Universitatea Babes-Bolyai

Facultatea de Istorie si Filosofie

Specializarea: Studii de Securitate

Nume: Baiceanu Anca

Razboiul Rece

Rusia vs SUA

Introducere

Expresia “Război Rece” datează din secolul al XIV- lea, când scriitorul spaniol

Don Juan Manuel a utilizat-o pentru a descrie conflictul dintre creştinătate şi islam. El a

observat ca războaiele reci şi cele fierbinţi se disting în principal prin modul în care se

sfârşesc:

“Războiul care este extrem de crud şi foarte fierbinte se sfârşeşte fie cu moarte,

fie cu pace, în timp ce un război rece nu aduce nici pace şi nici nu conferă onoare

acelora care l-au iniţiat”.1

După sfârşitul celui de-al II lea Război mondial, în lume se conturează 2 poli ai

puterii-SUA şi URSS. Dispariţia alianţelor la sfârşitul războiului punand faţă în faţă cele

două puteri.

Statele europene, slăbite după război şi incapabile să îşi susţină apărarea prin

mijloace proprii, devin miza rivalităţii între doi coloşi cu şanse total diferite.2 Se dezvoltă

astfel un conflict de lungă durată, cunoscut sub numele de “Război Rece”.

În viziunea lui Stalin, Războiul Rece “ nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă

un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social. Fiecare îşi impune propriul sistem

până unde înaintează armatele sale.”3

În sens strict, începutul Războiului Rece este marcat de întâlnirea dintre Winston

Churchill şi Harry Truman, la 5 mai 1946, când Churchill a afirmat următoarele: ”De la

Strettin la Marea Baltică şi până la Triest în Adriatica, o cortină de fier a coborât în

mijlocul continentului. Democraţia şi libertatea trebuiesc instalate cât mai repede, pentru

a stopa intenţia sovietică de a-şi extinde nelimitat puterea şi doctrina.”4

1 Martin McCauley;Rusia,America si Razboiul Rece 1949-1991,Editura Polirom,Iasi,1999,p332 Philippe Moreau Defarges;Relatii internationale dupa 1945;Editura Institutul European,2001,p43 Florin Constantiniu,De la razboiul fierbinte la razboiul rece,Editura Corint,Bucuresti,19984 Pascal Boniface;Relatiile Est-Vest 1945-1991,Editura Institutul European,Iasi,1998

I. Perioadele principale ale Războiului Rece

Războiul Rece poate fi împărţit în patru perioade principale.5

Prima perioadă este plasată în ultimii ani ai lui Stalin, până la moartea sa în

1953. Politica externă rusă în timpul acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară

riscului.

Urmează apoi a doua perioadă, una de pericol şi de confruntare, de la moartea

lui Stalin, până la evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969.

Caracteristică acestei perioade este diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era

mult prea încrezător în puterea crescândă a URSS.

A treia perioadă este una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor

superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi de a reduce riscul confruntării. Această

perioadă se încheie cu invazia sovietică în Afganistan în 1979. Aceasta este

considerată cea mai gravă greşeală a politicii externe sovietice.

În perioada a patra, supranumită şi “al doilea Război Rece”, a avut loc o

accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii politice. Acest proces este

stopat de Mihail Gorbaciov, care dorea o reevaluare a obiectivelor politicii externe şi

negocierea unui nou tip de relaţie cu America. Prin urmare, Moscova nu mai sprijină

comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. URSS nu mai suporta povara

economică de a fi o superputere şi a suferit un fenomen de implozie. Prin politica sa,

Gorbaciov şi-a distrus propriul stat şi beneficiile au revenit SUA.

Unii specialişti consideră că anul 1917 marchează începutul Războiului Rece, an

în care bolşevicii au înfiinţat primul stat comunist.6

Intensitatea polemicilor dintre Est şi Vest în timpul acestei perioade amintea de

primul Război Rece. URSS era ridiculizată şi descrisă ca o întruchipare a ”imperiului

răului” de către preşedintele Reagan şi, de asemenea era acuzată de susţinerea

terorismului internaţional şi chiar de tentativa de a-l asasina pe Papă.7

5 Martin McCauley,op. cit.,p.336 Ibidem7 Martin McCauley , op. cit.,p38

Washington-ul a început să vadă mâna Moscovei în tulburările care aveau loc

pretutindeni în lume. Relaţiile superputerilor au devenit un joc de sumă zero: dacă

URSS obţinea un avantaj oriunde în lume, SUA pierdea şi invers.

Faptul că Andropov a preluat puterea în 1982 a scos la iveală prea puţine

schimbări în atitudinea URSS. Convingerea sa că mişcarea pentru pace era destul de

puternică pentru a sili guvernul Vest-german să-şi reconsidere politica de instalare a

rachetelor Pershing şi Cruise era greşită. Cu toate acestea, dezbaterile Est-Vest au

continuat la Geneva, pentru negocierea reducerii armamentului nuclear cu rază medie

de acţiune şi a celui strategic, la Madrid în legătură cu CSCE(Conferinţa asupra

Securitaţii şi Comunicării în Europa) şi la Viena pentru reducerea reciprocă şi echilibrată

a forţelor militare în Europa.

Alegerea lui Mihail Gorbaciov ca lider sovietic în martie 1985 a inaugurat o

schimbare categorică a naturii relaţiilor internaţionale. Convins că ţara sa era secătuită

de cursa înarmărilor, el a acordat întâietate politicii externe şi a vorbit de o nouă gândire

politică. Aceasta confirma faptul că securitatea internaţională nu poate fi atinsă numai

prin mijloace militare, că toate statele sunt interdepedente, că armele nucleare ar trebui

abolite până în anul 2000 şi că ideologia ar trebui exclusă din elaborarea strategiilor de

politică externă şi de securitate internaţională. Împreună cu ministrul său de externe,

Eduard Şevardnatze, Gorbaciov a lansat o “ofensivă a farmecului” şi a cucerit întreaga

lume occidentală.8

Prima sa întâlnire cu preşedintele Reagan, la Geneva în 1985, s-a finalizat cu o

declaraţie comună, care propunea reducerea la jumătate a arsenalului nuclear al

superputerilor. Întâlnirea următoare a avut loc la Reykjavik în octombrie 1986, dar de

această dată nu a putut fi depăşit dezacordul asupra Iniţiativei de Apărare Strategică.

II. Teorii asupra cauzelor Războiului Rece

8 Martin McCauley, op.cit., p39

II.1. Teza tradiţională-ameninţarea rusească

A fost formulată încă din 1946/1947, de către consilierul american George

Kennan, devenind în scurt timp o certitudine pentru opinia publică americană şi Vest-

europeană.

Această teorie susţine că toate conflictele şi crizele au fost iniţiate de URSS şi au

fost produse de expansionismul rusesc, care făcea parte integrantă din ideologia

marxist-leninistă, iar aceasta preamărea victoria mondială a socialismului asupra

capitalismului, ca rezultat al unei lupte de clasă universale. Prin urmare un stat este

blamat pentru toate problemele care se ivesc în relaţiile internaţionale.9

II.2. Teza revizionistă- imperialismul american

Această teorie a fost emisă de adversarii politicii externe a administraţiei Truman

şi a fost intens dezbătută în lucrări şi discuţii publice.

Aceasta este o imagine similară celei anterioare, cu Washington-ul privit ca o

sursă a răului, exponent al capitalismului agresiv şi expansionist. Din nou

resposabilitatea este atribuită acţiunilor unui singur stat, în timp ce partea opusă face

eforturi pentru a evita conflictul militar. Se considera că sistemul capitalist implică

producţia militară şi confruntarea pentru a supravieţui.

II.3. Teoria superputerilor

“ Cred că SUA trebuie să susţină popoarele libere care rezistă tentativelor de

aservire de către minoritaţi armate sau presiuni venite din exterior. Trebuie să ajutăm

popoarele libere să-şi făurească destinul cu propriile lor mâini ."10

Dezvoltată de către chinezi în perioada anilor ’60 pentru a demonstra

îndepărtarea Moscovei de adevărata cale marxist-leninistă, teoria are în vedere o aşa-

numită înţelegere tacită şi competiţie acerbă între superputeri, având drept scop

9 Wilfried Loth,Împărţirea lumii-Istoria Războiului Rece ,Editura Saeculum,Bucureşti,1997,p1010 Berstein Serge, Istoria Europei, vol.5, Editura Institutul European, Iasi, 1998

dominarea lumii. Aceasta subliniază ruptura dintre Beijing şi Moscova, fiind în acelaşi

timp o expresie a insecurităţii chineze. În perioada anilor ’70 survine o apropiere faţă de

Moscova, care, în schimb, alarmează Rusia.

II.4. Teoria cursei înarmărilor

Construirea armelor nucleare atinsese proporţii care lăsau impresia că

fenomenul scăpase de sub control. Responsabilitatea aparţinea atât Estului cât şi

Vestului. Din această cauză stoparea cursei înarmărilor şi promovarea dezarmării erau

considerate de o importanţă capitală. Această teorie se bucura de popularitate în

special în rândul statelor înscrise în mişcarea pentru pace.

II.5. Teoria conflictului de clasă

Această teorie este clădită pe analiza marxistă a conflictului de clasă ca

promotor al schimbării. Tensiunea este produsul declinului şi expresia revoluţiei sociale.

Conflictul dintre capitalism şi comunism se manifestă prin tensiunile care apar între

superputeri. Mişcarea revoluţionară din lumea a treia implică, inevitabil şi superputerile

în conflict. 11

III. Relaţiile politico-militare Est-Vest

III.1. Situaţia Europei după război

Cu toate că cel de-al II-lea Război Mondial a durat mai mult în Asia, tot Europa a

fost cea mai afectată. Din bilanţul total de 50 milioane morţi şi dispăruţi, 35 milioane

sunt europeni12. URSS a pierdut 20 milioane de oameni, din care jumătate civili (10%

din populaţia totală a ţării). Germania a înregistrat 5 milioane morţi, mai ales militari;

Polonia 5.8 milioane, în principal civili (15% din populaţia ţării); Yugoslavia 1.5 milioane

(80% civili); Franţa 600.000; Italia 500.000. La acestea se adaugă pierderile indirecte,

11 Martin McCauley, op. cit.,p4212 Pascal Boniface, op. cit.

legate de scăderea numărului de naşteri, creşterea mortalităţii-toate drept consecinţă a

restricţiilor alimentare.

Viaţa economică şi socială în Europa este afectată de deficitul natalităţii,

scăderea speranţei de viată cu 8 ani în Franta) şi de disproporţia între sexe şi vârste.

Se reduce mâna de lucru, iar populaţia activă trebuie să suporte cheltuielile pentru

întreţinerea persoanelor în vârstă, copiilor şi invalizilor. Ca urmare a războiului se

înregistrează mari deplasări de populaţii, total lipsite de resurse, iar în locurile unde

caută refugiu, nu găsesc decât ruine şi foamete. La pierderile umane ale războiului se

adugă imense pierderi materiale. URSS a pierdut 100.000 colhozuri şi 6 milioane case;

Yugoslavia 60 % din potenţialul agricol, Polonia 80% din industrie şi mijloace de

transport; Italia 50% din reţeaua feroviară; Franţa aproape întreaga suprafaţă portuară

şi o parte din căile ferate, poduri şi canale.

Producţia industrială scade cu 50% din 1939, producţia agricolă cu 1/3 în Europa

Occidentală şi cu mai mult de ½ în Europa Centrală şi Orientală.

În urma efectelor financiare dezastruoase ale războiului, ţarile au fost nevoite să

recurgă la împrumuturi, creşterea impozitelor şi utilizarea tot mai mult a biletelor de

bancă. Prin urmare, datoria publică a ţărilor creşte semnificativ.

Trebuie luat în considerare şi bilanţul moral al războiului, având în vedere că

pentru distrugerea adversarului s-a apelat la violenţe monstruoase. Distrugerea forţelor

armate, a potenţialului industrial, bombardamente aeriene, jafuri, masacre,iar toate

aceste orori au culminat cu lagărele de exterminare ale Germaniei hitleriste.

III.2. Conferinţa de la Yalta

Conferinţa de la Yalta, care este considerată “simbolul împărţirii Europei între

ruşi şi americani”, i-a adus faţă în faţă, la 4-11 februarie 1945, pe Stalin, Roosevelt şi

Churchill.13

Stalin este obligat să respecte drepturile şi suveranităţile popoarelor eliberate,

pentru a evita un nou conflict armat. Un acord vag de împărţire a influenţei, fusese făcut

13 Philippe Moreau Defarges, op. cit.

între Churchill şi Stalin în octombrie 1944: URSS-90% din Romania, 80% din Bulgaria,

Ungaria, iar Regatul Unit 90% din Grecia, în timp ce Yugoslavia urma să fie dominată în

proporţie de 50-50%. Roosevelt nu acceptă acordul anglo-rusesc, dar acceptă

dezmembrarea Germaniei, care este demilitarizată şi împărţită în 4 zone de ocupare.

III.4. Împărţirea Europei

Blocul sovietic

Stalin a declarat că “cine ocupă un teritoriu, îşi impune, deopotrivă, propriul său

sistem social şi că fiecare îşi impune sistemul pe cât de departe înaintează armata

sa.”14

După 1945, Stalin intenţionează să-şi extindă influenţa cât mai mult posibil,

contând pe oboseala democraţiilor occidentale, vlăguite de 6 ani de conflict armat.

Stalin ocupă parţial Iranul după război, solicită controlul strâmtorilor Bosfor şi Dardanele

şi susţine un război de gherilă comunistă în Grecia. Stalin nu doreşte totuşi să rupă

legaturile cu Occidentul, de la care aşteaptă sprijin economic.

La 5 martie 1945, Churchill a afirmat într-un discurs public următoarele: “de la

Strettin, pe malul Balticii, la Trieste, pe Adriatica, o cortina de fier a coborât în mijlocul

continentului european”.15

Această “cortina de fier” separă ţările din Estul Europei, aflate sub dominaţie

sovietică, de ţările occidentale.

Blocul occidental

Preşedintele american considera că după un război lung şi costisitor împotriva

lui Hitler, Mussolini şi a Japoniei, democraţiile occidentale nu mai trebuie să cedeze în

faţa unei noi ameninţări, cum este dominaţia comunistă.

14 Florin Constantiniu , op. cit., p.10215 Pascal Boniface, op. cit., p.12

Truman, încurajat şi de britanici, considera că statele Europei de Vest sunt prea

vlăguite de război pentru a rezista singure lui Stalin, astfel că vrea să plaseze SUA “în

fruntea lumii libere”.

La 12 martie 1947, Truman afirma: “ Cred că SUA trebuie să susţină popoarele

libere care rezistă tentativelor de aservire de către minoritaţi armate sau presiuni venite

din exterior. Trebuie să ajutăm popoarele libere să-şi făurească destinul cu propriile lor

mâini ."16 Truman propune un ajutor masiv din partea SUA pentru ţările care vor să-şi

păstreze libertatea.

Intervenţia americană conduce la o stabilizare în Europa de Sud şi Orientul

Apropiat, iar forţele monarhiste obţin în final victoria, ultimul refugiu comunist, de pe

muntele Grammos, fiind ocupat în octombrie 1949.

SUA adopta faţă de URSS o atitudine de “îndiguire”, pe termen lung, răbdătoare

şi fermă şi urmărind cu atenţie tendinţele expansioniste ale Rusiei. Aceasta politică

americană nu încerca să-i facă pe sovietici să dea înapoi de pe poziţiile care le-au

dobândit, ci să împiedice orice intenţie a URSS de a încălca interesele unei lumi

paşnice şi stabile. După blocada Berlinului se merge spre o oficializare a împărţirii

Germaniei. La 8 mai 1949, Germania de V este instituită ca stat independent prin “legea

fundamentală de la Bonn”. Obiectivul reunificării nu este abandonat. Moscova

reacţionează şi reuneşte Berlinul de Est, proclamând la 7 octombrie 1949 “RDG”.17

Planul Marshall- la 5 iunie 1947, generalul George Marshall, propune, în cadrul

unui discurs ţinut la Harvard “un ajutor frăţesc”, destinat să combată “foamea, sărăcia,

disperarea şi haosul”. Planul Marshall este destinat tuturor ţărilor europene, inclusiv

URSS-ului şi “ nu este îndreptat împotriva nici unei ţări, nici unei doctrine”.

Intervenţia sovietică în Afganistan

Moscova a intervenit în Afganistan pentru a restabili puterea comunistă

instaurată în aprilie 1979 şi respinsă de populaţie.Decizia de intervenţie a fost luată de

către Biroul Politic, în frunte cu şeful KGB Iuri Andropov, la 12 decembrie 1979.

16 Berstein Serge, Istoria Europei, vol.5, Editura Institutul European, Iasi, 199817 Florin Constantiniu, op. cit.

Ruşii au crezut că preşedintele Carter nu se va implica în acest conflict, dar

acesta a luat atitudine, considerând acţiunea rusească drept “cel mai serios pericol

pentru pace din 1945”.18

Washington-ul a oprit derularea unui contract de export de cereale cu Moscova şi

a sugerat sportivilor americani să nu participe la Jocurile Olimpice din 1980 de la

Moscova.

Conducătorii ruşi şi-au asumat intervenţia în Afganistan, motivată de teama

apariţiei unui nou lider local, care s-ar fi putut afla sub influenţa Chinei sau a SUA.

Moscova a considerat că dacă nu ar fi venit în ajutorul comuniştilor în Afganistan, s-ar fi

interpretat că ea nu este capabilă să facă faţă americanilor. Cu toate acestea, ruşii nu

au apreciat corect efectul negativ pe care îl va produce această invazie, care va

întoarce Orientul Mijlociu împotriva URSS.

Noul preşedinte american,

Ronald Reagan, a catalogat URSS-ul

drept un “imperiu al răului”, lucru ce i-a

jignit profund pe ruşi.19

IV. Noua gândire politică şi sfârşitul Războiului Rece

Conceptul “noua gândire politică” a apărut pentru a defini sistemul de lucru

adoptat de Mihail Gorbaciov şi ministrul de externe Eduard Şevardnaze, care a

revoluţionat politica externă sovietică, începând cu anul 1985. Noul preşedinte al URSS

considera lupta dintre superputeri neproductivă şi susţinea căutarea unor soluţii comune

18 Martin McCauley, op.cit, p.95

19 Martin McCauley, op.cit., p.95

pentru rezolvarea problemelor, evitarea folosirii forţei şi respectarea valorilor universale

comune.

Primul pas pentru normalizarea relaţiilor Est-Vest a fost întâlnirea dintre Reagan

şi Gorbaciov la Geneva

în noiembrie 1985. Aceştia au căzut de acord că un război nuclear sau

convenţional, nu ar aduce beneficii nici uneia dintre părţi, aşa că acesta trebuie evitat cu

orice preţ .

URSS-ul a devenit din ce în ce mai mult dispus să facă concesii şi, aceasta a

dus la semnarea în decembrie 1987 a unui acord privind eliminarea focoaselor nucleare

transportate de rachete cu rază medie de acţiune (cca 2500). În mai 1988, tot în urma

semnării unui acord, a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan.

Politica externă a lui Gorbaciov a avut efecte pozitive şi a schimbat radical

imaginea URSS în lume. Relaţiile ruso-americane au continuat să se dezvolte lent,

chiar dacă noul preşedinte american George Bush, ales în ianuarie 1989, este la

început reticent şi suspicios în ceea ce priveşte atitudinea conciliantă a lui Gorbaciov.

S-a convenit iniţierea unui tratat asupra fortelor convenţionale în Europa (CFE) şi

pentru viitor pregătirea unui tratat START. E. Şevardnaze a afirmat că cele două ţări “au

îngropat războiul rece în adâncurile Mediteranei”.20

Pe parcursul a aproape jumătate de secol, Războiul Rece a determinat

transformări la scară largă, la nivel politic, economic, social şi cultural, cum ar fi :

decolonizarea lumii a treia, creşterea puterii economice a Japoniei, Germaniei şi

conflicte regionale sângeroase.21

20 Martin McCauley, op. cit., p.115 21 Zaki Laidi, A world without meaning, Editura Routledge, 1998, p15

V. Bibliografie :

Lucrari de specialitate :

Martin McCauley;Rusia,America si Razboiul Rece 1949-1991,Editura

Polirom,Iasi,1999;

Philippe Moreau Defarges;Relatii internationale dupa 1945;Editura

Institutul European,2001 ;

Florin Constantiniu,De la razboiul fierbinte la razboiul rece,Editura

Corint,Bucuresti,1998 ;

Pascal Boniface;Relatiile Est-Vest 1945-1991,Editura Institutul

European,Iasi,1998 ;

Wilfried Loth,Împărţirea lumii-Istoria Războiului Rece ,Editura

Saeculum,Bucureşti,1997;

Berstein Serge, Istoria Europei, vol.5, Editura Institutul European, Iasi,

1998;

Jean-Louis Dufour, Crizele Internaţionale, Editura Corint, Bucureşti, 2002 ;

Steven Zaloga, Ţinta:America,Uniunea Sovietică şi armele strategice,

Editura Elit, Bucureşti, 1993;

Zaki Laidi, A world without meaning, Editura Routledge.

Surse electronice:

www.coldwar.org .

VI. Index

Termen, paginaBlocul occidental, 9Blocul sovietic, 8bolşevicii, 3capitalism, 6comunism, 6Conferinţa de la Yalta, 7, 8conflicte regionale, 12CSCE, 4cursa înarmărilor, 4Democraţia, 2Mihail Gorbaciov, 3, 4, 11

noua gândire politică, 11o cortină de fier, 2Orientul Apropiat, 9Planul Marshall, 9Război Rece, 2, 3Statele europene, 2Teoria cursei înarmărilor, 6Teoria superputerilor, 5Teza revizionistă, 5Teza tradiţională, 5