele mai corespunzătoare pentru prepararea salamului de Sibiu. Nu este pretențioasă la hrană, mulțumindu-se cu pășunea, unele fructe de pădure dar reacționând pozitiv la suplimentarea hranei cu concentrate. Varietatea blondă posedă un grad ceva mai ridicat de ameliorare, față de celelalte varietăți. A fost mult apreciată de localnici pentru calitatea cărnii și în special a slăninei.