Costin Emanuel- Stefan

Gugiu Bogdan-StefanAnul II

Grupa F Biomecanica aruncarii din saritura in jocul de handbal Biomecanica educatiei fizice si a sportului este acea parte a biomecanicii care se ocupa cu studiul miscarilor si pozitiilor corpului, prevazute in cadrul programei de educatie fizica scolara si al antrenamentului sportiv . Ea a aparut ca o necessitate legata de continua dezvoltare a miscarii de educatie fizica si sport.

Biomecanica educatiei fizice si a sportului studiaza modul in care legile mecanicii generale se aplica la particularitatile biologice ale corpului omenesc, cum iau nastere fortele musculare si cum actioneaza in interdependenta cu fortele exterioare care se exercita asupra corpului. Pornind de la aceste relatii de interdependenta, biomecanica stabileste eficienta lor mecanica si indica metodele practice pentru cresterea randamentului in functie de scopul pregatirii fizice.

In ultimii ani, jocul de handbal a cunoscut o dezvoltare spectaculoasa. Printre factorii care au determinat perfectionarea tehnicii jocului se inscriu largirea registrului procedeelor tehnice de aruncare la poarta si cresterea fortei acestor executii.

Pe plan mondial se observa tendinta de continua crestere a fortei de aruncare si diversificarea tot mai larga a executiilor tehnice de finalizare. Care sunt factorii care pot influenta puternic si eficient manifestarea acestei tendinte?

In primul rand, insusirea corecta, aproape de perfictiune, a tehnicii exercutiilor in aruncarile la poarta.

In al doilea rand, cunoastera exacta a grupelor si lanturilor musculare care participa efectiv la fiecare dintre executiile tehnice respective. Avand asemenea cunostinte, antrenorul poate selecta exercitii corespunzatoare care sa se adreseze analitic musculaturii active intr-un anumit procedeu, in vederea imbunatatirii fortei specifice de aruncare.Cu alte cuvinte, pentru cresterea eficientei aruncarilor la poarta este necesar sa se cunoasca temeinic biomecanica acestor executii.

Cuplurile si lanturile cenematice formate din parghii osoase articulate mobil au ca organe motorii muschii striati in jurul articulatiilor. Un cuplu cinematic este mobilizat de mai multi muschi, care alcatuiesc pentru fiecare grad de libertate al cuplului cate o grupa musculara functionala. Astfel, la articulatia cotului, care are doua grade de libertate, exista doua grupe musculare : a flexorilor si a extensorilor.

Modalitatea de dispunere a muschilor in jurul lanturilor cinematice are o deosebita importanta mecanica. Muschii asigura miscarile premise de conformatia artticulatiilor ; la articulatiile cu un singur grad de libertate, muschii sunt dispusi de ambele parti ale axului de miscare; la articulatiilor cu doua grade de libertate , ei formeaza patru grupe functionale, dispuse in asa fel incat pot realiza miscari atat alternativ, cat si simultan. La articulatiile sferoidale, grupele musculare sunt numeroase si asigura miscari in jurul multor axe, participand integral sau numai cu o pate din fibrele lor.

In functie de modul cum se grupeaza in jurul articulatiilor, muschiii indeplinesc roluri diferite; ei pot fi agonisti , sinergici sau antagonisti.

Muschii agonisti indeplinesc aceeasi miscare : de flexie, extensie, abductie, adductie etc. ; in aceasta categorie intra putini muschi intrucat majoritatea produc sau pot participa la mai multe categorii de miscari.

Muschii sinergici indeplinesc in comnu anuminte miscari, dar fiecare in parte poate efectua actiuni diferite ; din insumarea lucrului lor mecanic rezulta miscarea respective. Muschii sinergici, neavand aceeasi directie de tractiune, joaca si rolul de orientare a miscarilor, de reglare a directiei miscarii in cadrul muscarilor complexe ale lanturilor cinematice. Ca exemple de muschi sinergici avem marele pectoral si marele dorsal in miscarea de coborare a centurii scapulare ; de asemenea, la ridicarea coastelor, muschii sinergici sunt : marele pectoral, marele dintat si scalenii.

Muschii anatagonisti executa miscari opuse in articulatiile pe care le mobilizeaza Aruncarea din saritura este unul dintre procedeele tehnice de aruncare la poarta foarte frecvent folosite in jocul de handbal. Principala caracteristica a acestei executii consta in faptul ca lipseste sprijinul pe sol, ceea ce o diferentiaza de celelalte procedee de aruncare atat in ceea ce priveste forma executiei, cat si grupajul de lanturi musculare participante. De aceea este necesara analiza detaliata a acestui procedeu tehnic.

Deascrierea aruncarii: Elanul pentru saritura se face de obicei cu trei pasi de alergare dupa prinderea mingii. Aceasta este prinsa pe piciorul drept, dupa care se executa un pas cu piciorul stang, apoi unul cu piciorul drept si in sfarsit ultimul pas cu stangul, urmat de bataia pentru saritura. La handbalistii mai avansati, elanul se poate reduce la doi pasi sau unul singur, in raport de distanta ce a ramas pana la semicerc sau pana la adversarul din fata. In cazul elanului pe un pas mingea este prinsa tot pe piciorul drept, urmand ca dupa un singur pas cu piciorul stang sa se efectueze bataia. La elanul cu doi pasi mingea se prinde pe piciorul stang dupa care se executa pas cu dreptul si din nou cu stangul pentru bataie. Bataia se efectueaza pe piciorul stang care ia contact cu solul pe calcai. In acest moment se efectueaza concomitent doua actiuni importante pentru o desprindere cat mai enrrgica de la sol: indoirea genunchiului pana la un unghi de aproximativ 120-130 grade si rularea pe sol a labei piciorului de bataie in ordinra calcai talpa varf. Desprinderea si inaltarea se realizeaza prin impingerea puternica in piciorul de bataie, prin rularea labei si prin intinderea energica a genunchiului. In acelasi timp, piciorul drept indoit din genunchi este ridicat cu rapiditate oblic inainte si lateral dreapata, miscare ce ajuta la inaltare. Trunchiul si bratele executa concomitent o serie de manevre care vor aduce corpul intr-o pozitie corespunzatoare fazei de aruncare. Astfel, trunchiul se rasuceste cu latura stanga spre directia de aruncare, executa o extensie si, totodata, o usoara indoire laterala spre dreapta. Aruncarea propiuzisa incepe in momentul in care corpul se afla in punctul maxim al sariturii. Trunchiul se rasuceste brusc spre stanga si trece foarte energic din starea de extensie in cea de flexie. Aceste miscari ale trunchiului sunt ajutate de pendularea puternica a piciorului drept in jos si inapoi. Bratul drept incepe tractiunea asupra mingii, inspre inainte, ca o continuare a rasucirii trunchiului spre stanga. Folosind succesiv mobilitatea articulatiilor umarului, cotului, pumnului si apoi a degetelor, handbalistul biciueste si azvarle mingea inainte, degetele fii acelea care regleaza, in ultima instanta, traiectoria ei. In momentul in care mingea a fost azvarlita, corpul jucatorului se afla in cadere cu piciorul stang pregatit pentru aterizare si piciorul drept inapoi, ca urmare a pendularii executate mai inainte; trunchiul este usor rasucit spre stanga si foarte mult flexat pe coapse, iar umarul si bratul drept, proiectate mult inainte, parca ar urma traiectoria mingii ca o coada a acesteia. Aterizarea se face pe picorul stang care, prin indoirea usoara a genunchiului anuleaza efectele impactului dintre corpul in cadere si duritatea solului.

Aruncarea din saritura de la distanta peste aparatori, impune executatea sariturii numai in inaltime. Pentru a realiza aceasta inaltare pe verticala, handbalistul foloseste aceeasi tehnica de transformare a vitezei de deplasare (obtinuta in timpul elanului) in forta de desprindere in sus, pe care o foloseste saritorul in inaltime la atletism. Pentru a executa o aruncare puternica prin acest procedeu, handbalistul trebuie sa aiba musculatura abdominala foarte bine dezvoltata. Astfel, el va putea realiza o flexie energica a trunchiului in momentul in care incepe aruncarea mingii. De aceea este necesara si o puternica musculatura a spatelui si a bratului de aruncare care executa tractiunea asupra mingii.

Aruncarea din saritura de pe extrema dreapta, are o forma de executie foarte mult diferita de aruncarea din saritura de baza. Principalele elemente caracteristice sunt:

In primul rand pozitia corpului in timpul sariturii trebuie sa fie oblica inainte si spre sol formand cu acesta un unghi cat mai mic posibil, pana la limita la care se poate pastra echilibrul pentu aterizarea pe piciorul de bataie; daca unghiul nu atinge aceasta limita handbalistul este silit sa continue saritura cu plonjon, ceea ce presupune un alt procedeu tehnic de aruncare.

In al doilea rand umarul stang al aruncatorului este orintat inspre sol, corpul fiind cu fata la poarta, spre deosebire de auncarea de baza unde, umarul stang este indreptat spre directia de aruncare (spre poarta). In al treilea rand, bratul drept, in care este tinuta mingea, este dus mult in sus si deasupra capului, contribuind si prin aceasta, la marirea unghiului de aruncare.

Intrucat pozitia corpului si a bratului aruncator este incomoda, iar executia mult diferita de miscarea naturala de aruncare, se intelege ca la acest procedeu participa un al grupaj de lanturi musculare fata de cel solicitat in aruncarea din saritura de baza. Pentru invatarea si perfectionarea acestui procedeu tehnic este necesara prelucrarea prealabila a lanturilor musculare respective, in sensul dezvoltarii fortei acestora; altfel aruncarea va fi slaba, ineficace, usor de respin de catre portar. Aruncarea din saritura de pe extrema stanga, prezinta deosebiri importante in forma de executie, raportate la aruncarea de baza. Modificarile impuse de cerintele tactice ale postului respectiv se refera tot la pozitia tunchiului si a bratului aruncator, in faza de pregatire si in aruncare. In timpul sariturii trunchiul este indoit spre dreapta (spre partea bratului de aruncare) atat de mult, cat executantul isi poate mentine echilibrul in aer, pe a putea ateriza pe piciorul stang ( acela pe care a executat bataia). In cazul in care indoirea trunchiului este mai mare, jucatorul este nevoit sa aterizeze pe piciorul drept, opus aceluia de bataie, executia fiind o alta varianta a procedeului pe care il descriem sau, un alt procedeu de aruncare. Umarul satng este usor orintat spre directia de aruncare, iar bratul aruncator, cu mingea, se afla inapoi si deasupra capului. In momentul in care incepe aruncarea propriu-zisa, bratul de auncare, exercitad o tractiune puternica si rapida asupra mingii, descrie in aer un arc de cerc, departanduse cat mai mult de trunchi spre partea dreapta, in scopul maririi unghiului de aruncare. Aterizarea se face pe piciorul stang. Din punct de vedere metodic trebuie precizat ca toate aceste proceree se insusesc dupa ce a fost consolidata si perfectionata deprinderea motrica a procedeului tehnic de baza.