Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Biserica Ortodoxa Romana In Timpul Comunismului

Vorbim frecvent despre moştenirea perioadei comuniste. Dar va exista şi o moştenire

tranziţiei, care va structura, în mod previzibil, statutul social şi legal al Bisericii şi al religiei

în România. Statul comunist limitase modalităţile de exprimare ale Bisericilor la ceea ce mai

mulţi ierarhi, teologi şi intelectuali ortodocşi au numit mai târziu “gheto-ul liturgic”. Spaţiul

controlat al momentelor cultului, o contractare a structurii instituţionale a Bisericii, o

excludere a ei din viaţa cetăţii, cu tolerarea unor manifestări foarte limitate şi marginale (de

exemplu, o presă bisericească de circulaţie restrânsă şi strict controlată) erau principalele date

ale situaţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Române în România regimului comunist. Relaţiile

sale cu statul erau marcate de dominaţia pe care acesta încerca să o exercite şi o exercita, de

facto, asupra tuturor cultelor recunoscute (1). Care ar fi elementele de continuitate şi ruptură,

aşadar, în postcomunism, faţă de perioada comunistă, în structura instituţională şi în relaţiile

B.O.R. cu sfera publică? În exprimările publice ale ierarhilor, momentul căderii regimului

comunist din România apare ca unul de eliberare de sub opresiune, de transformare radicală,

de regenerare a societăţii

Dat fiind că nu există o nouă Lege a Cultelor după 1989, regimul cultelor din

România este însă, în continuare, încadrat prin Legea din 1948. Statutul Bisericii Ortodoxe

Române a cunoscut modificări succesive începând cu 1990, în sensul îndepărtării controlului

direct al Ministerului Cultelor asupra deciziilor de administrare internă a Bisericii şi al

autonomizării de către Stat a organismelor ecleziastice. Dar însuşi procedeul adaptării prin

revizuire al Statutului la situaţia actuală trădează continuitatea faţă de perioada comunistă, în

ciuda încercărilor autorităţilor ecleziastice de a acredita teza “parantezei istorice”, pe care ar

fi constituit-o comunismul în istoria românească şi bisericească (9). Este interesant de urmărit

în ce măsură analiza lui Teitel se aplică situaţiei de facto a Bisericii Ortodoxe Române.

Cultele recunoscute din România beneficiază de o sumă de avantaje din partea Statului :

acesta are o contribuţie semnificativă la salariile clerului/personalului de cult; acordă

subvenţii pentru restaurarea de lăcaşe de cult, pentru construirea unora noi; integrează

învăţământul religios sistemului de învăţământ public; facilitează şi susţine financiar asistenţa

Pagina 1 din 3

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

religioasă în instituţii publice precum armata, penitenciarele, sistemul de sănătate; acordă

cultelor diverse scutiri, sau reduceri de taxe şi impozite, precum şi monopolul producerii

obiectelor de cult. De asemenea, cultele au acces la televiziunea naţională. Dacă regimul

cultelor se doreşte a fi egal pentru toate cultele recunoscute, aplicându-se principiul

proporţionalităţii ajutorului statal cu numărul de credincioşi declaraţi, Biserica Ortodoxă este,

desigur, principalul beneficiar al acestor ajutoare. S-ar putea vorbi aşadar de un regim de

partial establishment, de care beneficiază cultele recunoscute (deci îndeosebi cele

tradiţionale). Putem considera că principala transformare pe care o aduce sfârşitul lui 1989

statutului în societate al Bisericii Ortodoxe Române constă în (re)instalarea ei în mai toate

sferele vieţii publice. Aceasta îşi redobândeşte (ca şi în cazul celorlalte culte recunoscute, dar

mai vizibil) accesul la principalele instituţii publice (în şcoală, prin educaţia religioasă şi

reintegrarea învăţământului religios în cel public; în spitale, orfelinate, penitenciare, armată

etc., prin asistenţa socială şi religioasă pe care o asigură în televiziune şi radio, prin spaţiul de

antenă care se acordă emisiunilor religioase), mai puţin în cele explicit politice (din care tinde

să se retragă); îşi restabileşte o sumă de drepturi simbolice (reinstaurarea jurământului legal

pe Cruce şi pe Evanghelie, instalarea de icoane în şcolile publice şi în alte instituţii de stat,

restabilirea denumirilor religioase pentru străzi, oraşe şi unele instituţii de asistenţă socială,

asocierea la aproape toate celebrările publice cu semnificaţie oficială (prezenţa la deschiderea

lucrărilor Parlamentului, la învestitura Guvernului şi a Preşedintelui, la sărbătorile naţionale).

Controlul statal instituţionalizat asupra Bisericii dispare de facto (deşi nu şi de iure, prin

menţinerea Legii cultelor din 1948), după cum dispare şi adversitatea funciară a regimului

politic faţă de instituţia religioasă, prin evacuarea ideologiei atee. Biserica este, dimpotrivă,

reinvestită de către actorii publici statali cu legimitatea morală a unui partener de dialog, în

timp ce (în ciuda contestărilor unora dintre acţiunile bisericeşti de către unii din membrii

societăţii civile) încrederea socială în Biserică la modul general (cu toate precauţiile

metodologice de rigoare) rămâne foarte ridicată. Totuşi, schimbarea atitudinii faţă de Biserică

a actorilor politici nu este lipsită de ambiguitate. Dacă în regimul comunist imaginea Bisericii

era instrumentalizată în folosul regimului partidului-stat, după 1989, deţinătorii puterii

politice perpetuează, la nivel informal, instrumentalizarea religiei (sau cel puţin a legitimităţii

instituţiei ecleziastice) în beneficiu personal: întrucât credinţa în Dumnezeu a devenit, după

1989, noua normă socială (într-o societate în care ateii declaraţi sunt, la recensământul din

1992 ca şi la cel din 2002, mai puţin de 1% din populaţie), toţi liderii politici s-au grăbit să îşi

exprime ataşamentul faţă de Biserică şi mai ales faţă de cea ortodoxă, atitudine abia recent

sancţionată de autorităţile ecleziastice. Iar acest lucru s-a petrecut de-a lungul întregii

Pagina 2 din 3

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

perioade postcomuniste, în timp ce instituţia Bisericii însăşi încerca să se retragă în sfera

proprie, prin separarea progresivă unilaterală a clerului ortodox de viaţa politică. Abia acest

gest marchează o ruptură în raport cu tradiţia istorică bisericească (şi nu doar cu situaţia sa

din perioada comunistă, dar şi cu tradiţia interbelică a Bisericii Ortodoxe). Viitorul statutului

Bisericii în societatea românească este deschis, datorită absenţei legii cultelor. Noul proiect

de Lege a cultelor nu aduce o mutaţie majoră în regimul cultelor, iar adeziunea la U.E. nu

presupune o astfel de transformare (art. 52 Constituţie). Cel mai probabil, formula găsită va fi

(pe termen mediu) cea a susţinerii cultelor recunoscute de către Stat. Cu atât mai mult cu cât

ea nu este incompatibilă cu situaţia din alte ţări ale Uniunii. Însă, ca în întreaga societate

românească, lipseşte în Biserică asumarea integrală a responsabilităţii pentru aspectele

negative ale propriei moşteniri istorice. Lipseşte un vizibil proces al comunismului. Încep să

iasă la iveală martirii, dar nu şi vinovaţii. Conform tipologiei stabilite de Daniel Barbu şi care

se aplică întregii societăţi româneşti postcomuniste, dar şi membrilor Bisericii în particular

(10), culpa politică a pasivităţii, culpa morală a supunerii “active”, sunt aspecte aproape

invizibile în discursul oficial (ultima, cu mici excepţii), ocultate prin refuzul publicizării

dosarelor clerului. În concluzie, putem spune că, în ciuda transformărilor semnificative ale

statutului şi ale rolului public al Bisericii Ortodoxe Române, moştenirea instituţională şi

discursivă din perioada regimului comunist face încă parte integrantă din situaţia

postcomunistă a acesteia (şi a religiei în general). Cum s-a întâmplat în întreaga societate

românească, despărţirea de comunism s-a făcut prin declaraţii solemne mai degrabă decât

printr-o autoexaminare critică. A fost preferată recuperarea idealizată, la nivel discursiv, a

memoriei şi a tradiţiilor instituţionale interbelice. Astfel, această dinamică între elementele de

continuitate şi cele de ruptură (în raport cu perioada regimului comunist) face din evoluţia

postcomunistă a Bisericii mai degrabă o oglindă decât un model al transformării societăţii

româneşti

Pagina 3 din 3