Referat Legislatie-excludere Sociala

5/10/2018 Referat Legislatie-excludere Sociala - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/referat-legislatie-excludere-sociala 1/42

Universitatea „Ovidius” din Constanţa

Facultatea de Psihologie şi Stiinţele Educaţiei

Specializarea: Asistenţă SocialăAnul II

FENOMENULDE

EXCLUDERE SOCIAL Ᾰ

LEGISLAŢIA SECURIT ŢII ŞI PROTECŢIEI SOCIALE Ᾰ

PROFESOR: DUMITRU RADU

STUDENT: CONSTANTIN (GORGOS) GENOVECA



SEMESTRUL II

FENOMENUL DE EXCLUDERE SOCIAL Ᾰ

Dimensiuni ale excluderii sociale in Romania

Societatea romaneasca actuala este supusa unei eroziuni din ce in

ce mai ample, care genereaza aparitia unor categorii sociale vulnerabile.

Aceasta vulnerabilitate se inscrie pe o axa avand la un capat

supravietuirea la limita nivelului de trai, iar la celalalt capat marea

excludere sociala. Analiza contextului socio-economic din Romania poate

oferii o serie de explicatii in legatura cu acest fenomen.

In primul rand, situatia economica din Romania se confrunta in

ultimii ani cu o reducere continua a resurselor financiare. Acest fapt a

atras dupa sine cresterea drastica a ratei somajului si scaderea nivelului

de trai. In Bucuresti si in alte orase mari din tara, multi muncitori locuiau

in camine de nefamilisti sau cu chirie. Odata cu pierderea locului de

munca, unii dintre acestia si-au pierdut si locuinta si au ramas pe strada

neavand incotro sa se indrepte. Numarul acestora a devenit tot mai mare

pe masura ce, din alte zone ale tarii, vin alti someri atrasi de mirajul

marilor orase.

Pe de alta parte, scaderea nivelului de trai a dus la amplificarea

tensiunilor intrafamiliale, la cresterea numarului de divorturi, de separari,de persoane alungate din locuinta. Odata ajunse in strada, acele persoane,

care n-au posibilitati financiare sa lupte legal pentru a-si recapata

drepturile, sunt nevoite sa se resemneze in situatia respectiva. Dintre

acestia, situatia cea mai tragica o traiesc copiii, care sunt obligati sa faca

fata unei vieti deosebit de dure, lucru ce marcheaza profund negativ si

uneori iremediabil, dezvoltarea lor psihica si fizica.

2



Rezultatul acestor transformari este un tablou social dramatic.

Persoane tinere dezorientate, batrani insecurizati, o conflictualitatefamiliala tot mai accentuata. Caruselul schimbarilor sociale se invarte

prea repede pentru o parte a populatiei. Cei care nu se adapteaza sunt

aruncati undeva spre marginea societatii. Ruptura dintre generatii, lipsa

resurselor financiare si a spatiului de locuit provoaca uneori adevarate

tragedii familiale.

De ce este excluderea socială o problemă şi de ce trebuie să ne

preocupăm de acei indivizi care nu participă la activităţile fundamentale

ale societăţii ? - întrebări fundamentale ale creatorilor de modele sociale

sau ale celor care încearcă să le reformeze pe cele existente confruntate

cu grave probleme. Brian Barry se raportează la valori sau premise

ideologice ale sistemelor de politică socială pentru a evidenţia modelul

social capabil de a pune în acord dreptatea socială cu participarea

democratică. Tocmai de aceea, excluderea socială devine o problemă din

perspectiva democraţiei, ce poate fi interpretată din perspective multiple

cum ar fi cele ale sărăciei, caracterului politicilor sociale, acţiunii

individuale, drepturilor şi responsabilităţii. Una din cele mai acceptate

definiţii ale excluderii sociale impune trei condiţii în determinarea unei

situaţii ca fiind una de excludere socială; un individ este social exclus

dacă:

1. trăieşte ( geografic) într-o comunitate;

2. nu poate participa în mod normal la activităţile ce se defăşoară în

acea comunitate;

3. ar dori să participe dar este împiedicat de factori ce scapă

controlului acelui individ.

3



Brian Barry acceptă această definiţie dar consideră că punctul de plecare

a analizei unei situaţii de excludere este distincţia dintre excluderea

socială voluntară şi involuntarăi. De asemenea Brian Barry ne oferă două

motive pentru care excluderea socială se prezintă ca un fenomen social de

neacceptat. Mai întâi, excluderea aduce o atingere gravă solidarităţii

sociale generând o problemă dificilă pentru participarea politică

democratică. Societăţile lipsite de solidaritate socială se caracterizează

printr-un clivaj ce împiedică procesul de formare a unei majorităţi a

intereselor politice care să corespundă parţial şi cu cele ale indivizilor

excluşi din punct de vedere social. In asemenea condiţii, majorităţile politice ignoră , dacă nu oprimă minorităţile excluse sociale. Un al doilea

motiv pentru care excluderea socială nu poate fi acceptată este legat de

caracterul nedrept al acesteia pentru că ea este asociată în mod intrinsec

cu inegalitatea faţă de oportunităţi educaţionale sau de acces pe piaţa

forţei de muncă. În mod evident, sărăcia asociată cu cele mai frecvente

forme de excludere socială generează obstacole educaţionale; foametea şimalnutriţia, condiţiile de locuit precare, presiunile exercitate de familie

asupra copiilor pentru a munci şi aduce noi resurse financiare se instituie

în factori care vor limita accesul la oportunităţile educaţionale precum şi

performanţele acestora. Un alt aspect al caracterului nedrept al excluderii

sociale priveşte oportunităţile politice şi funcţionarea democratică a

societăţii întrucât acest fenomen împiedică indivizii să se angajeze înactivităţi politice cu excepţia momentelor electorale, fapt care are

consecinţe asupra culturii şi participării politice.

În analiza conceptuală a excluderii sociale se impune cu deosebire

contribuţia lui Amartya Sen. Autorul recunoaşte că ideea excluderii

sociale are legături conceptuale cu noţiuni bine înrădăcinate în literatura

consacrată sărăciei şi deprivării. Avantajul noilor abordări teoretice şi

practice din perspectiva excluderii sociale rezidă în plasarea acesteia în

4



contextul mai larg al ideii de sărăcie ca deprivare de capabilităţi, altfel

spus absenţa capacităţii de a duce o viaţă decentă la un nivel minim. În

sensul abordării excluderii sociale ca deprivare, Amartya Sen îl citează pe

Adam Smith care descrie pe cel deprivat de resurse ca o persoană ’’ care

nu poate să apară în public fără a se ruşina’’ . Un asemenea exemplu

evocă importanţa participării la viaţa comunităţii întrucât lipsa abilităţii

de a interacţiona cu ceilalţi este în sine un factor însemnat de deprivare.

Excluderea din domeniul relaţiilor sociale poate să conducă la situaţii

care limitează accesul la diverse oportunităţi. Excluderea de la

posibilitatea de a fi angajat pe piaţa muncii ori de la aceea de a primicredite – spre exemplu – poate genera sărăcia economică şi, mai departe,

lipsa unei locuiţe sau a unei hrăniri adecvate. Într-un asemenea context,

excluderea socială poate fi parte a deprivării de capabilităţi dar şi

instrumental o cauză a variatelor eşecuri de capabilităţi.ii Valoarea

conceptului de excludere nu rezidă în noutatea sa conceptuală cât în

influenţa sa practică de a atrage atenţia supra rolului caracteristicilor relaţionale în situaţia de deprivare. În analiza excluderii sociale, Sen

operează cu concepte precum excluderea activă sau pasivă ( printre

altele) ori diversitatea excluderilor sau politici de combatere a acestora.

El descrie excluderea activă ca fiind acea situaţie a unui emigrant sau

refugiat care nu primeşte un statut politic. Excluderea poate fi interpretată

ca pasivă atunci când deprivarea este determinată de procese sociale încare nu există o tentativă deliberată de a exclude persoane sau grupuri. În

acest sens, sărăcia şi izolarea generate de o economie nedezvoltată duc la

o excludere pasivă. Distincţia dintre excluderea pasivă şi cea activă are

consecinţe metodologice atât pentru analiza cauzală a acestui fenomen cât

şi pentru răspunsul politic pe care el îl presupune. În unele state, accesul

la drepturile economice, sociale sau de sănătate este rezervat doar

5



cetăţenilor lor, dar limitat pentru rezidenţii temporar. În acest caz, ne

aflăm într-o situaţie de excludere activă.

Contextul creat de condiţiile macro-economice în care o serie de grupuri

sunt în mod constant şi pentru o perioadă lungă de timp excluse de pe

piaţa muncii – tinerii şi persoanele mai puţin instruite –.

Politică şi acţiune socială

Existenţa unei crize profunde a sistemului securităţii sociale este

reflectată de dezbaterile ample determinate, printre altele, de tendinţele defragmentare juridică, profesională şi geografică a lumii muncii, precum şi

de caracterul intolerabil al discriminărilor şi disparităţilor existenţe în

plan social între diferitele categorii sociale. Rezultatul acestor dezbateri

se transferă în încercările de redefinire a contractului social şi a

contextului general social care ar permite eliminarea ameninţărilor

multiple la adresa coeziunii şi solidarităţii sociale.Semnificaţiile valorilor sociale europene sunt repuse în discuţie în

scopul degajării unei consens asupra muncii şi implicaţiilor sale asupra

modului de viaţă din societăţile contemporane, relaţiilor dintre bărbaţi şi

femei în domeniul socio-economic şi, în mod deosebit, asupra demnităţii

omului şi drepturilor sale de protecţie faţă de sărăcie, inegalitate şi

excludere socială.În spaţiul acestor discuţii, se remarcă două viziuni asupra lumii: o

fatalitate ce invocă un caracter ineluctabil al transformărilor economice

precum şi revenirea în forţă a unei atitudini ce consideră că tot ce este rău

în societăţile contemporane reprezintă o consecinţă a procesului de

mondializare.

Ambele viziuni denotă aceeaşi atitudine de abordare a schimbărilor

prin întoarcerea la vechi reflexe şi acţiuni, ignorând studiul acelor

6



mecanisme susceptibile de a reface legitimitatea politică subminată de

performanţele sociale scăzute.

Ieşirea din acest impas impune o înnoire a analizelor ce trebuie

focalizate pe consecinţele sociale legate de epuizarea unui anumit tip de

reglare economică, pe raporturile diferite ce trebuie construite între

economie şi societate sau pe mondializare. Karl Polanyi prezintă aceste

noi aspecte sub forma ‘’ unei noi mari transformări’’ ce cuprinde

afirmarea fără echivoc a societăţii deschise, dar şi erodarea faptului

naţional, dizolvarea comunităţii civice, difuziunea unui sentiment de

insecuritate, o decepţie în creştere şi un sentiment din ce în ce mai puternic de injustiţie ce alimentează un populism pervers.

Alături de inegalităţile sociale ‘’persistente’’ evidenţiate de

statistici, apar forme complexe generate de piaţa muncii şi criza

modelului familial ori de noile forme de violenţă. Luarea în calcul a

acestor noi inegalităţi impune o lărgire a dispozitivului de luptă,iar acest

fapt conferă un sens mult mai puternic imperativului egalităţii.

Fragilizarea statului bunăstării

Termenul de '' Welfare State'' este cel mai adesea utilizat pentru a

desemna organizarea democraţiilor moderne în scopul asigurării

protecţiei membrilor săi prin intervenţia politicilor publice. Statul bunăstării sau statul-providenţă are drept scop reconstrucţia unei egalităţi

reale dincolo de cea formală considerată a fi insuficientă precum şi

corijarea efectelor adesea dureroase ale pieţei prin mecanismele de

solidaritate. În acest sens se consideră că statul trebuie să compenseze,

direct sau indirect, efectele sociale ale unei logici strict economice

întrucât oamenii nu au numai calitatea de producători. Cei care nu pot

contribui la producţie din motive diverse legate de vârstă, sănătate sau

7



competenţe profesionale au dreptul la o compensaţie din partea

colectivităţii astfel încât fiecare cetăţean să dispună de condiţii materiale

de existenţă care să-i permită exercitarea efectivă a drepturilor prevăzute

în constituţiile moderne.

Acţiunea ''statului bunăstării sociale'' creează un mediu nou social

în care orice politică publică destinată unor grupuri particulare modifică

sistemul de relaţii din interiorul unui sub-sistem. Ea răspunde exigenţelor

actorilor care vor considera ca fiind legitimă intervenţia puterii publice

într-un sector al vieţii sociale prin enunţarea unui ansamblu de norme şi,

respectiv, alocarea unor resurse. O astfel de acţiune socială conduce sprecrearea unor organisme publice şi private însărcinate cu distribuirea

resurselor, controlul utilizării lor şi evaluarea consecinţelor acestora,

suscită un corp de ''gestionari'' şi clienţi sau beneficiari între care se

stabilesc tipuri specifice de relaţii şi organizează un spaţiu de interese,

solidarităţi şi rivalităţi.

Sursele structurale ale Statului bunăstării generale si privesc maimulte aspecte ale evoluţiei statului modern.

Mai întâi, instituţiile bunăstării îşi găsesc rădăcinile în efortul de a

construi o societate în care munca are un rol central şi bine definit.

Securitatea socială în acest context pare a fi preocupată doar de cei ce au

dificultăţi în intrarea pe piaţa forţei de muncă. Întrucât statul bunăstării a

fost de la început un stat naţional, filosofia dezvoltării acestuia a vizat promovarea solidarităţii naţionale ca parte a edificării statului. Apoi, de la

începuturi până în prezent statul bunăstării este preocupat de

managementul riscurilor astfel că asigurările constituie o schemă de

confruntare cu hazardul viitorului social. Această evoluţie este integrată

în modernitate datorită rolului acordat de indivizi noilor percepţii asupra

justiţiei sociale. In societăţile premoderne, evenimentele sociale negative

sau sărăcia erau interpretate ca un dat natural. În modernitate apare ideea

8



că viaţa social-economică poate fi controlată de factorul uman. De aceea,

spre deosebire de statul- protector care-şi asumase problema

reglementării violenţei şi securităţii, statul bunăstării generale îşi propune

să realizeze prosperitatea şi solidaritatea prin noile sale dimensiuni

concretizate de serviciile publice, politica socială şi politica economică,

aceasta din urmă înscrisă în perspectiva macro-economică fundamentată

de John Maynard Keynes. Statul bunăstării generale îşi extinde rolul său

economic transformând economia capitalistă într-o economie mixtă prin

faptul că elementele politicii economice se centrează pe politica

preţurilor, acţiunea asupra ratei dobânzii, angajarea unor cheltuieli publice în măsura în care ele implică o activitate economică, acordarea

unor subvenţii pentru sectoarele aflate în dificultate sau dezvoltare,

naţionalizarea sau preluarea unor cote mari de participare la capitalul

întreprinderilor.

Pe lângă creşterea sectorului public în economie, lărgirea misiunii

economice a statului se manifestă printr-o deplasare a masei bugetare sprecheltuieli specifice rolului statului de tip welfare, mărirea raportului

dintre cheltuieli publice faţă de produsul intern brut. Nivelul înalt al

cheltuielilor publice are drept corolar o presiune amplificată fiscală şi

parafiscală ce determină apariţia unui deficit curent în finanţele publice.

Începând cu deceniul al nouălea, dezbaterea asupra rolului social al

statului a evidenţiat un proces de acumulare semnificativă a unor concluzii negative faţă de consecinţele acţiunii statului bunăstării.

Sistemul progresiv de impozitare a veniturilor era considerat nestimulativ

din perspectiva investiţiilor. Prelevările obligatorii diminuează puterea

de cumpărare a micilor întreprinzători şi slăbeşte competitivitatea

întreprinderilor. În acest context, mulţi autori vorbesc despre existenţa

unui risc al posibilei rupturi dintre cei ce contribuie la finanţarea

sistemului politicii sociale şi cei ce beneficiază de programe sociale.

9



Contractul fondat pe justiţia distributivă este un fapt social fundamental,

numai că în atmosfera societăţilor individualiste apar puternice tensiuni

între cotizanţi şi beneficiari, între generaţii şi între activi şi inactivi de

aceeaşi vârstă.

Criticii sistemului de politică socială au scos în relief unele efecte

secundare ale funcţionării acesteia. Programele de protecţie socială cu

beneficiile şi serviciile specifice asigurate ar încuraja dependenţa celor

săraci sau a altor grupuri ţintă prin absenţa componentelor ce au drept

obiectiv construcţia unei atitudini active, de responsabilitate faţă de

evoluţia personală profesională. Apoi, amploarea politicilor sociale ar reprezenta sursa principală a uriaşelor deficite bugetare cu care se

confruntă statele cu o economie dezvoltată şi cu politici sociale bine

structurate. Succesele electorale ale Dreptei şi Centrului-Dreapta exprimă

punerea sub semnul întrebării a poziţiei Statului în societate şi

respingerea ‘’ solidarităţii mecanice’’ operată de fiscalitate sau a

soluţiilor de inspiraţie keynesistă ce leagă politica de relansare decreşterea salarială pentru a favoriza producţia naţională.

Societăţile dezvoltate contemporane se văd confruntate cu

simultaneitatea a două fenomene, inegalităţile şi excluderea socială. În

faţa acestei constatări, apar două teze; prima, dezvoltată de Etienne

Balibar şi Robert Casteliii, priveşte excluderea ca o formă extremă a

inegalităţii. Cea de-a doua aparţine lui Alain Touraine şi apreciază că atâtexcluderea cât şi inegalitatea reprezintă procese ce ţin de contexte diferite

ale spaţiului economico-social. Robert Castel încadrează raporturile

dintre excludere şi inegalitate pe o axă în care sunt reprezentaţi cei care

pot fi consideraţi ca integraţi, dar şi pe cei cu statut precar. Într-un astfel

de cadru se va accentua în mod logic o tratare dinamică a excluderii care

nu se va centra în mod exclusiv pe cei ce sunt excluşi, dar şi pe ceea ce se

10



petrece în amonte de acest fenomen, mai ales atunci cînd precaritatea

înclină spre excludere.

Acestei forme de abordare se opune aceea a lui Alain Touraine

pentru care cele două probleme nu au nimic în comun întrucât

inegalitatea şi excluderea răspund unor logici ce aparţin unor societăţi

diferite chiar dacă ele sunt suprapuse. Problematica inegalităţii are sens,

după Touraine, în societatea de producţie marcată de raţionalizare,

modernitate şi o bună conjuncţie între actor şi sistem. Problematica

excluderii este legată de avântul societăţii de piaţă, caracterizată prin

schimbare, strategie şi modernizare. În acest context apare o rupturăcrescândă între cerinţele sociale şi organizare, între actor şi sistem.

Excluderea nu este rezultatul faptului că societatea este punitivă, cum ar

spune Michel Foucault, ci dimpotrivă pentru că este permisivă întrucât

permite tuturor actorilor să câştige. Problema care se pune este aceea a

realizării justiţiei, cu alte cuvinte, a punerii în funcţiune a unor

mecanisme care să asigure reguli de joc şi un minim de justiţie.Ceea ce ne preocupă este nevoia unor criterii suficient de clare şi

operaţionale pentru a separa inegalităţile acceptabile sau justificabile de

cele care nu pot să facă acest lucru în vederea orientării acţiunii sociale.

Următoarea chestiune este aceea a tipului de principii; putem să ne

referim la un singur principiu cum ar fi cel al justiţiei aşa cum procedează

John Rawls iv

care va satisface condiţia universalităţii, dar care va aveaun caracter abstract sau ne raportăm la principii diverse, reflectate în

comunităţi particulare sau variabile în funcţie de natura bunurilor în

cauzăv. Luc Boltanski şi Laurent Thevenot îşi dau seama de

complexitatea vieţii sociale şi evidenţiază o multiplicitate de principii ce

constituie repere în viaţa practică dar şi în cea politică în raport cu o

‘’comunitate umană’’.

11



Michael Walzer scoate în evidenţă faptul că varietatea criteriilor de

justiţie se află în relaţie cu tipurile de categorii de bunuri. Bunurile

comerciale nu pot fi gestionate după aceleaşi principii ca şi bunurile ne-

comerciale sau politice. Teoria sa permite condamnarea excesului pieţei

prin diverse mijloace cum sunt normele de drept sau reguli care separă

domeniile sau prin invocarea necesităţii de a ‘’moraliza piaţa’’, fapt

adesea insuficient pentru a marca o schimbare semnificativă într-o

societate dominată de economic.

Preocupările sociale pentru definirea principiilor de dreptate sunt

legitime întrucât ele intervin în reglementarea raporturilor dintre indivizi,în conţinutul şi funcţionarea democraţiei, în orientarea politicilor

economice şi sociale. Principiile de dreptate constituie fundamentul

acţiunilor incluse în politicile de transfer social sau de repartiţie din

cadrul întreprinderilor ori în legitimarea programelor sociale. Politicile

publice nu pot fi imaginate fără pătrunderea în universul supoziţiilor şi

teoriilor tacite, în înţelegerea semnificaţiilor şi dimensiunilor unor valorisociale de bază cum ar fi libertatea, democraţia, egalitatea, participarea,

drepturile omului. Ele se instituie în variabile politice care vor defini

scopurile intervenţiilor sociale şi vor reflecta implicaţiile puterii asupra

politicilor sociale alternative.

Sistemele de protecţie socială operează într-un context nou, extrem

de complex, marcat de un individualism exacerbat ce genereazăinegalitate şi excludere socială. Ele nu au reuşit să prevină inegalităţile

sociale care au surse extrem de diverse şi sunt, fie produsul unor mutaţii

tehnice, juridice sau economice, fie un rezultat al amplificării

inegalităţilor structurale aşa cum se reflectă în venituri, cheltuieli,

patrimoniu, acces la cultură şi educaţie. Mulţi autori (printre care şi

Giddens) identifică drept cauză a inegalităţii tocmai slăbirea principiilor

de egalitate şi legitimarea culturală a deosebirilor socio-economice dintre

12



indivizi şi grupuri în ultimele decenii. De aceea, politicile egalităţii

şanselor sau cele de reducere a barierelor sociale se confruntă cu

următoarea dilemă: astfel de politici pot să fie în continuare globale din

punctul de vedere al eligibilităţii sau trebuie să se centreze pe grupuri-

ţintă (politici selective) operând discriminări pozitive în folosul

persoanelor aflate în dificultate.

În acest sens, soluţiile avansate pentru tratamentul inegalităţilor au

în vedere crearea unor condiţii care să permită o adevărată mobilitate

socială dar şi o negociere socială mai complexă care să ducă la o

redistribuire a rezultatelor expansiunii economice.Inegalitatea poate fi considerată ca o consecinţă a unui fascicol de

factori ce oferă o explicaţie globală a acestui fenomen în societăţile

contemporane. În cadrul acestora putem include absenţa sau inegalitatea

veniturilor, a patrimoniului, a locului de muncă, a unei normale

remunerări a muncii, a capitalului social, relaţiilor, sănătăţii, consumului,

locuinţei, timpului personal, meseriei, loisir-ului, mobilităţii sociale,libertăţii, calităţii vieţii. În relaţie cu inegalitatea, excluderea evocă

imposibilitatea de a accede la drepturi şi bunuri ca rezultat al

discriminării sau insuficienţei resurselor (venituri, instrucţie, relaţii

sociale), iar precaritatea semnifică fragilitatea într-un domeniu sau altul (

venit, locuinţă, sănătate, loc de muncă). Intr-o astfel de abordare este

posibilă o structurare mai apropiată de realitate a relaţiilor dintreinegalitate şi excludere socială.

Din perspectiva drepturilor economice, sociale şi politice cuprinse

în Declaraţia drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a

Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1948 precum şi în alte documente

europene cu caracter social, unele tendinţe recente ce conduc la

fragmentarea pieţei muncii din punct de vedere juridic, profesional şi

geografic relevă incompatibilitatea dintre excluderea socială şi atributele

13



cetăţeanului social. Drepturile universale ar trebui să ofere o protecţie

eficace împotriva excluderii sociale şi să mobilizeze în acest scop politici

active în domeniul pieţei muncii, programe de formare profesională, o

reexaminare a noţiunii de salariat şi a legislaţiilor actuale cu caracter

social în vederea construcţiei unei protecţii sociale care să nu fie, în mod

obligatoriu, legată de statutul de angajat.

Inegalitate şi schimbare socială

Dincolo de analizele de politică socială, paleta largă a inegalităţilor sociale reprezintă o imagine a schimbărilor sociale. Astfel, deşi integrarea

femeilor pe piaţa muncii este mult mai pregnantă acum, cel puţin statistic,

faptul în sine nu conduce la dispariţia diferenţierilor dintre femei şi

bărbaţi în ceea ce priveşte salariul şi locul de muncă. În momentele de

criză economică ponderea femeilor în totalul şomerilor este superioară în

raport cu aceea a bărbaţilor, integrarea socio-economică a tinerelor absolvente pe piaţa muncii este mult mai dificilă, iar contractul de muncă

cu durată determinată este mult mai frecvent în angajarea femeilor.

Inegalitatea reprezintă spaţiul de întâlnire dintre accesul la un loc de

muncă, structurile de încadrare socială şi fenomene complexe cum ar fi

divorţialitatea sau disoluţia familiei. În scopul diminuării inegalităţii

femeilor în raport cu bărbaţii, legislaţia europeană îşi propune realizareaunor acţiuni pozitive în favoarea femeilor, afirmarea obligativităţii

negocierii statutului femeilor pe baza principiului egalităţii, dreptul de a

introduce recurs în mod colectiv în faţa tribunalelor muncii în situaţii

caracterizate ca discriminare faţă de femei. În '' Manifeste pour une

Europe sociale ''vi se afirmă fără echivoc faptul că diviziunea muncii între

bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte sarcinile domestice şi timpul petrecut

de acestea din urmă în cadrul căminului nu s-a schimbat prea mult ceea

14



ce conduce la o atenţie mai mare pentru elaborarea unor strategii care să

vizeze o compatibilitate mai mare între viaţa profesională şi imperativele

şi nevoile pe care le presupune munca menajeră, concilierea funcţiilor

profesionale şi parentale într-un model nou de diviziune a muncii în

domeniul angajării remunerate şi a vieţii de familie. O altă formă a

inegalităţii ce se manifestă pe piaţa muncii îşi are originea în diversitatea

contractuală ce determină un statut precar pentru unele categorii de

angajaţi. Aceasta înseamnă că piaţa muncii trebuie analizată în termeni de

deosebiri între persoane care au un loc de muncă şi persoane neangajate

şi, de asemenea, în funcţie de diferenţe între grupuri de salariaţi în cadrulcărora unii au contracte atipice cu durată determinată. Apare astfel, o

protecţie inegală a angajaţilor care nu sunt utilizaţi potrivit

reglementărilor legale ce privesc aspectul folosirii depline a forţei de

muncă.

Există apoi caracteristici geografice care ilustrează forme inegale

de acces la diversele servicii sociale. Statisticile actuale arată faptul că o prezenţă mai accentuată a persoanelor cu statut social precar în unele

colectivităţi se asociază cu o structură mai puţin diversificată a acestor

servicii în plan teritorial Faptul este explicabil prin diferenţele de

fiscalitate de la o colectivitate la alta, zonele mai puţin echipate solicitând

o contribuţie financiară mai redusă din partea locuitorilor. Inegalităţile

geografice constituie astfel una din dimensiunile majore ''a matriceimoderne a inegalităţilor'' potrivit unei expresii care aparţine lui Jean-Paul

Fitoussi şi Pierre Rosanvallon. Inegalităţile geografice se asociază cu

inegalităţi de acces la serviciile financiare ce pot influenţa profund

posibilităţile de investiţii personale mai ales în domeniul educaţiei şi

locuinţei, cu inegalităţi de acces la echipamente publice, la diverse forme

de transport. Inventarul inegalităţilor se poate lărgi în funcţie de natura şi

intensitatea acestora, de probabilitatea cumulării lor în cadrul anumitor

15



populaţii. In final, multiplicarea formelor de inegalitate ridică problema

redefinirii egalităţii, principiu fundamental pentru funcţionarea societăţii

precum şi pentru înţelegerea coeziunii acesteia.

Potrivit opiniei exprimată de Amartya Sen în '' Inequality

Reexamined '', ideea egalităţii se raportează la două categorii diferite de

diversităţi, eterogenitatea fiinţelor umane şi multiplicitatea variabilelor ce

definesc o situaţie egalitară. De aici rezultă preocuparea de a stabili

variabila de referinţă, întrucât egalitatea este un concept multidimensional

ceea ce înseamnă că este posibilă manifestarea unei egalităţi într-un

anumit cadru dar şi apariţia, într-un alt context social, a unor inegalităţispecifice unor indivizi şi grupuri sociale.

Diagnoza excluderii

Diverse rapoarte ale politicilor naţionale impotriva excluderii

sociale produse de Observator si Comitetul Economic şi Social indicănevoia de a înţelege excluziunea socială ca rezultat al interacţiunii dintre

factori structurali multidimensionali şi dinamici precum şi necesitatea

identificării precise a factorilor de intervenţie cu scopul de a găsi

indicatori capabili de a ne permite design-ul şi intervenţiile practice

pentru combaterea acesteia.

Datorită naturii sale, fenomenul excluziunii sociale trebuie înţelesca fiind determinat de factori diferiţi în grade diferite; ei se combină într-

un proces complex astfel încât drumul de la incluziune la excluziune

poate să aibă un profil specific în funcţie de combinaţiile reale de factori.

De aceea, nu putem înţelege excluderea în termeni de fiind sau nefiind

exclus în mod absolut şi care operează în toate situaţiile potrivit unui

singur model ci trebuie să-l considerăm ca pe un proces ale cărui efecte

16



vor fi extrem de diverse datorită factorilor, intensităţii lor şi rezistenţei

contextului social al excluziunii.

Situaţiile de excludere

Datorită caracterului său multidimensional, excluziunea socială

este un proces cu stări şi grade diferite, de la un grad mare de includere

până la excluderea absolută. In acest fel drumul de la incluziune laexcluziune poate fi urmărit într-o măsură mai mare sau mai mică în

funcţie de combinaţiile de situaţii. Putem vorbi astfel de excludere ca de

un itinerar.

Întrucât în orice itinerar există secţiuni mai periculoase decât altele, fie

datorită drumului ca atare ( procese vitale ) fie condiţiilor drumului

( procese socio-economice ) este necesar să înţelegem excluderea nu ca pe un rezultat final ci ca pe un proces cu mai multe zone: zona de

includere, zona de vulnerabilitate şi cea de excludere

Principalii factori din itinerarul includere - excludere

Tipul de factor Factori de excludere Factori de includereOcupare a forţei de

muncă

Subutilizarea forţei de

muncă

Muncă temporară

Muncă precară

Absenţa securităţii

sociale

Angajare stabilă

Condiţii bune de

angajare

Experienţa de muncă

Economic Venit insuficient

Venit neregulat

Venit suficient

Venit regulat

17



Absenţa venitului

Îndatorarea

Condiţii precare de

locuit

Absenţa locuinţei

Surse alternative de

venit

Condiţii acceptabile de

Locuit

Acces reglementat la

sisteme de locuitCultural Apartenenţa la

minorităţi etnice

Bariere lingvistice

Apartenenţa la grupuriexcluse

Analfabetismul

Nivel educaţional

scăzut

Stigmatizare

Nivel bun de instrucţie

Calificări cerute de

piaţa muncii

Acces la activităţi deformare profesională şi

recalificare

Personal Vârstă

Sex

Handicap fizic sau

mental Boală

Consum de droguri

Capacitate personală şi

iniţiativă

Calităţi personale

apreciate social

Sănătate puternicăRelaţionare Absenţa legăturilor de

familie

Absenţa reţelelor desprijin social

Mediu degradat

Izolare geografică

Suport familial

Reţele sociale puternice

Rezidenţă într-un

mediu de expansiune

Integrare teritorialăDinamism vital Fragilitatea încrederii,

identităţii şi stimei de

Încredere

Stima de sine

18



sine;

Teamă, nesiguranţă,

insecuritate,

descurajare, absenţa

motivaţiei.

Fatalism, absenţa

perspectivei, grad înalt

de frustrare:

confruntare, violenţă,

pasivitate

Securitate,

Dorinţa de afirmare

Motivaţii puternice

Optimism

Iniţiativă

Dinamism structural Criza ocupării forţei de

muncă

Criză economică

Recesiune economică

Politici agresive

neoliberale

( deficit social

neoliberal)

Dereglementare statală

Lipsa protecţiei sociale

Stabilitate economică

Creştere economică

Crearea de locuri de

muncă

Politici sociale

Protecţie socială

Redistribuirea

resurselor

Rol activ al Statului în

problemele sociale

Influenţa reciprocă a diferiţilor factori produce itinerarii diferite cu

influenţe ale ambilor factori – de excludere şi includere – legaţi de

19



condiţii particulare ale indivizilor precum şi de circumstanţe ale

contextului social, economic ori cultural.

De exemplu, un nivel bun de calificare şi o structură a personalităţii

cu motivaţii puternice operează în principiu ca un factor de includere şi

de ’’ empowerment’’ în utilizarea posibilităţilor de angajare pe piaţa

muncii; cu toate acestea, în anumite momente alţi factori critici mai mult

legaţi de contextul economic pot exercita influenţa lor, spre exemplu mai

puţine oportunităţi ale ’’ calităţii’’ utilizării forţei de muncă feminine şi

tinere într-o perioadă specifică de evoluţie a sistemelor de producţie.

Rezultă că riscul nu depinde numai de intensitatea unui factor ci şi derezistenţa întâmpinată astfel că acelaşi eveniment produce efecte

nesemnificative asupra unor indivizi şi reale catastrofe în viaţa altora.

Fenomenul excluderii asociază trei vectori: sistemul, contextul şi

subiectul.

Sistem Context Subiect

Factori legaţi de

muncă

Factori economici

Dinamism structural

Factori culturali

Factori relaţionali

Factori personali

Dinamism vital

Diagnoza socială în domeniul excluderii este extrem de complexă datorită

intersecţiei dintre factorii care configurează situaţiile de excludere. Este

necesar să utilizăm o metodologie capabilă să reflecte juxtapunerea

factorilor care creează excluderea şi compensarea situaţiilor de excludere:

1. există factori diferiţi în compoziţia excluderii astfel încât este

necesar să îi clasificăm;

2. factorii identificaţi se prezintă în grade diferite;

20



3. ei se plasează pe diferite puncte ale itinerariului ceea ce

înseamnă că trebuie să-i localizăm.

4. Putem clasifica diferiţii factori care configurează situaţiile de

excludere ca factori declanşatori, promotori ori de inhibiţie şi

factori de prevenţie or permisivi

Factorii declanşatori sunt cei de ocupare a forţei de muncă şi cei

economici. Majoritatea specialiştilor consideră că prezenţa sau absenţa

locului de muncă şi mărimea venitului constituie principala barieră în faţa

excluderii sociale

Factorii promotori ori de inhibiţie sunt cei care întăresc sau reducefectele exclusive ale factorilor declanşatori. Ei sunt cei culturali,

personali şi de relaţie.

Factorii de prevenţie sau permisivi sunt cei care favorizează sau nu

procesul de incluziune ori excluziune. Aici intră dinamismul vital şi

dinamismul structural.

Clasificarea factorilor care intervin în procesele de excludere ne aratăfaptul că aceştia au un dublu efect, pozitiv ori negativ

Factori declanşatori

Inserţie profesională stabilă sau fixă Şomaj, subutilizare, muncă temporară,muncă precară

Venit constant Venit de bază, venit insuficient, venit

neregulat, îndatorare, absenţa

venituluiLocuire Condiţii neconforme cu standardele

de locuire sau lipsa locuinţei

Factori promotori ori inhibitori

21



Culturali

Integrare culturală Apartenenţa la minorităţile etniceProfil cultural acceptat Apartenenţă la grupuri excluse,

stigmatizare Nivel bun de instrucţie Analfabetism, absenţa educaţiei,

bariere lingvistice

Personali

Tânăr adult sau adult Vârstnic

Bărbat FemeieBună sănătate Handicap fizic sau mentalFără dependenţă faţă de vreo

substanţă

Dependenţă de substanţă

Relaţionali

Suport familial Absenţa legăturilor de familieReţea socială relaţională Absenţa reţelei de suport familialIntegrare teritorială Mediu degradat, izolare geografică

Factori permisivi ori de prevenţie

Dinamism vital

Încredere, securitate, stima de sine Fragilitatea încrederii, identităţii şistimei de sine: teamă, nesiguranţă,

descurajare, neputinţă,lipsa

motivaţieiDorinţa de împlinire, o motivaţie

puternică, optimism, iniţiativă

Fatalism, lipsa perspectivelor, nivel

înalt de frustrare: confruntare,

violenţă, pasivitate

22



Dinamism structural

Stabilitate economică, creştere

economică, producerea locurilor demuncă

Criza locurilor de muncă, criză

economică, recesiune economică -

Politici sociale, protecţie socială,

redistribuirea resurselor, rol activ al

statului în aspectele sociale

Politici neoliberale agresive,

privatizări -

Este important de subliniat faptul că acesta este un instrument pentru

diagnoză o metodologie care ne ajută dar nu ne scuteşte de consideraţiile

proprii profesionale. In orice caz, valoarea diagnozei excluderii permite

descoperirea factorilor care sunt deficitari, prioritizarea factorilor în

momentul intervenţiei.

Reducerea inegalităţilor

Discuţia destul de animată la acest sfârşit de secol şi care

antrenează sociologi şi economişti de prestigiu se centrează pe

problematica reducerii inegalităţilor sociale astfel încât acestea să nu intre

in conflict cu bazele politice, morale şi culturale ale democraţiei.

Regândirea politicilor economice şi sociale impune analiza principiilor de

justiţie socială. Dincolo de expresiile referitoare la egalitatea de tratamentsau egalitatea şanselor, problema care se pune este aceea a

compatibilităţii dintre natura şi extensiunea inegalităţii şi ideea de justiţie

socială a cărei garant este Statul - Providenţă. Tezele lui John Rawls au

adus o nouă lumină asupra relaţiilor dintre libertate, egalitate şi justiţie.

Raportat la liberalismul tradiţional, John Rawls se distinge prin

fundamentul contractualist al teoriei sale. El insistă mai ales peconsideraţia şi respectul egal pentru toate persoanele indiferent de poziţia

23



lor şi afirmă necesitatea etică a unei structuri sociale care să garanteze

demnitatea fiecăruia din membri săi, mai ales, prin intermediul unui drept

fundamental la un ajutor social.vii

Teoria justiţiei ca echitate comportă totuşi o serie de ambiguităţi care

limitează capacitatea de a reduce inegalităţile. Ea presupune faptul că nu

există nici o contradicţie între lupta concurenţială din domeniul economic

şi respectul unui acord social fără conflicte sau raporturi de forţă. Ea

conservă principiul unei separaţii între câmpul economic şi cel social şi

legitimează ideea unei legături între inegalităţile sociale şi eficacitatea

economică fără a analiza compatibilitatea dintre aceste inegalităţi şiegalitate.

John Rawls consideră că o teorie a dreptului trebuie să aibă fundamente

politice, fapt ce conduce la definirea justiţiei ca echitate. La rândul său,

echitatea nu poate fi concepută decât ca un rezultat al combinării

principiului libertăţii cu cel al egalităţii, proces care prezintă unele riscuri

întrucât atât libertatea cât şi egalitatea pot conduce în direcţii diferite.Soluţia oferită de Rawls asociază libertatea, care are rol preponderent faţă

de alte principii, cu egalitatea. El nuanţează răspunsul prin interpretarea

egalităţii din perspectiva şanselor şi trasează în acelaşi timp obligaţia

libertăţii de a reduce inegalităţile. Viziunea individualistă asupra actorilor

combinată cu una politică a societăţii în care indivizii îşi orientează

acţiunile spre avantaje raţionale prin cooperare plasează autorul pe liniacontractului social. Alain Touraine identifică în această construcţie

teoretică un rol important al dreptăţii care este chemată să medieze

eventualele conflicte prin compromis şi mai puţin prin consens, fapt

dificil de realizat în practică dacă avem în minte faptul că semnificaţiile

culturale ale diverselor principii sociale ce stau la baza funcţionării

societăţii sunt puse permanent sub semnul întrebării de pluralitatea

intereselor şi a valorilor. Mai mult, Touraine pune în lumină funcţia de

24



control pe care o îndeplineşte democraţia în viaţa economică prin care ea

va căuta să împiedice transformarea mijloacelor în scopuri, impunând

primordialitatea politicului asupra economicului.

Democraţia în spaţiul inegalitar

Alain Touraine identifică un pericol în funcţionarea democratică a

societăţilor contemporane prin existenţa unui număr însemnat de categorii

defavorizate. Acestea au cea mai slabă capacitate de acţiune individuală

şi colectivă, în mod paradoxal slăbesc democraţia care are drept condiţieesenţială de funcţionare intervenţia socială activă a cetăţenilor în viaţa

colectivă.viii Autorul analizează efectul intervenţiilor sociale ale statului şi

consideră că cea mai bună acţiune a statului ar fi aceea a afirmării

drepturilor şi ’’ căutarea soluţiilor globale şi nu a măsurilor

categoriale’’ ca în cazul tratamentului social al şomajului care ’’ are

efecte negative în cea mai mare parte pentru că stagiile fără o adevărată

perspectivă profesională şi ajutoarele sociale riscă să agraveze

marginalitatea socială a beneficiarilor….doar o adevărată dezbatere

democratică permite conceperea unei acţiuni de ansamblu împotriva

şomajului fie sub forma creşterii, fie prin partajul locurilor de muncă, fie

printr-o altă transformare a muncii şi sistemului de remunerare’’.ix

Alain Touraine conchide prin considerarea rolului democraţiei în strânsădependenţă de respectarea drepturilor fundamentale şi, în mod deosebit,

de reorganizarea vieţii politice prin formarea unor noi mişcări sociale şi

reînnoirea analizei sociale şi politice. Totodată, autorul afirmă că rolul

democraţiei depinde mai puţin de partea din produsul intern distribuită de

stat decât de capacitatea actorilor sociali ai unei noi societăţi de a alege o

politică capabilă de a reduce inegalităţile şi de a anima dezbaterile

politice.

25



În viziunea lui Seymour Martin Lipset, (în "Some Social Requisites

of Democracy: Economic Development and Political Legitimacy"

publicat în "American Political Science Review", nr. 53 din 1959 ) cea

mai comună generalizare ce leagă sistemul politic de alte aspecte ale

societăţii este aceea referitoare la nivelul dezvoltării economice. Ipoteza

de bază consideră că o naţiune cu un grad mai mare de bunăstare are mai

multe posibilităţi de a promova şi susţine democraţia. Ilustrarea acestei

ipoteze este realizată de autor prin apelul la o serie de indicatori legaţi de

gradul de bogăţie, industrializare, urbanizare şi educaţie. În acest context

se afirmă că o creştere temeinică a bunăstării în societate este o condiţiefundamentală a democraţiei ce trebuie asociată cu eficacitatea şi

legitimitatea sistemului politic. Prin eficacitate Lipset înţelege

performanţa unui sistem politic, ''măsura în care acesta satisface funcţiile

de bază ale guvernării aşa cum sunt ele definite de aşteptările majorităţii

membrilor societăţii precum şi de acelea ale grupurilor puternice din

interiorul acesteia care ar putea ameninţa sistemul''. Eficacitatea unuisistem politic poate fi identificată într-o birocraţie şi un sistem eficient de

luare a deciziilor astfel încât acesta să poată rezolva problemele politice

cu care acesta se confruntă, construind o stabilitate verticală de la o

generaţie la alta ( evitându-se eventualele rupturi), şi una orizontală, ca o

expresie a coeziunii sociale şi a acordului care există societate asupra

structurilor, ierarhiei şi orientării evoluţiei sale. Există un real pericol de aconfunda legitimitatea cu consensul, motiv pentru care Lipset precizează

faptul că sfera legitimităţii vizează adaptarea puterii la credinţa

dominantă din societate, manifestarea încrederii în instituţiile politice şi

adecvarea lor la obiectivele generale ale funcţionării societăţii, asigurarea

accesului generaţiilor politice în sistemul politic de îndată ce acestea pot

să exprime cerinţe politice. În analiza legitimităţii în noul context al

''expansiunii democraţiei'' în America Latină, Asia şi Europa centrală şi

26



de est, preocuparea mai recentă priveşte în mod preponderent variabilele

economice şi culturale, factorii şi procesele ce conduc la

instituţionalizarea democraţiei. Rolul important al factorilor economici

este reliefat de consecinţele contradicţiei dintre inegalitatea politică şi

economică care ''deschide calea tensiunilor, distorsiunilor instituţionale,

instabilităţii şi recurgerii la violenţă, elemente ce pot afecta consolidarea

democraţiei''. x

În '' Political Opposition'', Robert Dahl sugerează ideea potrivit

căreia distribuţia profund inegală a bunurilor materiale produce regimuri

hegemonice pentru că translarea resurselor economice în resurse politice permite posesorilor să prevină acele reforme politice ce ar urmări

extinderea unor drepturi şi libertăţi în favoarea celor dezavantajaţi.

Violenţa structurală sau un control politic mai subtil cum ar fi limitarea

accesului la educaţie ori controlul informaţiei prin cenzura mass-mediei

reprezintă modalităţile utilizate pentru a pune în practică astfel de

interese; apoi, resentimentele şi frustrările generate de inegalitateaeconomică generează instabilitate democratică.

Aceleaşi concluzii sunt prezente, de altfel, şi în ''Political Order in

Changing Societies'', lucrare în care Samuel Huntington analizează

conceptul şi condiţiile instabilităţii politice în societăţile contemporane.

Relaţia dintre dezvoltarea economică şi democraţie este mediată de

procese specifice ca mobilizarea socială, frustrarea socială, participarea politică, gradul de instituţionalizare politică. Efectul inegalităţii asupra

democraţiei este uşor de anticipat întrucât concentrarea avantajelor

economice conduce la acumularea avantajelor politice, subminând

egalitatea politică şi diminuând supunerea faţă de procedurile

democratice. Variabila reprezentată de inegalitatea venitului are o

influenţă semnificativă asupra democraţiei politice, iar consecinţele sale

pot fi limitate doar printr-un proces de dezvoltare economico-socială şi

27



prin difuziunea unui ethos al egalităţii care să confere susţinere majoră

sistemului politic în raport cu diversele obstacole cu care acesta se

confruntă.

Edward Műller arată în studiul său - ''The Economic Determinants

of Democracy''- că atunci când instituţiile democratice sunt introduse într-

o societate extrem de inegalitară, grupurile defavorizate vor căuta să

reducă diferenţele sociale, economice şi politice prin mijloacele

procesului electoral pentru a reaşeza proprietatea şi venitul. Acest

obiectiv poate fi realizat prin politici de redistribuire a venitului în

favoarea celor dezavantajaţi sau printr-o pondere mai mare a cheltuielilor sociale. Blocarea acestor politici produce o erodare a încrederii în

legitimitatea procesului democratic, grupurile nemulţumite îndreptându-

se spre metode non-democratice de participare politică, spre nesupunere

civică şi violenţă. Explicaţia efectului pozitiv al dezvoltării economice

asupra capacităţii unei ţări de a instaura şi menţine democraţia

accentuează importanţa relaţiei dintre cultura politică şi structura socialăPe de o parte, dezvoltarea economică este asociată cu creşteri în

nivelul de educaţie care la rândul său va promova atitudini ce întăresc

democraţia cum ar fi încrederea interpersonală sau toleranţa faţă de

opoziţie. Apoi, dezvoltarea economică modifică sistemul stratificării

sociale, asigurând trecerea de la o structură socială inegală în care

majoritatea este săracă spre o clasă de mijloc.Identificarea soluţiilor de contracarare a consecinţelor inegalităţilor

în societăţile contemporane trece prin spaţiul politicului în condiţiile în

care economiile se internaţionalizează şi se supun presiunilor determinate

de inovaţiile tehnologice şi de intervenţiile administrative, politice şi

juridice. În faţa acestora, indivizii speră că democraţia le apără drepturile

şi libertăţile împotriva logicii dure, inumane a economicului şi

concurenţei. Totodată, nu mai este posibil să se găsească aceleaşi

28



modalităţi de combatere a nedreptăţii ca în momentele de construcţie a

Statului bunăstării în perioada imediat postbelică. Convergenţa dintre

progresul economic şi social era realizată în trecut printr-o dublă mişcare,

economică şi culturală. Satisfacerea economică a nevoilor sociale era

asociată cu o emancipare individuală pe fondul creşterii muncii salariale.

În ultimul sfert de secol asistăm la o răsturnare situaţională în care un

segment din ce în ce mai important al societăţii se confruntă cu un statut

precar socio-economic pe fondul crizei solidarităţii şi ofensivei

individualismului negativ ce duce la retragerea în spaţiul privat şi la o

slabă participare la viaţa socială politică. Dominaţia sistemului economicşi financiar global măreşte inegalităţile şi excluderea socială, antrenând o

repliere a actorilor sociali asupra cadrului personal şi comunitar de

existenţă. De aceea, doar democraţia poate impune drept obiectiv, printre

altele, diminuarea inegalităţilor sociale numai că acesta presupune

întărirea controlului social şi politic al economicului precum şi asigurarea

respectului drepturilor civice şi sociale.

Spre o reformă a modelului social european

Câştigarea puterii politice în unele ţări de către partidele socialiste

şi social-democratice a fost însoţită de apariţia unei literaturi social- politice axată pe analize ale modelelor sociale ce trebuie urmate de ţările

europene, analize cuprinse sub titulatura de ’’ calea a treia’’ . Ideea unei

a treia căi semnifică preocuparea pentru reformă socială şi economică

precum şi rolul partidelor socialiste în acest complex proces. Se poate

observa că idealul social – democrat s-a deplasat dinspre ţările scandinave

spre Marea Britanie, Germania şi Franţa. Adevărata problemă care se

plasează în centrul preocupărilor sociale este aceea a punerii în funcţiune

29



a altor politici de solidaritate şi redistribuire. Cea de-a treia cale

semnifică, pe plan ideologic şi mai ales politic, punerea bazelor unei

strategii social-democrate într-un context mondial marcat de accelerarea

proceselor de globalizare. Anthony Giddens argumentează în Beyond Left

and Right xifaptul că marxismul ca matrice istorică a social-democraţiei a

subestimat întotdeauna capacitatea capitalismului de a se transforma. Prin

această afirmaţie, Giddens se înscrie pe linia clară a reformismului,

respingând alte opţiuni care au fost împărtăşite – în grade diferite – în

secolul al XX-lea. Giddens formulează problema evoluţiei capitalismului

în noul context al globalizării în următorii termeni:’’ Forţa expansionistă a întreprinderii capitaliste continuă să

alimenteze procesele globalizării, aşa cum a făcut-o şi în

trecut……..Răspândirea globală a economiei capitaliste are o influenţă

majoră asupra dificultăţilor statului bunăstării în ţările bogate şi are un

impact substanţial asupra relaţiilor de clasă. Atunci când nu este

contrabalansat de alte forţe, capitalismul îşi păstrează tendinţa sa de a

produce polarizări ale veniturilor atât în interiorul lor cât şi între diferite

ţări. Acele state capabile de a finanţa sisteme dezvoltate de bunăstare vor

putea să evite această tendinţă cu un considerabil succes, dar numai pe

baza creşterii costurilor sociale şi fiscale. Interpretările neoliberale ale

dezvoltării economice insistă asupra reducerii prevederilor specifice

statului bunăstării ca o condiţie necesară a competiţiei într-o economie globală……Se poate nota faptul că lărgirea sferei inegalităţilor

economice din interiorul societăţilor nu este, cu siguranţă nu este,

condiţia creşterii prosperităţii generale. Dimpotrivă, creşterea egalităţii

poate însoţi o dezvoltare rapidă economică aşa cum este măsurată prin

indicatorii convenţionali şi poate contribui în mod activ la aceasta.’’

Anthony Giddens consideră că procesele globalizării pun sub

semnul întrebării nu numai modelul social-democrat clasic dar şi pe cel al

30



conservatorismului de dreapta. În lupta sa, stânga se referă la tradiţie sau

la anumite tradiţii cu precizarea că aceste tradiţii erau marcate de lupte,

schimbare şi achiziţii sociale. Astăzi, stânga ne se mai poate raporta la

aceste tradiţii întrucât nu mai este vorba de a cuceri noi avantaje sociale

ci de a le păstra pe cele existente. Redefinirea raportului cu ’’ tradiţia

istorică’’ constituie un punct central al eforturilor de construcţie identitară

a stângii. În dezbaterea acestor probleme, Giddens identifică câteva mize

politice ale timpului nostru: globalizarea, individualismul, clivajul

dreapta-stânga şi problema ecologică. Tezele despre globalizare au un

caracter general, iar în problema individualismului autorul reia unele dintezele lui Ulrich Beck subliniind că faptul nou care apare din analiza

caracterului ‚’’ egoist’’ al comportamentului tinerilor decurge din lipsa

ataşamentului lor la o istorie sau tradiţie şi că lupta lor se legitimează mai

mult prin raportare la prezent. A treia miză se referă la clivajul dreapta-

stânga. Aici, Anthony Giddens este de acord cu Bobbio care consideră

atitudinea faţă de egalitate ca punct discriminant între dreapta şi stânga politică, adăugând că noile mize transcend clivajul clasic ceea ce

înseamnă că acesta nu poate acoperi toate realităţile care se află în

dezbaterea diverselor grupuri ale societăţii. In cea de-a patra miză, cea

ecologică, se preocupă mai puţin de geneza problemelor ecologice şi mai

mult de maniera în care mediul modifică sensul acordat de societate

aspectelor fundamentale ale vieţii. Totodată, el insistă asupra loculuicrescând jucat de ştiinţă şi tehnologie în viaţa socială şi a necesităţii

lărgirii spaţiului deliberării democratice asupra acestor subiecte. Giddens,

ca şi Tony Blair pe plan politic, pune sub semnul întrebării ideea unei

protecţii sociale garantate de stat de-a lungul întregului ciclu al vieţii.

Pentru el, principiul celei de-a treia căi semnifică refuzul de a acorda

drepturi-creanţe sau drepturi fără responsabilităţi. În acest plan, Giddens

este cel mai aproape de gândirea liberală accentuând faptul că modelul

31



clasic de protecţie socială nu mai permite rezolvarea unor probleme

generate de schimbările tehnologice, excluziunea socială sau familiile

monoparentale şi nici că o creştere a fondurilor publice ar putea fi o

soluţie aplicabilă pe termen lung. În Beyond Left and Right. The Future

of Radical Politics pledează pentru ’’ o bunăstare pozitivă’’ ( positive

welfare ) care semnifică ideea potrivit căreia trebuie evitată o creştere

exponenţială a protecţiei sociale prin reducerea cauzelor care incită

cetăţenii să aştepte şi să reclame mai multă protecţie. Concret, acest lucru

înseamnă investiţii în capitalul uman ( prevenţie) în detrimentul acordării

îndemnizaţiilor ( compensaţii).Giddens insistă asupra rolului statului ca investitor social. Statul

investitor este cel care pregăteşte viitorul societăţii prin formare şi

educare, chiar dacă ’’ redistribuirea posibilităţilor prin opoziţie cu

redistribuirea bogăţiilor nu ar putea ascunde faptul că inegalităţile

educaţionale nu sunt decât un efect şi nu o cauză a unor inegalităţi mai

largi. Din perspectiva conceptului ’’ celei de-a treia căi’’, Giddensacordă o importanţă deloc neglijabilă statului şi avansează ideea unei

extinderi a sferei publice, dar nu pentru a reveni la proprietatea publică a

mijloacelor de producţie ci pentru a garanta o mai bună transparenţă.

Pentru a evita o polarizare între stat şi piaţă, Giddens acordă o mare

valoare implicării societăţii civile, a tuturor actorilor care au interese într-

un proces social, economic şi politic. Problematica stakeholder-ilor reflectă promovarea unei culturi de angajare faţă de întreprindere, ceea ce

semnifică faptul că responsabilităţile sociale ale unei întreprinderi

depăşeşte cadrul definit doar de structura acţionariatului. Practic, statul ar

trebui să stabilească cadrul întreprinderii, lăsând cetăţenilor, prin

intermediul asociaţiilor, sarcina de a stabili contururile acestei

întreprinderi de ’’ cetăţenie’’. Aşa cum afirmă Zaki Laidi ( Qu’est-ce que

la troisième voie ?, Esprit, Mars-Avril 1998), cea de-a treia calexii nu

32



introduce o inovare radicală, dar, prin coerenţa sa participă la naşterea

unui reformism radical ca precursor a unei stângi noi, condiţii în care nu

trebuie nici să sanctificăm şi nici să discalificăm ci să o considerăm ca o

piesă în dezbaterea mai largă a re-întemeierii stângii.

Analiza ’’ celei de-a treia căi’’ scoate în evidenţă lipsa unei critici

argumentate a neocapitalismului sfârşitului de secol XX care nu merge

dincolo de problematica ’’ fundamentalismului pieţei’’ fără a acorda o

atenţie deosebită transformării sistemului, a regulilor sale de funcţionare

şi raportului dintre diversele forţe sociale. Schimbarea este văzută de

Giddens din perspectiva tehnologică sau sociologică ( individualism) dar deloc din aceea a raportului dintre forţele sociale. O altă critică se referă

la conţinutul etic al celei de-a treia căi. Există trimiteri la valori familiale

şi comunitare, la securitate fără a promova un proiect social specific.

Analiza problematicii sociale şi politice existente în conţinutul

conceptual al ’’ celei de-a treia căi’’ este continuată de Centrul de

Cercetări ’’ Demos’’ în Tomorrow’s Politics – The Third Way and

Beyond.1 , lucrare colectivă coordonată de Ian Hargreaves şi Ian Christie.

Autorii exprimă sarcina lor ca pe o nouă sinteză politică în care

dezbaterea vizează identificarea celor mai bune mijloace de a conjuga

prosperitatea cu incluziunea socială, capitalismul şi colectivitatea,

modernizarea protecţiei sociale, a serviciilor publice şi a pieţei muncii,

adâncirea democraţiei şi concilierea dezvoltării cu constrângerile impusede conservarea mediului. Scopul principal al cărţii este acela de a depăşi

generalităţile exprimate de conceptul ’’ celei de-a treia căi’’ şi de a

analiza cele opt mari sfidări în faţa cărora se află societăţile industriale

avansate. Sunt precizate valorile pe care trebuie să se sprijine politica, în

mod deosebit libertatea, egalitatea şi cooperarea. Libertatea, în concepţia1 Centrul de cercetări Demos este un grup independent din Londra care se consacră analizei ’’ radicale

asupra problemelor pe termen lung cu care se confruntă Marea Britanie şi alte societăţi industrialeavansate’’. Fondatorul şi primul său director, Geoff Mulgan a devenit consilier al Primului Ministru,Tony Blair.

33



autorilor, este fundamentul ’’ guvernării oamenilor de către oameni’’ un

mijloc de a realiza un potenţial social şi mai puţin un scop în sine.

Egalitatea este unul din fundamentele democraţiei ce asigură egalitatea

şanselor şi o evoluţie echitabilă. De aceea, se consideră că societăţile

nedrepte sunt destinate conflictelor paralizante şi eşecului. Atunci când

un număr mare de persoane se găsesc excluşi din activităţile constitutive

ale cetăţeniei şi privaţi de un minimum de decenţă impus de participarea

la o economie deschisă se poate aprecia că apare semnul unui eşec al

economiei de piaţă dar şi a politicului. Cooperarea este necesară atât la

nivelul micro – familie, întreprindere – cât şi la nivelul societăţii, iar interesul personal şi competiţia, deşi importante, trebuie canalizate spre

sistemele de cooperare dacă se doreşte punerea în valoare a potenţialului

uman. Cele opt sfidări se referă la:

• trecerea reuşită la o economie fondată pe aplicarea intensivă

şi extensivă a cunoştinţelor;

• o mai bună corelare a ciclului demografic cu sistemele de protecţie socială

• stoparea tendinţei de creştere a inegalităţilor sociale şi

excluderii;

• protecţia mediului şi pregătirea unei tranziţii de durată spre

o economie durabilă compatibilă cu elementul ecologic;

• asigurarea că ştiinţa şi tehnologia contribuie la ameliorareacondiţiilor de viaţă şi nu creează riscuri inacceptabile;

• sprijinirea părinţilor şi punerea în practică a sistemelor

şcolare care permit tinerilor să facă faţă mai bine mizelor

apărute în noul secol;

• ameliorarea mecanismelor de cooperare internaţională şi

democratizarea sistemelor de administrare transnaţională;

34



• asigurarea unei reale egalităţi între femei şi bărbaţi.

35



Aceste sfidări au o mare amploare şi depăşesc competenţele

autorităţilor naţionale.

Un alt concept cu influenţă deosebită în înţelegerea problemelor

sociale ale societăţilor contemporane este ’’ Noul Centru’’ ( Neue

Mitte) care conferă specificitate abordărilor germane. Pentru a

înţelege ce reprezintă acest concept în contextul german trebuie să

precizăm că nu există în această ţară o tradiţie liberală clasică în

domeniul economic astfel că noul cancelar german social-democrat se

revendică din Ludwig Erhard, succesorul creştin-democrat al

cancelarului Adenauer, părintele fondator al economiei sociale de piaţă, iar Bodo Hombach, unul din reprezentanţii social-democraţiei

germane proclamă întâlnirea istorică dintre adevăratul liberalism şi

social-democraţie.xiii ( Elanul. Politica Noului Centru )

Uşor confuz, conceptul a fost definit la Congresul de la Hanovra

( decembrie, 1997) de către Gerhard Schrőder în termenii unei

necesităţi a cooperării dintre diferitele categorii profesionale.

36



Modelul suedez a fost adesea invocat în analizele consacrate politicilor

sociale europene. Astăzi ele este asociat cu criza sa, cu modificări

majore ale modelului iniţiat la începutul anilor ’50. Modul în care

poate fi definit acest model suedez a constituit una din preocupările

lui Janine Goetschy: coexistenţa unei economii de piaţă dinamice şi a

unui stat dezvoltat al bunăstării, existenţa unei economii dezvoltate

dominată de întreprinderi private în cadrul unui stat condus de

partidul social-democrat, o strânsă cooperare între muncă şi capital,

organizaţii patronale şi sindicale puternice şi centralizate, menţinerea

unei rate înalte de ocupare a forţei de muncă, un sector publicdezvoltat. Această construcţie socială specifică Suediei a început să

cunoască o serie de fisuri în anii ’70. După primul şoc petrolier,

politica ocupării forţei de muncă nu a mai putut fi menţinută decât

prin subvenţionarea masivă a sectoarelor industriale în dificultate.

Cheltuielile publice care nu reprezentau în 1960 decât o treime din

produsul intern brut au ajuns în anii ’80 la două treimi din acesta.xiv

Fenomenele de criză din Europa conduc la mărirea inegalităţilor,

generează ’’ noi sărăcii’’ şi ameninţă să creeze o societate ’’ duală’’. Ann

Mettler se întreabăxv de ce este Europa atât de înceată în reformarea

economiei sale şi dacă nu cumva acest fapt se datorează faptului că

noţiunile şi conceptele cu care operăm poartă prea mult amprenta

secolului al XIX-lea, împiedicându-ne să facem faţă sfidărilor ce provindin partea unei economii bazată pe cunoaştere specifică secolului al XXI-

lea. În opinia sa, tot mai mulţi europeni admit faptul că modelul lor social

decade rapid astfel încât nu mai poate fi numit social, iar în faţa

persistenţei unei rate mari a şomajului ( în special tineri), a deteriorării

37



capacităţii de finanţare a politicilor publice şi colapsului sistemelor de

securitate socială Europa se dovedeşte a fi incapabilă de a asigura

creşterea economică şi a locurilor de muncă aşa cum prevede Strategia de

la Lisabona. Ann Mettler apreciază această situaţie drept consecinţă a

faptului că abordările actuale nu mai funcţionează pentru ca anumite

grupuri se tem că orice reformă implică ’’distrugerea iminentă a

modelului social european’’. Un bun model social nu este o static ci, aşa

cum societăţile evoluează, contractul social dintre cetăţeni şi guverne se

schimbă şi el. Condiţia adaptării la schimbare şi modernitate se aplică şi

în cazul modelelor sociale întrucât lumea a evoluat dramatic faţă demomentul elaborării principiilor contractului social. De aceea, modelul

social european trebuie adus la zi depăşindu-se situaţiile de blocaj şi

inerţie într-un moment în care societatea europeană trece de la faza

industrială la cea de bazată pe cunoaştere şi funcţionare pe baza de reţea.2

Noul contract social legitimat de schimbările sistemice pe care le

presupune trecerea la economia modernă bazată pe cunoaştere ar trebui săse sprijine pe patru mari principii:

1. ocuparea deplină a forţei de muncă şi crearea de noi locuri în

condiţiile în care atenţia guvernelor se va concentra pe protecţia

tuturor;

2. educaţia şi învăţarea permanentă întrucât acesta este modul în care

funcţionează economia globală.3. oportunităţi şi inovare care să restabilească spiritul antreprenorial al

Europei;

4. finanţe publice capabile de a susţine dezvoltarea serviciilor fără a

se ajunge la ’’abuzul de finanţare publică’’ periculos întrucât

2 In articolul la care se face referinţă, Ann Mettler pleacă de la supoziţia că de fapt nici nu mai există unmodel social în condiţiile în care reţea de siguranţă socială ( safety net ) care a fost concepută ca un

ultim suport pentru cei aflaţi în nevoie devine un fapt permanent al sistemelor de sprijin social, încondiţiile în care Uniunea europeană suferă de un şomaj înalt – aproximativ 19 milioane, din care 25%tineri -

38



creează datorii imense pe care generaţiile viitoare vor trebui să le

rezolve.

Reacţia la asemenea idei care au stat la baza Strategiei de la

Lisabona n-a încetat să apară. În evaluarea acestei strategiixvi, membrii

Platformei sociale – o puternică organizaţie – consideră că aspectele

sociale de la Lisabona au fost subordonate stabilităţii economice,

reducerii costurilor şi a deficitului şi că aceste elemente importante cum

ar fi mai multe locuri de muncă şi o coeziune socială mai largă nu au

fost atinse. În concepţia membrilor Platformei sociale, modernizareasistemelor de protecţie socială nu trebuie să se concentreze pe reduceri

financiare sau transfer al riscurilor de la societate spre individ ci să se

reformeze astfel încât asemenea sisteme să îndeplinească rolul lor de a

răspunde cerinţelor lumii moderne şi rolului lor de garanţie colectivă

împotriva sărăciei şi exclusiunii sociale.

Atât viziunea promovată de Ann Mettler - apreciată ca social – liberală – cât aceea a Platformei sociale reprezintă căutări ale unui sistem

de politică socială în acord cu schimbările pe care le presupune economia

globală şi transformările tehnologice cu impact major asupra societăţilor

contemporane.

39



BIBLIOGRAFIE

1.Burchardt T, Le Grand J., şi Piachaud D ( 1999 ), Social Exclusion inBritain 1991-1995, în Social Policy and Administration, no.3, 227-244

2.Barry B, ( 2002 ), Social Exclusion, social isolation and the distribution

of income, în Burchardt

3.Grand J., şi Piachaud D, Degrees of exclusion:developing a dynamic,

multi-dimensional measure….

4.Amartya Sen ( 2000), Social Exclusion:Concept, Application and Scrutinity, Asian Development Bank, Manila

5.Alan Greenspan - The Globalization of Finance, The Cato Journal,

vol.17, nr.3, 1998.

6.Anthony Giddens - Beyond Left and Right. The Future of Radical

Politics, Stanford University Press, Stanford, California, 1994. Cap 5, 6

7.Robert Castel , Etienne Balibar- Exclusion et Inėgalitės, Editions Esprit

Paris, 1992;

40



41



i

ii

iii

iv

v

vi

vii

viii

ix

x

xi

xii

xiii

xiv

xv

xvi

Referat Legislatie-excludere Sociala

Documents

Transcript of Referat Legislatie-excludere Sociala