UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE LITERE

Referat

ORALITATE ȘI SCRIPURALITATE ÎN CULTURA TRADIȚIONALĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,PROF. UNIV. DR. NICOLAE CONSTANTINESCU

Drd. MIRA GH. FLORENTINA – CLAUDIA

BUCUREŞTI2010

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIFACULTATEA DE LITERE

CULTURA TRADIȚONALĂ ORALĂ.TRĂSĂTURI DEFINITORII

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC,PROF. UNIV. DR. NICOLAE CONSTANTINESCU

Drd. MIRA GH. FLORENTINA – CLAUDIA

BUCUREŞTI2010

1

Sfera culturii în societate

În limbajul obișnuit, în conversațiile de zi cu zi, atunci când folosim cuvântul cultură

majoritatea ni-l imaginăm ca fiind echivalentul multor lucruri, de exemplu literatura, arta, muzica,

pictura. În accepția termenului cultură se regăsesc și atari activități, dar totodată și foarte multe

altele. Cultura se referă și la un mod de viață al unei societăți în asamblul ei, sau al unui grup

aparținând unei societăți. Privită din această perspectivă, cultura implică modul cum membrii unei

societăți se îmbracă, tradițiile, viața de familie, obiceiurile, ceremoniile religioase, etc.

Cultura este un proces socio-uman de mare complexitate. Însoțește și se implică în toate

etapele de evoluție ale societății, încă de la constituirea premiselor organizării sociale a omului.

Cultura se deosebește în mod conceptual de „societate”, între cele două noțiuni existând strânse

legături. „Societatea reprezintă un sistem de interrelaționări care pun în legătură un individ cu

altul” (Ghiddens, 2000: 26). Nici o cultură nu poate exista fără societate, după cum nici o

societate nu poate exista fără cultură. De ce este cultura un proces socio-uman? Poate pentru că

fără cultură nu am fi umani, în sensul general al termenului. În absența culturii nu ne-am putea

exprima, pentru că ne-ar lipsi limbajul, capacitatea de gândire și de judecată ar fi limitată, nu am

poseda nici simțul conștiinței de sine. Cu alte cuvinte, cultura este acel proces care definește

natura umană. Premisele organizării sociale a umanității, apărute încă înainte de epoca cinegetică,

putem spune că nu au fost de la început sociale, ci culturale, cultice, cultuale. Arnold van Gennep

a denumit aceste societăți arhaice, primitive, societăți speciale, arătând explicit: „De asemenea,

societățile speciale sunt organizate pe baze mitico-religioase iar tranziția de la una la alta ia

aspectul unei treceri speciale marcate de noi prin rituri determinate, botez, oncțiuni, etc.”

(Gennep, 1996: 16). Trecerile de care vorbește Gennep inițiază noi raporturi între oamnei,

marcate de rituri și proceduri magico-religioase iar grupul gregar, prin instituționalizarea lor,

dobândește la final o anumită structură, indivizii din cadrul grupului se diferențiază fiecare

îndeplinind anumite roluri, în funcție de relațiile funcționale și raporturile instituționalizate de

grup. În concluzie, dacă baza organizării sociale a umanității este una magico-religioasă,

premisele organizării umanității nu sunt sociale, ci culturale, cultice, cultuale.

Fiecare cultură posedă un mod unic de comportament care pare străin oamenilor din alte

medii culturale. O cultură trebuie studiată în termenii propriilor înțelesuri și valori, deci evitând

pe cât posibil etnocentrismul, care reprezintă judecarea altor culturi prin comparație cu cea căreia

îi aparține cel ce face comparația. Pornind de la definiția canonică dată culturii în 1871 de E.B.

Tylor „...cuvântul cultură sau civilizație, în sensul său etnografic cel mai răspândit, desemnează

acel tot complex ce cuprinde științele, credințele, artele, morala, legile, obiceiurile și celelalte

aptitudini și deprinderi dobândite de om ca membru al societății”, putem observa care este

întinderea domeniului de referință al culturii.

Un cercetător contemporan, Bernard Valade, referitor la întinderea în timp a culturii arăta

că „examinarea detaliată a dictoanelor, proverbelor, cântecelor de leagăn, practicilor și

contrapracticilor specifice științelor oculte arată cât de directă și de intimă este legătura dintre

civilizația modernă și starea de sălbăticie cea mai primitivă” (Valade, 1997: 532). Același autor

2

mai nota: „cultura nu constituie un ideal, ea nu reprezintă nici un aspect normativ. Ea constituie o

totalitate” sintetizând astfel trăsăturile conceptului de până la Marcel Mauss.

Raportând cultura la societate, pornind de la opoziția moștenire versus transformare,

definițiile date culturii pot fi încadrate în două categorii, în funcție modul cum ele se circumscriu

celor doi termeni ce caracterizează orice societate: moștenirea – în sensul de aspect identitar

urmărit cu consecvență, continuitate, rezistență la schimbare și alteritate, uneori chiar un

etnocentrism dus până la extreme - și transformare, semnificând un accent de popularitate,

diversitate, asimilare a unor fragmente și elemente ale altor culturi de către societăți diferite, care

se află în comunicare culturală. Definită pe baza criteriului moștenirii, cultura este moștenirea

generațiilor trecute care se transmite generațiilor actuale și viitoare, individul devenind

depozitarul nu numai al unei moșteniri culturale, dar și sociale. Astfel, perioadei arhaice îi

corespunde cultura arhaică, epocii preindustriale cultura rurală, epocii industriale cultura

modernă. Definind cultura pe criteriul transformării se ajunge la un număr mult mai mare de

definiții date conceptului: cultură descriptivă, istorică, rafinată, normativă, cultură înaltă, rafinată,

elaborată, cultură de mijloc, cultură joasă, cultură populară, etc. (Boldureanu, 2004: 10).

Sintetizând definițiile prin coroborarea celor două criterii denumite convențional

moștenire și transformare, se rețin în sfera culturii trei tipuri principale: cultura constituită, cultura

tradițională orală și cultura populară.

Cultura constituită, în terminologia lui Blaga cultură elaborată, înaltă, aulică, elitistă este

guvernată de legi, reguli, standarde valorice, estetice și de gust ridicate, pentru a căror însușire

este nevoie o pregătire complexă, ce implică o lungă durată de timp. O caracteristică a acestui tip

de cultură este creativitatea, forța motrice a ei fiind cuvântul scris. Scrierea are în acest caz rolul

de a tezauriza, de a acumula și de a transmite cunoștințele. Sensul ei este modernizarea,

optimizarea, aprofundarea, inventivitatea și performanța.

Cultura tradițională orală denumită și cultură de tip folcloric, sau cultură folclorică, are

ca ax central tradiția. Din această cauză, atunci când este raportată la alte tipuri de culturi este

catalogată drept conservatoare, inerțială, uneori i se atribuie un caracter retorgrad, refractar. O

astfel de cultură există și se manifestă numai sub forma oralității.

În terminologia antropologiei culturale actuale se fac disocieri nete între conceptele de

cultură contituită ( majoră, profesionistă, înaltă), cultura tradițională orală (cultura de tip folcloric)

și cultura populară. Cultura tradițională orală se dezvoltă complementar culturii constituite

(aulice, majore). Structura internă a culturii tradiționale orale se articulează pe cele trei

componente majore: civilizația rurală, partea cea mai de jos, arta populară, partea de mijloc și

folclorul, partea cea mai înaltă. La nivelul civilizației rurale, ca de altfel și al tehnicilor

tradiționale, cunoștințele și deprinderile există, de transmit și se păstrează exclusiv pe cale orală.

În secolul al XIX - lea în folcloristica românească se vehiculau doi termeni: popular și

poporan, fiecare desemnând altceva. Popular definea ceea ce este agreat de popor, fără a fi creat

de popor, iar poporan însemna ceea ce aparține poporului, ca ceva al său. Acest din urmă termen

a dispărut din uzul curent al folcloriștilor, iar până la mijlocul secolului al XX – lea și din limbajul

comun.

3

Cultura populară este opusă culturii tradiționale orale, care sugerează individualitatea,

specificitatea unui grup relativ restrâns de oameni și, mai presus de orice, tradiția. Cultura

populară nu se poate substitui folclorului și culturii tradiționale orale ( de tip folcloric), tocmai

pentru că este altceva decât folclorul.

Trăsături definitorii ale culturii tradiționale orale

Trăsăturile cardinale ale culturii tradiționale orale (folclorice) sunt: tradiționalitatea,

oralitatea, caracterul formalizat. Acest tip de cultură are caracterul unui sistem deschis, nu este

osificată, relictuală, muzeală, este vie și productivă. Caracterul ei este dat de dinamica folclorului

care presupune înnoire, mobilitate, inovație. Inovația și înnoirea sunt normate de tradiție, se

produc în limitele tradiționalității, schimbările înnoitoare sunt admise, autentificate de tradiție. În

istoria folcloristicii românești, termenul tradiție era sinonim cu legendă, dar și cu eres, datină. În

prezent, el este pus tot mai des în legătură cu tradiționalitatea, termen care în accepția actuală vrea

să desemneze o trăsătură cardinală a folclorului de o importanță mult mai mare decât caracterul

anonim, colectiv, sincretic. Tradiția reprezintă continuitatea folclorului, etalonul autenticității,

forța motrice care amorsează creativitatea în folclor. De exemplu, în spaţiul culturii tradiţionale

orale, un interpret–creator care, prin originile sale, aparţine altei zone etnofolclorice este aproape

întotdeauna „simţit” (şi cel mai adesea întâmpinat cu rezerve) atunci când se aventurează într-un

„spaţiu repertorial” diferit de al său şi care nu-l poate lega şi solidariza cu un receptor (public

spectator) diferit. Excepţiile în această privinţă sunt rarisime.

Oralitatea este o trăsătură care nu caracterizează în exclusivitate cultura tradițională orală

și în special folclorul ca parte a acesteia. O întâlnim ca o însușire secvențială în artă, în produse

artistice, de exemplu în teatru, ca artă a spectacolului, unde expresia nu poate exista fără oralitate,

în absența cuvântului rostit. Oralitate „definește un mod propriu de existență și manifestare a

culturii și literaturii populare, cu consecințe esențiale în însăși structura lor estetică” (Pop,

Ruxăndoiu, 1990: 46).

Adrian Fochi într-una din tezele sale arăta că orice produs folcloric trebuie înțeles ca o

realitate fluidă. Consideră că varietatea de forme ale produsului folcloric performat nu duc la

pierderea și nici măcar la schimbarea trăsăturilor lor individuale. Prin actul performării se pune în

raport „ceea ce este variabil și ceea ce este constant” (Fochi, 1984: 42). Prin această teză se

reajunge practic din nou la raportul dintre tradiție și inovație în cadrul culturii tradiționale orale.

Potrivit teoriei oralității, A. Fochi lansează și o altă teză, spunând că în faptele folclorice, care țin

de folclor și de cultura tradițională orală se regăsesc elemente de expresivitate directă, nemijlocită

și elemente nonlingvistice – gestica, mimica, mișcări ale corpului, utilizarea unei recuzite în scop

ritual sau păstrând reminiscențe ale unor asemenea scopuri (id.:40), care determină marea

complexitate a comunicării acestei culturi, de fapt o pluralitate de coduri și limbaje.

Povestitul, prin rolul şi rostul lui în folclor, în cultura tradiţională orală şi în viaţa

comunităţilor rurale este unul dintre cele mai complete fapte etnologice având o importanţă de

prim rang în crearea „culturii etnografice”, în transmiterea (comunicarea) şi în păstrarea

(conservarea, tezaurizarea) acesteia. Povestitul este cel mai cuprinzător fapt al oralităţii atât la

4

nivelul folclorului (fiind forma specifică de existenţă a celor mai numeroase, mai ample şi mai des

întâlnite specii folclorice: basmul, legenda, snoava, povestirea), cât şi la nivelul întregii culturi de

tip folcloric (în sensul că toate cunoştinţele privind artele folclorice şi tehnicile tradiţionale ale

civilizaţiei rurale nu există decât în formă orală, fiind „puse în act” în această formă, prin acte ale

vorbirii — adică povestite). În culturile folclorice, în civilizaţiile tradiţionale rurale, povestitul

reprezintă forma cea mai directă, cea mai cuprinzătoare de manifestare şi de înfăptuire a oralităţii .

Aici totul „se povesteşte” — meseriile, îndeletnicirile, credinţele, dar mai ales faptele de viaţă

care marchează şi orientează individul şi comunitatea, armonizează şi ordonează existenţa lor.

Caracterul formalizat/formalizarea este o altă trăsătură definitorie pentru cultura

tradițională orală. Ea determină, împreună cu oralitatea și tradiționalitatea nu numai folclorul, ci

întregul din care acesta face parte – cultura tradițională orală – cultura de tip folcloric,

complementară culturii moderne. În toate zonele culturii tradiționale caracterul formalizat se

manifestă, se concretizează prin utilizarea de elemente expresive centrate pe embleme, arhetipuri,

simboluri care întotdeauna au și un corespondent lexical (Boldureanu, 2003: 46).

Caracterul anonim este o trăsătură definitorie pentru folclor. Depinde și chiar derivă din

oralitate, în sensul că în culturile arhaice primare, de structură orală, anonimatul „era un fenomen

integral” (Pop, Ruxăndroiu, 1990: 67). În cultura tradițională orală și cu precădere în folclorul

acesteia, anonimatul este coroborat cu caracterul comunitar/colectiv și este o consecință a

oralității — trăsătură cardinală a culturii tradiţionale orale — care determină şi defineşte integral

folclorul marcându-i decisiv toate fazele existenţei lui: creaţia/interpretarea (performarea),

transmiterea (comunicarea) şi păstrarea (conservarea). Dacă numele (real sau atribuit)

autorului/creatorului interpret este reţinut de memoria colectivă a comunităţii, atunci acest nume

apare mai degrabă ca o marcă a identităţii unei variante care, prin valoarea ei, aşa cum a fost

simţită şi a frapat comunitatea, merită să fie reţinută ca etalon. Oamenii din mediul tradiţional

rural sunt dezinteresaţi de individualitatea propriu-zisă a celui care a creat cutare sau cutare

produs de artă folclorică ori de civilizaţie rurală, dar reţin numele celui care a creat respectivul

produs nu în legătură cu identitatea lui de stare civilă, ci cu meşteşugul pe care îl semnifică şi îl

personalizează (personifică): „moş Tilă–Cojocariu”, „moş Linu Lemnariu”, „Ioancă–Zidariu”,

„Ghega–Dogariu” — denumirea marchează o încadrare, o circumstanţiere elitistă — cea de

meşter vestit, „mare maistor”.

Atunci când aducem în discuție cultura tradițională avem în vedere și raportul tradiție –

inovație versus tradiție – modernizare. Aceasta deoarece cultura tradițională orală, cu trăsătura ei

definitorie, tradiționalismul/tradiția este o adevărată „arhivă a imaginației”. Și totuși tradiția

intervine în modelarea prezentului, contribuie la realizarea de noi combinații culturale și sociale.

Dacă toate creațiile culturii tradiționale și-ar pierde sprijinul, susținerea și temelia tradițională,

atunci ele ar fi din punct de vedere al valorilor expuse kitschizării.

Pe lângă cele trei subsisteme structural–funcţionale existente în palierul sincronic actual

din sfera culturii contemporane, se mai vorbeşte — cu o sintagmă dragă mai ales sociologilor —

despre „cultura de masă” (cf. Bondrea, 1993: 252–256), iar mai nou şi despre „cultura mass-

media”. Cultura populară rămâne principalul suport, dă substanță culturii de masă. Cultura mass-

media (mediatică) aproape în totalitate se identifică cu funcția ei, aceea de undă purtătoare, de

5

„cărăuș” digital al valorii specifice, al substanței celorlalte tipuri de cultură. Ceea ce creează, ceea

ce-i aparține, ce-i este caracteristic acestui tip de cultură este evenimentul mediatic.

Aceste tipuri de culturi așa-zise noi, se adresează publicului larg, greu identificabil sau

chiar neidentificabil, care se situează în postura de consumator, de receptor pasiv, supus lent

persuasiunii și care este susceptibil de a fi manipulat, transformat într-o piață difuză.

Bibliografie:

Boldureanu, Ioan Viorel, Folcloristică și etnologie, Editura Mirton, Timișoara, 2003.

Boldureanu, Ioan Viorel, Cultura populară bănățeană, Editura Mirton, Timișoara, 2004.

Fochi, Adrian, Paralele folclorice. Coordonatele culturii carpatice, Editura Minerva,

București, 1984.

Gennep, Arnold van, Rituri de trecere, Editura Polirom, București, 1996.

Ghiddens, Anthony, Sociologie, Editura All, București, 2000.

Pop, Mihai, Folclor românesc, vol. I, II, Editura „Grai şi Suflet — Cultura Naţională”,

Bucureşti, 1998.

Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 1990.

Tylor, E. B., Primitive Culture, London, 1971.

Valade, Bernard, Cultura în vol. MMM M M Tratat de sociologie (sub coord. lui Raymond Boudon),

Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.

6