FOTOGRAFIA

-în contextul artei contemporane-

Când spunem artă contemporană ne referim în special la arta zilelor noastre. Uneori istoricii

francezi folosesc termenul artă contemporană pentru a defini perioada scursă de la Eugene Delacroix

până în prezent. Ttotuși majoritar este folosită accepțiunea anglo-saxonă a termenului și anume artă

produsă în prezent. Faptul că o operă de artă este creată astăzi nu este suficient pentru a-i oferi

acesteia statutul de arta contemporană. Astăzi sunt create opere de artă care respectă întocmai

metodele și tehnicile folosite de artiști din diverse epoci anterioare.

În contextul artistic românesc fotografia a avut evoluţia cea mai spectaculoasă din ultimele

două decenii. Cu toate acestea puţini fotografi sunt cunoscuţi în Romania şi pe plan internaţional în

afara cercurilor de specialitate. Totuşi există şi galerii online de artă, dedicată exclusiv artiştilor

români cu viziune proprie, mod de exprimare autentic şi capabili de a crea artă cu potenţial de

patrimoniu. Aceasta se găseşte pe site-ul ateliermix.ro. Scopul proiectului este să obţină vizibilitate

naţională şi internaţională pentru artiştii români şi să promoveze accesul unui public cât mai larg la

achiziţiile de obiecte de artă autentice.

Sunt necesare trei etape pentru înțelegerea situației artei contemporane:

1. Contextul în care artistul vizual își desfașoară activitatea.

2. Experimentul și joaca drept forme de cunoaștere.

3. Noile concepte in definirea artei.

1. Contextul în care artistul vizual își desfașoară activitatea. Necesitatea de a crea din imagine un

limbaj, de a transmite un mesaj ascuns, sau accesbil unei  anumite categorii sociale devine, începând

cu secolul al XX-lea din ce în ce mai pregnantă. Motivele principale s-ar putea considera noile

cercetări în domeniul psihanalizei, conflictele politice și revoluția industrială, care duc la formarea

unor noi construcții sociale ce necesită un limbaj vizual  adaptat,  cel  folosit  până  atunci  fiind 

considerat  nesatisfăcător.  Lumea artei devine nedemocratică, artistul se auto-declară, opera de artă

are valoare odată cu apariția sa în spațiul public prin intermediul galeriilor și în ultimă fază cu

instituționalizarea sa. Nu mai este nevoie de recunoașterea artistului de către societate.

Contextul în care artistul contemporan își desfășoară activitatea este unul complet diferit de cel

istoric. În primul rând, ar trebui să notăm prezența instituțiilor de cultură și artă, care au ca scop

protejarea, promovarea, comerțul, interacțiunea între artist și public. O a doua problemă e constituită

de nevoia de a găsi noi metode de exprimare adaptate unei lumi noi. E binecunoscut faptul că odată

cu revoluția științifică de proporții care continuă și în prezent, lumea artei și culturii, în general, e

nevoită să se adapteze unei lumi în continuă mișcare. Artele plastice clasice, precum pictura și

sculptura, pierd din teritoriu în favoarea artelor media, fotografiei, cinematografiei și lumii digitale.

Locul tabloului de pe perete a fost luat de televizor, portretul a fost înlocuit cu fotografia și tot așa.

Marea masă a lumii nu are nevoie de cultură și artă pentru a evolua pe scara socială.

2. Experimentul și joaca drept forme de cunoaștere. Nemaifiind suficiente formele de exprimare

artistică precum pictura, sculptura, grafica, gravura, încă de acum o sută de ani s-a încercat

amestecarea cu alte medii. Mai întâi papier-colle al cubismului, apoi sculpturile lui Picasso, Fântâna

lui Duchamp, Dada, ulterior s-a ajuns la instalații și povestea continuă. La un moment dat

consumatorul de artă s-a văzut pus în situația de a vedea obiecte uzuale prezentate drept artă.

3. Noi concepte în definirea artei. Conceptele după care se ghidează arta contemporană sunt, așadar

libertatea totală de expresie și ancorarea în politic cu ajutorul instituțiilor responsabile.   În acest

context putem observa cum artistul caută permanent să găsească soluții de exprimare și să se

regăsească și pe sine prin acestea. Cunoașterea lumii, la un anumit nivel se reflectă prin artă, dar este

intotdeauna o cunoaștere obiectivă, a lumii celui care o zugrăvește. Prin încercarea neobosită de a

cunoaște și exprima lumea exterioară, artistul nu face decât să se cunoască pe sine și să exprime

lumea sa interioară, raportată la politic.

Începând cu sfârşitul anilor şaizeci, în arta românească au apărut poziţii convergente unor

manifestări occidentale ale acelei perioade, având la bază contacte şi informaţii din afară, într-o

măsură mult mai mare decât s-ar explica prin mitul izolării şi al “reinventării spontane” care

funcţionează atât în lecturile locale cât şi în cele internaţionale ale perioadei. Serge Spitzer, Andrei

Cădere, grupurile 1+1+1, Ion Grigorescu şi alţii au produs într-o familiaritate conceptuală cu

fenomenele internaţionale ale perioadei. Influenţele majore asupra acestor artişti sunt legate de

conceptualismul acestei perioade, de moştenirea Fluxus sau de revizitările constructivismului mai

degrabă decât de arta pop, o naraţiune care nu putea să îşi găsească rădăcini relevante într-o societate

care încă nu cunoştea cultura de consum la dimensiunile ei occidentale şi nici în formele ei

schematice din alte ţări est-europene.

Procesele “pop art”-ului românesc se produc într-un sens invers faţă de cazul originar

occidental, pornind de “sus” în “jos”, venind dinspre spaţiul artistic care îşi crează strategii de

intruziune în spaţiul public.

Faptul ca fotografia poate revela sau pune în evidenţă`, prin procedee specifice, aspecte ale

realităţii ce nu pot fi percepute cu ochiul liber, determină un alt tip de raportare la adevăr. “Nu poţi

pretinde că ai văzut ceva până când nu l-ai fotografiat” remarca Émile Zola. Fotografia devine un

mod de descoperire a realităţii ca intermediar obligatoriu în experienţa cunoaşterii.

Un factor care a influen]at mutarea de accent şi instalarea fotografiei cu drepturi depline în peisajul

artistic din România a fost celebrarea, în 1989, a 150 de ani de fotografie. Revista Arta, singura

publicaţie periodică a momentului, reflecta asupra fenomenului artistic vizual contemporan prin

filtrul sever al cenzurii. “Acum 150 de ani, când fotografia apărea şi îşî revendica locul între artele

vizuale, ea împrumuta de la surorile sale “de şevalet” atât genurile tradiţionale - portret, scenă de

gen, peisaj şi chiar natură statică - cât şi unele sugestii de paginare, impostare, expresivitate şi

ecleraj”.

După ’90 contextul urban devine principalul domeniu de cercetare, ca suport şi cadru de exprimare al

publicităţii în dubla ipostază de manifestare în spaţiul public şi reclamă. Presiunea impusă de o

nevoie recuperatorie face ca o parte din artişti să abandoneze paradigma postmodernă şi să

definească una nouă, aceea a prezentificării, a actualităţii.

Spaţiul devine din ce în ce mai accesibil datorită performanţelor tehnice. Imaginea fragmentară /

puzzle este o altă modalitate de configurare a câmpului vizual. Indexarea ipostazelor realităţii este o

altă direcţie de explorare a fotografiei (Alexandra Croitoru).

Digitalizarea generează o anumită ambiguitate faţă de înţelegerea tehnică şi faţă de limitele

fotografiei. Parcursul deceniului zece a fost martorul unei accelerări în diversificarea tehnologică.

Anul 1989 a însemnat un punct de cotitură în modul în care artiștii români au început să se exprime

în artele vizuale. După această dată, accesul mult mai ușor la informație, dezvoltările tehnologice ale

echipa-mentelor foto și video și posibilitatea de a călători au contat enorm în câștigarea unei

experiențe internaționale. Lipsa acestor resurse pe parcursul a câteva decade și-a pus amprenta pe

opera și cariera multora dintre ei.

În prima parte a anilor 2000, după dezintegrarea Iugoslaviei și încheierea războaielor din Balcani,

interesul curatorilor s-a concentrat pe această zonă geografică: Inventer un peuple. L’art

contemporain dans les Balkans , In the Gorges of the Balkans, Cosmopolis . Multe dintre aceste

expoziții prezentau mai mult sau mai puțin aceeași selecție de artiști, care reflectau în creația lor

aspectele politice și/sau sociale ale tranziției sau ale istoriei recente.

Totuși, au fost câteva aspecte care au încetinit această afirmare internațională a artei românești.

Greutățile financiare ale tranziției din România, lipsa de interes pentru creația contemporană au făcut

ca arta să fie neglijată în investițiile statului. Un alt aspect limitator în anii ’90 a fost de ordin politic

– existența vizelor și procesul greoi și uneori umilitor prin care se obținea viza pentru plecarea în

străinătate.

Bibliografie:

Glezial, Jean-Jacques – Arta și Politicul, Ed. Meridiane, București, 1999

Benjamin, Walter – Iluminări; Opera de artă în epoca industrială Ed. Ideea, Cluj, 2000

Hopkins, David – After the Modern Art, Oxford University Press, 2000

Pavilion #16 Tactics for the here an now. Reader of Bucharest Biennale 5, 2012

Fotografia în arta contemporană. Tendinţe în România după 1989. Ed. UNARTE 2006