RapsodiA 200

1

POEZIE: George V.Precup (16); Vasile Cucu (22); Aurel Domide (24); George Văidean(24); Dumitru Cristănuș (33); Costel Simedrea (33); Nicolae Munteanu (34); DumitruMălin (35); Irina Mihalca (35); Marcel Miron (39); Vasile Morar (39); Maia-DanielaLoloiu–pagina tinerilor-(40); George Filip (43); Ioan Friciu (45); Victor Albu (46); ValeriaPaștiu (47); Lőrinczi Francisc-Mihai (62); Katy Șerban (66); Daniela Frățilă (70).

Ioan Gligor Stopița Rapsodia la cele 200 de numere - editorial - 2Elena Olaru Miron Așteptând Învierea Mântuitorului 14Mihai Posada Cronicile de după amiază – Încheierea unei trilogii… 17Maria-Daniela Pănăzan Valeriu Gafencu și imnul Învierii 19Vasile Rusu Doina și sfârșitul lui Eminescu 21Silviu Guga Cabinet de lectură - Nu e om să nu fi scris o poezie (III) 23Anca Sîrghie În luna mărțișorului 101 ani de la nașterea lui Radu Stanca (II) 25Ștefan Vișan Lara (fragment) 30Silviu Crăciunaș Viitorul moare în fiecare clipă (26) – Jean Francois Aldric 38Valeria Paștiu Gușeilă Într-o construcție grav-amăruie… 42Cornelia Ursu Nostalgii tardive 44Mihai Batog Bujeniță Destinul tragic al unei frumoase prințese 45Dorel Schor Legi inutile 49Nicolae Tudor Fratele Ion și poveștile lui (2) 50Ioan Vulcan În noaptea slujbelor religioase ale Învierii Domnului 53Lőrinczi Francisc-Mihai Ioan Popa – Miracolul de la Sf.Spiridon 55Eugen Rotărescu Sens al vieții în pandemia coronavirusului 59Violeta Necula Atunci când gândul aleargă…(1) 60Milena Munteanu Variațiuni pe aceeași temă: acasă… 63Ilarion Bârsan Întoarcerea lui Moise (III) 67Gabriela Șerban Traducătorul și lingvistul Simion Dănilă 70Vicu Merlan Rezervația naturală Muzeul Trovanților din comuna Costești 73

COPERTE 1 Bustul lui Octavian Goga din Parcul ASTRA din SibiuFoto: 2 Membrii Cenaclului Radu TheodoruStefan Trihenea 3, 4 Remember Cenaclul George Topârceanu

COLEGIUL DE ONOARE:

RapsodiA 200

2

Ioan Gligor Stopița

RAPSODIA LA CELE 200 DE NUMEREDoamne, cum mai zboară timpul! „Fugit

irreparabile tempus” (Vergiliu). Parcă a fostdoar ieri, anul 2004, luna august, când în cadrulcenaclului literar „G. Topîrceanu” s-a luathotărârea de a înființa o revistă pentru membriicenaclului. Editorul George Arhip, col. NeluLazăr și prof. Horia Răhăian au fost cei care audat startul. De atunci au trecut 16 ani și 8 luni deapariție neîntreruptă. O fi mult? O fi puţin? O fitânără? O fi bătrână? A avut în acest timpridicări şi căderi, dar niciodată nu s-aîmpotmolit. Cei care trudesc ca ea să poată ficitită lună de lună, flămânzii cuvântului scris,băutorii de lumină şi-au dus la îndeplinire sacruprivilegiu de a tăia cu tâmpla bezna vremelnicăîn care am trăit și mai trăim, lăsând urmașilorscrierile lor lună de lună într-o revistă care să-ireprezinte, adunate apoi în zeci de volume depoezie și proză. Pentru că fiecare dintre noi îșidorea să se afirme prin cuvintele scrise și tipăriteîn revistă sau carte și care să rămână mărturiepeste veacuri. Iar revista Rapsodia a fost și esteun mijloc la îndemâna celor, care, după ce şi-auscrijelit iluziile şi împlinirile, bucuriile şideznădejdile pe suflet, l-au topit în magmacuvintelor scrise și tipărite. Poate că aceastărevistă s-a născut, aici pe meleaguri sibiene, casă caute şi să descopere suflete dornice defrumusețe. Suflete ce vor să descifreze veşnicia,suflete ce sapă şi udă crinii singurătăţii, scrisuldevenind un leac pentru a face mai ușoarăbătrânețea, dar și afirmarea celor tineri. Dinînaltul omenescului scrisul începătorilor s-aîmpletit fericit cu cel al consacraților, devenind,în paginile revistei, cântec al vieţii. Pegaliticulcavaler pudrat cu rouă de nobleţe spirituală,duce cât mai departe truda gândului cu ferestredeschise spre cer.

Rapsodia a devenit oglinda intensităţii fiinţeifiecărui truditor de condei, a celor ce-şi compuncântecul vieţii pe fascinanta partitură de universînduhovnicit, umplut cu absolut şi cu miez declipă fecundă. Truda are bucuria secretă acopilului cu ochii mari şi miraţi ce trăieşte înfiecare dintre noi. O trudă ce încearcă să scoatălumina pură dintr-un gri impur. O trudă ce îşiplânge tiranizantele neîmpliniri, eliberându-se, otrudă ce-şi strigă bucuria sa de rod, ce poartă cuea aromele slovei ca să răzbată prin hăţişurileneliniştii sufleteşti, pentru a se regăsi cu fiecareîntoarcere spre oameni tămăduind răni fulgeratede iluzii, rezonând empatic cu fiecare. Dacă înprimii ani a fost o revistă de cenaclu, cu timpul adevenit o revistă demnă de luat în seamă peharta culturală sibiană. Odată cu venirea altorscriitori de pe tot cuprinsul țării, a devenit opublicație națională. Acum avem colaboratori depe toate meridianele globului. Puține revisteliterare au rămas cu apariție lunară, fără nici unsprijin financiar. Acum 15 ani am devenitsecretar de redacție și responsabil de număr alrevistei, iar de 11 ani redactor șef. Așa că, așputea spune că mă identific cu această revistă cea devenit parte din viața și sufletul meu.Mulțumesc tuturor colaboratorilor, colectivuluide redacție, maestrului Radu Theodoru șimembrilor cenaclului nostru ce-i poartă numele.Și nu în ultimul rând red. șef adj. Mihai BatogBujeniță și secretarului de redacție OvidiuRepede, care fac paginația și coperțile revisteipentru a putea fii dată la tipar lună de lună.

Mulțumesc tuturor care, într-un fel sau altul,își aduc aportul la construcția și apariția revisteiRAPSODIA.

Sibiu, 20 aprilie

CUPRINS PENTRU RAPSODIA NR.200: Nu stingeți duhul lui Ion – Anca Sîrghie (3);Rapsodia la nr.200 - Mihai Posada (5); Relativitatea unui număr - Silviu Guga (5); „Rapsodia”200 – Elena Olaru (6); Gânduri în restriștea unei primăveri mohorâte - Valeria Pașriu Gușeilă(8); Omagiu adânc de departe – George Filip (9); Copilul din stele - Mihai Batog Bujeniță (9);Făuritori de visuri - Rodica Nicolae (10); Gânduri în vers la… 200 - Ovidiu Repede (12).

RapsodiA 200

3

Anca Sîrghie

NU STINGEȚI DUHUL LUI ION!

În fața unui eveniment livresc cum este apariția numărului 200, din aprilie 2021, al revisteide cultură „Rapsodia” la Sibiu, ne vedem îndemnați să privim spre trecutul publicației Cenacluluiliterar „Radu Theodoru”. De vreo 15 ani încoace, pot atesta adevărul că fiecare număr a fost o altăamintire plăcută pentru membrii acestei grupări sibiene, reveniți în sala festivă de la Cercul MilitarSibiu, care a adăpostit cu generozitate o dată pe lună activitatea Cenaclului. Tot astfel apare șirevista, în contemporaneitate, un caz unic în viața publicistică a orașului nostru. Pulsația aceastalunară îi asigură, deja de 17 ani, o prezență constantă și un ritm confortant al lecturii întreconcitadini. Și nu doar între sibieni, dacă avem în vedere faptul că circulația revistei se bucură înprezent de repere naționale și chiar internaționale.

În cadrul ședințelor de cenaclu, până la declanșarea pandemiei, un moment distinct era cel încare domnul Ion Stopița, redactorul-șef al revistei, prezenta sumarul numărului cel nou, așteptat cuemoție de toți participanții la reuniune. Atunci statura lui măruntă era depășită de mărimea sintezeipe care o izbândise, configurând un nou număr de revistă, ceea ce îi dădea o prestanță, ce nu puteafi trecută cu vederea. Preocupat cu destoinicie să pună în lumină contribuția celorlalți, domnulStopița ne amintește oricând cu mândrie că s-a născut la Ghijasa și rostește numele satului său natalcu aceeași încântare cu care alții vorbesc de Paris ori de New York. Cred că modestia lui funciarăacționează ca un ferment al coeziunii în grupul autorilor găzduiți de revistă. Ceva din temeiniciaprietenească a lui Iacob Negruzzi, redactorul de la “Convorbirile literare” ale veacului al XIX-lea laIași adastă și pe malurile Cibinului sibian. Câtă mulțumire mă încearcă să văd omul potrivit la loculpotrivit, tot atâta îngrijorare. De ce? Poetul Stopița, cel inspirat de Ionduh, protectorul lui celest,riscă să rămână discret în al doilea plan, unul umbrit pe nedrept. Oare câți dintre semnatarii fiecăruinumăr din cei 17 ani de viață ai revistei intuiau ce multă muncă presupunea o atare apariție?

Conceperea, selectarea materialelor primite la redacție, structura fiecărui număr reveneaudomnului Stopița, care, cu paciența sa plină de respect pentru creațiile autorilor, îndeosebi ale celormai vârstnici, la nevoie dădea formă electronică chiar el textelor primite în manuscris. Importantera ca poeziile seniorului Nicolae Munteanu sau textele președintelui de Cenaclu, profesorul AurelDomide, să nu lipsească din sumar. Dacă timpul pe care îl dedică revistei ar fi focalizat pe scriereaversurilor, unde ar fi acum creația poetului Stopița? Pentru că i-am cunoscut mult timp în urmăpoeziile viitorului său volum „Îngerul Ionduh”, în sfârșit, anunțat să apară la editura Eikon, intuiescvaloarea creației sale lirice, cu suișuri și coborâșuri. Cum procedez la fiecare grupaj de versuri alepoeților publicați în revistă, selectez și din numărul apărut pe luna martie 2021 pe cele care îmi placîn mod deosebit pentru puterea lor metaforică: ”„Ale cui păcate le ispășesc, îngere?/ Ochii albaștriai eternității sug lumina din/ beznele disperării./ Numai până la rădăcini poți cădea. Mai jos,/lacrima de sânge e magmă topită.” Fără îndoială, semnate de redactorul-șef, acestea sunt cele maifrumoase versuri din întregul număr 199, după opinia mea. Dar câți dintre participanții la reuniunilede cenaclu văd pe poetul Stopița, dincolo de redactor? Nu oricine este pregătit să sară un asemeneapârleaz.

Ceea ce se vede mult mai lesne este faptul că fiecare număr se deschide cu câte un editorialsemnat de domnul Stopița. Totdeauna aștept cu interes să descopăr ce problemă fierbinte aactualității culturale a fost tema abordării sale. Slobod la gând și liber ca fantezie a zicerii, Ion celMare din Ghijasa dă în textele sale editoriale măsura puterii lui de analiză și izbutește să alternezetonul satiric cu cel poematic, după cum cere situația, fără vreo prejudecată ori vreo rezervă. Dincând în când, stilul lui pitoresc ne amintește că el este un poet ce mânuiește metafora ca să deaculoare enunțului. Negreșit, discursul său publicistic are toate ingredientele cu care știe să aromezemesajul trimis spre cititori. În recentul număr 199 din martie 2021 editorialul său se intitulează

RapsodiA 200

4

„Gâlceava intelectualilor din România educată”. Comentatorul nu ezită să adaste între numelecelebre ale eșichierului literar, de la poeții Ana Blandiana și Mircea Dinescu la filosoful-editor

Gabriel Liiceanu ori Stelian Tănase, ca să separe grâul de neghină într-o dispută care a inflamatscena literară a momentului.

Chiar dacă sunt puține rubrici constant identificabile, cum este „Cabinet de lectură” alprofesorului Silviu Guga, mă încântă să citesc de câtva timp „Pagina tinerilor”, datorată Mariei -Daniela Pănăzan, care selectează în calitate de profesor coordonator versurile unor liceeni de laColegiul Național „Gh. Lazăr” din Sibiu, unde și eu activasem în primii mei 18 ani de exercițiudidactic. Noua rubrică este o primenire de care revista are nevoie, fără îndoială.

Alături de „titulari”, cum i-aș identifica pe mânuitorii de condei prezenți frecvent, iată căapar lună de lună și nume mai noi, deosebite ca valoare, precum Ada Stuparu din Craiova,propunând în revista din martie recenzia unei cărți a scriitoarei Alexandra Tulics din U.S.A. Estedoar un exemplu dintre numeroasele posibile. Alături de poetul george Filip este, de acum, șiVioleta Necula, ca reprezentanți ai Canadei montrealeze. O dovadă că revista sibiană respiră largsunt semnăturile unor scriitori din Germania, Italia, Israel și Franța, dar și din Australia. Pe toate leprimește redactorul-șef cu interes și satisfacție, înțelegând că revista pe care o moșește, ca să deaprunci noi, este nu a lui, ci a lumii întregi.

Panoplia membrilor titulari ai Cenaclului de pe coperta a doua a revistei, un gen de catalogîn imagini, înregistrează seismica participării efective, ea marcând un simbolic dinamism.Document inestimabil pentru viitorii monografi ai publicației, ca oglindă inedită a activitățiiCenaclului „Radu Theodoru”, cu președintele lui, Aurel Domide, și cu vicepreședintele ȘtefanVișan, panoplia îl proiectează pe generalul de aviație Radu Theodoru în centrul imaginii, în semnde înaltă onoare. Redactorul-șef Stopița și adjunctul Mihai Bolog-Bujeniță își împartresponsabilitățile cu secretarul de redacție Ovidiu Repede, un tehnoredactor priceput și harnic pestemăsură. Lor li se alătură seniorul editorial Nicolae Munteanu și cei trei consilieri literari, nu alțiidecât Anca Sîrghie, Mihai Posada și Vasile Rusu. Importanți pentru hrana de fiecare număr alrevistei sunt, fără îndoială și redactorii, între care se regăsesc astăzi nume ca Aurel Domide, ElenaOlaru-Miron, Katy Șerban, Ioan Topârceanu, Vasile Cucu, Rodica Nicolae și Silviu Crăciunaș.Reporterul Victor Neghină neobosit oferă interviuri menite să puncteze seismografic contribuțiaunor personalități locale la îmbogățirea patrimoniului național. Într-o epocă a exploziei vizualului,la publicația sibiană cel ce face parte dreaptă comunicării prin imagini actualizante este fotografulȘtefan Trihenea care are punctul lui de vedere, căci el triază evenimentele culturale, aspecteletradiției sibiene, peisajele urbane ce merită să ocupe spațiile special consacrate de pe copertelerevistei „Rapsodia”.

Abia după trimitea textelor alese la tehnoredactare secretarului de redacție, poetul inspirat deIonduh își permitea câteva zile de respiro. Dar deja gândul zboară spre numărul viitor. Mare atențievă cer, ca să nu stingeți duhul poetic al lui Ion, așa cum el se identifică de mult prea mult timp cuviața revistei.

La ceas aniversar, merită felicitați oamenii colegiului redacțional care au făcut posibilăaceastă ordonată, cum doar la armată se obișnuiește, disciplină a aparițiilor în cei 17 ani deactivitate în stil de foc continuu. Să fie mulți sau puțini cei 17 ani de activitate revuistică susținută?Indiferent de opiniile ce se pot formula ca răspuns, cert este că o publicație lunară pentru un publicrelativ larg și bine conturat, ca „Rapsodia”, nu mai există în orașul de pe malurile Cibinului. Fațăde revistele trimestriale de profil, cum sunt „Euphorion” a Uniunii Scriitorilor din România, și„Transilvania”, cu aerul ei de cercetare academică, fiecare un veritabil model de calitate elevată, încei 17 ani de apariție, „Rapsodia” își certifică unicitatea, atât prin ritmul susținut, cât și prin modulaparte în care silueta ei muzicală, pivotând pe laitmotive tematice literare, se proiectează pe viațacetății.

RapsodiA 200

5

Mihai Posada

RAPSODIA la Nr. 200!

Cu mare bucurie scriu aceste rânduri în chiar Ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,purtătorul de biruință, în anul Domnului 2021 când, ediția pe aprilie a RAPSODIEI ajunge la Nr.200.

Cunoșteam revista sibiană inițiată și condusă de inimosul Ioan Gligor Stopița, dincomentariile lunare pe care colegul meu în redacția cotidianului independent Tribuna, DumitruChiseliță, le scria la apariția fiecărui număr. Revista circula în redacția ziarului. Obiceiul acestajurnalistic de prezentare a RAPSODIEI s-a întrerupt la un moment dat, eu am ieșit la pensie și amînceput apoi să colaborez cu revista, în calitate de comentator literar, cu recenzii la unele cărți, cuprezentări-lansări de carte, cu reportaje legate de activitățile culturale desfășurate de membriiabonați ai revistei, cu toții făcând parte și din Cenaclul «George Topîrceanu», unicul cenaclu literaractiv al Sibiului. Adunările aveau loc în incinta Cercului Militar din Sibiu, cunoscut și sub numelede Casa Armatei. Un rol hotărâtor în cooptarea mea l-a avut conf. univ. dr. Anca Sîrghie, veritabilulspiritus rector al Cenaclului și Revistei, neobosită activistă culturală de ambele maluri aleAtlanticului, ai căror fii se stabiliseră cu familiile lor dincolo de Ocean, în Statele Unite aleAmericii.

Căldura firească cu care am fost înconjurat, atmosfera prietenească între membrii cenacluluiși colaboratorii revistei RAPSODIA au făcut să rămân, să mă prenumăr chiar între colaboratorii eipermanenți, fiind în prezent acceptat ca unul din cei trei consilieri editoriali ai RAPSODIEI. Nu amlipsit la niciuna din frumoasele întâlniri ale cenaclului, unde era prezentat și fiecare număr alrevistei.

Cu Ioan Gligor Stopița și Anca Sîrghie am participat și la o serie de evenimente culturaleprin țară, unde RAPSODIA a fost prezentată de redactorul ei șef, precum târguri de carte,aniversări, colocvii, simpozioane la: Deva, Râmnicu Vâlcea, Sebeș, Rășinari, Reșița, Bistrița etc.Domniilor lor și tuturor membrilor redacției și ai cenaclului care, de curând a devenit Cenaclul„Radu Theodoru”, le mulțumesc pentru dragostea și încrederea lor. O mare onoare și bucurie a fostîntâlnirea și sărbătorirea la Sibiu a generalului de flotilă aeriană, veteran de război și romanciermarcant al celei de-a doua jumătăți de veac XX și începutul celui de-al XXI-lea, al literaturiiromâne, Radu Theodoru, nonagenarul debordând energie, putere de creație, ardere patrioticăexemplare, de invidiat.

Apreciez eforturile RAPSODIEI de a se impune în peisajul publicistic de specialitate, așzice chiar efortul de a supraviețui loviturilor de tot felul la care o supun vremea și vremurile de azi.E unul din motivele mele de mândrie locală, ca slujitor al condeiului – știut fiind că scriitorii nu sepensionează niciodată, ei mor la datorie! Îi îndemn pe colegii de la Cenaclu și din Redacția revisteisibiene de cultură RAPSODIA să țină aproape de redactorii ei și de bravii conducători de cenaclu șile urez tuturor celor care alcătuiesc RAPSODIA, un călduros LA MULȚI ANI și multe sute pestecele două, de-acum înainte! Doamne, ajută!

Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, Prier 2021, Sibiu-pe-Cibin.

Silviu GugaRELATIVITATEA UNUI NUMĂR

Revista „Rapsodia” a ajuns la numărul 200. Asta se întâmplă când se împlinesc 500 de anide la obținerea „certificatului de naștere” al scrisului în limba română prin scrisoarea lui Neacșu dinCâmpulung (Muscel) către judele Brașovului Hans Benkner. Cu două sute de luni în urmă lua fiinţărevista „Rapsodia”, așa cum cu 500 de ani în urmă era scrisă vestita scrisoare.

RapsodiA 200

6

Să nu ne închipuim că până la Neacșu n-a mai scris nimeni în limba română, scrisoarea lui aavut norocul de a fi expediată unui sas, care grijuliu pentru documente, a păstrat scrisoarea. Să nune închipuim nici că până la apariția revistei „Rapsodia”, colaboratorii și cei din staful ei n-am maiavut unde scrie sau n-au mai avut activitate redacțională. Amintesc, pentru cei care nu știau, derevista „Intercultural” (apărută printr-o profitabilă colaborare între Iași și Sibiu) în al cărui colegiuredacțional onorific sau activ erau Ioan Gligor Stopița, Nelu Lazăr, Aurel Domide-Șănțanu, MihaiBatog Bujeniță, Ioan Topârceanu, Ioan Părean, Vasile Rusu, cei care vor pune apoi „bazele” revistei„Rapsodia”.

200 de numere e mult, e puțin? E relativ, pentru că e și mult și puțin în același timp. Mi separe miraculos faptul că revista a apărut lună de lună, ceea ce rare reviste culturale/literare maireușesc astăzi o asemenea performanță. Problemele financiare nu au ocolit redactarea revistei, darbuna organizare a redactorului șef, sprijinit de membri Cenaclului George Topîrceanu, astăzi RaduTheodoru, cei care sunt nucleul de bază al colaboratorilor, a reușit să facă față și acestor inerenteprobleme. Revista a reușit să conecteze mulți iubitori ai literaturii și a reușit să încurajeze pasiuneapentru scris a multor creatori. Fără să fie o revista elitistă, în ea găsești, număr de număr, paginieclatante, fie în fulgurațiile lirice a unor versuri, fie în desfășurări epice captivante, fie în opinii șiviziuni critice sau în precizări de istorice literară sau atitudini civice.

„Rapsodia” e o revistă care și-a găsit destinația și cititorii ei o simt ca o permanentă atașatăspirituală. Va trebui să găsească resurse tinere, să fie o pepinieră de noi talente sau noi îndrăgostițide literatură, noi împătimiți al scrisului să-i devină colaboratori. De la numărul 200 la numărul 2000mai e cale lungă. Redactorul șef sper că nu și-a uitat versurile:

„Fără motiv de etern... / Visu-i uscat, cuvântu-i tern”Ca să scăpăm de relativitatea numărului 200, visul trebuie să ne fie frumos și cuvântul

strălucitor și atunci cititori numărului 2000 al „Rapsodiei” vor spune urarea:„La mai multe numere, draga noastră revistă”.

Elena Olaru Miron

„RAPSODIA” 200

Revista de cultură „Rapsodia” din cadrul Cenaclului Sibian „George Topârceanu”, iată că seaflă astăzi la numărul 200 a apariției sale îndreptându-se cu pași siguri pe drumul consolidat cumultă aplecare spre tot mai înalte performanțe.

De la o „brumă” de colaboratori care șovăiau la început până la a mânui condeiul prinpreajma anului 2000 - revista a atras o mulțime de doritori în ale scrisului. Demarând sub formaunor file modeste din care se puteau lectura sfioase încercări de poezie și proză s-a ajuns capersonalități însemnate ale culturii locale mai ales, să publice valoroase articole cu teme dintre celemai interesante și mai atractive. Ne amintim cu nostalgie de cei care au inițiat lansarea revistei. Aufost profesorul Răhăian, col. Domide Șănțanu, I.G.Stopiță, dl. G.Arhip, dl. Corcoz.

Cu timpul, mulți alții au aderat la această formă de exprimare a talentului lor, ceea ce a duscu rapiditate la adevărate performanțe în materie de compoziții și implicit la Scoaterea în relief arevistei, situând-o astăzi printre cele mai importante publicații din regiunea Sibiului și nu numai.

Desigur că s-a avut și se are în vedere că nu este ușor să ajungi scriitor de calitate și citit.Pentru aceasta trebuie să știi carte și să ai talent. Și mai trebuie de avut în vedere că pentru a scrieeste necesar uneori să existe un motiv serios de inspirație asemeni drogului: Agresiv, trăind laperiferia existenței pentru a înțelege pe deplin nuanțele vieți în toată goliciunea lor care apoi să fieașternute pe hârtie. Astfel pot fi aduse în față adevărurile prin asprimea transmiterii mesajului, dar șia nobleței acestui mesaj dur cu arome dulci.

RapsodiA 200

7

Din nefericire, un număr însemnat de colaboratori ai revistei Rapsodia din varii motive aupărăsit prestațiile sau au plecat definitiv spre cele astre înalte. Cei mai mulți însă au rămas să-șietaleze realele talente în arta scrisului. Înalț astăzi un pios omagiu acelora care s-au săvârșit dinviață mai ales și ne-au lăsat să le continuăm opera. Scrierile lor vor constitui de-a pururi mărturii dinvremuri trecute călăuzindu-ne spre un viitor prosper pe acest tărâm din toate punctele de vederedefinindu-ne ca națiune.

Pe lângă cântecele lirice, pe lângă minunatele noastre doine nostalgice totodată, asemenimarilor noștri cărturari și eroi neînfricați și noi astăzi avem datoria de a condamna nedreptățile și aalunga vrăjmașii curățind țara de impostură. Literatura nu poate fi încadrată în linii stricte, ci prinînsuși talentul cu care ne-a înzestrat natura, avem datoria morală să cultivăm onestitatea și adevărulfață de întreaga societate sancționând nedreptățile.

Orice operă de artă trebuie să fie expulzată spre înnobilare. Acel sâmbure vital în care se aflătalentul nu se poate naște, viețui și dezvolta, dacă se întâmplă a i se ucide sau a i se știrbi dreptul dea spune adevărul, de a lupta cu toate mijloacele pentru ca, demascându-le, să rămână în picioare.

George Barițiu spunea: „din sucul și măduva poporului” și tot el: „tiparul, prin proclamarealibertății, presa devenise lumina lumii, apostolul omenirii, peană încordătoare a mașinii staturilor,osânda nedreptății, scutul asupriților”.

Cum putem a omite să amintim de ororile trecutului, suferințele neamului nostru? Publicândversuri seci lipsite de germenul miraculos, de embrionul vieții primordiale care să nască idealul? Pece edificiu să fie clădite mai apoi visările și realizările noastre națiunea întorcându-se în tenebreleîntunericului?

Trecem cu prea multă ușurință în momentul de față peste ideile esențiale motivând că... „nufacem politică”, ignorând realele drame care ne-au lăsat urme de neșters? Uităm foamea, frigul,întunericul (fizic și psihic), dosim durerile noastre mai vechi sau mai noi de teama care încă maiplutește deasupra vieții noastre? Este bine să ascundem copiilor noștri realitățile atât de dure carene-au chinuit zeci de ani? Să ne cârpim doar existențele rămânând în același stadiu de umilință?

Iuliu Maniu în 1918 spunea: „ne vom purta vrednici de timpurile pe care le trăim. Vrednicianațională se judecă de înțelepciunea cu care se aduc hotărâri chemate să croiască soarta noastră”.

Așadar, marii oameni de cultură trecuți în eternitate, cu toate opreliștile care li se așezaserăîn cale,nu s-au sfiit să atace „orânduirile” nedrepte („orânduirea cea veche și nedreaptă ce lumea oîmparte în mizeri și bogați”). Revenind la vremurile actuale, se poate afirma, desigur că în bunăparte și în ceea ce privește cenaclul literar, care găzduiește valoroasa revistă Rapsodia au survenitmodificări pe care se cade să le amintesc. Cu deosebită satisfacție a întregului colectiv a fostschimbată denumirea cenaclului din „George Topîrceanu” în Cenaclul literar „Radu Theodoru”,numele ilustrului general aviator comandant de flotilă aeriană în prezent în retragere, autorul anenumărate volume de scrieri, membru al Academiei Române. Domnia sa ne onorează astfelapreciind strădaniile noastre și modul în care am evoluat în timp. Îi suntem recunoscători și sperămca acest imbold să ne mobilizeze și mai mult elaborând compoziții din ce în ce mai valoroase.

Dacă mi s-ar cere să nominalizez autorii celor mai reușite lucrări literare, mărturisesc, că nuaș fi în măsură să apreciez corect, având în vedere că fiecare posedă un stil propriu de a se exprimași de a aprecia. Mă rezum să afirm că în general există talent și sârguință din partea celor ce scriu.Este necesar însă cred, să acceptăm ca o parte din noi avem nevoie de mai multă sârguință și atenție.Întotdeauna se poate mai mult și mai bine. În ceea ce mă privește rămân îndatorată sprijinuluidomnului Gl. Radu Theodoru, domnului col. Ștefan Vișan, domnului Ovidiu Repede, secretarul deredacție ca și tuturor colegilor.

Sunt membră a Cenaclului și public totodată lunar în revista Rapsodia de mai bine de 15 ani,fiind tot mai atrasă de această nobilă preocupare. Datorită atenției și aprecierii conducerii, am reușitsă lansez șapte volume de proză pe care le-am oferit cu bucurie celor interesați a le lectura. În acestfel, îmi ofer mie însumi satisfacția revărsării unor sentimente ce zăcuseră în sufletul meu o vrememult prea îndelungată fără a fi spuse.

RapsodiA 200

8

Relațiile de amiciție cât și dialogurile constructive desigur că vor consolida întotdeaunaliantul între toți membri din branșă în scopul de a ne îmbunătăți mereu prestațiile.

În concluzie, mărturisesc că lunar aștept apariția revistei cu nerăbdarea de a sorbi cu nesațproducțiile literare ale colegilor, hrănindu-mă astfel cu seva cuvintelor bune și frumoase.

Pentru a nu fi totuși acuzată de exagerări, permiteți-mi să afirm așadar, din nou, că nu toțisuntem tocmai ași ai scrisului. Adeseori mai șchiopătăm și aceasta depinde de mulți alți factori:starea psihică neînțeleasă, visarea, melancolia, blazarea de moment.

Pe de altă parte, nu este normal să ne împăunăm, așezându-ne pe creștet nimbul fermecat algloriei, ci acceptând că se mai și greșește uneori.

Un critic onest, sincer ce critică deschis greșelile unora care au săvârșit diferite erori înredarea unui vers sau a unei idei, poate fi cu mult mai valoros și de ajutor decât un altul caregudurându-se aduce laude în față, iar în spate se amuză criticând și folosind cuvinte nepotrivite.

Nemutilându-ne opiniile, lăsând cerul speranțelor liber să zburăm cu stolurile cuvintelorslobode în lume! LA MULȚI ANI, RAPSODIA!

Valeria Paștiu Gușeilă

GÂNDURI ÎN RESTRIȘTEA UNEI PRIMĂVERI MOHORÂTEÎn stilul non-versatil cunoscut, cu dragoste despre „Rapsodia”

Fiecare apariție editorială a revistei „Rapsodia”, din aprilie 2012 până acum, în aceastăprimăvară tristă a anului 2021, a fost pentru mine un moment de bucurie.

Prima mea prezență în acest loc „cu nimb și aură”- Cenaclul „George Topîrceanu” – cu alsău organ publicistic - „Rapsodia”- s-a petrecut tot într-o lună „Prier” . Un „Prier” plin de verdeațăpresărat din belșug cu flori, gânduri și sentimente frumoase. A fost o naștere primăvăratică a mea,revista numărând pe atunci 92 de apariții. Și au trecut de atunci nouă ani - o cifră (9) asociată cujudecată, privindu-mă personal. Cât am evoluat în această perioadă? O întrebare retorică, ce deseorio invoc în sinea mea și aduc mulțumiri celor care m-au primit sub „Cupola Rapsodiei”. Hei, veispune tu, cititor al revistei – importantă este vârsta „Rapsodiei”!… Și așa și este, „Rapsodia”împlinește în acest an frumoasa vârstă de 18 ani – iar în această lună –numărul aparițiilor înscrie unnumăr rotund – 200 (două sute). Ce poți să spui? Săracă sunt și despuiată parcă, de gura meaacoperită, de vocea mea tremurătoare, spartă…

Un mare regret că nu vom putea sărbători cum s-ar fi cuvenit acest eveniment în cadrulcenaclului nostru literar, acum purtând numele: „Radu Theodoru”. Dar astea sunt vremurile deacum. Criza asta sanitară, nenorocirea ce s-a abătut peste noi poate ne va învăța ce să prețuim înviață, ce mare avere este bogăția sufletească. De aceea zic, este cazul să aducem un frumos prinosde cinstire și recunoștință trecutului revistei, să aducem cuvânt de felicitare și de mulțumirefondatorilor și colegiului redacțional și al celui de onoare de-a lungul timpului, tuturor celor care aupublicat lucrări, articole, poezii, și cu precădere celor care au trudit ca această revistă să vadălumina tiparului lună de lună, căci apariția ei necesită muncă constantă și mai ales să fie făcută cusuflet.

Această revistă, am mai spus-o și cu alte ocazii este rodul muncii, devotamentului, efortuluicreator al unor oameni talentați. Să aleg doar câteva nume de menționat - este destul de greu, deaceea nu o voi face. Și, ca să nu mă dezic de mine însămi, în loc de încheiere, spun:

Oricărui lucru îi premerge ceva: fie înțelesul, fie amintirea sa și, dacă există ceva căruia nu-ipremerge nimic, e pentru că rostirea rostirii îi este suficientă sieși: rostirea care spune: „De aș grăiîn limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare șichilimbar răsunător. Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, șide aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.” (…)

RapsodiA 200

9

Te iubesc, „Rapsodia”! Viață lungă pe mai departe! Multă sănătate tuturor celor ce au olegătură, o sinergie într-un fel sau altul cu această revistă de identitate culturală, care militeazăașa precum spune părintele ei spiritual, dl. general-maior (rtr) scriitorul Radu Theodoru –pentru identitatea persoanei, pentru ridicarea acesteia la nivelul de personalitate, liberă să-șidezvolte abilitățile, vocația și aspirațiile, să-și apere intimitatea vieții private fără imixiuni externeși fără dirijism consumist.

george Filip

OMAGIU ADÎNC DE DEPARTE

Ca un „puișor ardelean” care mă aflu cuget adânc prin emigrarea mea că Ionel GligorSTOPIȚĂ „s-a logodit” cu revista RAPSODIA, din SIBIU, dintr-o tinerețe fragedă și de invidiat.Din profund respect nu-i zic „maestre” acestui OM... e prea sărac adjectivul! Apoi iar șed și cuget:mă... dar frumos cuplu a ticluit Dumnezeu pe acest meleag sibian... Iaca, minunata revistă mămângâie și pe mine în paginile ei de câțiva ani buni. Acum două veri am bătut calea Montreal -Sibiu cu draga mea Mărioară, să-i sărutăm mâna bunului meu GOGA și să ne îmbrățișăm, lapropriu, cu neodihnitul acesta de STOPIȚĂ, în postura lui de baci al Rapsodiei, de bunic, tată, soț șiPOET. Cam multe sarcini pozitive poartă pe umeri bunul gospodar sibian... Mai întâi ne-am sudatprietenia cu mulții colaboratori ai Rapsodiei. Și după ce l-am venerat pe GOGA la bătrâna-i casădin RĂȘINARI (maestrul era plecat în eternitate...) ghidul nostru ne-a invitat acasă la el, la un micchiolhan incognito, în familie. Forfoteau pe-acolo niște dive de mai mare dragul! Poftă bună!... Celmai mult mi-a plăcut că poetul-gazdă nu a tăbărât să ne citesc tomuri de versuri din opera lui. Cumfac mai toți românii... Nu! Cuviincioasa gazdă mi-a pasat mie sarcina de „a mă da POET!” Până șiDl. CUȚU m-a aplaudat. În focul de alături tăciunii trosneau și se zice că astfel mai pleznea câte undrac ce ne dădea, probabil, târcoale. Când s-a terminat vinul... zis și eu... am plecat spre automobilcu trăiștile pline. S-au împărțit snopi de sărutări.

Acum... departe... realizez că RAPSODIA și-a pus în răboj un onorabil număr de ani șimerită să-l omagiez pe baciul STOPIȚĂ. Dar o să pot eu transpune în proză atâtea sentimente? Voiîncerca... Doamne... că minunați Oameni i-ai mai plămădit pe sibieni!!!

15 aprilie - 2021, la Montreal

Mihai Batog Bujeniță

COPILUL DIN STELE

Revista Rapsodia, copilul pe care stelele ni l-au dăruit, iar noi l-am îngrijit număr de număr,începând timid în urmă cu mai bine de şaisprezece ani, când primul număr vedea lumina tiparului şipână acum când revista este una de referinţă pentru peisajul cultural românesc fiind citită peste mărişi peste ţări în patria limbii române, în patru continente, se află acum la numărul omagial două sute.Ce ar însemna sta? Că timp de două sute de luni, aproximativ şaisprezece ani, oameni care şi-audăruit energiile, sufletul şi timpul pentru fiecare cuvânt ce a fost scris în paginile revistei, şi-ausimţit inimile bătând mai tare la fiecare număr apărut întrebându-se cu îngrijorare: oare am făcut şiacum un lucru bun pentru cititorii noştri? Răspunsurile primite ne-au bucurat! Colaboratori din celemai îndepărtate colţuri ale lumii ne-au apreciat şi au deschis colaborări ample cu această revistă, iardacă nu am avut prilejul de a le mulţumi de fiecare dată o facem acum, din toată inima!

RapsodiA 200

10

Revista a trecut prin timp, prin transformări, dar şi prin adversităţi, aşa cum se cuvine pentruo publicaţie care se impune şi a rezistat datorită celor care au muncit pentru ea încă de la început şiau avut inteligenţa şi dăruirea fără de care orice iubire moare, pentru a putea trimite spre editarenumăr după număr bazându-se pe entuziasmul lor, pe dragostea de cultură şi pe puţinele resursefinanciare de care dispuneau. Universitatea Tâmplelor Cărunte a dovedit că este în măsură să searate mai puternică decât greutăţile inerente editării unei reviste care să devină un simbol cultural decare, oricât de rău voitor ai fi, nu poţi să faci abstracţie şi nici nu poţi să-l ignori.

Numele noastre, ale truditorilor ei, vor fi acoperite de praful uitării, nimeni nu va mai ştidespre greutăţile, grijile sau bucuriile noastre trecătoare, dar numele Rapsodia va rămâne pestetimp ca mărturie a faptului că dăruirea noastră nu a fost zadarnică, iar copilul încredinţat nouă destele şi-a dobândit binemeritata sa nemurire.

Rodica Nicolae

FĂURITORI DE VISURI

Să ai un vis și să îl porți cu tine ani de-a rândul înseamnă să-ți creezi un fel de convingerecă, într-o zi, va deveni realitate.

Când trăiești într-un mediu modest, în care doar gândul la un viitor înseamnă o îndrăznealănepermisă, împlinirea unui ideal pare de-a dreptul imposibilă. Crescând, încerci să duci o viață maibună, îți faci o familie, apar copiii, cel mai frumos dar oferit de Dumnezeu, dorințele tale trec pe altplan, iar șansele de a le înfăptui se micșorează din ce în ce mai mult. Prioritățile sunt mereu diferite.Ele sunt determinate de slujba în care te implici conștiincios și care îți acaparează o mare parte dinviață, iar dacă ești soție și mamă, îți spui că nu se cade să-ți dedici timp doar pentru tine. În acestecondiții, nu mai speri că visul tău va avea sorți de izbândă, deși te încăpățânezi să păstrezi, într-uncolț al minții tale, o părticică de speranță ce nu se poate detașa nicicum de ființa ta.

Pentru mine, ziua în care visul mi-a devenit realitate a sosit! Cu aproape cinci ani în urmă,ne aflam noi, argeșenii, împreună cu prietenii noștri sibieni, într-o excursie la Viena, organizată decol. Ioan Părean (scriitor și istoric), cel plecat anul acesta dintre noi, ca o străfulgerare, lăsându-neîn suflet o imensă durere ce nu poate fi nicicând vindecată. Am aflat că dumnealui deținea o editură(SALGO) și s-a oferit să mă ajute pentru a da spre publicare un roman scris de mine în memoriatatălui meu, ajuns la Ceruri la doar 46 de ani. Era o misiune pe care o tot amânam, dar pe care știamcă o voi îndeplini la un moment dat.

Dl. Părean mi l-a prezentat pe dl. Ioan Gligor Stopița: „Iată! Ionel te poate ajuta. Este poet,dar și redactor-șef al revistei RAPSODIA. În plus, se ocupă de cei ce vor să scrie cărți. Este foartepriceput în ceea ce face!” M-am bucurat să-l cunosc pe acest domn firav, jovial și foarte profund,gata să-mi ofere detalii privind subiectul care mă interesa.

Titlul revistei, RAPSODIA, mi-a plăcut atât de mult, încât părea că fusese ales specialpentru mine. Rostirea acestui cuvânt îmi creează senzații auditive deosebite, percepând parcăsunetele emise de un instrument cu coarde sau de un pian în momentul în care clapele îi sunt atinsediafan de degetele unei fete delicate. Potrivit DEX, „rapsodia” însemna inițial „recitarea unorfragmente din epopeile antice”, mai apoi, și în zilele noastre, o „compoziție muzicală, de obicei deformă liberă, compusă din motive și fragmente variate, inspirate adesea din folclor.”

Începeam să simt ritmul epopeii mele literare. Dl. Stopița mi-a propus să-i trimit o scrierescurtă, pentru a fi publicată în RAPSODIA. Nu pot să uit ce sentimente m-au încercat când mi-amvăzut prima nuvelă apărută în revistă. Eram fericită, însă și puțin cu inima strânsă, gândindu-mă lareacția pe care ar fi putut să o aibă cei care aveau experiență și chiar notorietate ca scriitori. Amcunoscut mai târziu o parte dintre aceștia și m-am simțit norocoasă că trăiesc în aceeași perioadă cu

RapsodiA 200

11

ei. Nu știu cum a fost perceput debutul meu, însă pot adăuga că legătura mea cu revista a continuatși după publicarea romanului mult visat.

În periplul meu, am avut șansa să-l întâlnesc pe dl. Ovidiu Repede, cel care se ocupă deobicei de tehnoredactarea revistei, o persoană simpatică, zâmbitoare, cu veleități deosebite în maimulte domenii.

Când am auzit că publicația se află pe punctul de a atinge impresionantul număr 200, nu amfost deloc surprinsă. Mi s-a părut mai mult decât firesc să fi ajuns la o asemenea performanță. Dece? Pentru că, spre deosebire de alte publicații asemănătoare, RAPSODIA apare, cu o exactitate deceas elvețian, în fiecare lună, la dată exactă, nu întârzie și nu este niciodată amânată; pentru că ceicare se ocupă în mod constant de realizarea ei sunt luptători aflați mereu pe baricade, reușind defiecare dată să treacă peste opreliști financiare și nu numai, încercând să nu dezamăgească nici pecei care scriu, nici pe cititorii acestora, care așteaptă cu nerăbdare apariția revistei.

Mi-am îndeplinit visul datorită acestor oameni deosebiți. Ei fac să fie cunoscute creații,încurajând, fiind generoși și încrezători, oferind din experiența lor și participând efectiv lapublicarea multor iubitori ai scrisului, ce își deschid pentru prima oară inima acestei publicații cucare rezonează foarte bine. Ei sunt, în concepția mea, adevărați făuritori de visuri.

Acum, la ceas aniversar, se cuvine să-i felicităm pe acești oameni destoinici, care seîngrijesc de trăinicia publicației RAPSODIA, să le urăm să fie sănătoși, la fel de generoși șiimplicați, să aibă forța și disponibilitatea necesare să continue actul acesta de cultură sibiană, și nunumai, pe care-l înfăptuiesc din suflet și cu un real succes. Au motive și merită să se simtă mândrică Dumnezeu i-a ales să fie magii nașterii creațiilor literare pline de substanță și trăiri simboliceprofunde! Mulți ani prosperi, RAPSODIA!

RapsodiA 200

12

Ovidiu Repede

Gânduri în vers la… 200Motto: De obicei umorul este mai sănătos decât adevărul

Radu TheodoruCondei de aur pentru țară…Pentru cenaclu - stea polară…În oastea țării - general -Cum să nu „crească” RapsodiaCu-așa un mentor spiritual?

Ioan Gligor StopițaȘi-a pus aripi de Ionduh sfântSă-nalțe-n ceruri poezia,Dar se întoarce pe pământCa să salveze… Rapsodia.

Anca SîrghieProfesoară de renumeCu-n trusou polisemanticNe croiește drum prin lumeDoamna noastră… transatlantic.

Mihai PosadaSătul de elitiștii goi,Scăldați în soare și emfază,Domn` doctor a venit la noiSă țină cronici dup-amiază.

Silviu GugaDiscret, fără complicații,„Medic” de literatură,Ne oferă consultații-nCabinetul de lectură.

Aurel Domide ȘănțanuCa un pisc semeț de munteStă de veghe peste țarăCu condeiul și cu multeDoruri prinse-n vers de seară.

Ștefan VișanRomanele îi stau în jurCa turnurile la hotar;Păzind de snobi talentul purAl domnului octogenar.

Vasile RusuA-mbătrânit și RapsodiaȘi lângă ea, un cavalerCe-i poartă-n lume vrednicia -Bun sfetnic și cu vers de fier.

Victor NeghinăNu se predă nicicum, nicicând!Reporter-cercetaș pe viață!Face ce face, rând pe rândȘi-n interviuri vii… ne-ngheață.

Mihai Batog BujenițăTot căutând un buclucașAm dat de-un prețios tătuc…Mihai cel Vesel de la Iași –Și toți ai lui de la Booklook…

Sunt mai români ca noi și-au sporPentru revista RapsodiaȘi Deutsch și Shor, și scriu de zorMihai, cu ei și cu… soția -

george FilipPoartă-n sânge deodatăȘi talent și nebunie…Fiu rebel de RomânieVersul lui, oriunde-ar fiAră-n suflet și în glie.

Nicolae MunteanuCu mult spor și-o glumă bună,Scrisă cu drag și cu har,Ani și cărți mereu adunăÎn destinu-i… centenar.

Maria Daniela PănăzanProfesoară cărturarPoartă grija Rapsodiei;Ca o maică-adevăratăEa cu …Lazăr și copiii.

Elena Olaru MironScrie mult, dureri și faptePrinse ca-ntr-un foileton -Cea mai harnică din toate:Doamna Elena Miron…

Katy ȘerbanÎmparte lumini mereuMurmurând în vers cu mareaRisipind un curcubeu -Ea e Katy, vrăjitoarea…

RapsodiA 200

13

Valeria Paștiu GușeilăMâna stângă - mâna dreaptă,Femei – bărbați în „zanjain”Și filozoful penitent;Sub vraf de carte toți așteaptăSemnalul ochiului atent…

Adriana ChebacDespre timp, despre iubireVersuri bune șlefuiește.Dar, cu vers sau fără versLumea… tot îmbătrânește.

Vasile CucuCântă Cucu ca-n povesteCântă-n patru anotimpuriSă trăiască RapsodiaPeste noi și peste timpuri.

George VăideanAdună flori de nostalgieÎntre cuvinte minunate;Dar le preschimbă-n vijelieLa așteptările-nșelate…

Marcel MironPe-un zâmbet tandru și curatSe leagănă o poezie.Se-ntoarce versul către satLa preotul legat de glie…

Nicolae TudorProzator de carte vecheTaie-n lung și-n lat idila…Dar oriunde ar începeSe termină la… Brăila.

Rodica NicolaeDecentă-n scris și scrupuloasă,Din rândul karmelor oneste,Adună liniștea din casăȘi-o pune-n pagini de poveste.

Iosif Vulcan AgnițeanuMiezul țării e-n revistăȘi mai plin ne pare anulDe când scrie și insistăIosif Vulcan Agnițeanul.

Ioan FriciuAcrosticuri și soneteRubaiate și rondeleCată-n liniște, discreteFilozoful dintre ele.

Liviu ModranMăi Modrane, măi Modrane,Dac-ai chef de veselieIa umorul tău de coarneȘi-l aruncă-n… veșnicie!

Dumitru CristănușVersul lui, tandru hamacPrins între moarte și viațăNe leagănă ca pe-un sacAtârnat cu-n fir de ață…

Liviu CeavaTalentat epigramistLa taifas cu alfabetul,Ba vesel, ba foarte tristCând nu se vede… poetul.

Georgeta PopescuVersurile-i stau în rimeZidind al vieții decor,Și tablourile-n rame,Pe-nțelesul tuturor.

Silviu CrăciunașȚine Rapsodia-n soareCu-al lui scris și pe-a lui sait…Viitorul nu mai moareDacă scrisul e… „all right”!

Vasile SpiridonBolnav de inimă grea,Suferă-n rând cu poeţii,Dar e prozator cu steaCe scrie din cartea vieţii.

Ioan TopârceanuAcuma se face anu`De când Ioan nu ne mai scrieMăcar câte-o poezie…Și-am pierdut… doi Topîrceanu…

- Ovidiu, să te trezești, - Nu pot, m-am obișnuitC-am ajuns la 200! Cu-n somn dulce, de Sibiu…Dacă tot mă pregătești Visam… că am reușit.Ai putea scrie mai multe!... Iar în somn nu pot să scriu!

RapsodiA 200

14

GEORGE TOPÂRCEANU

LA PAȘTI

Astăzi în sufragerieDormitau pe-o farfurie,Necăjite şi mânjite,Zece ouă înroşite.Un ou alb, abia ouat,Cu mirare le-a-ntrebat:- Ce vă este, frăţioare,- Ce vă doare?Nu vă ninge, nu vă plouă,Staţi gătite-n haină nouă,

Parcă, Dumnezeu mă ierte,N-aţi fi ouă...- Suntem fierte!Zise-un ou rotund şi fraiseLângă pasca cu orez.Şi schimbându-și brusc alura,Toate-au început cu gura:- Pân' la urmă tot nu scap!- Ne găteşte de paradă.- Ne ciocneşte cap în capŞi ne zvârle coaja-n stradă...- Ce ruşine!- Ce dezastru!- Preferam să fiu omletă!- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,Aş fi scos un pui albastru...- Şi eu unul violet...- Eu, mai bine-ar fi să tac:Aşa galben sunt, că-mi vineSă-mi închipui că pe mineM-a ouat un cozonac!..

Elena Olaru Miron

AȘTEPTÂND ÎNVIEREA MÂNTUITORULUIPAȘTELE 1942-1943 în BASARABIA

De sub oghialul (plapuma) alb al iernii,într-o singură noapte începură a plânge streșinile cupicături mari și multe. Un zvon se lăsa peste lume sleind puterile gerului. Era ca o adiere ușoară,unfel de premoniție a ceea ce urma a se întâmpla. Păsările cerului ciripeau altfel,hulubii uguiau maimult,orătăniile ogrăzilor deveniseră mai gureșe. Cocoșii nu se mai opreau din cântat. Toți păreaucuprinși de o bucurie nouă. Până și câinii deveniseră mai agresivi,mai harnici. Viața se trezeagâlgâind și înfulecând cu poftă din imensa libertate ce se așternea în față. De undeva se auzeauloviturile de ciocane, de baroase,ciocănituri în metal semn că gospodarii își verifica uneltele. Eravremea pentru revizia acestora în scopul de a fi folosite în munca ogoarelor, în repararea poiatelor,acarelor. Urma trierea și alegerea semințelor care se strângeau în desagi, traiste și ciuhali (saci mari)așteptând să fie dată porunca:se poate ieși la semănat.

Înainte de „lăsatul secului”se organizau mese îmbelșugate când se mânca și se bea pesăturate. Intram în postul mare. Oamenii deveneau dintr-odată mai tăcuți și mai smeriți. Citeau încărțile sfinte cu candelele de la icoane aprinse. În toată casa românului, blidăria era fiartă cu leșiepentru ca nu cumva doamne ferește să rămână pe undeva vreo steluță de grăsime „spurcând” postul.

Hrana „de post”lipsită de produse de origine animală era însă deosebit de gustoasă șihrănitoare fiind bogată în nutrienți naturali (mai mult vegetale și verdețuri). Se pregătea borșul cufasole uscată „îmbrobodită” (pestriță), dar și fasole verde uscată alături de verdețuri de primăvară(sălățică, ștevie, urzici, anghelică) și leuștean, frunze de pătrunjel, mărar provenite și din aniiprecedenți și uscate. Se mai consuma sub diferite preparate bobul, hrișca, năutul, urzicile. Fasoleafăcăluită devenea regina mâncărurilor. Din perje (prune)uscate și afumate de toamna înloznițe,împreună cu feliuțe de mere și de prăsade (pere) uscate înșirate pe sfori și păstrate în

RapsodiA 200

15

podurile caselor se prepara așa numita chisăliță nelipsită din meniul creștinilor în postul mare. Câtdespre plăcintele pufoase cu cartoafe, curechi, ceapă ca și cele din dovleac nu mai vorbim. Caldefiind, gustoase, nu se simțea lipsa cărnii, ouălor și brânzei. De neuitat erau popencile (ciupercinumite și ghebe). Și întrucât pădurea mirifică asemeni unui colț de rai de lângă satul obârșiei melenumit Frumoasa, vara era plină de astfel de delicate produse, nu era sătean să nu-și conserve dinaceste trufandale. Butoiașe întregi se umpleau cu ciuperci,murate sau doar sărate. La vremeaconsumului erau preparate după rețete speciale. Scăldate în mujdei de usturoi lângă o mămăliguțăconstituia un adevărat deliciu alimentar. N-aș putea încheia lista alimentelor „de post” fără a amintide murăturile asortate. În butoaie anume se așeza aproape orice produs legumicol: castraveți,morcov, mere harbuji (pepeni) mici și zburdalnici,varză roșie, lujeri de țelină,mărar și bineînțelesusturoi și sare la care se adăuga apa necesară. Butoaiele pline cu astfel de bunătăți erau închiseermetic. Din când în când se rostogoleau pentru ca lichidul să se omogenizeze, murăturile să fiepătrunse de savoarea dorită. Căpățânile de curechi tot așa așezate în balerci mari rămâneau la muratpână la sărbătorile iernii când se preparau sărmăluțele. Unii gospodari depozitau butoaiele chiar înșoproane știind că sarea din compoziția lichidului fiind concentrată nu înghețau niciodată iarna.

Ei, dar când pământul se mai zvânta sătenii cei mai vrednici ieșeau la arat. Primul carereușea să apuce coarnele plugului era considerat gospodarul de frunte al satului. Era un cântec vechidin care mi-a rămas în amintire doar un vers:

„Ară plugul sus pe coastă / Plug cu patru boiFrumos cântă cucu-n creastă / Și-apoi în zăvoi...”

Urmau însămânțările. Cu sarsanalele pe umăr își umpleau pumnii cu semințe și călcândprintre brazde, le aruncau în ambele părți. Pământul încă umed era greu de călcat, încălțărileîngreunându-se de glod,iar bucuria lucrului făcut ușurându-le parte din poverile ce le stăteau în caleîi mulțumea, îi bucura. Își făceau semnul crucii zicând cu glas tare privind cerul: „Doamne ajută”.Dar iată că din memoria mea nu știu cum a mai răzbătut un crâmpei de vers. Iată-l:

„Semănătorii harnici / Cu sacul subțioară / Pășesc în lungul brazdei / Pe reavănul pământ.”Regret că nu mi-l amintesc în întregime. Era atât de răscolitor, de frumos... (dar aveam doar

vreo 6-7 ani). Pădurea apoi izbucnea în verde crud. Seara mugurii abia „plesniți” a doua zi dis dedimineață frunzulițele își scoteau căpșorul și râdeau în razele soarelui.

Sărbătorile Pascale apropiindu-se, începeau pregătirile. Mai întâi toate casele se văruiau îninterior și în exterior într-o culoare sinilie dulce. Așezarea toată mirosea a nou, a proaspăt. Întrucâtmulte case sărace aveau pardoseala din pământ, aceasta se „lichea” cu un amestec constituit dincâteva componente aflate la îndemână:pământ galben, nisip, var. Tot astfel se proceda și cupridvoarele și prispele.

Începeau deniile. Seri la rând băteau clopotele frumoasei mănăstiri. Sătenii urcau cărarea peo scurtătură și în șir indian, cu crenguțe de salcie în mâini călcau solemn. Mănăstirea Frumoasaconstituia perla așezării. Două construcții impunătoare defineau biserica de vară și biserica de iarnă.Icoanele și toate odăjdiile din interior nu aveau egal în dispunerea lor înțeleaptă. Cât desprevitraliile înalte,acestea pentru copii mai ales constituiau o reală fascinație. Mai erau acolo chiliilemăicuțelor așezate una lângă alta de jur împrejurul construcțiilor și al imensei alei astfel încâtpăreau a constitui un adevărat bastion. Aleile și boscheții cu flori multicolore mi-au rămas încă înfața ochilor din vremea în care de-abia mă ridicasem în picioare. (Nu pot să nu amintesc de faptulcă după pierderea teritoriului Basarabiei o parte din preoți și maici, așa cum spun localnicii au fostuciși și aruncați într-un puț aflat în preajmă, iar cealaltă parte a fost alungată, surghiunită. Localurilese transformaseră pe rând în depozite de cereale, cămin de prostituate minore și spital de alienațimintal ajungând în cele din urmă ruine. După eliberare, mănăstirea a fost reconstruită).

Venea vremea ca înaintea Sfintelor Paști în Basarabia casele sătenilor să se umple de covețiși oale de lut burduhănoase. Începea o forfotă deosebită. Cuptoarele înghițeau butuci de lemn fiindîncinse din timp în vederea coacerii feluritelor produse specifice marii sărbători. Se plămădea, sefrământa aluatul. Cozonacii se umpleau din belșug cu nuci, rahat și povidlă sau diferite dulcețuri.

RapsodiA 200

16

(De necrezut dar la noi în casa părintească se foloseau o sută de ouă pentru un cuptor de cozonaci).Pasca era vedeta. Cu brânză proaspătă de vaci, smântână, stafide. Așezată în forme rotunde seînconjura de o împletitură măiastră având și o cruce din același aluat în mijloc. Când în cuptor lecopleșea căldura pe toate atunci casele,ba chiar tot satul aromea a coptură. Ce să mai amintesc de„găluști” (sarmale) și fripturi? De jambonul afumat rămas de la Crăciun care condimentat șiîmbrăcat într-o cămașă de aluat se coceau acolo în gura cuptorului. Sarmalele forfotind câte onoapte întreagă (după coacerea a două trei rânduri de colaci, cozonaci, pâine, pască și câte și maicâte).

Mai rar, înaintea ajunului Paștelui se mai tăia câte un godac, dar de bază erau mielul, iedul,cocoșul și neapărat peștele. Gâștele ca și iezii și mieii se umpleau cu tocături delicioase. Și, desigur,nelipsitele sarmale stăteau alături.

Urmau ouăle, alt produs specific acestor sărbători. Și nu oricum, ci ouă vopsite în special înroșu. Gospodinele foloseau de obicei în acest scop plante și scoarță de copaci din natură. Furauprivirile, atât de frumoase erau. În noaptea învierii Mântuitorului, forfota era de neimaginat. Nimeninu dormea câtuși de puțin în acea noapte Sfântă. Dacă nu s-ar fi știut că era noapte s-ar fi pututlesne crede că era ziuă. Mai mult: de prin toate ulițele se scurgeau cârduri de oameni adulți și copiicu felinare, lumânări și coșuri mari și grele pline cu bunătăți pentru a fi sfințite: cozonaci, pască,fripturi, ouă roșii, pâine, colaci și butelci cu vin. În coșnițe pe prosoape albe de in și cânepă cuhorbote (dantelă) toate țesute și croșetate de mâna gospodinelor, se lăfăiau acele bunătăți Pascale!Așa era tradiția moștenită de sute de ani. Nimeni nu consuma un astfel de aliment fără a fi sfințit. Osuprafață apreciabilă din biserică era destinată anume depunerii acelor coșuri pline. Un spectacolabsolut încântător datorită culorilor vii ale ouălor, rumeneala copturilor. Cozonacii de obicei eraucopți în forme înalte. Străjuiau acolo stând în picioare ca niște muscali cu moțul din vârful capuluilăsat ghiduș într-o parte. Rumeneala lor se spunea că sugerează însăși „fața lui Hristos”.

În acea mirifică noapte, toți credincioșii veneau la slujba Învierii îmbrăcați sărbătoreștemirosind a săpun de casă și busuioc. Toate simțurile tresăreau,iar privirile se umezeau de lacrimi lapomenirea patimilor Mântuitorului Iisus redate cu vocea gravă, pătrunzătoare a preotului, în mirosulpurificator al fumului de tămâie ce se împrăștia din cădelnițe. Un freamăt, o bucurie rară răzbăteadin glasurile tuturor cântând alături de corul absolut suav al măicuțelor care îmbrăcate impecabilcântau duios, înălțător. Părea că un har special punea stăpânire pe întreaga adunare. Ce căldurăcobora în sufletele credincioșilor! Cum părea a se slobozi din ceruri strecurându-se până în ultimafibră a sufletelor!

„O,neamule,tu / adunat grămăjoară, / ai putea să încapi / într-o singură icoană”Grigore Vieru

Slujirea aceasta a preoților și a corului măicuțelor ne ridica pur și simplu deasupra tuturorneîmplinirilor, ștergându-le, alungându-le din cale. Urma unirea glasurilor în acel colind:„HRISTOS A ÎNVIAT!”

La sfârșit la ieșirea din biserică se îmbrățișau cu toții, spunându-și ca de obicei, „Hristos aînviat și te rog iartă-mă!”, era vremea iertărilor toate.

În ziua următoare, ca în mai multe alte zile se petrecea cu bucate alese și cântece voioase.Vizitele unora la ceilalți nu conteneau.

Între timp, înfloreau pomii, semințele răsăreau și tihna se sălășluia vreme îndelungată însatul cu oameni blajini și cinstiți.

Din păcate, „vifornița” care s-a abătut mai apoi asupra lor a nimicit acea pace patriarhală.Nostalgia după acei ani duși o mai trăiesc și acum cu multă evlavie cei vârstnici. Tinerii deprind iatăalte preocupări și alte interese. Amintirile îmbătrânite vor rămâne însă încă ani buni a constituiicoane din acele alte vremi care din păcate vor fi uitate, apoi odată cu dispariția rând pe rând aacelor care le-au trăit cândva într-o lume binecuvântată și bună.

„Hristos a înviat! Ce vorbă sfântă / Îți simți de lacrimi ochii uzi,Și-n suflet parcă serafimii-ți cântă / De câte ori creștine o auzi.” (Vasile Militaru)

RapsodiA 200

17

Mihai Posada

CRONICILE DE DUPĂ AMIAZĂÎncheierea unei trilogii dedicate românilor americani

Cu volumul al treilea, intitulat la fel ca celelalte două (apărute în anul 2017, respectiv 2018):America visului românesc, doamna Anca Sîrghie – universitar dedicat literaturii și limbiiromânești, mamă a doi fii stabiliți cu familiile lor în Statele Unite ale Americii și conferențiarneobosit la universități și comunități românești de dincolo de Atlantic – reușește să dăruiascăcititorilor de toate calibrele, bibliotecilor, istoriei literaturii dar și a migrației românești recente înAmerica, o trilogie-document bine închegată, alcătuită cu un program cultural distinct, tenace, dusla capăt cu brio.

Cartea a apărut în anul 2020 la aceeași editură sibiană: D*A*S, sub coordonareadestoinicului editor Victor Tocariu, are 420 de pagini și se bucură de un Cuvânt înainte semnat dedistinsul Preot prof. univ. dr. Theodor Damian de la New York și intitulat Cu Anca Sîrghie, prinAmerica (pp. 15-18), plasat după textul de deschidere al volumului, numit și semnat de AncaSîrghie: Sens și contrasens în media / Literatura în anotimpul pandemiei (pp. 3-14), un excurs iscatde situația cu totul specială a populației planetare lovite de virusul veacului, sars-cov-2/ covid 19,aici în speța creatorilor de limbă românească și aducând un omagiu tehnologiei care face posibileîntâlnirile online prin utilizarea platformelor virtuale/electronice de socializare, sub formacenaclurilor/festivalurilor activate în direct, de la mai mici sau mai mari distanțe fizice întreparticipanți.

Doamna Anca Sîrghie se deplasează peste Ocean o dată, de două sau de trei ori pe an,neobosită să își ducă acolo rostirea academică, volumele despre figuri ale culturii românești sau săpoarte dialoguri cu mari români de aici și de acolo, laolaltă cu dragostea maternă și afecțiunea debunică împlinită profesional, familial și științific, la cotele cele mai înalte ale dăruirii permanente.Decenii la rând, la catedra liceului, a universității sau după pensionare, invitată la prestigioaseuniversități americane și canadiene, Anca Sîrghie face dovada unei energii practic inepuizabile,puse în slujba culturii, a cultivării multor generații de români. O energie debordantă, antrena(n)tă șicovârșitoare de care, cu toată dragostea și admirația, simți că trebuie să te desprizi, mutatis mutandiscum Brâncuși de Rodin. Exemplele fostelor eleve, azi profesoare, editoare de carte și scriitoare eleînsele stau mărturie cu cinste.

La fel cu precedentele, acest al treilea volum al trilogiei America visului românesc seconstituie ca o carte-document. Este alcătuit din șase capitole, după cum urmează:

I .Reportaje. Autoarea plonjează în realitatea cotidiană nord-americană, pornind curememorarea: „Prima mea descindere pe pământ american s-a petrecut într-o noapte de decembrie aanului 2001, fapt care mi-a dat șansa să trăiesc cea dintâi uimire” (p. 23), aceea a eforturilordeosebite pe care creștinii americani le fac pentru a își împodobi adecvat, conform tradiției, locuințași în special fațadele caselor și grădina de la stradă. Accentul cade firesc pe sistemul de învățământamerican, vizitele autoarei pornind de la Școala cea mai mică a Statului Pennsylvania, trecând pe laHaggerty School – Școala bunului plac, sau afirmând cu mândrie că Universitatea Harvard a auzitde Mihai Eminescu. Culegând Flori ale spiritului românesc la Cenaclul «Mircea Eliade» dinDenver, impresii de la Al 33-lea Congres A.R.A. La final, periplul Ancăi Sîrghie trece granița denord a Statelor Unite, către O aniversare literară românească în capitala canadiană Ottawa la care,ca în tot locul, participă cu tot sufletul împreună cu locuitorii adunați la evenimente, fie aceștianumai americani, canadieni sau români, ori din toate la un loc, oficiali din administrație sau simplicetățeni. Cenacluri literare ale asociațiilor de gen îi adună pe toți la un loc, în deplin respect șidragoste de cultură, după puterile fiecăruia. Reportajul Ipostaze luminoase ale feminității româneștiîn Michigan, S.U.A. semnalează cu amărăciune o stare gravă de fapt: „Încercând să-mi explic cauza

RapsodiA 200

18

maladiei care anemiază tot mai evident de la un an la altul viața culturală a unei comunitățiromânești numeroase, am constatat că în Michigan au dispărut liderii cu putere coagulantă și cudisponibilitate organizatorică” (Vol. 3, p. 69) – opinie similiidentică aceleia mărturisite încă din celdintâi volum al trilogiei, așa cum consemnasem la momentul respectiv, în cronica mea intitulatăAnca Sîrghie – primul volum al unui „vis românesc“: „În comunitățile românilor stabiliți în statulMichigan preocuparea culturală este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul” (Vol. 1, p.140); în orașul Troy, „La Biserica Ortodoxă «Sf. Petru și Pavel», MI [statul Michigan], al căreipreot, originar din Ocna Sibiului și din Nocrich, în mod regretabil nu folosește la slujbele religioasecu suficientă temeinicie limba noastră, «limba sfântă, limba vechilor cazanii»” (Vol. 1, p. 87). Altelereproduc și comentează texte scrise, bunăoară, de Daniela Adriana Rusu din Michigan, sau de prof.Doina Popa din West Bloomfield. A XXVI-a ediție a Simpozionului anual „organizat de InstitutulRomân de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din metropola americană, în colaborare cu SocietateaRomână Creștină «Dorul», sub auspiciile Academiei Oamenilor de Știință din România, filialaU.S.A., și ale Mitropoliei Ortodoxe Române a celor Două Americi” (p. 80), desfășurat în 12 și 13ianuarie 2019, consemnat în reportajul Mihai Eminescu, sărbătorit la New York, iar experiența uneiședințe de cenaclu desfășurat la 17 februarie 2019, sub auspiciile unei societăți culturale româneștiactive încă din anul 1929: O zi extraordinară la «Graiul Românesc» din Windsor, Canada.

II. Studii și eseuri pentru diaspora cuprinde textul inedit: Biserica, o instituție naționalăidentitară, în optica lui Mihai Eminescu; și unul deja publicat: «Demitizarea» lui Eminescu șiriscurile ei.

III. Recenzii de carte din lumea românilor americani sunt semnate de Anca Sîrghie,despre romanele autorilor: Dan Ghițescu (Zodia Cameleonului, București: Editura Du Style, 1997),respectiv Alina Diaconu (Noapte bună, domnule profesor!, volum apărut în limba spaniolă în anul1978, tradus în românește de Tudora Șandru Olteanu și publicat cu peripeții la București: EdituraCartea Românească, 1995).

IV. Interviuri și dialoguri cu români din lumea nouă, capitol ce înmănuncheazăconvorbirile autoarei cu figuri deosebite de intelectuali români stabiliți fie în America, fie înRomânia, dar având legături de familie cu românii americani și istoria lor: anglistul ȘtefanStoenescu (pp. 133-181), profesoara Elena Vasiliu (pp. 182-192), inginerul Mircea Fotino (pp. 193-202), inginerul Gheorghe Popa (pp. 203-207), inginerul și maseurul terapist Cornel Căzilă (pp.208-219), avocata specialistă în consiliere clinică comunitară Lavinia Ball (pp. 220-231),romanciera Alina Diaconu (232-242), medicul de obstetrică-ginecologie Anca Matei (pp. 243-252).

V. Ecouri ale dialogului diasporei cu țara alcătuite dintr-un buchet de 1. Reportaje,semnate de: Remus Grama / Dexeter, Michigan; Anca Sîrghie / Câmpul Românesc, Hamilton,Canada; Muguraș Maria Vnuck / Jurnalist cultural, membru UZPR; Veronica Pavel Lerner; SilviaPopescu; Doina Popa / West Bloomfield, Michigan, S.U.A., 2. Interviuri, oferite de Anca Sîrghiepartenerilor săi de dialog: Victor Neghină, respectiv Mihai Posada și 3. Recenzii la cărți lansateîn America, sub semnătura colegilor de condei: Sebastian Doreanu / Denver, Colorado; GheorgheMircea; Antonia Bodea / Cluj-Napoca și Dorin Nădrău / S.U.A.

Capitolul final, intitulat: VI. O retrospectivă în imagini (pp. 351-412), sporește cunenumărate fotografii color, ca și cele de pe parcursul cărții, frumusețea și valoarea acestui volumce întregește trilogia programată astfel de autoare, încă de la început.

Șase pagini cu Note completează ținuta științifică a volumului. O trilogie vastă, complexă, omonografie arborescentă despre românii din Americi și americanii cu origini românești este aceastăoperă a cercetătoarei Anca Sîrghie de la Sibiu, care pe fiecare din cele trei volume nu uită săinsereze cu franchețe, ca motto nichitastănescian dezvoltat, această frumoasă „Dedicație familieimele: Cât timp locuiesc în Limba Română, limba strămoșilor și a copiilor stabiliți dincolo deAtlantic, mă simt acasă și pe continentul american, dialogând cu prieteni de viață și de condei”.Trilogia America visului românesc nu ar trebui să lipsească din biblioteca niciunui român – fie dinȚară, fie din Diaspora –, care încă mai știe să scrie, să gândească, să simtă și să citească românește!

RapsodiA 200

19

Maria-Daniela Pănăzan

Valeriu Gafencu și Imnul Învierii

Un mărturisitor al credinţei ortodoxe, care şi-a asumatdeplin destinul de jertfire, după zece ani de detenţie sfârşind cursulacestei vieţi în închisoarea din Târgu Ocna. Acesta a fost ValeriuGafencu. Considerat de contemporanii săi ca fiind „un sfânt alînchisorilor comuniste”, Valeriu Gafencu a devenit cunoscut printredeţinuţii politici atât prin poeziile sale, nescrise cu creionul pehârtie, dar învăţate pe de rost de cei apropiaţi, transmise maideparte, apoi puse pe muzică, cât şi prin însăşi viaţa lui de sfinţenieşi dăruire creştină, prin gesturile sale umanitare extraordinare, fiindamintit deseori faptul că a salvat un pastor protestant dăruindu-imedicamentele lui în dar, prin aceasta, grăbindu-şi propriul sfârşit.

Valeriu Gafencu s-a născut în anul 1921 la 24 ianuarie înlocalitatea Sângerei, judeţul Bălţi, din Basarabia. Student laFacultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi, deşi avea doar 20 de ani,Valeriu Gafencu era liderul unui grup al Frăţiilor de Cruce şi, înaceastă calitate, a fost arestat şi condamnat de către regimul

Antonescu, în toamna anului 1941, la 25 de ani de închisoare; timp de zece ani a fost închis la Aiud, laPiteşti şi Târgu Ocna. S-a stins din viaţă la 18 februarie 1952, după o cruntă perioadă de suferinţă fizică,dar cu sufletul scăldat în lumina rugăciunii şi a sfinţeniei.

Valeriu Gafencu a fost „un om în care via Hristos”, „un simbol şi un exemplu de viaţă, nu prinintenţie, ci prin trăire. Purtător fiind de Hristos, era smerit, evlavios, lucid, mereu mulţumit, întotdeaunaslăvind pe Domnul său. În Valeriu se simţea unirea vieţii cu veşnicia, unirea minţii cu inima, unireatrupului cu sufletul, unirea lui Dumnezeu cu omul, unirea omului cu natura, unirea tuturor oamenilor înHristos, pacea, armonia şi unitatea lumii.” Poezia lui Valeriu Gafencu este precum i-a fost şi sufletul: oaură de sfinţenie înconjoară versul izbăvitor, trădează suferinţa dar şi fericirea de a trăi în Hristos,bucuria de simţi Calea, Adevărul şi Viaţa, de a avea, dincolo de suferinţe, de îndoieli sau de incertitudinichinuitoare, puterea credinţei, a rugăciunii şi a Iubirii. Mărturisirea sinceră a poetului este justificată:„Aici, în Târgu-Ocna, am scris şaisprezece poezii ca un testament, ca o reală mărturisire pentru cei cevor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu”.

Capodopera liricii acestui poet-mărturisitor este Imnul Învierii. Inspirat, poetul realizează ochemare imnică la venirea spre a lua Lumina Învierii pentru a zidi, chiar în crunta închisoare, o Bisericăa lui Hristos Cel Viu, Care să crească în inimile celor suferinzi şi-nsângeraţi, Cântarea Bucuriei,deoarece, aşa cum spune o cântare a Învierii, „prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”:

„Vă cheamă Domnul Slavei la lumină,/ Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,/ Fortificaţi Bisericacreştină/ Cu pietre vii zidite-n temelii./ Să crească-n inimile voastre-nfrânte/ Un om născut din nou,armonios,/ Pe chipurile voastre să se-mplânte/ Pecetea Domnului Iisus Hristos.”

Chemarea la Înviere este o chemare sfântă, pentru că tainicul clopot din inimile celor care suntîntemniţaţi doar trupeşte, percepe în mod real venirea Mântuitorului iar din piepturile lor răzbate ImnulÎnvierii, deoarece Hristos învie pentru cei care „flămânzesc şi însetează de dreptate”, pentru cei „curaţicu inima”, deschizând Porţile Împărăteşti ale Bisericii Vii din închisoare:

„Un clopot tainic miezul nopţii bate/ Şi Iisus coboară pe pământ,/ Din piepturile noastre-nsângerate/ Răsună Imnul Învierii sfânt./ Smulgeţi-vă din ceata celor răi,/ Intraţi în cinul oastei

RapsodiA 200

20

creştineşti,/ Priviţi spre Porţile Împărăteşti,/ Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.”Ultima strofă este Chemarea spre Lumină, întru purificare şi împărtăşire, întru co-părtăşie la

„nunta Fiului de Împărat”. „Flămânzii” temniţelor sunt cei aleşi să primească Lumină şi sămărturisească această Lumină într-un univers dezumanizat, încarcerat, dominat de întunericul sfâşietor.Singura salvare devine Lumină, Iubire, Înviere a Mântuitorului:

„Veniţi creştini, luaţi lumină/ Cu sufletul senin, purificat,/ Veniţi flămânzi, gustaţi din Cină,/ Enunta Fiului de Împărat.”

Iar dacă Marea Sărbătoare a Învierii este o chemare spre a lua Lumină şi Viaţă, SărbătoareaNaşterii Domnului apare într-un Colind de Crăciun ca o imagine complementară a Învierii. Perspectivaeste aceeaşi, cadrul spaţial la fel: peştera din Betleem în care Preasfânta Fecioara Maria „naşte pe Celmai presus de fiinţă” devine, la Valeriu Gafencu, propria închisoare. Dar acest spaţiu are doar conotaţiileunei prezenţe fizice. Pentru poet, colindătorii sunt îngerii Domnului iar Bucuria Naşterii Mântuitoruluieste atât de mare încât ştie că, deşi el se găseşte într-un spaţiu închis pe dinafară, cu zăbrele, acest spaţiunu mai are hotare pentru îngerii ce coboară din cer, încărcaţi cu florile dalbe, ca să le vestească şi lor,celor întemniţaţi, Naşterea Soarelui Dreptăţii şi a Dătătorului de Viaţă, Cel din Fecioară, HristosÎmpăratul: „La fereastra robilor,/ Cântă îngerii în cor/ De cu seară până-n zori,/ Au venit colindători,/Îngerii nemuritori,/ Încărcaţi cu dalbe flori./ Lăsaţi copiii să vină/ Să-mi aducă din grădină,/ Dalbe floride sărbători,/ Dalbe, dalbe flori./ Cântă robii Domnului/ Înjugaţi cu jugul Lui/ Pe malul Trotuşului/Dar cântarea lor e mută,/ Că-i cu suferinţă smulsă/ Şi cu rugăciuni crescută./ Stă un copilaş în zare/ Şipriveşte cu mirare,/ O fereastră de-nchisoare./ Lângă micul copilaş,/ S-a oprit un îngeraş/ Ce-i şopteştedrăgălaş./ Azi Crăciunul s-a mutat/ Din palat, la închisoare/ Unde-i Domnu-ntemniţat./ Şi copilul celdin zare/ A venit la închisoare/ Să trăiască praznic mare.”

Iubirea celui care înţelege rostul acestei vieţi se răsfrânge biruitoare asupra tuturor oamenilor,ajungând până acolo încât să-l vadă pe Însuşi Hristos ca pe un Frate. În poezia Frate dragă, Gafencuexprimă suprema dorinţă de-a putea să se dăruiască întru totul Iubirii lui Hristos, singura Iubiremântuitoare, amintind astfel despre momentul când Iisus le-a spus apostolilor:

„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să văiubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste uniifaţă de alţii.” (Ioan 13, 34-35): „Frate dragă, din grădină,/ Îţi trimit în dar un crin,/ Să-ţi mângâie linprivirea,/ Cu veşmântul lui divin./ Floare dragă, floare dalbă,/ Cât de mult aş vrea şi eu,/ Îmbrăcat înhaină albă,/ Să mă duc la Dumnezeu./ Răsădit acolo sus,/ În grădina minunată,/ Să-mi simt viaţa-mbălsămată,/ Cu iubirea lui Iisus./ Plâng înăbuşit în noapte/ Şi suspin cu glasul stins,/ Dă-mi veşmântulalb de nuntă,/ Cu crini minunaţi încins.”

În această Iubire a lui Iisus Hristos poetul a trăit, şi cu această Iubire s-a stins, fără însă a plecadefinitiv. El a rămas printre contemporanii săi ca un simbol al muceniciei şi al mărturisirii cu propria-iviaţă a suferinţei din Iubirea lui Hristos. Dovada o constituie şi ultima poezie scrisă de Valeriu Gafencu,un autoportret – simbol al vieţii de sfinţenie pe care a avut-o. Rămas-bun este expresia culminantă asmereniei şi a sfârşitului de mucenic al închisorilor, un adevărat testament poetic. Versurile au forţacredinţei supreme în Înviere, în puterea Iubirii creştine, în speranţa reîncreştinării lumii şi a re-aşezării eipe un făgaş firesc, moral şi autentic creştin:

„Din cerul Tău înalt şi prea-ales,/ Părinte, când mă vei lua la Tine,/ Prietenilor mei de pepământ/ Redă-le Tu, în alb veşmânt/ Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.”

Ar trebui ca Valeriu Gafencu să rămână în conştiinţa tuturor ca „un model uman, o cale deizbăvire din moartea sufletească ce ni se pregăteşte, un om devenit desăvârşit prin Hristos. Ştim că nueste singurul caz de sfinţenie în acest secol şi credem că noianul acesta de intensă şi izbitoare credinţă vanaşte în lume o nouă eră creştină, mai curată şi mai bine gândită decât în trecut. Viaţa de sfânt a luiValeriu se proiectează ca model al acestei lumi noi.”

RapsodiA 200

21

Vasile Rusu

DOINA ȘI SFÂRȘITUL LUI EMINESCU

S-ar părea, la prima vedere, că nu e posibilă nicio legătură. Şi totuşi, zice şi istoricul şi criticulliterar Ion Rotaru, în analiza sa aplicată poemului buclucaş: „în Doina regăsim, sublimată la măsura de aura lirei, întreaga concepţie politică a lui Eminescu, strâns legată îndeosebi de activitatea ziaristului militant,oglindită mai ales pe parcursul colaborării la „Timpul", în care dezbate, în respectul adevărului, toateproblemele importante ale diplomaţiei celor trei imperii vecine, ale politicii economice liberale". Criticuldă ca exemplu afacerea dezastruoasă a căilor ferate, Stroussberb.

Capitalul german, supravegheat de Bismarck prin trustul Stroussberg - în spatele căruia se aflatatăl regelui Carol, se zbătea să scoată de pe piaţa de investiţii a tânărului Regat Român, capitalulfrancez. Ruşii se zbăteau să ne fure pentru veci Basarabia. Situaţie în care nu suntem departe nici azi, cunuanţele necesare.

Tratatul economic înrobitor, impus de Imperiul Austro-Ungar, României, prin presiuni politicegermane incalificabile, secret şi odios, îşi pierde valabilitatea tocmai în vara anului 1883. Se insistăimpertinent pentru reînnoire, în favoarea economică austro-ungară, atitudine care îi face pe cei interesaţisă se înfurie. Singurul ziarist care le stătea în cale, vehement, dezvăluind în presă, pentru opinia publică,conţinutul tratatului - era Eminescu - neclintit în poziţie. De aceea trebuia „potolit” ori - în caz extrem -înlăturat prin mijloace nebătătoare la ochi, de neobservat pentru public şi cu atât mai mult de Poet.Incoruptibil, Eminescu nu tace nici picurat cu ceară. În consecinţă, transformă ziarul oficial alconservatorilor, „Timpul", într-o tribună a ideilor sale, nepăsându-i de stăpâni, dar nici de consecinţeledramatice pentru cariera şi viaţa sa. Mai mult, cu o neruşinare diplomatică, specifică rapacităţii celor treiimperii, i se cere Regatului Român, de creştini hrăpăreţi, să naturalizeze, ca cetăţeni români, cu toatedrepturile şi privilegiile visate, câteva zeci de mii de evrei alungaţi din şi de aceleaşi imperii, cu direcţiaspre noul Canaan: România.

În aceste condiţii politice, sociale şi economice - Eminescu face din condeiul său o sabie de foc,asemeni patronului său spiritual: Arhanghelul Mihail! Numai astfel se poate explica duşmănia şi furiaticăloşilor contra sa, fie prietenii de faţadă şi ocazie, fie adversari declaraţi sau duşmani mascaţi, de undestrigătul de mânie: „Jos masca!”... considerând viaţa politică a ţării - un fel de bal mascat, asemănătorcircului politic din zilele noastre, cu personaje de faliment moral.

Indignat peste puterile răbdării sale, mânios peste orice margine, scrie teribil de acida satirăpolitică din literatura română, DOINA. Poetul devenind glasul mulţimii neştiute, lovind fără milă şi fărăfrică: „Tot românul plânsu-mi-s-a, / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate.

De la Nistru pân' la Tisa! / Plânsu-mi-s-a",că „Din Hotin şi pân' la Mare / Vin muscalii de-a călare / iar, „De la mare la Hotin / Mereu calea ne-oaţin” - atacând la drumul mare, ca tâlharii.

Prin conţinutul fierbinte şi realitatea vizată, poetul devine atemporal, ca un blestem biblicadresat Fiarei cu şapte capete, după loc şi timp în deplasare istorică – mereu actuală, ca o comemorareglobală... Ori încotro te uiţi, ne-ar zice Poetul, cât e proaspătul Regat Român, „străinul te tot paşte" -folosind un verb păşunist, dar încă agresiv până la a lăsa imaşul Ţării - pustiu - aşa cum o cireadă paştepăşunea până la negru, în vremuri de secetă, ca aceasta din zilele noastre, încât tu, român sărac, „nu temai poţi cunoaşte" şi recunoaşte ca fiinţă plămădită la început de lume, din lut carpatin.

„Sus la munte, jos la vale / Şi-au făcut duşmanii cale"...Privind cu milă şi meditând cu indignare, Poetul ajunge la o tristeţe fără margini:„Vai de biet român, săracul! / Îndărăt tot dă, ca racul...Nici îi merge - nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna – toamnă!” plină de rod şi mulţumire

sufletească, socotind că truda şi usturătoarele cheltuieli la pungă i-au fost în zadar, pentru că, oriunde se

RapsodiA 200

22

uită, e „străin în ţara lui”, mai ales cei din Inima României. Duşmanii ţării, zice Poetul, „curg puhoi / Şis-aşează pe la noi” cerând, ca pe vremuri: „pământ şi apă”...adică, totul. Şi cum n-ar fi destul cu asta,vor să ne „ţivilizeze”, vor să ne facă domni, precum cureaua, din hotar până la mare şi centuriocolitoare, în zilele noastre, nu doar „drum de fier”, ca-n zilele Poetului. Ce păcat că n-a trăit să vadă şiel „Drumul Soarelui”, în frumoasele şi îmbelşugatele noastre zile democrate, uluite de fericirea căzutădin cerul Democraţiei peste capul românului obişnuit.

„Şi cum vin cu drum de fier, / Toate cântecele pier”,pentru că, ne spune Eminescu din vremea sa, „De neagra străinătate / Zboară păsările toate, /” încât „Lauşa creştinului” (român) creşte „Numai umbra spinului”...

Şi privind în zare, mări, i se pare că, „De secure se tot pleacă / Codrul - frate cu românul” şi,consecinţa catastrofală, „izvoarele seacă” şi de-aceea, românul ajunge „Sărac - în ţară săracă”!

În faţa acestei situaţii, părelnic fără leac, Eminescu - omul, ziaristul, cetăţeanul, intelectualul fărăegal - stă şi cugetă câtă nenorocire socială aducea, la vremea sa, forma fără fond şi zisa civilizaţie...occidentală. Din acest aspru şi strălimpede punct de vedere trebuie citite şi rumegate versurile cu răsunetcumplit până în zilele noastre, în care, ipocrit, inconştient şi batjocoritor suntem îndemnaţi „să trăimbine!” „Mânca-i-ar inima câinii!”, celui care „a-ndrăgit străinii”, creştini ori necreştini, dar ticăloşi.După lectura de 1a „Junimea” din 5 iunie 1883 - copleşită cu ovaţii fără precedent junimist, mareleCritic se trădează, cerându-i poetului să scoată din text versul: „Şi cum vin cu drum de fier" - aluzietransparentă la afacerea Căilor Ferate, cerinţă care îl face şi mai suspect, dezvăluindu-i caracterulneprietenos faţă de Poet.

Iată dar, adevărata cauză politică, a pretinsei „alienări din naştere” şi a transformării sale într-un„personaj de roman poliţist”...

Iată dar, motivul real al îmbolnăvirii sale, „subit”, de „sifilis” degenerativ - închipuitul motiv alarestării sale de către poliţie la porunca oficială de nivel guvernamental, întrucât, după propriaconvingere a Poetului, exprimată tranşant într-o scrisoare către Regină: „Maiestate, nu este ticăloşiesăvârşită în ţara asta, pe care guvernul să nu mi-o pună în spate”...

Vasile Cucu

De Paști

De Paști, în Ceruri, liniștea-i totală,Îngerii stau tăcuți și-ascultă omenirea,Cum lui Hristos i-aducem slavăȘi ne rugăm să ne aducă mântuirea!De Paști, o lume-ntreagă cântă,Despre viața veșnică și Înviere,Copiii-nvață despre Sărbătoarea Sfântă,Despre iertare, dragoste și mângâiere!De Paști, Pământul strălucește,Cerul se oglindește în sufletul curat,În noaptea lungă doar lumina ne călăuzeșteȘi ne-amintește că Hristos a Înviat!

Primăvară pustie

În parcurile goale înmuguresc copacii goi...dar cine să îi vadă,cu-atâtea măști purtate-n noi?Nici sufletul, nici ochiinu mai au parte de frumos,rămânem prizonieri în pandemieși așteptăm ceva miraculos!Nici timpul, nici speranțanu mai revin la ce a fost,în față-așteaptă viitorul,să îi găsim cumva un rost!În inimile goale înmuguresc speranțe noi...dar cine să le împlinească,cu-atâta moarte printre flori?

RapsodiA 200

23

CABINET DELECTURĂ

Nu e om să nu fi scris o poezie (3)

Seria celor care au talent poetic incontestabil, dar pe care criticii literari nu-i pun mai bine înevidență, nu o pot epuiza chiar atât de repede și îmi menține semnalarea lor încă multe luni în acest„serial” din rubrica „Cabinet de lectură”.

Andra Tischer a avut, prin volumul „Legi nescrise”, apărut în 2018 la editura sibiană„Armanis”, un remarcabil debut, aș spune printre cele mai valoroase din ultimii ani. E de-a dreptulincredibilă lipsa de ecou al acestui debut în critica literară. Autoarea a știut, ca o poetă de autenticecarate, să dea expresie poetică unor trăiri profunde pe care le-a spiritualizat intens, realizând unvolum de poeme centrat pe reflexia fațetelor iubirii; iubirea ca absolut, apărată de „legile nescrise”care „se ating cu inima, se îmbrățișează cu sufletul, se sărută până când intră în sânge. Se poartă cusine ca o piele străvezie, cu mare atenție la neprevăzut, să nu se destrame”... Am citat din explicațiapoetică pe care o dă autoarea titlului cărții sale, „explicație” care ne poate face să credem că e subinfluența lui Nichita Stănescu. Andra Tischer are capacitatea de a nu se supune modelului și sădevină (nu mă sperie afirmația) replica feminină a marelui poet.

Eugen Barz este poetul recunoscut ca fiind în curs de consacrare, după ce a publicat patruvolume de poezie. Prima dată, acum un deceniu când semna Vasile Eugen Barz, i-am remarcatversurile într-o antologie a unui cenaclu on-line, „poetic@”. De atunci și până la volumul„Biblioteca din Parla”, apărut anul trecut la Editura Junimea, poetul a străbătut un drum ascendent.Acum este evidentă originalitatea abordării poetice, în registre diverse, a unor multitudini demotive, de la tradițional la postmodern, de la confesiune subtilă la livresc sau reflecție. Poetizarea oface fără emfază, dar cu iscusința unui veritabil poet. În volumul amintit (cel mai recent) te așteptaisă fie plin de referințe livrești, dar printre versuri lui Eugen Barz, poți întrezării cum bibliotecaapare ca... o mântuire.

Vali Nițu publică din 2008, an de an, cu regularitatea unui ceasornic, cărți de poezie; despreuna dintre ele („Refugiu cu chip de femeie”, 2018) am făcut referințe, considerând-o cea mai bunăde până atunci. Poetul e foarte cunoscut în Târgoviște, dar mai puțin în țară și aprecieri asuprapoeziei lui sunt sporadice. Volumul „Elegie cu chip de scorpion”, apărut anul trecut la editurapreferată, menține câștigurile lirismului realizat cu un rafinament pe care, așa cum spuneam, nu-l audecât poeții înzestrați. O antologie, făcută cu exigență, din poemele ultimelor volume, ar fi eficientăpentru a-l impune pe poet în atenția criticilor.

Vali Orțan are o plăcere deosebită de a poetiza și o face degajat din orice „situație”. Eul săuliric e teleportat cu grație în realități existente sau fictive, printre cuvinte comune și metafore.Lectura volumului „Glonțul predestinat”, îl determină pe Marian Drăghici să declare că Orțan„merită renumele de poet pe nerăsuflate”. Din 2003, când Vali Orțan era o promisiune, și până în2015, când devine certitudine, s-au acumulat experiențe lirice care au dus la realizarea unor cărți depoezie demne de a fi luate în seamă de orice critic. Volumul care ne convinge definitiv de adevărulspus de Marian Drăghici, „Mierea de nuferi”, are deja două ediții (2016, 2020). Criticii, încet-încet,vor trebui să acționeze în consecință. Felix Nicolau și Ionel Bota au dat tonul.

RapsodiA 200

24

Aurel Domide Șănțanu

NOAPTE PASCALĂ

Când rugi prind aripi în altareși noaptea-i luminată, marese prinde zvon de clopot, lungal Învierii unde-ajung...

Cu inima ca o grădinăca bun creștin să iau luminăo noapte-n pragul luminosstrecoară-n suflet pe Cristos.

Curând, iar pe livezi în floares-aștern vibrări cu-nfrigurareși-n suflet de creștin, cu falăvom retrăi noaptea pascală.

TEAMĂ

De zeci de ani cântăm în corCu toți, „Deșteaptă-te române”Dar teamă mi-e că am să morȘi tot cum e-acum rămâne.

Azi știm, precum s-a constatatCă nimeni nu s-a deșteptat.

George Văidean-Orăștie-

De Sărbătorile Paștelor

Cu sălcii înfloriteȘi alte flori în mâini,Veniți spre cele sfinte,Cum făceau din străbuni.

Astăzi sunt Sfintele Paști,E sărbătoarea ce ai așteptat,Este credința în care te naști.Veniți, Hristos a Înviat!

Se aud cum clopotele bat,La rugăciune ele cheamă,Iisus păcatul ne-a spălat,A Înviat, de bună seamă!

Destinul lui a fost pe cruce,El a scăpat pe oameni de păcat,Căci necredința rău aduceVeniți, Hristos a Înviat!

E zi de Paște, să fim mai iertători!Să ajutăm cu gest curat!Așa-i creștinul bun la sărbători,Să fim mai buni, Hristos a Înviat!

Veniți, lumină de luațiDe la Învățătorul cel crucificatSlăviți-L și vă închinațiVeniți, Hristos a Înviat!

Mulțimi din lume L-au urmat,Învățătura Lui e calea de urmat.

Hristos a Înviat!

E ziua sfântă de Înviere,Se aud cum clopotele bat,Iisus aduce mângâiere,Hristos a Înviat!

Cu flori în mâini de Sfinte PașteLa mărețul praznic așteptat,E timpul în care totul renaște.Hristos a Înviat!

Trimis a fost spre mântuire,Iisus păcatul ni l-a ridicat,Dar oamenii-i dau prigonire.Hristos a Înviat!

Trădat, vândut pe arginți la străini,Iisus credința nu și-a lepădat,Batjocorit, punându-i cunună de spini.Hristos a Înviat!

Destinul lui Iisus a fost pe cruce,Multe patimi grele El a suportat,El însă lumii iubirea aduce.Hristos a Înviat!

Veniți, lumină să luațiDe la Învățătorul luminat.Cu plină smerenie să vă închinați!Veniți, Hristos a Înviat!

RapsodiA 200

25

Anca Sîrghie

ÎN LUNA MĂRȚIȘORULUI, 101 ANIDE LA NAȘTEREA LUI RADU STANCA

II PARADOXUL RECEPTĂRII PIESELOR DE TEATRU ALE LUI RADUSTANCA ÎN POSTERITATE

În mod cert, posteritatea a fost mult mai generoasă cu Radu Stanca, decât perioada antumă,întrucât deceniile care au urmat proletcultismului au deschis făgașe nu numai spre creațianeîntrecutului baladist al literaturii noastre contemporane, ci și spre autorul unui inedit teatru de ideiîn desfășurări poematice. Aceasta se întâmpla și pentru că Dorina Stanca, actrița divinizată depublicul sibian timp de un întreg deceniu, după moartea soțului ei, plecat la Domnul în 26decembrie 1962, renunță la propria carieră scenică, înțelegând să se dedice promovării operei lui.Prin pierderea lui Radu și, la o distanță de o jumătate de an, a unicului lor copil, Barbu, băiatul de 9ani, viața Dorinei a luat o întorsătură tragică. Așa am reîntâlnit-o prin 1975-1980, în apartamentulfamiliei din P-ța Mihai Viteazu, nr. 6 la Cluj, unde bătea la mașină cu o paciență nesfârșită pieselede teatru ale lui Radu, rămase în manuscris. Fără vreo exaltare sentimentală, am asemănat-o cu opreoteasă de templu antic, păzind cu devotament absolut un tezaur.

Se știe că din creația sa dramaturgică în 1968 a fost publicat volumul „Teatru” la Editurapentru Literatură cu piesele „Hora domnițelor”, „Ostatecul”, „Oedip salvat”, „Dona Juana” și„Critis sau Gâlceava zeilor”. La Editura Eminescu au apărut sub titlul „Teatru” în 1985 , înîngrijirea Ioanei Lipovanu, niște noi texte, anume „Madona cu zâmbetul”, „Rege, preot și profet”,„Faunul și cariatida” și „Ochiul”. Ioana Petraș a îngrijit în anul 2000 la Editura Paralela 45, volumul„Turnul Babel”, în care apar „Povestea dulgherului și a preafrumoasei sale soții”, „Turnul Babel”,Greva femeilor” și „Drumul magilor”. Dacă astăzi există cele 3 volume cu piesele dramaturgului,iar creația poetului și eseistului circulă în cărți de autor și în antologii, un merit demn de apreciat ise cuvine recunoscut acestei doamne a scenei românești. Să nu uităm că Doti, (cum este intitulat unciclu liric), a fost și neîntrecuta muză în strălucirea sa, care s-a luptat să alunge tristețile șipresimțirile unui sfârșit iminent. Așa a și survenit el, mult prea timpuriu la poetul-dramaturg de 42de ani, care a dăruit literaturii române cel mai tulburător „Ars doloris”.

Volumul „Scrisori către Doti”, purtând semnătura lui Radu Stanca, a apărut la EdituraMuzeul Literaturii Române din București în 2016, sub îngrijirea lui Ion Vartic. El cuprinde cea maiînaltă expresie a iubirii, formulată în limba română a tuturor timpurilor. Eu citisem cu mare emoțiescrisorile în manuscris în perioada când lucram la teza mea de doctorat, un prim studiu monograficdedicat scriitorului. Dar propunerea pe care i-am făcut-o doamnei Dorina de a le publica în 1980 s-aizbit, ca de un zid, de convingerea ei că o corespondență intimă nu se cuvine să fie oferită mareluipublic. Important este că după aproape 4 decenii ideea de intimitate decentă s-a modificat și iată cănu mult înainte de moartea actriței, survenită în 25 august 2019, cartea „Scrisori către Doti” a văzutlumina tiparului, întregind opera lui Radu Stanca cu o filă memorialistic-epistolară absolutîncântătoare. Există în confesiunile poetului un corectiv exemplar pentru generațiile tinere aletimpului prezent, care pot descoperi un reper sigur despre ce ar trebui să însemne o iubire adevărată,unică, o iubire cât o viață.

La tăcerea care antum stăruise asupra creației sale dramaturgice, ceea ce a urmat dupămoartea sa era un gest recuperator. Pe lângă disponibilitatea soției, ca factor subiectiv, a existat șiunul favorizant, de natură obiectivă. El s-a resimțit după Declarația din 15-22 aprilie 1964, datăpublicității de Plenara Lărgită a Comitetului Central al P.M.R., constituind primul pas alemancipării României față de U.R.S.S.. Atunci, pe plan național s-a produs o liberalizare față detiparele sovietice impuse anterior în toate sectoarele culturii din țara noastră. Intrând într-o zodiemai bună, piesele de teatru ale lui Radu Stanca părăsesc șantierul și sunt publicate în reviste

RapsodiA 200

26

prestigioase ale vremii, unele dintre ele făcându-și loc în repertoriile diferitelor teatre din România.La Brașov în numărul din februarie 1967 al revistei „Astra” este publicată legenda străveche pentrutineret „Grâuian și Dragomara”, piesa pe care autorul încercase fără succes să o vadă pusă în scenăla Teatrul din Sibiu în primăvara anului 1957. Apoi, în revista “Tribuna” din Cluj în 11 mai 1967apare tragedia cu balet într-un act „Faunul și cariatida”. Tot acolo, în 3 și 10 august 1967 vedelumina tiparului comedia în trei acte „Critis sau Gâlceava zeilor”... Tragedia sa în 3 acte„Ostatecul” este publicată în revista „Steaua” din iunie 1967.

În același an fast pentru destinul creației sale, la Teatrul de Stat din Sibiu este montată caprimă piesă a lui Radu Stanca, tocmai „Ostatecul”, premiera fiind în 21 septembrie 1967.Spectacolul a fost regizat de Arianna Kunner, care a distribuit rolurile principale actorilor ValeriuParaschiv, Ovidiu Stoichiță, Ion Ghișe, Mircea Hândoreanu și Teodor Portărescu. Evenimentul afost remarcat în cronicile semnate de Dumitru Chirilă în revista „Familia”, ca în „Steaua” Ion Vladsă comenteze același spectacol dus în turneu la Cluj. În ianuarie 1968 noi ecouri apar în revista„Astra” de la Brașov, sub semnătura lui N. Milea, și în „Teatrul” se publică o cronică de MihaiNadin.

Îmi amintesc impresia pe care mi-a lăsat-o acel prim spectacol, legat de care mi-am propus,ca profesoară de literatură, să fac cu liceenii mei o lectură a unor scene bine selectate, cu odezbatere pe baza principiilor morale afirmate de eroii protagoniști ai piesei, Abatirs și Kleomede.Ar fi o idee binevenită și la liceenii prezentului. Așa este scena a 3-a din actul II al tragediei, una ceseamănă, ca tensiune psihologică a confesiunii celor tineri, cu „Romeo și Julieta” de Shakespeare.În biblioteca prestigiosului Liceu „Gh. Lazăr” din Sibiu, elevii au putut citi piesa aceasta care sejuca pe scena sibiană, dar și „Hora domnițelor”, „Oedip salvat”, „Dona Juana”, „Critis sau gâlceavazeilor”, piese apărute într-o primă antologie, „Teatru”, în 1968, deja menționată. Desigur, căcitindu-le, liceenii sibieni au putut să descopere un nou gen de literatură autentică. Sub acel impuls,spre exemplu, Mihaela Buchholzer s-a decis să devină actriță de teatru, iar, așa cum avea sămărturisească în volumul nostru „Radu Stanca, Evocări și interpretări în evantai” (EdituraTechnoMedia, Sibiu, 2016, p. 79): „în mod cert pentru formarea mea viitoare apropierea de aceastăcarte a fost un act decisiv.”

În revista clujeană „Tribuna” din 30 mai și din 6 iunie 1968 se publică „Dona Juana,” comediaîn 3 acte, cea care fusese premiată în manuscris cu mai bine de două decenii înainte. Ea va fi jucatăla Teatrul Național din Iași în mai 1968, cu cronici de spectacol apărute în „Gazeta literară” dincapitală și în revista „Astra” de la Brașov.

În decembrie 1972 se împlinea un deceniu de la moartea scriitorului. Împreună cu colegi decatedră de la Liceul “Gh. Lazăr” din Sibiu, am organizat un moment artistic comemorativ, reflectatși în revista “Lyceum”. Lectura și interpretarea unor poezii ale lui Radu Stanca au realizat-o eleviprecum Mihaela Buchholzer, Corina Criștiu, Dan Smarandache, Zamfira Mihaela, Adriana Grigore,Dana Barcan etc.. Adevărul este că în lumea teatrului românesc, un real pas înainte s-a făcut prinevenimentul livresc al apariției volumului, pe linia depolitizării repertoriului de teatru. În modfiresc, ideea sărbătoririi lui Radu Stanca a atras atenția marilor reviste ale epocii, de la „Gazetaliterară”, „Luceafărul” și „Familia”, la „Iașul literar”, „Cronica”, „Steaua” și „Astra”, unde sepublică recenzii semnate de nume cunoscute în lumea teatrului. Se glosează despre activitatearegizorală a lui Stanca, se scriu evocări, apar grupaje de poezii, eseuri ale unor condeie autorizate,așa cum era Nicolae Balotă, care în nr. din decembrie 1968 al revistei „Argeș” publica studiul „Unprinț al baladei, Radu Stanca”.

Între comentatorii premierei puse în scenă de Ioan Taub la Teatrul Național din Cluj cu piesa„Hora domnițelor” de Radu Stanca, tânărul Ion Vartic publică în revista „Tribuna” din 2 mai 1968eseul „Teatrul lui Radu Stanca”. Ideea va fi dezvoltată în cartea „Radu Stanca. Poezie și teatru”,apărută la Editura Albatros în 1978. Semnalarea în presă a rafinatului volum eseistic debutează cucronica literară semnată de Anca Sîrghie în „Tribuna Sibiului” din 4 mai 1978, urmată de NicolaeManolescu în „România literară”, de Gh. Grigurcu în „Familia”, de Gelu Ionescu în „Viața

RapsodiA 200

27

Românească” etc. Un frumos succes de public a înregistrat Ion Vartic la Sibiu, unde volumul său afost lansat în 4 mai 1978 la Librăria „Mihai Eminescu”. Anca Sîrghie a prezentat noul eseu, iarAlexandru Bălan, Geraldina și Radu Basarab, actori de la Teatrul de Stat din Sibiu, au recitat dinversurile poetului. Interesul sibienilor pentru Radu Stanca, acel spiritus rector mai mult intuit decâtcunoscut și înțeles pe atunci, era deplin justificat.

Interesantă fusese la Teatrul Național din Cluj colaborarea lui Octavian Cosmuța cu DorinaStanca, semnând regia la premiera din 20 martie 1975 cu piesa „Gâlceava zeilor”. Despre noulspectacol vor scrie cronici în diferite publicații: I. Cocora, Ov. Constantinescu, Florian Potra, DragaMilan, Al. Covaci, Nicolae Ciobanu, I. Vartic, Dan Damaschin etc. Este o dovadă certă că, pemăsură ce intrau în repertoriile unor teatre din țară, piesele lui Radu Stanca deveneau adevărateevenimente în viața culturală românească.

O apariție de mare succes la public ca și de critică literară a fost în 1978 „Un roman epistolar”,tipărit la Editura Albatros. El cuprindea o selecție a corespondenței anilor 1945-1961 dintre IonNegoițescu și Radu Stanca, deveniți astfel cei mai „vizibili” dintre cerchiști. Se cere menționatadevărul că niciunde nu apare ca aici drama antumă a lui Radu Stanca, dramaturgul a cărui creațienu avusese acces la lumina rampei.

În mod paradoxal, în anii posterității lui socialiste se produce o adevărată explozie ainteresului pentru dramele de idei ale scriitorului transilvănean, în timp ce piesele scriseconjunctural la comandă politică de alți dramaturgi consacrați, sunt uitate. Așa se întâmpla, spreexemplu, cu multe texte ale lui H. Lovinescu, „dramaturgul epocii roșii”, cum a fost numit într-ofamilie care dăduse culturii române pe criticul literar Eugen Lovinescu, pe filosoful VasileLovinescu sau pe Monica Lovinescu, editorialista de la postul de radio anticomunist “EuropaLiberă”, cea mai cunoscută femeie a întregului exil românesc. Din bogata producție proletcultistă alui Horia Lovinescu, au rămas cel mult „Citadela sfărâmată” (1955), și „Moartea unui artist”(1960). Dispar cu încetul din repertoriile teatrelor, aidoma comediilor sovietice, piesele deactualitate socialistă ale lui A. Baranga, în afară de „Mielul turbat” (1958) și „Fii cuminte,Cristofor” (1965) sau piesele pentru care P. Everac a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I(1971), datorită unor „ merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversăriia 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”.

Deschiderea spre lumea scenei a textelor lui Radu Stanca va continua mult dincolo de„tezele din iulie” ale anului 1971, cu care se încheia „perioada de liberalizare” din viața politică ațării. Un succes remarcabil a obținut regizoarea Nicoleta Toia, creatoarea spectacolului„Dragomara”, montat în aprilie 1976 la Teatrul de Stat din Sibiu, cu scenografia lui Ervin Kuttler.Așa cum mi-l amintesc și azi, spectacolul epata prin pitoresc și joc al tinerilor actori Sandu Popa(Grâuian), Dan Turbatu (Dobrută), Dana Lăzărescu (Dragomara), Constantin Stănescu (Corbuz),Ion Buleandră (Aldar), Rodica Turbatu (Vigri). Atât de profund s-au transpus sufletește DanaLăzărescu și Sandu Popa interpretând rolurile principale, încât s-au îndrăgostit cu adevărat, auformat o familie și abia atunci când Dana era pe punctul de a deveni mămică, a fost oprit acelspectacol, pentru că ea nu o mai putea întruchipa pe Dragomara.

În martie 1977 la Studioul „Casandra” al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică,studenții anului IV realizează spectacolul „Oedip salvat”, în regia lui Mihai Mănuțiu, care adistribuit în rolurile principale pe Adrian Pintea, Marcel Iureș și Mirela Gorea. Este spectacolul cucare reprezentanții I.A.T.C-ului vor pleca la a doua ediție a Festivalului Institutelor de Teatru pentruCopii și Tineret de la Cardiff, Anglia, evenimentul fiind semnalat din belșug în presa din capitală șidin Cluj. Atât de suculentul text ca semne de teatralitate, „Oedip salvat”, va fi jucat în vara anului1979 la Constanța, unde s-au organizat „Serile de teatru antic”, cât și la Sibiu unde în primăvaraanului 1981 regizorul Iulian Vișa dă măsura ingeniozității sale. De neuitat este viziunea sa modernăla nivel scenografic și interpretativ, conflictul desfășurându-se în fața unei pelicule imense de carese izbesc personajele în echilibristica lor tensionată, spre a reprezenta zbaterile produse în conștiințaumană. În rolul titular, Radu Dobre Basarab a făcut dovada talentului său actoricesc. Era anotimpul

RapsodiA 200

28

inovațiilor artistice, prin care regizori de valoarea lui Vișa reușeau să șteargă gustul amar alsurogatelor se fuseseră propuse spectatorilor în deceniul proletcultismului. Nu uit spectacolul sibiandin 1981 cu piesa „Mârâiala” de Paul Cornel Chitic, mult mai cutezător ca mesaj dinamitard decâtcel de la Teatrul Mic din capitală, sau „Dirijorul”, cu piesa lui D.R.Popescu, la fel de îndrăzneț înmontarea de la Sibiu.

Interesul exploziv pentru dramaturgia lui Radu Stanca, face ca la Teatrul din Turda în 1980să fie pus în scenă textul „Povestea dulgherului și a frumoasei sale soții” în regia lui NicuGheorghe, spectacolul fiind comentat în presa momentului.

Atunci când în 9 mai 1981 la Facultatea de Filologie am susținut teza de doctorat cu tema„Radu Stanca -un studiu monografic”, pe lângă concluziile profesorilor din comisia oficială, a fostlecturat și „micul referat” pe care l-a trimis, din proprie inițiativă, filosoful Constantin Noica, dupăce a parcurs două capitole ce aveau tangențe cu filosofia. „Îmi îngădui mie, ca om de culturăfilosofică, - a precizat Constantin Noica- să relev justeţea referinţelor pe care le face candidata lacurentele filosofice sub influenţa cărora a putut sta Radu Stanca. În câteva locuri ni se arată chiar pedrept cuvânt după câte îmi pot da seama-că sensibilitatea filosofică a autorului l-a făcut de laînceput contemporan cu cele mai alese spirite şi orientări ale timpului... Într-un ceas când absurdul,morbiditatea şi manierismul solicită tineretul nostru din toate părţile, o asemenea lucrare facedreptate nu numai unui mare destin românesc, ci şi fiinţei umane, prea des primejduită de propriii eicronicari, literatorii.“ O asemenea apreciere a încurajat continuarea cercetării noastre și efortulrestituirii creației lui Radu Stanca, (vol. „Dăltuiri”, 2012 și „Radu Stanca, Profil spiritual”, 2015 le-am îngrijit în colaborare cu prof. univ. Marin Diaconu de la București) astfel că în prezent este înplină elaborare o a cincea carte destinată temei.

În 1982, consemnarea celor două decenii împlinite de la stingerea scriitorului se face cu maipuțin fast și în anii următori interesul pentru piesele lui înregistrează un regres. Este o perioadă încare se schimbă forma interesului față de opera scriitorului. Radu Stanca pătrunde în studii desinteză, precum „O istorie a literaturii române” a lui Ion Rotaru, vol. III din 1987, care va fi urmatăde abordări critice, cum sunt cele ale lui I. Negoițescu, Virgil Nemoianu, Al. Piru etc., și de evocărisemnate de prietenii cerchiști ca Șt. Aug. Doinaș ori Ovidiu Cotruș. Ada Cruceanu va semna în1992 la Edit. Hestia din Timișoara o abordare inedită, intitulată „Radu Stanca, dramaturgul.Considerații privind teatrul de poezie”, care va reține atenția criticii literare a momentului. AlexȘtefănescu a inclus capitolul „Radu Stanca la o nouă lectură” în „Istoria literaturii românecontemporane” din 2005. Nicolae Manolescu face o pertinentă judecare a pieselor reprezentative aleautorului în „Istoria critică a literaturii române”, 2008. Numele lui nu lipsește din dicționarele deprofil. Astfel în 1977, Marian Popa îi asigură un comentariu în „Dicționarul de literatură românăcontemporană”, publicat la Editura Albatros. Atunci când la aceeași editură în anul 2000 apare„Dicționarul esențial al scriitorilor români”, profesorul M. Zaciu a alcătuit comentariul despre RaduStanca.

Se pare că dintre piesele de teatru ale autorului, incită un viu interes îndeosebi „Dona Juana”care în 1989 este jucată la Teatrul de Stat din Tg. Mureș și în 1992 la Teatrul de Stat din Reșița. Amvizionat spectacolul cu „Dona Juana” la 28 ianuarie 1996, în cadrul Colocviilor de critică teatralăRadu Stanca de la Sibiu. Piesa a fost pusă în scenă de Gavril Cadariu, cu Mihai Bica și ConstantinChiriac în rolurile principale, din păcate distribuiți invers decât era benefic succesului așteptat.Știurlubatici, cum cereau rolurile lor, au fost actorii Gabriela Neagu (Fiorela) și Mihai Coman(Fiorelo). La Teatrul Național din Cluj în 2000 am vizionat spectacolul cu „Dona Juana” în regiadnei Livia Tulbure Gună, care a propus o versiune fără partitură vocală, personajele exprimându-sedoar gestic. Un experiment interesant și acesta.

În mod neașteptat, următoarele două decenii au fost mult mai sărace în reprezentări cupiesele lui Radu Stanca, absente până și la teatrul sibian care îi poartă numele. Fenomenul acestaconsună cu lipsa pieselor lui Lucian Blaga în repertoriul Teatrului Național din Cluj-Napoca sau cuscoaterea creațiilor dramaturgice ale lui Marin Sorescu din programul Teatrului din Craiova. Ne

RapsodiA 200

29

aflăm în plină globalizare, nu-i așa? Nimeni nu mai este preocupat să transmită tinerilor cultulpentru Larii și Penații repertoriului dramaturgic național. Cu totul altele sunt criteriile de selecție șitargeturile urmărite astăzi.

Ca dramaturg cu deschideri spre teatrologie, Radu Stanca a teoretizat din începuturi câtevalinii directoare ale impactului pe care le are spectacolul asupra publicului, așa ca în eseul „Despreteatrul literar”, publicat în primul număr al „Revistei Cercului Literar”, din ianuarie 1945. „Nuexistă, estetic vorbind, -aprecia tânărul teatrolog- două modalități de text dramatic și anume poeziedramatică, pe de o parte, și text teatral (indiferent estetic), pe de altă parte, sau, în limbaj obișnuit,nu există <piese pentru citit> și <piese de jucat>. Nu există decât text bun sau rău. Iar când e bun e,cu necesitate, un text poetic, după cum, când e rău, nu mai poate fi în niciun caz dramatic-considerând dramaticul ca o valoare estetică și nu ca o stare psihică... Cu alte cuvinte, scenicitateaeste o condiție substanțială a poeziei dramatice.” Așa cum a teoretizat poeticitatea, el a și imprimat-o textelor sale. Pornind de la fericita întâlnire a dramaturgului Giraudoux cu regizorul Jouvet,autorul român exemplifică împlinirea actului teatral atunci când un text consună perfect cu ideearegizorului. Această alchimie absolută este cheia succesul artistic. Asemenea judecăți de valoare îșigăsesc aplicare la propria creație.

În prezent, textele sale zac într-o grea așteptare a regizorilor care vor dovedi inteligențanecesară pentru a reliefa, montându-i piesele, un tărâm de meditație existențială perenă. Desigur cămetafora scenică a alegoriilor și stilul poematic al replicilor cer o liniște pe care spectatorii agitați aiprezentului se pare că nu o mai au. “În totul, teatrul lui Radu Stanca nu merită relativa uitare în carese găsește” conchidea Nicolae Manolescu în “Istoria critică a literaturii române” (2008. p.918).

Aici este paradoxul pieselor de teatru originale ale lui Stanca. După ce în mod explicabilfuseseră negate total în proletcultism, ele au stârnit un tot mai crescut interes în vremeasocialismului următoarelor trei decenii, ca în perioada postdecembristă să înregistreze în plinălibertate ideologică un regres, al cărui sfârșit nu-l putem întrezări.

George V. Precup

CA SPIRTUL PE RĂNII

La granița dintre viață și moarte beau femeilemele.Cum mărarul toacă tristețea,ard ca spirtul pe răni.

În crâșma în care beau viii și morții;cu noduri la mâini să numere cupele.

Se leagănă lângă ele dorința,șoptesc pumnalele dulci uitate`n hamace.Cearceafuri pufoase, arome pe tocuri.

Trupul ce`a cunoscut patima`i plinși dă afară.

Beau surd uitându`se`n golul ce scrâșnește dindinți.

Năvod de iubire lângă ele nu l`ar vedea,eu de aș fi, nu ar crede.Smalțul așteptării a crăpat, nu mai au noduri.

Altcineva scrie de ele, mâna mea nu.

Iubirea ce`a curs ca o apă s`a oprit,lăsând în urmă lumina.Cum omul curs și oprit până iese lumina din el.

La granița dintre bine și răuîn lumina crăpând de iubire.

Viii și morții ciocnesc printr`o pânză depaianjen.

Dar ele nu văd, beau fără noduri,de mine au uitat,au între degete ceața.

Cu mâinile grele, cu mâinile nod,arzând ca spirtul pe răni beau femeile mele.

La granița dintre viață și moarte.

RapsodiA 200

30

Ștefan Vișan

LARA (între mit şi legendă)(Fragment)

Mă consider un om norocos. Mi-a fost dat să mă întâlnesc de două ori cu paşii ISTORIEI, nudin auzite ori citite,ci aşa direct,viu, concret. Prima dată s-a întâmplat demult, în satul natalmomentul fiind relatat în romanul „Părul din Buduştău”din volumul „Lebăda albă”. Atunci amvăzut şi călcat cu proprii paşi inscripţia anului Revoluţiei Franceze, înserată in piatra dealului înalt,din spatele casei bunicii, făcută poate la un an sau doi de la acel deosebit moment,petrecut exact cudouă sute de ani înainte de revoluţia noastră.

A doua întâlnire s-a petrecut recent, nu după foarte mult timp,de când părăsind oraşul cutoate ale lui, am ales revenirea la ţară ca la adevăratul izvor al vieţii. Dar să vă relatez:

Am ales întâmplător satul Haşag (locul naşterii poetului Aron Cotruş) influenţat de faptul căera o aşezare mai izolată, departe de şoseaua principală (cu zgomotul ei) şi destul de aproape delacurile de la Mândra, unde intenţionam să petrec clipe de linişte şi meditaţie. Pentru cine nu-l ştie,doar câteva cuvinte despre el, cunoştinţă ca o uşoară strângere de mână. Este mic, bine ascuns întredealurile ce-l înconjoară circular ferindu-l astfel de furia vânturilor, cu un singur drum ce-l străbatede la un cap la celălalt,însoţit de un pârâu care abia se zăreşte uneori, ici, colo. Curios din fire cumsunt, după nici trei zile de la sosire am pornit să-i cunosc împrejurimile dorind să aflu mai multedespre locul ales. Am urcat pe drumeagul în pantă de pe lângă biserica saşilor ajungând pe creastadealului de unde privirea cuprindea întreaga localitate, iar de făceai roată aveai vedere largă pânăhăt departe, departe, aproape de Sibiu. Se vedea frumos de acolo de sus,cu totul altfel şi cu oînţelegere mai exactă asupra aşezării gospodăriilor, caselor şi tot ce era expus vederii.

Am pornit pe urmă să urmez coama dealului oprindu-mă din loc în loc pentru a-mi fixaimaginile şi observa modificările ori noutăţile ieşite la iveală pe parcurs. Aproape la jumătatedrumului străbătut, mi-au ieşit în cale două movile care mi-au atras imediat atenţia,prin forma lormai puţin obişnuită faţă de altele întâlnite până atunci, având dimensiuni mult mai mari şi aşezateexact într-un loc de unde puteai cuprinde roată cu vederea toate împrejurimile. Era evident faptul cănu păreau a fi naturale, ci făcute şi plantate acolo de cineva în mod intenţionat. Bineînţeles cămi-am pus în gând să aflu cât mai repede posibil tot ce ar fi legat de ele, în măsura în care timpul nua reuşit să șteargă prea mult ce reprezentau,ori amintirea oamenilor a reuşit să mai păstreze.

- Nu sunteţi primul care rămâne aşa ca un semn de întrebare – aud în spatele meu o voce lanici cinci paşi, a cărui posesor nu-l auzisem venind din cauza ierbii moale ori a pasului său uşor –câţi n-or fi fost de-a lungul timpului privind roată împrejurimile şi încercând să le înţeleagă rostul!Mă întorc şi îl privesc interesat pe cel care mi vorbise şi care se vedea bine că îmi ghicisegândurile,întrebările pusese cu doar câteva clipe mai înainte. Era un moşneag înalt, bine legat, cufaţa deschisă şi ochi pătrunzători. Zâmbind larg îmi întinse mâna.

- V-am ghicit, ori greşesc?I-am răspuns zâmbindu-i la rându-mi surprins şi bucuros totodată.

- Din prima, cum se spune. Exact acestea îmi erau gândurile în aceste clipe. De acera nici nuv-am auzit venind. Strângându-mi mâna se prezentă;

- Mă numesc Funk şi vin acum aici poate pentru ultima dată.I-am spus şi eu la rându-mi numele răspunzând strângerii sale de mână.

- De ce pentru ultima oară? Plecaţi undeva?- A venit şi timpul acela. Plec peste o lună în Germania la soţie şi restul familiei. Din nuanţa

vocii n-am putut să-mi dau seama dacă se bucură ori nu pentru situaţia respectivă, astfel că nu ştiamce să spun ori să mă pronunţ în vreun fel.

- Bănui că sunteţi localnic, nu?

RapsodiA 200

31

- Da. Aici mi-am petrecut toată viaţa... ori o mare parte din ea.- Şi cum plecaţi... atunci, dacă nu sunt indiscret?

Zâmbi semn că nu era suspicios ori supărăcios din fire.- Poate lăsăm discuţia pe tema aceasta pe mai încolo.

Cred că altceva vă interesează mai mult în momentul acesta. Nu?Să fi făcut vreo gafă, ori poate întrebarea a venit prea repede faţă de timpul de când ne cunoşteam?Încerc s-o dreg dacă e cazul:

- Aveţi dreptate. Mă întrebam ce e cu movilele acestea ieşite aici, ca doi sâni de fată,oarecum ne la locul lor?

- De fapt li se spune Măgurile lui Traian şi or fi aici de pe vremea romanilor după cum spunbătrânii.

- Adică au fost făcute de mâna oamenilor, de oştirile romane?- Aşa se zice.- Puteţi să-mi spuneţi mai multe despre ele... dacă doriţi?- Cum nu! Doar că sunt mai multe... variante – găsi el mai greu termenul cu care evident nu

era obişnuit.- N-or fi chiar aşa multe – încerc să îi stârnesc curiozitatea.- Nu, dar două, trei tot sunt.- Să le auzim dacă nu e cu supărare?- Nu e. Mă bucur că vă pot fi de folos. Dar să ne aşezăm fiindcă picioarele acestea îmi cam

dau nişte semne m-au purtat mult prin lumea asta, hăt departe până în îndepărtata Rusie şi m-auadus şi acasă înapoi.Ne-am aşezat, eu am scos un pachet de ţigări, dar din expresia privirii lui am dedus că l-aş îmbiadegeaba.

- Aceea care mi s-ar părea mai logică, să-i zic astfel,e că aceste movile ori măguri cum li sespune, are mai puţină importanţă, au fost făcute, ridicate deasupra nivelului solului şi aşezate exactîn locul de unde poţi privi şi vedea în toate direcţiile până departe, în scopul primirii ori transmiteriiunor semnale, desigur luminoase,altfel nu văd cum,despre pericole eminente ce s-ar fi anunţat dintr-o direcţie ori alta în vremuri de restrişte.

- Făcute de oştirile romane? – încerc eu pentru a doua oară informaţia.Acelaşi răspuns destul de sigur:

- Aşa se spune. Zice-se că aveau asemenea obiceiuri fiind un fel de telegraf de-al lor.- Posibil. Am şi eu cunoştinţă de aşa ceva.

I-am dat ceva timp de pauză.- Altă variantă?- E legată tot de oştirile romane. Se spune că pe aici a trecut un drum al lor spre inima

continentului. Aici ar fi fost un fel de graniţă,poartă, pentru a intra ori putea trece mai departe.- Da. Ar fi posibil, de ce nu? Un fel de Punct de Control. Pare-se că au existat din totdeauna

dovedindu-şi din plin utilitatea- Această variantă ar fi susţinută şi de faptul că locul ar fi aproape imposibil de ocolit din

cauza reliefului accidentat.- Şi ar mai exista şi o a treia variantă?- Da. Însă una puţin cunoscută, aş putea spune mai... personală. Afirmaţia mă surprinse şi

fără să vreau l-am privit cam ironic şi poate prea brusc neaşteptându-mă la aşa ceva. Sigur aremarcat fiindcă în colţul buzelor ia apărut un început de zâmbet.

- ...- Poate mai...- Sigur, nu s-ar putea altfel. Să vedeţi cum de multe ori și întâmplarea îşi are rolul ei deloc

neglijabil în desfăşurarea evenimentelor. Acum mulţi, mulţi ani, nu prea se ştie cine şi cu ce scop,crezând – bănui doar- că movilele reprezintă morminte ale unor personalităţi ale acelor timpuri, au

RapsodiA 200

32

pornit săpături la cea mai înaltă, din trei direcţii diferite. Una din vârf şi două lateral. Nu amcunoştinţă dacă au găsit ori nu cea ce căutau, dar curând au abandonat nu ştiu ca urmarea cărormotive. Cu timpul găurile s-au acoperit şi astăzi abia dacă se mai cunosc urmele. Vedeţi, uitaţi aici– şi îmi arătă cu un băţ – iar ceva mai jos şi mai puţin vizibil.

- Da – recunosc eu – aşa mai mult ca o denivelare. Dar nu văd legătura cu... variantapromisă.

- Aşteptaţi şi o să vedeţi Poate peste un an ori doi, ori cine ştie câţi, zăresc în curtea unuiconsătean, Stoie îl chema,o piatră de o formă mai aparte ce părea a nu fi de prin părţile noastre, înspecial vreau să zic la coloare. Întrebându-l ce e cu ea şi de unde o are îmi răspunde că a găsit-o lalocul „de sub vii”, loc situat nu departe de cele două movile ale noastre. Piatra o folosea la blocareaporţilor ca să nu se dea peste cap când sunt deschise din cauza vântului. Am luat-o în mână şi amprivit-o mai atent simţind pe suprafaţa ei uşoare asperităţi abia vizibile cu ochiul liber, dispuse liniarla fel ca o scriere pe rânduri. Erau însă foarte şterse de vreme.Să nu lungesc prea mult vorba i-am cerut-o cu împrumut, mai mult din curiozitate, urmând să măconsult cu domnul Olteanu învăţătorul satului, ori cu cineva mai şcolit ca mine.

- Aţi făcut o posibilă legătură între acele săpături de la movile şi piatră?- Aţi ghicit. Mă gândeam că... cine ştie! Luând-o am dus-o acasă unde am curăţit-o, spălat-o

cu săpun, sodă, leşie şi o perie aspră, insistând mult încât soţia mă luă chiar la rost ironizându-mă căpierd vremea lustruind pietre.

- Şi aţi găsit ceva... interesant?- Mult nu, însă ceva tot am găsit. A ieşit la iveală o formaţie de litere cu acelaşi cuvânt

împărţit parcă în două ce se repeta de la început la sfârşitul rândului: LA-RA.- Lara? - repet şi eu. Ce-ar fi putut semnifica?- Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu poate de zeci de ori, înciudat din ce în ce mai mult cu

cât rămânea nedezlegată: zile, săptămâni, luni, până când într-un final am renunţat gândind că atâtmi-a fost dat mie să aflu.

- Păcat că s-a încheiat aşa! Cine ştie dacă vom afla vreodată taina inscripţiei ori a colineloracestea.

- Dar eu nu am zis că s-a încheiat. Să vedeţi că... mai urmează!- Ooo! Mă bucur cu adevărat! Nu văd însă...- Au mai trecut peste mine şi sat câţiva ani buni când într-o zi opreşte la mine la poartă un

domn de la Sibiu cerându-mi să-l conduc până la Vulcanii Noroioşi, existenţi în zonă, şi pe urmăsus la Măguri. Am rămas bineînţeles surprins de cererea lui şi l-am iscodit binişor despre motivulcererii,iar în final i-am arătat şi piatra cu inscripţia, care mi-a dat atâta bătaie de cap.

- Cum a primit-o? Sunt curios.- Foarte surprins. Vreau să spun foarte plăcut surprins bucurându-se ca şi cum ar fi primit o

comoară. S-a arătat aşa încât o clipă mi s-a părut că îi lipseşte o... doagă.- Ce-a zis? Bănui că şi-a motivat comportamentul.- Mi-a zis că şi el are o bucată din piatra ce o ţinea acum în mână, că a studiat-o în fel şi

chip,că a căutat prin multe biblioteci şi cărţi cercând să-i desluşească taina şi că nu-i putusem facenicicum o bucurie mai mare orice i-aş fi oferit.

- Desigur l-aţi întrebat mai multe legat de coline, măguri, nu?- Am avut o discuţie foarte lungă. Aproape o jumătate de zi. La rându-i m-a făcut să-i spun

tot ce ştiam eu legat de acele locuri,ce, cum,unde şi cine a găsit piatra,.şi astfel mi-a oferit cea de atreia variantă a Măgurilor lui Traian pe care v-o spun şi eu acum dumneavoastră:

- Sunt foarte, foarte curios. Ascult.- Spune legenda – îmi spune profesorul din Sibiu, Zigler, sau cam aşa ceva îl chema – că în

aceste locuri,în vatra satului cum se spune a existat o garnizoană romană în toată regula. În timptrupele romane au început să convieţuiască într-un fel de înţelegere cu oamenii locului, unii oferindprotecţie militară, alţii cele necesare traiului.

RapsodiA 200

33

Dumitru Cristănuș

Versuri din vol.„Livada nopții”

* * *

metaforăîn aerul luniimă plimbamprin livada nopții a fi văzut

îngerii din cuvinteau zburatpeste călimara cu cerneală aurieun nor a arspână la temelie

cerul și-a scosoceanul cu stelela mezat

al doilea cermă uimește

* * *

e greu să mai surâd morțiiauzind în mine cum se închide pământulmăcinat de vise în livada nopțiiunde nu mă plânge nici vântul

privind cerul gata de surupareuimit zidesc noaptea în lunăpeste întuneric ademenesc o ninsoarepun vieții pe frunte cunună

în chip de copil desenam veșniciamorți repetate mi-au fost imputateînconjurate de astre copilăriami-a uitat numele pe-o copertă de carte

Costel Simedrea-Reșița

CRUCEA SUDULUIEmiliei

Iubito, astânge grâu pentru colivă!De țărmul vieții astăzi mă desprind,Pe valuri reci pluti-voi în derivăCa un ghețar, de-a pururi suferind...

Nu plânge însă, este în zadar!Privește, Crucea Sudului așteaptăPe noul drum, să-mi fie veșnic far,Să nu mai rătăcesc, iar, calea dreaptă

Și calea va fi lungă, nu sfârșeșteDoar că de-acum misterul nu-l mai știu...Și poate că va fi aceeași povesteÎnsă voi fi în ea altfel viu

Iubito, astrânge grâu... Însă doseșteMăcar un bob... și pune-l în pământCa, răsărind, să-ți poată da de vesteCă și acolo pentru tine cânt!

RONDELUL PRIMĂVERIIRISIPITOARE

Risipitoare primăvară,Mireasma care mă uimeaAi pus-o iar în floarea meaFără ca nimeni să îți ceară!

Nu vezi că s-a-ntomnat afarăȘi ești acum o piază rea?Risipitoare primăvară,Mireasma care mă uimea

A început, și ea să moară...Vine, căzând, să-mi spună o stea,În timp ce noaptea îmi nășteaVis trist, pentru întâia oară,Risipitoare primăvară...

RapsodiA 200

34

Nicolae Munteanu

Amintiri(sonet)

Copil fiind, în zi de sărbătoareMergeam la Moşi, la circ şi iarmaroaceAlăturea de mutre sărăntoace,Buluc dădeam cu multă nerăbdare

Paiaţele cu numere dibace,Menajerii cu animale rareŞi scamatori – curată desfătare –Apoi ursari şi urşii puşi să joace

Din banii adunaţi în puşculiţăNe cumpăram şi niscai acadele,Sărate alune, roşcove, alviţă.

Chichiţa azi e plină de belele,Ne bucurăm de orice rămăşiţăCă ni se vând „gogoşi” şi „minciunele”

Nostalgie(sonet)

Prin casa părintească de la ţară,Din lemn, acoperită de şindrilă,Cu prispa joasă, dată cu argilăŞi-n faţă o lespede în loc de scară

Duioase amintiri – ca-ntr-o idilă –Mă duc în lumea de odinioară,Cu bulz, scoverzi şi pâine de secară,Iar seara, mica lampă cu feştilă

În calde veri, în zi de sărbătoare,Stăteam cu tata, până pe-nserate,Sub nuc, la umbra plină de răcoare

Şi povesteam de vremuri depărtate,Şi alte câte-n lume şi în soare,Dar au trecut şi-acuma umbre-s toate

Hăitaşul(rondel)

Am fost chemat să fiu hăitaş,Fiind sezon de vânătoareCa să stârnesc vânatul mareSau cel puţin un iepuraş

Au vrut ca să le fiu părtaş,Ştiindu-mă de ce-s în stare,Am fost chemat să fiu hăitaş,Fiind sezon de vânătoare

Observ, când plec înspre imaşCă-s urmărit de-o arătare,Şi hăituit ca un borfaş...Mă-ntreb acuma: „De ce oare?”

Am fost chemat să fiu hăitaş.

La vânătoare...(rondel)

Am fost şi eu la vânătoareÎntr-un climat de nedescris,Acum fiind sezon deschisPe dealul de la Valea Mare

Cu o-nţeleasă nerăbdareŞi pregătire cu dichis,Am fost şi eu la vânătoareÎntr-un climat de nedescris

Stăteam cu puşca-n aşteptareŞi-un ochi pe jumătate-nchisCa să observ orice mişcare,Dar m-a trezit un groaznic vis,

Am fost şi eu la vânătoare.

RapsodiA 200

35

Dumitru Mălin-Alba Iulia-

Cântarea asfințirii nr. 99

Cândva credeam că lumea e doar acolo-nmunțiȘi apa-i doar aceea băută-n zori cu pumniiIar crestele înalte, cu norii lor cărunți,Sunt plai de-mpărăție unde domnesc gorunii.

Cândva credeam că viața e doar lângă părinți,Că fără ei copiii nici nu mai au viață;Dar uite că și tata și mama-s printre sfinți,Iar eu privesc la soare cum râde și se-nalță.

Eu am la praguri vișini în borangic de flori,Privesc cireșii gata să-mpodobească raiulȘi-aș mai trăi o dată, sau de mai multe ori,Că morții niciodată nu-i voi pricepe graiul.

Că eu mă simt tot tânăr, cu primăvara-n sânOri alergând la vară prin râuri către mareȘi sunt aproape sigur c-așa o să rămân,Deși nu cred în basmul cu viața viitoare.

În munți credeam că-i lumea și-a mea va fioricâtȘi vom trăi-mpreună părinți și frați întrunaAzi, chiar dacă-s mai singur și nu mai cred atât,Aștept tot altă vară și alta și-ncă una.

Irina Lucia Mihalca--București-

Ca soarele şi luna, uneori

De vină să fie lumina primăveriisau vântul, în trecere,prin câmpul însângerat de petalele macilor?De vină să fie mireasma ploilor de vară,luna plină sau exploziile solare,pentru paşii purtaţi peste pragul visului,trezind, ca o adiere, suspinecare ne-nsoţeasc lacrima de neoprit?Poate că, aşa suntem noi,ca soarele şi luna, uneori.Un continent pierdut ce crede-n regăsire!Îţi simt absenţa din fiecare trecere,precum sunetul înăbuşital clopotului scufundat în adâncurişi zidul înălţat, ca un pumnal între noi,şi lumina ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat.Sub cerul infinit stelele-au amuţit,am închis muzica, am stins valul,ştii bine, la puţini li se arată stelele.E mai bine acum?

Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!Suntem singuri în oceanul acesta,risipeşte absenţa şi umbrele rănilorneînchise în trecere.Vorbeşte-mi. Să mergem, dă-mi mâna!Speranţa, ca o rază de soare,ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii,uimirea şi necuprinderea ei.

În viaţă ne căutăm tot pe noi,atingerea fiinţei, o clipă, doar,prin care râul-şi opreşte curgerea.Tu, eu, - o respiraţie,un gând care se dăruie -lumina ce trece prin umbrelestrânse, laolaltă, de norii înfloriţi,lumina risipită, apoi,prin aerul străveziu al inimilor noastre

RapsodiA 200

36

Marcel Miron- Huși –

ÎNVIERE

Hristos a înviat!

Suntem viiputernici și sublimistrălucim în luminile prezentuluișlefuiți ca păsările lui Brâncușiparfumați până la saturareochii orbesc pe dinăuntruși nu mai vedem lumina.

Hristos a înviat!

Trăim clipeore și zilesăptămâni și lunianotimpuri și anizile negreși zile roșiipuține bucurii în calendar.

Moara timpuluine amețește busola.Hristos a înviat!

Intrați în cimitireîn noaptea de învierelocatarii mormintelorîmprumută orbilor lumiifăclii aprinsepentru drumul de întoarcere acasăla masa de Paști.

Hristos a înviat!

Te aștept cu mielul fierbintevinul roșuouă împiestrițateși cântecul cocoșului.

Vino să ascultămpasărea care anunțătrădarea cotidianăși să lăcrimămpentru toate zilele noastre moarte.

Vasile Morar --Baia Mare-

Lespedea de pe mormânt

Lespedea de pe mormânt e împinsă-ntr-o parteîn fund se văd fașele curate și moica și cum n-ar fi fost înfășurat nici un mortși n-ar fi stat întins careva dintre noi

Și iar se deschide mormântul, vedemcă aici ordinea diferă față de cea de susnopțile stau verticalziua o imagine cu brațul lui Iisus

Dar nu e de-ajuns mai vrem să vedemcum copacii devin păsări zburând jos de totcum ar zbura în cerul ce se vede-n fântânăeu vreau să le prind dar nu pot

Le-am văzut pe toate dar încă odată mai vreaumormântul stă deschis ca o carteîn care citesc, toți ar vrea să o închidăeu citesc netulburat mai departe.

Cântec fără sfârșit

Sufletul meu e un cântec, ascultați-lun cântec se-aude, e cântecul meurupeți din el acolo unde vă placesau unde-l întâlniți pe Dumnezeu.

Oriunde îl puteți voi întâlniîn crin, în codobatură, în lirăîn iarba care va crescut în pumnîn hameiul care se deșiră

Dar sufletul meu caută, ascultațiaceastă harpă binecuvântatăcare oricâte zile ar cântatoți așteptăm să mai cânte odată

În ciocârlii, în vultur, în lăstunsângele meu curge mai departeascultați crinul de argint pășindcu îngerii alături despre moarte

RapsodiA 200

37

Maia-Daniela LoloiuColegiul Național „Gheorghe Lazăr” Sibiu,

clasa a VII-aMaria-Daniela Pănăzan LorincziProf. coordonator

Sărbătoarea poezieiPoetului Octavian Goga

Se apropie clipa așteptatăÎn parfum de sărbătoareRăsună poezia cântatăPrintre multe opere literare.

Amintirile reînvie versurile și talentul,Cheamă, în ziua mare, nostalgice, sentimentulCu care poetul Goga scriaDespre dor, rugăciune și clipa care trecea.

PoezieLumina aluneca peste dealuri,Iarba câmpului se legăna în valuri.Seara se apropia cu pași obosițiPrintre garduri de vopsea acoperiți.

Lumina aluneca peste dealuri,Se spărgea în ale mării maluri.Aerul se umplea de aromă străvezieAroma florilor, cu miros de poezie.

Singurătatea

Coboară fulgii printre case,Coboară și bezna cu mândrie.Urmărind luna ce zburase,Inima ciobanului nu se sperie.

Rând pe rând, toate se ascund,Lumina întunecată rămâne neschimbată,Privirea din ochiul cel rotundDeodată, începe să se zbată.

Aude vântul alb și greuCe străfulgeră prin noapte,Ce va străluci mereu,Printre stele și printre șoapte.

Pășește ca-n gânduri, cu pasul lent,Fața-i împietrită,

În minte-și spune un fragmentDin poezia ce recită.

Se sprijină ușor pe aripaCelui care a adus furtuna.Singur își trăiește clipa,Singur rămâne întotdeauna.

RapsodiA 200

38

Silviu Crăciunaș

VIITORUL MOARE ÎN FIECARE CLIPĂ- roman foileton - (XXVI)26. Jean-François Aldric

O caleașcă opri brusc în fața casei de lanumărul 30, pe strada Buci. Pentru câteva clipebune nimeni nu coborî. Vizitiul tuși de câtevaori, dar fără vreun rezultat. Hotărât să nu maizăbovească mult în cartierul Saint-Germain, îlzgâlțâi bine pe tânărul italian. Acesta adormiseținând strâns în brațe un rucsac ponosit. De fapt,toată înfățișarea tânărului genera o impresieîndoielnică. Faptul că era pe drum de o lunăputea fi o explicație, dar te-ai fi așteptat caînainte de a face o vizită de afaceri să seschimbe la un hotel. Ajuns în stradă, își rotiprivirea, căutând parcă un reper memorat cumult timp înainte. Soarele arunca umbre lungidin spatele caselor cu etaj așezate de o parte șide alta a unei străduțe înguste acoperită dinbelșug cu piatră. În sfârșit, reveni cu privirea lacasa în fața căreia oprise vizitiul. O ușă cu geamdădea direct în stradă, lăsând să se vadă ocameră bine luminată unde un domn privea cuatenție o vioară. Mutându-și rucsacul în cealaltămână, Luigi intră hotărât în magazin stâlcind un„bună seara, domnule” jumătate franțuzesc,jumătate italienesc. Privirea oarecumnepăsătoare cu care omul îl măsură din cappână în picioare îl făcu să se retragă spre ușa pecare de-abia intrase. Fără îndoială, în fața lui seafla cel care îi fusese descris și recomandat laMilano drept Jean-François Aldric, un lutier dinșcoala creatorilor de viori din Mirecourt. Lutieritalentați, veniți la Paris pentru a-și puteaîmprăștia în lume mai ușor instrumentelemuzicale, i se spusese că aceștia erau interesațisă achiziționeze viori vechi produse de mariimaeștri italieni pentru a le studia și utiliza camodele.

— Bună seara, domnule. Cu ce vă pot fi defolos?

Fără să răspundă, vizibil stânjenit, Luigidesfăcu rucsacul din care scoase, una câte una,șase viori pe care le așeză cu grijă pe masa înspatele căreia Jean François Aldric aștepta săafle ce îl aduce în atelier pe acest italian cepărea un vagabond rătăcit. Viorile erau vechi,

cu semne evidente de stricăciuni, dar un ochiformat putea observa cu ușurință forma perfectăa liniilor și finețea îmbinărilor. Le luă pe rândde pe masă și, cu o privire pătrunzătoare, începusă le examineze, uitând parcă de vizitatorul carecontinua să se simtă stingher în fața acestui omdespre care auzise atâtea lucruri. Pe măsură ceJean-François Aldric ridica de pe masă o vioară,aproape șoptit, italianul pronunța un nume:

Francesco Rugeri, Nicolo AmatiPaolo Grancini, Giovanni MagginiLorenzo Storioni, Paolo Grancini.La fiecare nume, reprezentând lutieri italieni

demult intrați în legendă, Aldric arunca oprivire scurtă și bănuitoare spre tânărul din fațasa. Acesta părea să-și fi revenit din stângăciacare îl cuprinsese încă din primul moment încare a pătruns în magazin.

— Cum vă numiți, domnule?— Numele meu este Luigi Tarisio din

Milano. Sunt dulgher și lăutar. Fac mobilierpentru biserici și mânăstiri. Când am ocazia,repar instrumente muzicale din lemn, cumpărviori deteriorate ca acestea și dau în schimbcântăreților viori noi. Aceste viori sunt devânzare.

— Cum ați ajuns la mine?Câteva clipe Tarisio nu reacționă la

întrebarea pusă de maestru. Privirea îi alunecăspre peretele din spatele lui Aldric unde untablou îi atrase atenția. O femeie tânără priveaabsentă la acest dialog ce părea să adânceascăneîncrederea lui Aldric în vizitatorul său.Fiecare vioară, fiecare nume, producea însufletul lutierului urme adânci de admirație. Eracuprins de dorința de a avea aceste opere deartă, dar trebuia să se asigure că ele nu au fostfurate. În plus, era indicat să-și ascundăîncântarea pentru a obține un preț cât mai mic.Viorile erau inutilizabile, dar erau modele pecare orice lutier din Paris le-ar fi râvnit. Elereprezentau școala italiană. Paolo Grancini eraelevul lui Andrea Guarneri. Viorile lui GiovaniMaggini, lutier din Brescia, erau cunoscute

RapsodiA 200

39

pentru adâncimea sunetului și putereasonorității.

— L-am întâlnit la Milano pe domnulMesnier.

Luigi Tarisio știa că acest nume nu ar fitrebuit pronunțat, dar era singura cale prin careputea să explice prezența sa în magazin. JeanFrançois încruntă sprâncenele și, involuntar, seîntoarse spre perete, privind câteva clipe spretânăra din tablou.

— Domnul Mesnier mi-a dat adresadumneavoastră și mi-a spus că ați putea fiinteresat de aceste viori. Sunt pentru prima datăla Paris.

— Dacă mai reveniți, domnule Tarisio, ațiface bine să aduceți viori originale alemaeștrilor, mai degrabă decât ale ucenicilor. Casă vă încurajez în acest demers, o să cumpăraceste viori. Vă invit să luăm cina împreună șisă discutăm asupra prețului. Ați putea înnopta lamine.

Între cei doi se instaură o stare de apropiere.Îl conduse pe italian în curtea interioară aclădirii, iar de aici un tânăr îl însoți spre cameralui. După ce se spălă și își schimbă hainele,Tarisio reveni în atelier.

— El este nepotul meu, Jacques Aubry.Locuiește cu mine.

Pe masă, despicată, o tulpină groasă de arțaraștepta să fie prelucrată. Tarisio se apropie și oprivi îndelung, apoi se întoarse mirat spreAldric.

— Să-mi fie iertată îndrăzneala. Nervurilesunt asimetrice. Credeți că merită prelucrat unastfel de lemn?

— S-ar putea să aveți dreptate, dar acestlemn nu este un lemn oarecare. Am o datoriefață de această bucată de arțar și trebuie săîncerc imposibilul pentru a face din el o vioară.Priviți această lucrare. Este un exemplar finisatdin acest lemn. Nu l-am lăcuit, considerându-lun exemplar ratat. Și nu este primul.

Luigi Tarisio luă vioara și începu un cântecdin folclorul italian care solicita la maximinstrumentul. Un sunet plăcut învălui cameraîntr-un preludiu al trezirii, plutind armonios însecvențe repetate, din ce în ce mai apăsate.Apoi secvențe de sunete puternice țâșniră dinlinia melodioasă ca un protest al nopții cătreziuă. Un ritm nou, în ronduri de sunete ducând

în crescendo melodia spre bucuria vieții,cuprinse corzile viorii până la epuizareaarcușului. Brusc, vârtejul notelor se opri, lăsândloc tonurilor grave, invitație la meditație șicumpătare. Vioara urma ascultătoare joculnotelor. Doar atunci când intensitatea sunetuluicreștea, în încăpere apăreau urme de ecouri carestânjeneau melodia. Era efectul produs deasimetria evidentă produsă prin creșterealemnului, asimetrie ce prelua neuniformsunetele puternice. Luigi Tarisio se opri și privispatele viorii. Pe suprafața nelăcuită puteaivedea două rânduri de striațiuni de aceeașiformă, dar întrerupte și deplasate pe liniamediană.

— Ar trebui folosit un spate din două bucățipentru a reconstrui simetria lemnului.

— Nu am văzut o vioară cu spatele din douăbucăți. Ar fi necesar un clei foarte bun pentru oastfel de lucrare. Simpla prindere pe popic și peeclise nu asigură o îmbinare perfectă.

— Cred că am un astfel de clei. O rețetăproprie, făcută dintr-un amestec de oase depește și de cal. Pot să-l prepar, să îl încercați.

În timp ce Luigi Tarisio pregătea cleiul, JeanFrançois Aldric dezasambla cu grijă spateleviorii. Lucra cu multă răbdare, fiecare mișcarepărea calculată. Orice eroare ar fi dus larefacerea întregului instrument. Nepotul săuintră în atelier pentru a-i chema la masa de searădar, văzându-și unchiul aplecat asupra mesei delucru, nu făcu niciun gest în acest sens. Se așezăîn fața sa privind cu atenție fiecare mișcare.După un timp, se apropie de italian, îl luă demână și îl trase ușor spre ușă, făcându-i semn sănu vorbească. Ajunși afară, tânărul Jacques îlasigură pe Luigi Tarisio că este mai bine să iasinguri cina.

— Unchiul meu nu se va opri până nu vadesface vioara.

— Cine este tânăra din tablou?— Este soția unchiului meu. A murit tânără

cu mulți ani în urmă. Este mai bine să nuîntrebați nimic de ea.

— Are o legătură cu cunoștința mea dinMilano?

— Era chiar sora domnului Mesnier. Unchiulmeu se simte vinovat de moartea ei. Aceastăvioară îi este dedicată.

— Dar de ce ține morțiș să construiască

RapsodiA 200

40

spatele viorii din acest trunchi de arțar?— Este o poveste mai lungă. Lemnul a fost

dăruit lutierilor din Mirecourt de Elisabeth-Charlotte, ducesa de Lorraine și Bar în urmă cuaproape 100 de ani. Lemnul a fost tăiat într-opădure de către un pustnic care a găzduit-o peducesă în casa sa sărăcăcioasă. I-a solicitat înschimb să protejeze lutierii din Mirecourt și săle ceară să-și arate măiestria făcând o vioarădintr-un arțar cu noduri. Din păcate, când aunchiul meu a despicat butucul, un ic a lovit-omortal pe mătușa mea.

Se lăsă un moment de tăcere. Ușa sedeschise și lutierul intră cu spatele viorii înmână.

— La noapte voi reface spatele din douăbucăți, iar mâine voi termina vioara.

— Vreau să îmi cer scuze, domnule Aldric.Nu am știut că domnul Mesnier este cumnatuldumneavoastră. Este adevărat că mi-a spus sănu-i pomenesc numele.

— Credeți că ne hotărâm singuri soarta?— Eu cred că soarta ne este dată de

Dumnezeu.— Dacă este așa, atunci această vioară va fi

peste veacuri strigătul meu de revoltă împotrivaLui.

— Dar Dumnezeu a dat viață fiului său

tocmai pentru a-și împlini soarta ca om, înaintede a-l lua cu El în ceruri.

— Înainte ca Dumnezeu să ne bage înseamă, noi ne croim fiecare zi fără să știm căpurtăm în spate povara alegerilor făcute desemeni de-ai noștri pe care nici nu-i cunoaștem.Acum o sută de ani un om a tăiat un arțar cunoduri și, în loc să se încălzească cu el, i l-adăruit unei prințese. Cu mulți ani în urmă, unlutier îl despică iar o bucată din el sare și îiucide soția. Da, domnule Tarisio. Asta sunt. Uncriminal care și-a omorât soția din prea multorgoliu. Am dorit de mic copil să fiu eu cel careconstruiește această vioară.

Se întoarse în atelier lăsând spatele viorii pemasă. Luigi Tarisio îl luă în mână. Pe fațainterioară se putea citi:

În memoria soției mele, Anne, și a ducesei deLorraine și Bar, Elisabeth-Charlotte.

Bucuriile şi durerile nu pot fi despărţite, darele pot fi cuprinse în frumuseţe. Această vioarăva trăi alături de oameni, martor al tumultuluipe care oamenii îl aruncă în lume. Va fi ojucărie a vieţii lăsată în grija hazardului, iarcând lucrarea lui va fi de nesuportat va încetasă mai trăiască plecând şi ea, vioara, în lumeaamintirilor.

Victor Albu

DEALUL MUT

premoniţie

fiecare gând îşicaută trupulpe care l-a pierdutcât atăcut pe pământ

pleoapa poartăpremoniţiaunei surpări…

raiul cu arţari

ce liniştitte scalzi într-unrai cu arţari,dârele luite duc la liman

accepţi maciiaburind caun nor sângeriu,ca o ghilotinăpeste tot ce erai...

a căzut luna

mi-a căzut lunaîn trup, o pulberede fruct arăbufnit ca o boare

nimic nu mă doareca gândul şontâcdin care îmiiau foc palmele…

RapsodiA 200

41

George Filip –- Canada -

ADIO PRINȚE...soţul reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii, a

încetat din viaţă.

Prinţul Philip, soţul reginei Elisabetaa II-a a Marii Britanii, a încetat din viaţă.prințul consort la Windsor s-a fost stins.s-a dus cu eleganță-n neființă.în Angleteria tot cerul e cernit;a fost o moarte fără suferință...și prinții plâng... sau mai curând - deplângaceste despărțiri - atât de grele.la Curtea Angliei , Yorick e treazsă pună-n bernă mândrele drapele.se duce PRINȚUL... e imperiul trist.la Curte astăzi e regina tristă.to by or not to be - e întrebareace printre muritorii vii persistă...

PRINTRE VIRUŞI... DANSĂM-greu canon ne-a dat Dumnezeu...-

m-am trezit să respir... şi tuşesc.aer pur îmi pulsează-n plămâni.viruşi răi primprejur îmi foşnescşi se cred - prin odaie – stăpâni.dă-mi hârtie iubito să scriu.o ciosvârtă de soare-i pe cer.cerul este ursuz... plumburiu;am nevoie de-un colţ de eter.iau o pungă de aer – lichidşi cu tine... iubito... o-mpart.casa e un Titanic solidcăpitanul veghează – în cart.vreau să cânţi şi tu cânţi un tangou.ne rotim ca pe-o pală de fumşi lumina adoarme din nouşi pornim - împreună - la drum.poposim pe la fraţi şi părinţi.cei de-acasă sunt vii pe sub sori.mulţi s-au dus în grădina cu sfinţi...dar mai sunt pe pământ muritori.şi păstrăm o distanţă-ntre noi.nu avem nici permis de sărutşi umblăm... câte doi, câte doi;

noi aşa un blestem n-am avut....ce-o mai face prin cer Dumnezeu?printre viruşi de spaimă dansăm,spaima bate-n ferestre mereu;şi spre sfinţi... nevăzuţi... ne rugăm...

PASĂREA SPERANȚEI-poetei Dana OPRIȚĂ, întru

oblojirea sufletului…-

neprihănită pasăre de alb,bine-ai venit pe cerul fără stele,cel fără Răsărit…fără Apusși trist și el – ca gândurile mele.

un prinț sperjur și fără de blazonte-a dus într-o pădure-mprejmuităcu garduri mari de spini și bolovani,de fapt…o cazemată părăsită…

ți-a poruncit să cânți printre ruiniși să tămăduiești rana ciudată,să pui lumini din nou în ochii orbice n-au văzut lumina niciodată.

pasăre albă – zbor fără hotar,vântoase hâde ți-au suflat în velă.ți-au frânt catargul, steagul ți l-au ruptca unei insalubre caravelă…

piratul – hoț bătrân și ticălos,se-ascunde printre insule bizareși-n febra de scorbut, paranoiac,se minte pe el însuși… că e mare !

tu amfore mai ai… cu nostalgii.soarbe din ele pasăre-a luminii.mai sunt grădini ce glasul ți-l dorescsă îl reverși din carma înălțimii.

pasăre albă… sfântă și de dor,prea singură te-ai avântat spre soare;sperjurii te-au furat și te-au rănit,dar nu uita : speranța-n veci nu moare !

RapsodiA 200

42

Ioan Friciu

RUBAIATE

Mă poartă pașii grei pe strada ta ca mai demultAvând un dor ca dulcele tău glas să îl ascultCa altă dată, dar timpul se rostogolește-n unicsensDucând departe și al amintirilor tumult.

*Celor care sunt bogați de zaiafeturi le tot arde,În conturile lor oculte zac „albastre" miliarde,În timp ce omul cel de rând, onestul truditorÎși invocă bunăstarea fluturând placarde.

*Degeaba după anii duși alergi - n-ai să-i maiprinziNici dacă ar fi fost de vremuri pironiți în grinzi,Iar de nu crezi și încă-n tinerețe tu mai speri,Convins vei fi, mirat, privindu-ți chipul în oglinzi.

*Nicicând nu vom scăpa de-a viețuirilor hățișuriChiar dacă la final le socotim banalemărunțișuri,Consolarea vine de la răbdătoarea așteptareCă soarta ne va fi păzită de-ale săbiilor tăișuri.

GONDOLIERUL

Un gondolier cânta sub lunăDuios cuvinte de-alinareȘi cântul lui vibra-n lagună,Ecoul s-auzea din mare.

Vâslea zelos prin Canal Grande,Cântând doruri și iubireaPrin minunate serenade,Că așa-și vedea menirea.

Hotărât vâslea întruna ,Mișca apa verde ne-ncetatPână când se culcă luna,Apoi se retrage pe uscat.

Revenea de dimineațăCu duioasele cântăriȘi vâslea prin deasa ceațăCu păru-n vânt și ochii-n zări.

Valeria Paștiu Gușeilă

Într-o construcție grav-amăruie despre mască,chip și blestemul comunicării

Câte lucruri în plămada unor „ziceri” sunt? Ce noimă le-a unit? Ce țel-uri apoi le-a frânt?Ne scoatem pentru-o clipă masca resemnați / Pentru-a reface drumul „zicerilor” unor penați*:

Început de Martie 2020 - „Stai naibii acasă! N-ai nevoie de niciun test!”- „Masca nu o poartă omul sănătos! O poartă omul bolnav!”- „E o simplă gripă. Boala se autovindecă!”

Mijloc de Martie 2020 - Stare de URGENȚĂ- „Cine are simptome să se testeze!”- „Poartă mască, arată că îți pasă!”

Martie 2021 - 21565 de Morți!Am vrea să înțelegem logica și sensul exprimării lor, puse-n balanță. Am vrea să fim și

înțelepți, dar cum? De la „e o simplă gripă” la început, la peste 21000 de oameni răpuși de virusîntr-un an de zile? De la comunicările vraiște de la începutul crizei sanitare, la ciocnirile de idei, laatâtea concepte controversate privind vaccinarea, la populismul deșănțat al unor politicieni

RapsodiA 200

43

iresponsabili? Cum să nu fim afectați? Răul e amestecat. Vorbele se lovesc uluite unele de altele.Ele contaminează, presează, zdrențuiesc, secătuiesc… trezesc.

Scrie în cărțile vechi ce-i înțelept: Să te ții departe de gâlcevile lumii și timpul puțin săți-l petreci fără înfricoșare.

Despre mască, înțeleptul și regretatul scriitor Vasile Andru** ne spune: Noi europenii uitămlegătura dintre persoană și mască. Uităm că persoana este un înveliș vizibil aplicat peste o esențăinvizibilă. Latinescul persona se traduce prin „mască”. Este masca purtată de un actor de teatru,pe scenă. Chipul este un sentiment solidificat spre a fi văzut. O stare de suflet solidificată. Oricemască conține umbra sufletului. Sufletul are tendința să țâșnească prin mască, să îi imprime niștereflexe speciale, niște răsunete. Transparența este maximum de acord între suflet și mască.

Despre chip după învățătura noastră creștină, știm că omul este purtătorul chipului luiDumnezeu. Acesta este sufletul. El este duh, spirit. Datorită lui, omul este capabil de creație și deprogres; datorită lui, omul este conștient de propria lui existență. Chipul îl primim în momentulconceperii. Este curat și frumos, ca un înger. Pe parcursul vieții el se murdărește, se urâțește la ceimai mulți. La unii devine de-a dreptul hidos, de nerecunoscut. Dacă nu ne îngrijim de chipul acesta,imaginea chipului are influențe asupra imaginii măștii, cât de grijulii am fi noi ca să evităm acestlucru. Un suflet, un chip robit de păcat,influențează asupra trăsăturilor măștii. Este foarte greu să-țipăstrezi frumusețea chipului și a „măștii”, să fii, adică, sincer cu oamenii și cu Dumnezeu, spuneaundeva un preot-scriitor apusean.

Da, este foarte greu, dar nu imposibil cunoașterea „măștilor” ca avertizare a modului încare formele (măștile) ne înrobesc, ne domină, ne pervertesc simțurile.

Da, este la fel de greu să reziști unei infecții morale precum este să reziști să treci printr-omolimă ca aceasta produsă de virusul SARS-CoV 2.

Dar noi, marea majoritate a populației, care purtăm masca de protecție în toate împrejurărileîn care ni se cere, noi, care nu suntem niște răzvrătiți, care zicem că ascultăm de Domnul când nespune „nu vă împotriviți celui rău”, dar suntem cuprinși de îndoială de la o zi la alta tot mai mult,Noi, Ceas de ceas de ceas, secundă de secundă, am vrea ca întregul adevăr să fie scos la a zileilumină iar vorba ta să fie „da” pentru ce este „da” și „nu” pentru ce este „nu”.

Am vrea să fim puternici să înțelegem că această pandemie este o lecție de umilință. Preane-am crezut Dumnezei, iar molima ne-a învățat că nu suntem. Suntem doar niște biete ființe cares-au crezut atotștiutoare, iar când în orbirea noastră, în deruta crescută când totul a început să seclatine, pretinsa noastră capacitate a evoluat spre un spasm febril;

Am vrea să avem tăria să spunem că nu ne e frică pentru ce va urma și să avem încredere înautorități;

Am vrea să ne păstrăm vatra gândurilor curată și sufletele vii;Am vrea să refuzăm să devenim robi ai condiționărilor de tot felul;Am vrea ca sfărâmate să fie de acum faptele egocentrice ale oamenilor de pe pământ, care

în nebunia lor îndrăznesc să pângărească ideologia creștină, să pângărească astfel pe Cel Sfânt!Am vrea să luăm aminte la Mesajul lui Iisus:

„Prin Cuvântul Meu, Eu sunt pentru voi ÎNVIEREA și VIAȚA -CUVÂNT plin de „DOR”. Un dor integrabil într-o nevoie sufletească de avedea lumea mai departe ca pe o normalitate.

*Penați – în religia antică romană erau zei ai căminului, ai casei** Vasile Andru „Terapia destinului” Edit. Herald, 2011

RapsodiA 200

44

Cornelia Ursu- Iași-

NOSTALGII TARDIVE

Importanța pe care o acordăm tuturor celor din jurul nostru este, pe cât de subiectivă, pe atâtde hotărâtoare în viață. Cine poate rămâne insensibil la spectacolul trist al frunzelor căzătoare ale toamnei? Iubindu-i pe cei din jurul nostru învățăm să ne iubim pe noi înșine. În fața unei provocări nu spune niciodată nu pot, ci să încerc. O investiție colosală în viață este încrederea. O înfrângerea în dragoste este devastatoare pentru că nu s-a pierdut doar o bătălie, ci întregrăzboiul. Învățăm pentru noi și pentru viață, dar trebuie să știm pentru oricine din jurul nostru. O cupă e bine a nu fi golită până la capăt deoarece drojdia de pe fund este, de regulă, amară. Există evenimente care debutează banal, dar se focalizează apoteotic. Toți ne supunem legilor vieții, dar cu cât le înțelegem mai bine le putem accepta mai ușor șine permitem a ne bucura de frumusețea existenței noastre. Cu timpul imaginile se estompează, dar cuvintele, din păcate sau din fericire, se păstreazăintacte. E bine să rămâi fidel propriei filozofii de viață. Deși este una dintre legile existenței noastre, lupta e înțeleasă de fiecare în mod diferit. Ar trebui să ne întrebăm câte scoici risipim până o găsim pe cea cu perlă… dacă orecunoaștem. Trecem prin viață asemenea alergătorului care continuă cursa în ciuda extenuării motivatfiind de clasamentul de la sosire. Uneori minciuna e necesară pentru a cruța o suferință. Cât de puțin îi înțelegem pe cei care văd lucrurile așa cum sunt! S-ar putea ca uneori să fie bine să faci un pas lateral… dar în poziție de drepți. Dezamăgirea este o rană care nu se vindecă ușor; în unele cazuri nici o dată. Două ființe pot realiza o legătură indestructibilă prin muncă. Cât suntem tineri nu ne gândim la moarte, ca adulți ne temem de ea, iar la bătrânețe am doris-o mai amânăm puțin. Viața poate fi foarte frumoasă dacă știm să ne facem utili celor ce au nevoie de noi. Muncind ținem la distanță invidia, răutatea și sărăcia. Astăzi toți avem ochi de negustor într-o măsură mai mare sau mai mică. Moralitatea unor așa-ziși prieteni se rezumă la a solicita un ajutor perpetuu. Bărbații sunt convinși că femeile rămân fidele doar partenerilor pe care îi iubesc, dar oareștiu ei că există mai multe forme de iubire?

RapsodiA 200

45

Mihai Batog Bujeniță- Iași -

DESTINUL TRAGIC AL UNEI FRUMOASE PRINŢESE

S-ar putea să părem un grup ciudat… Patru bărbaţi trecuţi de vârstele iluziilor, care seplimbă şi vorbesc pe rând, nu se întrerup şi nu au ca scop nici discursul politic ori cel economic…Bizar! Mai ales că suntem de profesii deosebite, ba mai mult, aparţinem unor confesiuni diferite şisuntem prieteni de mai bine de treizeci de ani…

E adevărat că nu partizanatul politic ne-a unit şi nici fervoarea religioasă. Suntem, într-un felmai greu de explicat, deşi cred că vârsta are o contribuţie majoră, neutri din punct de vedere politic,iar religios, convinşi de faptul că suntem toţi fiii aceluiaşi Dumnezeu, indiferent cum îl numim noi.

Aşa s-ar explica şi faptul că într-o frumoasă zi de toamnă eram în biserica Trei Ierarhi undeam aprins câteva lumânări, unele pentru morţi, altele pentru vii, ne-am recules câteva clipe în faţaaltarului, am privit mormintele istorice ale Domnului Cuza, precum şi pe cel al, din păcate,efemerului domn Dimitrie Cantemir, cărturarul nici acum prea bine cunoscut la noi, dar şi alctitorului Vasile Lupu.

Ne place aerul curat şi înmiresmat al bisericilor, acela din dimineţile când nu se fac slujbe,iar din strană picură o litanie cu melos bizantin care în lumina filtrată prin ferestrele înalte dă un aerde mister, dar şi de adâncă pace sufletească.

Ceva mai târziu, în parcul din jurul bisericii, cam obosiţi fiind, ne-am aşezat pe o bancă înumbra Şcolii Vasiliene, iar discuţia a pornit spontan de la o constatare a colonelului Neagu, una nutocmai plină de admiraţie faţă de ceea ce văzusem până atunci:

- Domnule, întotdeauna am gândit istoria şi evenimentele ei în strânsă legătură cupersonajele sau personalităţile respectivei perioade. Şi, concret, o fi fost Vasile Lupu un domnitorcu o altă viziune asupra reprezentării puterii, dar firea lui trufaşă a băgat ţara în nenorociri, iarrăzboaiele duse, mai ales pentru cucerirea Ţării Româneşti, au fost doar nişte dezastre lamentabileîn care s-au pierdut zadarnic vieţi omeneşti, dar şi averi strânse pe spatele bieţilor ţărani care nuaveau nici o vină că domnul voia să fie un fel de rege peste toate ţinuturile învecinate. Că doară niciTransilvania nu-i scăpase din vedere!

- Eh, greu de spus… Oamenii şi vremurile se împletesc în ceea ce numim destin într-un modstraniu, dificil de etichetat, mai ales după trecerea unor secole…

Dar, părerea mea este că Dumnezeu a dat un semn al dragostei sale faţă de amărâtul neam alnostru atunci când Domnul Vasile Lupu a ctitorit această necropolă de familie pe care a înzestrat-ocu daruri mari despre care vom mai vorbi, dar şi cu numele celor trei sfinţi părinţi ai bisericii,apărători ai dogmelor niceene, aureolaţi de cunoaştere şi plini de zel pentru edificarea bisericiicreştine. Desigur aici putem discuta şi despre trufia de care vorbeşte domnul colonel, deoareceDomnul era provenit dintr-o familie influentă şi bogată din Epir, tatăl său, Nicolai Coci, fiindcăsătorit cu o româncă, prin urmare fiul, viitorul Domn deci, se va bucura de o educaţie de tipmoldovenesc. Pe când era vornic, se va folosi de răscoalele împotriva grecilor nou veniţi în ţară şiva cumpăra tronul de la Înalta Poartă exact precum viitorul său duşman, Matei Basarab în ŢaraRomânească.

Ajuns pe tronul domnesc, încă de a doua zi, aşa cum spune şi Iorga, „şi-a luat numele deVasile şi a pătruns în visul bizantin”. Era bogat, ambiţios, mândru, dovadă stând chiar numele deVasile, luat după împăraţii bizantini, acesta provenind dintr-un rotacism de la Bazileos, adicăîmpărat. Date fiind împrejurările favorabile externe, ar fi avut o domnie liniştită dacă n-ar fi avutambiţii cam prea mari, gândindu-se mult prea mult, aşa cum ne spunea şi domnul colonel, lastăpânirea Munteniei, dar şi a Transilvaniei.

RapsodiA 200

46

Voi trece destul de repede peste aventurile sale militare soldate cu înfrângeri usturătoarepentru orgoliul său şi voi vorbi mai mult despre această uimitoare realizare a sa: biserica TreiIerarhi. Este interesant faptul că domnul, aşezat în scaun în anul 1634, începe construcţia bisericii în1637 şi o termină foarte repede, mai ales dacă apreciem la justa sa valoare rezultatul, în numai doiani (anul 7147, 1639 după calendarul gregorian) de muncă. De ce oare s-a grăbit şi de ce oasemenea construcţie, o bijuterie arhitectonică, unică în lume? Putem răspunde la întrebare dacăprivim picturile contemporane care îl înfăţişează. În unele apare purtând pe cap cuca turcească semnal vasalităţii, iar în altele o coroană imperială de inspiraţie bizantină, timbrată cu capul de bour, darşi cu acvila bicefală. Cu multă subtilitate ni se dă de înţeles că este un supus fidel al Porţii, dar şiprotectorul ortodoxiei, inima spirituală a fostului imperiu bizantin.

Politica sa îi exprimă perfect firea arogantă: „om cu hire înaltă, împărătească” aşa cum îlcaracterizează cronicarul Miron Costin, acela care mai spune şi că: „Fericită domnia lui VasileVodă, în care, de au fostu cândva aciastă ţară în tot binele şi bivşug şi plină de avuţiie, cu marefericiie şi tărăgănată până la 19 ani, în dzilele acestii domnii au fostu“. Cu alte cuvinte domnia sa,una din cele mai lungi din Moldova, a avut şi unele rezultate bune în economie, domnul reuşind sărefacă douăzeci şi opt de biserici, dar şi alte construcţii laice situându-se la acest capitol imediatdupă marele Ştefan.

Vorbesc şi despre umbra la care ne adăpostim acum, lângă vechea Schola Basiliana, aceastăclădire gotică unde a fost instalată tipografia adusă de la Kiev cu ajutorul mitropolitului PetruMovilă şi că aici a apărut prima lucrare tipărită (în limba greacă) din Moldova, iar anul următor, în1643, celebra Cazanie a mitropolitului Varlaam.

În iunie 1641, ajung la această biserică moaştele Sfintei Parascheva, trimise de patriarhia şisinodul de la Constantinopol în semn de recunoştinţă pentru acţiunile şi donaţiile generoase aledomnitorului Vasile Lupu. Racla cu cinstitele moaşte a fost transportată cu o corabie pe MareaNeagră, însoţită de trei mitropoliţi greci fiind aceasta o forma clară de manifestare a ortodoxismuluigrecesc cu referire la adevăratul conducător al bisericii răsăritene, mai ales dacă avem în vedere căruşii erau atunci încă foarte departe de Constantinopol, iar atitudinea este confirmată şi de faptul căîn anul 1645, aici, în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, a fost uns chiar patriarhul Ierusalimului.

Când moaştele au ajuns la Iaşi, primirea lor a fost făcută într-o ceremonie plină desolemnitate aflată sub directa conducere a lui Vasile Lupu şi a mitropolitului Varlaam, iar în ziua de13 iunie 1641, ele au fost aşezate în biserica mănăstirii. Mult mai târziu, moaştele CuvioaseiParascheva au fost strămutate în Catedrala Mitropolitană din Iaşi, după sfinţire, adică la 23aprilie 1887.

Biserica Trei Ierarhi a fost jefuită şi arsă de cazaci şi tătari în 1650, de polonezi în 1686,zguduită de cutremure de patru ori şi restaurată între anii 1882 - 1887 deşi pictura şi amenajareainteriorului a durat până în anul 1898, resfinţirea lăcaşului făcându-se în anul 1904. O istoriezbuciumată aşa cum este întreaga istorie a acestui neam osândit să se afle la răscrucea imperiilor, aintereselor şi chiar a religiilor.

Cu toate acestea nu despre biserică vreau să vorbim în continuare, ci despre una din fetelelui Vasile Lupu, fiindcă ea va arăta adevărata faţă a lucrurilor din acea vreme, dar şi zădărniciabogăţiilor sau fascinaţia frumuseţii…

Ruxandra a fost fiica lui Vasile Lupu şi a primei sale soţii, Doamna Tudosca, născută în1632 la Iaşi, dar rămasă orfană de mamă la numai 10 ani. De educaţia ei s-a ocupat în continuarecea de-a doua soţie a Domnului numită Ecaterina Circaziana.

Constantin Gane spune în Trecute vieţi de doamne şi domniţe că: „Toţi care au cunoscut-ope Ruxandra au spus de ea că era pe atât de deşteaptă şi de cultivată, pe cât era de frumoasă.Domniţa Ruxandra era copilul cel mai drag, cel mai răsfăţat şi cel cu care se mândrea cel mai multVasile Lupu” .

Evident, în conformitate cu ambiţiile voievodului, acesta dorea să-şi mărite fiica numai cuun rege sau cu un împărat. Ce-i drept, la vârsta de doar doisprezece ani ai copilei, apăruseră deja

RapsodiA 200

47

primii peţitori, după cum spun cronicile. Unul dintre aceştia a fost dragomanul Veneţiei laConstantinopol, cu care domniţa a şi fost logodită însă proiectul nu a mers mai departe din cauzaturcilor care s-au opus fiindcă domnul îşi căsătorise fiica cea mare cu prinţul Ianuş Radziwill, unuldintre cei mai mari nobili polonezi ai vremii, iar turcii deveniseră neîncrezători în el. Din cauzaaceasta, conform obiceiului în asemenea situaţii, i-au cerut un zălog drept garanţie că le va rămânesupus. Cum fiul cel mic, Ştefăniţă avea doar doi ani, iar restul fetelor se măritaseră, Ruxandra a fostsingura garanţie pe care Vasile Lupu a putut să o trimită la Constantinopol. În consecinţă, în anul1645, Domniţa Ruxandra este trimisă drept ostatecă la Constantinopol unde rămâne vreme de treiani în grija sultanei Kiosem, despre care merită să spunem câteva cuvinte.

Sultana Kiosem (Kösem) a fost consoarta favorită a sultanului otoman Ahmed I-ul, mama(sultana validè), a sultanilor Murad al IV-lea şi Ibrahim, dar şi bunica lui Mehmet al IV-lea. Deşimai puţin cunoscută decât Hürem, soţia lui Soliman I-ul, despre ea cronicile spun că a fost cea maiputernică şi influentă sultană din toată istoria imperiului. Era de origine greacă, o femeie cultivatădin cuvântul căreia nu ieşea nimeni şi, fără îndoială, a avut o influenţă pozitivă asupra educaţieidomniţei. Cine ştie, poate că o pregătea pentru a deveni soţia unuia din fii săi…

Numai că, în 1649, Ruxandra revine în Moldova, instalându-se la curtea tatălui său, după ceVasile Lupu o răscumpără cu importante sume de bani şi cu promisiuni de fidelitate către ImperiulOtoman. Bietul de el, luat de visurile sale aurite nu ştia ce furtuni va declanşa această hotărâre.

Planurile domnului urmăreau să o mărite pe Ruxandra când aceasta ar fi urmat săîmplinească optsprezece ani cu vestitul Sigismund, al doilea fiu al lui Gheorghe Rakocsy I,principele Transilvaniei. Domnitorul Moldovei spera să-şi vadă fata regină şi avea certitudinea căviitorul ei soţ va urca pe tronul Poloniei. În mod sigur însă nu se excludea de la o domnie a sa înTransilvania ceea ce i-ar fi deschis cu totul alte perspective.

Vasile Lupu s-a înţeles cu Rákóczy I, în vederea căsătoriei Ruxandrei cu Sigismund, însăcăsătoria nu era una agreată de suspicioasa curte de la Constantinopol care l-ar fi cerut zălog peŞtefăniţă. În final, domnul a renunţat la ideea căsătoriei, de teamă că-şi va pierde fiul cel mic.

Vestea frumuseţii Ruxandrei se răspândeşte repede în toată zona, aşa că şiruri întregi depeţitori au început să bată la porţile Moldovei. A fost cerută în căsătorie de un conte polonez şi maiapoi de cazacul zaporojean Dumitru Wisznowiecki, un om foarte bogat şi influent în Ucraina. El abătut drumul până la curtea lui Vasile Lupu, ca om de rând, pentru a se convinge dacă Ruxandraeste într-adevăr atât de frumoasă pe cât i se dusese vestea. Constantin Gane, în capitolul dedicatDomniţei Ruxandra din cartea Trecute vieţi de doamne şi domniţe spune că: ”Wisznowiecki văzupe Ruxandra, o iubi ca un nebun, însă nu fu iubit de ea. Toate strădaniile lui fură zadarnice.Domniţa nu vru să audă de dragostea acestui necunoscut, care nu-i plăcea. Când el destăinui într-adevăr cine era, după multă vreme, fu prea târziu. Ruxandra era poate prea mândră pentru a semărita cu un prinţ pe care îl respinsese înainte de a şti cine este”.

Mai apoi, Ruxandra a fost cerută în căsătorie în 1650 de Bogdan Hmielniţki, hatmanulcazacilor zaporojeni care o voia pe frumoasa domniţă soţie pentru fiul său Timuş. Vestea de peţit nui-a picat deloc bine domnitorului Vasile Lupu, care încă îşi mai visa fiica nevastă de rege saudomnitor, nicidecum de cazac. ”Se ştie exasperarea bietului Vasile Lupu când primi pe soliihatmanului Bogdan cerându-i fata pentru fiul său. El care visase pentru ea regi şi împăraţi, să şi-odea acum după un necioplit de cazac”, susţine Constantin Gane. Vasile Lupu a respins cererea încăsătorie invocând faptul că turcii nu ar permite căsătoria. Numai că peţitorul nu a acceptat refuzulşi i-a trimis domnitorului Moldovei un răspuns tipic pentru un cazac prin care îl anunţa că fiul săuTimuş va veni să-şi ridice nevasta, pe domniţa Ruxandra, cu ”o sută de mii de nuntaşi”.

Din păcate, s-a ţinut de cuvânt! În septembrie 1650 intrară în Moldova întâi tătarii şi, la scurttimp după aceia, veni şi armata cazacilor comandată de Timuş. Curtea domnească, total surprinsă şiaflată în degringoladă, se răzleţi.

„Doamna Ecaterina, Domniţa Ruxandra, fiul şi fraţii voievodului, fugiră de se închiseră înCetatea Neamţului, iar Vasile Lupu el însuşi s-a mutat din Iaşi, în nişte poeni, în codrul

RapsodiA 200

48

Căpoteştilor”, susţine tot istoricul Constantin Gane.Cazacii şi tătarii au atacat Moldova, au ars satele şi au jefuit Iaşiul. Biserica Trei Ierarhi a

fost incendiată şi se spune că tătarii au aprins focurile în exterior culegând picăturile de aur carecurgeau topite din poleiala zidurilor. Vasile Lupu s-a văzut nevoit să-i trimită peţitorului un răspunsfavorabil la cererea în căsătorie. A încercat să caute sprijin la Curtea Otomană şi la polonezi, dar nua găsit.

În final, pe 26 august 1652 Timuş a plecat către Iaşi cu 3.000 de nuntaşi, un car de druşte, unfel de domnişoare de onoare şi patrizeci de care cu sare. În ciuda opoziţiei manifestate dedomnitorul Moldovei împotriva căsătoriei, se pare că Domniţa Ruxandra l-ar fi plăcut pe mire ”unflăcău tînăr, stricat de vărsat, nu tocmai mic, destul de voinic şi grosolan”. Nunta a avut loc pe 1septembrie 1652, iar pe 6 septembrie Domniţa Ruxandra a părăsit curtea domnească părintească şi aplecat cu proaspătul ei soţ în Ucraina.

Însă numai după un an de la nuntă, Timuş a fost ucis în luptă, iar Ruxandra care tocmainăscuse doi gemeni, a rămas văduvă, luată fiind în grija soacrei şi a lui Iurie, fratele mai mic al luiTimuş. Socrul, marele Bogdan Hmelniţki, cel care reuşise să înfrângă tutela polonă, dar care o vaalege pe cea rusească, i-a dăruit nurorii sale cetatea Râşcovului, pe malul Nistrului, unde Ruxandraa rămas singură pentru o perioadă lungă de timp. Se spune că mulţi peţitori au bătut la porţile cetăţiiRâşcovului, însă domniţa nu a vrut să audă de căsătorie. Unul dintre cei care au cerut-o de nevastă afost un nepot al lui Mihai Viteazul, fiul lui Nicolae Pătraşcu şi al domniţei Ancuţa.

Vasile Lupu, direct interesat de soarta fetei, a insistat ca fiica lui să revină în ţară, însă sespune că Ruxandra ar fi refuzat. Legenda mai spune şi că, în 1660, însuşi fratele ei Ştefăniţă, careajunsese domn al Moldovei între timp, a venit în Ucraina pentru a-şi convinge sora să revină în ţară,însă fără succes.

Eu unul nu cred că domniţa ar fi rămas tocmai de bunăvoie în Ucraina şi că, de fapt, ar fifost ţinută ostatică. Cam la fel spune şi Constantin Gane: ”S-ar putea ca fata lui Vasile Lupă să firămas la Râşcov nu de bună voie, ci silită ca prizonieră a cuiva şi, ca atare, fratele ei, Ştefăniţă, avenit la cererea ei s-o scape din închisoarea în care o ţinea un bărbat cu de-a sila”.

Ar fi cumva explicabil având în vedere faptul că era încă foarte tânără şi frumoasă, iarobiceiurile cazacilor nu erau deloc dintre cele mai cavalereşti şi nici buna creştere nu-i dă-dea afară din casă. Poate aici este şi cheia sfârşitului ei tragic…

Nu ştiu cum a făcut şi nici cine a ajutat-o să revină în Moldova, unde s-a şi stabilit, iniţial, lamoşia Deleni. Cel mai probabil este că reuşise totuşi să evadeze pentru că pe urma ei, în acelaşian, 1686, au năvălit din nou cazacii, iar ea s-a refugiat, ştiind despre ce este vorba, în cetateaNeamţului.

Cetatea a fost însă atacată şi jefuită de un grup de cazaci în 1687, iar Domniţa Ruxandra,decapitată. Scena morţii cumplite a domniţei a fost relatată de cronicarii vremii.

Într-o scrisoare a patriarhului Iacob al Constantinopolului se aminteşte „viind craiul leşescpe ţara Moldovei lovit-au o seamă de cazaci la cetatea Neamţului şi fiind acolo închisă domniţaRuxandra, dobândit-au cazacii cetatea şi au luat toată avuţia doamnei Ruxandra şi i-au tăiat şicapul”.

Aceeaşi scenă oribilă este descrisă şi de cronicarul Nicolae Costin: „aflat-au pre doamnaRuxandra, fata lui Vasilie Vodă, pre care o au ţinut-o în Cetatea Neamţu şi cu multe munci aumuncit-o pentru avuţie, pre urmă i-au tăiat capul pe pragu cu toporu”. Se mai spune că jefuitorii augăsit 19.000 de galbeni în cetatea unde domniţa credea că îşi găsise scăparea.

Ori dacă stăm să ne gândim, nici suma şi nici alte bunuri jefuite nu ar fi justificat oasemenea cruzime. Cel mai probabil este că acela care o ţinuse ostatecă la Râşcov şi, firesc, oiubise, s-a simţit trădat şi a recurs la acest gest de răzbunare.

Mdeh, istoria ne învaţă că deseori iubirea şi moartea sunt cele două faţete ale aceleiaşimonede.

- Coane Alecule, recunosc ai reuşit cu această poveste să ne faci mult mai mohorâţi decât am

RapsodiA 200

49

plecat de acasă! Şi doară plecaserăm pentru o clipă de linişte sufletească ce ne doream a fi împlinităsub bolţile acestei zidiri amintind prin splendoarea lor de frumuseţea închipuită a raiului.

- Eee, dragii mei, pasiunea mea pentru istorie m-a învăţat că lecţiile ei sunt foarte dure şi căfericirea sau mai bine zis bucuria unei vieţi nu o aflăm printre cei pe care-i considerăm personalităţiistorice. Nici măcar printre cei de rang mai mic, ci doar la cei mărunţi, pe care nici o istorie,niciodată, nu-i menţionează. De ce este aşa? Ce ar vrea să ni se transmită prin asta? Oare n-o fi aşacum a spus Odobescu în drama Mihnea cel Rău, acela care invitându-i pe boierii cârcotaşi la ospăţle oferă un „pilaf alb şi fumegos” în care pusese însă şi boabe de mărgăritar, iar când boieri îşi rupmăselele şi se strâmbă de durere îi întreabă cu un umor cinic: „Hi! spuneţi acuma, boieri domnia-voastră, nu-i aşa c-avutiile-s amăgitoare"?

Oare numai bogăţiile sunt amăgitoare sau şi poftele de mărire? Că dacă mă iau şi după cuma sfârşit-o Vasile Lupu întâi ca transfug la tătari, apoi ca prizonier la turci în vestitul Edicule, sespune cu un regim destul de blând, deşi nu prea ştim ce înseamnă asta şi mort, nu se ştie cum, lanumai şaizeci şi unu de ani, parcă altfel vedem domnia unui om care totuşi a însemnat ceva pentruţara asta.

- Mda, trebuie să recunoaştem că deşi nu ai reuşit să ne descreţeşti frunţile, sperăm să neocolească şi de acum încolo asprele învăţături ale istoriei, dat fiind că noi suntem ceea ce se poatenumi doar oameni de rând. Şi parcă pentru prima oară mă bucur că pot spune asta.

Colonelul era foarte serios!- Ei, dar o bere ar merge acum la casa sufletului că mi s-au uscat şi ochii în cap de când tot

povestesc.Entuziasmul nostru a restabilit pacea destul de vag tulburată, aşa că am pornit cu paşi ceva

mai sprinteni ca de obicei spre prima terasă care, spre fericirea noastră, era chiar foarte aproape,lângă rămăşiţele vechiului zid al cetăţii, acelea conservate în apropierea Palatului Culturii, edificiuemblematic pentru urbea aceasta cu rădăcini adânci în istorie.

Dorel Schor- Israel

LEGI INUTILE

* Nebunii sunt convinşi că lumea nu-i normală. Au dreptate!* Speranţa moare ultima... Dar cât suferă săraca!* "Intelectualii este proşti”. Dacă ar fi pieţaşi, ar avea multe voturi.* Dacă îţi dai seama că nu înţelegi ceva, mai ai şansa să înţelegi...* O singură literă face diferenţa dintre Eroare şi Teroare.* Cu timpul, unele femei ajung nişte doamne şi altele numai bătrâne.* Suntem ceea ce mâncăm? Înseamnă că ne sinucidem.* Fiecare se îndoapă după gradul lui de inteligenţă.* Nu contează câţi prieteni ai, ci unde sunt atunci când ai nevoie de ei.* Prostia e sferică, nu ai de unde s-o apuci.* Ideile tocite nu pătrund pe nicăieri...* Când se fac atâtea grozăvii în numele Domnului, te întrebi ce îi mai rămâne dracului de lucru.* Tâmpiţii nu au frontiere...* O lege care nu-i încălcată niciodată este o lege inutilă.* Uneori ai impresia că şi Dumnezeu mai bea câte un păhărel...* Nu toată lumea are același simţ al umorului. Poate că asta ne salvează!

RapsodiA 200

50

Nicolae Tudor

FRATELE ION ŞI POVEŞTILE LUI (2)(În memoria fratelui meu - Secvenţe din romanul BUMERANG Vol.II)

Nu ştiu cum se face că, la mine, toate amintirile stau aşa înghesuite-n memorie, şi cum punpiciorul pe pământ brăilean, ies la suprafaţă ca un roi de fluturi. Nici nu ştiu pe care să le spun maiîntâi.

Totuşi, hai să mai spun una, prin care să se vadă cum decurgeau cândva lucrurile în ţaranoastră. Avea el un prieten Marcel, din timpul liceului. Băiat de familie „bună”. Adică taică-său eramare mahăr pe la Uzinele Progresul din Brăila.

Şi tipul stătea bine cu „portofelul”, din cauza asta, nu ducea lipsă de „prieteni”. După liceu,băiatul s-a eclipsat din peisajul brăilean. După nu ştiu câţi ani, într-un concediu, plimbându-se frate-meu prin Braşov, dă de Marcel mare căpitan de miliţie la „Circulaţie”. S-au îmbrăţişat ei bucuroşi,şi-au zăbovit aşa la o parolă în maşina miliţiei. La un moment dat, tipul, să se dea şi el mare cuceva, îi spune:

— Hai să-ţi arăt o chestie haioasă.Era o zi mohorâtă, oarecum normală pentru peisajul braşovean. Plouase toată noaptea şi era

cam mocirlă pe jos. Ies ei din maşină, şi miliţianul nostru, urmăreşte atent circulaţia, şi în finalopreşte un camionagiu. Conform ritualului, cere şoferului actele la control. Acesta i le dă, şi Marcelface roată în jurul camionului şi-l întreabă:

— Ce număr de înmatriculare ai la vehicul, tovarăşe?Şoferul, probabil ştia bine ce urmează şi, enervat c-a fost oprit cam degeaba, îi spune în

zeflemea:— Aveţi talonul în mână. E scris acolo!— Tovarăşe conducător auto, ia dă-te aproape şi spune-mi, cum pot eu citi numărul acesta

din mersul maşinii, dacă el este plin cu noroi? Ia uită-te în ce hal arată! Nici staţionând, nu-ldesluşesc bine.

Apoi căpitanul, scoate cumva teatral din buzunar o batistă albă, curată şi brodată frumos pemargine, şterge cu atenţie plăcuţa de înmatriculare din spatele camionului şi-i spune satisfăcutşoferului:

— Vezi tovarăşe conducător auto, cam aşa trebuie să arate plăcuţa de înmatriculare! Săpoată fi văzută uşor de organele de miliţie.

— Dar tovarăşe căpitan, până traversez oraşul spre Codlea, numărul va fi la fel. Eu ce fac,mă opresc la fiecare kilometru să şterg plăcuţa de înmatriculare?

— Scrie în regulament că numărul trebuie să fie vizibil din mers? Scrie! La tine era vizibil?Nici staţionând nu se putea citi. Deci nu ai respectat legea, şi eşti pasibil de amendă.

Şi căpitanul nostru începe să scrie actul de contravenţie. Şi-i spune:— Cincizeci de lei amenda respectivă, apoi suplimentar douăzeci de lei batista, că p-asta

trebuie s-o arunc. Oricât aş spăla-o, tot nu-i mai pot scoate faţă. Apoi, treizeci de lei „manopera”, căde, ştergerea plăcuţei de înmatriculare, a fost făcută de un ofiţer şi nu de un simplu tablagiu. În total„una sută lei!”

Îl mai şi întreabă: „eşti mulţumit?”— Dacă la ieşire din oraş, este altă patrulă de miliţie, ce fac, repetăm figura? Altă sută lei?— Nu, pentru că dumneata îi arăţi certificatul de amendă. Ăsta-i valabil douăzeci şi patru de

ore.Şi şoferul nostru n-a mai comentat nimic. Ia dat suta şi-a plecat înjurând în gând. Iar frate-

RapsodiA 200

51

meu a rămas blocat.— Cum, măi Marcele, de unde-ai cumpărat tu batiste cu douăzeci de lei bucata, când ea

costă doar doi lei? Mai folosesc şi eu batiste când îmi curg mucii.— De la „Magazinul EVA” din Bucureşti!!!Şi-i face cu ochiul şmechereşte.— Hai las-o baltă! Nici acolo nu cred că-s aşa de scumpe. Acum ce-ai făcut, ai rămas fără

batistă. Dacă-ţi curg „lumânările”, cu ce te mai ştergi?— Stai blând „tăticule”, că am în maşină o casetă-ntreagă. Sunt bine aprovizionat. Cum vrei

să ne facem norma la amenzi? Acum hai să gustăm şi noi ceva de cincizeci de lei. Cum se spune,„astăzi am muncit pe bani!”

— Vezi Marcele, de-aia nu vreau eu să-mi iau carnet auto şi nici maşină. Mie dacă-mi făceaio chestie ca asta, trăgeam pe dreapta, şi-mi trebuia douăzeci şi patru de ore să mă liniştesc.

— Nu te impacienta, Ionele, că până deseară, tipul scoate de trei ori pe-atât. Cum se-nvârteşte roata, se-nvârtesc şi banii în buzunarul lui. Nu-i plâng eu pe şoferi. Ai văzut că am opritun profesionist, nu un amator.

Bine că s-au pornit amintirile. Acum, mie mi-a venit în minte altă trăsnaie. Eram înBucureşti la o terasă cu frate-meu undeva pe „cheiul gârlei” şi vine la masa noastră un individ şi nespune

— Hai să vă zic una bună să vă înveselesc niţel. Vă văd cam pleoştiţi.Şi ne trânteşte vreo două bancuri noi nouţe, abia apărute pe piaţă, iar în final ne spune:

—Ziceţi repede un cuvânt:— Nu ştiu ce-mi veni mie, şi-i zic aşa la derută, „ţigan”! Şi ne trânteşte vreo zece bancuri cu

ţigani. Apoi ne zice iarăşi:— Parcă v-aş mai spune câteva, dar mi s-a uscat gâtlejul.

Desigur, i-am comandat o bere, după care îmi cere să-i spun alt cuvânt. Şi-i zic „evreu” şi ne turuiealte zece bancuri cu evrei foarte haioase, de am râs să ne prăpădim. Apoi i se face foame, şi doreşteo „friptană”. După ce o mai condimentează cu alte câteva bancuri, se mută la altă masă şi-o ia de lacapăt. Astfel şi-a rezolvat problema pântecului pe toată ziua. Măi, dar le povestea şi cu atâta haz, căavea şi talent cu carul! Aşa şi eu acum, mi-am adus aminte de alte „poveşti” trăite de frate-meu.Parcă cineva a deschis uşa la cămara amintirilor.

Într-o sâmbătă noaptea, aşa cam pe la orele două, venea frate-meu de la o paranghelie,împreună cu vărul Vali şi cu un prieten de-al lor Nicuşor farmacistul, cum se lăuda el, dar de faptera doar asistent, la farmacia de pe strada Goleşti, colţ cu Republicii. Sau cum argumenta el: „Dacămunceşti într-o fierărie, eşti fierar. Dacă lucrezi într-o farmacie, eşti farmacist!” Şi în noaptea aceea,erau ei „făcuţi” cam binişor, iar frate-meu şi cu vărul Vali, nu-şi dădeau rând care să-i povesteascămai cu haz, pe la ce întâlniri de pomină au mai fost în timpul săptămânii. Că era moda atunci, cafiecare cârciumă sau restaurant, (iar Brăila nu ducea lipsă de aşa ceva), ca să-şi atragă clienţii,trebuia musai să aibă ceva specific. Una avea un taraf „grupa mare”, alta avea instalaţie desonorizare cu ultimele noutăţi discografice, ca Bony M., ABBA, Rita Pavoni, Mambo Italiano, şialtele la modă în vremea aceea, alta avea un bucătar de soi, care prepara specialităţi culinaregrozave, în anumite zile din săptămână, unele aveau vinuri selecte, iar altele ţinea deschis până înzorii zilei.

Prietenul lor Nicuşor, asculta şi înghiţea în sec. El rata aceste distracţii, deoarece, imediatdupă servici, era blocat ore-ntregi cu urechea pe recepţie, să înregistreze depe diferite canale radio străine, în special „Monte Carlo”, tot felul de noutăţi muzicale. Avea el, ce-idrept, şi un magnetofon „TESLA” de producţie cehoslovacă, care pentru vremea aceea reprezenta,„calitate extra”.

În noaptea respectivă, „Nicuşor farmacistul” avea cu el magnetofonul cu pricina, şi supăratnevoie mare, deodată spune plin de ciudă „Numai scula asta nenorocită, mă ţine legat de casă!”„Lasă, că acum scap eu de ea!” Şi nici una nici două, fiind chiar pe strada Rahovei unde locuia el,

RapsodiA 200

52

lasă aparatul jos pe caldarâm în mijlocul străzii, şi ei pleacă nepăsători mai departe spre casă. La oraaceea, niciunul nu avea minte mai multă, sau să fi fost mai limpede la cap. Iar un magnetofon Tesla,costa câteva salarii bune, nu era chiar un fleac. Plus că era foarte greu de găsit. Se vindea doar aşape şest, de ocazie, de pe la vaporenii care acostau în port.Merg ei aşa cam vreo cinci-şase minute, şi tot el revine: „Măi, şi tocmai înregistrasem o muzicăgrozavă!” „Chiar doream s-o ascultaţi şi voi. Hai mă că nu-i vinovat aparatul!”

Şi se întorc să-l recupereze. Au avut mare noroc, că n-a trecut între timp vreo maşină să deapeste el, că atunci nu era nebunia auto de acum, sau altcineva mai treaz şi mai citav la cap decât ei,că mai găseau cum se spune „praful de pe tobă”. Şi culmea, magnetofonul lui se odihnea frumuşelpe caldarâm, acolo unde-l lăsase.

Dar cu Nicuşor-farmacistul, mi-a mai spus frate-meu o chestie interesantă. Într-o zi, era la elîn farmacie, şi discutau de-ale lor, că întâmplător nu avea clienţi. Când deodată, intră în local un tipcam dubios, iar acesta fără să-i spună nimic, îi întinde o bancnotă de cinci lei, Nicuşor ia banii, şi-ipasează discret o sticluţă cu „Carmol”. Tipul o ia, şi pleacă în legea lui.Şi frate-meu îl întreabă nedumerit:

— „De unde ai ştiut tu mă, ce vrea omul ăla?” de te-ai executat la fix.— „Păi măi Ionele, el este un „client” vechi de-al meu.”

Cum era vară, frate-meu rămâne contrariat:— „Dar ce mă, se-apucă pe căldura asta să-şi facă frecţii cu Carmol ca în toiul iernii?”— „Aiurea!” zise Nicuşor râzând. „Cu conţinutul îşi masează gâtlejul pe dinăuntru iar cu

sticla pe din afară!”— „Cum mă să bea aşa ceva? Şi tu ai voie să-i dai, ştiind din start că de fapt îl otrăveşti cu

totul?”— „Mă băiatule, la început n-am vrut să-i dau. I-am explicat că soluţia respectivă, este doar

pentru uz extern, şi pe lângă cei 53 % alcool, mai conţine printre altele, şi o aldehidă, care-i oadevărată otravă pentru ficat. Dar tipul mi-a şoptit şi el discret la ureche că-i fost colonel desecuritate, şi dacă o fac pe „râiosul” îmi poate face viaţa un iad.” Eu mi-am făcut datoria să-lavertizez. Dacă vrea să se sinucidă, n-are decât!”

— „Şi la o adică, tu nu poţi fi tras la răspundere?”— „Ce mă Ionele, crezi că ia numai de la mine? El face turul farmaciilor băiete! La toţi le

şopteşte „poezia” respectivă, şi farmaciştii bat în retragere. .Aşa îşi asigură un stoc de zece sticluţe,care s-ar putea să-i ajungă poate o săptămână.Dar să ştii că mai avem şi alţi clienţi. Nu-i singurul consumator de Carmol.”

— „Eşti sigur că-i fost ofiţer la „secu”?— „Tu ai curaj să-l legitimezi? Că eu n-am!”— „Măi băiatule, dacă-i fost ofiţer, şi mai ales de securitate, ăştia au pensii barosane. De ce

nu-şi cumpăra băutură ca lumea. Bănuiesc că şi „spirtul medicinal”, este mai puţin toxic decâtCarmolul? Am impresia că doar te-a speriat pe tine.”

— „Aşa-i cum zici, dar spirtul este ceva mai scump nene. S-ar putea ca familia lui,intenţionat să-i fi blocat bănuţii, tocmai ca să-l forţeze să nu dea banii pe băutură. Dar aşa strâns cuuşa, el se milogeşte probabil pe la foştii colegi de breaslă, de unde mai „ciupeşte” câţiva biştari.Asta până-ntr-o zi când se va muta definitiv la „Sfântul Constantin”, şi scăpăm de el. Dar cum ţi-amspus, nu-i sigurul. Ăştia cum intră în farmacie, eu îi cunosc după mutră. Ştiu precis ce vor. Şi cândle dau sticluţa, să vezi cum li se luminează faţa de fericire. M-am gândit şi la altă chestie. Licoareaasta îi ajută ca moartea să le fie mai uşoară. Şi aşa degeaba mai trăiesc.”

— „Cum s-ar zice, tu practici un fel de eutanasie semi-legală. Îl ajuţi să moară mai uşor!Poate fi şi asta o scuză!”

— Să ştii că şi ceilalţi beţivi, mai cu „ştaif”, s-ar putea ce-i drept s-o mierlească ceva maitârziu, dar tot pe năsălie ajung în final!

RapsodiA 200

53

Ioan Vulcan-Agnițeanul

În noaptea Slujbelor Religioase aleÎnvierii Domnului Iisus Hristos

Pornit din şesul înverzit al luncilor văilor Oltului și Cibinului, lungul drumeag primăvăratecal muntelui urcă până în înaltul Mărginimii Sibiului, străbătând o puzderie de sate şi cătuneprimenite în mândre straie de sărbătoare. Tot aşa cum sunt și frumoasele costume populare aleplugarilor-oieri și ale soțiilor-băcițe, soacrelor, fiicelor și nurorilor. De împreună porniseră în miezde noapte spre altarele bisericilor ortodoxe ale parohiilor mărginene. Îi chemaseră la sfânta slujbă aÎnvierii Domnului dangătul prelung al clopotelor de aramă ca şi ritmul de toacă al „lemnelorcântătoare ale cerului”.

Le-au călcat pe urme rudele şi prietenii de la oraş, precum şi musafirii pensiunilor turisticeţărăneşti răsfirate de-a lungul uliţelor așezărilor Boița, Tălmăcel, Sadu, Sădurel, Râu Sadului,Răşinari, Poplaca, Orlat, Gura Râului, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului şiJina. Potrivit obiceiului din străbuni, credincioşii au aşezat în fața iconostasurilor altarelorbisericilor, pentru a fi bine-cuvântate și sfinţite, o parte dintre bucatele pregătite pentru sărbătorilede Paşti, nelipsind de sub păsturile înflorate, coșulețele din nuiele pline cu ouă înroşite, cu cozonaciși lichie unse cu unt topit, cu gălmenușe, cu brânză și cu urdă proaspătă din lapte de oaie. Iar ladespărțire, în drum spre casele lor, tinerii rosteau „Hristos a Înviat”, iar bătrânii răspundeau„Adevărat că a Înviat”!

O prea blândă şi cuminte poezie-priceasnă patriotică…Asemeni unei prea-sfinte şi ispăşitoare rugăciuni! Auzită nu mai ştiu nici unde şi nici când.

Oricum, se pare că-i gândită, spusă şi scrisă de un anonim şi cuminte autor. Fi-va el un ţăran sau oţărancă româncă; fi-va un dascăl sau un preot de la ţară; un păstor de cârduri de vite sau un ciobande turme de oi; un plugar sau un pădurar; un om bătrân sau un om tânăr; un bărbat sau o femeie!N-am a şti cui să-i mulţămesc pentru patriotica, dulcea şi Dumnezeiască visare în versuri!„Doamne, Prea Sfinte Doamne, care-ai creat Pământul/Şi Muntele şi Marea, şi Soarele şiVântul/Acum când nu ştiu încă ce zile-mi mai rămân/Dă-mi, Doamne, iar mândria că m-amnăscut ROMÂN!/Nu-ţi cer nici bogăţie, nici glorie, nici avere,/Pământuri, acareturi sau slavă şiputere./Un singur lucru, Doamne, îmi este de ajuns:/Să am fericirea să mor cu fruntea sus!/Dece-ai lăsat Tu, Doamne, acest popor blajin/Ce te-a slăvit de-a pururi cu cuget de creştin/Ce ţi-a’nchinat biserici în fiecare sat/ S’ajungă azi să umble cu capul aplecat?/Când astăzi totul sevinde şi cumpără pe bani,/ Când Ţara e condusă de hoţi şi şarlatani,/Ascultă, Doamne Sfinte şiultima mea rugă:/Fă, Doamne-n Ţara asta să fiu stăpân, nu slugă!/Dă-mi, Doamne, iar tăria să lupt cu toţiduşmanii/Ce cred că sunt puternici fiindc’au furat toţi banii./Când conştiinţa tace în ŢaraRomânească,/ Dă Doamne, ca poporul din somn să se trezească!” Ei, ce zici, tu, cititorule!? Terog să ţii minte şi să iei aminte la înţelepciunile şi îndemnurile din această cântare de temute vremişi vremuri! Cuvinte pline de Dor şi de multă Jele; De deznădejdii şi întristări; De supărare,încredere şi îmbărbătare! Şi povesteşte-o şi altora ca tine, români adevăraţi! Şi dă-o mai departe, să„călătorească” pe aripile adierii vântului de Primăvară și al Sfintelor Sărbători de Paști!

Mănăstirea de lângă drumO plăcută întâmplare avea să facă ca eu să mă fi aflat, în zorii Învierii Domnului Iisus

Hristos, în tinda Bisericuței de lemn a Mănăstirii „Sf.Proroc Ilie” din Toplița munților împăduriți șininși ai Călimanilor, Giurgeului, Harghitei și Gurghiului. Așa se face că trenuțul meu a trebuit sălase în urma lui Reghinul, cel care de mai bine de o jumătate de secol este onorat cu titlul de „Oraşal viorilor româneşti”, după care a prins a trece pe lângă o puzderie de mici cantoane feroviare

RapsodiA 200

54

nebăgate în seamă, înaintând ca melcul în susul văii Mureșului, după care, într-un târziu, m-adeșartă în gara de destinație. Am luat-o înapoi, la pas grăbit, până am văzut că de după un pâlc defalnici brazi şi arbori de tuia, se iveşte vechiul, frumosul, istoricul şi gingaşul lăcaş monahal. De lastareţul ei, evlaviosul părinte Emilian Telcean, am aflat povestea mereu povestită a începuturilorMănăstirii Topliţene. Am memorat spusele sale pentru a vă putea spune că ctitorul ei avea să fie unfiu al locurilor: teologul de aleasă cultură Elie Miron Cristea, născut în data de 18 iulie 1868, laTopliţa. Cel care avea să devină, după Unirea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, primulPatriarh al României Mari. Un eminent absolvent al înaltei şcoli de la Sibiu, purtătoare a numeluivrednicului Mitropolit al Ardealului, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna (1808-1873). Beneficiind de unadintre numeroasele burse de studii ale Fundaţiei avocatului-notar Emanuil Gojdu (1802-1870),tânărul Miron Cristea studiază la Universitatea din Budapesta, unde obţine doctoratul în litere şi înfilozofie, disertația sa, scrisă și rostită în limba maghiară, constituindu-se în cea dintâi biografiereferitoare la viaţa şi opera lui Mihai Eminescu. Cred că cititorul acestor rânduri lesnicios își dăseama cât de inteligent şi iscusit diplomat trebuie să fi fost „trimisul românilor văii superioare aMureşului în capitala Ungariei”! Dovadă și faptul că spre sfârşitul timpuriu al vieţii sale pământeştiva fi primit în Academia Română ca membru plin, iar pe linie de stat acceptă să fie împovărat cugreaua şi ingrata sarcină de regent (un fel de înlocuitor al regelui), urmare a abdicării de pe tron alui Carol al II-lea. Pentru că fiul său, Mihai, pe acea vreme era mult prea mic ca vârstă, neputând fiînscăunat Rege. Revenind la anii tinereţei lui Miron Cristea, acesta formează stăreţia Topliţeană pelocul unui mai vechi aşezământ monahal ortodox. Iar în memoria bravilor înaintaşi ai locuitorilorsatului natal-Stânceni de Mureş, ca şi în cea a bunilor săi părinţi, viitorul Întâiul Patriarh alRomâniei Mari va aduce, în anul 1910, în incinta noii mânăstiri, o prea frumoasă bisericuţă dinlemn. Cea care rămăsese gătită ca o mireasă în grădina propriei case părinteşti încă din anul 1847.Peste încă două decenii de la acea primă „mutare”, acelei bisericuţe i se va alătura întreaga casă acopilăriei sale. După care a urmat, începând cu vara anului 1923, construcţia noii biserici amănăstirii, precum şi a chiliilor călugărilor, ca şi a întregului complex gospodăresc. Dar şiamenajarea celui mai reprezentativ muzeu religios din acea parte a Ardealului-Transilvan, gazdădevenind bătrâna bisericuţă din lemn, în al cărui prag mă oprisem eu! În acelaşi an se trece larefacerea atât a picturilor, cât şi a catapeteasmei vechii biserici, sub ale căror lespezi, într-o criptă,se odihnesc părinţii Patriarhului: mama sa, Domnița şi tatăl său, George Cristea. Amintesc, întreacăt, că Topliţa-Română mai are încă o mănăstire veche. Ea a fost înălţată din bârne masive delemn pe „Dealul Moglăneşti”, din porunca Doamnei Safta, soţia Domnitorului Gheorghe Ștefan.Cel care avea să fie ”mazilit” (omorât) în data de 13 mai 1658, ca pedeapsă pentru participarea uneioştiri moldovene la campania militară a lui Gh. Rakoczi în Polonia. Soartă împărtăşită şi dedomnitorul muntean Constantin Şerban.

Foarte curând după încheierea Primului Război Mondial, atât Biserica Mănăstirii „Sf. ProrocIlie” din Topliţa, cât şi impunătorul Monument-Cimitir de la „Gura Secului”, din vecinătatea văiiVoivodeasa, devin însemne sfinte ale glorificării amintirii eroilor-martiri ai neamului românesc dintoate timpurile şi din toate vremurile! Sunt două dintre importantele locuri de popas şi închinare, dela margine de drum, pentru călătorul negrăbit şi patriot. Cel care va străbate cu pasul, precum ofăcuse, în vara anului 1866, adolescentinul Mihai Eminescu, în lunga şi pitoreasca depresiunemontană, inspirându-i versurile „Ce te legeni codrule,/Fără ploaie, fără vânt/Cu crengile l-apământ…”. Locuri prin care se face legătura dintre două brave şi mândre ţinuturi istorice româneşti:Ardealul-Transilvan şi Moldova. Iar lungul şi anevoiosul „Drum de glorie” a fost şi este presărat cuamintiri de tot felul. Puţine, foarte puţine plăcute. Însă mult prea multe dureros de triste pentruromânii din această parte de ţară. Drumeagul urcă pieptiş, pornind din susul „Moglăneştiul”Topliţean, apoi străbate vecinătatea Bilborului, trece pe principala stradă a Borsecului, pentru a intrape uliţele mari ale satelor şi cătunelor aproape în întregime româneşti: Corbu, Capul Corbului,Tulgheş şi Putna. Cu o variantă către „coada” Lacului Bicaz. Sau, prelungindu-se peste munţi,ajungând în preajma Gheorgheniului. Iar de aici, la doar o „aruncătură de băţ”, în românesculVoşlobeni, al bunicului lui Creangă, „Gheorghe Voșlobanul”!

RapsodiA 200

55

Lőrinczi Francisc-Mihai

IOAN POPA – Miracolul de la Sf. SpiridonÎntre frică și speranță sau de la ia ciumii

la vaccinul anti-Covid-19

L-am numit pe Ioan Popa un Midas al Povestirii, cu toată acoperirea în aur a cuvintelor, unscriitor demn de această apreciere, care ne poartă prin măreția unui spațiu fascinant și fecund, neconduce, cu dibăcie și netăgăduit meșteșug în arta mânuirii cuvintelor, spre tâlc, spre dezlegărisubtile și semnificații profunde, poteca istorisirilor fiind însoțită de umbra moralizatoare, deînvățături exprimate parabolic, în pilde măiestrite. Sensurile adânci nu-i permit decât aceastăvorbire simplă, dezvelire și ascundere în același timp,nedepărtându-se de expresia blagiană „eu cu lumina mea sporesc alumii taină și tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și maimari”.

Scriitorul Ioan Popa este prozator, folclorist şi memorialistdin Roșia de Secaș, creatorul Purpurei, autor al unei opere vaste.Aceasta a fost grupată, în ultimii ani, în opt volume antologice:Evocări, Proză scurtă, Istorisiri, Romane I și Romane II, Restituiri,Cartea de călătorie, Țara Secașelor.

Monica Grosu, care s-a aplecat cu dăruire asupra opereiscriitorului Ioan Popa, realizează o analiză substanțială a prozeiacestuia și iată cât atât de actual sună aceste aprecieri critice, ideicare se regăsesc și în mesajul cărții de acum: în pattern-urile lumiitradiționale, Ioan Popa înscrie noi drame sociale, noi confruntăriale omului cu Timpul și Istoria. Se evidențiază astfel că satul aintrat într-o zodie nouă, una a schimbărilor succesive și nebănuite,atrăgând după sine, „comportamente” noi.

În recenta sa carte de povestiri, Miracolul de la Sf. Spiridon, apărută la Editura Altip dinAlba Iulia, în 2021, Ioan Popa realizează un tablou panoramic al satului, într-o cuprindere de mareprofunzime, văzută ca într-o oglindă retrovizoare a vârstei senectuții, îndoită de înțelepciune, după ore-vedere a locurilor natale, în perioada pandemiei. Sub imperiul rememorării și a introspecției,scriitorul așază pe misteriosul wallpaper al acestui deceniu (de)căzut în mrejele globalizării și adepărtării de aproapele, într-o însingurare nemaiîntâlnită, conformă cu proorocirea dostoievskiană.Am folosit acest englezism voit, deoarece scriitorul, cu preocupări lingvistice, fiind dascăl deprofesie, face și un parcurs asupra evoluției limbii și atrage atenția asupra utilizării defectuoase acuvintelor astăzi. E o lume cu raita-n sus, cum o numește soft Nicolae Suciu ori cum scria taredemult Giambatista Basil, în „Penatmeronul”: astăzi sunt mai mulți măgari decât poveri.

Ioan Popa reface iar și iar universul copilăriei și al spațiului natal, al locului cu toată suflarealui, cu oamenii, lucrurile și limbajele, cu toate negrăitele sale miracole, cu parfumul și cu respirărilesale la un cat superior de înțelegere, într-un teritoriu afectiv de profundă interioritate și dezbate, lavârsta de aur a înțelepciunii, teme majore ale vieții, se preocupă de sensurile ultime, de acele mari„întrebări rusești”, cum le definește Andrei Pleșu, despre sensul existenței, despre viață și moarte,suferință și rostul în lume, despre nebunia deceniului și despre „răii și arțăgoșii lumii”. Adultul deazi retrăiește întors acasă, în cel mai intim loc al lumii, în Purpura, viața în ansamblul ei, și observă,cu simțul fin al pricepătorului și al discernătorului, în urma unei derulări cinematografice,caleidoscopice, o viață ca un miracol sau viața ca o pradă, făcând o subtilă paralelă cu opera luiMarin Preda, într-o analiză pur realistă, pe care să o încercăm noi, cititorii, să o comparăm cu ziuade azi, cu deziluziile și derapajele sale, cu ne-locuirea în sine și sub himera virtualului văzut ca

RapsodiA 200

56

spațiu al fericirii (o dramă, de fapt): Când devine omul moral?, îl întreabă Florin Mugur pe MarinPreda într-unul din dialogurile consemnate în volumul său „Viața ca o pradă”. Atunci, îi răspundeprozatorul, când simte întâia oară frica de moarte. De unde se vede că frica este mama moralității,conchide autorul acestei cărți.

Și în ton cu maladia prezentului, a pandemiei de coronavirus, în care omul este încercat,bulversat (de către cine, să ne întrebăm, de virus sau de omul ca fiară?) Ioan Popa face o analizăsubtilă a timpului acestuia trăit sub povara incertitudinii, în povestirea Momente cutremurătoare, încare radiografiază, printre altele, și starea aceasta pandemică, cu toate fake news-urile sale, dar și cupoverile adevărurilor sale ori ale maleficelor interpretări, sub tortura manipulării, epurării etnice deatunci, din război, opunându-i purificarea de acum, idei care s-au propagat cu atâta putere în mass-media: în scurt timp populația globului se va purifica, rămânând o populație tânără și imună, darcu o memorie redusă la doar câteva decenii, o memorie confuză. Și autorul vine cu legenda despreia ciumii, cu mare circulație prin satele Secașelor și cu o istorisire despre restituirea funiei de nisip(vă stârnesc să le aflați citind cartea) pentru a răspunde cu înțelepciune unor gânduri malefice, într-un război nevăzut al celor două mari puteri, a binelui și a răului, parafrazându-l în încheiere peBlaga: Bătrânul tace. Iubirea și jocul meu e înțelepciunea!

Citeam într-o carte despre basme siberiene de pe drumul marilor invazii, o povestioarăasemănătoare ca mesaj și interpretare cu cea istorisită în carte, despre funia de nisip. În basmul cupricina un bătrân cu bună judecată și adâncă chibzuință reușește să dezlege un mister care nu a pututfi aflat de tinerii regatului, chiar cu o motivație peste măsură, să ia de soție fata împăratului, dacăpot aduce la suprafață, de pe fundul lacului, amfora de aur. Curajul, voința și dorința tinerilor s-adovedit zadarnică. Oricât a fost lacul tulburat de înotători de soi, comoara s-a lăsat de negăsit. Afost nevoie de judecata unui bătrân tată, care îi destăinui fiului său că acea amforă se află în vârfulunui copac falnic de pe marginea lacului, iar pe fundul acestuia, în oglinda-i strălucitoare, se aflădoar reflectarea acestuia. Era vorba iarăși de cruzimea unui despot care dorea sacrificarea celorvârstnici și neajutorați, pe motiv că sunt doar o povară pentru regat. Și s-a dovedit că și el, atunci, agreșit.

Am citit aceste povestiri cu sufletul la gură și m-au fermecat iar zicerile pline de duh,poveștile moralizatoare inserate cum grano salis în pasta narativă, dar de această dată ludicul a fostfoarte nuanțat, în curgerea narațiunii predominând componenta dramatică, irizațiile afective șipsihologice, culminând cu miracolul, o poveste cutremurătoare, care m-a mișcat profund, scrieautorul, povestire care poartă și titlul cărții, Miracolul de la Sf. Spiridon. Scrierile sunt așezate, dacăle-am privi ca pe un întreg, între frică și speranță, pe o cale dintre ia ciumii și vacinul anti-Covid-19,între evocările copilăriei și amintirile adolescenței până la introspecțiile adultului și rememorareadulcilor poteci ale copilăriei, revăzând locurile natale în inima pandemiei. O cale de la poveștile dinraiul copilăriei, până la adumbritele cărări ale înnoptării ființei din zilele noastre. Citeam în carteade memorii și călătorie, „Soră lume”, a Anei Blandiana, aceeași idee de itinerar retrospectiv pe careo întâlnim și în cartea de povestiri a scriitorului Ioan Popa. Parafrazând, pot să scriu: „este un fel dea-mi aminti nu doar ce am trăit, ci și ce am fost în stare să înțeleg și să spun atunci și ce sunt în staresă înțeleg și să spun acum, din ceea ce am trăit”. Scriitorul din Roșia de Secaș pune între acolade oviață, rememorând anii copilăriei și analizând prezentul, satul care a fost și satul care este astăzi,oamenii care s-au stins și cei care au rămas azi, el, scriitorul-martor, privind panoramic viața șitimpul, oprit o clipă în loc, savurând nemărginirea și oferindu-ne nouă, cititorilor, bucate alese dePovestire, adevărată liturghie literară, cu priceperea condeierului și cu nemăsluita dăruire a omului,lăudat de semeni, consăteni și apreciat de colegii dascăli.

Cu cât farmec, cu câtă jovialitate și tandrețe, cu umor măsurat și ironie fină, cu cât sufletreconstituie scriitorul satul natal, evenimente și întâmplări, fapte și limbaje, locul fiind parcă dintr-onesfârșită poveste și astfel, îmbrăcat în veșmântul cuvântului, în straie de purpură, este pregătit săintre în casa din față a literaturii. Toate se completează într-o derulare narativă dinamică, cu filon înraiul copilăriei, otava era moale ca jambla și unde orice furtună a vieții se potolește sub ocrotirea

RapsodiA 200

57

casei părintești. Cu căldura și tihna lăuntrului ei.Atât satul blagian, cât și cel secășan al lui Ioan Popa au rădăcini adânci, ce se continuă în

mit. Satul este un tărâm mântuitor, înseamnă tămăduire și clătire spirituală a sufletului, cu un tonusde fortificare nemaipomenit. Terapie pentru scriitor și pentru cititor deopotrivă. Scrisul ca salvaredin ghearele pandemiei. Un timp umplut cu folos, unul care are răbdariu, știe ce e tăcerea șicunoaște rânduiala. Nu cu o umbră de tristețe scrie autorul: azi dispare acel simțământ atât de nobilși de duios al lui acasă. Topindu-se toate astea în multiculturalism. [...] Lipsește atmosfera desărbătoare, gustul și mirosul bucatelor de odinioară. A fost odată...

Miracolul de la Sf. Spiridon este o poveste cutremurătoare în care doi îndrăgostiți se iubesc.Tânărul dascăl Calistrat îi dăruiește Margaretei un inelul de logodnă, c-o piatră scumpă și lucitoarede smarald prins-o într-o împletitură de aur veritabil și vorbesc și de viitoarea nuntă: se gândeautot mai mult la căsătorie. Dacă ar fi fost lumea în pace. În pacea căreia sperau cu tărie. Iată astăziaceastă stare de neliniște se așterne peste cei care doresc să-și unească viețile în pandemie. Nuntaeste refuzată. Calistrat și Margareta sunt despărțiți de furia războiului. Dascălul este trimis pe front,cade prizonier. Războiul aduce numai nenorocire. Fiecare își rânduiește viața separat. Se căsătoresc,au copii. Miracolul este că ei se întâlnesc. Viața face ca cei doi să nimerească în același azil debătrâni, iar prin inelul de smarald să se recunoască.

În volumul acesta citim despre diferite chipuri și locuri ale satului: rânduri frumoase desprerenumitul rapsod al Secașelor, Ioan Blăjan, cunoscut lumii prin cartea autobiografică, Omul cuochelari negri, despre Todorica, slujnica popii și Baba, care se căsătoresc, iar din iubirea lor senaște Solofin, copilul nătâng al familie; despre Onea și căruțul lui Antonie, despre Vetuța șiAncuța, două fetișcane din Moldova întreținute în Roșia de Secaș în vremea secetei din 1946,despre moara grofului și moara lui Țaina, despre oameni gospodari precum Bălu, om cu stare bună,despre Armeanca, apoi în povestirea Cu substantivele la păscut despre prostie, înverșunare șiticăloșie a omului.

În narațiune sunt întrețesute multe elemente autobiografice, unele repere fundamentale detranslație, devenire din stadiul de copilărie spre viața de adult. Tot ceea ce ni se întâmplă are unrost. Petru Creția vorbește de centrul fericirii ca stare a soartei, acolo unde tot ce pare întâmplătorcapătă sens, dar nimeni nu poate să știe ce sens. În paginile povestirilor putem surprinde lupta cufricile copilăriei, care cutremură ființa, dar o și fortifică. Este o latură a basmului prin care copiluleste supus la probe inițiatice. Și de obicei acestea sunt trei la număr. Citim în povestirea În ajun devacanță despre drumul inițiatic către casă de la Blaj, pe la marginea Pădurii de Mijloc și Redea(parcă ne găsim în Pământul de Mijloc din lumea fantastică a lui Tolkien, „Stăpânul inelelor)”, cupopasuri la casa lui Sandu și a lui Șandor, elementul-martor fiind Cristian, coleg de studenție;încercarea de la Țâglărie, pe timpul și în răcoarea nopții, cu Ilie, fratele mai mare, pus să duc calulde căpăstru înaintea vacilor; în povestirea Căruțul lui Antonie citim despre mersul cu caii la păscutîn toiul nopții, cu Valer, și despre frica de duhurile rele ce sălășluiau în scorburile sălciilor. Tot înnumăr de trei revin fricile: de apă, de furtună și dezlănțuirea naturii și de oamenii răi. Citeam în„Psihanaliza basmelor” de Bruno Bettelheim că „povestea deschide orizonturi minunate care îipermit copilului să depășească sentimentele temporare de deznădejde. Vraja nu este declanșată desensurile psihologice ale poveștii, ci de virtuțile ei literare”. Am alcătuit această nuanțatăinterpretare pentru a arăta spre dimensiunea de basm a povestirilor, un urcuș majestuos dinspre re-memorare spre alcătuirea unei opere de artă.

Despre rememorări, evocări și reconstituiri culturale vorbesc paginile din povestirile După20 de ani și Înălțătoarele serbări ale Asociațiunii. Întoarcerea tatii de pe front aduce mărturiedespre drama războiului. Balta morii și Moara lui Țaina aduc în prim plan viața satului cunecazurile și sacrificiile ei, cu sărăcia și suferințele sale.

Dacă toată istoria umanității a fost intim legată de atingere, chiar miracolul christic având camanifestare acest simț, azi este pusă sub semnul întrebării această nevoie tactilă, izolarea șiîndepărtarea de aproapele vor avea repercusiuni asupra persoanei: specialiștii înșiși au dovedit cât

RapsodiA 200

58

de benefică este orice atingere, o îmbrățișare, ea producând emoții pozitive, o pace a creierului șide aci sănătate trupească și mentală. Mitologia greacă vorbește despre capacitatea lui Midas de atransforma în aur tot ce atingea. La rândul ei, Cartea Sfântă vorbește despre puterea dumnezeiascăce a avut-o însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos de a vindeca sau învia din morți, prin simplaatingere, fie ea și de la distanță, pe cei bolnavi.

Comicul este dat de plăcerea de a spune, prin modul personal de a prezenta diferite situaţii,prin jovialitatea şi francheţea expunerii, cu un tonus plăcut, revigorant, îmbinând umorul cu ironiafină şi inclinaţia satirică, despre umblarea pe brumă cu picioarele goale: Nu-i rău, dragul mumii,doar la început o țâră, până te dedai. Un accent aparte este pus pe toponime locale aparținândspațiului natal al Țării Secașului, toponime dublate armonios de nebănuitele teritorii fecunde aleimaginarului, cum scrie Maria Daniela Pănăzan, „naratorul știind să umple spațiul dintre cuvinte cudislocări sintactice și digresiuni, cu vorbe de-alean, manifestându-și, voit, stările de spirit, de celemai multe ori pline de milă și compasiune față de anumite tipuri de comportament inacceptabile șicondamnabile în lumea satului tradițională”.

Autorul stăpânește cu pricepere tehnica narațiunii și reclădeşte un adevărat univers rural.Soarbe cu dragoste din peisajul copilăriei şi fermecat de amintire reconstituie atmosfera şi ritmullocului, într-un flux narativ covârșitor, o lume amplă într-o derulare cinematografică, în care satulnatal din reminiscențele amintirii și sub imperiul afectelor ajunge la dimensiuni nebănuite, devenindun spațiu fabulos.

Vă invit prin poarta fermecată a acestei cărți, Miracolul de la Sf. Spiridon, să trăiți magiaPoveștii, prin care scriitorul Ioan Popa se apropie de inimile noastre și să puteți spune și voidimpreună cu cronicarul Miron Costin, ce scria în cartea „De neamul Moldovenilor” că nu este altamai frumoasă și mai de folos zăbavă decât cetitul cărților.

POEME DE DRAGOSTE (Lőrinczi Francisc-Mihai)

la jefuit de cer

te țin în brațe în tinda caseicând ciorchinii-s pârguițiși-n grădină cântă lunaaud stelele cum se umflă de luminăparcă-i cuptorsânii tăi albi în noaptedospesc de rodireoare unde îți porți pașiicând livada de povară-i greacassiopeia ne așteaptăcaleașca-i pregătităvino! hai să dăm o fugă-n raiunde fructele-s mai coaptetu etern în brațe să îmi stairubiniile licori curg la cișmeacupe pline și iubireKhayyamtu stai fără clondirecântă muzicahai să scuturăm caișii-n noaptepământu-i caldși livada sugrumată de miresmevino să deschidem ceruldoar azi putem să jefuim iar poame-n rai

caligrafie

îți scriu acumpe un petic de cerpe luna înșurubată-n mistercă-i ploaie de steleunde stainu vii să ridicăm castelede dragostecând luna își atinge rochia de mireasăde oglinda lacului glaciaroare chiar ascunde-va vreun mărgăritarcum se zice în povesteoare e izvodul dragosteivino acum când arde jarulși molizii freamătărâul urlă-n văgăunite aștept cu darulînchis într-o cutie de nucde la primul sărutmiere din stup

RapsodiA 200

59

Eugen-Nicolae Rotărescu

Sens al vieții în Pandemia Coronavirusului!

Motto: ,,Adio”, spune vulpea.”Iată secretul meu. E foarte simplu:noi nu vedem bine decât cu inima.Esențialul e invizibil pentru ochi.” (Antoine de Saint Exupéry - Micul Prinț-)

Pandemia coronavirusului, prezentă și astăzi în lume, a scurtcircuitat sentimentul că viața egeneroasă și armonioasă. Nimeni nu a fost scutit de efectele pandemice. Pentru majoritateaoamenilor, micile satisfacții de zi cu zi s-au transformat în momente de cumpănă, iar pentru alții îneșecuri, chiar, în pierderea sănătății și a vieții.

Sensul vieții a fost zdruncinat ?! Este lumea pandemiei.Mulți oameni și-au pus întrebări: trăiesc sau mor, viață sau moarte, mă vaccinez sau nu, mă

internez în spital sau mă tratez acasă, pot să am încredere în imunitatea înnăscută sau dobândită ?!Iată câteva momente de reflexie și cumpănă ale oamenilor.

Pandemia continuă și în anul 2021, nu s-a demonitizat, a devenit mai virulentă și s-a grozăvitprin efectele ei nefaste. Oamenii au simțit senzația și emoția că în lume se instaurează cevanecunoscut în mijlocul căruia trebuie să supraviețuiască.

Pandemia a rămas încă o enigmă ascunsă cunoașterii noastre, știm doar, că se află îndesfășurarea valului 3 și că nu există o terapie “sigură și eficientă” pentru tratarea ei, respectiv,pentru prevenirea apariției de noi tulpini ale virusului ucigător.

Pretinși specialiști și alți părerologi filozofează despre pandemie și consecințele ei, faste sau/șinefaste, dar nimic nu este cert. Ne aflăm într-o ceață densă a cunoașterii. Mai sigur ar fi, că suntemcu toții expuși unui experiment medico-social, economic și politic care nu se știe cât timp vadura...

Istoria omenirii și personală a fiecărui om a fost întotdeauna o luptă a contrariilor, aconflictelor interne, interpersonale și colective, a agresiunilor și a războaielor devastatoare, aororilor.

Autoritățile mondiale și naționale au încercat diverse metode de salvare a sănătății și viețiioamenilor. În opinia și comportamentul unor oameni, măsurile restrictive a drepturilor și libertățilorcetățenești sunt neavenite, iar “vaccinurile” existente în piață și injectate persoanelor voluntare augenerat reacții adverse post-vaccinale indezirabile (RAPI). Toate acestea au produs în continuaretemeri referitoare la siguranța sănătății vieții oamenilor.

Deci, Socrate avea dreptate : „Știu că nu știu nimic?”.În parte, da, însă viața are sens în pandemia coronavirusului.

„Hristos e sens și dimineață”. (spune părintele sibian Cătălin Dumitrean într-o poezie a sa)În consecință, instituțiile abilitate ale statului român, cât și fiecare om în parte, trebuie să nu

cedeze în fața pandemiei și a neputințelor de moment. Valori, precum competența, etica, și dedicarecu credință a tuturor factorilor implicați în slujba apărării vieții oamenilor trebuie să devinăpriorități naționale de gradul zero în toate demersurile oficiale.

De asemenea, conștiința noastră să nu capituleze, să rămână vie și luptătoare. Alegerea șidecizia noastră vor fi hotărâtoare și în final, sinele nostru omenesc va primi ajutor de larezolvatorul universal al cunoașterii și al științei medicale, al salvării omenirii, pentru că “Omultrage cu pușca, dar Dumnezeu poartă gloanțele!”

Hristos a Înviat!

RapsodiA 200

60

Violeta Necula-Canada-

ATUNCI CÂND GÂNDUL ALEARGĂDIN CANADA SPRE BUDEȘTIUL NATAL (1)

De-a lungul timpului, de pe băncile școlii din Budești au ieșit mulți oameni, care prinevoluția și carierele lor ulterioare, au demonstrat că localitatea noastră dispune de un filon bogatde calitate umană, care atunci când este valorificat, ne răsplătește pe măsură așteptărilor. VioletaNecula este unul din acei oameni care au făcut cinste școlii și localității Budești, atât prin studiilepe care le-a terminat, dar și prin felul cum a înțeles să-și trăiască viață, prin atitudinea șicomportamentul față de tot ce o înconjoară, fie că vorbim de oameni, animale, natură,spiritualitate, cultură etc. Impunându-și o filosofie de viață clara, demnă și altruistă, dominată devalori morale, în detrimentul celor materiale, fără ca pe acestea din urma să le neglijeze neapărat,ci mai degrabă să nu se lase dominată de ele, Violeta este în acest moment omul care se poatelăuda cu faptul că a reușit să facă din viață ei un motiv de a trăi liniștit, fără a lua din linișteaaltora, cum se întâmplă de obicei. S-a născut în anul 1968, fiind cea mai mare dintre cele trei feteale familiei Necula. În prezent este căsătorită și mama unei fete în vârstă de 27 de ani, iar din anul2004 trăiește împreună cu familia sa, în Canada. Este absolventă a Facultății de Drept din cadrulUniversității București, promoția 1992. A practicat avocatura între anii 1992-2004, iar în prezentlucrează în administrație.

Iorgu Dumitru: Având în vedere diferența mare de fus orar dintre România și Canada, evitsă-ți urez „bună dimineața”, „bună ziua” sau „bună seara” cu speranța că, toate aceste părți alezilelor pe care le trăiești în Canada, sunt bune și senine. De ce Canada, Violeta? Ce te-a determinatsă alegi aceasta țară de la capătul pământului!? Și de ce nu, o țară din Europa occidentală!?

Violeta Necula: Bună ziua, Mitică, bună ziua, cititorilor Gazetei de Budești și tuturorbudeștenilor mei dragi! Mai întâi aș vrea să spun că aceasta gazetă este mai mult decât un ziar, esteun document plin de informații și sfaturi utile, o atestare, o marcare a identității comunității noastre,o rezervă de lumină și cultură, însă, mai presus de toate, acest ziar este un dar prețios din parteaCristinei, pe care îl trimite, din lumea îngerilor, sub forma de inspirație și iubire. Mulțumesc că te-aigândit la mine pentru acest interviu. „De ce Canada?’’. Aceeași întrebare mi-a pus-o mama, cu ochiiînlăcrimați, în urma cu aproape 20 de ani, când am anunțat-o că ne pregăteam să plecam, pentrutotdeauna, pe pământuri americane: „De ce, maică, tocmai acolo, la capătul lumii, nu puteai și tu săgăsești o țară în Europa, pe-aici, mai aproape? Eu când te mai văd?’’... Azi, privind înapoi, pestetimp, aș putea spune că nu eu am ales Canada, ci că ea m-a ales pe mine. Cred că au fost,deopotrivă, destinul, dar și un joc al circumstanțelor. Lucram ca avocată la Baroul din Pitești șiaveam o colegă, care se pregătea să emigreze în Canada. Era în așteptarea actelor și toată ziua nuvorbea decât despre plecarea lor. În timpul unei discuții, ea m-a întrebat: „Voi (eu și familia mea) cemai așteptați? Nu vedeți că aici lucrurile se strică din ce în ce mai mult? A fost atât de neașteptatăîntrebarea, încât am simțit-o că pe un duș rece. Căci da, știam de foarte multă vreme lucrul acela.Nu mă mai simțeam împlinită profesional, iar lucrurile se complicau tot mai mult, pe toate planurilevieții noastre. Odinioară, când, în anul întâi de facultate, fusesem întrebată de ce mă dusesem laFacultatea de Drept, eu răspunsesem automat: „Ca să fac dreptate! ’’. Răspunsul acela mi se păreaîn prezent atât de pueril, de absurd, și nu mai concorda cu nimic din ce trăiam. Când colega aceeami-a adresat întrebarea, am avut răspunsul pregătit, îl aveam de multă vreme în mintea și în sufletulmeu. A fost ca o revelație. În acea clipă precisă, am știut că nu voiam și nu mai puteam să trăiescîntr-o lume instabilă, că merita, pentru copilul nostru, să renunțăm la tot, să străbatem mări șioceane, luându-ne în piept cu necunoscutul. Însă ideea de a abandona meseria de avocat, pentru caremă pregătisem șapte ani (trei ani învățatul pentru admitere și patru ani facultatea), vânzareaapartamentului și a tuturor bunurilor materiale, agonisite cu greu, gândul de a umple două valize cuhaine și de a târî după noi un copil de zece ani, într-o țară necunoscută, unde nu ne aștepta nimeni...

RapsodiA 200

61

toate astea îmi dădeau fiori. Eu și soțul am avut o discuție care s-a întins pe parcursul mai multorzile, am analizat toate argumentele pro și contra, toate riscurile, toate fricile, toate implicațiile unuiasemenea gest. Am plâns, l-am implorat pe Dumnezeu să ne arate un semn, să ne îndrume. Cred căera teama de necunoscut, ideea de a ateriza într-o țară în care nu cunoșteam absolut pe nimeni, înafară de un român, emigrat de mai mult timp, pe care nu-l întâlnisem niciodată și pe care soțul meuîl contactase pe internet, rugându-l să ne aștepte la aeroport. Deci, în afară de acea persoană, nuaveam nimic, nici măcar un apartament închiriat. Doar câteva genți cu cârpe și o sumă de baniprimită din vânzarea apartamentului care, aveam să constatăm, o dată ajunși aici, era infimă, înraport cu dolarul canadian. Revenind la momentul luării deciziei, la capătul unor frământări cepăreau fără de sfârșit, am venit acasă cu formularul de emigrare, pe care l-am semnat, iar din clipaaceea, doar interviul pe care l-am dat la Ambasada Canadei din București a fost singurulimpediment serios, căci după trecerea lui, nu a mai existat cale de întoarcere. Am început să punemanunțuri pentru vânzarea locuinței, a mobilei, a lucrurilor, a mașinii, să facem rost de banii pentruactele de emigrare, o hârțogărie fără de sfârșit și care costă foarte scump. Apoi a început așteptarea.Fiecare etapă era urmată de alta, fiecare scrisoare sosită în cutia poștală necesita un alt răspuns deacceptare și tot așa, pe parcursul a aproape un an și jumătate: tot felul de formalități și vizitemedicale pe la București, aprobări și reaprobări ale analizelor de către centrul medical de la Viena,etc. Am crezut că semnăm o hârtie și plecăm în America, dar am completat, de fapt, doar primapagină dintr-un proces extrem de lung și complex, care s-a prelungit apoi cu bătălia pentruintegrarea în societatea canadiană și care a continuat pe parcursul a ani și ani... Vezi, vine unmoment în viața fiecăruia, când are loc impactul. Dar un asemenea impact, încât el are repercusiunimai puternice decât ne-am fi așteptat. Ca un destin programat, ca niște particule care intră încoliziune unele cu altele, se sudează și se sedimentează, devenind baza unei mari aventuri. Chiardacă vrem, noi nu avem nici un control asupra acestor particule, căci ele se așază unde vor ele. Noidoar urmăm calea, dâra de lumină pe care acea coliziune a lăsat-o în urmă.

Iorgu Dumitru: Iți este dor de Budești?Violeta Necula: Da, mi-e foarte dor de Budești. În fiecare clipă mi-e dor, dar în special în

perioada sărbătorilor de iarnă, căci atunci se naște în mine o dorință nebună de a întoarce timpulînapoi, de a-i reîntâlni pe toți ai mei și de a retrăi toate acele clipe unice.

Iorgu Dumitru: Descrie-mi în câteva cuvinte sau în câte fraze vrei Budeștiul tău, cel pecare îl ții minte, cel pe care ni l-ai lăsat la plecarea ta în București și apoi în toată lumea.

Violeta Necula: Budeștiul este locul din inima mea. Este locul în care am venit pe lume ladispensarul de lângă poșta. Acolo e casa părintească, plină cu fotografii și amintiri, este imagineapărinților mei, așa cum am păstrat-o în suflet și în minte din vremea copilăriei: tătuțu’, dând zăpadadin curte, purtând pe cap o căciulă rusească cu urechi mari, și intrând din când în când în bucătărie,să se încălzească, scuturând-și cu putere bocancii pe o bucată de preș din fața ușii; într-o altăimagine, tot el, venind spre casă și purtând în mâna o pungă de un leu, în care se afla un pepene cucoajă verde și miezul roșu, zemos. Acolo a rămas imaginea mamei, trebăluind toată ziulica, dedimineața până seara, spălând rufe într-un lighean, sub bolta de vie, sau gătind varză cu ciolanafumat, sub casa scării. Acolo împodobeam brazii de Crăciun și plecam la colindat cu surorile mele,împărțindu-ne apoi covrigii, portocalele și nucile. Apoi, amintirea primului meu câine, Lombi, carene păzea curtea, și tot acolo, ulițele și dealurile cu struguri ale copilăriei mele, prietena meaMarușca, în rochița ei roșie cu buline albe. În Budești am făcut școala primară, primii mei pași sprecunoașterea acestei lumi, am avut dascăli ale căror lecții și sfaturi le port în suflet ca pe niștecomori. Chiar în acea școală am avut mai târziu, pe la 20 de ani, primul meu serviciu, ca profesor-suplinitor, înainte de a pleca la București pentru a urma cursurile Facultății de drept. Acolo, înBudești, exista o bucată sfântă de pământ, pe care se afla, odinioară, casa bunicii mele din parteamamei, pe care am iubit-o dincolo de cuvinte: mămăița, care ne-a crescut cu poala și ne-a iubit petoți nepoții, fără deosebire. În curtea ei plină de flori, am trăit clipe magice, așteptând vara cunerăbdare, la începutul fiecărei vacanțe, pe verii mei de la Mereni. Venirea lor dădea startulnebuniilor și al jocurilor inventate. În aceeași casă cu mamaia locuia și unchiul meu, nea Bebe, caremolfăia tot timpul o țigară în colțul gurii și lucra la tâmplărie, la nea Grigore. Unchiul Bebe avea ofilozofie de viață și era foarte informat, tot timpul la curent cu multe feluri de lucruri, asculta un

RapsodiA 200

62

radio mic și vechi, agățat pe peretele din holul de la intrare. Mi-era drag de el, fiindcă ne ducea lascăldat la râul Argeș, în zilele toride de vară, chiar pe furiș, căci mama nu agrea ideea plecăriinoastre la râu, în lipsa supravegherii ei atente. În Budești se afla gara, unde așteptam dimineațatrenul spre liceul din Oltenița, împreună cu prietena mea Carla, și peronul unde își făcea aparițiatătuțu’ (el având biroul chiar în apropierea gării), căutând-mă cu privirea și apropiindu-se grăbit demine și punându-mi în palmă o hârtie de cinci lei: „Ia, Violeta, cumpără-ți și tu niște gogoși!’’. Și,mai presus de toate, în Budești, în cimitirul din sat, se aflau mormintele, în care vor odihni pentrueternitate părinții mei scumpi, bunicii, fratele, unchiul. Când merg acolo, la mormântul lor, țincrucea în brațe, de parcă aș ține o ființă vie, și le vorbesc, le povestesc despre mine, despre viațamea, îi întreb, rememorez cu durere în suflet clipe apuse, le spun că mi-e dor tare de ei și că din totce a fost existența lor plină de zbateri, eu mai păstrez pe dulap, aici la 8.000 km distanță, o candelămică și o fotografie alb-negru, cu mama și tătuțu’, în haine frumoase și noi-nouțe, la nunta finilor dela Curcani... (va urma)

Katy Șerban

Suntem sămânță din Lumină...

Suntem sămânță din LuminăCrescută în dualitate,Purtând amprenta ei de vinăÎn forme dense de păcate.

Mereu - alunecăm - pe-o scarăAtuncea când trăim cu frici...Dar Doamne pentru-a câta oară,Doar Tu ești cel ce ne ridici.

Și de mă pierd Te caut în mine...Și-atunci mă simt precum un zeu -Secțiunea de atom din Tine -Sămânță din Lumina Dumnezeu.

De sus...

De susne plânge cerul,,cresc lacrimi în puhoaie.dar în loc să curețe pământulse-nmulțește:ne-omenia, ne-iubirea, ne-credința.

De jos ne sfideazătenebrecresc limbi de focînvăluind orizontalatot mai curbatăde propria ignoranță...

Grădina de vise, stelarămai caută cu mâinileîmpreunate a rugă..în genunchii îndoieliirăspuns la întrebarea:de ce mor florile de suflet?

Tabloul gri al unei existențenu mai caută un cuica să se sprijine de un perete,căci mâna care l-a createste rănită și înecatăîn propriul sânge...

Lăsați liberi porumbeii...

Lăsați liberi porumbeiisă zboare din gând de lut!Toți au aripi crescutedin muguri de iubireși de-i țineți captiviîn coliviile lornu faceți decât să-ncătușațiiubirea...vor sta-mpietrițiîn ierni neterminateîn care nici măcar o vocalănu mai poate rotunjiconsoanelece-așteaptă mângâiere...Lăsați liberi porumbeii!

RapsodiA 200

63

Milena Munteanu-Canada-

Variaţiuni pe aceeaşi temă: ACASĂInclude pasaje din volumul „Departe de Țara cu Dor”

„Eu mi-s umblată precum portiţa grădinii, puţin încoace şi puţin încolo”, mi-a spus odatăLiţa Nuţa. Nu pot spune dacă se referise doar la faptul că se-nvârtise mai toată viaţa în jurul caseisale din Săliştea Sibiului. Poate că se referise şi la faptul că, pe oriunde ar fi umblat, tot în realitateade lângă casă era ancorată, căci toate se învârt în jurul stâlpului grădinii sau al casei tale. Bănuiesccă fiecare dintre noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper, un loc pe care-lpoartă în suflet, oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde am făcut umbră pământului, tot acasăam rămas, gravitând în jurul stâlpului casei, înfipt nu departe de portiţa grădinii Liţei Nuţa. Mai ştiucă am purtat, neîncetat, întrebări despre mine şi despre noi, despre ce suntem, încotro ne îndreptămşi ce am putea deveni. Am gândit răspunsuri la aceleaşi întrebări din unghiuri diferite, influenţată deperspectiva locului de unde am privit.”

Acasă. Era o zi caldă, însorită, de octombrie. Ne bucuram de natura generoasă, de culorileruginii ale pădurii în lumina soarelui, de frunzele roşii de arţar şi de adierea vântului. Eram, aşadar,martori la spectacolul desfrunzirii pădurii, în Algonquin Park, o rezervaţie naturală canadiană,situată lângă o apă curgătoare ce îmi amintea de Râul Negru, care trecea prin faţa casei bunicii dinSăliştea Sibiului. Constat că apa i-a atras atenţia şi lui Marin, căci numai ce îl aud zicând: „Dă-miun râu şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Pe el gândul îl purta la Olteţ, care trecea aproape de casaîn care a copilărit el, în Vâlcea. Absorbiţi cum eram de priveliştea superbă, nu ne-am dat seama cămai erau şi alţii în jur, când auzim pe cineva spunând în spatele nostru: „This river reminds me of...”(„Râul acesta îmi aminteşte de...”). Mă întorc şi văd o doamnă în vârstă, mergând în urma noastrăpe potecă. Râul îi aducea aminte de tatăl şi bunicul ei, tăietori de lemne, care transportau buştenii perâu: „Pe vremea aceea buştenii nu se puteau transporta decât pe apă”, spunea ea. Marin şi cu minene-am uitat unul la altul, zâmbind. Acest loc stârnise amintiri dragi, esenţiale, în fiecare dintre noi.Memoria afectivă ne purta însă pe fiecare în altă parte, acolo unde eram, de fapt, ancoraţi. Fiecare,la el acasă.

La Sălişte. Pentru cine nu ştie, Săliştea e un colţ de rai în Mărginimea Sibiului, înconjuratde dealuri minunate, cu Fântâna Foltei aproape, un izvor de unde localnicii vin să ia apă sfinţită.Binefăcătoare. Vindecătoare. Unii spun că de acolo ar fi curs lapte şi miere... Fântâna Foltei a ajunsla mine ca o legendă din vremile când Dumnezeu îl mai lua pe sfântul Petru în drumeţii. Vor fi mersaşa şi pe Dealul Foltei. Le-a plăcut locul, le-au plăcut localnicii şi Domnul le-a dăruit sursa de lapteşi miere. Dar când oamenii lacomi au vrut să acapareze şi să exploateze izvorul dăruit, Domnul s-amâniat şi a secat sursa de lapte şi miere. De atunci şipotul de la Foltea oferă celor însetaţi apa samereu proaspătă şi răcoroasă. Puţin mai încolo sunt Munţii Crinţului, unde ciobanii îşi văd de-aleoieritului, unde creşte zmeura şi unde mai dă ursul... Leagăn de spiritualitate românească, Săliştea adat ţării câţiva dintre academicienii săi. Alături de numele academicienilor Ioan Lupaş, D.D. Roşca,Onisifor Ghibu, Andrei Oţetea, Axente Banciu, săliştenii se bucură să menţioneze şi alţi consăteninotabili: Picu Pătruţ, istoricul Ioan Moga, Nicolae Oancea, Victor Iliu, Dumitru Peligrad, IoanMunteanu, Dorin Iosof, Denis Buican etc. De fapt, lista e mult mai lungă, căci satul a dat mulţi alţiprofesori universitari, medici, avocaţi, scriitori etc. Cei care n-au fost nici în academii, nici înuniversităţi se mândresc că sunt ce sunt ei, oameni de ispravă. Harnici şi descebăluiţi, oameni cusocoteală şi orânduială, demni, mândri, neclintiţi. Ţinuta lor îmi amintea de brazii Foltei. Unchiu’Dumitru, tanti Măriuţă, babu’ Niculaie, Liţa Nuţa au fost, toţi, exemple pentru mine. Generaţia loravea sevă, avea substanţă. Născuţi în vecinătatea începutului de secol XX, aceşti oameni ştiau să-şitrăiască viaţa cu sinceritate şi bucurie. Aveau o voioşie aparte, ştiau să muncească şi să agonisească,

RapsodiA 200

64

erau oameni cu scaun la cap, oameni de omenie, care ştiau să cinstească munca, prietenia şi tradiţia.Îi întâlneai, ciclic, după posturi ţinute cu sfinţenie, la slujba de Înviere sau la întâlnirile periodicedin sat. Sătenii aveau conştiinţa rădăcinilor lor şi nu se lăsau duşi de amăgirile sau mirajul promi-siunilor timpului. Nu se lăsau cumpăraţi de vorbe mieroase sau vrăjiţi de promisiuni amăgitoare.Vorba lor avea înţelesuri adânci, era plină de duh şi înţelepciune, căci venea din bătrâni. De SfântaMaria, ne adunam cu mic, cu mare, de la Buni, care prezida masa şi spunea rugăciunea, până la celmai tânăr nepot, iar mai apoi până la ultimul strănepot. Tot clanul adică Ziua începea cu mersul labiserică, urma apoi întâlnirea din curte, sub bolta de viţă, unde se punea masa: binecuvântată,copioasă. Se servea ciorbă de fasole ţucără, pâine de casă, must de mere, ţuică de prune, perezemoase şi zmeură, toate din grădina bunicii. La masă cântam de la cântece de petrecere la cântăriromâneşti vechi, de suflet. Ascultate pe postul naţional de radio sau de televiziune, acele cântece arfi părut devalorizate, banalizate, căci fuseseră atât de folosite, încât se ieftiniseră. În curtea buniciiînsă, cântecele însemnau ce trebuiau ele să însemne: respect faţă de tradiţie, continuitate şifrumuseţe; exprimau demnitatea de a fi ceea ce eşti de fapt. Simţeai astfel că făceai parte din cevamult mai mare decât tine însuţi: o familie?, o naţie?, o tradiţie?, o istorie? Simţeai că eşti o fiinţăumană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă lumii ce are mai bun în ea.Iar noi, copiii, ne formam în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonămla frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestiigânditoare. Participam cu bucurie şi mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi.Şi, uite aşa, învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decâtoricare dintre noi. Zilele de vacanţă se succedau egale, pline de lecturi şi dezbateri, de mâncaregătită bine de bunica şi de împăcare. Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şicumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea săfie conform unui ritual ancestral. Tu doar intrai în rolul ce-ţi era desemnat dintotdeauna. Repetaiaceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise ţie de bunici şi părinţi. Era plină de semnificaţiivacanţa la Sălişte. Ca un fruct copt, aromat, din care te-nfruptai. Iar noi ne defineam, creşteam, cusufletele pline, iubitoare".

...[de departe] am înţeles că ce avem acasă e valoros şi în termeni absoluţi, dar şi în termenirelativi, raportat la alte valori ale lumii. Am aflat astfel că spontaneitatea, originalitatea,creativitatea şi imaginaţia pot veni de oriunde, că nu deţine nimeni monopolul. Am înţeles căfrumuseţea vine din dragoste, izvorăşte din inimă şi, când e exprimată cu sinceritate, poate luaforme diverse, originale, inedite, chiar unice şi surprinzătoare. În Mărginime, am umblat şi pedrumuri de munte, tot acolo am descoperit şi câteva drumuri culturale, de suflet. La vremea aceeaeram ca un fir de apă care de abia izvora, care nu-şi găsise încă drumul spre mare, dar ştia sigur dince munţi izvorăşte.”

La Poiana. Nu e vizită la Poiana să nu trec pe la cimitirul din deal, unde hodinesc bunicii şialţi apropiaţi şi unde mă opresc să fac o rugăciune la bisericuţa de lemn, Biserica „Din Deal”, vechede sute de ani, care pentru mine e chezaşa tradiţiei la Poiana. Urc de fiecare dată în turnulbisericuţei, în clopotniţă, un obicei pe care îl am de când eram mică, şi de acolo admir podişulTransilvaniei, la picioarele munţilor. La imaginea asta văzută din Poiana, mama se uită zilnic pecalculatorul ei din Toronto. Aşa-şi alină dânsa dorul. Cu poza familiară a Podişului Transilvaniei, înlumina apusului de soare. La ultima mea vizită acolo, era, pe o costişă, un cal splendid ce-şi scuturacoama în bătaia vântului. Nu am o fotografie şi nici nu am nevoie de una. E imaginea pe care mi-oaduc aminte de câte ori mă gândesc la Poiana Sibiului."

Nică și OaraUnchiul Nică, cioban din Poiana Sibiului, a împlinit 80 de ani. Este unul dintre cei rămași în

sat și singurul frate al mamei. El duce numele de familie mai departe. Mă întrebasem ce să îi fi făcutcadou de ziua dânsului. Până la urmă am hotărât să îi trimit o carte de-a mea, mai ales că avea unmic capitol despre Poiana Sibiului. Stătusem să mă întreb dacă așa un cadou îl poate bucura, totuși,din cauza distanței, mi-a fost greu sa mă gândesc la orice altceva... Uitasem complet de carte când

RapsodiA 200

65

mă sună mama, entuziasmată, să-mi spună că vorbise cu Oara, soția lui Nică. "Tulai, Lenuțo, îispusese Oara, mândră carte ne-a trimis Milena. A citit-o și Nică. Citea și plângea. De ce plângea?Păi, la amintirea mamei-mari, cum era dânsa îmbrăcată de sărbătoare în costum românesc. Am cititsi eu cartea și am plâns de numa...”

M-am întrebat de multe ori de ce citesc ei oare această carte? Doar sunt atâtea cărți pe lume,de ce să o citească pe aceasta? Sunt atâtea care le sunt relevante chiar lor, poienarilor, printre care„Plecarea Vlașinilor”, după care s-a făcut și o ecranizare... Nică, rămas tot pe Vlașin, n-are de gândsă plece. Continuă să ridice acolo, casă lângă casă. Mai jos de unde stătea mama-mare fuseseconstruită demult casa lui, a singurului băiat, dintr-o familie cu multe fete... Mai sus de casa mameimari, era casa băiatului lui Nică și mai sus a nepotului lui Nică. Zid în zid, casele stau ca suratele lajoc, la toartă, parcă... De la înălțimea pantei Vlașinului, cei ce ies la poartă au o vedere de jurîmprejur... văd până spre centrul satului, la Vadu, dar și în depărtare, spre delnițe. Tot de acolo sevăd brazii Ghilghiului...

Mama mă sunase să-mi spună despre această conversație, avută acum prin mijloacemoderne... Discuțiile pe skype cu surorile de la Sibiu sunt balsam de suflet pentru dânsa.

Mama respiră și trăiește cu speranța unei convorbiri cu surorile ei de la Poiana. Pentru dânsanimic nu e mai important decât ce spune sau crede lumea de acolo. Uneori trebuie să asculți cuurechea la pământ să afli ce se mai spune, cine ce mai face. Deși gura lumii e slobodă, orice vorbăse ia în serios și se monitorizează cu atenție, așa că orice veste de la Poiana este de luat în seamă. Înplus, părerea soției singurului frate este primită cu toată atenția. Mama n-a acordat prea multăatenție altor cuvinte critice ca urmare a apariției cărții... Ei, criticii, n-au decât să scrie ce-or vrea,mamei nici că-i pasă. Pentru dânsa validarea ultimă, supremă, este impresia pe care o lasă carteaacasă, la Poiana, iar acum simte că își poate umfla pieptul ca un cozonac. Pentru dânsa aceastafusese proba de foc și cea mai importantă. Este astfel bucuroasă să afle despre carte că a fost bineprimită exact acolo unde contează!Ultima fotografie a lui Oara și Nică îi arată pe ei amândoi la fel cum erau ei acum 10 ani, sau 20,sau 30, sau 40, sau mai mult. Tot zâmbitori, tot faini. Așa cum îi știu de totdeauna. Deși lumeaîntreagă se schimbă în jurul lor, ei continuă să fie ce au fost de mii de ani încoace.

„Tu, Lenuțo, spune Oara, ce mai suntem și noi... Oare ce suntem? Ființe trecătoare?... Deșiam părea că suntem doar frunze în vânt, Nică și Oara ne demonstrează contrariul, ba chiar ne învațăunde ne sunt rădăcinile. Înfipte adânc în Vlașinul de unde nu se pleacă, indiferent ce vânt ne poartăși pe unde…”

RapsodiA 200

66

Daniela Frățilă-Madrid-

Rugăciune în Postul Mare

Doamne, iartă a mea neștiință,Căci ieri, cu inima săracă,Fără pic de umilință,Ți-am cerut s-o faci prisacă.Azi, Părinte, iar Te chemCu genunchii-n rugăciune,De vei vrea s-asculți, anumeFă-mă, Doamne, măcar lemn!Căci un lemn a fost și acelaCe în spate Tu ai dusÎn chinuri către GolgotaȘi-n cuie pe el Te-au pus.El Ți-a cunoscut durereaCuiele Ți le-a primitIar în jertfa Ta cea mare, asemenea,Tu, cu sânge, l-ai sfințit.Lemnul azi împodobeșteSfânt altar, printr-o icoanăȘi-n cântări Te prohodeștePrin arcușuri de vioară.Și Cuvântu-n el vibrează de ani de zileDin Scriptură fiind cititCă ce altceva-s ale ei fileDacă nu un lemn jertfit?Și chiar de uitat el șadeCă-i doar lemn de pus pe focChiar și atunci frumos va ardeCă pentru aceasta fost-a,Pe Golgota, cu Hristos!

Rugă sub stele

Când mă rog, în seri mai grele,Văd, Doamne, cerul cu steleȘi-un mănunchi frumos din eleAprind candelele mele.Iar un freamăt mă cuprinde,Când lumini cad tremurânde pe odorurilesfinte,Și când scaldă o rază dulceÎnsuși Chipul de pe cruce.

Dar cum arde astă steaNu-ndrăznesc a cugeta,Parcă-i cea care-a condusCraii-n staul la Iisus.Doamne! Fă lumina-i a-și așternePeste inimi pământeneDoară îngeri o să-ndemne să coboare,Să le intre prin cotloane,Pe poteca de luminăÎn cântări și arzând smirnă,Să pătrundă-n sufleteSă deretice, ca-n staule râncede!Cu cununi de har cerescGătindu-le-n chip domnesc,Îndrăznesc, Doamne, să credCă și cel mai răpănosFace-se-va atins de har,un staul pentru Hristos!

Rugăciunea de azi

Fă-mi Doamne inima prisacă,Sub azurul cerului,În grădina raiului!Dar să nu mi-o faci săracă,Pune stupi să geamă crângul,Albinar în ea Cuvântul!Îngerii mi-i fă albine,Din miresmele divineSă culeagă-n zbor celestCel mai scump nectar cerescȘi-n potire de luminăSfinți s-adune pentru cinăMierea dulce, aurieRod bogat, din a cerului tărie!Iar din ceara ce-o rămâne,Doamne, cum vei ști mai bine,Făurește-mi o luminăȘi-o așază în stupinăVeșnic s-ardă pentru Tine!

RapsodiA 200

67

Ilarion Bârsan

ÎNTOARCEREA LUI MOISE (III)(Urmare din Rapsodia nr.199)

Bătrâna a venit și i-a pipăit rănile.- S-or desfăcut iar coastele. Pe unde or fost rupte s-o făcut os nou da nu s-o întărit încă, e

numa ca zgârciu și când s-o forțat să scoată coasa s-or desfăcut și durerea o fost mai mare ca laînceput.

A luat un ștergar și l-a legat strâns să nu i se mai miște coastele și i-a lăsat Anii o alifie să-lungă din când în când ca să nu facă rană.

I-a fost greu lui Moise, trăgea nădejde ca până în toamnă să se vindece și să-și găseascăcalea spre casă dar durerea îl chinuia și supărarea îi tăia pofta de mâncare. De abia când o dat brumaa simțit că s-a vindecat, că poate să se miște și să lucreze. A început să-l ajute pe tetea Gheorghe lalucru, au adus lemne de foc pentru iarnă și le-a făcut sălaș la oile aduse acasă în ajun de SfântuDumitru.

Nana Ană și cu tetea Gheorghe se bucurau să-l vadă sănătos și mai ales le părea bine că numai pomenește de plecat acasă. Se gândeau că va rămâne la ei, va găsi o fată și se va însura. Eraumulte fete de măritat și ficiori erau puțini că mulți s-au prăpădit în războiul cu ungurii.

Când a dat prima zăpadă, Moise și-a căutat cizmele de cătană, erau mai călduroase caopincile. A întrebat de ele și nana Ană i-a adus toate hainele cu care l-au găsit aproape mort. Moisea căutat prin buzunare și a găsit cinci forinți și câțiva creițari pe care îi grijise din soldă, și a vrut săli-i dea lor dar nana Ană nici n-a vrut să audă. A căutat și tașca în care erau documentele de cătanădar n-a găsit-o, s-o fi pierdut când a fost pușcat și a căzut.

Când a căutat în buzunarul de la piept din stânga, i s-a pus un nod în gât, năfrămuța de laOtilia era acolo, neatinsă, cu floricelele cusute de jur împrejur și în două colțuri literele M și O, pecare a învățat-o Moise să le scrie. Otilia i-a fost dat năfrămuța când s-au despărțit, atunci a plâns șii-a spus că-l așteaptă.

S-a încălțat cu cizmele și a ieșit afară cu gândurile aiurea, s-a uitat la dealurile din jur, lacăsuțele ce stăteau departe una de alta pe câte o coamă și și-a amintit de ulițele de acasă, de vecini,de oamenii cu care te întâlneai și te ajutai zilnic.

Aici vecinii erau neamuri dar cu casele departe și se întâlneau numai când se ajutau unu pealtu, când trebuiau să lucreze împreună. Gheorghe îl ajuta pe șogoru Toader care făcea ciubere șidonițe și le vindea prin țară pe bucate ori pe bani. Acasă cioplea și el trocuțe și linguri pe care totToader le vindea. A încercat și Moise să cioplească dar nu-i ieșea, așa că mai bine vedea de animaleși de alte treburi de-ale casei și Gheorghe era mulțumit că putea ciopli.

Când a început postul Crăciunului, Moise l-a căutat pe popa Chirion i-a mulțumit pentrurugăciuni și l-a rugat să se spovedească și să se cuminece.

- De ce lege ești Moise?- Sunt creștin părinte.- Dar ești unit ori ortodox?- Sunt ortodox părinte, la noi nu sunt uniți.- Noi suntem uniți Moise, dar slujim tot după legea veche, românească,

am schimbat numai stăpânii, da legea nu. Te aștept mâine dimineață să te spovedești și să tecumineci.

A început să meargă în fiecare duminecă la biserică. Era departe de casa lui Gherghe și eramică față de cea de acasă. Făcută ca toate casele de pe acolo, din grinzi de lemn pe temelie depiatră, cu turnul ascuțit și foarte înalt acoperit cu șiță, cu pereții tencuiți și văruiți până sub acoperiș,

RapsodiA 200

68

de departe părea o floare albă între casele din jur.Bărbați nu prea veneau, dar veneau multe femei îmbrăcate în negru, mame de ficiori morți și

neveste rămase singure să-și îngrijească pruncii orfani. Bărbații și ficiorii se adunau după amiază, lacârciuma de lângă biserică unde beau crampă, cum îi ziceau ei la rachiu, și spuneau pățanii dinrăzboiul din care au scăpat, unii sănătoși, alții șchilavi.

Moise a încercat să se apropie de ei dar a băgat de seamă că le era străin, era cătanăîmpărătească și împăratul i-a mințit. Ei s-au bătut pentru el cu ungurii și la urmă tot ungurii au ajunssă-i conducă, lor nu le-au dat drepturile făgăduite.

Nici Crăciunul nu era ca în satul lui. I-a plăcut când a văzut în ajun cum umblau cu Țurca,un ficior coperit cu un lepedeu și în mână cu un băț ce avea la cap ca un cioc de rață care clămpăneași juca pe cântecul la doi fluierași și a unui dubaș. I-au plăcut copiii care au umblat cu Steaua și cuCraii dar și-a amintit de cetele de ficiori care umpleau satul cu colinzile lor, de bărbații carecolindau în turnul bisericii de se auzea în satele vecine, de jocurile și petrecerile care țineau până laBobotează. Dacă era acasă ar fi fost primarul ficiorilor, el i-ar fi condus, el ar fi avut grijă ca toatesă se facă cu rânduială, el ar fi deschis jocul împreună cu Otilia și poate ar fi cerut-o de nevastă șidupă Paști ar fi făcut nunta.

Le-a povestit de obiceiurile din satul lui și ei l-au rugat să zică o colindă. Moise le-a spus cănu poate singur, colinda e cântată de câte 20 de ficiori împărțiți în două grupuri și când un gruptermină două versuri, celălalt o duce mai departe cu încă două versuri. A încercat să cânte „În orașulViflaim” dar după patru versuri i s-a pus un nod în gât și n-a mai putut.

După sărbători, îndemnat de nana Ană, s-a dus împreună cu Niculai în torcărie. Fetele seadunau în câte o casă de pe lângă biserică, torceau caiere de lână ori de cânepă și ficiorii le țineaude urât, spuneau glume și ghicitori. O fată din vecini i-a făcut loc să șadă lângă ea și celelalte l-auîntrebat dacă și la el în sat se fac torcării. Moise le-a spus că se fac dar le zice șezători, că satul emare cu casele apropiate și se fac șezători pe toate ulițele, că sunt șezători pentru femei, pentrufetele de măritat și pentru copile tinere și feciorii merg acolo unde li se cuvine.

Noaptea târziu, când s-a gătat torcăria, fetele au pornit pe cărări spre casă însoțite de câte unfecior înarmat cu o bâtă, fiind primejdie de lupi. Moise ar fi vrut să meargă cu fata care l-a poftitlângă ea dar un fecior a luat-o de mână și, după cum s-a uitat la el, Moise a înțeles că are cine oînsoți, așa că și-a văzut de drum singur.

Nu s-a mai dus în torcărie și nana Ană și-a pierdut nădejdea că-și va găsi o fată să se însoare.Se gândea că poate de Sfântu Ilie vor merge la târgu de la Găina și va găsii acolo una să-i placă.

A început să miroase a primăvară când într-o dimineață un tânguit de tulnic, pornit de pe undeal, a spart liniștea zorilor. Imediat alte tulnice i-au răspuns și tot văzduhul s-a umplut de sunetuldulce ca de rugăciune înălțată spre cerul ce se lumina. Moise a întrebat de ce cântă.

- E sâmbăta morților Moise, sunt moșii de iarnă și de luni începe postul Paștilor.Spre seară au sunat iar tulnicele și le-a răspuns clopotul de la biserică și nana Ană a pornit

spre progadie cu lumânări în mână. Când s-a întors, Moise i-a spus că la el în sat morții suntpomeniți în sâmbăta lui Lazăr, atunci se merge în progadie și se aprind lumânări la morminte.

- Noi mergem și acum să aprindem câte o lumânare, mergem și în sâmbăta lui Lazăr, atunciducem și colaci pe care îi dăm la oamenii necăjiți.

Luni, Ana a spălat toate oalele, cratițele și blidele cu cenușă, să nu rămână nici urmă decarne pe ele. A început Postu ăl mare și până la Paști carnea a dispărut de la masă. Doar la BunaVestire Gheorghe a cumpărat pește sărat și afumat, pe care l-au prăjit pe jar și l-au mâncat cumămăligă. Mormăia Gheorghe când nu găsea în tocana de crumpene un pic de carne și zicea căzama de poame nu ține de foame, dar Ana era neînduplecată. Nici când a copt bucatele de Paști, nicicând au tăiat mielu și a făcut tocană, n-a gustat nimeni, până când n-au venit de la slujba de Înviere.Atunci au ciocnit ouă roșii și au spus:

- Christos a Înviat!- Adevărat, a Înviat!

RapsodiA 200

69

În săptămâna ai mare, Niculai l-a fost chemat pe Moise la Tocălie. Seara ficiorii mergea șipăzeau toată noaptea toaca bisericii pe care bărbații încercau s-o fure. Dacă reușeau, pe lângărușine, ficiorii trebuiau să și plătească, așa că stăteau toată noaptea în jurul unui foc și când auzeaucă se apropie bărbații, trăgeau cu puștile să-i sperie.

În noaptea de Înviere, după ce preotul a bătut cu crucea în ușa bisericii care s-a deschis săintre Împăratul Măririi, un grup de femei au dat din nou glas tulnicelor care au dus marea vestepeste dealurile și pădurile din jur.

A întâia zi de Paști, Ana i-a dat o cămașă nouă, cusută de ea cu care a mers la slujba deVecernie, apoi au mers pe la neamuri, au ciocnit ouă roșii și au băut crampă cumpărată de lacrâșmă.

Gheorghe și-a aminti de Paștile de acasă, când după slujba de Vecernie din prima zi, totsatul mergea După Garduri, locul din spatele bisericii, unde femeile le dădeau ouă roșii la copii,fetele se jucau de-a Mălaiul și Prinsa, ficiorii cu mingea la bătaie, Picu și Bâza iar bărbațiipovesteau de-ale lor, de semănături ori din cătănie.

A doua zi a fost tot ca acasă. După amiază lumea s-a adunat în curtea de lângă crâșmă undea venit o ceată de fluierași, un diplaș și un dubaș iar tinerii au început să joace. Erau altfel de jocuri,mai repezite, cu pași mărunți, țarine și tropotite. Nici învârtita nu era ca pe la ei, era tot cu pașimărunți, așa că Moise a stat deoparte, nu s-a băgat la joc.

După Sfântu Gheorghe oile au fost despărțite de mieii și cârdurile date în grija ciobanilorcare au pornit cu ele sus, la munte.

Toader, fratele Anii a pregătit căruța ai mare, i-a pus coviltir de pânză dată cu păcură, să nuintre ploaia, a încărcat donițele și ciuberele făcute în iarnă și trocuțele cioplite de Gheorghe, de lacare a împrumutat iapa și a plecat în țară să vândă și să cumpere bucate.

Rămas fără treabă cu animalele, Moise a început să se gândească iar acasă, îi era tot mai dorși nu știa cum să le spună că vrea să plece. Când a adus vorba Ana a început să plângă și a ieșit dincasă iar Gheorghe s-a uitat la el cu o privire tristă fără să zică nimic.

Duminica, după slujbă, popa Chirion l-a oprit și i-a vorbit de supărarea Anii, de nădejdea eică le va fi ajutor la bătrânețe și l-a sfătuit să se gândească la durerea lor când vor rămâne singuri.

- Știu părinte, știu că au tras nădejde să le fiu ficior în locu lui David, îs oameni buni, m-auscăpat de la moarte și m-au grijit și mi-s dragi, dar simt părinte că muma mea mă așteaptă. Cum potsă stau aici cu gândul că dacă nu mă întorc, după o vreme muma va aprinde lumânare și mă vapomeni plângând în ziua morților? Spune-mi, nu-i păcat să mă jelească și eu să trăiesc? Ajută-măpărinte!

Nu și-a mai putut stăpânii plânsul și popa l-a cuprins pe după umeri, l-a mângâiat și i-a spuscă va vorbii cu Ana și cu Gherghe și îi va liniștii. Apoi, într-o zi Gheorghe a plecat la Zlatna șiseara s-a întors cu un cojoc scurt din blană de oaie.

- Nu poți umbla cu hainile de cătană, că te leagă ca fugar și nici cu țundra pe care o poartămoții. Bitușca asta nu-i nouă da-i bună, poți zice că ești cioban. Să te duci la popa Chirion să-țispună el cum și pe unde să mergi.

S-a dus, și popa i-a spus să se ferească de oameni pe cât poate pentru că nu are documente,să coboare la Mureș și să găsească pe cineva să-l treacă cu barca dincolo, apoi să meargă tot peaproape de munte, pe acolo sunt numai români.

- În două trei zile ajungi sub poalele Munților Făgăraș, să nu ieși la șes, mergi tot pe sub eiîncă vreo trei zile și atunci să întrebi de drumul către Făgăraș. Acolo te poți duce la ducegarnizoană, le spui cine ești, ce ai pățit, le arăți rănile și le spui să-ți dea documente ca să nu ainecazuri. Acolo ai stat doi ani, te știu, dacă mergi la Bălgrad nu mai găsești pe nimeni să tecunoască și te-ar putea lega.

Moise i-a mulțumit popii și l-a rugat să primească un forinț și să-l pomenească în biserică.Popa l-a binecuvântat și i-a dorit să ajungă cu bine acasă și să-și găsească mama și frații sănătoși.

A trecut și pe la bătrâna Paraschiva, i-a mulțumit pentru că l-a vindecat și i-a avut grija,

RapsodiA 200

70

lăsându-i și ei un forinț pentru bunătate și osteneală.Apoi, luni dimineața, cu noaptea în cap, cu o măciucă de corn în mână și un cuțit la

cingătoare, Moise a pornit să ajungă dimineața să treacă Mureșul. Ana i-a umplut desagii cumâncare i-a dat cămașa ai nouă și a mers cu el până lângă biserică. Acolo s-au îmbrățișat și au plânsamândoi.

- Să ai grijă dragu meu, să te ferești de oamenii răi, să ajungi cu bine acasă și te rog să nu neuiți și să ne pomenești în rugăciunile tale.

- Nu te uit mamă Ană, iartă-mă că plec dar nu te-oi uita nici pe tine nici petetea Gheorghe, Dumnezeu să vă ajute și să vă ție sănătoși. (Va urma)

Gabriela Șerban- Bocșa-

Traducătorul și lingvistul Simion Dănilă,între Nietzsche și Belinț

Seria expozițiilor de carte organizate la BibliotecaOrășenească „Tata Oancea” Bocșa, Caraș-Severin, continuăcu lingvistul și traducătorul Simion Dănilă.

În anul 2018, la momentul în care scriitorul SimionDănilă împlinea 75 de ani, am participat la un evenimentorganizat de către Biblioteca Județeană „Paul Iorgovici”Caraș-Severin, o aniversare a maestrului, la care, toți ceiprezenți eram provocați, de către moderatorul Erwin JosefȚigla, să povestim o amintire, ceva ce ne leagă desărbătorit.

Mi-am amintit și atunci și îmi amintesc și acum cumare drag de începuturile colaborării și prieteniei cu prof.Simion Dănilă.

Se întâmpla prin 1998, atunci când poetul NicolaeSârbu, director, la acea vreme, al Bibliotecii Județene, m-ainvitat la un eveniment alături de alți oameni de cultură șiimportanți scriitori. Acesta este unul dintre meriteleincontestabile ale managerului Nicolae Sârbu, faptul că,

periodic, invita și aduna importanți oameni de condei din toată țara și, mai ales, din „imediatanoastră apropiere”. Astfel, am avut șansa și bucuria să cunosc scriitori de seamă, să-mi creezcolaborări importante pentru viața culturală a orașului meu, pentru „Bocșa culturală”.

La un astfel de eveniment marca Nicolae Sârbu i-am cunoscut pe lingvistul Simion Dănilăde la Belinț și profesorul Gheorghe Luchescu de la Lugoj. Doi oameni extraordinari! Pe cât de mariși valoroși, pe atât de modești și receptivi la umilele mele proiecte. Încă nu apăruse revista „Bocșaculturală”; eram, împreună cu scriitorul și editorul Gheorghe Jurma, într-o căutare a unei cât maibune și, totodată, acceptabilă financiar, publicație pentru Bocșa. Realizam împreună foaia „Bocșa2000”, devenită „Ramuri”, apoi „Gazeta Bocșei”, eram într-un fel de tatonare a terenului publicisticbocșean, iar Simion Dănilă și Gheorghe Luchescu au admirat dăruirea mea pentru carte și veritabilact cultural.

Pornind de la acel eveniment, vorbind despre viitoare proiecte, s-a creat o bună legătură întrenoi, așa cum se întâmplă de obicei atunci când există pasiuni comune, sinceritate și dorință de arealiza lucruri durabile, de calitate.

RapsodiA 200

71

Împreună cu prof. SimionDănilă și prof. Gheorghe Luchescu,-apoi ni s-a alăturat muzicologulConstantin-Tufan Stan,- am realizatproiecte culturale importante pentruBocșa și Banat, întâlnirisemnificative, veritabile acte decultură bănățeană. Se crease oextraordinară alianță culturalăBocșa-Belinț-Lugoj! Trebuie săamintesc de unul dintre actelesemnificative, cel de cinstire a unuiscriitor în grai bănățean: la inițiativacelor doi inimoși dascăli – SimionDănilă și Gheorghe Luchescu – m-am alăturat în realizarea și susținerea

propunerii de acordare a Titlului de Cetățean de onoare al Comunei Doclin scriitorului DimitrieAcea. Repet, m-am alăturat cu convingere acestei inițiative venite din partea celor doi cărturari, iarDimitrie Acea a primit Titlul propus de noi în anul 2010.

În toamna anului 2011 profesorul Gheorghe Luchescu s-a stins, noi pierzând un colaboratorextraordinar, un prieten cum rar se mai găsește astăzi vreunul, un veritabil om de cultură și decondei.

Însă prietenia cu prof. Simion Dănilă a rămas și încă dă roade! Încă se nasc proiecteimportante pentru Banat, necesare și serioase acte cultural-literare bănățene, menite să scoată laiveală și să așeze pe harta culturală a Banatului fapte și nume de cinste din acest mirific colț de țară.

Traducător, istoric literar, lingvist, prof. Simion Dănilă s-a născut în 23 aprilie 1943 încomuna Belinț, județul Timiș. Aici trăiește și astăzi, muncește și traduce importante lucrări ale unornu mai puțin importanți scriitori: Fr. Nierzsche, Hans Dama, Peter Yung, Stefan Jäger etc., dar șipromovează localitatea prin evenimente culturale organizate cu rafinament. Face o echipăextraordinară cu muzicologul Constantin -Tufan Stan și, împreună, reușesc să mențină comuna șioamenii de aici la un binemeritat loc de cinste în Banat. De asemenea, activitatea și proiectele celordoi au ecou în întreg Banatul cultural.

Așadar, fiu al Belințului, Simion Dănilă este absolvent al Liceului „C. Brediceanu” dinLugoj și al Facultății de Filologie, secția română-germană, a Universității din Timișoara.

Colaborează la toate revistele importante din Banat și la foarte multe publicații din țară șistrăinătate și este recunoscut ca unul dintre cei mai importanți traducători ai lui Nietzsche.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara, Simion Dănilă semneazăprefețe și postfețe, importante ediții ale unor necesare și frumoase antologii și este unul dintre ceimai harnici și talentați traducători de limbă germană.

Despre scriitorul Simion Dănilă se găsesc referințe în diverse reviste și publicații din țară șistrăinătate, precum și în volume de referință, cele mai importante rămânând dicționarele șienciclopediile: „Traduction et Terminologie — Répertoir biografique international”, editat deUnion Latine (Paris), „Infoterm” (Viena), „Praetorius Limited” (Nottingam), „International Where”(Bonn), 1995; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, „Scriitori şi lingvişti timişoreni”, Timişoara, EdituraMarineasa, 2000; „Who’s Who în România”, Bucureşti, 2002; Nicolae Sârbu, „De o sută de oriBanat”, Deva, Editura Călăuza, 2003; Ştefan Munteanu, „Lingvistică şi stilistică”, Timişoara,Editura Universităţii de Vest, 2005; „Dicţionar al Scriitorilor din Banat”, coordonator AlexandruRuja, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2005; „Mic atlas al județului Timiș”.- Coord. DinuBarbu.-Timișoara: ArtPress, 2010; „Literatura Banatului: istorie, personalități, contexte”/ CornelUngureanu.- Timișoara: Brumar, 2015; „Enciclopedia Banatului: Literatura”.- Timișoara: David

RapsodiA 200

72

Press Print, 2016 etc.În anul 2018, la împlinirea vârstei de 75 de ani, Societatea Enciclopedică a Banatului i-a

realizat -„In Honorem”- un amplu volum descris foarte bine de prietenul Constantin-Tufan Stan înarticolul intitulat „ Prinos maestrului Simion Dănilă, universitarul nostru din Belinț” :

„...In honorem magistri. Simion Dănilă 75, o consistentă antologie de texte editată subauspiciile David Press Print Timișoara, sub atenta și competenta îngrijire a unui select colectiv decercetători de la Filiala Timișoara a Academiei Române și Societatea Enciclopedică a Banatului,propune un antrenant șirag de adevărate perle literare, lingvistice și istorice, presărate în interiorulunui volum dedicat jubileului centenar al Marii Uniri, tipărit în excepționale condiții grafice.

Ca prolegomene al excursului, de cea mai înaltă expresie academică, cititorul poate lectura oamplă tabula gratulatoria (akademos, de familia și de amiciția) și un consistent tabel cronologic,care ne oferă o schiță a principalelor repere și etape biografice, dar și o perspectivă asupra scrierilor(cum le numește Simion Dănilă), începând cu anul 1968 (care marchează debutul său editorial)până în prezent.

Ca germanist, Simion Dănilă a oferit spațiului cultural național tălmăciri de referință dinlirica, dramaturgia și filozofia germană clasică și modernă: Goethe, Schiller (O antologie a liriciigermane, Hestia, Tim. 1996), Wedekind. Fr. Nietzsche. Opere complete, ediția în 15 volume a luiColli și Montinari (1998, Hestia, Timișoara, Premiul special pentru traducere al USR – 2013, pentrucele 7 volume din antumele lui Nietzsche), dar și traduceri din remarcabilele creații poetice și înproză ale unor autori din aria culturală a șvabilor bănățeni (Peter Jung, Andreas Lillin) au conturatși mai pregnant vocația literară a lui Simion Dănilă.

Volumul omagial cuprinde articole, studii, eseuri ce privesc direct creația și personalitatealui Simion Dănilă, dar și materiale care abordează o problematică diversă: istorie, analiză literară,studii de lingvistică-onomastică – specialitatea lui S. Dănilă – și chiar muzicologie, dacă ne gândimla dimensiunea culturală a lui Nietzsche, tema predilectă a celui omagiat, Nietzsche pianistul șicompozitorul [...] O carte care, depășind cu eleganță clasicele stereotipuri festiviste, se citeșteaproape cu frenezie, ca un roman bun, un util exercițiu academic de devotament, admirație șiprețuire pentru un cărturar de seamă al Banatului, cu care avem privilegiul să fim contemporani.”

Nu știu cum și din care motiv am neglijat aniversarea celor 75 de ani de viață ai scriitoruluiși traducătorului Simion Dănilă! Chiar nu știu cum s-a întâmplat de n-am reușit să scriu douărânduri pentru volumul dedicat maestrului Dănilă! Însă, am publicat, cu acest prilej, în revista„Bocșa culturală”, un amplu material aniversar semnat de scriitorul și publicistul Traian Galetaru, l-am felicitat pe prietenul Simi și am promis să mă revanșez într-un fel sau altul.

Iată, pentru că ziua în care maestrul șiprietenul Simion Dănilă împlinește 78 de anicoincide cu Ziua Internațională a Cărții și aDreptului de Autor, precum și cu ZiuaBibliotecarului, la Biblioteca Orășenească„Tata Oancea” din Bocșa, Caraș-Severin,începem Săptămâna Națională a Bibliotecilorcu o expoziție de carte semnificativă pentrutraducătorul, lingvistul, antologistul șiprefațatorul Simion Dănilă.

La mulți ani, Simion Dănilă! La mulți ani,dragi scriitori și editori!

La mulți ani, dragi colegi bibliotecari!

RapsodiA 200

73

Vicu Merlan-Huși-

Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilordin comună Costeşti, judeţul Vâlcea

Cu astfel de formaţiunii naturale eram familiarizat încă din copilărie. Ori de câte orimergeam pe dealurile dimprejurul satului copilăriei mele: Isaiia, din Podişul Central Moldovenesc,întâlneam astfel de pietre sferice sau cvasisferice.

Primii trovanţi i-am întâlnit în Dealul Socilor din apropierea cetăţuiei dacice de la Moşna,judeţul Iaşi apoi la Buneşti şi Armăşeni, jud. Vaslui, însă cei mai spectaculoşi şi impozanţi înDealul Feleacului de la Cluj şi Costeşti, judeţul Argeş.

Par a fi sculptate de uriaşi, sau chiar artefacte din lumi îndepărtate, cert însă este că suntformaţiuni cât se poate de naturale, având o geneză controversată.

Greutatea trovanților variază de la câteva grame la câteva tone. Au ca mediu de formaregresiile (pentru trovanții clasici), dar și tuful vulcanic (cenușă vulcanică transportată de vânt dinzona carpatină și depusă în straturi groase uneori de peste jumătate de metru), care favorizează, prinrezonanță, aceleași condiții petrografice necesare „maturizării” unui trovant.

Deși au același forme, se pot distinge prin compoziție, duritate și culoare. Cei formați îngresie sunt mai închiși la culoare (galben-pământiu), iar cei în tuf sunt mai deschiși (cenușiu sprealb). În ceea ce privește geneza acestora, întâlnim mai multe ipoteze, geologii nepunându-se îndeplin acord cu una din teorii, însă toate sunt de acord cu procesul de polarizare a unui nucleu, aunui coloid, care prin depuneri succesive masa trovantului se mărește progresiv.

Despre astfel de formaţiuni naturale, care seîntâlnesc pe tot teritoriul României, dar cuspecificul caracteristic, s-a scris puţin, cel mairecent studiu fiind cel al autorilor IoanChintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea(2018). Totuşi începuturile unor astfel deobservații revin unor clasici ai geologieitransilvănene, precum Beudant (1822), care aacordat o atenţie deosebită „concrețiuni deFeleac“. Un alt autor ce face observaţii asupraacestor interesante concrețiuni de Feleac esteAnton Koch (1843-1927) ce le-a cuprins înlucrarea monografică asupra Neogenului.

Trovanți „evoluați” de pe Dealul Feleacului – Cluj

Paleontologul și stratigraful universitar clujean Eugen Nicorici (1957), include într-unarticol apărut în revista „Natura”, concreţiunile de pe Dealul Feleacului (Jud. Cluj), pe care lenumeşte „trovanţi”. Autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea, spun că atribuireaacestui nume concreţiunilor grezoase, este eronată: trovanţii fiind blocuri eratice de roci, rămase înurma topirii gheţarilor. În 1883, G. Cobălcescu a descris concrețiile de gresie din partea inferioară aDepozitelor sarmatice ale Moldovei.

Concreţiunile grezoase agregate pot fi îngemănate sau complexe, au forme extrem dediferite cu o compoziţie chimică CaCO3, căruia i se asociază compuşi de Si şi Fe, în funcţie decompoziţia chimico-mineralogică a succesiunii de straturi. Concrețiunile se întâlnesc cu precădere

RapsodiA 200

74

în depozitelor basarabiene aferente Bazinului Miocen Mediu-Superior. Acest bazin a evoluatîncepând cu Badenianul Inferior.

În Moldova, ariile de sedimentare badeniene, aufost în bună parte acoperite de punerile în loc alevulcanitelor neogene aparținătoare lanțului eruptivneogen al Carpaților Orientali. Acestea aparțin din punctde vedere-structural tectonic, Platformei Scitice șiAvanfosei Carpaților Orientali. Astfel că la est de satulGiurgeşti, Buneşti – Dealul Bobului şi Chirceşti – DealulCetăţuii, jud. Vaslui, întâlnim concreţiuni grezoase încineritele de Nuţasca – Ruseni, având o consistenţă slabă,datorită materialului vulcanic piroclastic (cenuşatransportată de vânt şi depusă în straturi groase de circa

20-60 cm). Cineritele de tip Nuţasca - Ruseni în alternanţă cu concreţiunile grezoase apar atât laArsura – Dealul Mare cât şi în Huşi - Dealul Dobrina - Voloseni, la Şchiopeni (Văleni) – DealulPopii şi Şişcani.

Şi în localitatea buzoiană Ulmet, aflată în zona munţilor Buzăului, există câteva forme demicrorelief care atrag turiştii. Este vorba despre trovanţi, despre care localnicii spun că sunt vii şi căau puteri tămăduitoare. Spectaculosul microrelief de trovanți se găsește pe valea Bălănesei, laaproximativ un kilometru de satul Ulmet (com. Bozioru).

Aceste stânci cu forme bizare mai sunt cunoscute și sub numele de „pietre vii” pentru că secrede că acestea ar crește din nisip. Însă din punct de vedere științific, trovanții sunt depozite denisip și stratificații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc).

Încă din anul 2000 cercetătorii Chintăuan I. şi Vlad Codrea, acordă o atenţie deosebităacestor formaţiuni grezoase, tipărind lucrarea „Aceste pietre stranii“.

Ulterior astfel de concreţiuni vor fi întâlnite în studiile lui Mârza I. şi colab., caresemnalează prezenţa concreţiunilor grezoase distincte alungite, cu un gol axial, în zona Cheia(Cluj), iar Chintăuan I. descoperă şi prezintă primele concreţiuni grezoase fosilifere (cu moluşte),dar şi concreţiuni cu material cineritic. Prof. Vlad Codrea semnalează prezenţa unei concreţiunigrezoase cu o vertebră de cetaceu la Vâlcele (la 7 km sud de Feleacu).

Geologul Țicleanu V. de laInstitutul Național de Geologie dinBucurești, este de părere că trovanțiis-au format în Meoțian, în urmaunor șocuri seismice generate depresiunea faliilor locale sau prin alteaccidente naturale din scoarțaterestră. Intervalele stratigrafice cutrovantii sunt mult mai numeroase,frecvență ce demonstrează căcondițiile dinamice cerute pentru

geneza trovanților sunt destul de frecvente în evoluția geodinamică a Pământului.Formaţiuni geologice în Muzeul Trovanţilor din Costeşti sunt formaţi într-o deltă, în urmă

cu 6,5 milioane de ani. Trovantii de aici sunt impresionanţi prin dimensiunea lor, de la doi-treicentimetri până la aproximativ cinci metri, dar şi prin forma lor.Rezervaţia Naturală Muzeul Trovantilor din comună Costeşti, judeţul Vâlcea, a fost înfiinţată prinHG nr. 1581/2005 şi este administrată de Asociaţia Kogayon, organizaţie nonguvernamentala deprotecţie a mediului care are sediul în localitate. Rezervaţia este situată în sudul comunei, lângăDrumul Naţional 67 Râmnicu Vâlcea-Târgu Jiu. Are o suprafaţă de 1,1 hectare şi a fost constituităcă rezervaţie geologică.