Referat Dr. Proprietatii Intelectuale

Universitatea Oradea, Facultatea de Ştiinte Juridice ,Specializarea Drept

REFERAT

Profesor coordonator:

Student:

Anul III, Grupa 4

REFERAT DREPTUL PROPRIETATII INTELECTUALE, ORADEA ,5 MAI 2010


CONŢINUTUL DREPTULUI DE AUTOR

Drepturile morale de autor & Drepturile patrimoniale de autor

CUPRINS



1.Drepturile morale de autor

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autor

Dreptul de divulgare

Dreptul la paternitate

Dreptul la nume

Dreptul de retractare

2.Drepturile patrimoniale de autor

Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor

Dreptul de suită

Drepturile de autor şi regimul matrimonial

Drepturile morale de autor



Drepturile morale de autor reprezintă expresia juridică a legăturii existente între operă şi creatorul ei.Astfel drepturile morale de autor influenţează dreptul de autor in asa mod, încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun. Potrivit doctrinei, mai ales celei franceze, care acordă o atenţie deosebita dreptului moral, “acesta precede drepturilor patrimoniale, le supravieţuieşte şi exercită o autoritate predominantă asupra lor”.1 Chiar şi după ce autorul unei opere a cesionat drepturile sale patrimoniale el îşi păstrează drepturile morale de autor ca o consecinţă a caracterului independent al acestora.În doctrina română se utilizează expresia „drepturi personale nepatrimoniale” prin care se desemnează sfera drepturilor morale în general, în care se includ şi drepturile morale de autor. Temeiul drepturilor morale de autor rezidă în asigurarea protecţiei personalităţii autorului. Cu toate acestea, drepturile morale de autor nu se suprapun, sub toate aspectele, cu drepturile personalităţii. Aria lor este mai largă întrucât protejează autorul împotriva oricărei atingeri aduse operei şi nu numai împotriva acelora îndreptate contra onoarei sau reputaţiei autorului.Sediul materiei îl constituie art. 10 din Legea nr. 8/1996 care prevede că autorul ei opere are următoarele drepturi morale:a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul de divulgare);b) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică (dreptul la nume); c) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei (dreptul la paternitate);d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa (dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea operei);e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de exploatare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării (dreptul la retractar)

Caracterele juridice ale drepturilor morale de autorLegea română nu enunţă în mod expres caracterele juridice ale drepturilor morale de autor, dar acestea se degajă implicit din unele dispoziţii ale legii.Dreptul moral de autor are următoarele caractere juridice:a) caracterul perpetuu;b) caracterul legăturii strict personale, în sensul că este ataşat de persoana autorului operei;c) caracterul inalienabil şi insesizabil;d) caracterul imprescriptibil;e) caracterul absolut, opozabil erga-omnes;f) caracterul netransmisibil (cu excepţia dreptului la paternitatea şi la inviolabilitatea operei).

a) Caracterul strict personal al dreptului moral determină ca acesta să nu poată fi exercitat decât de către autorul operei. Dacă drepturile patrimoniale sunt susceptibile de desprindere de persoana titularului, drepturile morale sunt strâns legate de persoana autorului. Drepturile morale de autor cuprind elemente pozitive şi elemente negative.În principal, caracterul legăturii strict personale al dreptului moral se manifestă prin elementele sale pozitive, care constau în dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă publică, numele şi retractarea operei divulgate.După moartea autorului, în ipoteza în care nu există moştenitori, exerciţiul drepturilor revine Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.b) Caracterul inalienabil şi insesizabil al drepturilor morale de autor

1 Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 106.



Inalienabilitatea drepturilor morale de autor constă, potrivit legii (art. 11 alin. 1. din Legea nr. 8/1996), în interzicerea vreunei renunţări sau înstrăinări având ca obiect aceste drepturi. Caracterul inalienabil al drepturilor morale se justifică prin destinaţia lor, aceea de a asigura protecţia personalităţii autorului. A renunţa la protecţia personalităţii sale, echivalează pentru autor cu asumarea riscului dispariţiei sale morale, al autodistrugerii morale. Principiul inalienabilităţii drepturilor morale cunoaşte unele excepţii care rezultă fie din voinţa autorului, fie din natura operei, fie din convenţiile încheiate cu terţii.O astfel de excepţie este reprezentată de independenţa autorului de a-şi publica opera sub pseudonim sau fără indicarea vreunui nume. Cu alte cuvinte, autorul poate renunţa parţial la dreptul la nume, fără să fie atinse existenţa şi conţinutul dreptului deoarece titularul său are posibilitatea de a înlătura pseudonimul sau anonimatul, dezvăluindu-şi adevărata identitate.Alte excepţii le întâlnim în cazul autorilor salariaţi, al contractelor de comandă şi când autorul şi-a dat acordul cu privire la adaptarea operei sale, situaţie în care drepturile morale sunt supuse unei anumite înstrăinări. Consacrând caracterul inalienabilităţii drepturilor morale, legea română admite totuşi transmiterea prin succesiune a exerciţiului drepturilor relative la recunoaşterea calităţii de autor, la respectarea integrităţii operei prin neadmiterea oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului. În schimb, dreptul de retractare este netransmisibil. Potrivit caracterului insesizabil al drepturilor morale, acestea nu pot fi urmărite de creditorii autorului operei. Creditorii autorului nu au nici dreptul de a impune divulgarea operei sau exploatarea ei în scopul satisfacerii creanţelor lor. În aceeaşi ordine de idei, notăm şi faptul că creditorii nu beneficiază nici de dreptul de a se substitui autorului pentru a proceda ei înşişi la publicarea operei.Totuşi, de la principiul insesizabilităţii sunt exceptate operele legate indisolubil de suportul material (operele de artă plastică), caz în care se poate exercita o acţiune de executare silită, având ca obiect aceste categorii de opere. În sistemul român de drept, sub imperiul legii vechi2, regula insesizabilităţii privea numai opera nepublicată şi opera neterminată.c) Caracterul perpetuu al drepturilor morale constă în existenţa şi exercitarea lor de către succesorii autorului ori de către terţi, după încetarea din viaţă a titularului. Raţiunea acestui caracter este de a asigura, ca şi în cazul principiului inalienabilităţii şi insesizabilităţii, protecţia personalităţii autorului. Numai drepturile morale de autor au vocaţie la perpetuitate, nu şi drepturile patrimoniale. Utilizarea de către alte persoane a operei nu trebuie să aducă atingere memoriei autorului, întrucât opera poartă pentru eternitate amprenta personalităţii creatorului său. Nu toate drepturile morale de autor au caracter perpetuu, ci numaiacelea al căror exerciţiu, potrivit legii, este transmisibil prin moştenire. Aparţin acestei categorii, potrivit modificărilor aduse Legii nr. 8/1996 prin Legea nr. 285/2004: dreptul de divulgare, dreptul la paternitate şi dreptul la respectul integrităţii operei. În schimb, dreptul de divulgare, dreptul la nume şi dreptul laretractare, aparţinând numai autorului, nu pot fi exercitate de către succesori şi cu atât mai puţin de către terţi. Soluţia adoptată este în consonanţă curentului favorabil exercitării acestuia de către succesorii autorului sau de instituţii specializate în protecţia drepturilor autorului3. Şi totuşi, legiuitorul român nu a adoptat o soluţie consecventă deoarece în cazul artiştilor interpreţi şi executanţi ainstituit transmiterea tuturor drepturilor prin succesiune pe duratănelimitată4.

d) Caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autorImprescriptibilitatea drepturilor morale constă în exercitarea lor atâta timp cât opera rămâne în memoria oamenilor şi face obiectul exploatării. Caracterul imprescriptibil derivă din caracterul 2 Art. 9 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 1923.3 Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001., p. 125.4 A se vedea art. 96 şi 97 din Legea nr.8/1996.



inalienabil şi perpetuu al drepturilor morale de autor. Regula imprescriptibilităţii drepturilor morale este necesară pentru a asigura protecţia personalităţii autorului. Aşadar, dreptul la acţiune al autorului unei opere intelectuale pentru apărarea drepturilor sale morale nu se stinge niciodată şi poate fi exercitat indiferent cât timp a trecut de la încălcarea lor. Drepturile patrimoniale de autor nu cad sub incidenţa principiului imprescriptibilităţii, fiind supuse instituţiei prescripţiei extinctive din raţiunea de a asigura stabilitatea raporturilor juridice.e) Caracterul absolut, opozabil erga-omnes al drepturilor morale de autor decurge din faptul că îi sunt recunoscute autorului în raporturile cu toate celelalte persoane, care au obligaţia să nu întreprindă nimic de natură a-l stânjeni în exerciţiul prerogativelor drepturilor sale.f) Caracterul netransmisibil al drepturilor morale de autor vine să întărească caracterul absolut al acestora. De la caracterul netransmisibilităţiidrepturilor morale de autor există excepţiile menţionate în cele ce preced (lit. c).

Dreptul de divulgareÎntâlnit în doctrină şi sub denumirea de dreptul la prima publicare, dreptul de divulgare reprezintă dreptul autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa publică. Este un drept absolut şi exclusiv, în sensul că aparţine numai autorului operei, singurul în măsură să aprecieze dacă opera va fi adusă sau nu la cunoştinţa publicului.Totodată, dreptul de divulgare are un caracter discreţionar, numai persoana autorului putând decide dacă opera a atins nivelul „idealurilor şi aşteptărilor” sale, dacă-l reprezintă ca personalitate, care sunt limitele şi modalităţile în care opera va fi publicată. Astfel, în virtutea caracterului discreţionar al dreptului de divulgare, autorul unei piese de teatru care a autorizat reprezentarea nu este obligat să accepte şi editarea operei, regula discreţionarităţii purtând şi asupra modalităţii în care opera va fi adusă la cunoştinţă publică. Caracterul discreţionar al acestui drept este întărit şi de includerea în lege a aşa-numitului drept de retractare al autorului în mod necondiţionat.Acest drept prezintă un aspect pozitiv, constând în posibilitatea autorului de a decide aducerea în orice mod la cunoştinţa publică a operei sale, când consideră că opera a atins nivelul unei anumite maturităţi, în sensul că poartă amprenta originalităţii. Dar dreptul de divulgare conţine şi un aspect negativ, reprezentând posibilitatea autorului de a amâna publicarea acelei opere. Exercitarea aspectului pozitiv constituie unica modalitate de „ieşire în lume” a autorului, de apariţie la nivelul realităţii sociale, de transformare a operei dintr-o realitate de fapt, într-o realitate de drept. Dreptul de divulgare este primul drept moral în ordinea cronologică a naşterii drepturilor de autor. De exercitarea acestui drept depinde şi naşterea drepturilor patrimoniale asupra cărora are o influenţă covârşitoare.Anterior divulgării, drepturile patrimoniale au caracter virtual, eventual, devenind actuale şi efective numai după exercitarea dreptului moral de divulgare.Exercitarea dreptului de divulgare dă naştere la un drept de prioritate în persoana autorului operei. Aceasta reprezintă posibilitatea juridică a autorului de a opune data apariţiei operei sale oricărui alt autor care ar publica ulterior o operă similară sau chiar identică. Încălcarea dreptului de divulgare, în sensul aducerii operei lacunoştinţa publică fără autorizarea sau, după caz, consimţământul autorului constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit prevederilor art. 140 din Legea nr. 8/1996.Dreptul de divulgare, în cazul operelor colective, se exercită, în lipsa unei convenţii contrare, de către persoana fizică sau juridică din iniţiativa, sub responsabilitatea şi numele căreia a fost realizată opera.Operele audiovizuale au un autor principal care este regizorul sau realizatorul şi mai mulţi autori (autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create etc.). Dreptul de



divulgare a operei audiovizuale aparţine autorilor, dar numai autorul principal se poate opune aducerii la cunoştinţa publică5, nu şi ceilalţi autori.În cazul operelor realizate la comandă, se pune întrebarea cum se pot concilia principiul dreptului absolut al autorului la divulgarea operei sale, cu principiul forţei obligatorii a contractelor. În formularea răspunsului s-au conturat mai multe soluţii, astfel:a) autorul operei comandate ar putea refuza executarea sau remiterea operei pe motivul că nu-l reprezintă, nu poartă amprenta personalităţii sale;b) o eventuală cerere de executare silită din partea beneficiarului contractului nu s-ar solda cu obligarea autorului să execute opera, pentru că, fiind o obligaţie de a face, în caz de neexecutare, potrivit art. 1075 Cod civil se transformă în obligaţie de dezdăunare. Nu pot fi dispuse măsuri de constrângere pentru că ar fi incompatibile cu natura activităţii intelectuale a autorului;c) beneficiarul a cărui comandă nu a fost executată poate cere şi obţine o executare prin echivalent a obligaţiei din partea creatorului;d) în cazul în care opera este realizată, dar autorul refuză să o remită beneficiarului, se poate invoca şi obţine o executare silită în natură.Potrivit art. 47 alin. (6) din Legea nr. 8/1996, dobândirea proprietăţii asupra suportului material al operei nu conferă prin ea însăşi un drept de utilizare asupra operei. Pe cale de consecinţă, proprietarul suportului operei nu are drept de divulgare a acesteia.De la această interdicţie există şi excepţii. Astfel, potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 8/1996, proprietarul originalului unei opere de artă plastică sau fotografică are dreptul să o expună public, chiar dacă aceasta nu a fost adusă la cunoştinţa publică, în afara cazului în care autorul a exclus în mod expres acest drept prin actul de înstrăinare a originalului. Dreptul la paternitateDreptul la paternitatea operei, întâlnit în doctrină şi sub titulatura de dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, îşi are izvorul în însuşi actul creaţiei, reprezentând o recunoaştere oficială a originalităţii şi a altor merite ce aparţin creatorului.Recunoaşterea se justifică prin necesitatea de a respecta legătura firească dintre autor şi opera sa, îngăduind realizarea corelaţiei dintre opera şi spiritul care a creat-o şi punând în evidenţă elementele de identitate specifice ale creaţiei.La fel ca dreptul la divulgare, dreptul la paternitatea operei conţine două categorii de aspecte: prima, categoria aspectelor pozitive, constând în posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi a doua, categoria aspectelor negative, reprezentând posibilitatea titularului dreptului de a se opune oricărui act de contestare a acestei calităţi de către terţi.În practică, recunoaşterea şi respectul dreptului calităţii de autor se materializează prin îndeplinirea obligaţiei corelative a tuturor terţilor de a indica numele, prenumele sau pseudonimul autorului în cazul citării şi utilizării de fragmente extrase din operă, atunci când acest lucru este permis fără consimţământul autorului. Totodată, dreptul la paternitate se realizează şi prin posibilitateaautorului de a pretinde restabilirea dreptului său ori de câte ori acesta ar fi încălcat.Numai persoanelor fizice le este recunoscut dreptul la calitatea de autor, nu şi persoanelor juridice.În cazul operelor anonime, dreptul la paternitate va fi respectat prin indicarea faptului că opera aparţine unui autor anonim, precum şi a formei originale, a datei realizării şi a locului de păstrare a acesteia. Însuşirea, fără drept, a calităţii de autor constituie infracţiune, fapta fiind încriminată şi pedepsită de art. 141 din Legea nr. 8/1996.Este interzisă transmiterea dreptului la paternitatea operei prin acte între vii. În schimb, prevederea din art. 11 alin. 2, care constituie o noutate a legii, precizează că, după moartea autorului, exerciţiul acestui drept se transmite prin moştenire legală sau testamentară succesorilor pe o durată nelimitată. În ipoteza

5 Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 31.., p. 109.



în care nu există moştenitori, exerciţiul dreptului revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie. Dreptul la numeConsacrat distinct în lege prin dreptul autorului de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţa publică, dreptul la nume apare uneori în lucrările de specialitate ca fiind parte componentă a dreptului la calitatea de autor.6

Tratarea de sine stătătoare în lege a dreptului la nume s-a impus din raţiuni de logică juridică. Într-adevăr, dreptul autorului de a decide dacă opera pe care o divulgă va apare sub numele său, sub pseudonim sau fără indicare de nume este diferit de dreptul de autor.Astfel, în primul rând, exerciţiul dreptului la nume nu se transmite prin moştenire, în vreme ce exerciţiul dreptului la calitatea de autor se transmite succesorilor prin moştenire. În al doilea rând, dreptul la calitatea de autor aparţine întotdeauna persoanelor fizice creatoare ale operei, pe când dreptul la nume poate să aparţină şi persoanelor juridice sau fizice, altele decât autorul, din iniţiativa şi sub numele cărora a fost creată opera.În fine, publicarea unei opere sub numele altui autor (de regulă cunoscut) constituie o încălcare a dreptului la nume şi nu a dreptului la calitatea de autor.Numele sub care autorul a decis publicarea operei, fie că este al său, fie că este un pseudonim , trebuie reprodus pe coperta operei în forma cerută de autor. Prin urmare, dreptul la nume presupune nu doar respectul numelui sub care este publicată opera, ci şi protejarea formei în care autorul a cerut ca numele să fie reprodus.Potrivit art. 141 din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publică o operă sub un alt nume decât acela decis de autor constituie infracţiune.. Dreptul la inviolabilitatea operei Cunoscut în doctrină şi sub numele de dreptul la respectul operei sau de dreptul la integritatea operei, dreptul la inviolabilitatea operei vizează protejarea creaţiei şi posibilitatea juridică a autorului de a se opune oricărei modificări, „deformări sau mutilări”7, precum şi oricărei atingeri aduse operei care prejudiciază onoarea sau reputaţia autorului.Dreptul inviolabilităţii operei este un corolar al dreptului de divulgare, aşa că forma de aducere la cunoştinţa publică hotărâtă de autor trebuie să rămână nemodificată.Conţinutul complex al dreptului la inviolabilitatea operei cuprinde două laturi:1) dreptul autorului de a pretinde pur şi simplu respectarea integrităţii operei prin interzicerea, fără acordul său, a oricăror suprimări, completări sau modificări, chiar dacă acestea nu alterează valoarea sau conţinutul operei şi indiferent dacă afectează sau nu imaginea autorului.Simplele corecturi nu constituie modificări ale operei, dar citatele din operele străine sunt licite cu condiţia reproducerii fidele a textelor citate şi cu încadrarea lor în contexte care să nu le denatureze sensurile;2) dreptul autorului de a se opune oricărei atingeri de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului.Soluţia limitării dreptului la inviolabilitatea operei numai la atingerile de natură a prejudicia onoarea şi reputaţia autorului este conformă cu prevederile Convenţiei de la Berna. Determinarea atingerilor care întrunesc aceste trăsături este apanajul judecătorului a cărui activitate în acest sens nu este lipsită de dificultăţi, trebuind să se pronunţe în lipsa unor criterii de apreciere prevăzute de lege.Dreptul la inviolabilitatea operei nu încetează în cazul cesionării pe cale convenţională sau legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale asupra operei.

6 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura FundaţieiRomânia de Mâine, 2006,pag 797 Art. 6 bis alin. 1 din Convenţia de la Berna.



Legea română prevede că exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei se transmite, după moartea autorului, prin moştenire, pe durată nelimitată, potrivit legislaţiei civile, iar în lipsa moştenitorilor, exerciţiul revine organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului cu cel mai mare număr de membri din domeniul respectiv de creaţie.

Dreptul de retractare Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută de lege autorului de a-şi retrage opera publicată.Acest drept poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării, autorul nefiind ţinut de îndeplinirea anumitor motive care determină decizia de retragere a operei. Altfel spus, dreptul de a retracta are caracter exclusiv şi nu este supus cenzurii instanţei de judecată.Legea recunoaşte însă şi terţilor care exploatează o operă, prejudiciaţi prin exercitarea retractării, dreptul de a fi despăgubiţi.Există situaţii când dreptul de retractare poate intra în conflict cu alte drepturi. Astfel, în cazul coautoratului, dreptul de retractare exercitat de un autor se poate afla în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi autori şi cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia în această situaţie va fi pronunţată de instanţa de judecată care, prin excepţie de la regulă, va examina justeţea motivelor care stau la baza exerciţiului dreptului de retractare.Totodată, în cazul operelor de artă plastică, dreptul de retractare poate intra în conflict simultan cu principiul forţei obligatorii a contractelor şi cu dreptul proprietarului suportului material al operei (drept absolut şi opozabil erga-omnes).Doctrina împărtăşeşte opinia potrivit căreia după ce opera de artă plastică a fost predată dobânditorului, care a acceptat-o, autorul nu mai poate exercita dreptul de a-şi retrage opera.8 În caz contrar, ar însemna o încălcare a dreptului de proprietate pe care legea nu o îngăduie. Potrivit art. 77 al. (3) din Legea nr. 8/1996, dreptul de retractare nu poate opera în cazul programelor pentru calculatoare.

Drepturile patrimoniale de autor

. Caracterele juridice ale drepturilor patrimoniale de autor Drepturile patrimoniale de autor reprezintă acele drepturi subiective a căror naştere este condiţionată de exercitarea de către autor a dreptului moral de divulgare a operei. Drepturile patrimoniale de autor prezintă următoarele caracterejuridice:a) caracterul personal;b) caracterul exclusiv;c) caracterul temporar.a) Caracterul personal al drepturilor patrimoniale de autor se degajă din conţinutul art. 1 al Legii nr. 8/1996 care prevede că dreptul de autor este legat de persoana autorului. În pofida faptului că textul de lege nu face distincţia între cele două categorii de drepturi care compun dreptul de autor (drepturile morale şi drepturile patrimoniale), nu există nici un temei care să conducă la ideea că dispoziţiile de lege n-ar privi şi legătura dintre autor şi drepturile patrimoniale, potrivit principiului ubi lex non distinquit, nec nos distinquere lebemus.

8 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura FundaţieiRomânia de Mâine, 2006,pag 80



Caracterul personal al drepturilor patrimoniale rezultă şi din alte considerente. Ne mărginim doar să relevăm instituţia transmiterii acestor drepturi. Astfel, dacă în cazul drepturilor morale transmiterea este posibilă numai cu titlu de excepţie, drepturile patrimoniale pot fi cesionate de autor, în virtutea caracterului personal al acestora, atât prin acte inter vivos, cât şi prin acte mortis cauza, iar în unele situaţii ope legis.b) Caracterul exclusiv al drepturilor patrimoniale îmbracă două aspecte: pe de o parte dreptul suveran al autorului de a decide dacă, în ce mod şi când va fi exploatată opera sa, iar pe de altă parte dreptul de a hotărî dacă va exploata singur opera sau va acorda consimţământul său altei persoane să o exploateze. În această ultimă situaţie, consimţământul autorului cu privire la exploatarea operei nu diferă după cum opera se află la prima publicare sau la publicări ulterioare.c) Caracterul temporar. Regula generală înscrisă în art. 25 din Legea nr. 8/1996 stabileşte că durata drepturilor patrimoniale de autor se întinde pe durata vieţii autorului, drepturile putând fi transmise după moartea acestuia prin moştenire potrivit legislaţiei civile. Perioada de protecţie a drepturilor patrimoniale variază în raport cu genul operei, modul de aducere la cunoştinţa publică sau modul de realizare a operei. . Dreptul de a decide utilizarea opereiReprezintă dreptul autorului de a „folosi sau exploata opera”. În literatura de specialitate şi în unele legislaţii, acest drept este denumit fie drept de exploatare a operei9, fie dreptul autorului de a dispune de operă.10

Deşi literatura de specialitate foloseşte termenii de exploatare şi utilizare împreună, opinăm că cele două noţiuni sunt sinonime, având înţelesul de a întrebuinţa, a pune în valoare opera în scopul obţinerii unui profit. Dreptul de a decide utilizarea operei se poate exercita personal de autorul operei sau de către terţi, cu consimţământul autorului.Modalităţile de valorificare a operei sunt multiple. Ele sunt prevăzute în art. 14, art. 141- 145, art. 15, art. 151-152 şi art. 16 din lege. În cele ce urmează vom examina unele din aceste modalităţi de punere în valoare a operei.I. Reproducerea este modalitatea de realizare integrală sau parţială a uneia sau mai multor copii ale unei opere, prin orice procedee de fixare materială13. Reproducerea permite comunicarea indirectă către public a operei. Originalul operei conţine o primă fixare materială realizată de autor, care prin reproducere este copiat şi multiplicat.Totodată, obiect al reproducerii poate fi şi opera reprezentată sau executată.Reproducerea operei, indiferent de varianta sa, integrală sau parţială, se poate efectua de către terţi, numai cu autorizarea autorului. Autorizarea priveşte şi procedeul, maniera de reproducere, astfel că în ipoteza adoptării altui mijloc de reproducere decât cel pentru care s-a dat consimţământul, trebuie o nouă autorizare.Reproducerea unei opere poate fi realizată pentru folosinţa publică sau în scop de folosire privată.De regulă, reproducerea pentru folosinţa publică este supusă autorizării, în vreme ce reproducerea operei pentru uz personal se poate face, în mod tradiţional, fără acordul autorului, cu respectarea anumitor condiţii. Astfel, în cazul operelor realizate pe suport clasic, reproducerea este permisă fără autorizarea autorului, dacă opera a fost adusă anterior la cunoştinţa publică de către autor, iar reproducerea să fie destinată uzului personal sau cercului normal al unei familii14, să nu contravină exploatării normale a operei şi să nu-l prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare. Procedeele utilizate pot îmbrăca o gamă diversă cum ar fi desenul, gravura, tiparul, dactilografierea, stenografia, mulajul, fotocopia, fotografia, microfilmul, înregistrarea vizuală sau sonoră, scrierea Braille, 9 Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001, p. 31., p. 128.10 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura FundaţieiRomânia de Mâine, 2006,pag 81



inclusiv stocarea operei prin mijloace electronice. Noţiunea de cerc normal al unei familii a dat naştere la concepţii diferite în ceea ce priveşte determinarea înţelesului acesteia. Nici legea română nu defineşte noţiunea. În ce ne priveşte, considerăm că cea mai potrivită explicaţie a noţiunii este oferită de concepţia moderată, potrivit căreia cercul normal al unei familii este reprezentat de o reuniune, în acelaşi loc, a mai multor persoane care se vizitează, se întâlnesc, se frecventează în mod obişnuit.

II. Comunicarea publică numită şi reprezentare constituie modalitatea de comunicare directă11 sau prin orice mijloace tehnice a operei către public.16 Specificul comunicării publice a operei constă în faptul că publicul ia contact nemijlocit cu opera prin diverse modalităţi, cum ar fi, cu titlu exemplificativ: recitarea, execuţia lirică, reprezentarea dramatică, expoziţiile publice etc.De asemenea, constituie comunicare publică: − expunerea publică a operelor de artă plastică, de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură;− proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale, inclusiv a operelor de artă digitală;− prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate;− orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, prin punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât orice membru al publicului să poată avea acces, din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.Comunicarea publică este supusă autorizării autorului operei.Pentru a determina caracterul public al unei comunicări, legiuitorul utilizează două criterii:- pe de o parte, se are în vedere locul unde se desfăşoară reprezentarea, care trebuie să fie deschis, accesibil publicului;- pe de altă parte, se operează cu criteriul numărului participanţilor cărora li se adresează reprezentarea: să depăşească cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia. Nu are relevanţă dacă persoanele care compun publicul pot să recepţioneze reprezentarea în acelaşi loc sau în locuri diferite, ori în acelaşi timp sau în momente diferite. III. DistribuireaPrin termenul distribuire sau „punere în circulaţie”12 se înţelege, în sensul legii, difuzarea către public a originalului sau copiilor unei opere prin vânzare, închiriere, împrumut ori prin orice alt mod de transmitere cu titlu gratuit sau oneros, precum şi oferirea publică a acestora (art. 141).Distribuirea priveşte suportul material multiplicat în care este încorporată opera. Constituind un mod distinct de utilizare a operei, distribuirea este supusă autorizării autorului, cu excepţia cazului când o dată cu cesionarea dreptului de reproducere se prezumă că s-a transmis şi dreptul de difuzare.IV. RadiodifuzareaÎn temeiul art. 151 din Legea nr. 8/1996, prin radiodifuzare se înţelege:- emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune sau de televiziune prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnalelor sau imaginilor ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;- transmiterea unei opere sau a reprezentării acestora, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, (cu excepţia reţelelor de calculatoare), în scopul recepţionării de către public.Radiodifuzarea unei opere trebuie să fie autorizată de autor în condiţiile în care comunicarea este publică ori prezentarea operei radiodifuzate sau televizate se face într-un loc public.Prin difuzarea programelor sau emisiunilor audiovizuale se înţelege transmisia acestora iniţială prin fir sau prin unde radioelectronice, inclusiv prin satelit, în forma codată sau necodată, precum şi 11 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura FundaţieiRomânia de Mâine, 2006,pag. 8212 FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura FundaţieiRomânia de Mâine, 2006,pag.84



comunicarea acestora între persoanele fizice sau juridice deţinătoare de licenţă audiovizuală sau aviz de retransmisie, în scopul redifuzării către public.13

Este interzisă prin lege (art. 39 din Legea audiovizualului) difuzarea de programe sau emisiuni audiovizuale care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programele care conţin pornografie sau violenţă nejustificată. Difuzarea acestora se poate face numai dacă minorii nu au acces audio sau video la programele respective (prin alegerea intervalului orar de difuzare sau datorită mijloacelor tehnice necesare recepţiei), precum şi numai după prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice pe toată durata programului, asigurânduse prezenţa unui simbol de avertizare.Totodată, Legea audiovizualului (art. 40) interzice în mod absolut difuzarea de programe care conţin orice formă de incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală. Autorul unei opere radiodifuzate sau televizate poate fi artistul interpret sau executant, producătorul înregistrării sonore ori organismul de radiodifuziune sau televiziune.Autorizarea este cerută de lege şi pentru programele radiodifuzate ori televizate prezentate consumatorilor într-un local public de proprietarul acestuia în scopul atragerii clientelei.V. Închirierea sau locaţiunea reprezintă modalitatea de utilizare a operei prin care autorul pune la dispoziţia altei persoane, spre utilizare, originalul sau copiile operei, pentru o perioadă determinată, în schimbul unor avantaje de ordin economic sau comercial, direct şi indirect. Locaţiunea nu este permisă decât cu autorizarea prealabilă a autorului operei.VI. Împrumutul constituie modalitatea de utilizare a operei prin care se pune la dispoziţia unei persoane, pentru utilizare, cu titlu gratuit, originalul sau copiile operei, pe o perioadă de timp limitată, prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în acest scop. În cazul împrumutului prin biblioteci nu este necesară autorizarea autorului, dar acesta are dreptul la o remuneraţie echitabilă, fixată de stat. Remuneraţia nu se acordă în situaţia în care împrumutul este realizat în scop educativ ori cultural prin intermediul bibliotecilor de drept public.VII. Importul constă în introducerea pe piaţa internă, în scopul comercializării, a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere, fixate pe orice suport. Dreptul de suită Consacrat în dreptul român prin Legea nr. 8/1996 (art. 21-23), dreptul de suită, denumit şi dreptul pecuniar la un partaj echitabil, reprezintă posibilitatea autorului de a primi o parte din preţul revânzărilor ulterioare ale operei sale, precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa. Este recunoscut numai în cazul operelor originale de artă grafică sau plastică şi al operelor fotografice. Acest drept are la bază ideea de echitate: autorul care s-a desistat de opera sa pentru un preţ derizoriu poate să beneficieze de o parte din sporul de valoare pe care acesta îl dobândeşte ulterior.Potrivit legii, dreptul de suită se compune din două elemente:- dreptul autorului unei opere de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice, revândută ulterior primei înstrăinări a ei de către autor, de a primi o cotă procentuală fără a depăşi 12.500 euro, din preţul de vânzare obţinut la orice act de revânzare;- dreptul autorului operei de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.Terţii care intervin în vânzarea ulterioară a operei sunt obligaţi să vireze sumele calculate potrivit legii şi să informeze autorul în termen de două luni de la data vânzării. Aceste obligaţii pot fi îndeplinite şi de către organele de gestiune colectivă (art. 125 al. 3).

13 A se vedea art.1 lit. a din Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată înMonitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002.



Dreptului de suită îi corespund obligaţii corelative ale proprietarilor sau posesorilor de opere:de a permite accesul autorului la opera sa în vederea exercitării dreptului de autor în condiţiile legii;de a oferi opera autorului la preţul de cost al materialului ori de a permite autorului să facă o copie a acesteia, înainte ca opera să fie distrusă.Dreptul de suită nu se transmite prin moştenire şi nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări, având caracter inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.Fundamentul juridic al dreptului de suită constă, pe de o parte, în aplicarea principiului echităţii şi al echivalenţei prestaţiilor ce trebuie să guverneze raporturile juridice civile şi comerciale. Pe de altă parte, dreptul de suită reprezintă o situaţie legală de impreviziune, a cărei finalitate este restabilirea echilibrului dintre valoarea actuală a operei şi folosul ce i se cuvine autorului acesteia.Deşi acest drept este recunoscut prin Legea nr. 8/1996 doar pentru autorii operelor de artă grafică, artă plastică sau fotografică, opinăm că poate fi extins şi la cazul manuscriselor originale ale scriitorilor şi compozitorilor, astfel cum prevede Convenţia de la Berna. Soluţia este în conformitate cu dispoziţiile constituţionale privind raportul dintre tratatele internaţionale la care România este parte şi dreptul intern (art. 20 din Constituţia României).

Drepturile de autor şi regimul matrimonialRegimul matrimonial este reglementat de art. 30-31 din Codul Familiei.Astfel, potrivit art. 30, alin. 1 din Codul Familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobâdirii, bunuri comune.Art. 31 Codul Familiei enumeră expres şi limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii fiecărui soţ, bunurile proprii constituind excepţia de la regula comunităţii de bunuri a soţilor în timpul căsătoriei.În rândul categoriei de bunuri proprii, dispoziţiile legale (art. 31, lit. d) din Codul Familiei includ manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri.Bunurile la care se referă acest text de lege încorporează în ele, indubitabil, creaţii intelectuale. Suportul material în care este încorporată opera reprezintă bun propriu.Aşadar, trebuie să distingem între drepturile patrimoniale de autor rezultate din utilizarea unei opere de creaţie intelectuală şi suportul material în care sunt incorporate creaţiile intelectuale.Drepturile patrimoniale de autor aparţin categoriei de bunuri comune, în măsura în care acestea au luat naştere pe timpul căsătoriei, iar dobânditorul are calitatea de soţ. Per a contrario, drepturile patrimoniale de autor născute înainte de încheierea căsătoriei sau după încetarea, anularea, nulitatea ori desfacerea acesteia sunt bunuri proprii.Cât priveşte suportul material în care este încorporată creaţia intelectuală, aşa cum rezultă din conţinutul legii (art. 31 lit. d Codul Familiei), are calitate de bun propriu al autorului operei. Potrivit dreptului comun, soţul supravieţuitor poate dobândi, prin moştenire legală ori testamentară, drepturile morale şi patrimoniale de autor ale soţului decedat.



BIBLIOGRAFIE

I. Viorel Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Curs universitar, Editura Global Lex, 2001

II. FLOREA BUJOREL,DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE DREPTUL DE AUTOR, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

III. Legea audiovizualului nr. 54/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 22 iulie 2002

IV. LEGE nr.8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, publicata în M.Of. nr. 60/26 mar. 1996 ,modificata prin Legea nr. 285 din 23 iunie 2004, Ordonanţa de Urgenţă nr.123 din 1 septembrie 2005, Legea nr.329 din 14 iulie 2006.

V. CONVENŢIA DE LA BERNA pentru protectia operelor literare si artistice din 9 septembrie 1886, completata la Paris la 4 mai 1896, revizuita la Berlin la 13 noiembrie 1908, completata la Berna la 20 martie 1914, revizuita la Roma la 2 iunie 1928, revizuita la Bruxelles la 26 iunie 1948, revizuita la Stockholm la 14 iulie 1967 si la Paris la 24 iulie 1971 si modificata la 28 septembrie 1979.


Referat Dr. Proprietatii Intelectuale

Documents

Transcript of Referat Dr. Proprietatii Intelectuale