Războiul de 100 de ani

de Mihaela Mihăilescu • 30 May 2013• Comentează

1337- 1453

Conflict cu efecte devastatoare pentru Franţa, acest război a fost determinat de interese

dinastice, afirmate după stingerea dinastiei franceze a Capetienilor atât de regele Angliei

Eduard al III-lea, cât şi de regele încoronat al Frântei, Filip al VI-lea de Valois, dar şi de

probleme teritoriale.

Acestea din urmă proveneau din dispută anglo-franceză asupra Flandrei şi din refuzul lui

Eduard al III-lea de a prestă jurământ de vasalitate regelui Frântei pentru Guyanne,

teritoriu francez aflat în posesia monarhiei engleze.

Războiul se deschide cu o hotărâre de natură economică: stoparea exportului de lână engleză

către Flandra, ceea ce echivala cu sufocarea economiei acestei regiuni.

Flandra este nevoită să accepte o alianţa cu Anglia, chiar dacă, teoretic, era vasală Frântei.

Urmează conflicte cu caracter local, care culminează cu prima mare bătălie a războiului: luptă de

la Crécy (1346), precedată de devastarea Normandiei de către armată engleză. Dezastrul armatei

franceze a fost provocat de arcăşii englezi care au scos din luptă cavaleria grea franceză.

După zece ani, situaţia s-a repetat în timpul bătăliei de la Poitiers (1356), în urmă căreia regele

Frântei, Ioan cel Bun, a fost luat prizonier. În urmă tratatului de la Brétigny, întregul sud-vest al

Frântei intra sub control englez.

Urmaşul lui Ioan cel Bun, Carol al V-lea (1364 – 1380), denunţă acest tratat şi împreună cu

conetabilul du Guesclin reuşeşte să restabilească situaţia şi să-i alunge pe englezi din cea mai

mare parte a teritoriului francez. După moartea lui Carol al V-lea, urmaşul sau, Carol al VI-lea,

minor şi prezentând probleme mentale, este tutelat de unchii săi, puterea revenind marilor

principi. Aceştia ajung să se angajeze într-un sângeros război civil purtat între casele princiare

d’Armagnac şi de Burgundia. În 1414 Parisul este ocupat de armată lui Bernard d’Armagnac, iar

burgunzii se aliază cu Anglia.

După un an, armată engleză condusă de Henric al V-lea debarcă pe şol francez şi reuşeşte, în

condiţii de minoritate numerică absolută, să înfrângă din nou trupele franceze, în bătălia de la

Azincourt. Victoria este urmată de proclamarea să că rege al Frântei şi de ocuparea nordului ţării,

inclusiv a Parisului.

În momentul în care existenţă însăşi a statului francez era ameninţată, şi-a făcut apariţia Ioana

d’Arc. Ea însufleţeşte armată franceză a lui Carol al VII-lea (1422 – 1461) şi reuşeşte să

elibereze în 1429 Orléans, Troyes, Chalons, Reims. După arderea ei pe rug sub acuzaţia de

vrăjitorie (1430), englezii au pierdut războiul. Până în 1453, când are loc ultima bătălie, cea de la

Castillon, Anglia a pierdut toate teritoriile franceze pe care le deţinuse, cu excepţia portului

Calais.

La începutul secolului al XIV-lea, centralizarea Franţei părea intrată pe un făgaş ireversibil, dar

conflictul izbucnit cu Anglia, şi cunoscut sub numele de „războiul de 100 de ani” avea să creeze

mari probleme ambelor monarhii.

Cauzele generale sunt legate de menţinerea unor teritorii ale Franţei actuale în posesia regilor

Angliei, care prestau omagiu de vasalitate regilor francezi, dar nesocoteau uneori obligaţiile

contractului vasalic. De altfel, una din cauzele imediate ale războiului a fost refuzul regelui

Eduard al III-lea al Angliei să presteze omagiu regelui Franţei pentru ducatul Guyenne (sud-

vestul Franţei).

O altă cauză priveşte rivalitatea franco-engleză pentm comitatul Flandrei, zonă foarte prosperă

din punct de vedere economic, care depindea politic de Franţa, dar era atrasă în sfera de influenţă

a economiei engleze. În Flandra se dezvoltase postăvăritul, pentru care materia primă (lâna)

provenea în mare parte din Anglia, ca atare schimburile comerciale între cele două zone erau

foarte importante.

Un posibil factor favorizant este criza secolului al XIV-lea, care, diminuând veniturile obţinute

de seniori pe seama ţăranilor, îi îndeamnă pe cei dintâi să vadă din nou în război o sursă

„onorabilă” de câştiguri.

Cauza imediată a războiului a fost însă reprezentată de criza pentru succesiunea la tronul Franţei

deschisă prin moartea în 1328 a ultimului urmaş direct al regelui Filip al IV-lea cel Frumos. Cum

toţi cei trei fi ai regelui muriseră fără a lăsa urmaşi de sex masculin, se punea problema alegerii

unui nou rege. Fiica lui Filip al IV-lea fusese căsătorită cu Eduard al II-lea, regele Angliei, şi fiul

său, Eduard al III-lea, invoca dreptul de a ocupa tronul. Dar nobilii francezi nu acceptă un rege

englez, pe care îl percepeau ca străin şi care devenea şi prea puternic în raport cu ei dacă reunea

cele două coroane, şi preferă o altă soluţie. Cea mai apropiată rudă a defunctului rege (Carol al

IV-lea) pe linie masculină rămânea vărul său, din ramura Valois a familiei capeţiene, care este

ales rege şi urcă pe tron sub numele de Filip al VI-lea. Mai târziu, pentru a justifica respingerea

lui Eduard al III-lea, a fost invocată o prevedere a vechii legi salice, prin care femeile nu puteau

moşteni pământ. Prin extensie, femeile şi urmaşii pe linie feminină nu puteau succeda la tronul

Franţei.

Războiul începe în 1337 şi părea mai puţin favorabil englezilor, inferiori din punct de vedere

numeric şi siliţi să lupte departe de ţara lor, înfruntând astfel dificultăţi de aprovizionare şi

recrutare. Acestea sumt însă doar relative, căci regele Angliei are numeroase posesiuni pe

continent, care pot servi ca bază de operaţiuni, şi sursă de provizii şi chiar de oarneni. Pe de altă

parte, există elemente de superioritate foarte importante în cazul Angliei. Obiceiul englez de a

răscumpăra cu bani serviciul militar datorat în cadrul relaţiilor feudo-vasalice, precum şi

impozitele aprobate de Parlament îi ofereau regelui posibilitatea să întreţină o armată

profesionistă. Arcaşii englezi, recrutaţi dintre ţăranii liberi şi pricepuţi în mânuirea celor mai

ucigătoare arme la distanţă existente pe vremea aceea, s-au dovedit superiori în faţa cavaleriei

greu înarmate franceze.

La Crécy în 1346 şi la Poitiers în 1356, cavaleria franceză, greoaie şi indisciplinată, a fost

distrusă de arcaşii englezi. De altfel, în faţa unei noi tehnici de luptă, care permitea uciderea de la

distanţă, cavalerii erau aproape neputincioşi, ei fiind obişnuiţi cu lupta de aproape, în care scopul

nu era uciderea adversarului ci capturarea lui pentru a obţine o răscumpărare.

Acest lucru i se întâmplă şi regelui Ioan cel Bun (1350-1364), luat prizonier la Poitiers şi silit să

se răscumpere cu o sumă exorbitantă. Aceasta a amplificat criza din Franţa, unde se declanşează

profunde mişcări sociale. Reprezentanţii orăşenilor în frunte cu Etienne Marcel, starostele

negustorilor din Paris, constatând ineficienţa regelui şi a marii nobilimi, încearcă să instituie

controlul regalităţii de către Stările Generale. În acelaşi timp se declanşa şi marea răscoală a

ţăranilor, Jacqueria, întrucât aceştia erau exasperaţi de jafurile mercenarilor, scăpaţi de sub

control după înfrângerea de la Poitiers şi care nu mai avea, pe moment, în slujba cui să se pună.

Ţăranii erau, în acelaşi timp, convinşi de inutilitatea sau chiar de trădarea nobilimii care nu

fusese în stare să apere regatul, lăsându-se înfrântă succesiv de englezi. Între mişcarea orăşenilor

şi răscoala ţărănească nu exista unitate de obiective, nici coordonare, şi cu sprijinul lui Carol cel

Rău, regele Navarrei, ambele au fost înfrânte.

În faza a doua a războiului, Carol al V-lea (1364-1380) a reuşit să pună capăt seriei de victorii

engleze. În primul rând el a luat o serie de măsuri pe plan intern, dintre care cea mai importantă

este transfonnarea contribuţiilor extraordinare plătite de supuşii săi pentru război în impozite

permanente. Astfel, şi regalitatea franceză avea la dispoziţie o sursă de venituri mai puţin supusă

hazardului. Pe de altă parte, regele a numit in fruntea armatei comandanţi pricepuţi, cum a fost

conetabilul Du Guesclin, şi a început să recurgă la o tactică asemănătoare celei engleze, prin

folosirea în măsură mai mare a infanteriei. Au fost evitate noi confruntări decisive, războiul fiind

transfonnat într-unul de uzură, al cărui scop era, pentru francezi, să distrugă bazele de

aprovizionare pe care englezii le aveau pe continent. Treptat-treptat englezii au fost obligaţi să se

retragă din Franţa, unde spre 1380 mai stăpâneau doar câteva oraşe (Calais, Bordeaux, Bayonne).

Deşi confiuntată şi ea cu grave probleme datorită răscoalei ţărăneşti condusă de Watt Tyler şi a

efectelor pe termen lung ale ciumei din 1348-1349, Anglia reuşeşte să preia din nou iniţiativa

spre sfârşitul secolului. La Azincourt, în 1415, victoria engleză făcea să treacă din nou sub

controlul Angliei o mare parte din Franţa: ducatul Guyenne, teritoriile de la nord de Loara,

inclusiv Parisul. Tratatul de la Troyes din 1420 oferea conflictului o rezolvare extrem de

favorabilă Angliei. Fiica regelui Carol al VI-lea, Caterina, se căsătorea cu Henric al V-lea, regele

Angliei, şi fiul ce urma să se nască din acestă căsătorie trebuia să domnească peste ambele

regate. Se preconiza astfel crearea unui mare regat situat pe ambele maluri ale canalului Mânecii,

şi în care Franţa ar fi jucat probabil rolul de anexă continentală a Angliei.

Se pierduse însă din vedere puterea sentimentelor populare antiengleze, cristalizate în timpul

deceniilor de război, şi patriotismul care se închega în jurul ideii de Franţa Acestea au făcut

posibil succesul uluitor al acţiunii Ioanei d’Arc, o ţărancă de 19 ani din Lorena, care afirmând că

aude voci divine ce o sfătuiesc, reuşeşte să-l determine pe prinţul Carol (delfinul), înlăturat de la

moştenirea regatului, şi care mai stăpânea doar sudul Franţei, să-i pună la dispoziţie o armată. În

fruntea acesteia, într-o atmosferă de entuziasm religios, Ioana reuşeşte în 1429 să despresoare

oraşul Orleans, asediat de englezi, şi a cărui cucerire le-ar fi permis acestora să inainteze spre

teritoriile sudice, aflate încă sub control francez. De asemenea, ea reuşeşte să determine ungerea

ca rege a lui Carol la Reims, locul tradiţional de încoronare, care conferea legitimitate. Aceasta îi

era lui Carol al VII-lea cu atât mai necesară cu cât în 1431, micul Henric al VI-lea, fiul regelui

englez şi al prinţesei franceze, era încoronat rege la Paris. Capturată de către burgunzi, apoi

cumpărată de englezi, Ioana d’Arc a fost judecată şi arsă pe rug pentru erezie, în 1431, la Rouen.

Dar reacţia de raliere în jurul regelui legitim pe care ea o declanşase a continuat, şi Franţa preia

definitiv iniţiativa în conflictul ce dura deja de prea multă vreme. Carol al VII-lea reuşea, până la

1453, să elibereze toate teritoriile aflate sub control englez, cu excepţia portului Calais

(redobândit de Franţa abia în 1558).

Războiul de 100 de ani a fost una dintre cele mai importante manifestări ale crizei secolului al

XIV-lea, agravând o situaţie şi aşa complicată din cauza regresului economic şi demografic. În

afara pierderilor umane şi materiale, el a pus în câteva rânduri în discuţie harta politică a

Occidentului, pe care se contura un regat anglo-francez.

Îndelungatul conflict a avut şi alte consecinţe, cum ar fi cristalizarea sentimentelor patriotice atât

la francezi, cât şi la englezi, pentru care începe să nu mai fie importantă doar apartenenţa lor la

respublica christiana, ci şi calitatea de supuşi ai unui regat sau ai altuia. Franceza, limba oficială

a regatului englez din vremea cuceririi normande, încetează să mai joace acest rol, şi engleza îşi

dobândeşte acum întreaga demnitate.

În Franţa, sfârşitul războiului a creat şi premisele desăvârşirii centralizării statale, prin integrarea

în domeniul regal nu doar a teritoriilor recucerite de la englezi, ci şi a altora. În timpul lui

Ludovic al XI-lea este ocupat ducatul Burgundiei, care fusese transformat de regele Ioan cel Bun

într-un apanaj pentru fiul său, Filip cel Îndrăzneţ, şi care se transformase în timpul ducilor

următori într-un stat cvasiindependent. Carol al VIII-lea se căsătoreşte cu moştenitoarea

ducatului Bretaniei, astfel încât acesta este la rândul său alipit domeniului regal.

Unificarea teritorială şi consolidarea puterii regale devin realităţi ireversibile în timpul domniilor

lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483-1498), cu care se poate considera că

a început chiar trecerea la monarhia absolută.