RĂZBOIUL RECE

Războiul rece este termenul folosit pentru a descrie interesele relaţiilor între USA şi

Uniunea Sovietică (URSS), fiecare fiind în fruntea unor alianţe de mare forţă, între 1947-1989.

Războiul a fost ,,rece” deoarece relaţiile între cele două puteri au fost reci, dar nu s-au

,,înfierbântat” niciodată într-un război armat. Pe lângă tradiţionala rivalitate între cele două

puteri, conflictul se baza şi pe o ciocnire de ideologii (între sistemul democratic capitalist din

SUA şi sistemul totalitar din URSS).

După al doilea război mondial, lumea şi mai ales, Europa au stat suspendate între o

pace imposibilă şi un război improbabil.

Analiza oricărei probleme a relaţiilor internaţionale între anii 1945 şi 1991 nu se

poate sustrage traversării implicaţiilor războiului rece, motivul fiind faptul că războiul rece

caracterizează o etapă a sistemului relaţiilor internaţionale: este un mod de a fi al acestui

sistem.

Nici un alt fenomen nu a influenţat atât de mult sistemul internaţional creat după al

doilea război mondial, ca acea confruntare dintre cele două super-puteri S.U.A. şi U.R.S.S.

Până astăzi, antagonismul dintre cele două puteri, ca şi blocurile şi sistemele de

alianţe datorate acestora, constituie datele esenţiale ale politicii internaţionale, dorinţa

bilaterală de destindere devenind pe cât de necesară pe atât de greu de înfăptuit.

Războiul rece a fost cel mai mare război al tuturor timpurilor, dar care a făcut şi

cele mai puţine victime. Este primul război care a avut drept miză dominaţia întregii planete şi

chiar a spaţiului care o înconjoară, primul care avea să pună în luptă două super-puteri

mondiale sau, după cum scria Andre Fontaine, „două reţete ale unei fericiri automate şi

universale”.

Secretarul de stat J. F. Dulles, al preşedintelui american Dwight Eisenhower, a

descris războiul ca fiind o perioadă de „brinkmanship”, şi anume abilitatea de a-l face pe

adversar să cedeze, fără a ajunge la un conflict deschis.

Stabilirea influenţei economice reprezintă doar o primă etapă în înaintarea

americană spre supremaţia mondială. Europa de după război (1945) fiind practic golită de

1

substanţă, S.U.A. apreciază că a sosit clipa să-şi stabilească în sfârşit o dominaţie politică,

militară şi culturală.

Ruinarea datorită războiul nu caracterizează doar continentul european: „economia

unor regiuni întregi”, scrie Philippe Mason, „este complet dată peste cap”. Dezorganizarea

priveşte Japonia, China, Uniunea Sovietică, Europa, inclusiv Marea Britanie, în pragul unui

faliment financiar fără precedent după întreruperea împrumuturilor. Prăbuşirea producţiei

agricole şi industriale, inflaţia, deficitul dezastruos al balanţei comerciale generează şomaj,

scăderea nivelului de trai şi degradarea morală, odată cu dezvoltarea prostituţiei şi a pieţei

negre. În comparaţie cu această situaţie, S.U.A., la fel ca imediat după Primul Război Mondial,

a absorbit şomajul, a dezvăluit capacităţi de producţie nebănuite.

În ciuda pierderilor suferite, U.R.S.S. „beneficiază de un imens prestigiu, iar

victoria sa apare ca fiind a socialismului ce exercită o atracţie considerabilă asupra maselor

sărăcite din ţările europene.”. „În faţa ei, Statele Unite ale Americii sunt la apogeul puterii lor.

Ele dispun încă de monopolul armei nucleare.”

Cele două puteri fac o împărţire a Europei în două blocuri: de o parte Vestul, sub

dominaţie americană, iar de cealaltă Estul, sub dependenţă sovietică.

„La sfârşitul războiului, ţările beligerante, cu excepţia S.U.A., erau nişte mormane

de ruină, locuite de ceea ce americanilor li se părea probabil că sunt oameni înfometaţi,

disperaţi şi radicalizaţi, foarte dispuşi să asculte apelurile la revoluţie socială şi politică,

incompatibile cu sistemul internaţional al întreprinderii libere, al comerţului liber şi al

investiţiilor prin care urmau să fie salvate S.U.A. şi întreaga omenire.”, considera istoricul Eric

Hobsbawm.

Sistemul internaţional antebelic se prăbuşise, lăsând S.U.A. faţă în faţă cu o Uniune

Sovietică mult mai consolidată, atât în lumea europeană cât şi în afara ei, acolo unde viitorul

politic părea incert. În această lume explozivă şi instabilă, orice se întâmpla lăsa impresia că va

duce la slăbirea capitalismului şi a S.U.A. şi va consolida puterea care luase naştere prin şi

pentru revoluţie.

Împrumuturile americane s-au dovedit insuficiente, toate ţările europene fiind

ameninţate de întoarcerea la protecţionism. Congresul s-a opus unor credite mari.

Winston Churchill a tras semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic,

descriind o „cortină de fier”, care se lăsase „din Stetin în Balcani, până în Triest, în Adriatica”.

El a ţinut un discurs, pe data de 5 martie 1946, la Westminter College, în Fulton, Missouri, în

2

care a propus crearea unei alianţe americano-britanice împotriva expansionismului sovietic.

„Se iveşte acum o ocazie clară şi minunată pentru cele două ţări ale noastre. A o respinge sau a

nu profita de ea ne-ar face să ne expunem, timp îndelungat, reproşurilor posterităţii.” – exclama

el.

Sovieticii au instalat guverne procomuniste în toate ţările ocupate de Armata Roşie,

ca şi în zona sovietică a Germaniei - din care cea mai mare parte fusese dată sovieticilor de

Statele Unite.

Churchill, primul şi cel mai de seamă oponent al Germaniei anilor 1930, devenea

astfel primul şi cel mai de seamă avocat al reconcilierii cu Germania anilor 1940. Teama sa

centrală, era însă, aceea că timpul nu lucra de partea democraţilor şi că o reglementare generală

trebui gândită de urgenţă.

„Eu nu cred că Rusia sovietică vrea război. Ceea ce vor ei sunt roadele războiului şi

expansiunea nelimitată a puterii şi a doctrinei lor. Dar ceea ce trebuie noi să judecăm aici

astăzi, cât mai este timp, este prevenirea permanentă a războiului şi instaurarea condiţiilor de

libertate şi democraţie cât mai repede cu putinţă în toate ţările.”

Fraza despre „cortina de fier” a făcut faimos discursul, dar însuşi Churchill a

observat „dificultatea” mesajului care stătea în propunerea conform căreia anglo-americanii în

afara Naţiunilor Unite şi cu sprijinul armelor atomice să creeze „o unitate în Europa de la care

nici o naţiune nu va fi izgonită.” Ruşii au perceput mesajul ca pe o atacare a puterii lor din

Europa de Est. Peste opt zile, Stalin a dat un interviu în care îl ataca pe Churchill şi pe

„prietenii” lui din America că seamănă cu Hitler, prin susţinerea unei teorii „rasiale”, pentru ca

cei care vorbesc engleza să conducă celelalte naţiuni ale lumii. Stalin a mai atenţionat că

aceasta este o „provocare la război, o chemare la război cu Uniunea Sovietică.”

La o scurtă perioadă după discursul lui Churchill, Stalin a lansat o serie de politici

care marchează primăvara şi vara anului 1946, fiind o etapă importantă a războiului rece. Ruşii

au respins termenii împrumutului american de un miliard de dolari, împrumut pentru care s-au

purtat discuţii timp de 15 luni. Rusia a refuzat de asemenea, să devină membră a Băncii

Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional. Aceste refuzuri au pus capăt tentativei

americane de a folosi dolarul ca momeală pentru a-i convinge pe ruşi să se retragă din Europa

de Est şi să se alăture controlului capitalist al Băncii Mondiale şi al Fondului Monetar

Internaţional.

3

În ţară, Stalin a anunţat noul plan cincinal, apoi a iniţiat un intens efort ideologi

pentru a elimina influenţele vestice, pentru a purifica şi propaga dogma stalinistă şi pentru a-l

zeifica pe dictator în persoană.

Cele două declaraţii de război, ale lui Stalin şi Churchill, vor avea un efet dramatic

asupra celor două elemente importante ale politicii mondiale: Germania şi controlul armelor

atomice. În Germania problema principală erau reparaţiile. Secretarul de stat Byrnes a propus

ca cele patru puteri să semneze un tratat prin care să unifice Germania şi să garanteze

demilitarizarea ei, dar Molotov nu a fost de acord. În martie 1946, S.U.A. a lansat un plan

pentru controlul atomului, aşa numita propunere Acheson-Lilienthal. Acest raport sugera

câteva etape prin care lumea ar ajunge la controlul internaţional al armelor atomice, S.U.A. ar

avea o poziţie favorizantă, în timp ce celelalte naţiuni ar fi controlate de agenţi internaţionali.

La 12 mai 1947, preşedintele se adresa Congresului pentru a prezenta ceea ce de

atunci s-a numit „doctrina Truman”, care reprezenta lansarea războiului rece. Doctrina

Truman a scos în evidenţă faptul că Statele Unite nu aveau nici o intenţie de a reveni la

izolaţionism, aşa cum procedaseră după primul război mondial. Doctrina Truman a reprezentat

o cotitură în politica americană faţă de URSS marcând începutul unei politici de „stăvilire”, de

"îndiguire" a expansiunii sovietice. Truman a cerut Congresului să aprobe un credit de 400

milioane dolari pentru ajutorarea Greciei, ameninţată de comunism, si a Turciei unde U.R.S.S.

revendica partea de nord-est (Anatolia).

La a patra sesiune a Consiliului miniştrilor de externe de la Moscova, la care s-a

negociat din 10 martie până în 24 aprilie 1947 tratatul de pace cu Germania, perseverenţa

sovietică, în cererea ei de despăgubiri, arăta că U.R.S.S. duce o politică de sărăcire a Europei în

interesul preluării puterii de către comunişti.

Treptat, apare ideea unui plan de reconstrucţie europeană care ar fi avut trei

avantaje decisive faţă de cele câteva împrumuturi de până acum. În primul rând se potrivea mai

bine independenţei economiilor popoarelor europene, rezultând astfel o stabilizare economică

de durată. În al doilea rând, programul permitea să rezolve şi problema Franţei, care se opunea

reconstrucţiei Germaniei, lucru inevitabil pentru reconstrucţia generală a Europei. În al treilea

rând, promitea şi un salt calitativ prin „unificarea” Europei, ceea ce ar fi dus la inutilitatea

acordării unor ajutoare băneşti în viitor.

4

Europa avea nevoie urgent de un mijloc de redresare. Pe primul loc erau banii, dar

mai era nevoie şi de o idee salvatoare. Ideea a venit din partea lui Marshall şi s-a concretizat

într-un plan care i-a purtat numele în istorie.

Planul Marshall a fost lansat oficial printr-un discurs la Universitatea Harvard, pe

5 iunie 1947. Marshall a afirmat clar că propunerile sale erau valabile pentru toate ţările de la

Vest de Asia, deci inclusiv Uniunea Sovietică. Acest plan avea un scop politic şi unul

economic, şi anume îngrădirea comunismului şi respectiv, transformarea Europei într-un

continent prosper şi promovarea exportului produselor economiei Statelor Unite. Invitând şi

ţările din estul şi sud-estul Europei, el a sperat că va rupe legăturile acestora cu Uniunea

Sovietică. Economia de piaţă va fi consolidată şi stilul sovietic de economie planificată – încă

nepus în practică în Europa de Est şi de Sud-Est – îşi va pierde atractivitatea. Socialiştii şi nu

numai sperau că planul Marshall va permite Europei să crească prosperă şi independentă de

Uniunea Sovietică şi de Statele Unite.

Astfel s-ar deschide a treia cale între comunismul Uniunii Sovietice şi capitalismul

S.U.A.

Planul Marshall plasa Uniunea Sovietică într-o situaţie neplăcută. Pe de-o parte

dorea să prevină dominaţia economică şi politică a Statelor Unite, dar pe de altă parte, vecinii

ei din estul şi sud-estul Europei aveau nevoie urgentă de capitalul şi bunurile americane.

Răspunsul sovietic iniţial la acest plan a fost unul negativ: ziarul „Pravda” l-a

descris pe 16 iunie 1947, ca pe o extensie a Doctrinei Truman care consta în amestecul în

afacerile interne ale altor state.

Pe 4 iulie 1947, reprezentanţii a 22 de guverne europene (numai Uniunea Sovietică

şi Spania erau excluse) au fost invitate să se întâlnească la Paris pe 12 iulie, pentru a discuta

despre condiţiile participării la planul Marshall. Majoritatea observatorilor vestici au fost

surprinşi de răspunsul pozitiv din estul şi sud-estul Europei. Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria

au anunţat că vor trimite reprezentanţi. Bulgaria şi Albania păreau şi ele interesate de invitaţie.

Doar Iugoslavia şi România au cerut sfatul sovieticilor înainte de a lua o decizie. Dar Moscova

începuse să facă presiuni. Odată ce a decis să nu accepte planul Marshall din cauza fricii

influenţei americane, nu putea permite nici vecinilor săi să-şi lărgească contractele cu S.U.A.

Pe 9 iulie guvernele Bulgariei şi Iugoslaviei au anunţat că nu vor lua parte, pe 10 iulie

Cehoslovacia şi Ungaria le-au urmat exemplul, iar pe 11 iulie, România, Albania, Polonia şi

5

Finlanda au optat şi ele pentru neparticipare. Era evident acum că doctrina suveranităţii limitate

era aplicată aliaţilor Uniunii Sovietice.

Refuzul Uniunii Sovietice de a accepta oferta, pentru U.R.S.S. şi statele satelit, a

transformat organizaţia într-una exclusiv vest-europeană. Şaisprezece ţări au înfiinţat un

Comitet European pentru Cooperare Economică (care a evaluat nevoile lor în bunuri şi rezerve

valutare pentru perioada 1948 – 1952), care s-a transformat în aprilie 1948 în Organizaţia

Europeană de Cooperare Economică.

Cooperarea economică s-a dezvoltat într-un mod satisfăcător, Europa începând să se

ridice din ruinele sale.

În 1951, Administraţia Cooperării Economice a ajuns la patru ani de activitate.

Statele Unite ale Americii au oferit 12 miliarde de dolari ţărilor beneficiare ale planului

Marshall, iar continentul era pus pe picioare. La mijlocul anului 1950 indicele producţiei

industriale ale ţărilor planului Marshall a depăşit cu 25% pe cel al anilor 1936-1938, iar la

sfârşitul anului 1951, acesta a depăşit 50%. Industria şi agricultura Europei Occidentale au

atins nivelul de producţie cel mai ridicat din istoria lor.

Stalin a înţeles că planul Marshall semnifica finalul speranţelor ruseşti de a disloca

şi distruge Europa.

În spatele aparentei generozităţi care a dus la decizia americană de stabilire a unui

plan de ajutor economic pentru Europa – fără îndoială, efectele acesteia au fost pozitive,

permiţând nivelului de viaţă să progreseze considerabil – se ascunde de fapt, hotărârea S.U.A.

de a obţine „dependenţa cât mai puternică a Bătrânului Continent de S.U.A.”

Propaganda americană va exploata cu abilitate sentimentul de euforie de care

beneficia în Europa, pentru a stabili o strategie care trebuia să asigure în acelaşi timp utilizarea

deplină a forţei de muncă, prosperitatea economică şi preluarea surplusurilor agricole şi

industriale din S.U.A., dar şi începutul unei influenţe economice, financiare, culturale şi în

final politice asupra Europei.

Planul Marshall a condus la împărţirea Europei şi a făcut ca formarea blocurilor să

devină inevitabilă.

În anul 1945, Europa de Est este ocupată de Armata Roşie care instalează aici

guverne de coaliţie, „Fronturi naţionale”, dominate de partidele comuniste, care pun mâna pe

pârghiile puterii şi elimină progresiv celelalte tendinţe politice. Singură Austria, la periferia

acestui bloc compact de ţări, scapă de aceste acaparări complete, ea fiind administrată nu

6

numai de sovietici, ci şi de britanici, americani şi francezi. Zona răsăriteană a Germaniei,

ocupată de sovietici, nu are statutul unui stat înainte de 1949, iar Berlinul este controlat de

truele celor patru învingători.

În această zonă de ocupaţie, militarii şi diplomaţii sovietici instalează guverne de

coaliţie dominate de comunişti.

În Iugoslavia, partizanii conduşi de Tito au jucat un rol esenţial în rezistenţa în faţa

ocupantului fascist şi în eliberarea ţării lor. Alegerile din 1945 asigură triumful Frontului

Naţional al lui Tito, cu 96% din sufragiile exprimate. Aceste alegeri pun capăt monarhiei şi

este creată o Republică federativă populară, Constituţia adoptată fiind de tip sovietic.

În Albania, după alegerile ce dau câştig de cauză Frontului democratic dominat de

comunişti, este promulgată o Constituţie inspirată din cea iugoslavă.

În toate celelalte state ale Europei de Est, trecerea la democraţia populară se face pe

etape şi sub presiunea sovieticilor. Într-o primă fază, partidele comuniste trebuie să accepte să

colaboreze cu celelalte mişcări politice. În aceste guverne de coaliţie posturile cheie sunt

atribuite comuniştilor. Este vorba de Ministerul de Interne, al Justiţiei, al Forţelor Armate, al

Economiei. În Bulgaria şi Cehoslovacia, conducerea guvernului chiar le este încredinţată.

Această acaparare a ministerelor-cheie se face cu ajutorul comuniştilor. În România, regele

Mihai este constrâns să formeze un guvern controlat de comunişti, iar în Ungaria, trebuie ca

mareşalul Voroşilov să insiste ca aceştia să obţină posturi importante, pentru a le facilita

drumul spre putere.

Comuniştii folosesc în favoarea lor posturile ministeriale pe care le deţin, pentru a

se debarasa de elementele ostile sau pentru a atrage noi partizani.

Astfel, efectivele comuniste sporesc şi asistăm la o veritabilă invadare de către

comunişti a statului, administraţiei şi societăţii. De aici înainte, alegerile care au avut loc pe un

teren pregătit în prealabil marchează prăbuşirea opoziţiei şi consacră hegemonia comuniştilor

şi a socialiştilor care li s-au aliat. De acum este deschisă calea trecerii la regimul de democraţie

populară.

Principiile sovietice de socializare a mijloacelor de producţie şi de planificare a

dezvoltării sunt aplicate începând din 1946-1948.

Colectivizarea pământului se va face în etape, fiind pregătită prin crearea

„staţiunilor de maşini şi tractoare” după modelul S.M.T.-urilor sovietice, pentru a-i obişnui pe

ţărani cu munca în colectiv şi pentru a facilita culturile pe suprafeţe mari. Ţăranii bogaţi sunt

7

oprimaţi: fiscalitate excesivă, obligaţia de a-şi vinde recolta la preţuri de nimic, interdicţia de a

cumpăra material agricol, îngrăşăminte.

Naţionalizările sunt produse cu prudenţă până în 1948, cu excepţia Iugoslaviei şi

Albaniei, unde comuniştii au câştigat puterea cu uşurinţă. Naţionalizarea se aplică la fel ca în

U.R.S.S., sectoarelor cheie ale economiei: industria grea, mine, centrale electrice, transporturi

şi comunicaţii, bănci şi asigurări.

Conducerea sovietică i-a invitat pe liderii partidelor comuniste ale Poloniei,

Cehoslovaciei, Ungariei, României, Bulgariei, Iugoslaviei, Franţei şi Italiei, la o conferinţă la

Skarska Poreba în Polonia, pe 22 septembrie 1947, unde se ia decizia înfiinţării Biroului

Comunist de Informaţii (Cominform). Scopul real este de a întări controlul sovietic asupra

partidelor comuniste din Europa Răsăriteană, Franţa sau Italia.

Ţările de democraţie populară, la sfârşitul epocii staliniste, şi-au pierdut identitatea

naţională, apărând acum doar ca sateliţi ai Uniunii Sovietice.

După capitularea necondiţionată a celui de-al III-lea Reich, Germania dispare ca

stat: suveranitatea ţării trece în mâinile Aliaţilor, care constituie patru zone de ocupaţie. Fosta

Prusie Orientală şi teritoriile aflate la Est de linia Oder-Neisse sunt anexate de U.R.S.S. şi

Polonia, în urma deciziilor Conferinţei de la Postdam (2 august 1945).

Un consiliu cvadripartit îşi va avea sediul la Berlin, fiind împărţit şi el în 4 sectoare.

Însă, curând, funcţionarea regimului cvadripartit este împiedicată de divergenţele între aliaţi.

O astfel de disensiune (reforma monetară lansată de „vestici”) între aliaţi, duce în

data de 24 iunie 1948 la instalarea Blocadei Berlinului, care durează până în mai 1949, Stalin

recunoscându-şi eşecul.

Pe 8 aprilie 1949, la Washington, Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa s-au

hotărât asupra cererii R.F.G., fapt finalizat pe data de 8 mai 1949.

Pe 7 octombrie 1949, a fost proclamată Republica Democrată Germană.

La 15 decembrie 1947, Ernest Bevin, ministru de externe britanic, se adresa

omologului său american, Marshall, spunându-i că Uniunea Sovietică nu va trata Occidentul în

termeni rezonabili şi că salvarea Vestului depinde de alcătuirea unei forme de uniune, cu

caracter formal sau informal, a Europei Occidentale.

În aceeaşi lună, decembrie 1947, Conferinţa miniştrilor de externe ai S.U.A., Marii

Britanii, Franţei şi U.R.S.S., de la Londra s-a încheiat cu un eşec în privinţa colaborării celor

8

patru puteri. În Europa Occidentală s-a întărit convingerea că un conflict cu sovieticii era

oricând posibil.

La 22 ianuarie 1948, Ernest Bevin a propus Parisului ca Marea Britanie şi Franţa să

creeze o reţea de acorduri bilaterale privind apărarea mutuală, în care să se angreneze şi ţările

BENELUX (Belgia, Olanda, Luxemburg), ca un prim pas spre o alianţă defensivă mai largă a

comunităţii nord-atlantice. Modelul trebuia sa îl ofere Tratatul de la Dunkerque, tratat care a

fost semnat la 4 martie 1947, de către Franţa şi Marea Britanie, pe o durată de 50 de ani, în care

cele două ţări se angajau să-şi unească forţele în eventualitatea apariţiei unor noi tendinţe

agresive ale Germaniei.

După o lungă perioadă de gândire, Bevin s-a decis să nu invite ţările scandinave la

negocieri, pentru că Franţa, Marea Britanie şi ţările Beneluxului nu se puteau angaja să le

apere. Totuşi, pentru a putea face faţă pericolelor, Bevin a propus trei formule: 1) un sistem

care să includă Marea Britanie, Franţaşi BENELUX, cu sprijinul S.U.A.; 2) o schemă de

securitate atlantică implicând şi mai puternic S.U.A.; 3) un sistem mediteranean, cu implicarea

Italiei.

La 17 martie 1948, la Bruxelles, reprezentanţii Belgiei, Franţei, Luxemburgului,

Olandei şi Regatului Unit al Marii Britanii semnau un tratat de apărare comună, angajându-se

să întărească legăturile economice şi culturale. Tratatul prevedea crearea unui corp suprem al

„Uniunii Occidentale”, numir Consiliul Consultativ, format din cei cinci miniştrii de externe.

În subordonarea lui se afla Comitetul de Apărare Occidental, care reunea miniştrii forţelor

armate.

La 4 aprilie 1949, la Washington, reprezentanţii a 12 ţări (2 state din America de

Nord: S.U.A. şi Canada şi 10 state europene: Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda,

Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Islanda) semnează documentul Organizaţiei

Tratatului Atlanticului de Nord. Cartierul general al organizaţiei a fost instalat la

Fontainebleau. El este însărcinat cu coordonarea obiectivelor militare, politice, strategice şi

structurale ale alianţei, care la început este o alianţă militară clasică, cu membrii egali între ei.

Scopul declarat este punerea în comun a mijloacelor de apărare, fără alienarea independenţei

naţionale respective. Cu toate acestea, S.U.A., furnizând ajutorul militar indispensabil şi

deţinând monopolul nuclear, se impun ca singurele conducătoare ale alianţei.

Astfel, la sfârşitul anului 1949, Europa şi lumea întreagă par a se organiza în jurul a

2 „poli de putere”: Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., care, înainte de crearea pactului de la

9

Varşovia din 1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi, pe care se străduieşte din ianuarie

1949 să-i integreze economic în spaţiul sovietic.

La 14 august 1945, între China şi U.R.S.S. era semnat un tratat de alianţă pe 30 de

ani prin care guvernul naţionalist era recunoscut drept guvern central al Chinei, U.R.S.S:

angajându-se să-i ofere sprijin deplin

La 30 aprilie 1949, Mao Zedong era ales la Beijing, preşedinte al Republicii

Populare Chineze.

Războiul din Coreea a început odată cu atacul nord-coreean din 25 iunie 1950.

Conflictul dintre nord-coreeni susţinuţi de U.R.S.S. şi sud-coreeni susţinuţi de S.U.A., se

încheie la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de la Panmunjong, consecinţa acestui

război reprezentând-o divizarea Coreei în Coreea de Nord şi Coreea de Sud.

Dictatorul sovietic Iosif Stalin a murit în 1953. Succesorul său a fost Nikita

Hruşciov. Noul lider a modificat cele mai dure aspecte represive ale regimului stalinist, deşi

URSS a rămas un stat aflat sub controlul total al unui singur partid. Pentru a-şi dovedi bunele

intenţii, Hruşciov a dizolvat Cominformul şi a conceput o nouă doctrină a ,,convieţuirii

paşnice”. Renunţând la ideea conform căreia un conflict între Est şi Vest era inevitabil, el a

declarat că cele două sisteme puteau să se afle într-o competiţie paşnică: cea care va avea mai

mult succes o va elimina pe cealaltă. Aşa s-a şi întâmplat în cele din urmă, deşi rezultatul nu a

fost cel aşteptat de Hruşciov.

Dar scăderea tensiunii a fost de scurtă durată. Berlinul de Vest provoca o veşnică

iritare, deoarece pentru lumea comunistă el era un exemplu al vieţii occidentale prospere. De

asemenea el oferea o rută relativ facilă de scăpare pentru germanii din est.

În cele din urmă, când reformele şi tacticile lui Hurşiciov s-au dovedit incapabile de

a determina puterile occidentale să se retragă, autorităţile din Germania de Est au ridicat un

gard de sârmă ghimpată şi au construit un zid în jurul Berlinului de Vest – pentru a împiedica

accesul propriilor cetăţeni în oraş. Acesta a fost o recunoaştere umilitoare a eşecului, dar Zidul

Berlinului a reuşit să stabilizeze situaţia: Berlinul a încetat să mai fie scânteia care putea

declanşa un alt război mondial.

Probabil cea mai gravă criză postbelică a avut loc în Cuba. În 1959, revoluţionarul

cubanez Fidel Castro a preluat controlul asupra insulei; apoi, în urma unor dispute cu SUA, s-a

mutat în tabăra comunistă. SUA nu agrea prezenţa unui aliat sovietic în această regiune

considerată întotdeauna ca făcând parte din sfera sa de influenţă; în plus, Cuba se afla la o

10

distanţă destul de mică faţă de coasta SUA. Apoi după eşecul ruşinos al unei invazii a SUA în

Cuba, susţinută de oponenţii exilaţi ai lui Castro, pe insulă au fost instalata rachete sovietice.

Când SUA au descoperit ce se întâmpla, preşedintele John F.Kennedy a ordonat o

blocadă navală pentru a împiedica alte rachete sovietice – care deja se aflau pe drum – să

ajungă în Cuba. Pentru o perioadă de timp s-a crezut că temutul război mondial era pe punctul

de a izbucni; dar în cele din urmă URSS a fost de acord să-şi retragă rachetele. Acesta a fost o

înfrângere pentru sovietici, dar Kennedy a evitat să-l umilească pe Hruşciov. Evident, acum

ambele părţi erau conştiente de pericolele confruntării şi au luat măsuri pentru evitarea ei. Dar

în pofida înţelegerilor limitate şi temporale, cursa înarmărilor a continuat, şi relaţiile

americano-sovietice oscilau între perioade de detentă(relaxare a tensiunii) şi de reînnoite

ostilităţi.

În anii 1960 şi 1970 blocul sovietic a rămas aparent puternic cu toate că ruptura

dintre URSS şi China a complicat relaţiile internaţionale.

Sub conducerea lui Lenoid Brejnev (1967-1982) arsenalul nuclear al URSS a atins

o mărime comparabil cu cel al SUA; flota sovietică a fost şi ea extinsă iar influenţa sovietică

părea în continuă creştere, deoarece în numeroase ţări din lumea a treia a fost impus prin

intervenţia sovietică directă sistemul partidului unic. În schimb, SUA se împotmolise în

Vietnam, implicând tot mai multe trupe şi echipament militar, fără a reuşi să înfrângă guerilele

din Vietnamul de Sud, susţinute de statul comunist din nord. Distrugerile din Vietnamul de

Nord datorate unor serioase bombardamente ale SUA au revoltat pături largi ale opiniei

publice, în timp ce eşecul politicii adoptate a avut un efect demoralizant asupra SUA.

Ascensiunea comunismului pe plan mondial era înşelătoare. În timpul lui Brejnev,

cheltuielile militare au înghiţit aproape 15% din totalul venitului naţional. Ca o consecinţă a

acestui fapt şi a sistemului de planificare centralizat, economia sovietică a alunecat tot mai

mult în datorii. În 1979, armata sovietică a intervenit în Afganistan pentru a susţine un guvern

de aceeaşi orientare şi s-a trezit implicată într-un conflict costisitor şi umilitor de tipul celui din

Vietnam.

Adevăratele slăbiciuni ale URSS-ului au devenit evidente la începutul anilor 1980,

când preşedintele american Ronald Reagan, un anticomunist convins, a întărit programele

militare americane, care au culminat cu propuneri de instalare a unui sistem balistic în spaţiul

proiectul ,,Star Wars”.

11

În 1985 Mihail Gorbaciov a devenit preşedinte al URSS-ului, cu consecinţe

decisive asupra războiului rece. Concentrat asupra reformei interne, Gorbaciov a realizat că

URSS nu mai putea face faţă împovărătoarei curse a înarmărilor. În 1987, după acceptarea

unor importante concesii, a asigurat prima diminuare a armelor nucleare. Cu economia

sovietică aflată într-un declin rapid, Gorbaciov a hotărât încetarea ajutorului acordat şi

retragerea sprijinului politic acordat regimurilor comuniste est-europene, care în 1989 au

început să se prăbuşească.

Uniunea Sovietică o luase pe drumul democraţiei controlul partidului comunist

devenise din ce în ce mai slab şi economia era la pământ, Uniunea Sovietică devenea un

prieten ce trebuia ajuta, în decembrie 1989 fiind anunţat sfârşitul Războiului rece de Gorbaciov

şi George Bush.

După căderea comunismului în Europa şi desfiinţarea pactului de la Varşovia

(1991), la nivel mondial s-a menţinut o singură alianţă militară – N.A.T.O.

12