Grupele sanguine si importanta lor in cercetarea imunohematologicaDr. Lata Catalin rezident medicina de laborator, anul 4 modul: Imunologie

1. Obiectivele cunoasterii grupelor sanguine Cunoasterea grupelor sanguine eritrocitare are trei obiective principale : 1. evitarea unor accidente posttransfuzionale determinate de incompatibilitatea ce ar putea exista intre anticorpii primitorului de sange si eritrocitele donatorului 2. studiul bolii hemolitice a nou-nascutului (BHNN) determinata de incompatibilitatea antigenica intre eritrocitele mamei si eritrocitele fatului 3. administrarea de sange care sa nu contina antigene in plus fata de sangele primitorului, in vederea evitarii aloimunizarii si, deci, pentru profilaxia accidentelor posttransfuzionale care ar putea surveni in transfuziile ulterioare de sange Grupele sanguine eritrocitare au o importanta deosebita si in expertiza medicolegala, in cercetarea antropologica, etnologica, genetica si in aprecierea paternitatii, ele fiind, cu rare exceptii, caractere transmisibile, asa ca un antigen apare pe eritrocitele copilului numai daca el este prezent pe celulele unuia dintre parintii sai. 2. Pericolul imunizarii posttransfuzionale Majoritatea anticorpilor cu semnificatie clinica sunt proteine de tip IgG (rareori anticorpi de tip IgM) care intr-o incompatibilitate eritrocitara, pot duce la reactii hemolitice acute intravasculare. Dintre toate antigenele eritrocitare cele mai imunogene sunt A, B (din sistemul OAB) si D (din sistemul Rh). Dupa acestea urmeaza c, E, C si Kell. De asemenea, antigenul Tja este puternic imunogen, dar frecventa aparitiei anticorpului este foarte mica deoarece persoane Tja negative sunt 1 la 1 milion. In serul unui bolnav neimunizat, pot aparea la 5-6 zile dupa o transfuzie incompatibila, aloanticorpi fata de antigenul absent pe eritrocitele sale, dar prezent pe eritrocitele donatorului, anticorpi care in cazul unei noi transfuzii incompatibile pot fi cauza unor accidente posttransfuzionale.

1

3. Probele de compatibilitate Pe langa determinarea, inaintea oricarei transfuzii de sange, a grupelor de sange OAB, a factorului Rho(D), la donatori si primitori, pentru evitarea oricarui accident posttransfuzional se fac probele de compatibilitate. La bolnavii fara antecedente transfuzionale sau obstetricale, probele de compatibilitate sunt simple : la temperatura camerei in mediu salin si la 37oC, folosind enzime proteolitice cum este papaina cisteinata. La bolnavii politransfuzati sau la femei cu antecedente obstetricale incarcate (primitori periclitati), se efectueaza probe de compatibilitate mai complexe : la 18-22oC in mediu salin la 37oC in mediu albuminos la 37oC cu eritrocite tratate cu papaina cisteinata si testul Coombs indirect, fata de seruri antiglobulinice mono si polispecifice. 4. Importanta grupelor majore sanguine In privinta grupelor majore sanguine, as aminti cateva detalii de importanta atat teoretica cat si practica : Antigenele sistemului OAB sunt de doua feluri : o antigene fixate pe celule (L, H, Tr, alte tesuturi), de natura glicolipidica, numite aglutinogene, care aglutineaza in contact cu anticorpi omologi si o antigene libere secretate de celulele mucoase, sub dependenta urmatoarelor sisteme genetice : Sese, Lewis, Hh si OAB, de natura glicoproteica, 80% secretate la persoane care au gena Se (SeSe, Sese), 20% intalnite totusi la subiecti nesecretori (sese), evidentiate printr/o tehnica de hemaglutinoinhibare. in privinta subgrupelor antigenelor A si B, un antigen A sau B slab poate sa nu fie recunoscut de serurile test anti-A sau anti-B si in consecinta un donator de subgrup A2 sau A3 poate fi etichetat ca 0, iar unul A2B sau A3B, drept grup B. Aceste erori pot fi evitate numai prin executarea concomitenta a metodei serice, metoda Simonin. Antigenul H este comun, se gaseste intr-un procent de 99,99% si formeaza substanta fundamentala precursoare pentru antigenele A sau B. El este determinat de gena H. Alela acesteia h este foarte rara, iar forma homozigota hh este cunoscuta ca 0h sau fenomenul Bombey, care contin intotdeauna anticorpi anti-H, anti-A si anti-B, asa incat la nevoie ele nu pot fi transfuzate cu sange 0, A sau B, ci numai cu un sange provenit de la o persoana cu fenotip Bombey.2

Cercetarile fizico-chimice si imunogenetice au dovedit ca antigenele A si B nu sunt produsul direct al genelor, ci genele codifica producerea unor enyime specifice (transferaze) care adauga la o substanta de baza glucidul specific grupei. In anumite situatii patologice, cercetarea enyimelor serice poate duce la elucidaqrea grupei sanguine. Astfel, la unii bolnavi de grup A cu neoplasm de colon si suprainfectii cu E. Coli O86, printr-o deyacetilare bacteriana se pierde un radical N-acetil, eritrocitele devenind sensibile la anticorpi cu specificitatea anti-B. Antigenul respectiv este un antigen B castigat. Lipsa enyimei serice specifice grupului A (Dgalactozamina transferaza) demonstreaza ca genetic persoana espectiva nu poseda antigenul B. Anticorpii anti-A si anti-B, dupa modul de aparitie, sunt de doua feluri : o Anticorpi de tip natural, cu molecula mare, de tip IgM sau IgA, provoaca aglutinarea imediata a eritrocitelor ce contin antigenul omolog A sau B, numiti si anticorpi de tip regular deoarece apar fie in timpul vietii intrauterine, fie dupa anstere, la toate eprsoanele carora le lipseste antigenul omolog. o Anticorpi de tip imun, cu molecula mica IgG care provoaca aglutinarea eritrocitelor intr-un mediu macromolecular sau ca urmare a tratarii eritrocitelor cu enyime (papaina cisteinata, bromelina sau ficina), ei apar prin aloimunizare (sarcini sau transfuzii incompatibile) sau heteroimunizare (produse farmaceutice ce contin substante de grup A sau B). Titrul anticorpilor anti-A si anti-B variaza dupa varsta, grup sanguine si starea fiziologica (in incompatibilitatea materno-fetala, ei dau BHNN, in boala Hodgkin, mielom multiplu, agammaglobulinemie si leucemie limfatica cronica, anticorpii scad putand chiar lipsi).

5. Importanta grupelor minore sanguine Sistemul secretor Antigenele de grup sanguine HAB sunt secretate in saliva si in alte lichide umorale, fiind glicoproteine hidrosolubile. Prezenta lor in ser este determinata de un sistem genetic denumit secretor, cu 2 gene alele (situate pe cromozomul 9): Se si se. Frecventa persoanelor secretoare de substanta de grup sanguine HAB este de 80% si a celor nesecretoare de 20%. Toti secretorii indifferent de grup secreta substanta H cantitativ variat in functie de grup (persoanele de grup A cea mai mare, A1 mai mult decat A2 si A3). Importanta practica a cunoasterii acestui sistem: In unele leucemii antigenele eritrocitare A, B si H apar reduse, defect ce pare sa tina de eritrocit, cata vreme in plasma sau ser, substantele de grup ca si enzimele respective raman in cantitate normala, deci genele sistemului secretor nu controleaza3

trasnferazele H, A si B ale tesutului hematopoetic. Astfel cu ajutorul sistemului secretor (numai in situatia in care persoana este secretoare) se poate determina grupul sanguine in cazul in care sistemul eritrocitar apare anormal. Ulcerul gastrointestinal este mai frecvent cu 50% la persoanele nonsecretoare fata de cei secretori. In cercetarile de filiatie (doi parinti nonsecretori nu pot sa aiba un copil secretor) Sistemul Lewis Sunt unice in felul lor prin faptul ca sunt singurele antigene sintetizate de catre celulele tisulare, secretate in plasma si secretii si de aici adsorbite pe suprafata eritrocitelor. Ele deci nu fac parte integranta din structura membranei eritrocitare. Producerea lor e determinata de genele sistemului Lewis, dar si de interactiunea genelor sistemelor secretor (Se, se). Aproape toti anticorpii sistemului Lewis sunt de tip natural, cu structura chimica IgM, astfel ca nu traverseaza placenta si nu sunt implicati in BHNN. Joaca un rol important in transfuzia sanguina pentru ca sunt mari activatori de complement comportandu-se ca anticorpii din cadrul sistemului OAB cu rol de hemoliza, producand hemoliza intravasculara a eritrocitelor incompatibile. Anticorpii anti-Lewis implicate in accidentele trasnfuzionale au o scara de temperature si de reactivitate larga, de la +4 la 37oC. In vitro, sunt pusi in evidenta in diverse medii (albumina bovina, ser fiziologic, ser uman, enzyme) si cu diferite tegnici (teste de aglutinare directa, centrifugare, hemoliza, test Coomb indirect). Sistemul Rhesus Factorul Rh a elucidate cauzele bolii hemolitice a nou nascutului si a accidentelor posttransfuzionale, in cazul unei compatibilitati perfecte in sistemul OAB. Genele sistemului Rh sunt localizate aproape de capatul bratului scurt al cromosomului 1 si sunt lincate cu: Genele E11, ce determina un anumit tip de eliptocitoza eritrocitara Genele enzimelor fosfoglucomutaza, G-fosfogluconat dehidrogenaza si C-peptidaza. Fiecare gena codifica formarea pe suprafata eritrocitului a unui antigen specific. Antigenul poate contine 2 sau 3 factori, care se pun in evidenta numai prin intermediul anticorpilor omologi lor. Pentru sistemul Th s-a adoptat nomenclatura cu literele D, C, E, d, c, e. S-a descoperit cu ajutorul serurilor anti-C, anti-c, anti-E, anti-e ca antigenul anti-C este antitetic cu c, iar antigenul E cu e. Asta inseamna ca daca cu unul din seruri, de exemplu cu anti-C, apare o reactie negative, cu celalalt ser, anti-c, totdeauna apare o reactie pozitiva. Absenta unui factor implica prezenta celuilalt.4

Locusul de pe cromozom care determina prezenta antigenelor eritrocitare este concurat de diferite allele. Multe alele, pana se vor descoperi anticorpii omologi lor, sunt considerate gene amorfe, asa cum este considerate, inca, gena d. Pentru ca nu au fost descoperiti anticorpii anti-d unii autori cred ca aceasta gena nici nu exista, in timp ce altii cred ca gena exista, dar da nastere unui antigen lipsit de antigenitate. Lipsa anticorpilor anti-d creaza dificultati in stabilirea genotipului unei personae Rho(D)pozitiv, deoarece nu se poate preciza daca el este homozigot D/D sau heterozigot D/d. In mod current se lucreaza cu 5 seruri cunoscute: seruri anti-C, anti-D, anti-E, anti-c, anti-e. Toti factorii pentru care exista aceste seruri sunt considerati factori codominanti, numai factorul d, fata de factorul D este considerat un factor recesiv. Un aspect particular de deletie partiala sau totala in sistemul Rh: s-a descoperi in 1951 pentru prima data unele eritrocite care nu dadeau aglutinare cu nici unul din serurile specifice anti-C, anti-D, anti-E, anti-c, anti-e. Aceasta presupune lipsa alelelor Cc si Ee pentru locusul respective. Eritrocitele aveau in schimb o expresie crescuta a factorului D, explicata prin lipsa de competitie fata de celelalte gene din sistemul Rh. Majoritatea persoanelor cu deletie Rh, au anticorpi produsi pe cale naturala sau imuna in special, in titru mare, cu specificitate fata de antigenele absente din sistemul Rh. S-a descries si un caz care nu avea nici un antigen din sistemul Rh, fenomenul Rh-ului nul fiind explicat prin absenta antigenelor Rh cauzata de o gena supresoare nelincata(1) sau prin prezenta unei gene amorfe la locusul Rh (2). Serologic, eritrocitele cu Rh nul au forma de stomatocite, iar functional se comporta anormal, avand o durata de viata mai scurta, evidentiind o anemie hemolitica. Factorul D are o expresivitate antigenica variata: astfel in combinatie cu C, factorul D este slab, iar in combinatie cu E devine mai puternic. Unii considera factorul Rho (D) un mosaic format din mai multe componente. Lipsa uneia sau mai multor componente poate determina persoana respective sa formeze anticorpi anti-Rh (D) fata de componenta sau componentele absente. Acesti anticorpi nu trebuie considerati autoanticorpi. In astfel de cazuri, testul Coombs direct este negativ. Primitorul de snage cu factor Dw trebuie considerat ca Rh negativ si transfuzat cu sange Rho (D) negativ, iar donatorul de sange trebuie considerat Rho(D) pozitiv. Determinarea celorlalti factori (C, c, E, e) nu se face in practica de rutina, deoarece serurile sunt extreme de scumpe. In practica transfuyionala, ei se determina cu scopul de a confirma specificitate unui aloanticorp. Anticorpii din sistemul Rh sunt de tip imun, exceptional de tip natural. Factorul D este cel mai imunogen. In incompatibilitatea de sarcina, apar intr-o frecventa de 57%, iar in incompatibilitatea transfuzionala pot fi intalniti la 50-80% daca numarul transfuziilor incompatibile este mare. Titrul anticorpilor variaza functie de raspunsul imun, numarul de stimuli antigenici si de cantitatea de sange adminsitrata. La unele personae hiperimunizate se intalnesc si anticorpi de tip Ig M. Serurile cu anticorpi de tip Ig M sunt extreme de rare si foarte importante, putand fi folosite ca reactivi pentru determinarea factorului Rho(D) slab. De cele mai multe ori, anticorpii anti-D sunt asociati cu anticorpii anti-C si anti-E. Fenotipul Rh-lui negative este in general ce.5

Odata aparuti, anticorpii din sistemul Rh persista toata viata. De-a lungul anilor ei pot sa scada. Ei se pun in evidenta prin tehnici executate in mediu albuminos, mediu albuminos, mediu enzimatic si testul antiglobulinic indirect, fata de eritrocite ce poseda antigenul omolog anticorpului. Semnificatia clinica a sistemului Rh: Incompatibilitatea de sarcina, duce in anumite procente, la diverse grade de boala hemolitica a nou nascutului. Anticorpii anti-D pot fi folositi ca gammaglobulina injectabila, la femeile cu sarcini incompatibile si neimunizate, reducand procentul aloimunizarii. Accidentele transfuzionale (a carei forma de manifestare depinde de titrul anticorpilor primitorului, de capacitatea de a fi sau nu fixatori de complement si de cantitatea de sange administrat) la 7-10 zile dupa o prima transfuzie incompatibila poate fi evitata prin executarea testelor de incompatibilitate. In cercetarile de filiatie In anemiile hemolitice de tip la cald, s-a descoperit ca anticorpii au specificitate indreptata fata de antigenele Rh In cercetari antropologice, variabilitatea antigenica functie de rasa si de miscarea populatiei. Sistemul MNSsU Dupa imunizarea iepurilor cu eritrocite umane, anticorpii serurilor acestor iepuri (prezenti deja la imunizare in serul iepurilor) recunosc alte doua antigene, numite N si M. Genele acestor antigene sunt codominante una fata de alta. Ulterior s-a descoperit o alta gena S si alela ei s care nu e alela celorlalte ci este lincata acestora. Mai apoi, s-a mai descoperit un antigen U, care cand lipseste, lipsesc si antigenele S si s si apoi sistemul s-a imbogatit cu alte allele satellite, Tm, Sj, Stones, Ri, Vr etc.. Antigenul M se mai gaseste sip e limfocite, antigenul U pe neutrofile. Anticorpii anti S pot fi IgM sau IgG, in timp ce cei cu specificitati anti-s si antiU sunt numai de tip IgG (pentru care trebuie folosit testul Cooms indirect). In majoritatea cazurilor anticorpii anti-M sunt de tip IgM la rece si naturali, si apar la fenotipul NN si sunt rar incriminati in accidente posttransfuzionale. La bolnavii supusi dializei renale apare un anti-N-like, indifferent de fenotipul MN care poate fi considerat un autoanticorp, fenomen explicat prin faptul ca antigenele MN sunt alterate in timpul expunerii la formaldehida folosita ca element de sterilizare a aparatelor respective. Cand apar anticorpi de tip IgG exista riscul accidentelor posttransfuzionale si al BHNN. Deoarece sunt caractere bine dezvoltate la nastere si stabile in tot timpul vietii, antigenele M si N pot fi folosite in cercetarile de filiatie.

6

De obicei, serurile anti-M si anti-N folosite la determinarea acestor antigene provin din imunizarea iepurilor sau cailor cu eritrocite umane de grup o, MM si respective NN. Sistemul P Genele acestui sistem se gasesc situate pe cromozomul 22. Antigenele acestui system sunt P1, P, Pk si p, dar cu o frecventa mai mare in populatia alba P 1 (79%) si P (21%). Antigenul P1 este mai des intalnit pe eritrocite, leucocite, cellule tisulare si liber in anumite secretii. La nou nascut e slab dezvoltat si ajunge la o anumita capacitate antigenica dupa ani de zile. Sunt variante tari si slabe. Se deterioreaza repede prin stocarea sangelui. Exista in anticorpii sistemului P un anticorp complex anti-Tja format din anti-PP1 si Pk care aproape in mod regulat apare la persoanele cu fenotip p. El fixeaza complementul si se comporta ca o adevarata hemolizina fata de orice antigen P, iar pe tesut ca un anticorp citotoxic. Importanta clinica: Anticorpii anti-P1 (IgG) sunt extrem de rari responsabili ai unor reactii transfuzionale. Anticorpii anti-P, Ig G sau M dau reactii transfuzionale, in special cei de tip IgG sunt implicate in avorturi spontane. Anticorpii anit Tja sunt fixatori de complement si dau reactii hemolitice grave in cazul unor transfuzii incompatibile. o In incompatibilitatea materno-fetala gravidele pot avea avorturi spontane repetate si nou nascutii boala hemolitica. o Hemolizinele de tip bifazic Donath-Landsteiner si autoanticorpii din unele anemii hemolitice autoimmune sunt anti-Tja. o Fiind anticorpi de tip citotoxic, ei duc la rejectia organului respective, daca nu este p. Sistemul Kell Sistemul Kell e asemanator cu sistemul Rh in ce priveste complexitatea si importanta sa clinica. Antigenul Kell a fost descris cand anticorpii din serul unei femei cu numele Kell, care daduse nastere unui fat cu boala hemolitica grava au fost pusi pentru prima data in evidenta prin testul globulinic indirect. In prezent cuprinde 21 de antigene. Desi factorul Kell are o frecventa de numai 9%, el este deosebit de important datorita puternicii sale imunogenicitati, fiind, din acest punct de vedere imediat dupa factorul Rho(D). In transfuzii repetate de sange este indicat ca toti bolnavii Kell-negativi sa fie transfuzati numai cu sange Kell negativ, iar femeile Kellnegative cu sotii Kell-pozitivi, sa fie controlate pe parcursul sarcinilor, pentru aparitia anticorpilor anti-Kell.

7

Persoanele care sunt ko/ko sunt in mare pericol atunci cand sunt transfuzate, deoarece dezvolta cu mare usurinta anticorpi fata de toate antigenele din sistemul Kell, in special fata de antigenele cu frecventa mare Kell, Cellano, Kpb, Jsb. Cand subiectul are fenotip Ko, pe eritrocite se gaseste din abundenta antigenul Kx, care este de fapt substanta fundamentala pentru toate antigenele Kell, deci urme de Kx se gaseste la toate persoanele cu sistem Kell in stare normala. Antigenele acestui sistem iind bine dezvoltate la nastere si chiar si in viata intrauterina, se explica severitatea bolii hemolitice a nou-nascutului. Cu exceptia antigenului Kx, toate celelalte antigene sunt limitate numai la membrana eritrocitului. Fenotipul McLeon se intalneste numai la barbati si este determinat de lipsa substantei fundamentale Kx care impiedica sinteza antigenelor din sistemul Kell sau, daca se sintetizeaza, expresia lor este foarte redusa. Eritrocitele cu fenotip McLeod sunt morfologic anormale, ele aparand pe frotiul de sange colorat Wright sub forma de acantocite. Barbatii cu acest fenotip au o anemie hemolitica compensata, denumita sindrom McLeod. Cum antigenul Kx se gaseste si pe celulele seriei albe, lipsa lui determina incapacitatea leucocitelor de a distruge anumite microorganisme. Lipsa lui Kx de pe monocite si neutrofile determina asa numita boala granulomatoasa cronica. Anticorpii sistemului Kell sunt de tip imun, de tip la cald incompleti, IgG si se pun in evidenta prin testul antiglobulinic. Foarte rar, anticorpii fixeaza complementul ca atare si eritrocitele sensibilizate cu anticorpi sunt sechestrate extravascular, in splina si hemolizate de macrofage. Au fost citati anticorpi de tip natural anti-Kell (IgM), aparuti de fapt ca urmare a unor infectii cu E Coli 0 125.Din cauza bacteriana se poate produce depresia temporara a unor antigene, cu modificari ale membranei eritrocitare implicit si a antigenelor sistemului imun, care permite formarea autoanticorpilor care ulterior produc anemie hemolitica autoimun. Sistemul Duffy Cuprinde urmtoarele antigene: Fy (a) si Fy (b), ulterior prin intermediul anticorpilor omologi au mai fost descrise Fy 3, Fy 4 si Fy 5. O caracteristica importanta care le deosebeste pe primele doua de celelalte 3: primele doua sunt degradate de enzimele proteolitice (fiind probabil de natura proteica deci nu pot fi evidentiate de testele care folosesc papaina sau bromelina, ci numai prin test antiglobulinic), ultimele 3 sunt rezistente. In populatia neagra fenotipul Fy (a-b-) are o frecventa de aproximativ 80%, care la populatia alba e o raritate. Fy 3 desi pare o entitate deosebita, insoteste intotdeauna fie Fy (a), fie Fy (b), niciodata la fenotipul Fy (a-b-). Antigenul Fy 4 se gaseste in mod constant la fenotipul Fy (a-b-). Antigenul Fy 5 pare rezultatul unei relatii genetice dintre locusul sistemului Duffy si Rh. Sistemul Duffy contribuie impreuna cu sistemul Rh la cartarea cromosomului 1.8

Un aspect important este legatura dintre sistemul Duffy si malarie. Prezenta fenotipul Fy (a-b-) la 80% din populatia neagra e un exemplu de selectie naturala. Factorii Fy (a) si Fy (b) au constituit si mia constituie o poarta de intrare in eritrocite a parazitilor Plasmodium vivax si Plasmodium Knowlesii. La cei cu fenotipul Fy 4, care au Fy (a-b-) acesti paraziti nu au fost gasiti, deci Fy 4 au o rezistenta totala. Sistemul Lutheran Cuprinde 2 factori antigeni : Lu a si Lu b. In populatia alba, factorul Lu (a+) are o frecventa de aproximativ 8%, iar Lu (b+) peste 99%. Anticorpii anti Lu(a) apar, de obicei, ca aglutinine care reactioneaza in mediu salin de tip IgM, numai la unele persoane care sunt Lu (a-). Rareori pot fi si de tip la cald, incompleti, cu specificitatea imunochimica IgG sau IgA. Cand fixeaza complementul pot da hemoliza. Anticorpii anti-Lu (b) sunt in geenral IgG si IgA si mai rar IgM. Sunt extremi de rari din cauza frecventei factorului Lu(b) care este de aproximativ 100%. Sistemul Kidd Cuprinde factorul Jka si Jkb. Anticorpii anti-Jk(a) si anti-Jk(b) sunt de tip imun de tip IgG, fixatori de complement. Anticorpii se deterioreaza foarte repede in vitro si pot da reactii fals negative. In vivo, titrul lor poate sa scada si nu se mai obtin rezultate reale. Ca atare, un bolnav care este imunizat fata de unul din factorii sistemului Kidd trebuie sa fie notat cu multa atentie, pentru a nu se mai repeta o transfuzie incompatibila. Sistemul Ii Este denumit astfel de la cuvantul individualitat, deoarece desi comun, el este in acelasi timp heterogen, particular pentru fiecare persoana. Se considera asadar ca la formarea acestor antigene concura mai mult decat cel doua gene numite initial I si i. Chiar si anticorpii anti-I si anti-i sunt diferiti, cat si transferazele care ataseaya diverse glucide pentru formarea antigenelor I si i. Adultii contin multa substanta I, nou nascutii multa substanta i (in sangele din cordonul ombilical), care in primele 18 luni se transforma in I. Celulelel mature ale maduvei spinarii care sunt in activitate mitotica chiar daca apartin adultului contin o mare cantitate de antigen i, lucru observat si la celulele tinere din sangele periferic. In mononucleoza infectioasa, limfocitele reactive au o mare cantitate de antigen i. Anticorpii din acest sistem sunt de tip natural (IgM), rar de tip imun (IgG) patogeni sau nepatogeni. Cei nepatogeni apar la sanatosi, in titru mic (cel mult 1/32) se manifesta ca autoanticorpi la temperatura camerei si mai ales la +4oC. La temperatura corpului sunt inactivi!9

Anticorpii anti-i sunt rari, in mod normal, mai des secundar in infectii virale cu virusurile citomegalic si Epstein-Barr (mononucleoza infectioasa). Anticorpii anti-I apar mai des si la normali si la bolnavi. Persoanele adulte cu antigen i formeaza un aloanti-I care este mai puternic decat un autoanti-I. Aloanti-I are un prag termic mai inalt si in caz de trasnfuzii da reactii grave. Pentru astfel de bolnavi, sangele cel mai potrivit este cel etichetat i adult. Cand titrul autoanticorpilor depaseste 1/32, sunt considerati patogeni si fixand complementul dau reactii grave. Ei se pun usor in evidenta determinandu-se titrul cu eritrocite de adult si de cordon, in mediu salin sau albuminos. Sistemul Ii e important in studiul anemiilor hemolitice autoimune la rece.

10

CUPRINS

1. Obiectivele cunoasterii grupelor sanguine 2. Pericolul imunizarii posttransfuzionale 3. Probele de compatibilitate 4. Importanta grupelor majore sanguine 5. Importanta grupelor minore sanguine Bibliografie1.

Imunologie medicala, L. M. Popescu, A. Bancu, C. Ursaciuc, V. Cialacu, Editura Universitara Carol Davila, Bucuresti, 1998 Tratat de medicina interna, Hematologie, sub redactia Radu Paun, partea a II-a, Editura Medicala, Bucuresti, 1999 Imunologie si imunochimie, Grigore Mihaescu, Editura Universitatii din Bucuresti, 2001, http://www.elibrarie.ro/carti/mihaescu.pdf Immunoglobulin G Deficiency: Follow-up, Author: Robert Y Lin, MD, Professor, Department of Medicine, Medical Advisor, Department of Case Management/Utilization Review, New York Medical College; Chief, Allergy and Immunology Section, St Vincent's Catholic Medical Centers, Coauthor(s): Robert A Schwartz, MD, MPH, Janet Vafaie, MD, http://emedicine.medscape.com/article/136897-followup

2.

3.

4.

5.

Ghidul National in Transfuziologie Proiect, Chisinau, Ministerul Sanatatii al Republicii Moldova, 2008 Practice Guidelines for Blood Transfusion, A Compilation from Recent Peer-Reviewed Literature, American Red Cross, Second Edition, 2007 Practical Transfusion Medicine, Michael F. Murphy, Derwood H. Pamphilon, Blackwell Publishing, Second Edition, 200511

6.

7.