Dialog solitar

= Iona =

de Marin Sorescu

"Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona,

omenirea întreagă este Iona, dacă îmi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii

şi în faţa morţii." (Marin Sorescu) Evoluând sau trecând, pur şi simplu, de la Setea muntelui de

sare la setea fără limite de absolut, concentrând sub forma meditaţiei strigătul tragic al

individului însingurat, confruntat cu propriul destin şi cu o cunoaştere de sine mereu eşuată,

Sorescu reuneşte în Iona – parabolă sublimă destinată scenei – ecouri mitice şi accepţii

freudiene, absurde, cu o implicaţie imensă în povestea dramatică a omului ce se destramă în

singurătate, ce caută, ca şi cale de salvare, "o bancă de lemn în mijlocul mării" – "lăcaş de stat cu

capul în mâini în mijlocul sufletului" – care să reducă, pe cât posibil, senzaţia de "târziu în

mine".

Meditaţie tragică şi mitologică, piesa se înfăţişează în faţa lectorului şi a criticului avizat

ca fiind o amplă metaforă structurată şi desfăşurată, însă, pe un plan propriu-zis relativ simplu:

pescarul Iona este înghiţit de un peşte uriaş, simţindu-se captiv într-un joc labirintic al propriului

destin. Fiind constrâns, împotriva propriei voinţe, la un exil forţat în spaţiul singurătăţii absolute,

şi deci, al unei obscurităţi solitare, face eforturi disperate pentru a-şi găsi identitatea şi pentru a se

salva de sinele latent.

În această farsă existenţială a absurdului, autorul se declară un pasionat al dedublării,

punând în eroul său parabolic o sumă de contradicţii principiale raportate la paralelisme precum:

individ – societate, libertate – necesitate, sens – nonsens, speranţă – disperare. De altfel, Sorescu

leagă de preceptele religioase pe care le are ca fundament în procesul de creaţie – sursa de

inspiraţie se regăseşte în mitul biblic al profetului Iona – interogaţii ontologice, primordiale

grave, care pun probleme privitoare la viaţă, moarte, destin, fericire.

Descoperindu-se solitar după fiecare evadare, Iona subliniază latura teleologică a scrierii.

Astfel, are scopul de a-l întemeia pe lector prin certitudini descoperite sub forma revelaţiilor

târzii, dar care se integrează perfect în planul ideatic. În acest sens, conştientizarea că "fericirea

nu vine niciodată atunci când trebuie" este completată prin clauze de disculpare a sinelui,

încercând să se convingă de faptul că "vinovat e drumul, el a greşit-o".

Fără urmă de îndoială, Marin Sorescu asigură acestui eseu parabolic un loc privilegiat în

literatura destinată scenei şi în categoria cărţilor de suflet şi de viaţă. Dacă autorul "ştie numai că

am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur; cred că lucrul cel mai

îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul", cititorul sigur va şti cum să se găsească, să se

regăsească şi să "răzbească, în cele din urmă, la lumină".

Harabagiu Alexandra