Noile politici educaţionale au drept obiectiv prioritar realizarea unei

dimensiuni europene în educaţie. O Europă unită nu se poate realiza şi nu poate să

existe fără educaţie, fără un învăţământ modern în care se respectă şi se integrează

valorile democraţiei. Una din valorile democraţiei care trebuie neapărat practicată în

învăţământ este respectarea drepturilor omului şi realizarea unei democraţii

participative.

Contextul socio-cultural al epocii contemporane atribuie educației, dar mai cu

seamă învățământului, forma cea mai organizată a procesului de formare a

personalității. Când cunoștințele și nivelul intelectual al omului devin resursă

economică și factor al evoluției civilizației umane, învățământul/educația nu este

apreciat(ă) doar ca efect al dezvoltării social – economice, ci și ca premisă a tuturor

transformărilor.

În Europa, pentru menținerea unei poziții onorabile în context mondial s-a

formulat o dorință – „crearea celei mai competitive economii din lume, cu cele mai

multe și mai bune locuri de muncăși cu o coeziune socială durabilă”. Acest deziderat

se poate realiza , în primul rând, prin învățământ.

Integrarea europeană prin învățământ are multiple aspecte, fiind rezultatul unui

fenomen socio – cultural de durată în care evoluția socio – culturală și-a conturat

dimensiunile în context european.

Asigurarea compatibilităţii cu sistemul de educaţie europeană presupune un

important efort al şcolii româneşti, care are menirea de a-i forma pe copii în spiritul

normelor, valorilor şi exigenţelor europene. În acest sens, ţara noastră s-a angajat să

promoveze politici educaţionale compatibile cu cele europene, printre care şi

asigurarea de şanse egale pentru toţi, de aici reieşind necesitatea educaţiei timpurii a

copiilor de la cea mai fragedă vârstă.

1

Este important ca sistemul naţional de educaţie timpurie a copilului, să se

dezvolte în contextul dat de Convenţia pentru Drepturile Copilului, de Ţintele

Mileniului pentru Dezvoltare, care trebuie atinse până în 2015, şi de precondiţiile

pentru integrarea europeană a României, ca membru cu drepturi depline.

Educaţia formală desfăşurată în unităţile de învăţământ, pe baza curriculum-

ului naţional, şi educaţia informală sau extraşcolară au împreună, într-o relaţie de

complementaritate și condiţionare reciprocă, un rol important, atât în transmiterea

cunoştinţelor, cât şi în formarea competenţelor intelectuale, a atitudinilor şi

comportamentelor necesare tinerilor, într-o societate democratică.

Dificultatea cu care se confruntă socitatea românească astăzi constă în

stabilirea unor direcții strategice de dezvoltare prin identificarea echilibrului dintre

valorile tradiționale și valorile europene, dintre nou și vechi. Una dintre

caracteristicile învățământului este tradiționalismul, care în socitate a fost echivalat

cu conservatismul. Schimbările au fost prea puține în decursul a câteva sute de ani,

din acest considerent cererea schimbărilor plenare provoacă sentimente diverse.

La baza tuturor schimbărilor se plasează dimensiunea de calitate. Dificultatea

realizării acestui deziderat constă în complexitatea fenomenului. Perceperea și

determinarea clară a unor parametri este îngreunată de necesitatea prezenței calității

în toate structurile și aspectele procesului de învățământ. Un management al calității

va conține componenta organizare, monitorizare și evaluare la nivel de structură

instituțională, proces didactic și de resursele necesare.

Toate componentele sunt importante pentru pregătirea specialiștilor, dar totuți

accentele se pun pe procesul didactic, care s-a remediat sub influența direcțiilor

strategice ale reformei învățământului superior european accentuate la întrunirea de la

Bergen – mai 2005 – și sub influența deciziilor de ordin legislativ/normativ adoptate

de către forurile abilitate.

Schimbările preconizate au la bază:

Principiul continuității și consecutivității care se referă nu doar la componenta

de conținut al procesului didactic, ci și la componenta tehnologie didactică, precum și

la aspecte adiacente, cum ar fi formarea continuă a cadrelor didactice.

2

Principiul diversității și deschiderii, care se realizează prin direcțiile dezvoltării

strategice a instituției de învățământ, care preconizează modalități optime de

concordanță a cererii și ofertei de educație în contextul în care mobilitatea academică

este una dintre direcțiile strategice ale Procesului de la Bologna.

Principiul umanizării învățământului universitar prin valorificarea maximă a

potențialului individual al celui care formează. În acest sens se pune acentul nu atât

pe transmiterea de cunoștințe, cât pe formarea unei atitudini pozitive față de domeniul

de activitate și a competenței de autorealizare prin formare continuă. Aceste condiții

impun schimbarea strategiei procesului de formare profesională inițială, care

încurajează activitatea individuală și autoinstruirea.

La Bergen au fost formulate următoarele priorități:

Structurarea învățământului superior pe cicluri;

Cooperarea în domeniul asigurării calității;

Recunoașterea reciprocă a diplomelor și a periodelor de studii.

La nivel național sunt foarte multe de realizat în plan legislativ, normativ,

conceptual, precum și în plan aplicativ, practic.

În contextul actual, guvernul, organismele şi organizaţiile internaţionale

consideră educaţia unul dintre cele mai eficiente mijloace de ridicare a standardelor

de viaţă, de diminuare şi prevenire a diferitor fenomene cu impact negativ asupra

copiilor şi tinerilor (abandon şcolar, corupţie, infracţionalitate juvenilă, delincvenţă,

muncă ilegală,) şi de a oferi alternative pentru soluţionarea situaţiilor de criză, ca:

sărăcie, excluziune socială, discriminare, acces limitat la informaţie etc.

Din această perspectivă, abandonul şcolar este unul din conceptele care, prin

caracteristicile lui cantitative şi calitative, oferă o imagine mult mai nuanţată asupra

definirii, înţelegerii şi operării cu ceea ce experţii domeniului educaţiei numesc

"acces la educaţie, participare şi progres şcolar şi social". Până în prezent,

demersurile iniţiate şi realizate de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului

și Sportului privind combaterea şi eliminarea progresivă a fenomenului abandonului

şcolar au fost structurate şi fundamentate de către Direcţia Generală Invăţământ în

Limbile Minorităţilor Naţionale şi Accesul la Educaţie pe următoarele direcţii:

3

Analiza fenomenului din perspectiva accesului la educaţie, participării şi

egalităţii de şanse;

Elaborarea unei strategii de programe şi proiecte educative şcolare şi

extraşcolare destinate să ridice rata participării şcolare şi să faciliteze integrarea

copiilor care au abandonat şcoala.

În procesul de construcție europeană, formarea profesională a avut o evoluție

particulară, încurajarea acestui domeniu de cooperare fiind fundamentată cu

argumente atât sociale cât și economice.

Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 (articolul 128) clarifica motivația

promovării formării continue ca instrument pentru realizarea pieței comune. Studiile

Comitetului de Formare Profesională au prezentat descrieri ale situațiilor din statele

membre adoptând principii generale pentru implementarea unei politici comune în

domeniul formării profesionale, din 2 aprilie 1963.

Schimbările produse în societățile europene la sfârșitul anilor 60 au adus

complexitate conceptului de formare profesională, incluzând în categoriile de

beneficiari femeile și tinerii, și stabilind punți între educație și formarea profesională.

După semnarea în 1957 a Tratatului de la Roma prin care a fost înființată

Comunitatea Economică Europeană (CEE), dimensiunea economică a fost principalul

motor al construcției europene, în timp ce educația era considerată domeniu aflat

exclusiv la nivelul competenței statelor membre (Belgia, Franța, Germania, Italia,

Luxembourg și Olanda). În 1973 CEE primea trei noi membrii: Danemarca, Irlanda și

Marea Britanie.

Comunicarea Comisiei „Educația în CEE” (martie 1974) a fost urmată de

Rezoluția Consiliului asupra cooperării din domeniul educației,din 6 iunie 1974, în

care se stabileau termenii preciși ai cooperării: Educația trebuia să rămână în sfera

responsabilității statelor membre, dar legătura dintre sistemele de educație și formare

și piața muncii trebuia îmbunătățită; diversitatea și caracterul particular al sistemelor

de educație din statele membre trebuiau respectate în întregime; statele membre erau

libere să decidă modalitățile de implementare a obiectivelor comune. Au fost însă

definite și „sferele de acțiune prioritară” din cadrul cooperării:

4

- facilitarea accesului la educație și formare pentru lucrătorii migranți (și copii

lor) proveniți din statele membre sau ne-membre CEE

- promovarea unor relații mai strânse între sistemele de educație din Europa

- intensificarea cooperării dintre instituțiile de învățământ superior

- îmbunătățirea posibilităților de recunoaștere a diplomelor și perioadelor de

studiu

- încurajarea libertății de mișcare și mobilitate a profesorilor, studenților și

cercetătorilor, prin eliminarea barierelor administrative și sociale și prin

îmbunătățirea predării limbilor străine

- oportunități egale pentru acces liber la toate formele de educație.

Tratatul de la Maachstrit din 1992 a introdus shimbări în dinamica dintre

instituțiile europene și statele naționale. Pentru prima dată în istoria Uniunii Europene

este adoptat un articol separat – articolul 126 – care se referă în mod concret la

învățământul universitar. Conform acestui articol, instituțiile europene sunt

responsabile de integrarea internațională, iar statele-membre determină curricula și

modul de organizare a sistemelor educaționale.

De-a lungul anilor 90 se observă o schimbare în retorica armonizării de

recunoaștere a studiilor universitare și transparența sistemelor naționale cu o integrare

mult mai intensă a politicilor educaționale. Declarația de la Sorbona din 1998 a pus

bazele Declarației de la Bologna, semnată în 1999 de 29 de state membre, în care s-a

cerut armonizarea arhitecturii universitare europene.

De la semnarea Declarației de la Bologna, țările Europei de Est și de Sud – Est

s-au încadrat activ în procesul de concordare la cerințele acestui proces. Chiar și țările

care au devenit recent membre, au introdus multe din acele cerințe care au fost

discutate în Procesul Bologna. Majoritatea schimbărilor întreprinse sunt importante,

dar țin mai mult de niște aspecte tehnice și mulți reprezentanți universitari din Europa

Centrală și din Europa de Est își exprimă opinia că trecerea la aceste două cicluri –

licență și masterat – este o schimbare formală de la 5 ani la 3 plus 2 ani.

Aspectele tehnice de integrare a învățământului superior, trebuie să fie

complementate cu îmbunătățirea calității studiilor, sporirea autonomiei reale a

5

universităților și a competivității absolvenților universitari locali pe piața europeană

și globală.

Procesul de pregătire a cadrelor didactice din Uniunea Europeană, conform

Procesului de la Bologna, urmărește introducerea unui sistem de credite și include

două etape:

studiul de licență (3 ani)

masteratul (în mod obligatoriu 1 an sau 2 ani)

Dezvoltarea Spațiului European de Învățământ Superior și a celui de Cercetare

este adesea justificată prin argumente din domeniul rentabilității. Creșterea

competenței profesionale și cea a calificărilor, consolidarea capacității de inovare și a

capacității de desfășurare de noi activități, îmbunătățirea gradului de concurență a

intreprinderilor sunt doar câteva dintre obiectivele ale căror realizare a fost posibilă

prin dezvoltarea unui învățământ superior și a unei cercetări mai moderne și mai

eficiente.

Pentru analizarea dimensiuniloe sociale ale Spațiului European de Învățământ

Superior sunt patru abordări din perspectiva educației:

condițiile de acces la învățământul superior – dezvoltarea universitară poate

conduce la o diversificare a profilurilor admise în cadrul unei instituții

elaborarea și implementarea măsurilor și proiectelor orientate spre

aranjamentele legate de condițiile de viață ale studenților pe parcursul instruirii lor

elaborarea schemelor care au ca scop îmbunătățirea eficienței activității

academice și oportunitățile reușitei studenților

oportunitățile integrării economice și ale accesului la angajare oferite noilor

absolvenți ai instituțiilor educaționale universitare.

6

Bibliografie

Pătrăuță T. (2009), Politici educaționale europene, Editura Promun, Arad

Iosifescu Ș. (2000), Manual de management educațional,Editura ProGnosis,

București

Mungiu-Pippidi A., Ioniță S. (2002), Politici publice. Teorie și prectică,

Editura Polirom, Iași

Ionescu M. (2011), Instrucție și educație, Editura Casa Cărții, Cluj-Napoca

7