Universitatea „ANDREI ŞAGUNA”

Facultatea Ştiinţele Comunicării şi Ştiinţe Politice

Specializarea: Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Anul: III, Semestrul: I.

REFERAT

COORDONATOR,

LECT. UNIV. DRD. ELENA MANEA

STUDENT,

ION GHIŢULESCU

CONSTANŢA 2012

MISIUNILE DIPLOMATICE

PERSONALUL MISIUNII DIPLOMATICE

COORDONATOR,

LECT. UNIV. DRD. ELENA MANEA

STUDENT,

ION GHIŢULESCU

CONSTANŢA 2012

2

CUPRINS

INTRODUCERE…............................................................................................................................ 4

CAPITOLUL 1: DEFINIREA MISIUNII DIPLOMATICE............................................................ 5

CAPITOLUL 2: CLASIFICAREA MISIUNILOR DIPLOMATICE……….................................. 6

CAPITOLUL 3: PERSONALUL MISIUNII DIPLOMATICE........................................................ 9

CONCLUZII…................................................................................................................................. 11

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................. 12

3

INTRODUCERE

Raţiunile pentru care lumea modernă apelează la instituirea reprezentanţelor diplomatice

sunt multiple. În primul rând nici şeful statului şi nici ministrul de externe, organele în genere

abilitate cu realizarea politicii externe a unui stat, nu au cum să gestioneze singuri întreaga activitate

pe care o implică viaţa internaţională. Chiar şi în condiţiile de astăzi, când participarea şefilor de

stat şi de guverne sau a miniştrilor de externe la congrese şi reuniuni internaţionale este tot mai

frecventă, întâlnirile din cadrul unor astfel de reuniuni, precum şi contactele directe între

conducerile de stat nu pot asigura decât o abordare limitată a problematicii de interes pentru un stat

şi sub nici o formă nu pot substitui activitatea permanentă, aplicată şi specializată pe care o solicită

dezvoltarea tot mai puternică şi pe tot mai multe planuri a relaţiilor dintre state.

Această realitate obiectivă impune stabilirea şi menţinerea de reprezentanţe ale statului care

să negocieze şi să acţioneze în numele său pentru a soluţiona problemele cotidiene care sunt tot mai

numeroase şi mai complicate. Trebuie menţionat faptul că un stat, pentru organizarea desfăşurării

relaţiilor externe are la dispoziţie, pe lângă organele din interiorul statului, prin care asigură

stabilirea şi continuitatea relaţiilor cu alte state, o serie de alte organe în exterior prin care întreţin

relaţii internaţionale, în mod direct şi nemijlocit. Aceste organe externe se numesc generic misiuni

diplomatice, sau reprezentanţe diplomatice.

4

CAPITOLUL 1

MISIUNILE DIPLOMATICE

Noţiunea de misiune diplomatică este folosită în mai multe sensuri, cum ar fi acela de raport

juridic bilateral de drept internaţional, cel de sarcină încredinţată de un stat agentului său

diplomatic, grupul de persoane însărcinate cu funcţii diplomatice sau care asistă agentul diplomatic

în îndeplinirea sarcinii sau, cel mai important ca relevanţă pentru acest capitol, organ al statului

trimiţător. În acest ultim sens, misiunea diplomatică este privită ca instituţie în sine, permanentă şi

distinctă de persoanele fizice care o alcătuiesc, instituţie care există independent de sosirea sau

plecarea de la post vreunuia dintre agenţii diplomatici.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române1, misiunea este o: „reprezentanţă

diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotenţiar”. 

O formulă unanim acceptată pentru definirea unei misiuni diplomatice este cea de organ al

unui subiect de drept internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept

internaţional şi însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestuia. Dată fiind procedura de

înfiinţare, o misiune diplomatică se mai poate defini ca fiind agenţia sau instituţia pe care un stat o

înfiinţează într-un alt stat, cu consimţământul aceluia din urmă, în scopul de a menţine cu acesta

relaţii diplomatice.

Trebuie să se realizeze o distincţie clară între misiunea diplomatică ca organ al politicii

externe a unui stat şi membrii săi, a căror activitate dă viaţă instituţiei.

CAPITOLUL 2

1 Varianta online: http://dexonline.ro5

CLASIFICAREA MISIUNILOR DIPLOMATICE

Un prim criteriu de clasificare îl constituie durata misiunii diplomatice şi în baza acesteia

avem misiuni diplomatice permanente, cărora nu li se fixează existenţa în timp şi sunt proiectate să

gestioneze întregul ansamblu de relaţii diplomatice dintre două state şi misiuni temporare, care îşi

desfăşoară activitatea un timp limitat şi potrivit cu sarcini punctuale pentru rezolvarea cărora au fost

trimise.

Se pare că doctrina de drept diplomatic este de acord că misiunea diplomatică este ori

„temporară”, ori „permanentă” (MAZILU 2003, 239). Statul poate trimite în străinătate şi poate

primi din străinătate, conform consimţământului propriu şi al statului străin, misiuni diplomatice

„temporare”, discontinue, mai precis pentru o perioadă limitată, şi misiuni diplomatice

„permanente”2, continue, pentru o perioadă neprecizată. De fapt, misiunile corespund fie relaţiilor

diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt constituite în legătură cu aceste împrejurări, „ad

hoc”, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite între state pentru îndeplinirea de funcţii diplomatice

generale, fără limită de timp, aşadar „permanente”. Misiunea diplomatică „temporară” are caracter

„ad hoc”, este adecvată exclusiv atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi

misiunea diplomatică la nivel înalt. Misiunea diplomatică „permanentă” are un ansamblu de

obiective care însumează, practic, toate componentele legăturilor dintre două state. Consimţământul

statelor pentru constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimţământul lor prealabil

privind stabilirea de relaţii diplomatice, pentru ambasade, şi privind stabilirea de relaţii consulare,

pentru posturile consulare.

Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internaţional, de state şi de

foruri internaţionale. Referindu-se la dreptul la ambasadă „jus legationis”, A. Gentili avea

certitudinea că acest drept le revine tuturor statelor, indiferent de religie. Statul sau forul

internaţional care constituie o misiune diplomatică îşi exercită dreptul de legaţie în mod activ. Statul

sau forul internaţional care primeşte o misiune diplomatică îşi exercită dreptul de legaţie în mod

pasiv.

Deosebit de importantă este clasificarea misiunilor diplomatice care are la bază nu numai

criteriul evolutiv, ci şi distincţia care se face între diplomaţia bilaterală şi cea multilaterală.

În prima categorie, în funcţie de criteriul rangului misiunii diplomatice, al nivelului de

reprezentare şi cel al calităţii pe care-l are subiectul de drept internaţional al cărui organ este

respectiva misiune, se cuprind:

2 Cms, Articolul 1. (…) b) „misiune diplomatică permanentă” este misiunea diplomatică la care se referă Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice

6

Ambasada = constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, având rangul cel mai înalt

şi - în acelaşi timp - fiind cel mai des folosită şi ţinând spre exclusivitate.

Ambasada constituie organul de reprezentare diplomatică prin excelenţă; misiunile

diplomatice cu rang inferior celui de ambasadă apar în zilele noastre drept cazuri izolate (98% din

reprezentanţele diplomatice sunt ambasade).

Şeful titular al acestei misiuni diplomatice are titlul de ambasador şi face parte din prima

clasă în ierarhia diplomatică.

În mod excepţional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri adinterim

(imediat după stabilirea relaţiilor diplomatice sau a reluării lor) sau permanent.

Nunţiatura apostolică = este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului Sediu în vederea

asigurării relaţiilor sale externe cu acesta. "Nunţiaturile exercită funcţii diplomatice şi ecleziastice,

adică întreţin relaţii oficiale cu statut acreditar, guvernate de dreptul internaţional şi relaţii cu

organul naţional catolic din statul primitor, având la bază dreptul canonic"3.

Nunţiul este şeful titular al misiunii şi face parte din prima clasă a agenţilor diplomatici;

nunţiatura poate fi condusă şi de un pronunţiu.

Nunţiatura realizează un dublu scop: pe de o parte, este organul diplomatic prin intermediul

căruia Sfântul Sediu îşi exercită pe lângă statele străine dreptul de legaţie activă al cărui titular este,

iar pe de altă parte, constituie organul prin care Sfântul Sediu îşi exercită puterea jurisdicţională

care-i apartine, faţă de ierarhia ecleziastică locală în virtutea primatului Pontifului Roman.

"În trecut - până în secolul al XVI-lea, reprezentantul Sfântului Sediu avea titlul de legat;

actualmente, legatul reprezintă Sfântul Sediu în cadrul unor misiuni speciale şi temporare"4.

Legaţia = este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei şi este condusă de un

ministru - cu titlu de "tringis extraordinar şi ministru plenipotenţiar" - un ministru rezident sau un

însărcinat cu afaceri - ad-interim sau permanent.

Internunţiatura apostolică = este reprezentantă diplomatică pontificală, care corespunde ca

rang legaţiei; reprezintă Sfântul Sediu în ţările unde nu există nunţiatură şi este condusă de un

internunţiu.

Înaltul Comisariat = este misiunea diplomatică a unui stat cu care acesta este legat prin

interese deosebit de strânse: este vorba de legăturile Angliei cu ţările Commonwealth-ului britanic

sau de relaţiile Franţei cu ţările membre al Comunităţii francofone. "În relaţiile dintre ţări sunt

folosiţi Înalţi Comisari (Anglia) sau Înalţi Reprezentanţi (Franţa), agenţi diplomatici care se

bucură în general de statutul privilegiat al ambasadorilor"5.

"În statele cu care nu menţine relaţii diplomatice, Sfântul Sediu trimite delegaţii apostolice.

Delegatul apostolic este un preot cu o funcţie nediplomatică, trimis de Papă ca reprezentant al său 3 Ion M. Anghel, op. cit., pag 484 Ion M. Anghel, op. cit., pag. 495 Mircea Maliţa, op. cit., pag 199

7

să lucreze într-o regiune ecleziastică cu ierarhie catolică, cu călugării şi membrii bisericii

catolice"6.

În a doua categorie de misiuni diplomatice se înscriu delegaţiile permanente ale statelor la

Organizaţii internaţionale şi misiunile unor Organizaţii internaţionale în diferite state sau la diferite

organizaţii internaţionale.

Reprezentanţele permanente sau delegaţiile permanente = sunt misiunile diplomatice

permanente ale unui stat acreditate la o organizaţie internaţională.

Acestea au anumite caracteristici proprii: au funcţii care amintesc de funcţiile clasice ale

oricărei misiuni diplomatice permanente, precum şi funcţii în plus; normele referitoare la misiunile

diplomatice tradiţionale tind să se aplice reprezentanţelor permanente pe lângă organizaţiile

internaţionale, existând totuşi diferenţe în ce priveşte organul care emite scrisorile de acreditare,

organul care primeşte acreditarea, formele în care trebuie să se efectueze acreditarea.

Misiunea unei organizaţii internaţionale într-un stat - este categoria de misiune diplomatică

cea mai recentă ce poate fi acreditată într-un stat membru al organizaţiei.

Sediul misiunii diplomatice se află în localitatea de guvernământ, în capitala ţării respective,

şeful misiunii fiind acreditat pe lângă şeful statului primitor sau ministrul Afacerilor Externe.

În ultima perioadă au existat şi cazuri în care unele ţări şi-au exprimat dorinţa de a-şi înfiinţa

misiunile într-un alt oras decât capitala statului primitor sau de a avea birouri în mai multe localităţi.

Această tendinţă s-a cristalizat deoarece, pentru unele misiuni diplomatice, prezintă mai mult interes

centrele economico-comerciale decât centrul politic - capitala (Amsterdam în loc de Haga,

Frankfurt în loc de Bonn, etc.).

"Comisia de drept internaţional a recomandat ca statul trimiţător să nu poată, fără

consimţământul statului primitor, să stabilească birouri în alte oraşe decât cele în care misiunea

însăşi s-a înfiinţat"7.

CAPITOLUL 3

PERSONALUL MISIUNILOR DIPLOMATICE

6 Ion M. Anghel, op. cit., pag 507 Ion M. Anghel, op. cit., pag 52

8

Este prima categorie din personalul misiunii şi constituie o categorie distinctă de funcţionari

publici, anume cea care se ocupă cu activitatea diplomatică şi cu exercitarea funcţiilor diplomatice,

activităţi oficiale ale organelor de stat pentru relaţii externe care se desfăşoară prin tratative,

corespondenţă şi alte mijloace paşnice, în vederea înfăptuirii sarcinilor de politică externă ale

statului. În sens larg, termenul de personal diplomatic defineşte atât ministrul de externe cât şi

agenţii externi. Diplomatul, în activităţile pe care le desfăşoară, trebuie să respecte atât norme ale

dreptului intern din statul acreditant, cât şi norme specifice dreptului internaţional public, acţionând

în apărarea intereselor statului acreditant în statul acreditar.

Dreptul intern este cel care, în esenţă, conferă unei persoane calitatea de diplomat, creând

totodată statutul juridic subiectiv al acestuia. Conţinutul juridic al statutului de diplomat conţine un

ansamblu de drepturi şi obligaţii, care derivă din normele interne, ai căror destinatari sunt exclusiv

persoanele titulare ale calităţii de agent diplomatic. Pe de altă parte, specificul activităţii

diplomatice obligă interacţiunea agentului diplomatic ca mandatar al statului trimiţător cu

autorităţile statului acreditar şi, în consecinţă, diplomatul se plasează în logica normelor de drept

internaţional pe care este obligat să le respecte. Din această perspectivă se poate afirma că normele

dreptului internaţional public se adresează deopotrivă statelor şi celorlalţi subiecţi care participă la

viaţa internaţională, iar maniera şi regulile de comunicare revin dreptului diplomatic care normează

activitatea tuturor subiecţilor care participă la raportul de misiune diplomatică, fie ei fizici sau

juridici, deci, în consecinţă, aplicabile şi diplomaţilor.

Diplomatul este un organ de relaţii internaţionale care acţionează în exterior. În consecinţă

activitatea sa în exterior este reglementată în ceea ce priveşte numirea şi funcţionarea sa de normele

dreptului diplomatic destinate organelor externe de relaţii internaţionale. În concluzie, statutul

personalului diplomatic este determinat prioritar de dreptul intern şi doar în plan secundar de

dreptul internaţional public. Numirea şi stabilirea carierei lor, inclusiv treptele profesionale

(ambasador, ministru plenipotenţiar, ministru consilier, consilier, secretar I, secretar II, secretar III,

ataşat) se stabileşte conform dreptului public intern al statului de care aparţin. Ca şi în cazul şefului

de misiune, însă respectând o altă procedură, membrii personalului diplomatic sunt numiţi de statul

acreditat. Pe lângă personalul provenit din ministerul afacerilor externe, practica statelor din zilele

noastre a consacrat procedura de transmitere la post, în cadrul misiunii diplomatice, a ofiţerilor

ataşaţi, care provin din alte ministere sau instituţii ale statului acreditant. Este cazul ataşaţilor

militari, navali, aerieni, comerciali, economici, financiari, pe probleme de muncă, de presă,

culturali, pentru activităţi specializate, tehnic, ştiinţific.

Odată trimişi de statul acreditant să desfăşoare activitatea într-o misiune diplomatică şi

notificaţi ca atare la ministerul afacerilor externe al statului acreditar, aceştia fac parte din Corpul

diplomatic şi beneficiază cu toţii, indiferent de instituţia de provenienţă, de statutul diplomatic

9

prevăzut pentru aceştia, fiind înscrişi în lista Corpului Diplomatic care este publicată de statul

acreditar. Pentru executarea funcţiilor pe care le are de îndeplinit o misiune diplomatică, fiecare

dintre diplomaţi îşi va desfăşura activitatea într-unul din compartimentele specializate ale misiunii

diplomatice, sau acolo unde nu este posibilă o asemenea delimitare în baza fişei postului stabilită de

şeful de misiune.

Personalul nediplomatic al misiunii

Personalul tehnico-administrativ reprezintă categoria agenţilor de execuţie, din care amintim

secretari, dactilografi, stenografi, arhivari, interpreţi, cifrori, contabili, intendenţi ş.a.m.d.

Membrii personalului tehnico-administrativ nu sunt incluşi în lista Corpului Diplomatic al statului

acreditar, întrucât nu sunt diplomaţi, însă chiar dacă nu au un statut diplomatic propriu-zis,

beneficiază totuşi de un statut special, recunoscându-lise anumite privilegii şi imunităţi.

Personalul de serviciu este format din persoane care se ocupă de serviciul casnic al misiunii,

cum ar fi grădinari, menajere, portari, îngrijitori, paznici, bucătari etc. Aceştia nu beneficiază de un

statut special.

Membrilor de familie ai membrilor misiunilor diplomatice li se acordă acelaşi tratament ca

şi agentului diplomatic, chiar dacă nu au acelaşi statut juridic. Întrucât sfera membrilor de familie ar

putea fi ipotetic extinsă nepermis de mult pentru statul acreditar, doctrina internaţională şi practica

statelor s-a convenit o delimitare a termenului de membrii de familie. Astfel, vor fi incluşi în această

categorie soţia şi copii, cu condiţia însă ca aceştia să locuiască împreună cu agentul şi să nu exercite

profesiuni lucrative.

Codificarea dreptului diplomatic însă a lărgit sfera de cuprindere a înţelesului termenului de

membri de familie, considerând la fel de important criteriul dependenţei economice (faptul că

locuiesc împreună), decât cel de rudenie. Astfel, s-a stabilit că membrii de familie sunt cei care fac

parte din menajul agentului diplomatic, incluzând astfel nu doar soţia şi copiii, dar şi sora acestuia,

descendenţi - nepoţi ş.a.m.d. A fost luat în considerare faptul că membrii de familie ai unui

diplomat duc o viaţă independentă, copiii fiind la Universităţi, şcoli etc. şi este posibil ca aceştia să

nu trăiască în acelaşi loc cu agentul diplomatic şi deci să facă parte din menajul acestuia.

Efectivul misiunii diplomatice

Tema efectivului unei misiuni diplomatice a ridicat întotdeauna o serie de probleme,

generând discuţii şi negocieri, adesea îndelungi între statul acreditar şi cel acreditant pentru

stabilirea mărimii efectivului unei misiuni, dar şi serioase analize în interiorul statului trimiţător

care să justifice efectivul unei misiuni într-o altă ţară.

Într-o primă evaluare, în stabilirea efectivului unei misiuni, guvernul statului trimiţător se

pleacă de la capacitatea economică a acestuia de a susţine o astfel de misiune diplomatică în tot

statul acreditar, capacitatea care trebuie să fie corelată cu interesul statului acreditant pentru statul

10

trimiţător. Din această perspectivă, statele mici au întotdeauna probleme de reprezentare, aflându-se

în situaţia subechipării unei misiuni diplomatice care să le reprezinte interesele.

La polul opus se află marile puteri care nu justifică, de cele mai multe ori, supraechiparea

misiunilor lor care creează prin supradimensionare probleme statului primitor, întrucât, personalul

diplomatic al unui stat acreditant care îşi permite acest lucru se bucură de imunităţi şi privilegii

diplomatice. Prezenţa unui număr prea mare de diplomaţi străini creează o serie de obligaţii pentru

statul acreditar, punându-l pe acesta într-o situaţie dificilă. De aceea, statul primitor reacţionează

negativ faţă de misiunile al căror efectiv li se pare exagerat de mare. Din punct de vedere juridic,

statul trimiţător este liber să stabilească efectivul misiunii, iar statul primitor nu are prea multe de

spus în acest sens, plecând de la ipoteza că stabilirea de relaţii diplomatice este expresia dorinţei

unui stat de a trata cât mai bine partenerul din raportul de misiune şi, în consecinţă, poziţia de

principiu este aceea de a accepta doleanţele acestuia.

Există însă o serie de considerente care limitează prerogativele discreţionare ale statului

trimiţător. Unul dintre elementele cele mai semnificative care influenţează limitativ doleanţele

statului acreditant îl constituie numărul în continuă creştere al misiunilor diplomatice trimise în

diferite ţări care implică şi creşterea numărului de personal implicat în activitatea diplomatică. Din

acest aspect derivă o serie de inconveniente pentru statul primitor cum ar fi asigurarea cu locuinţe şi

localuri pentru ambasadă şi personalul diplomatic, facilităţi de parcare, scutiri de taxe şi impozite,

precum şi alte facilităţi pe care statul primitor este obligat să le asigure pentru statul trimiţător. În

acest context, este important să se observe că fiecare membru al misiunii diplomatice este

beneficiarul unui statut special, referitor la o serie de derogări de la dreptul intern al statului de

reşedinţă, atât cel referitor la străini cât şi cel care se adresează propriilor cetăţeni pentru crearea

unui tratament special diplomaţilor din statul trimiţător (imunităţi, privilegii, facilităţi). Din cele

menţionate cu prilejul abordării dreptului de legaţie a unui stat, se poate deduce, prin analogie, că

statul primitor nu este obligat să acorde un regim diplomatic unui număr nelimitat sau nedeterminat

de persoane.

În altă ordine de idei, trebuie subliniat că personalul misiunii nu se constituie în ajutoare ale

şefului de misiune, ci este format din agenţi diplomatici ai statului acreditant, îndeplinind fiecare

funcţii oficiale şi, în consecinţă acţionând direct în raport cu autorităţile din statul primitor. De aici

derivă şi criteriul tehnic al colaborării, efectivul unei misiuni şi atribuţiile membrilor acesteia

nemaifiind doar o problemă de organizare internă.

CONCLUZII

11

Se poate afirma, şi pe bună dreptate, că regulile ce guvernează relaţiile diplomatice dintre

state sunt prin esenţă mult mai rigide decât alte reguli ale dreptului internaţional care cunosc o

schimbare mult mai rapidă şi de fond şi de formă. Totuşi, acest caracter rigid, după părerea noastră

trebuie într-o mai mare măsură flexibilizat în faţa noilor probleme apărute mai ales în ultimele

decenii: apariţia pericolului nuclear, globalizarea, interdependenţă accentuată între state.

Dacă în trecut, deciziile care se luau la nivel politic nu aveau de cele mai multe ori

consecinţe negative faţă de cei care le luau, chiar dacă acestea se dovedeau dezastroase pentru masa

populaţiei, în acest moment politicul este direct responsabil în faţa socialului şi legat de acesta a

economicului.

Importanţa misiunilor diplomatice a crescut indiferent dacă sediul lor se află într-un stat mic

sau puternic, aceasta pentru că apariţia unui conflict oriunde în lume poate duce la o destabilizare

generală a situaţiei pe tot mapamondul, conflictul ne mai putând fi izolat. Este caracteristică şi o

creştere a importanţei dar şi a numărului misiunilor diplomatice a statelor în cadrul unor organizaţii

internaţionale.

Faptul că forţa de muncă are la dispoziţie o piaţă care depăşeşte frontierele propriilor state,

face ca mai mulţi cetăţeni ai unui stat să ajungă pe teritoriul altor state, fapt ce duce la creşterea

importanţei legăturii acestora cu misiunile diplomatice ale statului al căror cetăţeni sunt, pentru

protejarea intereselor lor. Chiar şi turismul internaţional a devenit mult mai intens decât în trecut

aducând şi el o participare crescută la afluxul de resortisanţi străini pe teritoriul unui stat.

Pe lângă acţiunile principale ale misiunilor diplomatice, care au şi trebuie să aibă un impact

direct asupra cetăţenilor statului lor care se află în statul acreditar, îşi păstrează importanţa şi alte

activităţi cum este cel de negociere între state, activităţi care, deşi de multe ori au un caracter secret

pentru publicul larg, sunt foarte importante pentru ocolirea situaţiilor de criză care pot apărea sau

care există în acel moment.

BIBLIOGRAFIE

12

I. TRATATE, MANUALE, CURSURI

1. Ion M. Anghel - "Dreptul diplomatic şi consular" Ediţia "Lumina Lex", Bucureşti, 1996;

2. M. Maliţa - "Diplomaţia", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

3. . Grigore Geamanu - "Drept internaţional public", vol. 2, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

4. Buruian A., Drept diplomatic şi consular, Editura Cuant, ediţia a 2-a, Chişinău, 2003;

5. Martian I. Niciu – Drept international public, Ed. Servosat, 1997;

6. Popescu Dumitru, Adrian Năstase, Florian Loman, Drept internaţional public. Editura „Şansa",

1994.

II. REVISTE

III. SITE-URI

7. http://dexonline.ro.

13