La ora actuală mass media însemană putere. La începutul secolului XIX (1831), Lamartine a avut viziunea mass mediei într-un context în care ideea lui Platon, care susținea tradiția orală, și mai mult decât atât, considera scrierea o revouție distructivă. El i-a spus redactorului sef al revistei Revue Europeenne: „Inainte de sfarsitul acestui secol, jurnalismul va insemna o forta imensa, ingloband intreaga gandire omeneasca. (…) Singura carte posibila de acum inainte este ziarul.” Progresul a continuat și, de la ziar s-a ajuns la radio, televizune și acum, în secolul XXI, la era digitală. Practic întreaga lume este influențată de mass media. Nota diapazonului media rămâne știrea, numai că, sunetul s-a ,modificat și remodificat.

Pentru a se ajunge la interpretarea subiectivă a unei știri și apoi la deformarea acesteia prin reprezentarea ei în mod personal este nevoia de știre în sine. În cartea sa Alina Bârgănoanu punctează fascinația seducției, atenția, îngrijorarea, teama, anxietatea, nervozitatea ( gamă largă de sentimente) și de raportări pe care le inspiră comunicarea de masă și mass media. De fapt este vorba de un amestec de anxietate și seducție regăsit în rândul unor grupuri diversificate.(Raportarea la mass media – amestec de seducție și anxietate – pg.11)Lipmmann este cel care a susținut că reprezentările cu care operează oamenii nu sunt corecte. În opinia sa, dacă reprezentările ar fi corecte, atunci ar rezulta un public autentic și o opinie publică informată și activă. Devewy interpretează lucrurile într-un mod diferit . Opinia publică nu se formează în momentul în care persoanele se află în posesia unor informații adevărate și a unor interpretări corecte.

În concluzie, nevoia de știri este o nevoie artificială. Ea este construită prin socializare. Primordială nu este nevoia a fi informat ci, mai curând, nevoia de comunicare, mai punctual nevoia de a fi edificat prin comunicare. Această nevoie de comunicare conduce la o media care nu este scutită de influență, persuasiune și manipulare. Tehnicile utilizate pot fi simple sau complize, consecințele utilizării lor producând efecte imediate sau la altele cu urmări vizibile după ani de zile. Aceste tehnici sunt aplicate pentru influențarea unei anumite persoane, dar pot duce și la influențarea, ba chiar remodelarea, unei întregi societăți.

În plan general, la ora actuală, este considerat că în ceea ce privește consecințele comunicării acestea se datorează unor efecte de prag. Totul este rezultatul dezvoltării actuale a tehnicii. Totul a ajuns la o convergență a tehnicilor și tehnologiilor: rețelelor de cablu Tv, rețele telefonice și rețele de transmitere de

date, televiziune, radio, susținute de traductibilitatea cvasi-totală a datelor în informație digitală. În final informația poate să nu aibă nimic de-a face cu valoarea sa de folosire. Drumul parcurs de ea este divers: poate fi multiplicată, copiată, revândută. Corect este a se afirma că informatia nu este, astfel, un bun indefinit divizibil. Desemenea informația nu răspunde principiului adiționării ci este parțial substituibilă.

”Prin atragerea atenției către unele aspecte și ignorarea altora, știrile de televiziune influențează standardele după care guverne, președinți politici și candidați la funcții în administrație sunt judecate” spun Iyengar și Kinder în News that maters (p 83 Editura The Universithy of Chicago Press, 1987). Conform celor doi, influențarea modului de percepție a populației se realizează prin efectul de priminig. În funcție de modul în care subiectul este abordat receptorului i se orientează interesul. La ora actuală, standardul de guvernare, îl repezintă plagiatul, suspendarea președintelui, evenimente sportive de amploare. Asta în timp ce problemele socio-economice ale populației sunt aproape ignorate. Toate acesta survin ca urmare a conferirii celor care fixează standardele titlu de breaking news și repetarea lor sub formă știri, dezbateri pe tot parcursul zilei. Tot într-o perioadă cu alte evenimente importante politice și socio-economicecare ar fi putut standarde de guvernare de interes public, cel impus de către media a reprezentat gripa aviară.

În ceea ce privește influența, Alex Muchielli spune că: ”cvasitotalitatea cazurilor de infuențare menționate în literatura prezentă ”explică”această faimoasă ”influență” prin manipularea emoțiilor. Altfel spus, pentru a influența, trebuie mai întâi să-i induci receptorului o ”stare”particulară, obținută prin manipularea emoțiilor sale. (Alex Mucchielii, Arta de a influența, Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom 2002, pag. 15)Influențarea colectivă prin propagandă reprezintă, dacă se poate spune așa, cea mai veche influențare de masă. Tot Alex Muchielli reinterează concepția clasică despre propagandă: ”diferitele acțiuni de acest gen sunt menite să provoace teamă în rândul populației, pentru a o paraliza și a o msă apere instituțiile oficiale. (Alex Mucchielii, Arta de a influența, Analiza tehnicilor de manipulare, Editura Polirom 2002, pag.23).”Mingea la joasă înălțime” este o tehnică psihologică care s-ar putea include, mai curând ca influențare, pentru că nu este nici persuasiune, nici manipulare. Robert B. Cialdini și colaboratorii săi au indentificat-o și au stabilit că se bazează pe principiul că tehnica rezidă din obținerea deciziei pentru acțiunile unei persoane

fără ca aceasta să cunoască coastul real al acțiunii. În baza faptului că oamenii tind să-și mențină decizia inițială, luată în baza unui fals calcul. Psihologic este vorba de o înghețare a universului cognitiv.

”Există un principiu al percepției umane, și anume principiul contrastului, care afectează modul în care vedem diferența dintre două lucruri atunci când sunt prezentate unul după altul. Mai simplu spus, ăal doilea obiect este suficient de diferit față de primul, vom avea tendința să-i vedem și mai diferit decat este în realitate.      Astfel, dacă ridicăm mai întâi un obiect ușor și apoi un obiect greu, vom aprecia că al doilea obiect este mai greu decât daca am fi ridicat doar obiectul greu, fără să-l ridicăm mai întâi pe cel ușor. Principiul contrastului este consacrat în domeniul psihofizicii și se aplică nu doar percepției asupra greutății, ci tuturor felurilor de percepții. Dacă vorbim cu o femeie frumoasă la o petrecere și apoi ni se alătură una mai puțin atractivă, a doua femeie ni se va părea încă și mai puțin atractivă. [...] (Robert B. Cialdini, Psihologia persuasiunii, Bucuresti, Editura Businesstech, 1984/2004, pp. 28, 32.)

Francois Jost specifică că opoziția dintre realitate și ficțiune nu reprezintă de mult o problemă, de fapt face parte din vocabularul nostru de zi cu zi. ( Francios Jost, La televizion du quotidien, Entre realite et fiction,). ”Unele imagini sunt, în mod inerent, taote fictive, doar pentru că ele nu sunt realitatea ci doar copii, susține specialistul (p 12) .

Nobert Sillamy (Dicționar de psihologie, 1995/1996, Editura Univers Enciclopedic, p.21) explică termenul de persuasiune: ”acțiunea exercitată asupra cuiva în scopul de a-l determina să creadă sau să facă”. Accepțiunea nu a fost acceptată întru totul. Spre exemplu Kapferer (Căile persuasiunii, modul de influențare a comportamentelor prin mass media și publicitate, Editura comunicare.ro, 1987/2001, p.21) susține că: ”persuasiunea este percepută ca o înfrângere, ca o derută, ca o plecăciune în fața celuilalt; ea înseamnă recunoașterea puterii celuilalt, care mă controlează, pentru că mă influențează”. În fapt, persuasiunea este pretutindeni și este o formă de influență psihico-socială. Forma de comunicare determină o schimbare atitudinală și compotamentală. Tot Kapferer este cel care a determinat studierea persuasiunii din trei unghiuri: al structurii mass- media,al conţinutului mesajelor şi al efectelor . 

DEzvoltatrea ultimilor decenii, au dus, inevitabil, la o imensă dezvoltare a persuasiunii. Populația a rămas la fel de sensibilă la persuasiune folosită de la cei care se ocupă cu reclamele la politicieni. Se

poate spune că nu există practice vreun domeniu al vieții cotidiene care să niu aibă legătură cu persuasiunea. Fie că este vorba de politic sau de rețete culinare cetățenii sunt, zilnic, receptori ai persuasiunii.

(. Cristea, Dumitru, Tratat de Psihologie socială, Editura ProTransilvania, 2002;2. Buzarnescu, Stefan,Sociologia opiniei publice, Editura Altfel;3. Lippman Walter,Opinia Publica , Editura Comunicare.ro,4. Kapferer, Jean Noël , Căile persuasiunii, Editura Humanitas, 1997, comunicare.ro, 2002) ăO principală caracteristică a persuasiunii este că nu contine intenționalitate negativa (nu ascunde fapte ci le evidentiaza doar pe cele favorabile). Forța ei este dată de către forța argumentării, puterea de convingere  a vorbitorului, de modul in care acesta este capabil sa-si puna într-o lumina cat mai buna ideea sustinuta. În persuasiune(datorită structurii sale complexe și a limbajului specific) se îmbină forța cuvântului cu atuurile artei actoricesti (tonul, mimica, expresivitatea miscarii).  

Persusiunea a devenit subiect de cercetare. În general, așa cum susține și Kapferer, cercetarea trebuie realizată cu psihologi și implică studiul comunicării. Studiile și cercetările au determinat următoarele tehnici ale persuasiunii :

a) Distorsiunea temporală. Comportamentul abordat de către cel, sau care realizează persuasiunea este ca și cum s-a rezultatul urmărit s-a și întâmplat. Abordarea se face ca și cum decizia care urmează să se ia este deja luată. De fapt se pornește de la premiza că omul simte instinctive nevoia de a răsplăti favorurile care le-au fost oferite. Sibsidiar rezulatul provine de la nevoia de a se elibera de sentimental datoriei. De asemeni, asocierea de imagini placute cu folosirea timpului trecut face ca propunerea sa fie irezistibilă. Psihologic există dorința ca răsplata să fie mai mare decât favorul.Pentru întărirea ideii de consumare a acțiunii și a îndeplinirii rezultatului se folosesc imagini ale unor evenimente trecute.În România în perioada electorală această tehnică este folosită atunci când este vorba de promisiuni. Asocierea unei perioade unde ceea ce se promite a existat cu îndeplinirea pe moment a promisiunii este folosită în structura știrilor și a tuturor dezbaterilor ulterioare.

b) Principiul reciprocitatii. Și aici este vorba de a răsplati un favor.Acesta poate fi cerut sau nu, imediat dupa acceptarea acestuia. Favorul poate fi unul simbolic ( un zâmbet, o strangere de mână), o acțiune sau ceva material. Psihologic a primi ceva induce la a oferi. Metoda ”ușii în nas” reprezintă o metodă eficientă a principului reciprocității, aparent mai simplă dar, de fapt, mult mai subtilă. Posibilitatea ca ceea ce se urmărește să se obțină mai ușor se utilizeză doi timpi de acțiune. Prima favoare cerută este de aceeași natură cu cea dorită, dar mult supradimensionată. Aceasta va primi un refuz. În schimb, a doua favoare cerută, cea reală, are șanse de peste 90% de reușită. Favorul este însușii faptul că s-a redus, vizibil, ceea ce se cere, adică se face o concesie. Nevoia psihologică de a răsplăti concesia trece pestte gândirea rațională.

c) Principiul angajamentului si concordantei. Psihologii au ajuns la concluzia că omul este înclinat la a-și păstra ideile anterioare. Mai mult decât atât, au tendința de a face aproape orice a fi nevoiți să renunțe la ele. Orice nouă decizie publică va fi luată va fi în concordanță cu cele pe care le-au avut anterior. Necesitatea unui compotament nou produce tensiuni psihice, pe care individul încearcă să le evite cu orice cost. Una dintre metodele cele mai cunoscute utilizate în baza acestui princpiu este de metoda "piciorului in prag. Realizarea unei cereri, se produce foarte ușor după ce, mai întâi, s-au lansat mai inainte o serie de doua-trei alte cereri mai mici, de aceeasi natura cu cea reala.     

d) Principiul atribuirii. Tehnica folosește natura umană care deține propriul său adevăr, fiecare om are adevărul său despre el însuși. Un grup social are, în comun, un adevăr al său. În baza acestuia va face orice pentru a corespunde caracteristicilor acestui adevăr. e) Principiul șarmantului. Este vorba despre cea mai subtilă tehnică. Chiar dacă se bazează pe un comporatament deschis și nu este nevoie de tehnici verbale utilizează oferirea de concesii, manifestarea dorinței de a asculta și validarea ideilor celui către care se îndreaptă persuasiunea. Persuanele care o utilizează au, de cele mai multe ori carismă.

Specialiștii consideră această tehnică a fi cea mai etică. La nivel emoțional se realizează o empatie între cel care realizează și cel căttre care esteîndreptată

persuasiunea. În mass media tehnica este folosită pentru ca o anumită persoană să obțină susținerea publică.

În materie de stimuli în cazul persuasiunii teoreticienii au cel puțin două opinii diferite. Primii fac distincția între stimulii emoționali și cei logici, reprezentați ca polii unui continuum. În acestă construcție cei logici sunt considerați a fi cei optimi. Ce-a dea doua opinie consideră stimulii aflați în opoziție, Rațional-irațional, considerând mai importanți stimulii raționali. Charles Larson precizează în ”Persuasiunea, receptare și responsabilitate” că” majoritatea proceselor persuasive presupun autopersuadarea, survenită, de obicei, în avalanșă sau treptat, implicând frecvent mai multe tipuri de comunicare persuasivă. Un stimul ”emoțional” realizează o mică schimbare a pacientului persuadat, consolidată, apoi, printr-o serie de argumente logice, conducând la un compotament final ce dovedește reușita persuasiunii” (p.167).

Pentru că persuasiunea se adresează psihicului ea trebuie să acceadă la toate structurile sale de bază. Prima dintre ele este nevoia, sau necesitatea. Aceste nevoi sunt aceleași pentru grupuri diferite de persoane, altele sunt aceleași pentru orice ființă umană. Packard identifică opt ”necesități stringente”:

1. Necesitatea securității emoționale. Pe baza acestea în politică un partid promite ceva ce nu poate fi îndeplinit decât de acel partid

2. Necesitatea de a reconfirma valoarea. Discursul bolșevic s-a bazat pe această necesitate, oferind clasei muncitoare o importanță copleșitoare pentru țară. Și teledoanele de orice fel se bazează pe aceeași necesitate.

3. Necesitatea mulțumirii ego-ului. Aici persuasiunea se adresează unui anume grup de persoane, categorii sociale, educaționale, profesionale.

4. Necesitatea de a avea preocupări creative. Este vorba de dorința umană de a-și manifesta o abilitate, un talent

5. Necesitatea de a avea obiecte ale dragostei. În televiziune, un copil vedetă, se suprapune imaginii copiilor, nepoților celor către care se îndreaptă persuasiunea.

6. Necesitatea senzației de putere. De regulă, orice candidat la o funcție obținută prin vot este prezentat ca fiind puternic din toate punctele de vedere.

7. Necesitatea statorniciei. Orice mobilitate intervenită în viața unui om omplică și nevoia de a avea ceva din locul, situația de început, sau precedent.

8. Nevoia de imortalitate. Frica de moarte este dintotdeauna una dintre cele mai mari probleme ale psihicului uman.În 1970 Abraham Maslow a imaginat piramida nevoilor, pornind de la ideea

că nevoile apar, descresc și reapar timp. El a determinat de categorii de nevoi care pot fi aranjate într-o ierarhie. Aceste categorii, aranjate în ordine crescătoare, includ nevoile fiziologice, de siguranţă, de apartenenţă, respect de sine şi autorealizare.

Ierarhia nevoilor umane :1 AUTOREALIZARE să fii ceea ce poţi fi 2. NEVOI DE STIMĂrespect de sine datorat realizărilor, competenţei, încrederii; reputaţie, recunoaştere, statut 3. NEVOI DE APARTENENŢĂ ŞI IUBIRE

dragoste şi afecţiune din partea familiei, prietenilor; acceptare şi aprobare din partea grupurilor sociale

4. NEVOI DE SIGURANŢĂsecuritate, stabilitate, protecţie, structură, ordine, lege, predictabilitate, eliberare de frică şi haos

5. NEVOI FIZIOLOGICE mâncare, băutură, aer, somn, sex, etc.

După estimările lui Maslow, o persoană medie în general îşi simte satisfăcute nevoile în următoarele proporţii: nevoi de autorealizare 10% nevoi de respect de sine 15% nevoi de apartenenţă şi iubire 55% nevoi de siguranţă 70% nevoi fiziologice 85%

Maslow a mai afirmat că oamenii pot să nu răspundă unor apeluri adresate nevoilor din fârful piramidei dacă categoriile inferioare de nevoi n-au fost deja satisfăcute. Tot el a susținut ideea că dorința unei persoane poate include mai multe categorii de nevoi.

Dacă în Grecia antică, Aristotel a realizat o listă de emoţii opuse pentru a le servi oratorilor, acum sociologii au realizat următoarea listă de emoţii umane: Suferinţă - SperanţăDepresie - IndiferenţăDisperare - InocenţăTeamă - Bucurie Datorie - Mândrie Jenă - Regret (remuşcare) Credinţă - Respect Prietenie Tristeţe Frustrare - Respect de sine Recunoştinţă - Vanitate Vinovăţie –Adorare

Larson este de părere că: ”În cercetarea premiselor prime, servind drept trambulină persuasiunii în sentimente, procesele psihologice indică posibilitărți promițătoare în aria nevoilor umane. Indiferent dacă au fost identificate prin lista lui Packard sau piramida lui Maslow, orice alt model, ele sunt resimțite puternic de către public” (p.182)

Pe lângă Packard și Maslow, Erich Fromm susţine că cea mai mare nevoie a omului este cea de apartenenţă şi iubire. În teoria sa celelalte nevoi sunt subordonate acesteia. Mai mult decât atât, toate celelalte nevoi de subordonează nevoii de iubire.Pentru Fromm un on flămând poate iubi, iar un om pe o treaptă înaltă de scara socială (are satisfăcută nevoie de recunoaștere) poate fi nefericit pentru că nu are satisfăcută nevoia de iubire.

Persuasiunea din punctul de vedere a lui Aristotel (384-322 î.e.n.), trebuie studiată din trei perspective: apelul la credibilitate, sau impresia creată de orator; apelul la emoţii, sau sentimentele create în public; şi apelul la raţiune, sau argumentele dintr-un discurs. În plus, toate cele trei tipuri de apeluri sunt folosite în 130 combinaţie pentru a obţine cea mai eficientă persuasiune. - Apelul la credibilitate Caracterul, cunoştinţele, bunăvoinţa şi dinamismul exprimate de vorbitor prin cuvinte şi fapte - Apelul la emoţii Sentimentele provocate în rândul publicului la momentul potrivit prin alegerea atentă a temei şi a limbajului - Apelul la raţiune Acceptabilitatea schimbării măsurată prin raţionamentul şi dovezile vorbitorului.

Pentru ca persuasiunea să aibă efect vorbitorii trebuie să poată prezice momentul când ascultătorii vor simţi o anumită emoţie. Mai axact, momentul când menţionarea unui anumit subiect va determina o anumită reacţie. În mod ideal, analiza publicului va revela opiniile sale despre anumite subiecte. Unul dintre cele mai vechi și folosite subiecte folosite în ultimii ani sunt cele legate de corupție. Prin persuasiune deși sunt subiecte obișnuite cu care ascultătorii ar trebui să fie mai mult decât obișnuiesc, pot simţi indignare, frică sau tristeţe.

Atitudinea este o judecată bazată pe convingerile unei persoane asupra unui anumit obiect sau idee. Comportamentul implică acţiune şi răspuns în afarăde judecată. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este precizat de către Kapferer care pornește de la o legitimă întrebare: ”De ce, după câteva efecte efemere, consumul de tutun atinge din nou nivelul de dinaintea campaniei?” (p.277). Răspunsul dat de către expert este acela că obișnuința de a fuma este mai mare decât voința manifestată în intențua de a abonda fumatul.

Atitudinea este importantă în elaborarea unui discurs persuasiv. Este mai mult decât necesar a se studia aceste atitidini. Atitudinile sunt legate de motive. Motivele determină oamenilor și astfel schimbările de atitudine duc la schimbări de comportament. Un exemplu într-o televiziune este modificarea orei de difuzare a unui jurnal de ştiri. Această schimbare trebuie să fie motivată de faptul că există convingerea că telespectatorii vor crede că astfel vor fi mai bine informaţi. Fără motivarea în sine că telespectatorii vor fi mai bine informațo persuasiunea ar deveni un proces mult mai complicat decât informarea.

La știri este persuasiunea, este mai rar folosită în cadrul buletinului în sine. Telespectatorul nu are, nici măcar prin interpuși un dialog cu cel ce se află în fața

camerelor. Se pot folosi prin dialog cu invitatulîn cadrul discuțiilor cu invitați pe marginea știrii. Și asta pentru că a se folosi persuasiunea înseamnă o mai mare perioadă de timp. De asemenea este necesar ca realizatorul de televizune să fie un foarte bun vorbitor pentru a putea schimba (sau influenţa) în scurtul timp pe care îl are la dispoziţie, părerile telespectatorului.

Părerile sunt clasificate de către specialiști: - periferice - aproape fundamentale - fundamentale Cele care trebuie schimbate primele sunt cele periferice sau aproape fundamentale. Pentru a se ajunge la schimbarea părerilor fundamentale trebuie o frecvență a schimbării părerilor periferice. Tehnica de schimbare se bazează pe faptul că obiectul persuasiunii trebuie convins că schimbarea este necesară și că este de dorit.

Larson (p.184) a precizat că opiniile sunt asemănătoare convingerilor. Ceea ce le deosebește este nestatornicia lor, părerile se mod modifica în mod dramatic. Tot Larson (p.185) amintește de Philip Zimbaco care alătura de colegii săi remarcau că: ”atitudinile sunt fie o dovadă de promtitudine mentală, fie predispoziții implicite, exercitând o influență generală și consistentă aupra unei categorii apreciabile de reacții favorabile”.

Persuasiunea include și apelul la rațiune. Cel care o utilizează oferă motive sau argumente de ce o atitudine sau comportament este sau nu de dorit, de semenea aduc aduc dovezi în sprijinul acestor motive. Pentru o ami bună argumentare apelul la rațiune se face prin arăta cum au ajuns ei înşişi să aibă încredere într-un fapt sau o conjunctură, să accepte o valoare, sau să aplice o politică. Psihologic energia emoțională, argumentele raționale dar și credibilitate personală influențează.

La Larson (p.215) sunt mai multe tipuri de raționamente: raționamentul cauză-efect, efect-cauză, bazat pe simpotome, criterii-aplicare, prin comparație sau analogie, deductiv și inductiv. Raționamentul cazuă efect este unul dintre cele mai puternice. Aproape orice discurs se bazează că dacă auditoriul acționează într-in anume fel va urma imediat un efect dorit și așteptat. Raționamentul efect-cauză are aproape aceeați structură numai că o anume situație a fost determinată de o anume acțiune. Sintagma ”greaua moșterire” face parte dintr-un asemenea raționament. Raționamentul bazat pe simptome este de aemenea vizibil tot în cadul politicii.

Larson amintește (p.218) de faptul că ”politicienii menționează cât de tare s-a înrăutățit situația față de momentul în care oponenții lor au ajuns la putere. Șomajul a crescut, rata criminalității a scăpat de sub control, iar recentele sondaje de opinie indică pierderea încrederii în capacitatea oamenilor de a-și controla destinele. Speranța e că alegătorii vor identifica vinovații cu guvernanții în exercițiu”. În cazul raționamentului criterii-aplicare se stabilește un set rezonabil de criterii. Pe media cel mai adesea este vorba de campaniile de susținere a unei cauze. În cazul raționamentului ărin comparație sau prin analogie, comparația este temei logic pentru anumite concluzii.

Raţionamentul deductiv porneşte de la o problemă generală asupra căreia publicul şi vorbitorul sunt deja de acord şi ajunge la o anumită concluzie. De fapt este vorba de o translare de la general la specific .Argumentele provin din generalizări şi din cauze. Se trece de la general la particular. În deducţie, vorbitorul începe prin identificarea unei valori sau politici general acceptabile. Ascultătorilor li se poate reaminti, de ex., că au sprijinit politica de majorare salarială. Apoi li se cere să accepte şi un fapt, conjunctură, valoare sau politică mai specifică, mai exact o îbghețare a salariilor deoarece FMI a a acordat împrumutul promis. În final, vorbitorul recomandă o atitudine sau comportament care să se încadreze în ceea ce este general sau particular acceptat.

Raţionamentul inductiv porneşte la date specifice pentru a se ajunge la unele generale. Argumentele din exemple specifice sunt opusul argumentelor din generalizări - vorbitorul porneşte de la un subiect clar, bine motivat şi ajunge la existenţa unui principiu general. Cel mai adesea în politică se ponrește de la un caz de corupție și se ajunge la concluzia că economia românească este în declin pentru unii sunt corupți. Și raționamentul deductiv și cel inductiv au nevoie de dovezi. De asemnea argumentarea raționamentului trebuie să fie actuală și confirmată de cel puţin o altă sursă imparţială.

Definiţia/Explicaţia este o tehnică în persuasiune. Vorbitorii persuasivi au în vedere alt scop decât revelarea înţelesului cuvintelor.

Comparaţia/Analogia este o altă tehnică a persuasiunii. Spre deosebire de vorbitorii informativi, vorbitorii persuasivi folosesc comparaţia sau analogia ca dovadă că schimbarea este de dorit, deoarece este similară cu ceea ce ascultătorii au gândit sau făcut anterior.

Exemplele şi ilustraţiile pot fi folosite drept dovadă că o schimbare

propusă este realistă. În acest caz este vorba de ceva nou. Psihologc teama de nou este anihilată de exemple sau ilustrații care să conțină elemente familiare

Dovezile istorice şi contemporane ale rezultatelor benefice îi fac pe ascultători să se simtă încrezători faţă de decizia care li se cere să o ia. Întoarecerea la vremuri trecute mult mai bune decât cele prezente și analogia cu situații sau personaje comune conduc la rezultatul dorit.

Exprimarea autorităţii în citate şi parafraze le permite vorbitorilor persuasivi să folosească acest material ca dovadă. În acest caz materialul citat trebuie în concordanță cu personajul căruia este asimilat și, mai ales, sursa citată trebuie să fie credibilă. Citarea unui număr care să reprezinte rata alarmantă a șomajului trebuie să parvină de un institut de specialitate, nimister sau, și mai credibil chiar insituția care se ocupă de șomeri.

”Manipularea constă în a intra prin efracţie în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie sau a-i provoca un comportament, fără ca el să ştie că efracţia s-a produs. Spre deosebire de violenţa fizică, instituind o interacţiune explicită, violenţa psihologică sau cognitivă pe care manipularea o implică îşi datorează întreaga eficacitate disimulării sale. Şi mecanismele tehnice de construcţie a mesajului manipulator relevă o dublă preocupare: cea de a identifica rezistenţa care le-ar putea fi opusă şi de a masca demersul în sine” precizează Breton, Philippe în Manipularea cuvântului, Institutul European, Iaşi, 2006, p. 25).

Diferența dintre manipulare și persuasiune constă în faptul că vitima în cazul persuasiunii cunoaște intenția celui care folosește tehnica, iar în cazul manipulării victima nu cunoște intenția celui care o folosește.

În media se vorbește fără încetare despre manipularea electorală a capitalului sau a opiniei publice. Cu foarte mulți ani înainte actualitatea era centrată pe hărțuirea sexuală. Acum este vorba de hărțuirea morală. Distingem trei tipuri de manipulare, și anume manipulare pozitivă (destinatarul sau ”victima” este manipulat prin intențiiile bune utile sau plăcute ale manipulatorului), manipularea egocentrică (manipulatorul nu are în vedere sub nici o formă consecințele manipulării aspura victimei, contează doar interesele proprii ale manipulatorului). Al treilea tip de manipulare este manipularea negativă, manipulare care urmărește

distrugerea și demolarea cu rice preț. ”De regulă acest tip de manipulare are un caracter paranoic ”. ( Jaques Regard, Manipulare: nu vă mai lăsați păcăliți, p.13).

Regard identifică 4 tipuri de manipulatori.1. Manipulatorul fermecător ” E greu să refuzi ceva cuiva care este simpatic sau unei persoane care-şi formulează cererea afişând un surâs strălucitor. Chiar dacă simţim, în sinea noastră, că nu ar trebui să acceptăm, până la urmă cedăm, pentru că omul din faţa noastră ştie să se arate amabil, vorbeşte cu uşurinţă şi pare atent la ceilalţi. Nu pentru că este manipulator nu are calităţi. Din contră, acest tip de manipulator recurge la calităţile sale pentru a se face apreciat şi pentru a face manevre mai subtile sub masca unui comportament cu desăvârşire acceptabil, mai precis agreabil.” (p.74-76 ) Regard, în aceeași lucrare, specifică că una dintre particularitățile acestui tip de manipulare constă în faptul că victimele su tendința de refulare sau de a-și neglija propriile aspirații. Datorită unei anume structuri psihologice care implică anumite slăbiciuni, una dintre ele fiind și teama dea a displace, victimele sunt mai degrabă atente să satisfacă nevoile altora decât să-și împlinească dorințele personale. Astfel, chiar atunci când aceste persoane se gândesc foarte serios, le este câteodată foarte greu să spună nu cuiva care îi roagă, îi solicită în mod plăcut, cu gentileţe.2. Manipulatorul culpabilizator (învinovăţitor…). Se folosește de principiul reciprocităţii, psihologic dacă unei persoane i se oferă ceva, trebuie neapărat să ofere altceva în schimb. Pe baza acestei nevoi manipulatorul culpabilizator mai întâi oferă (poate aminti și de faptul că a oferit ceva important pentru cel pe care îl manipulează înainte), apoi speculează ideea că există o datorie la el. Odată de nevoie de oferire a ceva în schimb este activată, cere, înapoi ceva disproporționat. El știe să utilizeze corelația culpabilitate/vinovăție, în așa fel încât nu i se poate refuza ceea ce cere. ‘Consecinţele grave ale manipulărilor afective fac „viaţa grea” şi sunt greu de şters, dar este adesea suficient să devenim deplin conştienţi pentru a ne elibera.Manipulatorul culpabilizator pedalează uneori pe sentimentul difuz al victimei că ar fi comis o greşeală sau că ar avea o datorie de plătit.” (p.74-76)3. Manipulatorul respectabil Acest gen adoptă un prestanţa și charisma. Acest comportament impune respect şi induce o formă de supunere la cunoaştere, la autoritate. Psihologic, natura umană, are reflexul de a se supune de tot ce înseamnă cunoaştere, cunoştinţe, sau autoritate. ” Manipulatorul respectabil va face abuz de titlurile sale, de diplome, de experienţă, de banii lui, de bunurile lui, de

relaţiile lui, de trecutul său sau pur şi simplu de aura pe care i-o conferă meseria pentru a-i strivi pe alţii. La contactul cu acesta, avem senzaţia neplăcută de a ne simţi mici, inculţi, ignoranţi sau complet idioţi. Acesta e şi scopul, pentru că manipulatorul respectabil nu are încredere în el, ca atare se foloseşte de alţii pentru a-şi afirma superioritatea.” (p.77 – 78)4. Manipulatorul autoritar. El inspiră temere, frică sau teroare. În spatele unei asemenea comportament stă convingerea că pentru a reuși în viața profesională, politică, socială sau familială trebuie ca totul să fie făcut prin forță. Puterea însemană pentru el a fi inflexibil și a nu arăta sentimente sau empatie. ” Manipulatorul autoritar este în general un tip dur cu el însuşi şi cu ceilalţi. El consideră că toată lumea este egoistă şi e nepăsătoare la ceilalţi. Ce pot alţii să trăiască, să simtă îl lasă rece.” (p.79 – 80)Referitor la cele patru tipuri de manipulatori Jaques Regard concluzionează:

Manipulatorul fermecător mizează pe simpatia pe care o degajează pentru a se folosi mai bine de noi.

Manipulatorul culpabilizator contează pe reciprocitate pentru a ne obliga să-l mulţumim.

Manipulatorul respectabil foloseşte supunerea noastră naturală la cunoaştere şi putere.

1. Manipulatorul autoritar se impune prin frica sau teroarea pe care o inspiră. (p. 81)În media se utilizeză diverse tipuri de manipulare, acestea pornind de cele

mai simple și ajungând la cele mai complexe. Cât despre urmările acestor manipulări, ele pot dura o perioadă scurtă de timp, dar și perioade îndelungate ajungând să modifice struncturile unei întregi societăți.

Manipulările de amploare vizează politicul. Se ajunge, prin manipulare, la impunerea intereselor unei clase, grup, partid politic. În loc de impunerea prin mijloace de impunere (cazul introducerii comunismului în România) manipularea este mult mai eficientă, scopurile urmărite sunt atinse prin acceptarea celor manipulați.Despre manipulare de amploare Herbert Marcurse (şcoala de la Frankfurt) face referiri concrete și evidențiază formele particulare ale manipulării în diferite sfere ale vieții sociale, în toate laturile sale principale: sociale, politice și economice.

Reputatul profesor Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, a clasificat manipilările pe baza criteriului amplitudinilor modificărilor efectuate într-o anume situație socială. • Manipulare mică – modif icar i mic i , da r ca re pot f i urmate de efec te majore . Zimbardo speci f ică că manipulări mici, utilizează drept criteriu amplitudinea modificărilor efectuate.(Bogdan Ficeag exempl i f ică pr in România anului 1992, când a avut loc criza artificială de pâine care a condus la facilitarea importurilor și comisioanelor.)• Manipulare medie – modificări importante ale situaţiilor sociale, cu efecte uneori peste așteptări Stanley Milgram a efectuat o serie de experimente privind acest tip de manipulare. Decembrie 1989 din România exemplifică un caz tipic de manipulare medie. În baza unei stări de confuzie (informții contradictorii privind situația reală din țără), zvonurile despre teroriști, situații catastrofale (apă otrăvită), au creat o stare de tensiune atât de mare încât populația și-a pierdut rațiunea. Din această cauză s-a ajuns la un număr de victime mult mai mare decât în17-19, 21-22 decembrie. Practic oameni au tras unii în alții. Consecința acestei manipulări a dus la legitimarea noii puteri, consfințită de un vot majoritar în ”Duminica orbului”.Manipularea mare – influenţarii culturi în care trăieşte individul. R.V.Joule şi J.L.Beauvois în ”Tratat de manipulare, în psihologia socială experimentală” avertizează că se pot realiza experimente în care oamenii să fie determinață să se comporte în deplică libertatea într-un mod cu totul diferit decât s-ar fi purtat în mod natural și spontan. Prin această formă de manipulare este viciată caăpacitatea de decizie. Pentru Kiesler există o puternică legătură între persoană și actele sale. De aici urmează o serie de consecințe:1 .numai actele persoanei angajează; nu se poate simţi angajată de ideile sau sentimentele , ci de conduitele efective.2. persoana poate fi angajată în moduri diferite în actele sale, aceasta fiind o variabilă dependentă de context. Conform R.V.Joule şi J.L.Beauvois există trei tehnici eficiente de manipulare cotidiană: amorsarea, piciorul-în-uşă, uşa in nas.- Amorsarea este perseverarea într-o primă decizie atunci când persoana

"amorsată" ia o a doua decizie, de data aceasta în perfectă cunoştinţă de cauză.

Manipularea constă în aceea că victima ar fi luat o altă decizie dacă ar fi primit de la început informațiile complete.

- Piciorul-În-uşă - se obţine de la un subiect un comportament preparatoriu neproblematic şi puţin costisitor, evident, într-un cadru de liberă alegere şi în împrejurări care facilitează angajamentul. 'Piciorul-in-usa' (engl. the foot-in-the-door, fr. le pied-dans-la-porte), ca strategie de influentare a deciziilor, a fost propusa, analizata si verificata experimental de catre Jonathan L. Freedman si Scott C. Fraser la jumatatea anilor '70 ai secolului trecut. Princpiul este urmatorul: sa ceri la inceput putin, pentru ca, in final, sa obtii ce ti-ai dorit.

- Uşa-în-nas - formularea unei cereri prea mari la început, ca să fie acceptată înainte de a formula cererea care vizează comportamentul aşteptat, o cerere de mică importanţă şi care ar fi avut şanse altfel să fie refuzată.Ultimele două tehnici sunt incluse și în cadru persuasiunii și în cadrul manipulării. Psihologii, în marea lor majoritate includ Piciorul-În-ușă și Ușa – În-Nas tehnici ale persuasiunii. Analiștii în comunicare le consideră tehnici de manipulare. Diferențele nu pot constitui decât în ceea ce includ cererile. Dacă ele sunt din aceeași zonă se poate vorbi de persuasiune, dacă ele implică cu atotul altceva este vorba de manipulare.

- Zvonul este o tehnică de manipulare și este definit ca o afirmaţie prezentată drept adevărată fără a exista posibilitatea să i se verifice corectitudinea. Pentru Allport şi Postman, zvonurile reprezintă un enunţ legat de evenimentele actuale, destinat a fi crezut, comentat din om în om, de obicei din gură în gură, (sau în epoca prezentă din comentariu online în comentariu online) în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea lui. Pentru Peterson şi Gist zvonul este o relatare sau explicaţie neverificată care circulă din om în om şi este legată de un obiect, un eveniment sau o problemă de interes public. T. Shibutani consideră zvonul ca ''produsul importanţei şi ambiguităţii'', Cu cât importanța este mai mare cu atât zvonul este mai puternic. Cel mai concludent exemplu din istoria României repeferitor la zvon o reprezintă Evenimentel din decembrie 1989. Inducerea unei stări generale de confuzie și spaimă a populației s-a realizat pe baza zvonurilor. Metrourile erau atacate de teroriști, apa era otrăvită, un un anumit grup de oameni vor să se reinstaureze dictatura.

Zvonurile au o dublă funcţie: de a explica şi de a atenua anumite tensiuni emoţionale. Cel mai adesea se folosește pentru manipularea asupra impresiei despre o persoană sau instituție. Un zvon poate aduce prejudicii asupra imaginii sau, chiar invers, calomnierea prin zvon îi poate îmbunătăți imaginea. Lucrările lui Allport şI Postman au stabilit trei legi de transmitere a zvonurilor:

-legea sărăciei şi a nivelării (pe măsură ce zvonul circulă, el tinde să devină mai scurt, mai uşor de înţeles şi de relatat)-legea accentuării (întărirea anumitor detalii - de obicei cele mai spectaculoase - care dobândesc astfel un loc central în semnificaţia zvonurilor)-legea asimilării (conservarea şi reorganizarea conţinutului în jurul unei teme centrale). Asimilarea se poate face la tema centrală prin condensare, anticipare şi stereotipuri verbale.

Cercetările lui Allport şi Postman au ajuns la conluzia că indivizii care propagă zvonurile nu reușesc întotdeauna să sesizeze și să rețină obiectiv elementele lumii exterioare. Este mai mult decât necesar ajustarea și restructurarea lor în viziunea propriilor lor interese. Kapferer au arătat că circulaţia zvonurilor se bazează pe trei condiţii esenţiale: credibilitatea, aparenţa de adevăr şi dezirabilitatea conţinutului informaţiei. Circulaţia lor apare ca un sistem de canalizare a fricii şi incertitudinii în faţa unor situaţii ambigue. Circulaţia lor este corelată cu forma, cantitatea, calitatea şI credibilitatea informaţiei oficiale sau formale. Propagarea zvonurilor se intensifică dacă informația este mai săracă, incompletă sau mai puţin credibilă. Cu cât adevărul unei informații poate fi aflat mai rapid cu atât aria lui de acțiune se restrânge. Jean – Noel Kapferer, în  Zvonurile(Editura Humanitas, p.284) spune că „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial.Paralel sau uneori în opoziţie cu informaţia oficială, zvonul o contestă, propunând alterealităţi. Aşa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desfiinţat”. Pentru Kapfner există 6 tipuri de zvonuri, prezentate ca o matr ice ce a re pe o la tură sursa zvonului – un eveniment, un detaliu sau imaginaţia pură-, iar pe cealaltă latură modul deapariţie a zvonului – spontan sau provocat).

Analiştii clasifică zvonurile în trei categorii:-cele care iau dorinţele drept realitate (optimiste)-cele care exprimă o teamă şi o anxietate-cele care provoacă disensiuni ( atacă persoane din cadrul aceluiaşi grup).

Lansarea zvonurilor nu se face la întâmplare, ci ţinându-se seama de aşteptările grupurilor umane faţă de situaţia problmatică pe care o traversează. Plecând de la aceste date ale situaţiei, se lansează un mesaj cât mai apropiat de ceea ce ar dori să afle populaţia la acel moment, indiferent cât de departe de adevăr este conţinutul enunţului respectiv. În acest context, posibilitatea de diseminare a zvonului este cea mai mare.Principalele tipuri de falsificări sau distorsiuni de mesaje care stau la baza zvonurilor sunt: dramatizarea, amplificarea proporţiilor, a semnificaţiilor, a detaliilor, întreţinerea celor transmise , redefinirea prejudecăţilor şi a mentalităţilor proprii segmentelor respective de opinie pentru a crea un puternic fond emoţional în scopul ecranării până la dispariţie a spiritului critic.

Zvonul reuşeşte să cucerească o arie considerabilă de întindere în spaţiul social îndeosebi în situaţii de criză, pe care le şi amplifică.

Merton releva faptul că zvonurile pot genera ''predicţia creatoare de evenimente'', atunci când sunt folosite ca instrumente ale propagandei sau contrapropagandei.

Pentru public, zvonul evocă ceva misterios, aproape magic. Zvonurile cresc, zboară,serpuiesc, mocnesc, circulă. Circulaţia zvonului apare ca un sistem de canalizare a fricii şi aincertitudinilor în faţa unei situaţii ambigue. Ea este corelată cu forma, cantitatea, calitatea și c r e d i b i l i t a t e a   i n f o r m a ţ i e i   o f i c i a l e   s a u   f o r m a l e .   C u   c â t   c e a  d i n   u r m ă   e s t e   m a i   s ă r a c ă , incompletă sau puţin credibilă, cu atât se intensifică propagarea zvonului. Din acest motiv însocietăţile totalitare zvonurile au o mare răspândire (informaţia oficială este gestionată strict).Ci rcula ţ ia  zvonur i lor   se   res t rânge  a tunci  când  exis tă  posib i l i ta tea  ver i f icăr i i   rapide  aadevărului unei informaţii. „Zvonul nu este neapărat fals, în schimb este mereu neoficial.Para le l sau uneor i în opozi ţ ie cu informaţ ia of ic ia lă , zvonul o contes tă , propunând a l te realităţi. Aşa se explică faptul că mediile de informare (n.a. mass media) nu l-au desfiinţat” (Jean – Noel Kapferer,  Zvonurile , Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p.284).

În România termenul de zvon este cunoscut mai bine ca bârfă. Structura este aceeași având aceleaşi motivaţii psihologice (emoţionale, afective, cognitive), putând fi percepută ca un laborator de producţie a zvonurilor.O altă tehnică a manipulării este dezinformarea. Vladimir Volkoff atrage atenţia în toate lucrările sale a supra faptului că şi în democraţiile autentice, în societăţile cu experienţădemocratică îndelungată există pericolul dezinformării. El o definește dezinformarea ca fiind “Dezinformarea este o manipulare a opiniei publice, dar nu a indivizilor, in scopuri politice, economice, militare, sociale, fara a se folosi de tehnici clasice de publicitate, prin alte mijloace de tratare decat propaganda, a unei informatii verdice sau nu, neacordandu-se importanta veridicitatii informatiei respective ci felului in care este prezentata”. (Tratat de dezinformare la Calul Troian, http://www.scribd.com, P.18). R. Shultz și R. Godson definește dezinformarea: “conceptul descrie ansamblulinformaţiilor fa lse ,   incomplete ,  e ronate ,  care  sunt  îndrepta te ,  a l imenta te ,  conf i rmate  că t re  o   ţ in tă  ce reprezintă un individ, un grup sau o ţară.” (1986, p. 41, apud A. Gavreliuc, 2002, p.280) Structura unei dezinformări este una sistemică și implică specialişti (planificatori şi controlori), intermediary (agenţii de influenţă) şi relee.Dezinformatorul  este cel care dezinformează receptorul (  ţinta ) . Tintele pot fi atât grupuri sau segmente ale societăţii, cât şi indivizi, dar întotdeauna lideri, oameni ce pot influenţa decizional grupul în care se află. Dezinformarea desfăşurată prin mass-media este cea mai eficientă. Rămâne caracvteristic în România modul în care Mineriada din iunie 1990 a fost prezentată publicului. Televiziunea a prezentat pungi de făină în sediul PNȚ-CD ca fiind droguri. Cei care stăteau în piață au fost individualitați ca huligani, bețivi sau drogați. Efectele dezinformării depind, pe de o parte, decaracteristicile tintelor (atitudine critică, personalitate, nivel intelectual, aspiraţii etc.), iar pe de altă parte, de posibilitatea sau imposibilitatea de verificare a informaţiilor vehiculate.În cursul său Manipulare si dezinformare in discursul mediatic Oreste Teodorescu identifică ca dezinformare:

- minciuna

- siretlic (atunci cand dai de crezut ca te vei deplasa la dreapta cand de fapt tu intentionezi s-o virezi la stanga)- intoxicarea care consta in furnizarea de date eronate.-propaganda pozitiva prin care se incearca implementarea ideilor proprii unei mase cat mai largi de populatie ca fiind un adevar imuabil.-propaganda negativa prin inducerea unei actiuni oribile pe care s-o atribui ulterior inamicului.

Analiza dezinformării poate fi realizată prin analiza tipurilor de informație și a mijloacelor de alterare a canalelor de comunicare. Acest tip de analiză îi parține lui H.Lassewell preluată de toți cercetătorii în domeniu, implică mai multe niveluri de abordare: analiza sursei sau a emiţătorului (control analysis), analiza mesajului(content analysis), analiza canalelor de comunicare (media analysis), analiza receptorului saua destinatarului (audience analysis) şi analiza efectelor comunicării (effect analysis). Acest setde modele va fi înbunătăţit de P. Lazarsfeld, L. Berelson şi H. În timp acest model a fost completat P. Lazarsfeld, L. Berelson. Gaudet (1948) aduce amendamentul luării în considerare şi a contextului social.Manipularea prin dezinformare se realizează prin mai multe căi:- manipularea

contextelor receptorului  prin modificarea,  la nivel sintactic, a conţinutului  mesajului; 

- distorsionaresemantică, prin apelul la moduri de decodificare neadecvate, dar cladite pe baza unor  convenţii sociale acceptate; reglarea efectului conţinutului informativ asupra receptorului

- prindozarea, organizarea, modificarea mesajului În acest trebuie bine avut în vedere gradul de valabilitate a informației. Ea

trebuie să fie plauzibilă și autorul sursei trebui să aibă credibilitate. În cazul evenimentelor din Decembrie 1989, televiziunea dezinforma asupra atacurilot teroriste, informația era plauzibilă, toată lumea vedea imagini de război urban, iar cei care lansau zvonul erau capi ai armatei Române.Dacă în cazul zvonului, manipularea nu poate fi controlată cu precizie, în cazul dezinformării este vorba de o acțiune deliberată și presupune, de cele mai multe ori, circulaţia unor informaţii false, create deliberat, construite, manipulate strict de un grup de specialişti.

În cursul ”Manipulare si dezinformare in discursul mediatic” Oreste amintește de tabelul lui Vladimir Volkoff din ” Mica istorie a dezinformarii”. Tabelul permite crearea si utilizarea a 1600 de formule, care nu spun mai nimic dar care se inscrie perfect in limbajul „corect”. Pe prima coloana sunt verbe, pe a doua complemente, pe a treia adjective si in sfarsit pe ultima, tot complemente. Daca luam un verb din coloana A, ii adaugam un complement din B, un adjectiv din C si alt complement din D obtinem mecanica unui discurs manipulator.

A B C DA reactualiza transparenta Esentiala a diferentelor

noastreA da dovada de dimensiunea Pastorala a problemei

tineretuluiA anima impartasirea Ecumenica a catehismuluiA ne alatura angajamentului Sociologic al echipeiA fi atent la apelul Ecleziastic a ceea ce traiesteA raspunde urgentei Teologice a realitatii umaneA programa abordarea Colegiala a paturii localeA promova responsabilitatea Nesecurizanta a atentiei noastreA constientiza prioritatile Comunicarii a analizelor

noastreA ne asuma riscul extrem de bogat al cautarii noastreA fi interpelat de ambivalenta Plurala a celulelor de

bazaA ne simti raspunzatori de

complementaritatile Etnice ale lumii

A elibera contextul Deslusit al mediilor politice

A concepe schema Constrangatoare a diverselor valori

A aprofunda dialectica Fundamentala a raspunsurilor noastre

A manifesta schimburile Iradiante ale militantismului

A exprima solidaritatea Caritativa a gestului umanA revigora proiectul Festiv al celebrariiA identifica ancorarea Imperativa a necesitatiiA asuma probabilitatile Aprofundate ale cercetarilor

specialistilor

O specie mai puţin tratată este minciuna care nu reprezintă altceva decât un mesaj deliberat fals. Deși minciuna este cotidiană studii nu s-au făcut, până recent, decât de filosofi, teologi și psihologi. Bradlee consideră că a minţi este pentru oameni un obicei care durează de milenii şi nu olamentabilă inovaţie de ultimă oră.Minciuna este ,mai mult decât caracteristică regimurilor totalitare. Piotr Wierzbiki în cartea sa ”Structura minciunii” face analiza minciunilor din sfera informațiilor. În sistemele totalitare informația se supune unor precise directive de tipul: ce trebuie să știe sau să nu știe poporul.

Dezinformarea este practicată de marile puteri.Garth S. Jowett și Victoria O O Donnell în ”Propaganda & Persusion spun că: ”A 90 yers” (p.165) . Mass media produce cele mai eficiente rezultate ale dezinformării și atinge toate zonele de opinie ale societății.Propaganda se poate adresa unei largi audiențe sau unui segment de public. Există o predispoziție a publicului, o audiență care este canașlizată către mesajul propagandei pe baza principiului rezonanței. Jowett și O Donnell, în Propaganda&Persuasion dau ca exemplu: ”Don t ask, don t tell, controversy has created communitiesamong those who oppose gays in the military and communities who prefer that gays be open about ther sexuality while serving in the armed forces” (p.365).

În mod ironic, termenul de propagandă provine de la Biserica Romano-Catolică. Înțelesul inițial era acela de Propagare a credinței”. Despre propagandă în viața politică se poate vorbi începând cu secolul XX. Jowett și o Donnell spun în Propaganda&persuasuasion că ”The period World Wor was the first time that population of entire nations were actively involved in a global struggle. The citizens of Europe an America were asked to forgo their own pleasure for the sake of the wore effort. Maney had to be collected; material, comforms had to be sacrificed; families lost their loved ones. All-aut public cooperation was essential” (p.166).Un infernal și elaborat plan de propagandă l-au avut naziștii în timpul celui de-al doilea război mondial. S-a obținut, astfel, un larg sprijin național dar și internațional. Un diaboluc plan de propagandă l-au avut comuniștii din Uniunea Sovietică și în România după 1948.

Sub aspect intenţional, dezinformarea poate fi analizată în funcţie de formele simbolice prin care sunt codificate informaţiile din mesaj.1. Coduri exprimate prin limbajul natural, limbajul non-verbal (gesturi, mimică), simboluri concrete (culori, panouri, lumini) şI simboluri abstracte specifice limbajului artificial (elaborat ştiinţific) precum formule matematice, expresii logice etc.2. Codificarea polisemantică a mesajului. Multitudinea de semnificaţii imanente enunţului generând o diversitate corespunzătoare de opinii se răsfrânge într-o diversitate de atitudini care merg de la adeziune totală la refractarism.  U n a d i n t r e c e l e m a i u z i t a t e f o r e d e d e z i n f o r m a r e e s t e i n t o x i c a r e a . Este o metodă de manipulare complexă. Intoxicarea care vizează credibilizarea unei afirmaţii false şi determinarea unei reacţii a manipulatului ca urmare a asimilării acelei afirmaţii, prin transmiterea în mod premeditat şi inducerea în conştiinţa manipulatului a unor informaţii false. Scopul intoxicării este de a realiza confuzie în rândurile adversarilor politici şi a cetăţenilor. În Dicţionarul ştiinţelor sociale, propaganda este definită prin: “Tehnicile şi metodele de influenţare sau controlare a atitudinilor şi comportamentului... prin utilizarea cuvintelor şi a altor simboluri în vederea transmiterii, promovării sau răspândirii unor doctrine, teze sau idei” ca şi prin “declaraţiile şi impresiile care rezultă din folosirea unor astfel de tehnici şi metode”.

Intoxicarea se deosebește de zvon prin faptul că, în timp ce zvonul poate consta într-o informație exactă, care din cauză nu poate fi argumentată, sau insuficient susținută, este indusă în conștiința publică ca o idee deja acceptate, intoxicarea susține, întotdeauna, o idee falsă. Zovul lansează un mesaj. Intoxicarea are ca scop formarea de atitudini și, în final, la convingeri.

I ntoxicarea c o n s t a   i n s uprasa turarea  surse lor  cu informatie falsă. Canalele de comunicare sunt blocate cu mesaje diversioniste. Scopul este, de cele mai multe ori, ca populația să fie pregătită emoțional, pentru o acțiune total neașteptată. Un alt scop este acela de a bloca o acțiune normală, previzibilă altfel. Psihologic, de fapt, se produce o "anesteziere " a publicului. Mesajul din intoxicare este, astfel, inoculat fără mari probleme. Televiziunea intoxică, practic, în fiecare campanie electorală. Se produc, astfel, a d e v a r a t e   r a z b o a i e ale imaginii. Iese invingator cel care a investit cel mai mult in propria sa imagine si care a sabotat cel mai bine imaginea celuilalt. La confrunatrea între Mircea Geoană și Traian Băsescu, intoxicarea cu

legăturile primului cu maogulii și baronii a avut efectul scontat prin sabotarea imaginii lui Geoană ca urmare a vizitei sale, nocturne, la mogulul Sorin Ovidiu Vântu.În principiu, propaganda este un dialog fără interlocutor. Dialogul se poartă cu convingerile, cu percepţiile şi cu senzaţiile oamenilor cărora încercăm să le inoculăm o anumită idee. Celălalt nu este prezent decât pentru a accepta sau pentru a respinge ideile transmise. În principiu formarea convingerilor are patru etape: 1. prezentarea ideilor (transmiterea mesajului), 2. conceptualizarea sa perceptivă (asocierea ideilor cu noţiunile). A treia etapă este cea mai importantă şi presupune acceptarea ideilor transmise. În cazul în care le respinge, propaganda a dat greş fie din cauza deficienţelor de construcţie (nu s-a ţinut cont de convingerile anterioare ale oamenilor, s-au ignorat senzaţiile inconştiente, lipsită de logică şi coerenţă), fie din cauza deficienţelor de transmitere (folosirea unui canal de comunicare inadecvat, alegerea greşită a momentului şi duratei transmiterii sau ignorarea circumstanţelor transmiterii). Odată ideile acceptate, urmează etapa a patra: obiectivarea valorilor în comportamente ulterioare (aplicarea ideilor şi a atitudinilor derivate din acceptarea lor). În funcţie de „dimensiunea“ şi numărul adevărurilor pe care le transmite, propaganda politică este de trei feluri: 1. propaganda albă. Informațiile utilizate sunt oficiale. Se introduc, în mod contracdictoriu, printre informațiile care reprezintă contextul social actual. Aceste informații sunt de regulă din cultură sau știință. Psihologic, la nivelul țintelor propagandei, se elimină aproape total senzația de propagandă. Într-un interviu acordat Otiliei Albu, în ”Alma Mater”, în 2010, Emil Hurezeanu declara: ”Fără să intrăm în amănunte, la propagandă se întîmplă ca şi în magie, magie albă- magie neagră. Există forme consacrate de propagandă albă. Am practicat, ca să zic aşa, propaganda albă, ca jurnalist la Europa Liberă, ani de zile, în timpul Războiului Rece. Propaganda albă, aş spune, era foarte diferită, nu numai în privinţa culorii, în raport cu propaganda roşie. Propaganda albă pornea de la contracararea efectelor de pervertire pe care, totuşi, comunismul, în mod sesizabil, nemijlocit, le-a exercitat împotriva oamenilor nevinovaţi şi singuri pe lume. Propaganda albă, în democraţie şi într-o perioadă de pluralism şi chiar de bruiaj, de cacofonie a comunicării, cum este cea pe care o trăim, aproape că nu se mai practică, sau e inutilă. Pînă la urmă, vedeţi, dacă n-ar fi trebuit reabilitată cumva, pentru cauze

bune, ale comunităţii, şi chiar ale omului simplu şi singur. Uneori e bine să ai mesaje repetate, cu o anumită ideologie, să faci propagandă pentru scopuri bune. Noţiunea de propagandă trebuie văzută de fiecare dată şi în înţelesurile ei bune.” 2. propaganda gri combină informaţiile adevărate cu cele false. Știrile conțin date precise aparent, pentru că nu pot fi verificate dacă sunt adevărate, sau nu. Senzaţia de „bine documentat“ este fundamentată prin cifre, sau statistici. Elementel inserate, cele ireale sunt strecurate și sunt asimilate ca reale, receptorilul admițând întreaga știre ca fiind reală..3.propaganda neagră foloseşte elemente false în construirea mesajelor. Metodele sunt multiple. Se dau informații pe sistemul ”pe surse” provenite de la insitituții sau persoane care nu pot fi verificate. Există situații în care această propagandă vine în urma unui zvon lansat cu nu multă vreme în urmă.Psihologic aceste informații vin peste o așteptare a telespectatorilor. Practic răspund la ceea ce aceștia ar dori să audă. Cu cât informația atinge puncte generale ale societății care interesează un grup mai mare de oameni, cu atât impactul mesajului în masă este mai mare.

Se poate vorbi de patru tactici de propagandă.1. Topurile aranjate. Intoxicarea se realizează prin construirea unor ierarhii ale

personalităților și la premierea unora dintre acestea. Titulaturile pot fi de orice fel, de la policianul anului, la cel mai iubitor de țară parlamentar, cel mai bun ministru. De multe ori contextul sau cine premiază nici nu este menționat. Scopul este ca persoana din vârful topului să capete popularitate.

2. Sondajele promoționale. Sunt sondajele prin care sunt solicitate opinii privind gradul de încredere. Fiind vorba de opinia publică se obține, astfel, notorietate pentru o anume persoană. SE folosesc sondaje un interievații sunt întrebați dacă consideră că o anumită persoană este capabilă să dețină o anumită funcție.

3. Testele formative. Sunt întrebări adresate populației care de fapt sunt informări. Întrebarea conține și răspunsul și pot fi adresate pe telefon sau în

4. Dezbaterile trucate. Sunt utilizate în rețele de dezbatere publică. Manipulatorul, sub pseudonim, combină informațiile adevărate cu cele false intră în diferite dezbateri. Participanții datorită știrilor și raționamentelor incluse ajung la concluziile urmărite de către manipulator.

////////////În ceea ce privește manipularea prin mass media există două curente de opinie. Din primul curent fac parte cei care dețin trusturi media, sau le conduc, afirmă că presa

este independentă și, mai mult decât atât, se opune propagandei. Al doilea curent de opnie, formulat de către critici, susțin că mass media este manipulată și că nu contează dacă aparține partidului de la putere sau, chiar, a unei alte națiuni. Mass media nu numai că este manipulată dar devine transmițător de propagandă. În acest curent de opinie sunt înglobați și acei critici care afirmă că presa manipulează în mod conștient, în funcție de propriile sale interese. De fapt, este vorba de o dublă manipulare, o înpletire a intereselor, în special financiare, ale trustului de presă și a celei politice.

În ceea ce privește televiziunea Pierre Bourdieu în ”Despre televiziune” ( Grupul Editorial Art, 2007) indică ”modul în care televiziunea poate, paradoxal, să ascundă arătând, arătând altceva decât ceea ce ar trebui să arate dacă ar fi cu adevărat preocupată de ceea ce pretinde că face, adică să informeze; sau, dimpotrivă, arătând ceea ce ar trebui să arate, dar în așa fel încât, de fapt, nu-l arată sau îl face să pară lipsit de importanță, ori construindu-l în așa fel încât faptul cu pricina primește o semnificație ce nu corespunde câtuși de puțin realității”. (p.25)

În The Information Machines: Their impact on Men and the Media, New York: (Harper & Row, 1971,), Ben Bagdikian spunea: „Sunt din ce în ce mai mulţi oameni care înţeleg cum sunt realizate, organizate şi transmise ştirile şi ar fi lipsit de inteligenţă din partea lor dacă nu le-ar folosi spre propriul lor avantaj” (p.26). În Publicidad Y Democracia En LA Sociedad De Masas (Ediciones Paidos Iberica, 2003) spune că „Orice îndoială că însăşi emisiunile de ştiri au o semnificaţie propagandistică poate fi curmată prin compararea modului în care mai multe televiziuni reacţionează la o întâmplare. Fiecare redacţie va decide cât de importantă este întâmplarea - decizie care va fi apoi reflectată în locul pe care îl va ocupa ştirea în desfăşurarea jurnalelor, lungimea sa sau numărul ştirilor „conexe“.(p.50).În ”Epoca dezinformării”(Editura Militară, București, 1991) Henri-Pierre Cathala, avertizează că ”războiul psihologic e forma inteligentă, superioară și ultima de război, la fel de periculoasă ca și războiul nuclear sau clasic.” (p.5)

În ”Propaganda&Persuasion”, Jowett și O Donnell propun un model al procesului de propagandă, unde se poate observa foarte clar rolul mass media.

…………………..(p.360).

Mai mult decât conclident este cazul președintelui Nixon, care a creat Biroul de Comunicare de la Casa Albă a avut un motiv foarte simplu, dar clar explicat în Memoriile sale: … preşedinţii postmoderni „trebuie să fie maeştri în arta

manipulării mass-media, nu numai pentru a câştiga alegerile, dar şi pentru a duce la bun sfârşit politicile lor şi pentru a le susţine cauzele în care cred. Ei trebuie, în acelaşi timp, să evite cu orice preţ să fie acuzaţi că manipulează presa”. „Grija pentru imagine trebuie să primeze în faţa sensului”. (apud Salmon, 2008, p. 132).

„Multiplicarea mijloacelor de informare în masă, creşterea numărului de jurnalişti acreditaţi şi internaţionalizarea acoperirii mediatice au erodat relaţia strânsă între Putere şi presă, care permitea să administreze în comun fluxul de informaţii prin intermediul câtorva canale de comunicare. Televiziunea deschide un acces direct al publicului, dezvoltarea sateliţilor face posibilă extinderea sa pe întreg teritoriul ţării şi chiar în străinătate. Puterea publică fiind din ce în ce mai supusă opiniei publice, se va adresa direct acesteia; comunicarea tinde, aşadar, să se reorienteze de la simpla informare a presei la acţiune asupra opiniei, ceea ce Nixon numea going public. (Salmon, 2008, p. 132).

În televiziune există mai multe posibilități de manipulare: manipularea prin imagine, prin filmare, prin montaj, prin comentariul din off , prin paginație,prin omisiune, prin zvonuri mediatice, prin cenzura, prin procedeul "a ascunde arătând", prin charismă, prin jurnalisti, prin mijloacele non-verbale de comunicare.1. Manipularea prin imagine

Televiziunea poate să ascundă ceva arătând altceva. Pierre Bourdieu în ”Despre televiziune” spune că ”dacă ar fi cu adevărat preocupată de ceea ce pretinde că face, adică să informeze; sau, dimpotrivă, arătând ceea ce trebuie să arate, dar în așa fel încât, de fapt nu-l arată sau îl face să pară lipsit de importanță, ori construindu-l în așa fel încât faptul cu pricina primește o semnificație ce nu corespunde câtuși de puțin realității” (p.25). . Imaginile care crează ”efectul de real” au o uriașă putere provocatoare. Sunt imaginile de la manifestații unde,în realitate, se află câteva zeci de persoane unde telespectatorului i se prezintă a fi cel puțin câteva sute. Se provoacă astfel telespectatorul să iasă și el la manifestație sau că, motivul acesteia, este larg susținut de către populație.

2. Manipularea prin filmare. Reprezintă combinarea ulterioară a cadrelor filmate. Tehnicile sunt multiple: lipirea cadrelor într-o succesiune oarecare sau complex, prin scurtarea unor cadre, prelungirea altora, intercalarea cadrelor şi trecerile. În Manipularea opiniei publice prin televiziune Corina Crian și Lucian în lucrarea afirmă că ”manipularea prinmontaj se face cu scopul de a defăima și compromite , de a pune într-o lumină

negativă o persoană sau o parte implicată într-un eveniment.” (Editura Dacia, 200, p. 65)

3. Manipularea prin comentariul din off. Vocea poate marca unele imagini, sugestive pentru manipulare. Poate contrasta cu ceea ce se vede în imagini și astfel se dă un alt sens informației. De multe ori un discurs, o conferință de presă poate fi deturnată, în adevărul ei, de către vocea din off. Vocea poate fi suprapusă peste sunetul real al materialului și astfel crește veridicitatea informației prezentate.

4. Manipularea prin paginație. Acest tip de manipulare este specific buletinelor de tiri, atunci când o știre deosebit de imporantă și

cu cu impact asupra populaiei este prezentată la finalul jurnalului informativ și invers.

5. Manipularea prin omisiune. Omisiunea reprezintă   procedeul prin care un eveniment, o persoană, un grup social sau un partid politic nu este reflectat în nici un program, din diverse motive.

6. Manipularea prin zvonuri mediatice. Constă în propagarea zvonurilor. Am definit ceea ce este zvonul, în cazul televiziunii se nasc din întrebările spontane pe care publicul le pune și la care nu se găsește răspuns. Ca

scop final al lansării zvonurilor este intoxicarea. 7. Manipularea prin cenzură. Se realizează prin eliminarea unor informații din

conferințele de presă și a unor detalii sugestive dintr-o știre.8. Manipularea prin procedeul "a ascunde arătând". Prin acest procse evidențiază

ceea ce nu este important. Realitatea capătă, astfel, o altfel de importanță.9. Manipularea prin charismă. Aici este vorba de prezentarea buletinului de știri.

Prin charisma sa influențează telespectorii să se uite la un jurnal numai pentru că este prezentat de el.

10. Manipularea prin jurnalisti. Jurnaliștii se găsesc în două situații: a manipula conștient (în funcție de interesel trustului de presă) sau inconștient (induși de către propriile lor opțiuni).

11.Manipularea prin mijloacele non-verbale de comunicare. Baudler și Grinder au pus bazele neurolingvisticii. Frogs into Princes: Neuro Linguistic Programming. Moab, ( Real People Press, 1970) consideră că ” principalele instrumente ale manipulării în dialoguri și negocieri sunt vocea, buzele, privirea, gesturile, postura și distanțele. Deși doar 7% din informație este legată de cuvinte, 38% reprezintă paralimbaj (în principal intonația și inflexiunile vocii) iar 55% e percepută și reținută prin intermediul limbajului non-verbal (expresia feței, gesturile, postura corpului) rolul său este minimalizat, în ciuda

faptului că body manguege poate sprijini, contrazice sau substitui comunicarea verbală”. (p.194)Deși, la o primă vedere, ar trebui să nu fie manipulatoare, tocmai emisiunile de știri sunt cele mai succeptibile de manipulare. Și aici este vorba despre tehnici specializate.1. Selectarea ştirilor. Sunt utilizate trei criterii de selectare.

a) Importanțăb) Interesului telespectatorului față de subiectc) Interesului trustului față de știre.2. conceperea ştirilor. Concepute încât să poată fi asimilate cu uşurinţă de telespectatori ele urmăresc o anumită senzație, opinie din partea telespectatorului. 3. plasarea ştirilor. O ştire care deschide jurnalul va fi considerată „mai adevărată“ pentru că va fi considerată „mai importantă“. O ştire plasată în mijlocul jurnalului va beneficia de o importanţă mai mică în ochii telespectatorilor. De asemenea, plasarea unei ştiri după calupul publicitar îi va diminua din seriozitate. Bineînțeles că importanța este dată de către interese.4. titlurile ştirii. În loc să formeze o sinteză a buletinului de știri, ele conțin concluzii ale unor știri gata formulate.5. alegerea amănuntelor. Când este vorba de eveniment complex sunt selectate numai acele amănunte care servesc scopului manipulării. 6. selecţia imaginilor. Vor fi alese acele imagini care să dea greutate Informaţiilor spre zona de mnaipulare iurmărită. De multe ori se vor folosi imagini pentru a masca lipsa unor informaţii complete. Se va pasa telespectatorului responsabilitatea „înţelegerii“ circumstanţelor şi elementelor componente ale unui eveniment.

Secolul XXI reprezintă, mai mult decât oricând, un secol în care televiziunea reconfigurează viața cotidiană, mecanismele de formare a opiniei publice și comunicarea politică. Camelia Beciu în ”Comunicare și discurs mediatic”(Editura Comunicare/.ro, 2009) precizează: ”În viața cotidiană televiziunea a generat noi pratici domestice și un alt mod de a concepe rutina zilnică. Felul în care actorii sociali ăși definesc ”relația cu ecranul” în familie țși în viața socială a dus la diversificarea stilurilor de viață cotodiană. În sfera politicului, televiziunea a transformat relația omului politic cu electoratul și cu jurnaliștii, contribuind decisiv șa ”punerea în scenă” a acțiunii politice. În acelașii timp, televiziunea rămâne una

dintre principalele resurse de informare și socializare politică a electoratului”.(p.109)(Aries, Philippe & Duby, Georges (coord.), Istoria vietii private, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1997.Barnes, J.A., Sociologia minciunii, Editura Institutului European, Iasi, 1998.Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1998.Bruner, Roland, Psihanaliza si societate postmoderna, Ed. Amarcord, Timisoara, 2000.Buzarnescu, stefan, Sociologia Opiniei Publice, Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 2000.Ferreol, Gilles (coord.), Dictionar de sociologie, Editura Polirom, Iasi, 1998.Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Ed. Nemira, Bucuresti, 1997.Haines, Rosemarie, Comunicarea televizuala, Editura Eficient, Bucuresti, 2000.Joule, K.V. & Beauvois, J.L.,Mic tratat de manipulare, Editura Antet, Oradea, 1997.Kapferer, Jean - Noel, Zvonurile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993.Lorenz, Konrad, Cele opt pacate capitale ale omenirii civilizate, ED. Humanitas, Bucuresti, 1996.  Miège, Bernard, Societatea cucerita de comunicare, Ed. Polirom, Iasi, 2004Moscovici, Serge, Psihologia sociala sau masina de fabricat zei, Ed. Polirom, Iasi, 1997.Muchelli, Alex, Tehnici de manipulare, Ed. Polirom, Iasi, 2002.O'Donnell,  Jowett, Persuasion: An interactive dependency approach, New York, Random House, 1982..Peretti, Andre de (coord.), Tehnici de comunicare, Ed. Polirom, Iasi, 2001Roth, Andrei, Modernitate si modernizare sociala, Ed. Polirom, Iasi, 2002.Zamfir, Catalin (coord.), Dictionar de Sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1998.)