RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ

pg. 1

RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA

TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ.

CUPRINS.

Lista de Abrevieri………………………………………………………………..…......p. 1

Introducere…………………………………………………………………..................p. 3

Capitolul I Sfintele Taine ale iniţierii………………………………………..............p. 11

a) Intrarea în Biserică………………..........…………………………..........p. 11

b) Sfintele Taine de iniţiere în creştinism……………………………..........p. 13

c) Administrarea Sfintelor Taine……………………………………...........p. 18

Capitolul II Sfânta Taină a Botezului ……………………………………….…..........p. 20

a) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşitorul şi primitorul…….........p. 22

b) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşirea şi efectele Botezului…...p. 31

c) Cazuri speciale şi practici necanonice…..…………………………..….....p. 51

Capitolul III ……………………………………….….......p.

55

a) Norme privind săvârşitorul şi primitorul Tainei Mirungerii………...........p. 57

b) Norme privind săvârşirea şi efectele Tainei Mirungerii………….............p. 59

Capitolul III Sfânta Taină a Euharistiei……………………………………................p. 71

a) Norme privind săvârşitorul şi primitorul Tainei Euharistiei……….…......p. 73

b) Norme privind săvârşirea şi efectele Tainei Euharistiei………….…........p. 79

CONCLUZII………………………………………………………………….……....p. 96

Bibliografie……………………………………………………………………..…...p. 107

pg. 2

LISTA ABREVIERILOR

A.B. – Revista Altarul Banatului

Apost. – apostolic

Arhid. – arhidiacon

Arhim. – arhimandrit

art. – articol

Asist. – asistent

B.O.R. – Revista Biserica Ortodoxă Română

cap. – Capitol, capitolul

can. Can. – canonul, canoanele

cf. (Cf.) – conform

CIC – Corpus juris civilis, ed. P. Krueger (vol. II:

Codex Justiniani – Cod. Just.), ed. XI,

Berlin, 1954.

COED – Conciliorum oecumenicorum decreta, ed.

J. Alberigo ş.a.., ed. III, Bologna, 1973.

col.= coloana

Col.= Colecţia

coord.= coordonat

Cuv. – Cuvânt, Cuvântul, Cuvântarea

d. Hr. – după Hristos

Diac. – Diacon

dr. – Doctor în ştiinţe

drd. – doctorand

ec. – ecumenic

Ec. – Econom

ed. – ediţia

Ed. – Editura

Ed. Inst. Biblic – Editura Institutului Biblic

Ed. I. B. M. O., - Editura Institutului Biblic şi de

Misiune Ortodoxă

Ed. Inst. B.M.B.O.R., (Ed. IBMBOR -

E.I.B.M.B.O.R.) – Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române

FR – Filocalia Română

G.B. – Revista Glasul Bisericii

gr.= grec, grecească

î.d. Hr. – înainte de Hristos

M.A. – Revista Mitropolia Ardealului

M.B. – Revista Mitropolia Banatului

Mgd. – Magistrand

M.M.S.– Revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei

M.O. – Revista Mitropolia Olteniei

n.a. – nota autorului

n.n. – nota noastră

nr. – numărul, numerele

Op. cit. – opera citată

Ort. – Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române

p. – pagina citată (paginile)

pct.= punctul, paragraful

pr. – preot

prof. – profesor

Prot.= Protosinghel

P.G. – Patrologia Greacă (J.P. Migne, Patrologiae

cursus completus, Series graeca, Paris,

1857 şi urm. (reed. Turnhout, 1963).

P.L. – Patrologia Latină (Patrologia Latina, Paris,

1844).

Pr. = Preot

Prof. – Profesor

P.S.B. – colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti

rev. – revista

Rev. – reverend

R.T.A. – Revista de Teologie Sfântul Apostol

Andrei

Sin. – Sinod

S.T. – Revista Studii Teologice

t., (tom.) = tomul

T.D. – Teză de Doctorat

T.D.O. – Teologia Dogmatică Ortodoxă

T.D.S. – Teologia Dogmatică şi Simbolică

trad.= traducere, tradus

trad. rom. = tradus în româneşte, traducerea

românească;

T.V. – Revista Teologie şi Viaţă

v. – vezi…, vezi la…,

V.O. – Vestitorul Ortodoxiei, Bucureşti.

vol. – volumul, volumele

pg. 3

INTRODUCERE.

Biserica Ortodoxă învaţă că mântuirea se realizează prin încorporarea şi creşterea

oamenilor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, atât ca trup tainic dar şi ca trup

vizibil al Domnului, ceea ce se înfăptuieşte de regulă prin Tainele numite ale iniţierii (Botez –

Mirungere - Euharistie), care administrate într-o anumită succesiune pun temelia vieţii

creştine, şi astfel credincioşii, renăscuţi prin Botez, sunt întăriţi de Mirungere (Confirmare) şi

sunt hrăniţi de Euharistie.

În ciclul de taine ale iniţierii, după botez, ungerea şi sfinţirea trebuie să o primim

înainte de a ne uni cu Hristos. De unde şi o anumită ordine în primirea Tainelor : întâi Taina

Sfântului Botez, în al doilea rând Taina ungerii cu Sfântul Mir şi numai după aceea,

împărtăşirea cu Sfânta Euharistie.1 În acest fel, Iniţierea creştină este un tot în care

Mirungerea desăvârşeşte Botezul, iar Euharistia le încununează pe amândouă; şi dacă

„Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe daruri minunate, iar

puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului Însuşi Trupul şi Sângele lui Hristos”2.

În această lucrare vom încerca să aducem în atenţie rânduielile şi normele canonice

ortodoxe privind administrarea Tainelor iniţierii sau încorporării noatre în Biserică. Prin

aceste Taine esenţiale, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cel ce crede în Mântuitorul Hristos

este „unit deplin cu El” sau „introdus deplin în Biserică”3.

Între lume şi Biserică există o strânsă legătură şi astăzi, când se promovează şi se

recunoaşte libertatea credinţei, ca o măsură de salvgardare a Statului, cel puţin prin distincţia,

vitală pentru acesta, dintre spaţiul religios şi spaţiul politic,4 istoria dreptului canonic

reaminteşte cum aproape întotdeauna a existat un anumit grad de interferenţă al categoriilor şi

al procedurilor între legislaţiile bisericească şi cele laice5.

Toţi creştinii suntem uniţi în chip tainic şi negrăit cu Hristos şi întreolaltă prin harul

Tainelor, al Botezului şi al Euharistiei6, iar Biserica este însuşi corpul lui Christos, întemeiată

în mod vizibil ca societate umană, pentru a continua lucrarea Lui în salvarea lumii7, iar

mântuirea noastră, şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră

cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl

Meu decât prin Mine” (Ioan XIV, 6) 8

.

De două mii de ani, pentru creştinii din toată lumea, absenţa unei întâlniri personale şi

vizibile cu Mântuitorul, după înălţarea Lui la cer, este împlinită de Harul revărsat în sfintele

taine, care sunt o permanentă sărbătoare a Cincizecimii pentru sufletele credincioşilor,

sărbătoare cu reale urmări ontologice, iar aşteptarea în perspectivă eshatologică a „întâlnirii

1 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. T Bodogae, Sibiu, 1946, p. 28.

2 Idem, p. 27.

3 Pr. Prof. Ion Ionescu, Tainele de iniţiere în Biserica Ortodoxă, G. B., XXXIII (1983), nr. 9-12, p. 460.

4 L.-M. Harosa Regimul constituţional al cultelor în Statele Uniunii Europene. O persectivă comparată în

„Paşi spre integrare. Religie şi drepturile omului în România, coord. S. Frunză, ed. Limes, Cluj-Napoca,

2004, p. 91-100. 5 I. N. Floca, „Drept canonic ortodox…, vol. I, p. 70

6 I. Karmiri, I Orthodoxoς Ekklisiologhia, (în limba greacă), Atena-1973, p. 242-243, apud Pr. Prof. Dr.

Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, vol. 2, Bucureşti, 1997, p. 173. 7 A se vedea pentru dezvoltări filozofice Arhid. Pr. dr. I. N. Floca, „Drept canonic ortodox. Legislaţie şi

administraţie bisericească. Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

1990, vol. I, p. 58-64. 8 Drd. Emanuel Banu, Importanţa Sfintelor Taine în creşterea noastră în Hristos, „Studii Teologice, nr. 7-

10/1976, p. 683-694.

pg. 4

depline” poate fi înţeleasă numai prin faptul că „noi şi acum îl întâlnim pe Domnul cel

preamărit, căci El face vizibilă şi palpabilă între noi prezenţa Sa harică, activă – prin

Sfintele Taine”9. Ele sunt lucrări vizibile, acte externe şi personale ale Mântuitorului, în

vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora „ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus” şi prin

care venim „în contact viu cu misterul cultic sfinţitor al lui Hristos”10

.

Evident, Sfintele taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ţinta reală

a lui Dumnezeu în actele Sale mântuitoare11

. Subliniind acest sens un teolog rus arată că

trebuie să aflăm ultimul înţeles al ideii ortodoxe de mântuire în sărbătoarea Schimbării la faţă

(a transfigurării)12

, deoarece Sfintele Taine sunt acte care transfigurează chipul desfigurat al

omului căzut în păcat, pentru că : „Nu există un alt mijloc mai bun de a găsi şi de a primi pe

Mântuitorul sau ceva din cele ce ne dă El, ca Sfintele Taine; căci acestea ne fac pe noi

consângeni cu Sângele Lui şi ne fac părtaşi atât la patimile pe care le-a îndurat, cât şi la

harurile pe care le-a dobândit prin naştere.”13

Cu siguranţă, în contextul ecumenic de astăzi, Tainele iniţierii, reprezintă, una dintre

temele principale ale eclesiologiei, cel puţin a celei ortodoxe, iar în conexiune cu acest

subiect istoria dreptului canonic arată că este foarte importantă atitudinea pe care trebuie să o

aibă Biserica faţă de Tainele săvârşite în afara graniţelor ei canonice. Numai prin Tainele

iniţierii (Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania) Hristos se prelungeşte în oameni, făcându-i

mădulare ale Trupului Său, iar oamenii dobândesc viaţa cea nouă în Hristos şi cu Hristos. Şi

numai în spaţiul acestor trei Taine se realizează deplina încorporare a omului credincios în

Hristos, ca mădular al Trupului Său tainic, Biserica, adică se obţine, în dimensiunile ei

esenţiale calitatea deplină de creştin, şi într-un crescendo rapid, se realizează urcuşul

credinciosului, eliberat de păcat, spre veşnicie, pe calea îndumnezeirii.

Pentru aceasta, păstrând cu sfinţenie dispoziţiile tuturor canoanelor, Părinţii Bisericii au

„întărit aşezământul lor întreg şi nestrămutat”, întrucât le-au considerat a fi „date de

trâmbiţele Duhului Sfânt, de prea lăudaţii Apostoli, de către cele şapte Sfinte Sinoade

Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de aşezăminte… şi de către Sfinţii

noştri Părinţi… fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt…”.14

Temeiurile, dispoziţiile şi normele canonice, privind administrarea Sfintelor Taine au

sancţionat de fapt întreaga rânduială şi disciplină canonică referitoare la modul săvârşirii,

administrării şi validităţii Tainelor. Orice lucrare de Drept Canonic Bisericesc recunoaşte o

anume rigurozitate, proprie demersului exact al cercetării juridice. Astfel marele teolog şi

canonist român Părintele Profesor Liviu Stan, în legătura cu subiectul nostru, spune tranşant

că învăţătura Bisericii Ortodoxe din primul mileniul exprimată prin texte canonice, impune

considerarea ca nevalide a tuturor tainelor care se săvârşesc în afara Bisericii Ortodoxe fie de

către eretici15

, fie de către schismatici ...16

Ca urmare, dacă ar fi să urmeze norma pe care o

9 1. E. H. Shillebeeck, Hristos – Taina întâlnirii noastre cu Dumnezeu, în „Ortodoxia, XVIII (1956), nr. 1, p.

120. 10

Ibidem. 11

A. Schmemann, Liturghy and life – Christian development through Liturgical Experience – New York,

1974, p. 90. 12

Ibidem. 13

N. Cabasila, op. cit., cartea III-a, P. G., t. CL, col. 577, la Pr. Prof. Ene Branişte, Explicarea Sfintelor

Liturghii, după Nicolae Cabasila, Bucureşti, 1943, p. 117. 14

Can. 1 sinodul VII ecumenic (Dr. N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. Uroş

Kovincici şi dr. N. Popovici, Arad, 1930-1936, vol. I, pct. 2, p. 490-491). 15

Canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic: „(...) Iar eretici numim pe cei ce de demult au fost îndepărtaţi

din Biserică şi pe cei ce după aceea au fost daţi anatemei de către noi, iar pe lângă aceştia şi pe cei ce,

pg. 5

indică această învătătură şi canoanele corespunzetoare, atunci ar trebui ca în cazul cînd orice

neortodox ar dori să intre în Biserică, botezul nici unuia să nu mai fie socotit valid. De

asemenea, cînd ar dori să intre în Biserica ortodoxă vreun cleric neortodox, indiferent din

care Biserică sau confesiune, acesta ar trebui să fie întâi botezat şi apoi hirotonit, bineînţeles

în cazul că ar urma să fie admis în cler. Pentru acest motiv Can. 48 Cartagina nu îngăduie

botezarea şi hirotonirea din nou17

.

În nici un caz, după cum am mai spus, Biserica nu poate declara validă, nici chiar prin

iconomie, o lucrare sau o taină a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat

măcar în tinda ei18

.

Validitatea unei Taine presupune verificarea a patru condiţii19

:

- Prima condiţie este obiectivă, săvârşirea slujbei religioase respective potrivit

rânduielii Bisericii, depozitara şi distribuitoarea harului.

- A doua condiţie, tot obiectivă, priveşte pe săvârşitorul tainelor, care este însuşi

Dumnezeu. Episcopul şi preotul sunt instrumentele, prin care Dumnezeu săvârşeşte aceste

taine.

- A treia condiţie, este subiectivă şi priveşte pe săvârşitorul văzut, adică slujitorul

Tainei, căruia i se cere intenţia de a săvârşi taina în conformitate cu Biserica.

- A patra şi ultima condiţie este to subiectivă şi priveşte starea şi pregătirea sufletească

a primitorului.

Aşadar, se poate vorbi de un drept canonic-liturgic propriu-zis, care constituie un

adevărat îndreptar, o călăuză şi un normativ sigur în administrarea corectă a Sfintelor Taine,

pentru că acestea „nu se pot face arbitrar, ci după normele stabilite de Biserică”20

şi din acest

motiv, pe lângă multe altele, credinciosul – laic sau cleric – trebuie să se afle, încă de la

naşterea sa prin botez, într-o comuniune permanentă cu Biserica. Can. 80 Trulan chiar

pedepseşte clericul şi laicul care nu merge la biserică cel puţin o dată la trei săptămâni, sub

pedeapsa caterisirii pentru clerici şi a excomunicării – îndepărtare de la împărtăşire - pentru

laici.21

Modul administrării tainelor de iniţiere s-a dezvoltat încă de timpuriu în Biserică sub

forma unui model care arată clar cum s-au înţeles diferitele trepte ale iniţierii. Acest model

vechi cuprindea următoarele părţi:

prefăcându-se că mărturisesc credinţa cea sănătoasă, s-au făcut schismatici şi se adună împotriva

episcopilor noştri canonici. cf. Canonul 74 apostolic; canoanele 12, 14 şi 15 ale Sinodului de la Antiohia

(341); canonul 4 al Sinodului de la Sardica (342-343); canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare. Vezi şi Ioan

N. Floca, Canoanele…, p. 74. 16

Despre eretici şi schismatici vorbeşte şi can. 7 sin. II ec. : „noi oprim ca, împotriva episcopului, să poată

ridica acuze orice eretic, înţelegând sub cuvântul eretic nu numai pe cei ce propriu-zis sunt în erezie şi pe

care Părinţii nostri i-au condamnat din cauza învăţăturii lor greşite, ci şi pe toţi aceia, care s-au făcut

schismatici, precum şi pe cei ce formează adunări ilegale împotriva episcopilor canonici, cu toate că aceştia

se înfăţişează ca şi când ar mărturisi credinţa ortodoxă (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, part. 1, p. 113.) 17

Vezi şi can. 14, 47, 68 ap.; 5 Antioh.; 9 sin. I-II. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 288). 18

Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 321, 323. 19

Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 516-519 20

Prof. Dr. D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1809, p. 3. 21

Vezi şi can. 8, 9 ap.; 66 Trul.; 2 Antioh. 11 Sard. (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi

Comentarii, ed. a III-a, Sibiu, 2005, p. 165-166).

pg. 6

1) pentru adulţi un timp de încercare22

şi pregătire în care catehumenii erau formaţi23

pentru includerea lor în Biserică; în vremea primară a creştinismului, Taina Sf. Botez

era precedată de o instrucţie creştină sistematică şi de o pregătire trupească şi

sufletească deosebită. Candidatul la botez trebuia mai întâi să-şi îndeplinească stagiul

de catehumen,24

apoi să aştepte cu post şi rugăciune „zilele Paştelui”, când urma să fie

botezat25

.

2) Botezul săvârşit de episcop înconjurat de preoţi şi diaconi, sau săvârşit de preoţi

ajutaţi de diaconi, precedat de rostirea simbolului credinţei26

şi de diferite ectenii şi

alte acte liturgice;

3) Mirungerea, săvârşită în Apus numai de episcop, iar în Răsărit săvârşită şi de preot,

eventual în prezenţa episcopului, prin punerea mâinilor sau ungere cu Sf. Mir sau

ambele27

;

4) Slujba Sfintei Euharistii, în timpul căreia noii botezaţi şi mirunşi erau primiţi la

părtăşia deplină la Trupul lui Hristos.

În Biserica primară cele trei taine erau împărtăşite în cursul unei singure slujbe

liturgice. După aceasta urma o perioadă de instrucţie catehetică şi maturitate duhovnicească şi

participarea deasă la Euharistie. Bineînţeles, acest model rămâne ca ideal pentru amândouă

Bisericile, deoarece corespunde cel mai bine cu modul în care primele Biserici creştine, care

s-au aflat în comuniune deplină, şi şi-au însuşit tradiţia biblică şi apostolică, în timp ce astăzi,

există în diferitele confesiuni creştine, îndeosebi protestante, o mulţime de obiecţii, fie pentru

înlăturarea tainelor, fie împotriva numărului lor, fie chiar se pretinde că ele ar fi invenţii ale

„popilor”28

.

22

Can. 12 Ancira prevede că acei catehumeni căzuţi care se întorc la biserică vor fi spălaţi de păcat chiar prin

botezul valid săvârşit după rânduiala pentru penitenţi. Vezi şi can. (14 sin. I ec.; 5 Neocez.; 5 Chiril Alex.)

Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 208 23

«Catehumenul, spune Sfântul Niceta, este ca un oaspete, sau ca un vecin al credincioşilor: el ascultă afară

tainele, dar nu le înţelege, ascultă harul, dar nu şi-l însuşeşte». Asist. Ştefan C. Alexe, Sfântul Niceta de

Remesiana şi ecumenicitatea Patristică, S. T., Nr. 7-8, 1969, p. 541. 24

Can. 78 VI; 46 Laod. 25

Can. 45 Laod. 26

Înaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea

Simbolul ei de Credinţă, fiindcă Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credinţei, care era Catehismul lor,

trebuitor pentru lucrarea misionară, înăuntru şi în afară. Nu se puteau închipui candidaţi la Botez fără sş ştie

pe de rost Simbolul Credinţei. Se cunosc: Simbolul de Credinţă Apostolic sau roman. Simbolul de Credinţă

al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul

de Credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele. Aceste Simboluri de Credinţă se deosebeau puţin între ele,

după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeală sau alta a ereziilor; dar ele erau identice

în privinţa ideilor principale pe care le susţineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastră realizată în

Hristos, despre Biserică şi Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 şi 381 au contopit aceste simboluri de

credinţă locale, le-au întregit şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine,

comoară preţioasă pentru totdeauna. (Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, cu aprobarea Sf. Sinod,

EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 45). 27

La început Sf. Apostoli săvârşeau această Sf. Taină prin punerea mâinilor, precum am văzut (Fapte 8, 17).

De la o vreme însă, Sf. Apostoli au înlocuit punerea mâinilor prin ungere şi lucrul acesta s-a făcut destul de

timpuriu, odată cu întinderea creştinismului, care nu mai îngăduia mersul apostolilor aşa departe şi pentru

prea mulţi botezaţi. Pe măsură ce se răspândea creştinismul, această Sf. Taină a început să se săvârşească

prin ungere cu Sf. Mir şi de către fiecare preot, în asemănare şi cu ungerea din Testamentul Vechi în care

preoţii şi profeţii, ungând cu untdelemn, invocau binecuvântarea dumnezeiască. (Învăţătura de credinţă …,

p. 95-96.) 28

Diac. P. I. David, Călăuză creştină – Sectologie, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994,p. 261.

pg. 7

În primele veacuri, Biserica insista permanent în catehizare, nu numai pentru

înţelegerea tainelor, ci pentru acceptarea, primirea şi încorporarea primitorilor în Hristos şi în

Biserica Sa, iar până în 1054, Biserica şi-a păstrat unitatea dogmatică, liturgică şi canonică

mai ales prin taine29

. După Reformă s-a şters mult din partea văzută a Tainelor din cauza

inovaţiilor apusene, păstrându-se numai simbolismul Botezului şi Cinei, iar în lumea sectelor

s-a accentuat ceremonialul primirii la altă credinţă şi intensificarea prozelitismului şi pentru

faptul că n-au mai avut taine care să-i ţină legaţi de aceeaşi „o credinţă, un Domn şi un

Botez”. În faţa acestei situaţii, Consiliul Ecumenic al Bisericilor încearcă astăzi, lăudabil, prin

Documentul Botez-Euharistie-Ministerium (BEM) să ajungă la un consens cu privire la

tainele respective30

.

Şi dacă în principiu, putem considera că toţi credincioşii sunt membre ale Trupului lui

Hristos, în realitate sunt numai aceia care prin Sf. Botez s-au încorporat Trupului Său văzut şi

n-au ieşit din împărtăşirea harului dumnezeiesc. În acest sens Biserica Ortodoxă precizează

următoarele: întrucât deplinătatea credinţei o păstrează Biserica Ortodoxă, toţi credincioşii cu

botezul valid ortodox sunt membri adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe; ceilalţi care mărturisesc

greşit credinţa sunt numai membri provizorii ai Bisericii Mântuitorului, fără nici un drept în

Biserica Ortodoxă, până la abjurarea tuturor rătăcirilor şi îndeplinirea tuturor formelor

prevăzute, până atunci ei rămân grupaţi aparte în confesiuni creştine.31

Începând din secolul XIX şi până în zilele noastre, în teologia ortodoxă se observă o

anumită influenţă a scolasticismului occidental şi a modului de gândire străine duhului

Sfinţilor Părinţi, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi canonice. Pentru

aceasta, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele teologiei din primul

mileniu al crestinătăţii, întoarcerea la Sfintii Părinţi a căror învătătură, în mod cît se poate de

concentrat, este formulată în sfintele canoane ale Bisericii, care alcătuiesc colecţiunea

generală, fără deosebire, şi au obligativitate universală pentru toţi membrii Bisericii. (...)

Pentru că izvorul fundamental şi primar, pe care se bazează – canoanele, (s.n.) - şi din care

derivă toate, este Sfânta Scriptură şi Tradiţia - cum spunea în anul 1884 dr. Nicodim Milaş32

.

Prin Taine, Biserica oferă lucrarea Sfintei Treimi în lume, transmite harul dumnezeiesc

ca cel ce este începutul mântuirii (Evr. I, 2-4) şi transformarea noastră (Gal. III, 27) din om

vechi în om nou, duhovnicesc (Rom. VI, 6), iar calitatea de creştin complet şi integru nu o

poate avea cineva decât prin Sfintele Taine33

.

Deoarece numim Biserică numai acea adunare a credincioşilor în care s-a păstrat

plenitudinea succesiunii – credinţa adevărată şi preoţia adevărată – putem spune că singura

Biserică în care se continuă lucrarea săvârşită prin jertfa Mântuitorului este desigur, Biserica

Ortodoxă,34

care, prin raportare la această moştenire, are posibilitatea şi autoritatea să

aprecieze, cât de apropiată sau îndepărtată este învăţătura de credinţă şi rânduiala celorlalte

confesiuni eterodoxe. În acest scop se ia în considerare dacă respectiva confesiune diferă de

Biserica Ortodoxă numai în ce priveşte unele puncte secundare de credinţă şi de ritual, sau

greşeşte cu privire la baza credinţei Bisericii şi are învăţătură denaturată atât în ce priveşte

chestiunile de credinţă cât şi disciplina bisericească.35

29

Ibidem. 30

Idem, ibidem. 31

Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc universal, 1942, p. 262-263. 32

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. 1, partea1, p. 5. 33

Diac. P. I. David, op. cit., p. 259-260. 34

Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică, S. T., VII (1955), p. 305-323. 35

N. Milaş, Canoanele…, vol. I, partea I, p. 261.

pg. 8

Se ţine apoi seamă dacă în respectiva Biserică s-a păstrat succesiunea neîntreruptă a

puterii ierarhice de la Apostoli până în ziua de astăzi, ca în virtutea acestei constatări preoţia

să fie considerată legală din punct de vedere canonic, chiar dacă în Biserica respectivă există

concepţii diferite care nu ating în schimb baza credinţei creştine, fiinţa şi puterea tainelor; în

cazul invers, dacă succesiunea apostolică este întreruptă, iar Biserica respectivă, despărţită

fiind de unitatea Bisericii, a introdus într-însa o ierarhie deosebită, independent de

succesiunea apostolică, o asemenea preoţie nu poate fi recunoscută ca adevărată.36

Cum potrivit Bisericii Ortodoxe, ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci şi

continuitatea preoţiei, tainele lor nu sunt valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar

clericul care le va socoti totuşi valide este supus caterisirii37

. În acest context problematica

rânduielilor şi normelor canonice privind primele trei Taine ale Bisericii numite Taine ale

iniţierii reprezintă fără îndoială un subiect important.

În nici un caz, după cum am mai spus, Biserica nu poate declara validă, nici chiar prin

iconomie, o lucrare sau o taină a vreunui eretic sau schismatic, atîta timp cît el nu a intrat

măcar în tinda ei38

.

Harul primit prin Sfintele Taine lucrează numai atâta timp cât creştinul se află în

comuniune cu Biserica. De aceea, afirmaţia Bisericii Romano-Catolice că cei care se fac

părtaşi Tainelor în afara Bisericii, pot fi asemănaţi cu cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie în

Biserică39

, este total greşită şi a fost condamnată de practica şi doctrina canonică a Bisericii

Ortodoxe Ecumenice40

. Aşadar, în asemenea cazuri de ieşire din comuniunea cu Biserica

Ortodoxă – prin erezie sau schismă – nici Taina Botezului şi nici Taina Hirotoniei nu mai

asigură rămânerea harului, pentru că în afară de Biserică nu este mântuire. Readministrarea şi

împărtăşirea harului la revenirea în Biserica Ortodoxă – în cazul eterodocşilor – este deci

îndreptăţită din punct de vedere dogmatic şi canonic.

Potrivit Can. 46 ap. tainele ereticilor nu sunt taine – botezul şi celelalte sfinte taine.

Primind Botezul, persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind

astfel subiect de drepturi şi obligaţii din punct de vedere canonic. Totuşi, deoarece astăzi

există mai multe confesiuni creştine, trebuie făcută distincţia între: botezul ortodox, care îl

face pe primitor membru deplin al Bisericii, şi botezul eterodocşilor41

, care, atunci când este

săvârşit în numele Sfintei Treimi, îl face pe primitor membru provozoriu al Bisericii până la

primirea deplină a credinţei ortodoxe.42

Botezul valid nu se repetă, dar un botez necurat al

ereticilor trebuie refăcut în forma validă43

. Iar în can. 57 Cartagina prin care copiii botezaţi ai

donatiştilor pot fi hirotoniţi dacă revin la biserică, se face şi o adevărată meditaţie asupra

faptului că tainele au deplină valabilitate numai dacă se săvârşesc în Biserica Ortodoxă44

.

36

N. Milaş, Canoanele…, vol. I, partea I, p. 261. 37

Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 35. Vezi şi can. 47, 68 ap.; 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec., 95 Trul.; 7, 8 Laod.; 1,

47 Vas.. 38

Preot Prof. Dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 321, 323. 39

Vezi H. Andrutsos, Simbolica, trad. de Prof. Dr. Iustin Moisescu, Craiova, 1955, p. 256. 40

Vezi canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 40). 41

C. Drăguşin, Primirea eterodocşilor în Biserică, în Ortodoxia, IX (1957), Nr. 2, p. 282. 42

Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc…, p. 181. 43

Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 35. Vezi şi can. 46, 47, 49, 50 ap.; 8, 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec.; 84, 95 Trul.;

32 Laod.; 48, 72 Cartag.; 1, 47, 91 Vasile cel Mare. 44

Vezi şi can. 46, 47, 68 ap.; 8 sin. I ec.; 7 sin. II ec.; 95 Trul.; 47, 66, 67, 68, 69, 91, 92, 93, 94, 99, 117, 118,

119, 124 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 295).

pg. 9

Dacă încercăm să schiţăm problemele principale în legătură cu validitatea Tainelor

săvârşite de către eterodocşi, acestea ar fi:

1) Problema Bisericii însăşi, a Bisericii adevărate care nu poate exista decât în calitatea

de trup mistic al lui Hristos, avînd prezent încontinuu pe Duhul Sfânt45

lucrător prin Taine în

Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineşte succesiunea apostolică şi dacă

putem socoti Tainele valide acolo unde nu o găsim.

Mai mult decât atât, pentru a putea delimita sau trasa graniţele Bisericii, este necesar să

ne ghidăm şi după criteriul succesiunii apostolice; unde o găsim, acolo este Biserica, şi unde

nu o găsim, nu este Biserica46

.

3) Problema intercomuniunii in sacris a credincioşilor care aparţin diverselor

confesiuni creştine. Intercomuniunea cerută atât de imperios de toate ramurile

protestantismului, neoprotestantismului, şi practicată de către romano-catolici la aşa zisele

ospeţe euharistice, ba chiar, promovată şi de unii teologi ortodocşi47

.

4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni creştine, problemă

atât de actuală oricând, este şi ea printre acelea a căror soluţionare justă depinde în primul

rînd de existenţa Tainelor lucrătoare şi în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe.

5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul că membrii unui astfel de Sinod nu

pot fi în primul rînd, decât episcopii cu succesiune apostolică; dar există oare episcopi cu

succesiune apostolică şi în afara Bisericii Ortodoxe?

La toate aceste întrebări şi încă la multe altele, nu este cu putinţă a da un răspuns

unanim acceptat de toate confesiunile, fără să ne clarificăm care sunt condiţiile pentru ca un

ritual săvârşit într-o comunitate eclesială sau alta, să aibă calitatea canonică de Taină, prin

care să lucreze harul Sfântului Duh48

.

Pentru ajungerea la unitatea deplină între toate confesiunile creştine pe baza minimului

dogmatic sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele

principale a fost văzut tocmai în sfintele canoane înţelese şi practicate într-un anume fel de

toţi Sfinţii Părinţi. De aceea, nu este de mirare faptul că unii dintre teologii ortodocşi, fie nu

cunosc deloc legislaţia canonică a bisericii, fie văd sfintele canoane drept o expresie a

fanatismului, rigorismului excesiv, sau fundamentalismului lipsit de duhul dragostei

evanghelice49

. Aceşti teologi uită însă că Biserica fiind creată de Dumnezeu, este pentru

45

Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru

trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate

mădularele unui singur trup». (Fer. Augustin, Cuvântarea 267, 4, 4, Migne, P. L., XXXVIII, col. 1231.) 46

Prin Biserică Universală se înţelege Biserica Creştină în general în afara căreia nu mai rămâne nimic, piesă

centrală în teologia creştină, indiferent de cult. Este de precizat că atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică

sunt ambele în acelaşi timp, în teologiile lor, Ortodoxă (gr. „păstrător al adevăratei credinţe) şi Catolică (gr.

„Catholicos înseamnă cu vocaţie universală). A se vedea I. N. Floca, „Drept canonic ortodox…, vol. II, p.

182-186. 47

Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura „România Creştină, Bucureşti,

1999, p. 215, 260. 48

Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 306. 49

De exemplu Pr. Prof. Dr. Ion Bria, în cartea „Destinul Ortodoxiei, editată la EIBMBOR, Bucureşti 1989,

scrie următoarele: femeile suferă cel mai mult deoarece, datorită unor traditii din epoci istorice de declin

pastoral, datorită unor interpretări confuze şi nerealiste ale canoanelor valabile în alt mediu cultural şi

social, le este interzis accesul în locurile şi actele sfintitoare, sunt excluse de la anumite organisme

pg. 10

oameni expresia cea mai vizibilă a ordinii căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii”

(I Cor. 14, 33), iar dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe ecumenice au avut

întotdeauna drept scop respectarea învăţăturii de credinţă50

, a rânduielilor cultice51

şi

canonice52

statornicite prin tradiţia scrisă şi nescrisă a Bisericii drept-măritoare.

Când în această lucrare, vorbim despre „rânduielile” şi „normele” canonice de

administrare a tainelor iniţierii, cuvântul „norme” îl vom situa prin conţinut mai aproape de

aspectele juridice decât de acelea teoretice, în timp ce pentru cuvântul „rânduială”, conţinutul

lui de astăzi ne apropie mai mult de actul liturgic, şi de succesiunea cronologică a diferitelor

aţiuni săvârşite în Sfintele slujbe religioase.

Pentru aceste considerente, în această lucrare ne vom restrânge strict la sensul canonic

al termenilor folosiţi şi nu vom aborda toate rânduielile şi toate normele care fac referire la

sfintele taine ale iniţierii, ci numai acele norme şi rânduieli bisericeşti care interesează dreptul

canonic, adică nu ne vom referi la alte aspecte care ţin de administrarea Tainelor, dar sunt fie

numai liturgice, fie numai pastorale.

De asemenea când facem referire la termenul de „administrare”, nu avem în vedere

organizarea teritorială sau ierarhia bisericească şi treptele ei administrative ci căutăm numai

sensul referitor la aţiunea concretă de administrare, şi anume acele acţiuni care săvârşite în

slujba fiecăreia dintre Sfintele Taine ale iniţierii sau introducerii în Biserică, trebuie să fie

canonice şi numai acest sens al administrării ne interesează în lucrare.

Importanţa deosebită a puterii sfinţitoare constă mai ales în faptul că prin mijlocirea ei

se conferă întreaga putere bisericească şi anume prin săvârşirea Sf. Taine a Hirotoniei, în cele

trei trepte de instituire divină. Sf. Taină a Botezului este cea dintâi Taină şi obligatorie

fiecărui credincios, care se împărtăşeşte tocmai pentru ca cineva să devină membru al

Bisericii şi astfel să poată primi şi alte Sfinte Taine, deci şi pe aceea a Preoţiei sau a

Hirotoniei. Apoi, pe de altă parte, pentru unele Taine există un număr mai mare de rânduieli

canonice în legătură cu săvârşirea lor, acestea producând şi mai multe efecte Juridice, în timp

ce, în legătură cu altele, există mai puţine rânduieli canonice. În această lucrare dorim să

abordăm numai acele rânduieli şi norme canonice care privesc Tainele de iniţiere, în ce

priveşte săvârşitorul, primitorul, şi administrarea propriu-zisă a Tainelor, precum şi efectele

juridice pe care le produc aceste Sf. Taine.

parohiale, nu obtin usor permisiunea să propovăduiască şi să evanghelizeze.-p. 100. În ultimii ani,

Bisericile Ortodoxe au încercat să considere cu mai mult spirit critic unele aspecte ale traditiei canonice de

odinioară, aspecte care nu mai au o semnificatie majoră pentru spiritualitatea de azi.-p. 101. Care este

autoritatea Bibliei şi chiar a Traditiei, cînd unele practici rituale şi atitudini canonice, cu privire la femeie şi

mamă, nu tin seama de învătătura şi exemplul lui Iisus Hristos? (subl. n.). În ce măsură practica rituală este

aici fidelă sau consecventă spiritului Evangheliei? Acesta este un domeniu în care se pot observa

„inconsecvente teologice, sau contradictii sistematice, p. 271 50

Vezi can. 49 şi 50 apostolic. 51

Conform art. 41 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii

Ortodoxe Române, - Extras – Bucureşti, 1950, preotului care a săvârşit Sfânta Liturghie fără să facă

proscomidia, i se aplică pedeapsa caterisirii. 52

Vezi can. 10 sin. VII ec.

pg. 11

CAPITOLUL I.

SFINTELE TAINE ALE INITIERII.

a) Intrarea în Biserică.

Biserica Ortodoxă învaţă că mântuirea se realizează prin încorporarea şi creşterea

oamenilor în Hristos, ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, atât ca trup tainic dar şi ca trup

vizibil al Domnului, ceea ce se înfăptuieşte de regulă prin Tainele numite ale iniţierii (Botez –

Mirungere - Euharistie), care administrate într-o anumită succesiune pun temelia vieţii

creştine, şi astfel credincioşii, renăscuţi prin Botez, sunt întăriţi de Mirungere (Confirmare) şi

sunt hrăniţi de Euharistie. În timpurile constituirii Bisericii şi al dezvoltării ei noţiunea era

clară şi se referea simplu la acei păgâni care săvârşind anumite ritualuri, însuşindu-şi anumite

învăţături, deveneau creştini, fiind încorporaţi în trupul lui Hristos, Biserica. Vorbind simplu

şi generic, intrarea sau introducerea în Biserică semnifică acel proces prin care un om

devine creştin.

Dacă în principiu, putem considera că toţi credincioşii sunt membre ale Trupului lui








Pentru că Biserica este o instituţie divino-umană, noţiunea de introducere în Biserică,

comportă o multitudine de sensuri şi semnificaţii religioase, unele divine, altele umane, dar

noi vom face referire numai la acel sens care ne ajută să definim noţiunea din punctul de

vedere al dreptului canonic, respectiv acel proces complex prin care credinciosul dobândeşte

statul deplin de creştin prin participarea după norme şi rânduieli la întregul ciclu de Taine ale

iniţierii. Evident introducerea în Biserică nu este pur şi simplu o intrare fizică într-una din

clădirile sau în una din organizaţiile Bisericii, ci este o noţiune cu un sens particular şi se

referă în mod normal, numai la acei oameni care vin la credinţa creştină, pentru prima dată,

cât şi în mod excepţional, la aceia care se întorc la credinţa creştină după ce au rătăcit în

erezii. Astfel, introducerea în Biserică se suprapune prin efecte, dar, se şi deosebeşte formal

de reprimirea în Biserică.




Ortodoxă,54







53

Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc universal, 1942, p. 262-263. 54

Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică, S. T., VII (1955), p. 305-323. 55

N. Milaş, Canoanele…, vol. I, partea I, p. 261.

pg. 12

Biserica a fost constituită de Mântuitorul Hristos, şi de atunci încorporează în sine

continuu pe acei credincioşii care au îndeplinit (formal) anumite rânduieli cerute de

canoanele creştine, oameni din toate popoarele, din toate timpurile, de toate vârstele,

condiţiile şi stările sociale.

Ca subiect de drept Biserica este o comunitate religioasă creştină al cărei ţel este

înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intră în alcătuirea puterii

bisericeşti56

.

Privind Biserica potrivit dreptului canonic, numai în situaţia ei de instituţie divino-

umană, trebuie să delimităm pentru Noţiunea de Intrare sau Încorporare în Biserică cel

puţin două sensuri :

unul juridic, sau instituţional, privitor la condiţi, structuri, norme şi rânduieli care se

cer şi se săvârşesc pentru ca un credincios să devină şi să fie creştin, adică subiect cu drepturi

şi obligaţii juridico-religioase depline în cadrul Bisericii, prin care se realizează juridic

Introducerea în Biserică.

un sens teoretic-dogmatic, respectiv, însuşirea anumitor învăţături şi practici

ritualice şi de viaţă, care conferă calitatea şi statul de creştin. Acest al doilea aspect conduce

la cealaltă expresie a introducerii în Biserică, Iniţierea în creştinism, şi la acestea mai

trebuie să adăugăm şi sensul duhovniceasc de Taine ale iniţierii.

Împreună aceste trei expresii se conjugă pentru a defini realitatea complexă a

încorporării unui credincios în Biserică.

Principala condiţie cerută în sprijinul oricărei rânduieli creştine este săvârşirea unei

taine corespunzătoare, sau participarea la o taină şi pentru că nici o taină nu se săvârşeşte în

separare de celelalte, ba dimpotrivă, pentru introducerea în Biserică, se săvârşesc de slujitorii

Bisericii, în cadrul Bisericii, într-un ciclu de trei Taine: Botez, Mirungere şi Euharistie,

înţelegem că cele trei expresii deşi nu sunt identice, totuşi pot fi folosite ca şi sinonime:

Introducerea în Biserică, Iniţierea în creştinism, şi Tainele iniţierii, pentru că se referă la

unul şi acelaşi proces, evident păstrând fiecare specificul ei.

Prin Taine, Biserica oferă lucrarea Sfintei Treimi în lume, transmite harul dumnezeiesc

ca cel ce este începutul mântuirii (Evr. I, 2-4) şi transformarea noastră (Gal. III, 27) din om

vechi în om nou, duhovnicesc (Rom. VI, 6), iar calitatea de creştin complet şi integru nu o

poate avea cineva decât prin Sfintele Taine57

.

Initierea creştină are o semnificaţie îndeosebi teoretică şi conţinutul ei este realizat

prin cateheză care desemnează în sens restrâns „transmiterea vie a tezaurului credinţei pentru

noii membri care se alătură Bisericii”58

, deci, o iniţiere în tainele credinţei creştine a celor

care doresc să primească Botezul şi să devină astfel membri ai Bisericii. Văzută însă ca

lucrare duhovnicească, iniţierea creştină este un proces care odată început se continuă toată

viaţa şi se repetă la nivele mereu superioare prin comuniunea din cadrul Sfintei Liturghii care

este o cateheză desăvârşită ce ne introduce de fiecare dată în taina credinţei dăruindu-ne

experienţa întâlnirii, comuniunii şi cuminecării mântuitoare cu Dumnezeu.

În acest fel introducerea în Biserică nu este epuizată odată cu săvârşirea ciclului de

Taine ale iniţierii, ci este repetată la fiecare comuniune a credincioşilor în cadrul Sfintei

56

FLOCA, arhid. prof. dr., Ioan N., Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, Vol. I,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 231. 57


Jean Danielou, Regine de Charlat, La Catechese aux premiers siecles, Paris, 1968, p. 7.

pg. 13

Liturghii, şi pentru fiecare credincios în parte. Şi dacă Botezul odată săvârşit în formă validă

nu se mai repetă, celelalte două taine se repetă. Astfel Mirungerea se repetă în cazuri

excepţionale, în cazul reprimirii unor eretici, iar Euharistia se repetă constant, ţinând de

ritualul permanent al comuniunii harice dintre creştini şi Dumnezeu. Totuşi numai când sunt

săvârşite prima dată, pentru un necredincios, sau pentru un eretic ce revine la credinţă şi în

succesiunea prevăzută de rânduieli, tainele iniţierii au urmări duhovniceşti şi efecte juridice,

pentru ca ulterior să aibă numai efectele duhovniceşti.

b) Sfintele Taine de iniţiere.

Am spus că introducerea în Biserică sau iniţierea creştină se săvârşeşte prin ciclul

celor trei Taine ale iniţierii, iar în contextul ecumenist, de astăzi, Tainele iniţierii,

reprezintă, una dintre temele principale ale eclesiologiei, cel puţin a celei ortodoxe, şi în

conexiune cu acest subiect istoria dreptului canonic arată că este foarte importantă atitudinea

pe care trebuie să o aibă Biserica faţă de Tainele săvârşite în afara graniţelor ei canonice.

Pentru aceasta, păstrând cu sfinţenie dispoziţiile tuturor canoanelor, Părinţii Bisericii au

„întărit aşezământul lor întreg şi nestrămutat”, întrucât le-au considerat a fi „date de

trâmbiţele Duhului Sfânt, de prea lăudaţii Apostoli, de către cele şapte Sfinte Sinoade

Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de aşezăminte… şi de către Sfinţii

noştri Părinţi… fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh Sfânt…”.59

Fiecare taină are folosul ei deosebit de celelalte, dar, ele conlucrează în direcţia comună

a mântuirii şi prin ciclul de Taine ale iniţierii: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, cel ce crede

în Mântuitorul Hristos este „unit deplin cu El” sau „introdus deplin în Biserică”60

.

Sfânta Liturghie este centrul tuturor Tainelor care se săvârşesc în Biserică, iar „prin

acestea, este permanent prezent viu şi activ Hristos-Domnul în Biserica şi în viaţa

credincioşilor. Prin Sfintele Taine viaţa Bisericii, în Duhul cel Sfânt şi viaţa credincioşilor ei

se uneşte cu viaţa Capului ei nevăzut, cu Hristos şi astfel înaintează în viaţa

duhovnicească ”61

.

Temeiurile, dispoziţiile şi normele canonice, privind administrarea Sfintelor Taine au

sancţionat de fapt întreaga rânduială şi disciplină canonică referitoare la modul săvârşirii,

administrării şi validităţii Tainelor. În acest sens, se poate vorbi de un drept canonic-liturgic

propriu-zis, care constituie un adevărat îndreptar, o călăuză şi un normativ sigur în

administrarea corectă a Sfintelor Taine, pentru că acestea „nu se pot face arbitrar, ci după

normele stabilite de Biserică”62

şi din acest motiv, pe lângă multe altele, credinciosul – laic

sau cleric – trebuie să se afle, încă de la naşterea sa prin botez, într-o comuniune permanentă

cu Biserica. Can. 80 Trulan chiar pedepseşte clericul şi laicul care nu merge la biserică cel

puţin o dată la trei săptămâni, sub pedeapsa caterisirii pentru clerici şi a excomunicării –

îndepărtare de la împărtăşire - pentru laici.63

59

Can. 1 sinodul VII ecumenic (Dr. N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, trad. Uroş

Kovincici şi dr. N. Popovici, Arad, 1930-1936, vol. I, pct. 2, p. 490-491). 60

Pr. Prof. Ion Ionescu, Tainele de iniţiere în Biserica Ortodoxă, G. B., XXXIII (1983), nr. 9-12, p. 460. 61

Pr. Dr. Nicolae, V. Dură, Propovăduirea şi Sfintele Taine, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 140. 62

Prof. Dr. D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1809, p. 3. 63

Vezi şi can. 8, 9 ap.; 66 Trul.; 2 Antioh. 11 Sard. (Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi

Comentarii, ed. a III-a, Sibiu, 2005, p. 165-166).

pg. 14


forma unui model care arată clar cum s-au înţeles diferitele trepte ale iniţierii. Acest model

vechi cuprindea următoarele părţi:

1) pentru adulţi un timp de încercare64

şi pregătire în care catehumenii erau formaţi65

pentru includerea lor în Biserică; în vremea primară a creştinismului, Taina Sf. Botez

era precedată de o instrucţie creştină sistematică şi de o pregătire trupească şi

sufletească deosebită. Candidatul la botez trebuia mai întâi să-şi îndeplinească stagiul

de catehumen,66

apoi să aştepte cu post şi rugăciune „zilele Paştelui”, când urma să fie

botezat67

.

2) Botezul săvârşit de episcop înconjurat de preoţi şi diaconi, sau săvârşit de preoţi

ajutaţi de diaconi, precedat de rostirea simbolului credinţei68

şi de diferite ectenii şi

alte acte liturgice;

3) Mirungerea, săvârşită în Apus numai de episcop, iar în Răsărit săvârşită şi de preot,

eventual în prezenţa episcopului, prin punerea mâinilor sau ungere cu Sf. Mir sau

ambele69

;

4) Slujba Sfintei Euharistii, în timpul căreia noii botezaţi şi mirunşi erau primiţi la

părtăşia deplină la Trupul lui Hristos.

În Biserica primară cele trei taine erau împărtăşite în cursul unei singure slujbe

liturgice. După aceasta urma o perioadă de instrucţie catehetică şi maturitate duhovnicească şi

participarea deasă la Euharistie. Bineînţeles, acest model rămâne ca ideal pentru amândouă

Bisericile, deoarece corespunde cel mai bine cu modul în care primele Biserici creştine, care

s-au aflat în comuniune deplină, şi şi-au însuşit tradiţia biblică şi apostolică, în timp ce astăzi,

există în diferitele confesiuni creştine, îndeosebi protestante, o mulţime de obiecţii, fie pentru

64

Can. 12 Ancira prevede că acei catehumeni căzuţi care se întorc la biserică vor fi spălaţi de păcat chiar prin

botezul valid săvârşit după rânduiala pentru penitenţi. Vezi şi can. (14 sin. I ec.; 5 Neocez.; 5 Chiril Alex.)


«Catehumenul, spune Sfântul Niceta, este ca un oaspete, sau ca un vecin al credincioşilor: el ascultă afară

tainele, dar nu le înţelege, ascultă harul, dar nu şi-l însuşeşte». Asist. Ştefan C. Alexe, Sfântul Niceta de

Remesiana şi ecumenicitatea Patristică, S. T., Nr. 7-8, 1969, p. 541. 66

Can. 78 VI; 46 Laod. 67

Can. 45 Laod. 68

Înaintea Simbolului de Credinta Niceo-Constantinopolitan aproape fiecare Biserică din oraşele mari îşi avea

Simbolul ei de Credinţă, fiindcă Bisericile nu se puteau lipsi de Simbolul Credinţei, care era Catehismul lor,

trebuitor pentru lucrarea misionară, înăuntru şi în afară. Nu se puteau închipui candidaţi la Botez fără sş ştie

pe de rost Simbolul Credinţei. Se cunosc: Simbolul de Credinţă Apostolic sau roman. Simbolul de Credinţă

al Bisericii din Neo-Cezareea Pontului, Simbolul de Credinţă al Bisericii din Cezareea Palestinei, Simbolul

de Credinţă al Bisericii din Alexandria şi altele. Aceste Simboluri de Credinţă se deosebeau puţin între ele,

după cum aveau să apere credinţa Bisericii respective de o greşeală sau alta a ereziilor; dar ele erau identice

în privinţa ideilor principale pe care le susţineau despre Sf. Treime, despre mântuirea noastră realizată în

Hristos, despre Biserică şi Taine. Sinoadele ecumenice din anii 325 şi 381 au contopit aceste simboluri de

credinţă locale, le-au întregit şi desăvârşit, făcând din toate unul singur, pe care l-au dăruit Bisericii creştine,

comoară preţioasă pentru totdeauna. (Învăţătura de credinţă creştin ortodoxă, cu aprobarea Sf. Sinod,

EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 45). 69

La început Sf. Apostoli săvârşeau această Sf. Taină prin punerea mâinilor, precum am văzut (Fapte 8, 17).

De la o vreme însă, Sf. Apostoli au înlocuit punerea mâinilor prin ungere şi lucrul acesta s-a făcut destul de

timpuriu, odată cu întinderea creştinismului, care nu mai îngăduia mersul apostolilor aşa departe şi pentru

prea mulţi botezaţi. Pe măsură ce se răspândea creştinismul, această Sf. Taină a început să se săvârşească

prin ungere cu Sf. Mir şi de către fiecare preot, în asemănare şi cu ungerea din Testamentul Vechi în care

preoţii şi profeţii, ungând cu untdelemn, invocau binecuvântarea dumnezeiască. (Învăţătura de credinţă …,

p. 95-96.)

pg. 15

înlăturarea tainelor, fie împotriva numărului lor, fie chiar se pretinde că ele ar fi invenţii ale

„popilor”70

.

În primele veacuri, Biserica insista permanent în catehizare, nu numai pentru

înţelegerea tainelor, ci şi pentru acceptarea, primirea şi încorporarea primitorilor în

Hristos şi în Biserica Sa, iar până în 1054, Biserica şi-a păstrat unitatea dogmatică, liturgică

şi canonică mai ales prin taine71

. După Reformă s-a şters mult din partea văzută a Tainelor

din cauza inovaţiilor apusene, păstrându-se numai simbolismul Botezului şi Cinei, iar în

lumea sectelor s-a accentuat ceremonialul primirii la altă credinţă şi intensificarea

prozelitismului şi pentru faptul că n-au mai avut taine care să-i ţină legaţi de aceeaşi „o

credinţă, un Domn şi un Botez”. În faţa acestei situaţii, Consiliul Ecumenic al Bisericilor

încearcă astăzi, lăudabil, prin Documentul Botez-Euharistie-Ministerium (BEM) să ajungă la

un consens cu privire la tainele respective72

.

Numai în spaţiul acestor trei Taine se realizează deplina încorporare a omului

credincios în Hristos, ca mădular al Trupului Său tainic, Biserica, adică se obţine, în

dimensiunile ei esenţiale calitatea deplină de creştin, şi într-un crescendo rapid, se realizează

urcuşul credinciosului, eliberat de păcat, spre veşnicie, pe calea îndumnezeirii.

Fiecare creştin cunoaşte că în ciclul de taine ale iniţierii, după botez, ungerea şi sfinţirea

trebuie să o primim înainte de a ne uni cu Hristos. De unde înţelegem că avem o anumită

ordine în primirea Tainelor : întâi Taina Sfântului Botez, în al doilea rând Taina ungerii cu

Sfântul Mir şi numai după aceea, împărtăşirea cu Sfânta Euharistie.73

În acest fel, Iniţierea

creştină este un tot în care Mirungerea desăvârşeşte Botezul, iar Euharistia le încununează pe

amândouă; şi dacă „Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi împărtăşeşte multe

daruri minunate, iar puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului Însuşi Trupul şi Sângele lui

Hristos”74

.

Vorbind într-un sens pur cronologic putem spune că introducerea în Biserică este un

proces cu mai multe etape :

- Prima etapă, teoretică sau pedagogică, este iniţierea catehetică şi ritual-morală, pentru

primirea harului,

- A doua etapă, practic-rituală, prin participarea la ciclul de Taine ale iniţierii, pentru ca

păgânul şi necredinciosul să devină omul nou, sau creştinul,

- Şi în sfârşit următoarea etapă, care le însumează pe primele două, în care se realizează

creşterea şi desăvârşirea duhovnicească, de la statutul de novice până la statutul de creştin

matur.

Introducerea în Biserică nu se epuizează prin săvârşirea tainelor de iniţiere ci doar se

începe atunci, - săvârşirea unei taine fiind întotdeauna un început, şi o refacere pe o treaptă

mereu superioară faţă de starea anterioară-, şi astfel, fiecare credincios este condus pas cu pas

şi treaptă cu treaptă pe spirala vieţii creştine, de slujitorii Bisericii, prin comuniunea creştină,

potrivit rânduielilor stabilite în Biserică de Sfinţii Părinţi începând cu Sfinţii Apostoli şi prin

care slujitorii de astăzi ai Bisericii administrează puterea sacramentală rânduită lor de

Mântuitorul prin succesiunea apostolică.

70

Diac. P. I. David, Călăuză creştină – Sectologie, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994,p. 261. 71

Ibidem. 72

Idem, ibidem. 73

Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. rom. de Pr. T Bodogae, Sibiu, 1946, p. 28. 74

Idem, p. 27.

pg. 16

Despre importanţa rânduielilor Sfântul Igntatie Teoforul îi spunea lui Polycarp:

„Oricine vorbeşte împotriva rânduielilor, chiar dacă ar fi vrednic de credinţă, chiar dacă ar

posti, ar păzi fecioria, ar face minuni sau profeţii, să fie pentru tine ca un lup, lucrând sub

pielea unui miel spre moartea turmei”.75

Faptul că Sf. Polycarp al Smirnei coliturghiseşte împreună cu papa Anicet, la Roma,

dovedeşte atât caracterul unitar al ritului liturgic din cele două mari regiuni ale creştinătăţii de

atunci, Orient şi Occident, cât şi existenţa în Biserica primară a unei rânduieli a sfintei

liturghii, încă din secolul al II-lea. Sfinţii Părinţi amintesc chiar de existenţa unui „canon”

euharistic, adică a unei rânduieli stabilite, în cadrul căreia se afla inclusă şi rugăciunea de

sfinţire a darurilor (anafora), precum şi formulele speciale care se rosteau în momentul

împărtăşirii clericilor şi credincioşilor.76

Biserica a stabilit chiar de la început, o serie de norme şi rânduieli canonice, pentru

exercitarea şi administrarea puterii sacramentale77

, unele referindu-se la cuprinsul însuşi al

puterii sfinţitoare, adică la actele cu caracter sacramental prin care se exercită această putere,

iar altele la competenţa de fond a celor ce exercită această putere şi la competenţa teritorială

în cadrul căreia cei ce obţin această putere sfinţitoare trebuie să exercite actele cu caracter

sfinţitor sau sacramental şi ierarhic.

Administrarea puterii sfinţitoare sau sacramentale78

constituie acea lucrare prin care se

sfinţeşte viaţa credincioşilor, administrându-se atât harul pe care-l împărtăşesc Sfintele Taine,

cât şi acela pe care-l împărtăşesc ierurgiile.

Importanţa administrării Tainelor de slujitorii altarelor o subliniază Sfântul Ioan Gură

de Aur spunând : „Locuitori ai pământului şi ducându-şi viaţa pe el, preoţii au fost cinstiţi cu

încrederea de a administra cele cereşti; ei au primit puterea pe care Dumnezeu nici Îngerilor

şi nici Arhanghelilor n-a dat-o. […] Cele ce fac preoţii aici jos, Dumnezeu le întăreşte sus şi

Stăpânul aprobă hotărârea servilor Săi. […] Ce autoritate ar putea fi mai mare decât

aceasta: „Tatăl a dat Fiului toată judecuta” (Ioan 5, 22). Iar eu văd că toată această putere

a fost dată preoţilor de către Fiul „79

.

Dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe ecumenice au avut întotdeauna

drept scop respectarea învăţăturii de credinţă80


şi canonice82


Bineînţeles, la început, fiecare biserică locală îşi avea o sumă de rânduieli şi norme

proprii acumulate de obicei prin înţelepciunea obiceiurilor locului dar, normele canonice

statornicite de Părinţii Bisericii Ortodoxe Ecumenice, au avut precădere în cinste şi aplicare,

75

Pr. Photios, Noul catehism catolic contra credinţei Sfinţilor Părinţi, trad. rom. de Marilena Rusu, Editura

deISIS, Sibiu, 1994, p. 34 76

O rânduială a liturghiei primelor patru secole creştine, considerată a fi cea mai completă, o găsim în

Constituţiile Apostolice, VIII, 13-15, vezi trad. rom. De Pr. I Mihălcescu, Ec. Matei Pâslaru, Ec. G. N. Niţu,

în Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. II, 1967. 77

Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului,

Ortodoxia, Nr. 3-4, 1979, p. 593. 78

Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 29. 79

Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr. D. Fecioru,

Bucureşti, 1987, p. 59. 80


Conform art. 41 din Regulamentul de procedură…, preotului care a săvârşit Sfânta Liturghie fără să facă



pg. 17

faţă de cele hotărâte de legile, statutele şi rânduielile proprii, ale unei Biserici autocefale,

pentru că orice rânduială de organizare, conducere şi administrare83

pe care o întocmeşte şi o

aplică o Biserică autocefală rămâne întotdeauna un normativ „secundum legem”, a cărei

canonicitate se măsoară cu însăşi respectarea principiilor înscrisse în legislaţia canonică a

Bisericii Ortodoxe Ecumenice. Prin observarea în comun şi întocmai a normelor canonice

„întărite şi statornicite”84

, „după obiceiul predanisit”85

de către Părinţii Bisericii, de fiecare

Biserică autocefală86

se păstrează însăşi unitatea canonică a Ortodoxiei Ecumenice.

În legătură cu competenţa de fond în materie de putere sacramentală, în rânduielile

canonice de totdeauna ale Bisericii Ortodoxe, toate cele şapte Taine instituite de Mântuitorul

pot fi săvârşite doar de prima treaptă a preoţiei – treapta arhierească, deoarece Dumnezeu îşi

revarsă harul Său peste fii Bisericii creştine prin cele şapte Taine, ca prin şapte izvoare

văzute.87

Aşa a hotărât Domnul nostru Iisus Hristos potrivit cu cele şapte trebuinţe sufleteşti care

este şi numărul darurilor Sf. Duh (Isaia 11, 2-3) şi răspunde trebuinţelor duhovniceşti ale

omului. „Naşterea duhovnicească” e dată prin Botez, „creşterea”; prin Mirungere, „hrana”;

prin Sf. Împărtăşanie; „puterea de a învăţa, sfinţi şi conduce” (Matei 28, 19), prin Hirotonie

sau Preoţie; „înnoirea morală”, prin pocăinţă; „sfinţirea şi tăria legăturii căsătoriei”, prin

Taina nunţii; „tămăduirea de bolile trupeşti şi sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor care le-

au cauzat”, prin Maslu.

În ce priveşte săvârşitorul Sfintelor Slujbe, dacă Biserica noastră primeşte formula

scolastică „ex opere operantis”, pentru a caracteriza aşa zisele taine ale Vechiului Testament,

tot pentru aceleaşi considerente ea primeşte şi formula „ex opere operato”, privitoare la

sfintele Taine.88

Desigur, nu se poate face abstracţie nici de situaţia canonică a săvârşitorului Tainei,

deoarece, canoanele prevăd că „cei ce s-au făcut vinovaţi de infracţiuni canonice şi … au fost

pedepsiţi cu caterisire definitivă şi perpetuă şi au fost aruncaţi în starea laicilor…”89

, nu mai

pot săvârşi nimic „din slujba preoţească”90

, pentru că sunt rânduiţi „în rândul mirenilor”91

.

Fireşte, în starea de laici, ei pot săvârşi doar acel botez de iconomie, cauzat de necesitate sau

nevoie. Cât priveşte pe clericii căzuţi în erezie, - ca unii care au pierdut harul – aceştia nu mai

au calitatea de a săvârşi nici măcar Botezul, „… fiindcă cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de

către unii ca aceştia nu pot fi nici credincioşi, nici clerici”92

.

De fapt, pentru validitatea Tainelor, romano-catolicii pun mai mult accentul pe

obligativitatea săvârşirii Tainelor numai după „forma canonică”93

, decât pe obligativitatea

83

Can. 1 sinodul IV ecumenic, 2 sinodul VI ecumenic, 1 sinodul VII ecumenic 84

Can. 2 Trul. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 305.) 85

N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 306. 86

În articolul 2 din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române se menţionează că

«Biserica Ortodoxă Română este autocefală şi unitară în organizarea sa. Ea îşi păstrează unitatea

dogmatică, canonică şi a cultului cu Biserica Ecumenică a Răsăritului» (Legiuirile Bisericii Ortodoxe

Române, Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1953, p. 5.) 87

Pr. Vasile Pop, Sfintele Taine: temeiuri scripturistice, G. B., Nr. 1-2, ian.-feb., 1975, p. 41. 88


Can. 21 Trul. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 376). 90

Can. 4 Antioh. (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 65). 91

Can. 8 al Patriarhului Nicolae al Constantinopolului (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 254). 92

Can. 68 ap. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 287). 93

Prof. Vincenzo del Giudice, Noziuni di diritto canonico, Milano, 1970, p. 292.

pg. 18

credinţei autentice ortodoxe, a săvârşitorului şi primitorului de care am văzut că fac menţiune

expresă canoanele94

Bisericii Ortodoxe.

„Dacă nu putem dovedi în chip formal numărul de şapte (Taine, - s.n.) prin Scriptură,

putem totuşi să-l întemeiem, într-un fel oarecare, în chip obiectiv, prin argumentul

prescripţiei juridice, prin faptul istoric al acordului Grecilor cu Biserica Latină şi prin

argumentul teologic al infailibilităţii bisericeşti. Argumentul prescripţiei a fost folosit pentru

prima oară de Tertulian, şi în acest fel e un fel de dovadă a Tradiţiei. Ceea ce se găseşte

unanim în Boserică e o învăţătură tradiţională. Adversarilor le revine datoria de a dovedi că

o nouă taină a putut să fie introdusă într-un moment oarecare…”.95

Prezbiterii săvârşesc şi ei Sfintele Taine, mai puţin Taina Preoţiei sau Hirotoniei96

în

timp ce diaconii au rolul de ajutători ai arhiereului şi preotului în săvârşirea celor şapte Sfinte

Taine de instituire divină.

În baza hirotoniei, slujitorii altarelor devin iconomi şi administratori ai Tainelor lui

Dumnezeu. Cei care au primit Taina Hirotoniei, adică puterea sfinţitoare, au însă obligaţia să

o administreze conform dispoziţiilor şi normelor înscrise în „canoanele aşezate de către

Sfinţii Părinţi la toate sinoadele de până acum”97

, pentru că „alcătuirile aşezămintelor

canoniceşti sunt spre mărturisire şi spre îndrumare celor ce au primit demnitatea

ieraticească”98

. De fapt, administrarea puterii sfinţitoare prin Sfintele Taine constituie

lucrarea prin care se sfinţeşte viaţa credinciosului prin har. Săvârşirea corectă a actului formal

al ritului, îndeplinirea formelor canonice respective, implică, într-adevăr, o cunoaştere şi

respectare a întregii legislaţii canonice a Bisericii, a „aşezămintelor canoniceşti”, fără de

care, în dreptul canonic, însăşi conceptul de rit nu îmbracă întreaga lui încărcătură semantică

şi funcţională99

.

c) Administrarea Sfintelor Taine

Administrarea Sfintelor Taine100

este reglementată de rânduieli şi norme canonice, care

privesc pe săvârşitor, primitor, precum şi actul însuşi al săvârşirii tainei cu efectele ei.

Rânduielile şi normele canonice definesc în mod precis condiţiile ce trebuie îndeplinite

pentru săvârşirea corectă a tainei. Synodikon-ul Ortodoxiei, rezumând lucrarea celui de-al

VII-lea Preasfânt Sinod Ecumenic, a enunţat odată pentru totdeauna norma credinţei ortodoxe

când a spus: „Aşa cum au văzut Profeţii, cum au propovăduit Apstolii, cum au dogmatizat

Părinţii, cum a primit Biserica, la fel credem, propovăduim şi învăţam şi noi”.101

Pe lângă

persoana care administrează taina – episcopul sau preotul cu hirotonie validă -, şi cea care o

primeşte – care trebuie să exprime dorinţa şi să dovedească vrednicia necesară primirii tainei

-, se cere materia adecvată şi forma determinată, prescrise pentru săvârşirea tainei respective.

Ca izvor al Sf. Taine, Mântuitorul Hristos este şi săvârşitorul lor, prin mijlocirea

arhiereului şi a preotului. Ca unul Care e prezent fără întrerupere în Trupul Său tainic, adică

94

Vezi canoanele : 80 ap., 2, I ecumenic, 10 Sardica, 3 Laod., 12 Neocez. Etc. 95

Mgr. Bernard Bartmann, Precis de Theologie Dogmatique, t. II, (Mulhouse, 1983), ed. III-a; II, p. 266.

Apud Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 521. 96

Can. 48 Cartagina nu îngăduie botezarea şi hirotonirea din nou. Vezi şi can. 14, 47, 68 ap.; 5 Antioh.; 9 sin.

I-II. (Ioan N. Floca, Canoanele… p. 288). 97

Can. 1 sinodul IV ecumenic (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 185). 98

Can. 1 sinodul VII ecumenic, (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 490). 99

Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului…, p.

595. 100

Idem, p. 593. 101

Pr. Photios, Noul catehism catolic…, Introducere, p. 8

pg. 19

în Biserică, Hristos şi numai El este săvârşitorul Sf. Taine. Episcopul şi preotul nu sunt decât

organele văzute, sfinţite ale Arhiereului şi Preotului nevăzut Hristos, sunt iconomii Tainelor

lui Dumnezeu, cum zice Sf. Apostol Pavel: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca

slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1). Lucrul e atât de

adevărat, încât Sf. Taine îşi păstrează puterea, oricare ar fi viaţa preotului. Sf. Ioan Gură de

Aur zice: „Dacă harul ar căuta pretutindeni vrednicia, n-ar fi nici Botez, nici Trup al lui

Hristos, nici aducere înainte prin aceştia. Dar cum Dumnezeu obişnuieşte să lucreze şi prin

cei nedemni, harul Botezului nu e vătămat întru nimic de viaţa preotului”102

. Se înţelege de

aici că preotul doar administrează Sfintele Taine şi preotul nu săvârşeşte Sfintele Taine prin

puterea sau vrednicia lui ci săvârşitorul este însuşi Dumnezeu ale căruia sunt şi puterea şi

meritul.

Biserica noastră, prin ierarhii ei din cele trei provincii istorice româneşti, a dat

slujitorilor altarului îndrumări liturgice, pastorale şi de drept canoinc privind modul cum

trebuie să se administreze Sfintele Taine. Ele sunt o expresie vădită a preocupării permanente

a Bisericii Ortodoxe pentru administrarea corectă a Sfintelor Taine.103

Trăind vremurile de profundă criză, atât materială, cât şi spirituală, de astăzi, suntem

nevoiţi să reflectăm la cuvintele Părintelui B. Bobrinskoy, care afirmă: „Suntem chemaţi la

dialog, pentru a mărturisi, dar şi pentru a descoperi ceea ce ar putea fi pozitiv la fraţii noştri,

pentru a auzi întrebările ce ne sunt puse şi pentru ca prin intermediul lor să ajungem la o

mai bună experienţă a vieţii Duhului in Ortodoxie. De asemenea, avem nevoie de o reformă

profundă a instituţiilor noastre eclesiale. Parintele Schmemann a vorbit până la moartea sa

despre starea de criză in care se află Ortodoxia, criza eclesiologică, criza spirituală, criza

liturgică... faptul nu înlătură analiza unor probleme, precum exerciţiul colegialităţii sau

practica spirituală”104

.

Situaţia actuală obligă pe teologii ortodocşi să actualizeze în duhul Sfinţilor Părinţi,

învăţătura eclesiologică a Bisericii primare celei nedespărţite din primul mileniu. Eclesiologia

fiind prin excelenţă o temă dogmatică, totuşi noi asistăm la o preocupare din ce în ce mai

activă în această direcţie a specialiştilor de Drept Canonic Bisericesc şi Sfintele canoane ale

Bisericii Ortodoxe, reflectând în mod concentrat, printre altele, şi învăţătura eclesiologică a

Sfinţilor Părinţi, rămân izvorul preţios de cercetare în domeniul menţionat.

102

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 8, 1, la Epistola către Corinteni, Migne, P. G., LXI, col. 69. 103

Pr. Asist. Dr. Nicolae, V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi Marelui

Mir pe teritoriul ţării noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor, M.

M. S., LVII 1981, nr. 1-3, p. 56. 104

Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. de Vasile Manea, Editura Reîntregirea, Alba

Iulia, 2004, p. 332.

pg. 20

CAPITOLUL II.

SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI.

Biserica noastră învaţă că nu e mântuire afară de Botez (extra baptismul nulla salus), în

timp ce Biserica Romano-Catolică zice : extra ecclesiam nulla salus – (nu este mântuire afară

de biserică), dar, importanţa Botezului este recunoscută în absolut toate confesiunile creştine,

fie ca practică: scufundare, afundare, îmbăiere; fie ca ceremonie: curăţire, trezire, înnoire,

salvare, vindecare, spălare105

.

Pentru acest motiv, cunoaşterea şi respectarea rânduielilor şi normelor canonice privind

administrarea Sfintei Taine a Botezului rămâne o preocupare canonică majoră a fiecărei

Biserici autocefale, şi dacă ceremoniile nu aparţin substanţei botezului şi lipsa lor nu loveşte

botezul de nulitate, totuşi numai în caz de absolută necesitate se îngăduie lipsa lor. Altfel,

episcopul sau preotul care va săvârşi fără nici un ritual botezul, cade sub grea pedeapsă

canonică.106

În practica Bisericii se mai vorbeşte de un Botez al sângelui ca fiind moartea martirică

pentru credinţa în Hristos suferită de o persoană nebotezată, conform cuvintelor

Mântuitorului: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu

pentru el înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri” (Matei X, 32), şi de un Botez al dorinţei

care este dorinţa arzătoare a unui om nebotezat de a deveni membru al Bisericii Ortodoxe a

Mântuitorului nostru Iisus Hristos, împreunată cu pocăinţă, evlavie şi viaţă virtuoasă. Dacă

un om nu poate primi Botezul dintr-o cauză pe care n-o poate înlătura, acesta se socoteşte

totuşi a fi botezat cu Botezul dorinţei.

În biserica apuseană chestiunea momentului instituirii Sf. Botez, a fost lămurită de

Bernard de Clairvaux, care are aderenţi şi printre teologii moderni, sub această formă specific

scolastică: „Botezul a fost instituit materialiter, adică în ce priveşte materia, când s-a botezat

– formal, când a înviat şi a dat porunca de a boteza; efectiv, după ce a pătimit, când a luat şi

puterea; final, când i-a prezis necesitatea şi folosul”.107

Dar, în conformitate cu învăţătura

Sfinţilor Părinţi, noi ortodocşii preferăm porunca expresă din Matei XXVIII, 19, ca formulă a

instituirii.

Punctele dogmatice esenţiale privind Botezul asupra cărora cele două Biserici –

Ortodoxă şi Romano-Catolică - sunt unitare, sunt următoarele:

1) necesitatea Botezului pentru mântuire;

2) efectele Botezului, în special viaţa cea nouă în Hristos şi eliberarea de păcatul

strămoşesc108

;

3) încorporarea în Biserică prin Botez;

4) raportul Botezului cu taina Sfintei Treimi;

5) legătura esenţială dintre Botez şi moartea şi învierea Domnului;

105

Diac. P. I. David, op. cit., p. 263. 106

Can. 46-50 ap.; 1 Cartag.; 38, 44, 45 Nichif. Mărt.; Teodor Studitul, Răspuns la întrebarea II. 107

B. Bartman, op. cit. p. 178; apud Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 523. 108

Can. 110 Cartagina stabileşte că botezul copiilor este obligatoriu pentru că prin el se şterge copilului

păcatul strămoşesc. Vezi şi can. 1, 4 sin. III ec.; 72, 109, 111-116 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p.

321).

pg. 21

6) rolul Duhului Sfânt la Botez;

7) necesitatea apei care arată Botezul ca baie a naşterii din nou.

Pe de altă parte, cu privire la Botez, între cele două Biserici există şi următoarele

deosebiri:

1) faptul că Biserica Romano-Catolică săvârşeşte Botezul prin stropire, deşi ea

recunoaşte importanţa principială a Botezului prin afundare;

2) faptul că, în Biserica Catolică, un diacon poate fi săvârşitorul normal al Botezului.

În afară de aceasta, în unele Biserici latine, din motive pastorale, de exemplu ca tinerii

candidaţi la Confirmare să se pregătească mai bine în pragul maturizării, s-a răspândit

obiceiul de a primi la împărtăşire dintre cei botezaţi care încă nu au fost confirmaţi; cu toate

acestea, prevederile disciplinare cu privire la ordinea tradiţională a tainelor de iniţiere creştină

nu au fost abrogate. Această inversare care atât la catolici, cât şi la ortodocşi trezeşte

împotrivire şi îndoială justificată, cere o reflecţie teologico-pastorală serioasă, deoarece

practica pastorală nu trebuie să piardă niciodată sensul tradiţiei primare şi importanţa ei

pentru învăţătura Bisericii. Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că atunci când Botezul se

administrează la maturitate, în Biserica latină, el este imediat urmat de confirmare şi

împărtăşire.

În acelaşi timp, ambele Biserici se preocupă de formarea duhovnicească în credinţă a

neofiţilor. De aceea, ele vor să sublinieze următoarele: pe de-o parte, între lucrarea suverană a

Duhului care incorporează în viaţa Bisericii prin cele trei taine, şi răspunsul celui botezat şi al

comuniunii în credinţă, există o legătură necesară; pe de altă parte, deplina iluminare în

credinţă este posibilă, dacă vârsta îi permite, abia după ce neofitul a primit toate cele trei taine

de iniţiere creştină.

Practica botezului, în ceea ce priveşte curăţirea, spălarea sau înviorarea, este cunoscută

în toate religiile şi ceremoniile popoarelor, fiindcă nimic nu se dezvoltă, creşte sau rodeşte

fără apă109

.

Administrarea Sf. Taine a Botezului, adică săvârşirea acestei Sfinte Taine este primul

act prin care se aplică puterea sfinţitoare. Ea nu se aplică însă vreunui membru al Bisericii, ci

unei persoane care nu face parte din Biserica şi care, astfel, este situată în afara Bisericii.

Deci în această privinţă, cea dintâi lucrare a puterii sfinţitoare se aseamănă cu cea dintâi

lucrare a puterii Învăţătoreşti, adică cu lucrarea misionară, deşi aceasta nu se săvârşeşte faţă

de membrii Bisericii, oferindu-ne posibilitatea să constatăm că aplicarea mijloacelor puterii

bisericeşti nu se face numai la realităţi din viaţa Bisericii, ci şi la realităţi din afara

Bisericii110

.

Normele canonice sau rânduielile, care trebuie să fie observate la săvârşirea Sf. Botez,

se împart în patru categorii şi anume:

1) în norme sau rânduieli privitoare la cei care au dreptul să săvârşească Botezul

2) şi în norme privitoare la cei care pot primi Botezul,

3) în norme privitoare la săvârşirea Botezului însuşi

109


Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 30.

pg. 22

4) şi în norme privitoare la efectele administrării Sf. Taine a Botezului.

Rânduielile şi normele canonice privind administrarea Sfântului Botez nu se referă doar

la modul, la actul însuşi al săvârşirii Tainei, ci reglementează însăşi raporturile dintre

săvârşitor şi primitor.

a) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşitorul, primitorul Botezului.

Ce dispun aceste norme în privinţa săvârşitorului Sf. Taine a Botezului? În primul

rând ele prevăd că, în mod obişnuit. Sf. Taină a Botezului se săvârşeşte de către episcop şi de

către presbiter111

, putând fi ajutaţi nu numai prin prezenţă, ci şi prin împreună lucrare harică

de către diacon, iar în cazurile când nu este posibil să săvârşească aceasta Sf. Taină un

episcop sau un presbiter, ea poate fi săvârşită şi de un diacon sau chiar şi de către un laic,

bărbat sau femeie, ori de un monah sau de o monahie, dacă aceştia sunt ei înşişi botezaţi în

mod valid şi nu sunt eretici. Dar, pe când însă episcopul şi presbiterul au calitatea harică112

deplină de a săvârşi Sf. Taină a Botezului, toţi ceilalţi săvârşitori posibili ai Botezului, au o

calitate harică nedeplină, care-i îndreptăţesc totuşi ca în cazuri de necesitate să-l săvârşească

(can. 46-50 ap.; 44-45 Sf. Nichifor Mărturisitorul). Diaconul nu are dreptul de a boteza decât

numai în caz de necesitate. Tot în caz de necesitate poate boteza oricare dintre laici, chiar şi o

femeie.113

Astfel, Can. 45 Nichif. Mărt. stabileşte că la nevoie, orice creştin poate boteza114

.

În afară de condiţiile canonice, pe care trebuie să le îndeplinească un botez pentru a fi

valid, canonul 47 apostolic face referinţă expresă la starea harică a săvârşitorului. Deosebirea

dintre preoţia harică, de instituire divină şi cu succesiune apostolică, faţă de aceea a unei

confesiuni creştine ce nu-şi poate justifica succesiunea în har şi credinţă de la Sfinţii

Apostoli, rămâne o normă de bază în evaluarea validităţii tainei botezului.

Sfântul Grigorie de Nazianz spune: „…chiar dacă s-ar distinge vreunul prin purtare,

puterea Botezului este egală. (de aceea – s.n.) Oricine poate fi săvârşitor, dacă are aceeaşi

credinţă”.115

Dacă în canoanele apostolice 47, 49 şi 50 se aminteşte doar că episcopii şi prezbiterii

sunt cei care săvârşesc Botezul, în Aşezămintele Apostolice se afirmă în mod categoric şi

lămurit că „… nici laicilor nu le dăm voie să îndeplinească ceva din lucrurile preoţeşti,

precum : aducere de jertfă, sau botez, sau hirotesie, sau binecuvântare mică sau mare, …

pentru că prin punerea mâinilor episcopului se dă astfel de cinste; … dar nici celorlalţi

clerici – se menţionează în Constituţiile Apostolilor – nu le dăm voie să boteze, precum :

anagnoştilor, sau psalţilor, sau portarilor sau slujitorilor, ci numai episcopilor şi preoţilor,

ajutaţi fiind de diaconi”116

.

Prin hirotesie (gr. ceiroqesia = punerea mâinilor; ceir + tiqimi = a pune), spre deosebire

de hirotonie, se acorda în trecut una din treptele clerului bisericesc inferior (citeţ sau cântăreţ

şi ipodiacon) sau, în prezent, una din rangurile bisericeşti onorifice, pentru merite deosebite

111

Can. 47, 49, 50 Ap. 112


N. Milaş, Canoanele Bisericii Orientale…, vol. I, partea I, p. 264. 114


Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt 41, 26; apud Hristu Andrustos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene,

trad. de Dr. Dumitru Stăniloae, Sibiu, 1930, p. 322 şi notă. 116

Scrierile Părinţilor apostolici…, p. 96.

pg. 23

(ex. acordarea brâului, a crucii de iconom stavrofor)117

, de aceea, conform rânduielii Sfinţilor

Apostoli, predanisită şi păstrată până astăzi în Biserica Ortodoxă, diaconii au dreptul să

săvârşească Botezul numai în caz de necesitate, şi numai în baza unei încredinţări sau

autorizări a episcopului. În Can. 44. Nichif. Mărt., călugărul fără hirotonie şi diaconul pot

efectua taina botezului118

.

Sfântul Nichifor Mărturisitorul a dat expresie acestei predanii canonice, spunând că „la

nevoie … şi diaconul să boteze”119

. În sprijinul acestei tradiţii, în caz de necesitate, botezul

poate fi săvârşit de orice creştin sau monah, cu condiţia să rostească corect formula, şi

urmând după aceea cu precizarea că rânduiala botezului să fie completată mai apoi cu

rugăciunile necesare de către preot120

care trebuie să săvârşească rânduiala completă a Tainei

Botezului, inclusiv lepădările121

. În canonul 45, Sfântul Nichifor Mărturisitorul ne dă această

mărturie despre această tradiţie, afirmând că „dacă nu este de faţă preot se cuvine ca pe

pruncii cei nebotezaţi să-i boteze oricine s-ar găsi acolo (prin oricine se înţelege de regulă

un creştin, bărbat sau femeie, botezat valid). Dacă îl botează chiar şi însuşi tatăl lor sau

oricare altul, numai să fie creştin, nu este păcat”122

.

Nu au calitatea de a săvârşi botezul nici un cleric şi nici un creştin care au căzut în

erezie (can. 68 ap.). Au însă această calitate toţi clericii, chiar dacă sunt supuşi vreunei

pedepse sau sunt opriţi de la cele sfinte, ori chiar dacă sunt caterisiţi, însă pentru alt motiv

decât pentru erezie, căci prin erezie ei cad din har şi îşi pierd calitatea de membri123

ai

Bisericii, nemaiavând astfel posibilitatea de a transmite sau de a mijloci transmiterea harului

sfinţitor pentru alţii.

După învăţătura Bisericii Romano-Catolice, un Botez valid poate fi săvârşit şi de cineva

care nu este membru al Bisericii, dacă acesta îl săvârşeşte cu intenţia de a produce un

membru al Bisericii. Asemenea deosebiri şi înstrăinări ale Bisericii Catolice de duhul autentic

al tradiţiei dogmatice şi canonice ortodoxe au apărut după despărţirea ei de Biserica Ortodoxă

Ecumenică (şi ele nu mai au la bază principiul canonico-bisericesc al iconomiei). După

această perioadă a apărut şi doctrina romano-catolică (de factură scolastică) „ex opere

operato”, conform căreia efectele Tainelor se produc prin lucrarea harului divin, indiferent de

credinţa „meritul şi demnitatea slujitorului”124

.

Desigur, nu se poate face abstracţie nici de situaţia canonică a săvârşitorului Tainei,

deoarece, canoanele prevăd că „cei ce s-au făcut vinovaţi de infracţiuni canonice şi … au fost

pedepsiţi cu caterisire definitivă şi perpetuă şi au fost aruncaţi în starea laicilor…”125

, nu

mai pot săvârşi nimic „din slujba preoţească”126

, pentru că sunt rânduiţi „în rândul

mirenilor”127

. Fireşte, în starea de laici, ei pot săvârşi doar acel botez de iconomie, cauzat de

117

Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de Cunoştinţe Religioase,

tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului LAURENŢIU Episcopul Caransebeşului, Editura Diecezană

Caransebeş, 2001, p. 192. 118

Vezi şi can. 49, 50 ap. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 511). 119

Can. 44 Nichif. Mărt. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II. p. 242). 120


După dispoziţia însrisă în Constituţiile Apostolilor «… când s-a apropit timpul ca să fie botezat cel

catehizat, să înveţe cele privitoare la lepădarea de diavol şi la învoirea cu Hristos, căci trebuie mai întâi să

se lepede de cele potrivnice şi apoi să fie introdus în Taine» (Scrierile Părinţilor Apostolici…, p. 210). 122

Dr. N. Milaş. op. cit., vol. II, pct. II, p. 242. 123


Prof. Vincenzo del Giudice, op. cit., p. 287. 125

Can. 21 Trul. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 376). 126

Can. 4 Antioh. (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 65). 127

Can. 8 al Patriarhului Nicolae al Constantinopolului (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 254).

pg. 24

necesitate sau nevoie. Cât priveşte pe clericii căzuţi în erezie, - ca unii care au pierdut harul –

aceştia nu mai au calitatea de a săvârşi nici Botezul, „… fiindcă cei ce sunt botezaţi sau

hirotoniţi de către unii ca aceştia nu pot fi nici credincioşi, nici clerici”128

.

În ce priveşte săvârşitorul Sfintelor Slujbe, dacă Biserica noastră primeşte formula

scolastică „ex opere operantis”, pentru a caracteriza aşa zisele taine ale Vechiului Testament,

tot pentru aceleaşi considerente ea primeşte şi formula „ex opere operato”, privitoare la

sfintele Taine.129

De fapt, pentru validitatea Tainelor, romano-catolicii pun mai mult accentul pe

obligativitatea săvârşirii Tainelor după „forma canonică”130

, decât pe obligativitatea credinţei

autentice ortodoxe, a săvârşitorului şi primitorului de care am văzut că fac menţiune expresă

canoanele131

Bisericii Ortodoxe.

În privinţa primitorului Sf. Taine a Botezului, rânduielile tradiţionale şi canonice ale

Bisericii prevăd că acesta poate fi orice fiinţă umană aflată în viaţă, fie copil, fie adolescent,

fie persoană adultă, de orice vârstă (can. 2. 14, I ec., 78 Trul., 19. 46 l.aod., 110 Cart.) şi sex.

Aşadar în privinţa primitorului Tainei Sfântului Botez, putem spune că practica şi

normele canonice au rânduit următoarele :

1) pot primi Sfânta Taină a Botezului persoanele132

în viaţă – bărbat sau femeie, prunc,

tânăr sau bătrân – care nu au fost botezate;

2) persoana care primeşte Botezul, trebuie asistată de un însoţitor – naş – cu care intră în

raport de năşie133

. Naşul (naşa) trebuie să fie creştin ortodox şi este interzis să fie naş

cel de altă credinţă, ereticul sau schismaticul, deoarece naşul ia răspunderea134

duhovnicească pentru finul său;

3) copiilor găsiţi, despre care nu se ştie precis dacă au fost botezaţi135

, li se administrează

Botezul, ca să nu rămână lipsiţi de curăţirea cea sfinţitoare, rostindu-se formula „se

botează robul lui Dumnezeu, dacă nu a fost botezat”.

4) În privinţa botezului copiilor există dispoziţii canonice în caz de boală136

să fie

botezaţi imediat. Canonul 38 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul dispune că „de va

naşte femeia, şi pruncul este în primejdie de moarte după trei sau cinci zile, să se

boteze acel prunc…”137

.

În cazul când persoanele care urmează a primi Sf. Botez sînt nevârstnice şi nu pot

mărturisi ele însele credinţa creştină, trebuie să fie asistate de altă persoană drept-

credincioasă, care îndeplineşte rostul părinte sufletesc, garant138

, martor, tutore religios

128

Can. 68 ap. (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 287). 129


Prof. Vincenzo del Giudice, op. cit., p. 292. 131

Vezi canoanele : 80 ap., 2, I ecumenic, 10 Sardica, 3 Laod., 12 Neocez. Etc. 132

Vezi canoanele: 45, 46 Laod., 14, I ecumenic, 78, 95 Trulan etc. 133

Vezi canonul 53 Trul. 134

Vezi Canonul 45 Cartag. 135

Vezi canoanele: 72 Cartag.; 84, VI ecumenic 136

Vezi canoanele : 26 Nichif. Mărt., 4 Tim. Alex.; 47 Laod.; 5 Chiril Alex., etc. 137

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 241. 138

Can. 45 Cartagina stabileşte că bolnavii care nu-şi pot mărturisi credinţa şi convingerea personală, nu pot fi

botezaţi decât dacă aduc un girant, care să asigure că, atunci când se vor însănătoşi, aceştia vor fi credincioşi

ai Bisericii. Vezi şi can. 46, 47, 49, 50, 52, 61, 75, 80 ap.; 2, 9, 11, 12 sin. I ec.; 24, 51, 95, 102 Trul.; 8 sin.

pg. 25

creştin al noului botezat, având faţă de persoana ce se botează exact o poziţie asemănătoare

cu aceea a părintelui, garantului, martorului sau a tutorelui în raporturile civile. Persoana

aceasta se cheamă Naş139

, iar faţă de el, persoana pe care o asistă la botez, dobândeşte numele

de Fin şi între ambele persoane, adică între naş şi între fin, precum şi între rudele de sânge ale

acestora se stabileşte o înrudire cu caracter religios care se numeşte năşie (can. 57 Trul.).

Interdependenţa validităţii botezului de credinţa ortodoxă în Sfânta Treime – platforma

dogmatică de bază şi de hirotonia canonică a săvârşitorului este prevăzută şi de canonul 19 al

sinodului I ecumenic, care dispune ca ereticii, de tipul pavlianiştilor140

, - care profesau o

învăţătură greşită despre Sfânta Treime - „… să se boteze negreşit din nou, să se

hirotonească de către episcopul Bisericii Catolice (Ortodoxe)…”141

. Aşadar, după cum arătau

şi Părinţii de la Niceea, cel ce nu mărturiseşte dreapta credinţă nu primeşte nici botezul valid

şi nu se învredniceşte nici de o hirotonie canonică.

Pentru aceasta, folosirea Simbolului niceo-constantinopolitan de către Biserica

Ortodoxă este conformă cu prescripţiile can. 7, sin. III ec. : „Sfântul sinod a hotărât că

nimănui nu-i este permis să propună sau să scrie, sau să alcătuiască altă credinţă, afară de

cea hotărâtă de către Sfinţii Părinţi, adunaţi în cetatea niceenilor, împreună cu Sfântul Duh.

Iar cei ce îndrăznesc să alcătuiască altă credinţă, sau a o răspândi, sau a o propune celor ce

voiesc a se întoarce la cunoştinţa adevărului sau din iudasim, sau din orice fel de eres,

aceştia de ar fi episcopi sau clerici, străini să fie episcopii de episcopie, iar clericii de

clericat. Iar de ar fi laici să se anatematisească”.142

Aşadar, Naşii trebuie să fie creştini drept-credincioşi143

de preferat de acelaşi gen cu

pruncul, valid botezaţi. Este interzis să fie naşi cei nebotezaţi, cei eretici sau cei de alte

confesiuni sau credinţe religioase, pentru că el trebuie să prezinte garanţia atât că mărturisesc,

la botezul finului lor, dreapta credinţă, cât şi că îi vor da îndrumarea şi sprijinul necesar de a

creşte şi de a se forma în această credinţă144

.

Despre cei care nu vor respecta această rânduială, putem găsi precizări canonice care

dispun că vor cădea sub pedeapsa afurisirii ca unii care „s-ar purta împotriva canonului”145

.

Aceasta o putem înţelege şi din prevederile canonice unde cel botezat în cazurile

fortuite, şi mai ales dacă a fost un adult, trebuie să „înveţe credinţa”146

, ca să „urmeze

vieţuirea lui Hristos cea după trup”147

.

VII ec.; 2, 3, 12, 17, 47, 75 Laod.; 12 Neocez.; 63 Cartag. 17 sin. I-II.; 1, 5, 89 Vasile cel Mare; 4, 5 Chiril

Alex.; 1, 4 Grig. Nyssa. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 286). 139


Laici şi clerici, care s-au întors la adevărata Biserică, să fie botezaţi din nou, iar clericii după ce vor fi

botezaţi, să fie hirotoniţi din nou, dacă vor fi găsiţi vrednici iar dacă nu aceştia să fie caterisiţi. Vezi şi can.

46, 47, 49 ap.; 15 sin. IV ec.; 95 Trul.; 6, 126 Cartag.; 1 Vasile cel Mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p.

68). 141

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 76. 142

N. Milaş, op. cit., vol. I, partea II, p. 155. 143

Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62, trad. rom. p. 73 şi Rânduiala înaintea Sf. Botez,

în „Molitfelnic, ed. 1937, p. 14 144

Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 3, trad. rom. de Pr. C. Iordăchescu, Iaşi,

1932, (Ed. Paideia, Bucureşti, 1996), p. 150-152 şi Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62,

trad. rom. p. 76. 145


Vezi canoanele : 46 Laod. Şi 78 Trul. 147

Canonul 96 Trul. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 481).

pg. 26

Dionisie Pseudo-Areopagitul ne spune următoarele: „După ce lua cunoştinţă „cu

Evanghelia cea adevărată”, candidatul la botez îşi alegea un naş „din cei iniţiaţi (botezaţi)”,

care avea să-l conducă la ierarh, când acesta slujea, şi în prealabil făgăduind naşului „să

urmeze în totul tuturor îndemnurilor ce i se vor da”. Arhiereul luând act de dorinţa

catehumenului, „strânge toată preoţimea cea sfântă la locul cel sfânt, pentru ca să

conlucreze cu dânsul la mântuirea omului şi să participe la sărbătoarea sa, mulţumind

bunătăţii divine şi intonând la început, împreună cu tot poporul aflat în biserică, un cântec

de laudă. După aceea, sărutând şi sfânta masă, se îndrepta spre persoana ce este de faţă, şi o

întreabă ce-a venit să ceară”. „Cel venit spre botezare se plânge de nelegiuirea sa…,

rugându-l (pe ierarh) ca prin mijlocirea lui sfântă să-l facă părtaş al lui Dumnezeu şi al

bunurilor celor divine. După ce explică în ce constă viaţa cea în Dumnezeu şi-l întreabă dacă

vrea să ducă o astfel de viaţă, atunci ierarhul, după ce i-a primit făgăduinţa, îi pune mâna pe

cap, şi făcându-i semnul crucii, porunceşte preoţilor să-l înscrie printre cei botezaţi”; apoi

„ierarhul împreună cu toată biserica” rosteşte „o rugăciune”.148

Întrucât, de la generalizarea pedobaptismului, mărturisirea de credinţă personală

(rostirea Crezului) va fi impracticabilă – cu excepţia botezului persoanelor adulte –, naşii

mărturisesc credinţa în locul finului şi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea şi păstrarea

în credinţa creştină a acestuia149

.

Reversibilitatea credinţei (şi pentru noi, importantă este aceea de la părinţi spre copii)

este atestată în multe cazuri începând cu Sf. Scriptură. Aşa de exemplu, Mântuitorul vindecă

pe slujitorul din Capernaum pentru credinţa stăpânului său (Mat. VIII, 5-13), pe fiica femeii

cananeence, pentru credinţa mamei sale (Mat. XV, 22-28), pe fiul lunatic, pentru credinţa

tatălui său (Mat. XVII, 14-18), a înviat pe fiul văduvei din Nain, pentru credinţa mamei sale

(Luca VIII, 41-55). Pentru toate acestea Biserica a încuviinţat instituţia chezăşiei

duhovniceşti a părinţilor sufleteşti, Naşii, iar după cuvintele Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul:

„Învăţătorii noştri cei duhovniceşti au binevoit a admite la botez şi pe prunci, sub acea

condiţie sfântă, ca părinţii lor naturali să încredinţeze pruncii unuia dintre credincioşi ca să-

i înveţe bine obiceiurile dumnezeieşti şi apoi să îngrijească pe prunc, ca un părinte arătat de

Dumnezeu şi ca un păzitor al mântuirii lui celei veşnice. Şi pe acest om, dacă va da el

promisiunea de a conduce pe copil spre o viaţă pioasă, îl învaţă ierarhul să pronunţe

lepădarea şi mărturisirea cea sfântă”.150

Lepădările aveau loc „în pridvorul baptisteriului” -

ne informează Sf. Chiril al Ierusalimului.151

Cu faţa spre apus şi cu mâinle întinse, după

obiceiul celui ce se roagă, în aceeaşi direcţie, candidatul rostea cu glas tare după sfinţitul

slujitor lepădările de trei ori: „Mă lepăd de Satana şi de lucrurile lui şi de trufia lui şi de toţi

de sub el”152

. După aceea candidatul este întors spre răsărit, sau cum zice Dionisie Pseudo-

Areopagitul, „îl face să privească spre cer şi întinzând mâinile în sus îi porunceşte să se

unească cu Hristos şi cu toate învăţăturile divine ce ne-au fost predate”.153

În privinţa botezului copiilor, există norme canonice şi anume :

- unele care impun îndatorirea de a fi botezaţi imediat copiii nou-născuţi, şi mai ales

dacă se află în primejdie de moarte (can. 38 Nichif. Mărt.),

148

Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească…, p. 78-79. 149

Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic, Institutul de Arte Grafice „Atheneu,

Timişoara, 1935, p. 218. 150

Prot. Dr. P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Arad, 1948, p. 309, 313. 151

Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, (2003), vol. II, p. 541. 152

Constituţiile Apostolice, ed. cit. vol. II, cartea VII, cap. 41, p. 210. 153

Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., p. 80.

pg. 27

- apoi altele care impun pedeapsa anatemei pentru cei care refuză să boteze copiii (can,

110 Cart.), precum şi alte norme referitoare la copiii născuţi din căsătorii mixte sau din

părinţi necreştini etc.

Pentru Botezul pruncilor, nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple

să moară nebotezaţi154

. Dacă pruncul e firav şi există temere că nu va trăi, el poate fi botezat

îndată după naştere (Con. 38 al Sf. Nichifor Marturisitorul).155

Dacă nu, Botezul se face de

obicei la opt zile după naşterea pruncului, sau în orice zi de sărbătoare, după Liturghie.

Chestiunea botezului copiilor156

a fost controversată în Biserica veche, dar ea a fost

soluţionată în mod pozitiv, pe cale practică şi apoi prin canoane (can. 31, 56, VI ec),

stabilindu-se, în privinţa lor rînduiala care se păstrează până astăzi în Biserici.

Astfel, măsurile canonico-disciplinare157

luate de Biserica primară împotriva erorilor

pelagianismului, care învăţa că pruncii sunt lipsiţi de păcate, inclusiv cel strămoşesc,

dovedesc grija permanentă a Bisericii Ortodoxe Ecumenice pentru respectarea, observarea şi

aplicarea întocmai a „canonului credinţei”, „… în felul în care pururi l-a înţeles catoliceasca

(ortodoxă) Biserică, cea răspândită şi întinsă pretutindeni”.158

În „canonul credinţei” se arată lămurit că „… şi pruncii, care de sine nici unul din

păcate nu au putut săvârşi, cu adevărat întru iertarea păcatelor se botează, ca să se

curăţească întru dânşii prin renaştere ceea ce şi-au atras din naşterea cea veche”159

.

O problemă mereu actuală este aceea a justificării botezului pruncilor. Există obiecţii

care susţin, anume, că aceştia nu pot îndeplini cele două condiţii pretinse şi acceptate de ei

pentru botez: credinţa (Marcu XVI, 16; Mat. XXVIII, 19; Fap. Ap. VIII, 12; II, 38; X, 33-34;

XVI, 14-15; 30-32; XVIII, 8) şi pocăinţa (Fapt. Ap. II, 38, III, 19)160

, dar aceste obiecţii pot

fi eliminate cu uşurinţă, deoarece, potrivit învăţăturii ortodoxe, copiii nu opun o piedică

personală Sfântului Har, aşa încât Harul poate lucra prin Sf. Botez fără rezistenţă; cât priveşte

pocăinţa, ea nu e necesară, copiii neavând păcate personale, ci numai pe cel strămoşesc161

.

Mai mult, Sf. Grigorie de Nyssa arată că acei părinţi creştini care întârzie botezul copiilor îşi

asumă o grea răspundere162

.

În ce priveşte botezul copiilor, a existat o erezie – messalianismul – privitoare la

raportul dintre păcatul strămoşesc şi Taina Botezului, potrivit căreia:”Unii socotesc Sfântul

Botez desăvârşit, întemeindu-se pe Scriptură. Alţii însă susţin că păcatul cel vechi se

desfiinţează abia prin nevoinţe, aducând şi ei mărturia Scripturii, care zice: „Să ne curăţăm

154

Biserica s-a preocupat şi de sufletele copiilor mici morţi nebotezaţi, dacă aceştia vor suferi în iad sau se vor

bucura de fericirea raiului pentru nevinovăţia lor. O hotărâre sinodală în acest sens nu există. Însă Sfântul

Grigore de Nazianz spune referitor la această chestiune: „Aceia care nu se pot împărtăşi de botez din cauza

copilăriei sau a mortii premature nu se pot împărtăşi de mărire, dar nici nu pot fi chinuiţi de dreptul

judecător, ca unii ce sunt nepecetluiţi, dar fără răutate, ca unii ce au suferit paguba fără s-o cauzeze prin

acţiunea lor (Cf. Hristu Andrutsos, Dogmatica …, p. 350, nota). 155

Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 61 şi 62 (Despre preoţie, în trad. rom. tip. de Toma

Teodorescu, cu titlul: Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865, p. 72,

77); Rugăciune la însemnarea pruncului când i se pune numele a opta zi după naştere, în Molitfelnic (ediţia

1984, p. 13-14). 156


Vezi canoanele: 109-116 Cartag., 1, 4 III ecumenic etc. 158

Can. 110 Cartag. (N. Milaş, op cit., vol. II, pct. I, p. 271). 159

Can. 110 Cartag. Din anul 419. 160

Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p. 308. 161

Hr. Andrutsos, op. cit., p. 347. 162

În Cuv. XL, 28; apud Hr. Andrutsos, op. cit., p. 347.

pg. 28

pe noi înşine de toată întinăciunea trupului şi a duhului (I. Cor. VII, I). Ba aceştia susţin că

până şi lucrarea însăşi a păcatului se află în ei după Botez”.163

Observând că cei din urmă şi-

au scos învăţătura din interpretarea arbitrară şi eronată a unor texte scripturistice, Marcu

Ascetul apreciază că numai tradiţia adevărată este norma adevăului. Erezia provine din

aceea că se nesocoteşte semnificaţia acceptată în Biserică şi transmisă de tradiţie şi se pune în

loc propria interpretare. Pentru aceasta ne avertizează Marcu Ascetul : „Trebuie să credem

propovedaniei Apostolilor şi să rămânem pe lângă mărturisirile lor şi să nu ispitim puterea

lui Dumnezeu prin socotinţe omeneşti”.164

La obiecţiile celor care afirmă că botezul copiilor este făcut împotriva voinţei lor, şi

deci nu este valid, mai amintim doar că aşa după cum fără voinţa lor s-au împărtăşit „prin

natură, de păcatul protopărinţilor, tot astfel şi încă cu mult mai mult se pot face părtaşi, fără

voinţa lor de harul răscumpărător al Domnului”.165

Botezul copiilor, este o Tradiţie apostolică166

ce s-a practicat încă de la început, şi a fost

procedura cea mai deasă pentru primirea noilor creştini la viaţa deplină a Bisericii. Aceste

lucruri se ştiu prin grija aleasă şi evlavia caldă cu care le-a păstrat Sf. Tradiţie şi pe care, la

rândul nostru, se cuvine să le păzim cu aceeaşi grijă şi evlavie spre a le da mai departe celor

ce vor veni după noi. În afară de acestea, după învăţătura Bisericii Ortodoxe copiii se botează

„în credinţa părinţilor şi a naşilor”167

, adică având garanţi şi îndrumători pentru credinţa lor

pe părinţii lor trupeşti şi duhovniceşti.

Privind, deci, Taina Botezului sub aspectul ei canonic, practica botezului copiilor, este

adeverită de numeroase mărturii şi temeiuri canonice, Botezul copiilor168

are darul de a

conferi starea celor trecuţi în obştea închinătorilor lui Hristos.

Rânduielile în legătură cu naşterea şi botezul copiilor constituie, un capitol aparte de

ierurgii în tezaurul de slujbe al Bisericii Ortodoxe. În condiţiile specifice ale copilului ce se

naşte din părinţi creştini, ele formează în mod esenţial o treaptă pregătitoare pentru primirea

botezului:

1) Rânduiala în ziua întâi, când naşte femeia pruncul;

2) Rânduiala din ziua a opta după naştere;

3) rânduiala îmbisericirii pruncului şi a curăţirii femeii care a născut, la 40 de zile după

naştere.169

Apoi, de la sfârşitul epocii apostolice şi mai precis din epoca postapostolică s-a introdus

rânduiala ca persoanele ajunse la starea conştiinţei de sine, dacă îşi manifestau dorinţa de a

primi botezul, să fie trecute prin mai multe trepte sau stări premergătoare Botezului şi anume:

mai întâi, să li se dea un nume creştinesc170

,

163

Marcu Ascetul, Răspuns acelora care se îndoiesc despe dumnezeiescul Botez, şi Despre cei ce-şi închipuie

că se îndreptează prin fapte, în Filocalia, trad. rom., vol. I, ed. II, Sibiu, 1947, p. 287. 164

Marcu Ascetul, Răspuns acelora…, p. 287. 165

Hristu Andrutsos, Dogmatica…, p. 357. 166

Fer. Augustin, Despre Facere, explicată cuvânt cu cuvânt, 10, 23, 39, Migne, P. L., XXXIV, col. 426. 167

Vezi Învăţătura preoţilor pe scurt a 7 Sfinte Taine a Bisericii, cu porunca Prea Sfinţitului Mitropolit

Antonie, Iaşi, 1732; cf. C. Popovici, Misterul Sfântului Botez, în Candela, 1882, nr. 4, p. 176. 168

Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului…,

p. 596. 169

Pr. Prof. D. Stăniloaie, Sfintele Taine şi ierurgiile bisericeşti, Ort. Nr. 3, 1985, p. 455.

pg. 29

apoi să fie supuşi catehizării, adică să intre în categoria aşa-zişilor catehumeni, în care

trebuiau să petreacă un anumit timp171

, după rânduieli statornicite prin practică şi chiar prin

textul canoanelor (can. 14 I ec.).

abia după ce isprăveau catehumenatul, erau supuşi exorcismelor172

; exorcizaţii erau

interogaţi pe rând, după ce în prealabil erau dezbrăcaţi (însă nu complet)173

, şi aşezaţi

„deasupra unei haine păroase”.

şi în sfârşit erau admişi să participe la sfintele slujbe în cadrul cărora erau botezaţi

(can. 7 II ec).

Spre deosebire de botezul copiilor, cei care sunt botezaţi la o vârstă înaintată, trebuie să

treacă prin anumite trepte de instruire şi catehizare creştină. Pentru aceasta încă din epoca

apostolică s-a introdus rânduiala174

ca aceste persoane să fie catehizate, să fie supuse

exorcismelor şi să li se dea un nume creştin.

Can. 1 Tim. Alex. stabileşte ca o excepţie, necesitatea de a se boteza acel catehumen

care s-ar întâmpla a fi la vremea când se face aducerea Jertfei, şi neştiind, s-ar împărtăşi,

„căci de Dumnezeu a fost chemat”175

.

Catehumenii, pe măsura deprinderii învăţăturii evanghelice şi pregătirii către Sf. Botez

se împărţeau în trei trepte:

1) Ascultătorii - catehumenii care abia veneau în biserică. Lor li se permitea să intre în

pronaos176

şi să facă cunoştinţă cu credinţa, să asculte Cuvântul Iui Dumnezeu.

2) Ingenunchiaţii catehumenii care aveau dreptul să se roage în genunchi.

3) Cei către luminare - catehumenii candidaţi pentru Sf. Botez (înscrişi în listă).

170

A „chema pe cineva (o persoană) pe nume e semn de cunoaştere, se familiaritate, de identificare şi de

„invocare personală (chemare pe numele său). Însuşi numele Mântuitorului: Iisus (ebr. Iesua = Dumnezeu

mântuieşte) Hristos (gr. „cristo = uns; ebr. Maşiah = de la „iaşa = a unge) – Unsul lui Dumnezeu are o

profundă încărcătură semantică şi soteriologică. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. I. B. M. O.,

Bucureşti, 1995, p. 221 –222. 171

Can. 47 Laodiceea dispune că unii catehumeni se botează mai repede în caz de boală, - adică sărind unele

etape de pregătire -, iar dacă se însănătoşesc rânduiala pregătirii lor pentru botez se reia în modul complet.

Vezi şi can. 12, 14 sin. I ec.; 78, 96 Trul.; 12 Neocet.; 19, 45, 46 Laod.; 45 Cartag. (Ioan N. Floca,

Canoanele…, p. 251). 172

Can. 26 Laodiceea interzice persoanelor necăsătorite să se instituie în funcţie de exorcişti, să catehizeze,

atât în Biserică, cât şi în case particulare. Se ştie că exorcişii îi pregăteau pe catehumeni mai întâi în

particular, în case, şi apoi în biserică la botez. Prima sarcină a dispărut prin introducerea pedobaptismului.

Despre a doua sarcină se păstrează urme în rânduiala botezului, şi anume momentul în care săvârşitorul

întreabă: „Te lepezi de satana? vezi şi can. 7 sin. II ec.; 10 Antioh. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 245). 173

Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit. trad. rom. cit., p. 79-80. 174

Vezi Aşezămintele Apostolice, trad. Pr. Prof. I. Mihălcescu, p. 209-213. 175

Vezi can.. 2, 14 sin. I ec.; 78, 96 Trul.; 19, 46 Laod. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 176

De obicei o biserică trebuie să aibă trei părţi: nartica (nartex) sau pronaos, naos (naie) şi altar. Nartica sau

pronaosul este încăperea în care în vremea veche stăteau catehumenii. În vremurile mai noi aici stăteau

femeile. Tot aici se păstrează vasul în care se botează pruncii (colimvitra - un fel de cazan portativ susţinut

de un picior, în care sunt afundaţi copiii); iar în biserica de mânăstire aici se face slujba Litiei de la Vecernie,

a înmormântării călugărilor şi altele. Şi astăzi colimvitra, Gr. kolumbhqra, slv. cristelniţă sau creştinătoare (=

vasul de botez) se păstrează, de regulă, în pronaos sau într-o încăpere învecinată intrării în biserică.

(Învăţătura de credinţă…,p. 99.)

pg. 30

Can. 5 Neocezareea aminteşte două trepte ale Catehumenilor şi stabileşte o pedeaspsă

progresivă de la trecerea în treapta inferioară până la excludere.177

Tot depsre catehumeni Can. 2 Tim. Alex. stabileşte că cel îndrăcit care nu se curăţă de

duhul necurat în timpul vieţii, se botează dar numai pe patul de moarte178

, iar Can. 4. Tim.

Alex. stabileşte despre catehumenul ieşit din minte că se poate boteza dacă nu se bântuieşte

de duh necurat179

.

O categorie aparte de candidaţi la botez o formau aşa-numiţii clinici180

, adică oameni

bolnavi care zăceau. Aceştia erau botezaţi numai dacă erau destul de conştienţi ca să-şi

exprime dorinţa de a primi Sf. Botez sau în cazul când acest lucru îl mărturiseau alte

persoane, care îndeplineau — şi în acest caz — rostul de naşi181

(can. 45 Cart.). În privinţa lor

existau o serie de restricţii în ceea ce priveşte drepturile pe care le dobândeau în Biserică,

restricţii legate şi de condiţia specifică a acestora şi anume de faptul că erau sau nu

catehumeni, că erau sau nu eretici, etc. (can. 12 Neocez; 47 Laod., 45 Cart.; Vas. c. M.).

Can. 26 Nichif. Mărt. dispune ca celui bolnav de moarte să i se dea, dacă cere, fie

botezul, fie şi schima monahală182

.

Altă categorie aparte o formau cei al căror botez nu era sigur183

. În cazul lor, fie că erau

copii care nu puteau mărturisi că au fost sau nu botezaţi, fie că erau adulţi care nu aveau

siguranţa că au primit un botez valid, Sf. Botez se săvârşea folosindu-se o formulă deosebită

prin care se făcea rezerva că Sf. Botez se săvârşeşte, „numai dacă primitorul nu a fost botezat

în mod valid” (can. 72 Cart.; 84, VI. ec).

Canoanele mai prevăd şi alte categorii de primitori ai Botezului, dintre care mai

menţionăm — în mod special — pe eretici sau pe cei ce au primit Botezul de la eretici, căci

sub acest raport, ereticii184

sunt de două feluri, adică:

1) unii care primiseră Botezul în mod valid şi deveniseră membri ai Bisericii, iar apoi au

căzut în erezie,

2) iar alţii care n-au primit Botezul Bisericii, ci numai botezul săvârşit de eretici, adică

un botez formal care nu i-a făcut părtaşi de harul Sf. Botez185

.

177

Vezi şi can. 2, 11, 12, 13, 14 sin. I ec.; 96 Trul.; 19 Laod.; 20 Vasile cel Mare; 4, 6 Tim. Alex.; 5 Chiril

Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 215). 178

Vezi can. 79 ap.; 7 Trul.; 3, 4, 15 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 179

Vezi can. 79 ap.; 60 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; Cartag.; 5 Vasile cel Mare.; 2, 3, 14, 15 Tim. Alex.; 5

Chiril Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 180

Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox…,vol. II, p. 31. 181

Echivalentul grecesc al termenului naş este „anadecomenoV, de la vb. anadecomai = a lua asupra; a suferi,

a suporta; a se încărca cu; a garanta, a se pune chezaş; a plăti cauţiunea cuiva; anadoch = fapt de a lua

asupra, a îndura; anadocoV = cauţiune. În vechime naşul era cel ce se punea chezaş, martor, pentru buna

credinţă, seriozitatea şi fidelitatea celui ce opta pentru creştinism. El însoţea pe viitorul catehumen în faţa

episcopului atât la prima înfăţişare şi examinare, cât şi la al doilea examen, la înscrierea propriu-zisă pentru

botez, dinaintea Postului Mare, cât şi la oficierea lui. Apud A. Schmemann, Din apă şi din Duh. Studiu

liturgic al botezului, trad. Ion Buga, Ed. Symbol, Bucureşti, 1992, p. 29, nota 4. 182

Vezi şi can. 4 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 506). 183


Canonul 47 al Sfântului Vasile cel Mare propune de principiu părerea Sf. Vasile cel Mare potrivit căreia se

impune botezarea tuturor ereticilor care se întorc la Biserică. De altfel, norma generală despre care eretici să

fie botezaţi şi cum anume a fost adoptată în can. 7 sin. II ec. ce s-a ţinut după doi ani de la moartea Sfântului

Vasile cel Mare. Vezi can. 48 ap.; 87, 93, 98 Trul.; 20 Anc.; 102 Cartag.; 9, 21, 31, 35, 46, 77, 80 Vasile cel

mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 414).

pg. 31

În fine, mai amintim că în canoane se cuprinde şi o dispoziţie care interzice botezarea

celor morţi (can. 18. Cart.).

b) Rânduieli şi Norme canonice privind săvârşirea şi efectele Botezului.

În privinţa săvârşirii Sf. Botez rânduielile tradiţionale ale Bisericii au statornicit şi

canoanele au confirmat, prin norme precise să se urmeze întocmai ceea ce a poruncit Domnul

care le-a cerut Sfinţilor Săi Apostoli să săvârşească Botezul în numele Sfintei Treimi, prin

cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al

Fiului şi a1 Sfântului Duh” (Mat. 28, 19). Sfântul Atanasie spune: „Oricine ar lăsa ceva din

Sfânta Treime şi s-ar boteza numai în numele Fiului, sau în numele Tatălui şi al Fiului, fără

Sfântul Duh, acela nu primeşte nimic…; căci desăvârşirea, mântuirea se află în Treime”186

.

De ascmenea, tot pe baza practicii şi a normelor canonice, s-a statornicit ca botezul să fie

săvârşit prin trei afundări (can. 50 ap.; can. 7 II ec.; 91 Vasile cel Mare)187

.

Această întreită afundare arată pe de o parte că temeiul credinţei noastre e Sfânta

Treime, iar pe de alta închipuie cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt (Matei 12, 40);

prin afundarea în apa se închipuie moartea noastră pentru viaţa în păcat, de până aici, şi

îngroparea noastră împreună cu Hristos; iar prin ieşirea din apă se închipuie învierea noastră

împreună cu El, pentru viaţa cea nouă întru Hristos.188

Canoanele Bisericii Ortodoxe prevăd rânduieli clare referitoare la Taina Botezului. De

pildă, episcopul şi preotul trebuie să respecte cu stricteţe toate actele care însoţesc săvârşirea

tainei. Forma Botezului, de exemplu, trebuie să fie săvârşită prin cufundarea de trei ori în

apă, în numele Sfintei Treimi, rostindu-se integral formula Bisericii : „Se botează robul lui

Dumnezeu… (N.) … în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”. Neafundarea

de trei ori189

şi nerostirea corectă a formulei atrage după sine nulitatea Botezului. Canonul 49

ap. prevede pedeapsa cu caterisirea pentru episcopul sau prezbiterul care „nu ar boteza după

porunca Domnului în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt”. „Dacă vreun episcop sau prezbiter

nu ar boteza după porunca domnului în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt, ci în trei fără de

început, sau în trei fii sau în trei mângâietori, să se caterisească”190

.

Canonul 50 ap. prevede aceeaşi pedeapsă pentru episcopul sau prezbiterul care „nu va

săvârşi trei afundări ale unei taine ci o afundare, care se face întru moartea Domnului…”191

.

Abaterile de la rânduiala prescrisă de cărţile de ritual sunt aşadar sancţionate de canoane cu

185

Can. 8 sin. II ec. prevede că Botezul ereticilor nu e botez – concret însă este vorba de anumiţi eretici care

trebuie văzuţi şi botezaţi ca şi păgânii. Adăugat în unele colecţii canonice ca un apendice la can. 7, can. 8

este considerat de Aristen ca al 8-lea canon al sin. II ec. Totuşi aşa cum observă şi N. Milaş acest canon,

inclusiv comentariul lui făcut de Aristen, reprezintă doar un fragment din can. 7 sin. II ec., (vezi şi Ioan N.

Floca, Canoanele…, p. 78). 186

Apud Popescu (I.), op. cit., p. 87. 187

Vezi şi can. 46, 47, 49 ap.; 95 Trul.; 12 Neocez.; 47 Laod.; 47 Cartag.; 1, Vasile cel Mare; (Ioan N. Floca,


Aşezămintele Sf. Apostoli, cart. III, cap. 17 în trad. rom. vol. II, p. 100); Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza

III, 12 şi Cateheza II Mystag., trad. rom. cit., p. 98, 551-554; Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., cap. II, 3,

p. 86; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, art. IV, cap. 9, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938, p. 248; Sf.

Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească şi teoria mistică (tâlcuire despre sfântul locaş şi despre

Sf. Liturghie) trad. rom. în ms. de I. Popescu, p. 4-5, apud Învăţătura de credinţă…; N. Cabasila, op. cit.,

cart. II, p. 26, 37 şi u.); Simion al Tesalonicului, Despre Sfintele Taine, cap. 62-64, trad. rom. p. 77, 79-80. 189

Can. 7 sinodul II ecumenic Aici trebuie amintit însă faptul că, în situaţii critice, fiind copilul în pericol de

moarte şi lipsind preotul, se poate administra prin stropirea cu apă sau chiar cu ţărână. 190

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, p. 263. 191

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 264.

pg. 32

pedeapsa caterisirii. În Constituţiile Apostolilor se atrage atenţia săvârşitorilor, adică

episcopului şi preotului, să respecte întocmai rânduiala administrării Botezului, fixată de

Biserică din timpul Sfinţilor Apostoli. „… Episcop şi preot… să botezi astfel, cum a rânduit

prin noi – Domnul… întâi să ungi cu untdelemn sfânt, după aceea să botezi cu apă, şi la

urmă să pecetluieşti cu mir, ca ungerea să fie împărtăşirea Sfântului Duh, apa să fie

închipuirea morţii, iar mirul să fie pecetea făgăduinţelor”192

.

Prin ritul liturgic bizantin, Biserica ortodoxă se dovedeşte păstrătoare fidelă a tradiţiei

primare şi în privinţa slujbei botezului.193

O dată săvârşit în mod valid, Botezul nu se mai repetă, adică este interzis a se repeta,

sub pedeapsa caterisirii (can. 47. ap. , 48 Cart.).

Referitor la modul săvârşirii Botezului, dispoziţiile şi normele canonice prevăd că locul

unde se săvârşeşte Sf. Botez este biserica. Săvârşirea lui în altă parte se poate face numai cu

aprobarea episcopului, în caz contrar se prevede pedeapsa caterisirii (can. 31, 59 VI ec.; 12, I-

II).

În acest sens, canoanele prevăd, în principiu, că această Taină să se săvârşească doar în

Biserica parohială. Potrivit normelor canonice, este oprită cu desăvârşire, oficierea Botezului

în paraclisele din casele particulare, sau în case particulare, sub sancţiunea aspră a caterisirii

preotului care nu ar respecta rânduiala canonică fixată de canonul 59 Trulan. „Botezul cu nici

un chip să nu se săvârşească în paraclisul, care se găseşte în casă particulară; ci, cei ce

voiesc a se învrednici de preacurata luminare să meargă la biserici… şi acolo să primească

darul acesta. Iar de se va găsi cineva, care nu va ţinea cele hotărâte de noi, se menţiona în

acest canon, dacă va fi cleric, să se caterisească; iar de va fi laic, să se afurisească”194

.

Aşadar, Taina Botezului trebuie să fie săvârşită doar în biserica sfinţită de episcopul locului.

Deşi nu se prevede în canoanele Bisericii, sunt totuşi cazuri speciale, de bolnavi, care se pot

boteza şi în case particulare. Canonul 31 Trulan condiţionează săvârşirea Botezului în

paraclise care se găsesc în case, de permisiunea episcopului locului. În aceste paraclise, se

putea însă săvârşi Botezul doar dacă erau sfinţite de episcop sau aveau Sfintele moaşte

prescrise, pregătite de episcopul locului, pe Sfintele mese ale acestor paraclise, pentru că

Sfintele Antimise195

pot înlocui Bisericile sfinţite de episcopi. În practica liturgică a Bisericii

Ortodoxe s-a impus dispoziţia decretului sinodal din anul 1028, prin care patriarhul Alexios

al Constantinopolului a interzis episcopilor să mai dea încuviinţări pentru Botez în paraclise

particulare şi a prevăzut că în paraclisele din casele particulare poate fi încuviinţată doar

săvârşirea Sfintei Liturghii. În consens cu rânduiala şi practica canonică a Bisericii Ortodoxe

Ecumenice, articolul 24 din Regulamentul de procedură al Bisericii noastre menţionează că

„săvârşirea serviciului divin într-un paraclis particular, fără ştirea şi consimţământul

episcopului, se va considera ca neascultare de autorităţi şi se va pedepsi ca atare”196

.

În ceea ce priveşte locul săvârşirii Botezul cunoaşte o evoluţie: la început, cum se ştie,

se administra în râuri sau în apă curată şi curgătoare; ceva mai târziu se administrează în

192

Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. de Pr. Prof. Ioan

Mihălcescu, Chişinău, 1928, p. 192-193. 193

Pr. Drd. Liviu Streza, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox şi în cel catolic, Studiu comparativ, S. T. Nr.

9-10, 1973, p. 685. 194


Can. 73 ap., 1 Nichif. Mărt.; 7 sinodul II ecumenic 196

Regulamentul de procedură…, p. 9.

pg. 33

colimvitra baptisteriului197

, şi în cele din urmă în cristelniţă, în pronaosul bisericii, acest din

urmă procedeu fiind în vigoare şi astăzi.

În privinţa timpului şi momentului săvârşirii Botezului, canoanele dispun următoarele:

1) În caz de necesitate, Botezul se poate săvârşi în orice moment;

2) unele dispoziţii şi rânduieli canonice prevăd că pruncii nu pot fi botezaţi înainte de 40

de zile198

, timpul socotit necesar pentru curăţirea mamei199

. Aşadar, copiii nou-

născuţi, dacă sunt sănătoşi, trebuie botezaţi la 40 de zile de la naştere.

3) Potrivit tradiţiei canonico-liturgice a Bisericii primare, sancţionată de legislaţia

canonică, Botezul trebuie să se săvârşească în timpul de dinaintea Sfintei Liturghii, ca

celui nou botezat să i se administreze Sfânta Împărtăşanie. Canonul 45 al Sinodului de

la Laodiceea prevedea săvârşirea botezului catehumenilor în Sâmbăta Mare. Alte zile

în care se administra Botezul, în timpul dinaintea Sfintei Liturghii, cu fast deosebit,

erau Rusaliile şi Boboteaza.

Practica Botezului, aşa cum a fost rânduită de către Sfinţii Apostoli este atestată de

primele documente ale literaturii creştine. Vorbind despre această practică a Botezului

creştin, moştenită de la Sfinţii Apostoli, Sf. Justin Martirul spune că ea consta din

următoarele acte:

1) pregătire pentru primirea Botezului prin rugăciune şi post200

;

2) Botezul în sine, în numele Sfintei Treimi, prin întreita cufundare în apă;

3) dar Botezul e urmat totdeauna şi de împărtăşirea cu Sfânta Euharistie201

.

În privinţa ritualului202

botezului, canonul 91 al Sf. Vasile cel Mare dispune că trebuie

să Se procedeze mai întâi la binecuvântarea apei, a untdelemnului şi a celui ce vine la botez,

apoi la lepădarea de satana, la ungerea cu untdelemn şi în cele din urmă la săvârşirea

Botezului propriu-zis, prin afundarea de trei ori în apă, rostindu-se formula consacrată. În

privinţa modului săvârşirii tainei botezului, can. 50 apostolic prevede cufundarea în apă de

trei ori: „Dacă vreun episcop sau prezbiter nu va săvârşi trei afundări ale unei taine, ci o

afundare întru moartea Domnului, să se caterisească. Fiindcă nu a zis Domnul: botezaţi

întru moartea mea, ci : mergând învăţaţi toate popoarele botezându-le în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh”.203

Astăzi, slujba propriu-zisă a Botezului – unită la noi cu cea a Mirungerii, cuprinde204

:

197

Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 545. 198

Can. 38 Nichif. Mărt. 199

De asemenea, conform Can. 6 Tim. Alex. catehumena în stare de curăţire lunară nu se botează şi se amână.

Vezi şi can. 2, 4 Dion. Alex.; 6, 7 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 442). 200

Can. 45 Laodiceea dispune că botezul catehumenilor se întrerupe o perioadă scurtă legată de postul mare –

după săptămâna a 2-a din Patruzecime - dacă acei catehumeni nu pot împlini complet rânduiala pentru botez

cerută lor de biserică şi anume postul şi canonul de rugăciune necesare în pregătirea botezului. Vezi şi can.

14 sin. I ec.; 78 Trul.; 46 Laod. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 250). 201

Prof. dr. Nicolae Cotos, Un document contemporan privitor la teoria şi practica Botezului, în Mitropolia

Ardealului, I (1956), nr. 3-4, p. 264-267. 202



Pr. Drd. Liviu Streza, Slujba Botezului…, p. 685.

pg. 34

- Rugăciunile pentru sfinţirea apei de botez,

- Binecuvântarea untdelemnului „bucuriei”,

- Şi ungerea prebaptismală a candidatului cu el,

- Afundarea întreită a pruncului în apa sfinţită, ungerea lui cu Sfântul Mir,

- Suflarea205

de trei ori în cruce asupra celui botezat,

- Lecturile biblice (Apostolul şi Evanghelia),

- Spălarea,

- Şi tunderea simbolică a pruncului, ectenia pentru naşi,

- Şi apolisul slujbei.

- (După încheierea slujbei botezului urmează nemijlocit împărtăşirea cu Sfânta

Euharistie, pentru ca renaşterea spirituală dobândită prin botez să fie împlinită prin unirea

reală cu trupul şi sângele lui Hristos).206

Iar Ritualul baptismal propriu-zis cuprinde 3 părţi distincte:

1) rituri prebaptismale (exorcizarea, lepădarea de satana, mărturisirea de credinţă etc.)207

;

2) ritualul baptismal propriu-zis (ungerea prebaptismală, cufundarea şi ieşirea din apele

botezului, Mirungerea etc.)

3) şi riturile postbaptismale (spălarea rituală208

, tonsura etc.).

205

Episcopul sau preotul «suflă de trei ori» asupra persoanei aduse la botez. Acest act liturgic conţine, după

Fericitul Augustin, ideea de dispreţ pentru demon, deducându-se de la obiceiul ce există la cei vechi de a

sufla asupra persoanei pe care o dispreţuia cineva. Preotul suflând asupra duhului celui rău, prin puterea

darului dat de sus, îl alungă, pregătind pe candidat a primi baia renaşterii. (Fer. Augustin, De Symbolo ad

Cathechumanas, apud Popescu Ioan, Botezul ca sacrament în Biserica Ortodoxă…, p. 120). 206

Pentru detalii de ritual a se vedea Molitfelnicul ortodox, ed. Bucureşti, 1971, p. 17-38; despre simbolismul

ritualului vezi îndeosebi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Rânduielile Bisericii Ortodoxe cu privire la Taina

Botezului şi Mirungerii şi explicarea lor, în «Mitropolia Olteniei», 1969, nr. 3-4, p. 193-200. 207

Toate riturile ce preced botezul se oficiază în pridvorul bisericii. Acest fapt pune în atenţie caracterul de

ritual de trecere (pascal) al botezului. Pr. lector dr. Eugen Jurca, Ritualul Sf. Botez destăinuiri catehetice, Ed.

Marineasa, Timişoara, 2005, p. 6 208

Dacă în vechime ritualul spălării se făcea la opt zile după botez, în practica de astăzi ea face corp comun cu

ritualul baptismal şi urmează îndată după citirea Evangheliei. În cărţile de cult greco-catolice, încă şi astăzi

spălarea este delimitată de ritualul baptismal propriu-zis. Spălarea este precedată de două rugăciuni, după

care preotul „luând faşa pruncului, udă amândouă capetele şi stropeşte faţa lui, zicând: «Îndreptatu-te-ai,

luminatu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin». Şi luând

un burete nou, udat în apă, şterge pe prunc pe toate părţile pe unde l-a miruit, zicând: «Botezatu-te-ai,

luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Amin». În tradiţia primară, spălarea postbaptismală destinată ştergerii mirului era precedată de punerea

mîinilor episcopului pe capul neofitului, la care se face aluzie în rugăciunea a doua de la spălare: „pune peste

dânsul mâna Ta cea puternică…, în semnul consacrării pentru lupta spirituală ce-l aşteaptă pe noul botezat

de-acum înainte. Ritualul spălării „se face spre a şterge Sfântul Mir rămas pe trupul noului botezat şi a-l feri

astfel de o eventuală profanare sau pângărire prin atingerea de ceva necurat. (E. Branişte, Liturgica

specială, Ed. Inst. Biblic, Bucureşti, 1980, p. 378). De asemenea, spălarea rituală „mai închipuie că cel

botezat este curăţit de acum de toate păcatele sale, este curat trupeşte şi sufleteşte. (Victor Aga, op. cit., p.

314).

pg. 35

În vechime, Duminica Tomii – a opta zi de la Noaptea pascală – era considerată

„plinirea botezului”. Ea încheia ritualul baptismal şi cateheza mistagogică209

ce se derula, zi

de zi, toată Săptămâna Luminată (socotită ca „săptămână mistagogică”210

). După primirea

celor 3 sacramente ale iniţierii (Botezul, Mirungerea, Euharistia), în noaptea Sfintelor Paşti,

„orice nou botezat (neofitul = „plantă nouă”, n.n.) purta haina albă a botezului opt zile în şir

fără să o dezbrace şi fără să se spele” (Tertulian)211

. În acest răstimp, „neofiţii frecventau

regulat biserica, luând parte la serviciul divin, desăvârşindu-se în cunoaşterea adevărurilor

de credinţă şi împărtăşindu-se zilnic” (Sf. Grigorie de Nazians, Fer. Augustin). „A opta zi,

când neofitul venea la biserică, preotul îl dezbrăca de haina luminată a botezului, îl spăla şi

îl tundea complet”.

Tunderea părului se întâlneşte şi în alte ritualuri bisericeşti: tonsura clericală sau cea

monastică. Tonsura monahală, ca semn al consacrării, devine simbol al castităţii şi lepădării

de sine. Ea „indică renunţarea la dragostea trupească, lepădarea de dorinţe şi de bunuri

lumeşti, un sacrificiu penitenţial de sine şi mai ales o deschidere către influenţele cerului”212

.

Practica apuseană utilizează tunderea în formă rotundă („tonsura Petrini”), ce aminteşte de

cununa de spini a Mântuitorului, pe când Răsăritul practică tunderea în semnul Sfintei Cruci

(„tonsura Paulini”213

). În ceea ce priveşte ritul tunderii neofitului, prof. E. Branişte susţine că

acesta „nu este amintit în nici una dintre descrierile vechi ale botezului, fiind introdus în

rânduiala botezului după generalizarea pedobaptismului, adică din secolul VI înainte. Acesta

constituie o veche şi persistentă reminescenţă a ritualului primei tunderi, ritual cu caracter

religios, care se practica la multe popoare orientale, ca şi la greci şi la romani. La popoarele

antice, părul capului era privit ca simbol al tăriei bărbăteşti…, de aceea, tunderea

simbolizează predarea desăvârşită a neofitului sub stăpânirea şi ascultarea lui Dumnezeu,

întru Care s-a botezat şi pe Care de aici înainte Îl recunoaşte ca singurul cap sau stăpân.

Fiind făcută cruciş, tunderea e şi pecetea lui Hristos, iar întrucât părul este un produs al

trupului, tunderea şi aruncarea lui în colimvitră reprezintă, după unii, şi o pârgă sau jertfă a

trupului omenesc, adusă lui Hristos”214

.

Biserica Ortodoxă a prevăzut şi situaţiile nefericite, în care Botezul nu poate fi săvârşit

cu respectarea întregii rânduieli. În acest sens, a fost stabilită o rânduială prescurtată215

, pe

care preotul o pote folosi doar atunci când există motivaţia respectivă. Administrarea

Botezului după această rânduială, şi în cazurile obişnuite, atrage după sine sancţiunea

preotului, sancţiune ce merge până la îndepărtarea din cler. Dar şi atunci când Botezul se

săvârşeşte după rânduiala prescurtată, din cauză că pruncul se află în primejdie de moarte şi

este îndoială că nu va trăi până ce se va plini toată rânduiala Botezului, săvârşirea Tainei

trebuie să se facă cu respectarea celor trei acte principale şi esenţiale pentru validitatea

Botezului, prevăzute şi în Constituţiile Apostolilor216

, adică ungerea cu untdelemn sfânt,

afundarea în apă de trei ori şi pecetluirea cu Sfântul Mir. În caz că Botezul se săvârşeşte în

209

Ciclu de cateheze postbaptismale în care era explicat neofiţilor ritualul botezului şi semnificaţia celor 3

Taine ale iniţierii. Pentru detalii vezi volumul Jurca Eugen, Cateheza baptismală în antichitatea creştină, Ed.

Marineasa, Timişoara, 2004. De asemenea, Catehezele mystagogice ale Sfântului Chiril (cărţile. XIX-XIII)

ne furnizează informaţii precise despre riturile premergătoare Botezului, despre Botez, ungerea cu Sf. Mir şi

despre Euharistie. 210

Vezi Ritualul celei de-a opta zi la A. Schmemann, Din apă şi din Duh…, p. 110. 211

După mărturia lui Tertulian, De corona militis, 3, apud. E. Branişte, Liturgica specială…, p. 379. 212

J. Chevalier, A. Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori,

numere, vol. 3 (P–Z), Ed. Artemis, Bucureşti, 1995, vol. 1, p. 361. 213

V. Aga, op. cit., p. 334. 214

E. Branişte, Liturgica specială…, p. 379. 215

Vezi Rânduiala Sfântului Botez pe scurt din Molitfelnic, Ed. 1965, p. 41-42. 216

Scrierile Părinţilor Apostolici…, p. 211.

pg. 36

condiţii de necesitate, şi „nu este însă untdelemn şi nici mir, ajunge apa şi pentru ungere şi

pecetluire şi pentru mărturisirea celui ce a murit sau a celui ce moare împreună cu el”217

. În

caz că respectivul copil trăieşte, preotul este dator să completeze rânduiala Botezului, inclusiv

ungerea cu untdelemn sfânt şi ungerea cu Sfântul Mir. Untdelemnul turnat la înmormântare

este semnul si pecetea lui Hristos, ca si untdelemnul de la Botez. „Atunci (la Botez), ungerea

cu untdelemn chema pe candidatul la Botez la luptele cele sfinte; acum însă (la

înmormântare) untdelemnul cel vărsat înseamnă că cel adormit a luptat luptele cele sfinte şi

s-a desăvârşit”218

În cazul când un botez este săvârşit în condiţii excepţionale — din necesitate — de alt

creştin decât de un episcop sau de un preot, el se socoteşte botez valid, dar prin Iconomie,219

adică pe baza socotinţei tradiţionale şi acceptată de întreaga Biserică, încă din vechime, că nu

trebuie închisă nimănui uşa mântuirii şi că ceea ce lipseşte cu ocazia săvârşirii acestei Sf.

Taine, celor care o săvârşesc, fără a avea starea harică de episcop sau de presbiter, se

împlineşte prin lucrarea directă a Domnului care vrea ca tot sufletul să se mântuiască (Ioan

17, 21).

O dată săvârşit botezul de necesitate sau prin Iconomie, se mai pot citi cel mult unele

rugăciuni deosebite de către episcop sau de către presbiter. (Can. 46—50 ap.). După Botezul

acesta săvârşit „din nevoie”220

de altă persoană în afară de episcop sau preot, numit şi botez

de iconomie – pentru că deschide calea spre mântuire – nu se mai poate repeta formula de

botezare, ci se citesc doar rugăciunile respective de către preot sau episcop. Confirmând

această practică, Molitfelnicul ortodox atrage atenţia „… că de va fi pruncul slab…, şi nu s-ar

întâmpla preot atunci, ca să nu moară pruncul nebotezat, orice parte bărbătească, sau

nefiind nimeni dintre bărbaţi, atunci moaşa sau orice altă femeie, luând apă, să-l boteze

zicând: „Se botează robul lui Dumnezeu…”, iar de va trăi pruncul după acest botez, trebuie

adus la preot ca să plinească ungerea cu Sfântul Mir şi toată slujba Botezului, după

cuviinţă”221

, dar numai de la cufundare înainte, adică nu se mai citesc exorcismele şi nu se

mai face Sfinţirea apei, ci numai îl miruieşte cu Sf. Mir, citindu-i rugăciunile care urmează de

aici înainte în rânduială222

.

Există numeroase prevederi canonice despre săvârşirea sau repetarea Botezului în ce

priveşte pe eretici şi schismatici, pentru care în vremea veche, rânduiala primirii lor în

Biserică nu a fost de la început unitară, cârmuitorii Bisericii orientându-se practic în astfel de

cazuri după gradul de îndepărtare de la dreapta credinţă a celor în cauză. Canonul 7 sin II ec.

face precizări importante privitoare la rânduiala botezului şi invocă obiceiul consacrându-i

valoarea legală în această chestiune şi arată că pe unii dintre eretici Biserica îi consideră ca şi

pe păgâni – adică necatehizaţi-, nerecunoscându-le deci botezul, pe care îl recunoaşte altora.

De asemenea, în cazul revenirii şi reprimirii în Biserică a celor din prima categorie, ei nu mai

217

Idem, p. 193. 218

Dionisie Pseudo-Areopagitul, op. cit., p. 149; Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfantul Maslu, cap. 286-

287; şi Despre sfârşitul nostru, cap. 362, trad. rom. p. 185, 248. 219

Este interesant că Pidalionul scrie următoarele: „Sfinţii Apostoli în canoanele lor folosesc termenul acrivie,

respingând botezul ereticilor; dar sinoadele ecumenice întrebuinţează termenul iconomie; (Pidalionul,

Cârma Bisericii Ortodoxe, cu orânduire nouă şi tâlcuiri, trad. rom. de Zosima Târâlă şi Haralambie

Popescu, Ed. Institutului de Arte Grafice «Speranţa», Bucureşti, 1933, ( - Ed. „Credinţa strămoşească, Iaşi,

2007), p. 182, n. 157.) 220

Vezi Can. 2 Sinodului I ecumenic 221

Molitfelnic…, p. 42. Can. 37 Ioan Ajun. Stabileşte osânda părinţilor care îşi lasă copiii să moară

nebotezaţi. Vezi şi can. 2, 32, 52 Vasile cel Mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 491). 222

Ghenadie, fost Episcop de Argeş, Liturgica, Bucureşti 1877, p. 182; Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica

specială…, p. 356

pg. 37

sunt rebotezaţi, ci li se cere doar să se lepede de erezie, dând anatemei împreună cu Biserica

toată rătăcirea şi mărturisind în scris credinţa pe care o mărturiseşte Biserica, după care sunt

unşi cu Sf. Mir (can. 95, VI ec.)223

.

În cazul celor din a doua categorie, însă, atât rânduielile bisericeşti tradiţionale, cât şi

cele cuprinse în mai multe canoane, obligă sub pedeapsa caterisirii ca botezul lor să nu fie

primit, iar cei aflaţi în această situaţie să fie botezaţi, pentru că în asemenea cazuri nu se

repetă botezul, ci el numai se săvârşeşte în chip valid asupra cuiva, care nu fusese botezat de

fapt224

.

De asemenea, administrarea concretă a Botezului a determinat Biserica să stabilească

uneld rânduieli şi norme din perspectiva validităţii Tainelor la eterodocşi, în privinţa cărora

Părintele Profesor Ioan N. Floca se exprimă în felul următor: pentru cântărirea şi aprecierea

gravitătii ereziilor, precum şi pentru avizarea la mijloace care trebuie folosite în scopul

primirii lor în Biserică, Sf. Canoane îi împart pe eretici chiar în trei categorii şi anume:

în eretici care trebuie botezati, Tainele lor fiind socotite fără de nici o valoare,

în eretici care trebuie numai unsi cu Sf. Mir, Tainele acestora fiind socotite valide

şi în eretici, cărora nu li se mai administrează nici măcar ungerea cu Sf. Mir, ci li se

acordă numai Sf. Împărtăsanie, ca semn şi mijloc de primire a lor în comuniunea Bisericii225

.

Potrivit acestei împărţiri, Biserica a stabilit, în această problematică, şi în baza can. 7

sin. II ec., şi 95 Trulan226

, o gradaţie în practica primirii eterodocşilor, gradaţie care ţine

seama de depărtarea lor de doctrina ortodoxă, şi anume:

- prin botez (can. 7, II ec. şi can. 95 Trul.);

- prin mirungere (can 7 II ec., 7 Laod., 57 Cartag.);

- prin pocăinţă şi mărturisirea credinţei ortodoxe (can. 8, I ec., 7, II ec., 1c Vasile cel

Mare).227

Această rânduială (gradaţie) se aplică astfel228

:

1) prin rebotezare – sunt primiţi unitarienii şi membri acelor grupări protestante, sau de

altă natură (spiritişti, teodofi), care nu au păstrat învăţătura despre Sfânta Treime;

2) prin ungerea cu sfântul Mir – sunt primiţi protestanţii care nu alterează esenţial

credinţa în Sfânta Treime, care au şi botezul canonic, dar nu au taina mirungerii cu

sfântul mir;

3) cu ritualul al treilea (penitenţa) – sunt primiţi romano-catolicii, întrucât mărturisesc

credinţa în Sfânta Treime şi au toate celelalte taine, deci şi taina sfântului mir.

223

Vezi Can. 46, 47, 68 ap.; 8, 19 sin. I ec.; 95 Trul.; 7, 8 Laod.; 57 Cartag.; 1, 5, 47 Vasile cel Mare. (Ioan N.

Floca, Canoanele…, p. 76-77). 224


Idem, p. 115. 226

N. Milaş, op. cit., vol. I, partea II, p. 119 şi 457. 227

Idem, p. 4547. 228

A se vedea comentariul lui N. Milaş la can. 95 Trulan, în Canoanele Bisericii Ortodoxe…, vol. I, partea II,

p. 477-478.

pg. 38

Iată ce dispun în această privinţă canoanele 46, 47 şi 68 ap.: „Episcopul ori presbiterul,

dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor poruncim să se caterisească”, (can. 46 ap.);

„Episcopul sau presbiterul, de va boteza din nou pe cel botezat după adevăr sau de nu va

boteza pe cel spurcat de către necinstitorii de Dumnezeu, să se caterisească” (can. 47 ap.);

„Cei ce sunt botezaţi de către eretici, nu pot fi nici credincioşi, nici clerici” (can. 68 ap.).

În acelaşi fel dispune şi canonul unic al sinodului de la Cartagina din anul 256, precum

şi can. I al Sf. Vasile cel Mare din care reţinem următoarele pasaje: „…Nimeni nu se

poate boteza afară de catoliceasca Biserică şi fiindcă Botezul este unul şi se află numai în

catoliceasca Biserică... Cele ce se săvârşesc de eretici, mincinoase şi deşarte fiind, toate sunt

fără valoare. Că nimic nu poate fi primit şi ales de Dumnezeu dintre cele ce se fac de acela,

pe care Domnul în Evanghelii îl numeşte vrăjmaşi şi potrivnici ai săi (Mat. 12, 30)” (can. 1

Cartag.) 229

.

Apoi, „Cei vechi au hotărât că botezul săvârşit de eretici să se anuleze, iar al

schismaticilor, ca al unora care sunt încă în Biserică, să se primească. Iar cei ce sunt în

adunări ilegale, îndreptându-se prin pocăinţa cuvenită şi prin convertire, să se împreune

iarăşi cu Biserica… Părinţii au hotărât ca cei botezaţi de eretici ca de nişte mireni, venind la

Biserică; să se curăţească din nou cu adevăratul Botez al Bisericii… Se cuvine să le redăm

botezul lor... iar dacă cineva l-ar fi primii de la ei acela venind la Biserică, să se boteze…

Dar dacă aceasta ar fi piedica ordinii obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze

Părinţilor, care au orânduit cele de cuviinţă pentru noi... Dar, negreşit să Se dispună ca cei

ce vin de la botezul acelora, să se ungă adică de credincioşi şi aşa să se apropie de Taine...”

(Can. I Sf. Vasile cel Mare).

În legătură directă cu primitorul Tainei Botezului stau şi consecinţele sau efectele

acestei Taine. Prin împărtăşirea harului Botezului, cel botezat devine membru al Bisericii cu

toate drepturile şi obligaţiile inerente acestui statut. Normele canonice prevăd următoarele

efecte ale Tainei Botezului:

1) prin botez se şterge păcatul original. Conform canonului 110 de la Cartagina, „…

pruncii cei mici şi de curând născuţi din pântecele mamelor, botezându-se, … se

botează întru lăsarea păcatelor, şi nici nu-şi atrag nimic din păcatul strămoşesc al lui

Adam…”230

.

2) Botezul nu se mai repetă, pentru că prin această Sfântă Taină s-a şters păcatul

original, care este ireparabil.

Normele care se ocupă de efectele Botezului, arată că cel botezat devine membru al

Bisericii sau dobândeşte ceea ce s-ar putea numi cetăţenia biserirească, devenind astfel

subiect de drepturi şi de îndatoriri în cadrul societăţii religioase creştine, care se numeşte

Biserica231

, în această calitate şi numai în această calitate, el trebuie şi poate primi şi celelalte

Sf. Taine şi Ierurgii ale Bisericii.

Botezul creştin este taină,232

în primul rând pentru că este altceva decât botezul spre

pocăinţă, al lui Ioan Botezătorul şi în al doilea rând, pentru că are efecte reale. Dacă botezul

lui Ioan a fost spre pocăinţă, şi spre dreptate (Matei III, 5-6; Marcu I, 4; Ioan I, 25-26),

botezul creştin este făcut spre iertare, spre izbăvire, spre integrare în har, spre înfiere (Fapte I,

229

N. Milaş, op. cit., vol. II, partea I, p. 335-337. 230

N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 271. 231


Diac. P. I. David, op. cit., p. 264.

pg. 39

5; II 38; XIX, 1-6; Gal. III, 27; Rom. VI, 3) şi în numele Sfintei Treimi (Mtei XXVIII, 19)233

.

Evident botezul creştin nu este simbol adică imitare, asemănare, amintire, comemorare,

repetare, simplă ceremonie, respectarea unor datini, sau simplu ritual de iniţiere, fiindcă :

1) şterge păcatul strămoşesc şi păcatele personale (Fapte II, 38, XXII, 16; I Cor. VI, 11;

XV, 50; Apoc. XXI, 27),

2) reînnoieşte firea (Ioan III, 5-7; Rom. VI, 3-5)234

3) şi îl face pe botezat fiu al lui Dumnezeu prin har (I Cor. XII, 13)

4) şi acesta se îmbracă în Hristos (Gal. III, 26-28) în vederea moştenirii vieţii veşnice

(Marcu XVI, 16).

Sfântul Botez este prima Taină, prin care ne împărtăşim de harul dumnezeiesc şi prima

Taină, care împlineşte aspiraţia şi credinţa noastră, înscrindu-ne pe orbita în centrul căreia stă

Hristos, a cărui forţă centripetă se manifestă în toate Tainele, dar mai ales în Taina Sfintei

Împărtăşanii în care pe măsura comuniunii noastre cu Mântuitorul Hristos vom simţi că nu

mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi (Gal. II, 20); că nouă a vieţui este Hristos (Filip. I,

21). Sau tot aşa de bine pentru a ilustra acest fapt mai intutiv, noi înşine trăim în Hristos,

suntem asimilaţi Lui, suntem asimilaţi trupului Său tainic.

Singura numire care redă esenţialul Botezului este „naşterea din nou”. Celelalte

denumiri: taină regeneratoare, baie, pecete, veşmânt nou, dar, iluminare, indică diferite

aspecte ale „naşterii din nou” căci prin naşterea din nou „chipul lui Dumnezeu se întipăreşte

mai bine în sufletul omului decât odinioară, iar statura omului e făcută acum şi mai întocmai

după modelul dumnezeiesc, căci de acum chiar modelul ni se arată cu trăsături mai

lămurite”235

.”Naşterea noastră prin botez închipuie începutul vieţii ce va să vie”.236

Toţi oamenii sunt după Chipul lui Dumnezeu prin puterea cugetătoare a sufletului.237

Prin păcatul strămoşesc, Chipul omului nu s-a distrus, dar a pierdut din frumuseţea lui

originară, iar, prin Botez, Chipul se readuce la forma lui iniţială, restaurându-se integritatea şi

puritatea lui primordială. Mai mult, prin Botez, ni se dă şi posibilitatea asemănării, după cum

spune Diadoh al Foticei: „Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt, prin botezul renaşterii,

dintre care unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne

înnoieşte în apa însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică „chipul” nostru,

spălând orice zbârcitură a păcatului nostru; iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună

cu noi ceea ce este „asemănarea”.238

De aceea trebuie să dezvoltăm chipul şi să realizăm

233

Botezul se săvârşeşte numai în numele Sfintei Treimi cum a stabilit însuşi Mântuitoru lIisus Hristos. De

asemenea cei ce stau înaintea botezului trebuie să facă mărturisirea de credinţă. Vezi can. 49 ap. şi 46, 47,

50, 68 ap.; 7 sin. II ec.; 78, 84, 95, 96 Trul.; 12 Neocez.; 47, 48 Laod.; 45, 48, 72, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile

cel Mare; Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 36. 234

Monofizitismul (gr. mono = unul, singur + fysiς = fire, natură) este o erezie, combătută de Sinodul al IV-lea

ecumenic de la Calcedon, 451, care susţinea existenţa unei singure firi (cea dumnezeiască) a Mântuitorului,

şi care a absorbit firea omenească întru totul, aşa cum o picătură de apă se pierde în imensitatea mării. Ioan

Rămureanu, Istoria bisericească universală, Ed. I. B. M. O., Bucureşti, 1992, p. 142. 235

N. Cabasila, op. cit., cartea II, p. 35-36 236

Idem, p. 44 237

Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţa şi dreapta socoteală

duhovnicească, în Filocalia, trad. cit. vol. I. p. 369. 238

Idem, cap. 89, trad. cit., p. 379.

pg. 40

frumuseţile lui virtuale, trecându-l din strălucire în strălucire până la asemănare şi apoi la

desăvârşirea asemănării.239

Acţiunea harului, revărsat prin taina Botezului asupra sufletului credinciosului, este

pregnant ilustrată de cuvintele Sfântului Diadoh al Foticeii: „Eu însă am înţeles din

dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că, înainte de sfântul Botez, harul

îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar satana foieşte în adâncurile lui, încercând să

stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem,

diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară

stăpânea rătăcirea asupra sufletului şi după aceea ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar şi

mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul, ci învăluind, prin mustul

trupului, mintea ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale”240

.

Prin Taina Botezului ni se sădeşte în suflet o anumită cunoaştere şi simţire a lui

Dumnezeu, în urma ştergerii păcatului strămoşesc, care slăbise priceperea noastră; ni se

deschid ochii sufletului şi ne se dă putere pentru orânduirea vieţii la Hristos241

.

Conform doctrinei Bisericii noastre, prin Botez omul se îndreptează, se luminează, se

sfinţeşte242

, se umple de puterea Sfântului Duh, se uneşte cu Hristos243

, devenind fiu al

împărăţiei Sale. Această îndreptare constă în ştergerea păcatului strămoşesc, cu care ne

naştem toţi, şi a păcatelor săvârşite – în caz că cel botezat este un adult – până la acea vreme,

şi acordarea putinţei de a făptui binele244

. Sf. Justin Martirul şi Filozoful ne spune că, potrivit

învăţăturii „primite de la Apostoli”245

, prin Botez „ne-am înnoit prin Hristos”, „ne-am

consacrat lui Dumnezeu”, „ne-am născut a doua oară… ca să nu rămânem copii ai

necesităţii şi ai neştiinţei, ci ai libertăţii şi ai ştiinţei, şi ca să ne împărtăşim şi de iertarea

păcatelor…”246

.

Prin Harul primit prin Taina Botezului şi „lucrat (actualizat) în chip voluntar prin

împlinirea poruncilor – arată Sfântul Maxim Mărturisitorul – având la început numai

naşterea cea în duh, suportă fiecare, prin multe patimi, moartea (întrebuinţarea morţii) spre

osânda păcatului”247

.

Hristos nu a botezat El însuşi - spune Sf. Ioan Botezătorul - pentru că : „Acela va

boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. „Dar duhul Sfânt încă nu fusese dat” - explică Sf. Ioan Gură

de Aur - „Şi dacă ar întreba cineva, continuă el, în ce era superior botezul ucenicilor lui

239

Ibidem. 240

Sf. Diadoh al Foticeii, trad. rom., p. 368. 241

N. Cabasila, op. cit., p. 56-69. 242

Când se săvârşeşte rânduiala Tainei Sfântului Botez, preotul stropeşte faţa celui botezat, cu faşa, şi tosteşte

cuvintele: «îndreptatu-te-ai, luminatu-te-ai, sfinţitu-te-ai, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh…» (Molitfelnic, ED. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1965, p. 38.) 243

Molitfelnic, p. 24. 244

Pentru că această stare păcătoasă este egală cu păcatul însuşi, Biserica a rânduit botezul copiilor, care nu au

păcatele celor vârstnici, dar care, totuşi, moştenesc aplecarea spre păcat, care vine de la Adam (Fac. 7, 20; 11

Cron. 6, 36; Iov 4, 17-19; 14, 4;15, 14-16;25, 4; Ps. 13, 1-3;50, 6;52, 2-4;57, 3-4; Prov. 20, 9; Ecl. 7, 20;

Sirah 25, 23, 27; Rom. 3, 10-12; 5, 12-19; Iacov 3, 2; I Ioan 1, 8). (Învăţătura de credinţă…, p. 64). 245

Vezi Prof. Dr. Nicolae Cotos, Un document contemporan…, p. 265. 246

Idem, p. 264-265. 247

Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, trad. D. Stăniloae, Sibiu, 1948, vol. III, p.

341.

pg. 41

Iisus botezului lui Ioan, vom răspunde: întru nimic, căci şi unul şi altul erau fără Harul

Sfântului Duh şi se făcea cu scopul de a aduce la Hristos pe cei ce se Botezau”248

.

Canonul 111 Cartag, ne dă mărturie că, prin harul lui Dumnezeu primit la Botez, cel

botezat „… se îndreptează prin Iisus Hristos Domnul nostru, i se iartă toate păcatele”

săvârşite deja şi primeşte „ajutor spre a nu mai săvârşi altele…”249

. În acelaşi context,

Părinţii întruniţi la Sinodul de la Cartagina din anul 419, afirmau că „…acelaşi har al lui

Dumnezeu cel prin Iisus Hristos Domnul nostru ne ajută nu numai să nu păcătuim, deoarece

prin acela ni se descoperă şi ni se arată cunoaşterea păcatelor spre a şti ce trebuie să cerem,

şi de ce trebuie să ne ferim, dar prin el… ni se dă şi ca, cunoscând ce este de făcut, să avem

şi dragostea şi putinţa de a făptui…, pentru că ambeşe sunt darul lui Dumnezeu, şi a şti ce

trebuie a făptui, şi a iubi ceea ce trebuie a făptui; că dragostea zidind, cunoştinţa să nu poată

a se mândri…”250

. Aşadar, putinţa de a făptui binele nu se poate materializa decât cu ajutorul

„harului dreptăţii”251

pentru că nu este om fără de păcat, iar „cel ce zice despre sine că nu are

păcat, nu spune adevărul, ci minte”252

.

Din punct de vedere canonic, administrarea Botezului comportă unele consecinţe

canonico-juridice. Prin Taina Botezului, această uşă a Bisericii, cel botezat devine subiect de

drept al Bisericii, aşa precum prin naşterea fizică, cel născut devine subiect de drept al

statului respectiv. Botezul ortodox conferă celui botezat statutul de cetăţean al Bisericii lui

Hristos. Prin Botez omul devine templu al Duhului Sfânt, sălaş al harului, care-l îndreptăţeşte

a fi înscris în „cartea vieţii”253

. Fără „pecetea darului Sfântului Duh”, pe care cel botezat o

primeşte prin actul administrării Tainei Botezului, nimeni nu poate deveni, real şi virtual,

cetăţean al raiului. În Epistola zisă a lui Barnaba254

, se întâlnesc pentru prima dată termenii

pecete şi a pecetlui, deveniţi mai târziu termeni clasici pentru desemnarea acţiunii harului

Duhului Sfânt în Botez şi Mirungere. Această stare aduce după sine acea capacitate civilă

care comportă toate drepturile şi obligaţiile pe care le implică această stare, odată cu vârsta.

Totuşi se face o deosebire asupra calităţii de creştin pentru modul în care a fost săvârşit

botezul deoarece Can. 3 Laodiceea afirmă că cel de curând botezat nu se primeşte în cler.255

Botezul administrat în mod valid nu se mai repetă sub pedeapsa caterisirii (can. 47 ap.,

48 Cart.), pentru că efectul principat al botezului, care este ştergerea păcatului originar, nu se

pierde. Nici chiar prin căderea în erezie nu se mai recade în starea de păcat originar.

În legătură cu această chestiune, se pune şi o foarte delicată problemă256

, şi anume

aceea de a se şti, de ce şi cum se face că cei născuţi din creştini botezaţi în mod valid, se nasc

totuşi cu păcatul originar, deşi pare firesc să nu fie aşa, adică să nu se mai nască fiinţe care

poartă povara păcatului originar din părinţi care s-au curăţit de acest păcat prin Taina

Sfântului Botez.

248

Omilia 19-a asupra Evangheliei lui Ioan, apud Ioan Mihălcescu, Dogma Soteriologică, (Bucureşti, 1926),

p. 126. 249

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 271. 250

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 271-272. 251

Can. 113 Cartag. 252

Can. 114 Cartag. 253

Molitfelnic…, p. 16. 254

Trad. rom în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici (Col. «Părinţi şi scriitori bisericeşti», vol. I,) Bucureşti,

1979, p. 107, 137. 255

Vezi şi can. 61, 75, 80 ap.; 2, 9 sin I ec.; 9, 10 Neocez.; 10 Sard.; 17 sin. I-II; 89 Vasile cel Mare; 1, 4 Grig.

Nyssa. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 238). 256

Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 33.

pg. 42

Pentru soluţionarea acestei probleme trebuie avute în vedere următoarele lucruri:

— întocmai ca şi în cazul altor Sf. Taine, inclusiv Taina Sf. Hirotonii, harul care se

dobândeşte prin Sf. Botez este individual şi produce efecte strict limitate la persoana care îl

primeşte.

— Precum harul primit prin orice alta Sfintă Taină nu poate fi transmis urmaşilor, tot

aşa şi harul primit prin Sfântul Botei nu poate fi transmis ereditar. După cuvântul Scripturii,

în Adam au păcătuit toţi oamenii, iar în Iisus Hristos s-au mântuit toţi oamenii, această

mântuire are caracter general sau obiectiv, de care nu se poate împărtăşi în mod normal decât

fiecare persoană în chip individual, adică începând lucrarea de însuşire a mântuiri prin însăşi

Taina Sfântului Botez adică tocmai prin ştergerea păcatului originar.

Sfănta Taină a Botezului este necesară tocmai pentru ştergerea păcatului originar,

deoarece mântuirea obiectivă săvârşită de Domnul nu-l restaurează pe om în starea de

dinainte de păcat — „posse non mori” — ci, cu vina păcatului, care se şterge numai prin

însuşirea mântuirii subiective257

care începe prin Botez.

— în fine, chiar peste putinţa noastră de înţelegere, cuvântul Sfintei Scripturi arată clar

că toţi oamenii se nasc cu acest păcat.

Din considerentele acestea, este evident că efectul Sfântului Botez nu depăşeşte starea

persoanei care-1 primeşte şi nu se extinde asupra urmaşilor săi, care — prin urmare — se

nasc şi ei cu păcatul originar258

.

În acest sens, Canoanele Bisericii Ortodoxe au sancţionat caracterul de unicitate şi de

indelebilitate al botezului, valid săvârşit. Repetarea unui botez valid este socotit delict grav,

care atrage după sine caterisirea preotului sau episcopului. Canonul 47 apostolic a hotărât

norma de bază, în această privinţă. „Episcopul sau prezbiterul, de va boteza din nou pe cel

botezat după adevăr sau de nu va boteza pe cel spurcat de către necinstitorii de Dumnezeu, -

dispune canonul menţionat – să se caterisească ca unul care-şi bate joc de Cruce şi de

moartea Domnului şi nu deosebeşte pe preoţi de către preoţii mincinoşi”259

.

Conform canonului 46 apostolic, botezul ereticilor nu este valid. Canoanele260

Bisericii

Ortodoxe Ecumenice precizează în mod lămurit şi care botez, nesăvârşit în Biserica Ortodoxă

şi de către preoţi neortodocşi, trebuie a fi considerat nevalid şi implicit obligaţia botezului

ortodox. În baza dispoziţiilor canoanelor 46 şi 68 apostolice, clerul care admite botezul

ereticilor, se cateriseşte.

În ce priveşte validitatea Botezului în Biserica primară s-au formulat păreri diferite,

legate de modalitatea primirii ereticilor. Astfel, Sinodul de la Cartagina, din anul 255-256, a

socotit nevalid botezul ereticilor şi schismaticilor. Sinodul I ecumenic reprimeşte pe

257

După învăţătura ortodoxă, mântuirea nu e o transformare magică a creştinului prin harul divin, ci este

rezultatul conlucrării continue a acestuia cu harul, căreia îi urmează o transformare, o înnoire, a întregii lui

fiinţe dar, specifică. Mântuirea înseamnă mai întâi eliberarea sau slobozirea omului din robia păcatului prin

Taina Sfântului Botez, iar apoi o continuă ascensiune a creştinului pe calea desăvârşirii, cu ajutorul

mijloacelor pe care i le pune la dispoziţie Sfânta Biserică. (Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, „Morala creştină,

manual pentru seminariile teologice, Bucureşti, 1985, p. 173). 258


N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 257. 260

Vezi Canoanele: 7 Sinodului II ecumenic, 7, 8 Laod., 1, 47 Vasile cel Mare, 47, 57 Cartag., 95 VI

ecumenic

pg. 43

Novaţieni, consideraţi a fi schismatici, fără rebotezare, ci doar prin punerea mâinilor261

şi

mărturisirea dreptei credinţe. Prin canonul 8 al Sinodului I ecumenic se sancţiona deci

principiul reprimirii schismaticilor fără rebotezare, considerându-se valabil botezul

administrat înainte de schismă. Biserica ortodoxă poate primi ca valabil, (în virtutea

iconomiei creştine), chiar botezul săvârşit în anumite condiţii în afară de ea. Dar n-a admis

această acomodare până într-atât încât să primească drept regulă că şi Iudeii şi păgânii pot

boteza în chip valid – cum a stabilit Biserica apuseană sub papa Nicolae I – pentru că aceasta

ar socoti sfânta slujbă o magie.262

În consensul hotărârilor Sinodului I ecumenic, canonul 7 al sinodului de la Laodiceea

recunoaşte valabil botezul celor care anatematizau „tot eresul, şi mai ales pe cel de care se

ţineau… şi ungându-i cu Sfânta Ungere, aşa să se împărtăşească cu Sfintele Taine”263

.

Problema canonică a validităţii botezului ereticilor şi schismaticilor a preocupat şi pe Sfântul

Vasile cel Mare. Cei care se abat de la credinţa şi disciplina Bisericii, sunt catalogaţi de

Sfântul Vasile cel Mare în trei categorii:

eretici,

schismatici

şi membri ai unor adunări ilegale.

În concepţia canonică a Sfântului Vasile cel Mare, ereticii sunt „cei care se abat cu

totul de la Biserică, iar deosebirea este chiar cu privire la însăşi credinţa în Dumnezeu”264

.

Schismaticii sunt consideraţi a fi cei care „se deosebesc în concepţie cu privire la unele

chestiuni şi întrebări bisericeşti corijabile”.

După afirmaţia Sfântului Vasile cel Mare, din adunările ilegale fac parte cei care nu se

supun autorităţii bisericeşti şi îndeplinesc cu de la sine putere funcţiuni preoţeşti. Canonul 7

al sinodului I ecumenic trece această categorie tot în rândul schismaticilor.

În privinţa recunoaşterii validităţii botezului ereticilor, Sfântul Vasile a fost

intransigent, menţionând că şi „cei vechi au hotărât ca acel botez desăvârşit să se anuleze”265

pentru că „nu sunt botezaţi cei ce nu s-au botezat întru cele predanisite nouă”266

.

Schismaticii sunt consideraţi, de Sfântul Părinte, „încă în Biserică”, de aceea el

recomandă ca botezul lor „să se primească”267

.

Definind doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe privind reprimirea ereticilor şi

schismaticilor, Sfântul Vasile cel Mare a arătat că actul reprimirii depinde de măsura în care

episcopatul comunităţii respective desprinsă de Biserica Ortodoxă, îşi poate revendica o

succesiune apostolică. Evident, orice episcop pierde această succesiune apostolică prin erezie

sau schismă, şi prin urmare el nu poate să transmită această zestre, adică succesiunea în har şi

credinţă, altora. Sfântul Vasile afirma că „cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul

Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii”.268

Acest

261

Vezi canonul 8, I ecumenic (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 46). 262

Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 516 263

N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 86. 264

Canonul 1 Vasile cel Mare; (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 39). 265



Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 39-40. 268

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 40.

pg. 44

principiu canonic al succesiunii apostolice, relevat de Sfântul Părinte, a rămas criteriul de

bază în atitudinea şi orientarea Bisericii Ortodoxe, în privinţa reprimirii ereticilor şi

schismaticilor. Botezul săvârşit de preoţii uneiv denominaţiuni eretice sau schismatice nu este

considerat valid de către Biserica Ortodoxă, întrucât cei care sunt chemaţi a fi iconomii şi

administratorii Tainelor lui Dumnezeu nu îşi pot justifica o hirotonie validă, o succesiune

apostolică şi o comunitate in sacris cu întreaga Biserică, Ortodoxă şi Ecumenică, adevărata

depozitoare a harului şi a credinţei.

Botezul săvârşit de preoţii schismatici era considerat de Sfântul Vasile cel Mare a fi un

botez săvârşit de laici, care avea deci trebuinţă de îndeplinirea ritualului, a formelor liturgice

şi canonice ale Bisericii Ortodoxe. „… Cei… care s-au depărtat – menţiona Sfântul Vasile –

aveau hirotonie de la Părinţi, şi prin punerea mâinilor peste ei aveau harul duhovnicesc; dar

cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut putere nici de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu

puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut; pentru aceasta (Părinţii) au

hotărât că cei botezaţi de dânşii ca de nişte mireni, viind la Biserică, să se curăţească din

nou cu adevăratul botez al Bisericii”269

. Sfântul Vasile cel Mare menţiona că deşi aceasta

este părerea sa personală270

, totuşi „fiindcă în general unora din Asia li s-a părut ca din

interesul conducerii multora să se primească botezul acestora, fie primit”271

.

Sfântul Vasile cel Mare căuta aşadar o uniformizare a practicilor şi tradiţiilor locale. La

baza concepţiilor sale stătea dorinţa sfântă de a se păstra unitatea Bisericii Ortodoxe

Ecumenice, acceptând chiar, prin pogorământ, validitatea botezului schismaticilor.

Uniformizarea părerilor personale, a practicilor şi tradiţiilor locale o poate face însă doar

sinodul episcopilor Bisericii Ecumenice. Sfântul Vasile cel Mare spune că „… dacă se

primeşte părerea aceasta – adică a sa – trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se

emită canonul…”272

.

Pentru a justifica părerea sa, Sfântul Vasile cel Mare menţiona : „… dacă aceasta ar fi

o piedică ordinei obşteşti, să se aplice iarăşi obiceiul şi să se urmeze Părinţilor, care au

rânduit cele de cuviinţă pentru noi. Căci mă tem ca nu cumva, întrucât hotărâm să

zăbovească în privinţa botezului, să-i împiedicăm pe cei ce se mântuiesc prin asprimea

orânduielii; iar dacă aceia păstrează botezul nostru, aceasta să nu ne înspăimânte; căci nu

suntem răspunzători prin împrejurarea că le dăm har, ci ne supunem preciziunii

canoanelor”273

.

Astăzi toate confesiunile manifestă o deschidere spre comuniune cu ceilalţi creştini şi

pentru re-primirea lor în propria Biserică. Astfel Canonul 896 al Bisericilor Orientale274

precizează : „Celor care sunt botezaţi în Bisericile sau Comunităţile bisericeşti necatolice şi

care cer din proprie iniţiativă să vină la comuniunea deplină cu Biserica catolică, fie că este

vorba despre [persoane] singulare, fie de grupuri, nu li se vor impune îndatoriri mai mari

decât cele necesare” iar în Canonul 898 se spune : - § 1. „Episcopul oricărei Biserici

orientale necano-nice va fi primit în Biserica catolică, în afară de Pontiful Roman, şi de

către Patriarh, cu consimţământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, sau de către

269

Ibidem. 270

În canonul 47, Sfântul Vasile cel Mare precizează că : «… dacă se primeşte părerea aceasta – a sa –

trebuie să se adune mai mulţi episcopi, şi aşa să se emită canonul…» (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II,

p. 106). 271




Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, text paralel latin-român, traducere şi editare de Pr. Drd. Iuliu

Vasile Muntean, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001, p. 465.

pg. 45

Mitropolitul Bisericii mitropolitane sui iuris, cu consimţământul Consiliului Ierarhilor” . § 2.

„Dreptul de a primi în Biserica catolică pe oricare altul, îi revine Ierarhului locului sau,

dacă aşa prevede dreptul particular, chiar şi Patriarhului” . § 3. „Dreptul de a-i primi

individual pe laici în Biserica catolică îi revine şi parohului, dacă dreptul particular nu

interzice”.

Viaţa duhovnicească este o continuă înfrumuseţare a chipului ce a fost curăţit prin harul

botezului, - înfrumuseţare ce se face cu ajutorul virtuţilor şi durează toată viaţa. Puterea

acestor virtuţi ne-a fost dată prin Duhul Sfânt la botez, dar lucrarea lor depinde de eforturile

noastre.275

Sfântul Vasile cel Mare recomanda ungerea cu Sfântul Mir a tuturor schismaticilor

reîntorşi la Biserica Ortodoxă. „Dar negreşit – se exprima Sfântul Părinte – să se dispună ca

cei ce vin de la botezul acelora, să se ungă adică de credincioşi, şi aşa să se apropie de

tine”276

. De fapt, rânduiala prescrisă de Sfântul Vasile cel Mare a rămas pentru Biserica

Ortodoxă „… ca şi un canon… în privinţa comuniunii cu dânşii”. Cele rânduite de Sfântul

Vasile cel Mare au fost sancţionate de Sinodul II ecumenic, prin canonul 7 şi de canonul 95 al

Sinodului Trulan.

Comentând can. 7 sin. II ec., Nicodim Milaş scrie: „Atitudinea Bisericii Ortodoxe în

conformitate cu hotărârile sinoadelor şi Părinţilor asupra chestiunii botezului săvârşit în

afară de Biserica Ortodoxă este următoarea: Botezul fiind proprietatea lui Iisus Hristos se

poate săvârşi numai în Biserica Lui, şi, prin urmare, numai botezul săvârşit în Biserică este

valid, prin care se dă mântuirea; dar, dacă alte societăţi creştine care sunt afară de Biserica

Ortodoxă au intenţia conştientă de a introduce în Biserica lui Hristos noi membri prin botez,

atunci şi botezul săvârşit în aceste societăţi, întrucât se bazează pe credinţa în Sfânta Treime,

în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, se consideră botez valid, deoarece unde se

dă şi se primeşte cu credinţă un botez de felul acesta, este producător de binecuvântare şi nu-

i poate lipsi ajutorul lui Hristos”277

Problema validităţii botezului săvârşit în afara Bisericii Ortodoxe, adică de eterodocşi,

aşteaptă încă o soluţionare comună la viitorul sfânt şi mare sinod ecumenic. După cum se

ştie, în Biserica Ortodoxă nu avem încă „o hotărâre care să prevadă ca absolut obligatorie o

anumită doctrină şi practică privitoare la botezul eterodocşilor”278

. În Biserica primară,

reprimirea ereticilor şi schismaticilor la Ortodoxie s-a făcut după „rânduială şi obicei”279

,

care a diferit uneori de la o biserică la alta.

De la cei care săvârşeau botezul în numele Sfintei Treimi, pe care nu o negau, ci o

interpretau în mod eronat, s-a cerut o mărturisire de credinţă scrisă, o anatemizare oficială şi

publică a crezului lor şi pecetluirea sau ungerea cu Sfântul Mir. Ereticii care nu săvârşeau

botezul în numele Sfintei Treimi au fost reprimiţi, de Biserica primară, prin rebotezare.

Regimul reprimirii şi comuniunii cu cei care s-au îndepărtat de credinţa şi disciplina Bisericii

a fost călăuzit de distincţia ce s-a făcut între eretici şi schismatici.

275

Prof. I. Bria, Harul Botezului şi viaţa duhovnicească creştină, G. B., Nr. 11-12, Nov.-Dec., 1960, p. 943. 276


N. Milaş, op. cit., vol. I, partea II, p. 132-133. 278

Pr. Dr. I. Petreuţă, Botezul eterodocşilor, Mitropolia Banatului, XIII (1963), nr. 12. 279

Vezi canoanele: 7 sin. I Ecumenic şi 95 Trulan.

pg. 46

Discutând despre validitatea Tainelor la eterodocşi, părintele profesor Ioan N. Floca se

exprimă şi el în felul următor: „În privinţa schismaticilor, Biserica a introdus unele distincţii,

după măsură îndepărtării lor de Biserică”280

.

Dintre eretici, canoanele primesc numai prin ungere cu Sfântul Mir pe: Arieni281

,

Macedonieni, Apolinarişti, Novaţieni, Sabatieni, Tetradiţi, Fotinieni282

, în timp ce Maniheii,

Valentinienii, Marcioniştii, Montaniştii, Pavlicianiştii, Eunomienii, Nestorienii şi Eutihienii,

sunt primiţi numai cu botez din nou. Cu privire la Donatişti, urmaşii lui Donat, Sinodul din

Cartagina, prin canonul 66, din cauza lipsei prea mari de clerici în Africa, au hotărât să-i

primească fără a repeta Botezul; şi aceasta iar este o excepţie din cauza împrejurărilor.283

De asemenea, Can. 47 Cartagina stabileşte că botezul donatiştilor e socotit valid şi se

primesc în cler cei botezaţi de copii dintre donatişi socotindu-se nevinovaţi de rătăcirea

părinţilor, dar cu condiţia să condamne rătăcirea părinţilor. Canonul mai stabileşte ca Sfânta

Liturghie să se săvârşească numai de preotul care a ajunat284

.

Putem însă conchide că prin can. 7 al sin. II ecumenic din Constantinopol s-a inaugurat

practica unei iconomii reduse faţă de anumite erezii, spre deosebire de acrivia absolută faţă

de altele.

După 1054 şi 1517 Biserica Ortodoxă s-a văzut pusă în faţa altor eterodocşi: a

catolicilor şi a diferitelor feluri de protestanţi ieşiţi din Reformă.

Pidalionul din 1801 nu recunoştea botezul latinilor, fiind făcut prin stropire. Totuşi din

sec. XIX s-a stabilit că orice botez săvârşit în numele Sfintei Treimi, cum cere Biserica

Ortodoxă, poate fi considerat valid.285

În Pidalion se spune: „Botezul latinilor este simplă turnare, noi nu zicem că-i

rebotezăm, ci îi botezăm. Latinii sunt nebotezaţi deoarece ei nu fac trei afundări la botez

precum s-a predanisit de la începutul Bisericii Ortodoxe de Sfinţii Apostoli”286

. În secolul

XVIII s-a revenit asupra acestei atitudini, primirea romano-catolicilor făcându-se doar în

urma unei repudieri scrisă sau prin ungere cu Sfântul Mir. Biserica Ortodoxă „nu leapădă

botezul săvârşit prin turnare sau stropire, deoarece prin aceasta nu este anulată puterea

Tainei, ci îl permite numai în împrejurări speciale”287

În ce priveşte primirea protestanţilor (luterani şi calvini) în Biserică, la început grecii au

ezitat să ia o măsură unitară. La începutul secolului XVIII, patriarhii Ciprian I şi Ieremia al

III-lea al Constantinopolului erau de părere că protestanţii să fie primiţi în Biserică aşa fel ca

şi catolicii prin ungerea cu Sfântul Mir288

.

280

Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. 2, p. 115. 281

Can. 5 sin. II ec. prevede primirea în Biserică a unor arieni din Antiohia dacă se conformează mărturisind

drept în ceea ce priveşte Sfânta Treime potrivit tomosului unui sinod ţinut la Roma în anul 369 şi care a

condamnat unele teze ariene. Vezi şi can. 1 sin. II ec.; 1 Trul.; 1, 2 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p.

73). 282

Can. 7 Laod., 7 sin. II ec.. 283

Dr. N. Milaş, op. cit. p. 230. 284

Vezi şi can. 29 Trul.; 3 Anc.; 1, 41, 57, 66, 67, 68, 69, 91 92, 93, 94, 99, 117, 118, 119, 124 Cartag.; 1

Vasile cel Mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 287). 285


Pidalion…, p. 125. 287

N. Milaş, op. cit., vol. I, partea I, p. 265. 288

Drd. Gibă D. Gheorghe, op. cit., p. 109.

pg. 47

În biserica Rusă, începând cu sec. XII, romano-catolicii erau primiţi prin ungere cu

Sfântul Mir. După Consiliul de la Florenţa de la 1441 până la 1667 romano-catolicii au fost

primiţi în Biserică prin rebotezare, pentru ca de la Sinodul din 1667 de la Moscova odată cu

trecerea pericolului uniaţiei, să se hotărască primirea romano-catolicilor prin mirungere. De

la 1757 se acceptă metoda lui Petru Movilă, aplicată în Ucraina, de a-i primi prin ungerea cu

Sfântul Mir numai pe catolicii neconfirmaţi, iar pe cei confirmaţi numai cu mărturisirea

păcatelor şi repudierea învăţăturii lor. În ce priveşte luteranii şi calvinii, până la 1718, ruşii îi

rebotezau, pentru ca din acel an să fie primiţi fără repetarea botezului, dar cu mirungerea,

pentru că nu au confirmarea – Mirungerea - ca Taină289

.

În principiu, ereticii au fost reprimiţi prin rebotezare, iar schismaticii cu ungerea prin

Sfântul Mir. Acest principiu canonic a căpătat caracter obligatoriu în întreaga Ortodoxie, deşi

fiecare Biserică Ortodoxă Autocefală poate hotărî de la caz la caz, în baza principiului

iconomiei, în spiritul climatului ecumenic actual şi al eforturilor comune pentru restaurarea

unităţii creştine.

De pildă, reprimirea romano-catolicilor la Ortodoxie se face în baza principiilor

menţionate mai sus, deoarece li se recunoaşte validitatea acestei Taine. Biserica Ortodoxă,

fiind depozitara Harului, poate acorda caracterul de Taină botezului eterodocşilor care au

credinţa în Sfânta Treime şi săvârşesc în numele Ei. În recunoaşterea botezului eterodocşilor,

Biserica Ortodoxă s-a condus şi se conduce după dispoziţiile sancţionate de Soboarele

Ecumenice, şi în special după principiile canonice enunţate de legislaţia canonică a Bisericii

Ecumenice, acolo unde este cazul, de principiul iconomiei290

. Iconomia bisericească e

considerată, de teologii ortodocşi „ca o recunoaştere, sau ca o completare a lucrării lui

Hristos din afara Bisericii” cu cea „prin Biserică”291

. În concluzie, reţinem că, potrivit

dispoziţiilor canonice292

ale Bisericii Ortodoxe Ecumenice, actul primirii eterodocşilor s-a

făcut la unii prin Mirungere, la alţii prin Botez, iar pentru alţii a fost suficient dacă dădeau

scrisori de anatemizare a ereziilor. După doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe, botezul

săvârşit în numele Sfintei Treimi este deci recunoscut valid.

Doctrina canonică a Bisericii Romano-Catolice, în privinţa condiţiilor reprimirii

ereticilor, se deosebeşte de cea a Bisericii Ortodoxe. Vechea practică a Bisericii Apusene,

care este în vigoare şi astăzi, a fost confirmată de Sinodul Trulan, prin canonul 4. „De va zice

cineva că Botezul, care se dă, şi de către eretici în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului

Duh, cu intenţiunea de a face ceea ce face şi Biserica, nu este botez adevărat, - se prevede în

canon – să fie anatema”293

.

Apusenii au reprimit pe creştini prin actul punerii mâinilor identificându-l cu cel al

ungerii cu Sfântul Mir. După cum se poate constata această practică canonico-liturgică a

romano-catolicilor nu este conformă cu dispoziţia canonului 7 al Sinodului II ecumenic şi a

canonului 95 Trulan, care au sancţionat regimul primirii eterodocşilor în Biserică. După cum

se ştie, Sinodul tridentin sancţionase teoria Fericitului Augustin, potrivit căreia orice Taină

din afara Bisericii, săvârşită de un slujitor hirotonit valid, este validă şi atunci când acesta o

289

Arhim. Chesarie Gheorghescu, Învăţătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască şi iconomia

bisericească, S. T., S. II-9 XXXII (1980), nr. 3-6, p. 457-458. 290

Vezi John H. Erickson, Oikonomia în Byzantine Canon Law, în «Law, Church, and Society», Essays în

Honor of Stephan Kuttner, University of Pensylvania Press, 1977, p. 225-236. 291

Pr. Prof. D. Stăniloae, Iconomia Dumnezeiască, temei al iconomiei bisericeşti, Ortodoxia, anul XXI (1969),

nr. 1, p. 21. 292

Vezi canoanele: 19, I ecumenic; 7, II ecumenic; 95, VI ecumenic; 7-8 Laodiceea; 1, 47 Sfântul Vasile şi 3

Sfântul Atanasie cel Mare. 293

Vezi V. Suciu, Teologia Dogmatică Specială, vol. II, Blaj, 1928, p. 65-66.

pg. 48

săvârşeşte separat de Biserică. În legătură cu caracterul indelebil al Tainei Botezului, despre

care vorbeşte Fericitul Augustin, trebuie să precizăm că acesta îşi pune pecetea doar asupra

curăţirii păcatului strămoşesc, întrucât căderea din har, în cazul ereziei, nu mai păstrează

lucrarea harului primit la botez. Harul primit prin Sfintele Taine lucrează numai atâta timp cât

creştinul se află în comuniune cu Biserica. De aceea, afirmaţia Bisericii Romano-Catolice că

cei care se fac părtaşi Tainelor în afara Bisericii, pot fi asemănaţi cu cei ce se împărtăşesc cu

nevrednicie în Biserică294

, este total greşită şi a fost condamnată de practica şi doctrina

canonică a Bisericii Ortodoxe Ecumenice295

. Aşadar, în asemenea cazuri de ieşire din

comuniunea cu Biserica Ortodoxă – prin erezie sau schismă – nici Taina Botezului şi nici

Taina Hirotoniei nu mai asigură rămânerea harului, pentru că în afară de Biserică nu este

mântuire. Readministrarea şi împărtăşirea harului la revenirea în Biserica Ortodoxă – în cazul

eterodocşilor – este deci îndreptăţită din punct de vedere dogmatic şi canonic. Când se aplică

principiul iconomiei se are în vedere doar aspectul negativ al Tainei Botezului, adică

ştergerea păcatului strămoşesc296

.

Cât depsre protestanţi, unii teologi ortodocşi consideră că fraţii noştri n-au găsit încă

„expresia cea mai potrivită pentru prezentarea Sfintelor Taine”, după învăţătura Bisericii

primare.

Nu trebuie să uităm faptul că înfăptuirea sau admiterea intercomuniunii „in sacris” a

credincioşilor care aparţin diverselor denominaţiuni creştine cu Biserica Ortodoxă, a

recunoaşterii validităţii Tainelor Bisericii Catolice şi a celor eterodoxe, este condiţionată de

păstrarea succesiunii apostolice, „întrucât numai pe baza ei se poate admite existenţa preoţiei

sacramentale…”297

, şi deci implicit a administrării valide a Tainelor Bisericii. Succesiunea

sacramentală a episcopilor este condiţionată de succesiunea în credinţă, de mărturisirea şi de

păstrarea dreptei credinţe, pentru că „administrarea unei Taine de către cel fără de credinţă,

chiar dacă a primit puterea preoţiei în mod valid, este şi trebuie să fie privită ca moartă, cu

alte cuvinte ca ineficace…”298

.

În Biserica Ortodoxă, actul reprimirii eterodocşilor a observat cu stricteţe rânduielile

ceremoniale299

prescrise de tradiţia canonică300

a Bisericii Ortodoxe Ecumenice. În Bisericile

Ortodoxe Autocefale, deşi practica reprimirii eterodocşilor nu este uniformă301

, în privinţa

condiţiilor impuse, ea este totuşi de acord cu principiile de bază ale normelor canonice.

Această practică diferită s-a datorat şi aplicării sau neaplicării iconomiei de către sinodul

Bisericii respective, care are această latitudine de a aplica sau nu, de la caz la caz, şi în

interesele superioare ale Bisericii, principiul iconomiei pentru validarea tainelor

eterodocşilor. Părerile diferite împărtăşite de Sfinţii Părinţi302

, precum şi deosebirile între

unele prescripţiuni canonice, pot fi aduse la o unitate de vederi aplicând acelaşi principiu al

iconomiei bisericeşti.

294

Vezi H. Andrutsos, Simbolica…, p. 256. 295

Vezi canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare (N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 40). 296

Mgd. C. Drăguşin, Primirea eterodocşilor…, p. 295. 297

Pr. Prof. dr. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 307 298

Idem, p. 314. 299

Vezi Molitfelnic Românesc ed. 1937, şi 1950. 300

Vezi N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 477-478. 301

Vezi Mgd. C. Drăguşin, op. cit., p. 293. 302

Vezi Pr. Dr. I. Petreuţă, op. cit.

pg. 49

În legătură cu botezul de iconomie al adulţilor, adică în caz de boală sau primejdie de

moarte, trebuie amintit faptul că, potrivit canoanelor303

, aceştia nu pot fi recrutaţi imediat în

rândul clerului304

de instituire divină, fiindcă este „împotriva canonului bisericesc”305

şi este

„lucru nedrept să fie altora învăţător cel ce încă nu s-a dovedit la încercare, - fără numai –

se condiţionează în canonul 80 apostolic – de se va face aceasta prin harul dumnezeiesc”306

.

Canonul 12 al Sinodului de la Neocezareea lămureşte mai precis cauza acestei interdicţii,

menţionând că „dacă cineva bolnav fiind s-a luminat (prin Botez), nu se poate înainta la

prezbiterie; căci credinţa lui nu este din convingere ci din nevoie…”307

ca urmare nici

Botezul primit prin stropire nu îndreptăţea pe primitor să intre îndată în cinul preoţesc.

Totuşi, în virtutea principiului iconomiei Părinţii Bisericii au admis hirotonia lor,

condiţionându-se de „zelul şi credinţa… de mai apoi, şi din lipsa de oameni”308

. Prin urmare,

Biserica poate acorda dispensă „de la toate canoanele bazate pe nevoi comune sau pe

doctrina canonică, iar de la cele bazate pe principii dogmatice până în cazul în care nu se

periclitează călcarea principiului”309

. Când Biserica Ortodoxă, din iubire pentru cel ce vrea

să vină la credinţa adevărată spre a se mântui şi în virtutea unei puteri date de Întemeietorul

ei, recunoaşte, pentru binele mai mare, valabilitatea de taină a unor lucrări săvârşite în afara

ei, ea procedează în chip dumnezeiesc, şi cu îndreptăţire, putem spune că, orice taină în a

cărei săvârşire apare vreo lipsă în partea văzută sau se introduce vreo schimbare, nu poate fi

considerată ca validă decât în virtutea „iconomiei”310

, iar în recunoaşterea validităţii unor

taine săvârşite de eterodocşi, Biserica nu procedează arbitrar, ci după anumite principii şi

anume: gradul de apropiere doctrinală de Ortodoxie; învăţătura despre taine, în general şi

despre botez şi preoţie în special; săvârşirea canonică a tainelor; succesiunea canonică a

tainelor; succesiunea apostolică neîntreruptă; atitudinea faţă de ortodoxie.311

Cu privire la efectele Sfântului Botez, mai amintim că în cazul împărtăşirii acestei

Sfinte Taine celor bolnavi, sau aşa-numiţilor clinici, respectivii sunt opriţi de a deveni clerici

prea curând şi fără dovezi serioase de îndreptăţire pentru această slujire. (can. 80 Ap.; 2 I ec.;

12 Neocez.; 3 Laod.; 10 Sard.).

În ce priveşte efectele Botezului, din perspectiva botezului creştin şi acceptării

validităţii lui în diferitele confesiuni creştine, părintele profesor Liviu Stan a subliniat faptul

că apare problema căsătoriilor interconfesionale, care se discută, în principal, asupra cadrului

principal care este determinat de trei elemente312

:

a) validitatea botezului;

303

Canonul 80 apostolic prevede: «cel ce a venit din viaţa păgânească şi s-a botezat, sau din viaţa păcătoasă,

nu este cu dreptate a se face îndată episcop…». (N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 306). 304

Canonul 3 Laod. Dispune: «nu se cuvine ca cel de curând luminat să se aducă în tagma ieraticească». (N.

Milaş) 305

Vezi can. 2 Sinodului I ecumenic, cf. can. 80 apostolic. 306

N. Milaş, op. cit., vol. I, p. 306. 307

Cei botezaţi în stare critică - ex. cei în stare de boală - sunt botezaţi valid, dar ei nu sunt promovaţi în cler

fără numai dacă arată un zel deosebit, dovedind astfel că au venit în biserică prin credinţă nu prin nevoie.

(Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 217). Vezi şi can. 46, 47, 49, 50, 61, 75, 80 ap.; 2, 9 sin. I ec.; 7 sin II ec.;

95 Trul.; 3, 13, 47 Laod.; 10 Sard.; 45 Cartag.; 1 sin I-II; 1, 5, 89 Vasile cel Mare; 4 Tim.; 4, 5 Chiril Alex.;

4 Grig. Nyssa. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 36). 308

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I,. 309

Mgd. I. N. Floca, Dispensa în Dreptul bisericesc, S. T., VII (1955), nr. 1-2, p. 115. 310

Pr. Prof. Isidor Todoran, Principiul iconomiei din punct devedere dogmatic, S. T., VII 1955, nr. 3-4, p. 140. 311

Pr. Prof. Isidor Todoran, Principiul iconomiei…, p. 148. 312

Pr. Prof. Liviu Stan, „Căsătoriile mixte şi ultimele măsuri luate de Vatican în privinţa lor, în: Studii

Teologice, XX (1968), nr. 7-8, p. 493.

pg. 50

b) natura actului cununiei, dacă este sau nu privită ca taină celebrată de slujitorul

bisericesc şi

c) principiul iconomiei bisericeşti.

Primul element este esenţial, validitatea botezului neortodocşilor care încheie căsătorii

cu credincioşi ortodocşi fiind obligatorie, cei botezaţi având dreptul de a primi şi celelalte

taine ale Bisericii, deci şi a cununiei. Din perspectivă canonică, fie în cazul căsătoriei unui soţ

ortodox cu altul eterodox, fie în cazul căsătoriei a doi eterodocşi al căror botez este

recunoscut, aceste căsătorii nu sunt permise, atrăgând pedepse canonice313

.

Al doilea element, adică privind natura sacramentală a cununiei, pune în lumină

deosebirile existente între Ortodoxie şi celelalte confesiuni, neputând fi considerate ca taine

depline cununiile catolice sau protestante. Nici nu se poate accepta caracterul de taină al

căsătoriei catolice, aceasta nefiind decât o căsătorie-contract bazată pe consimţământul

mutual al soţilor, preotul fiind numai un martor calificat, nu administrator al tainei. Căsătoria

catolică este o simplă căsătorie legală, ca şi căsătoria civilă, însă nu o căsătorie cu caracter de

taină, cu atât mai puţin putându-se discuta de căsătoria-taină pentru celelalte confesiuni

occidentale314

.

Al treilea element, iconomia bisericească, exprimă adevărul aplicării principiului

iconomiei prin care se urmăreşte deschiderea uşii mântuirii celor care cred în Hristos şi

doresc dobândirea mântuirii. Prin iconomia bisericească se suplineşte, prin lucrarea Duhului

Sfânt, lipsa de har în cazul celor care nu au primit taina Bisericii în mod valid, devenind

valide, atât botezul nevalid, cât şi cununia nevalidă a eterodocşilor315

.

În veche rânduială a botezului roman, a adulţilor şi a copiilor, găsim acte comune cu

cele din rânduiala ortodoxă, dar găsim şi omiteri sau adăugiri. Despre aceste rânduieli vechi

ne vorbesc critic acum toţi cei care au acceptat deciziile Conciliului II Vatican şi ne vorbeşte

însuşi faptul că ele au fost, între timp, revizuite complet.316

Ceea ce ne interesează pe noi mai

mult, este noul ritual al botezului copiilor, unde se pot observa două tendinţe, dintre care una

înseamnă o revenire la doctrina veche a Bisericii despre botez şi deci la unitatea cu ortodoxia.

S-au lăsat de o parte implicaţiile doctrinare catolice despre păcatul strămoşesc şi s-a revenit la

înţelegerea paulină a botezului, respectiv la practica scufundării în locul stropirii sau turnării.

Altă importantă revenire la practica iniţială a Bisericii creştine este sfinţirea apei la fiecare

botez, iar nu odată pe an, ca până acum. De asemenea, pericopele biblice prevăzute în cadrul

serviciului divin oral sunt şi ele o revenire spre practica citirii Apostolului şi Evangheliei din

ritualul ortodox. De remarcat este, şi reducerea importanţei rolului naşilor la botez, acestora

luându-le locul părinţii fireşti, care aduc pe copil la botez. Ceea ce nu este neapărat un lucru

bun, deoarece, în acest fel, se suprapun, calitatea de părinte trupesc cu cea de părinte

duhovnicesc - lucru de altfel interzis de canoane.317

Cu toate acestea dacă avem în vedere

punctele comune din cel două rânduieli comune ale botezului, trebuie să recunoaştem că ele

sunt mult mai numeroase şi mult mai importante, atât în ce priveşte doctrina cât şi în ceea ce

priveşte practica sau ritualul liturgic, ceea ce constituie o bază puternică de plecare spre

acţiunea de apropiere dintre cele două Biserici, pentru care se acţionează astăzi din ambele

313

Ibidem. 314

Idem, p. 494. 315

Ibidem. 316

Pr. Drd. Liviu Streza, Slujba Botezului…, p. 696 317

Can. 53 Trulan, Sintagma Ateniană VI, 139; (Textele originale sunt în G. Ralli şi M. Potli, Sintagma

sfintelor şi dumnezeieştilor canoane vol. II, Atena, 1852; în continuare, vom cita: Sintagma Ateniană); vezi

şi Pr. Ioan Petreuţă, Rudenia spirituală, Arad, 1941, p. 6, nota 1.

pg. 51

părţi, ceea ce a şi determinat acceptarea de către ortodocşi a valabilităţii botezului catolic, în

cazul trecerii unui credincios catolic la ortodoxie, cu toate fluctuaţiile temporare şi discuţiile

care au avut loc în această privinţă318

.

c) Cazurile speciale şi practicile necanonice.

Canoanele Bisericii au reglementat nu numai modul administrării Botezului, a

condiţiilor cerute săvârşitorilor şi primitorilor, ci şi cazurile speciale, interzicând practicile

necanonice, ceea ce putem sistematiza în acest fel :

1) este interzisă administrarea Botezului, ca de altfel şi a Euharistiei, trupurilor celor

morţi. În acest sens, canonul 18 al sinodului de la Cartagina dispunea: „dacă se

hirotoneşte un cleric, trebuie să fie avertizat să ţină cele orânduite/rânduielile. Şi să

nu dea Euharistia, nici Botezul, trupurilor morţilor…”.319

Tot din acest canon, Părinţii

din Biserica Cartaginei atrăgeau atenţia ca cei care hirotonesc pe episcopi sau pe

preoţi „… să le pună în urechi cele hotărâte de sinoade, ca nu cumva lucrând

împotriva hotărârilor sinodului să se căiscă … şi ca prezbiterii să nu boteze din

neştiinţă pe cei ce au murit deja…”320

. După cum se ştie, obiceiul de a boteza

trupurile morţilor îşi avea originea în simţul pios şi în credinţa că Botezul renaşte

corpul omenesc. Acest obicei se introdusese la creştini de la montanişti, care botezau

pe cei morţi. Legiferând în această privinţă, Biserica a dat clericilor un îndreptar, o

călăuză canonică, cu caracter universal – obligatoriu, poruncindu-le să ţină cele

orânduite în predania Apostolilor. Cunoaşterea rânduielilor hotărâte şi fixate de

Biserică a fost obligaţia canonică321

a tuturor celor care se pregăteau să primească

hirotonia, pentru că fără îndoială, cunoaşterea normelor canonice presupunea şi

observarea lor.

2) Botezul nu se săvârşeşte decât individual şi nominal. Prin Sfânta Taină a Botezului se

împărtăşeşte harul doar celui căruia i se administrează Taina. Harul primit individual

nu poate fi transmis urmaşilor în mod ereditar. Toţi oamenii ne naştem cu păcatul

originar, dar efectul Botezului nu depăşeşte starea persoanei respective, adică lucrează

numai asupra celui căruia i se administrează. Astfel, potrivit dispoziţiei canonului 6

Neocezareea, nu se consideră botezat copilul cu care femeia se găseşte însărcinată322

,

dacă ea s-ar boteza în acest timp, deoarece fiecare persoană trebuie să exprime pentru

sine mărturisirea de credinţă trebuie să fie produsul voinţei libere şi personale323

. În

cazul botezului copiilor, mărturisirea de credinţă, Crezul, este rostit de părintele

spiritual (naşul), care dă mărturie că-şi va creşte fiul duhovnicesc în credinţa

318

Pentru diversele atitudini din Biserica ortodoxă în ceea ce priveşte valabilitatea botezului catolic vezi de ex:

Pr. Prof. D. Stăniloaie, «Iconomia» în Biserica Ortodoxă, în «Ortodoxia», XV (1963), 2, p. 152 ş. u. 319

Dr. N-Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 171. Vezi şi can. 37 ap.; 3, 9, 13 sin. I ec.; 9, 19 sin. IV ec.; 8, 83

Trul.; 2, 6 sin. VII ec.; 20 Antioh.; 76, 77, 95 Cartag. 320


Vezi canoanele: 9 al sin. I ecumenic, 2 al sin. VII ecumenic etc.; Mitropolitul Iacob Putneanul (1719-1778)

mărturisea că din cauză că nu a avut «grijă mai mare şi mai aleasă… fără numai chivernisirea bisericii, şi

spăşenia sufletelor oilor… celor cuvântătoare», a tipărit şi «Sinopsis», adică Adunare a celor Şapte

Taini…», Iaşi, 1755, (Predoslovie, Cf. Ion Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia Românească veche, 1508-

1830, tom. II, p. 119-121). 322

«Femeia gravidă trebuie să se lumineze când va vrea; căci ceea ce naşte nu este părtaşă întru aceasta cu

cel născut; pentru ca să se arate, voinţa proprie a fiecăruia la mărturisire» (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II,

pct. I, p. 31). 323

Canonul stabileşte că botezul este individual pornind de la discuţiile despre botezul femeii însărcinate, şi

explicând că efectele botezului săvârşit asupra gravidei nu se răsfrâng şi asupra copilului său ce urmează să

se nască. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 215).

pg. 52

ortodoxă. Voinţa liberă a copilului se manifestă la vârsta majoratului, atunci când din

proprie voinţă consimte să rămână membru al Bisericii, să participe la viaţa

euharistică a comunităţii, să fie deci subiect de drept al Bisericii.

3) Primirea Botezului de către adulţi presupune o pregătire duhovnicească, dar şi o stare

de curăţenie trupească. În această privinţă, Sfântul Dionisie, arhiepiscopul Cartaginei,

ne îndeamnă ca „tot cel ce se apropie de Dumnezeu să fie cu bună conştiinţă şi să

aprecieze după propria sa convingere”324

, pentru că „cel ce nu este cu totul curat şi

cu sufletul şi cu trupul se va opri de a se apropia de cele sfinte şi de Sfintele

Sfinţilor”325

. Timotei al Alexandriei are în vedere şi cazuri speciale, ca de pildă

păstrarea curăţeniei trupeşti a femeii, pentru a nu invalida şi necinsti Sfânta Taină.

„Dacă o femeie catehumenă şi-a dat numele său ca să se lumineze, iar în ziua

botezării sale i s-a întâmplat cele după obiceiul femeiesc – spunea arhiepiscopul

Alexandriei - … se cuvine ca ea să amâne până ce se va curăţa”326

.

4) Un element specific epocii apostolice este postul înainte de Botez. În Didahie se

spune că „… cel care se botează trebuie să postească înainte o zi sau două; trebuie să

postească şi cel ce botează, iar dacă pot şi alţii din cei care asistă la botez „327

. Din

canonul al 45-lea al Sinodului din Laodiceea, aflăm că, dacă un catehumen nu se

anunţa pentru botez, îndată la începutul Postului Mare ci „după două săptămâni ale

patruzecimii”, acela nu se mai putea boteza în Sâmbăta Mare, deoarece nu a ţinut

întregul post prescris în cursul întregii Păresimi.328

5) În ce priveşte starea celor ce se întorc la Biserica Ortodoxă, canoanele prevăd

următoarele:

a) trebuie să se ţină seama de deplinătatea facultăţilor mintale ale celor întorşi la

ortodoxie, de credinţa sinceră şi convingerea liberă şi personală;

b) sunt botezaţi doar cei care nu au primit un botez creştin, valid.

Pentru cei care au fost „chemaţi de har”, dar după o vreme s-au reîntors la rătăcirile lor,

ca apoi să revină sub legea harului, canoanele dispun ca „… la toţi aceştia se cuvine a cerceta

bunăvoinţa şi felul căinţei lor. Deci câţi dintre ei vor arăta de fapt convertirea lor, cu frică şi

cu lacrimi, şi cu stăruinţă şi prin fapte bune, iar nu numai la aparenţă, aceştia, plinind

vremea hotărâtă pentru ascultare, vor participa împreună după merit la rugăciuni…”329

. În

baza dispoziţiei canonului 12 al Sinodului I ecumenic, episcopului îi era „îngăduit să dispună

şi mai blând cu privire la dânşii”330

, adică să reducă pedepsele sau epitimiile. Deci, urmând

legiuirilor canoniceşti ale Părinţilor Bisericii, trebuie să cercetăm dacă, cel care vine în tinda

Bisericii Ortodoxe, o face „… din credinţă curată” şi mărturiseşte credinţa curată ortodoxă

„din toată inima, biruind asupra moravurilor şi lucrărilor lor, încât şi pe alţii să mustre şi să

îndrepte… şi să se boteze şi el şi copiii lui…”331

.

324

Canonul 4 Dion. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 8). 325

Canonul 2 Dion. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 6-7). 326

Canonul 6 Tim. Alex. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. II, p. 152) 327

F. H. Funk, Patres Apostolici, vol. I, Tubingen, 1901, p. 17-18. (Învăţătură a celor 12 Apostoli, trad. Pr. D.

Fecioru, PSB vol. I, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1979, p. 20 şi 28). 328

În Scrierile Părinţilor Apostolici…, p. 20, Se spune: «Cel care se botează să postească înainte una sau

două zile». 329

Canonul 2 sin. I ecumenic, (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 61). 330


Canonul 8 al sin. VII ecumenic. (Dr. N. Milaş, vol. I, pct. II, p. 505).

pg. 53

De asemenea:

1) Botezul poate fi administrat şi celor care şi-au exprimat dorinţa de a primi botezul,

chiar dacă nu se găsesc în stare de catehumenat, în caz că şi-au pierdut cunoştinţa şi

graiul. În această situaţie, dorinţa personală, exprimată în timpul stării de sănătate, şi

mărturia creştinilor că în caz de însănătoşire va rămâne tare în credinţa ortodoxă,

constituie garanţia pentru validitatea Tainei Botezului. potrivit hotărârii luate de

Părinţii din Biserica Cartaginei, întruniţi în sinodul de la Iponia, din anul 393,

„bolnavii care nu pot răspunde pentru sineşi să se boteze atunci când prin voinţa lor

vor exprima mărturie despre dânşii cu pericolul lor însuşi”332

. Părinţii Bisericii au

lăsat dispoziţii şi norme care prevăd obligaţia părinţilor de a-şi boteza copiii333

, ca să

nu se întâmple să moară nebotezaţi. O asemenea neglijenţă a părinţilor strage după

sine – potrivit dispoziţiei canonului 37 al Sfântului Ioan Postitorul – pedeapsa

excluderii „pe trei ani de la împărtăşire… iar fiind copilul de 7 zile, şi moare

nebotezat, părinţii se înlătură pe 7 ani din comuniune…”334

. În grija de a nu muri

vreun prunc nebotezat, Biserica Ortodoxă a rânduit prin Can. 72 Cartagina ca cel

despre care nu se ştie sigur dacă, este sau nu botezat335

, să se boteze cu formula „dacă

nu este botezat, se botează robul lui Dumnezeu…”336

.

2) Potrivit dispoziţiilor înscrise în canoane, pruncii rezultaţi din căsătoriile mixte

(ortodox cu eterodox) trebuie să fie botezaţi şi crescuţi în conformitate cu credinţa şi

învăţătura ortodoxă. Prin dispoziţia canonului 14, Părinţii Sinodului de la Calcedon au

hotărât că : „cei ce au avut copii într-o astfel de căsătorie, dacă au apucat a boteza la

eretici pe cei născuţi dintr-înşii, să aducă pe aceştia în comuniune cu Biserica cea

Catolicească (ortodoxă); iar dacă nu i-au botezat, nu-i pot boteza la eretici…”337

. În

baza reglementării fixate de Părinţii de la Calcedon, Biserica Ortodoxă cere – cu

prilejul aprobării unei căsătorii mixte – fiilor eo să declare că, pruncii care se vor

naşte din această căsătorie, vor fi botezaţi şi crescuţi potrivit învăţăturii Bisericii

Ortodoxe.

3) Botezul produce înrudirea spirituală. Încă din primele veacuri creştine, Biserica a

instituit garanţi în persoana naşilor. Naşii consimt în locul copiilor că doresc botezul

şi se obligă a se interesa de creşterea lor creştinească. De regulă, în Biserica primară,

naşii erau diaconii, la bărbaţi, şi diaconiţele, la femei, întrucât ei îndeplineau funcţia

de catehizare a catehumenilor. Din punct de vedere canonic, naşii sunt socotiţi pentru

finii lor, ceea ce sunt tutorii pentru minorii tutelaţi. Instituţia năşiei a fost adoptată de

Biserică prin analogie cu tutela din dreptul civil. Între cel care a ţinut pruncul la botez

şi cel botezat se creează un raport de rudenie, cunoscută în doctrina canonică a

Bisericii sub numele de înrudire spirituală (cognatio spiritulis). Această înrudire

spirituală îşi are temeiul în ideea renaşterii pruncului botezat, şi în raportul în care

intră el cu părintele său sufletesc, cu naşul, care produce renaşterea lui,. În contextul

acestor raporturi de rudenie spirituală, Biserica a fixat ulterior şi impedimentul la

332

Canonul 45 Cartagina (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 201). 333

Mărturii biblice şi patristice referitoare la botezul pruncilor, vezi la: Rev. Marcus Daoud, Church

Sacraments, Cairo, 1975, p. 8-13; Pr. V. Moise, Botezul pruncilor, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, XLVI

(1970), nr. 7-8, p. 406-422. 334


Can. 72 Cartagina impune rânduiala ca să se boteze copii despre care nu se ştie dacă au fost sau nu botezaţi.

Vezi şi can. 49, 50 ap.; 7 sin. II ec.; 84 Trul.; 8 sin. VII ec.; 45, 48, 110 Cartag.; 1, 91 Vasile cel Mare. (Ioan

N. Floca, Canoanele…, p. 303). 336

Canonul 72 Cartagina; cf. Pr. Dron C., Valoarea actuală a canoanelor, Bucureşti, 1928, p. 54. 337

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. II, p. 225-226.

pg. 54

căsătorie între naş şi fin. deşi conform dispoziţiei canonului 53 Trulan, „… rudenia

spirituală este mai presus decât legătura cea după trup”338

, în baza prescripţiei

aceluiaşi canon şi a practicii Bisaericii, s-a stabilit ca impediment la căsătorie, produs

de rudenia spirituală, gradul doi inclusiv.

4) Botezul administrat sub condiţia „dacă nu a fost botezat”. În cazul în care nu se ştie

dacă un copil a fost sau nu botezat, pentru că lipsesc martori şi el nu poate mărturisi,

canoanele Bisericii Ortodoxe prevăd ca pruncul respectiv să se boteze sub condiţia ca

la rostirea formulei să se spună „dacă nu a fost botezat”. Prin canonul 72 al Sinodului

de la Cartagina s-a hotărât „în privinţa pruncilor ca de câte ori nu se vor găsi martori

siguri, care să afirme fără îndoială că aceia sunt botezaţi, şi nici ei din cauza vârstei

nu vor putea răspunde în chip potrivit despre Taina cea dată lor, aceştia să se boteze

fără nici o piedică, ca nu cumva această îndoială să-i lipsească pe ei vreodată de

curăţenia acestei Taine…”.339

Această hotărâre a fost întărită de Părinţii Sinodului VI

ecumenic pruin canonul 84, arătându-se că dispoziţia canonică luată era urmarea

firească a urmării „legiuirilor canonice ale Părinţilor”340

.

5) Mai sunt şi unele rânduieli pe care Biserica le observă cu stricteţe în practica ritualului

administrării Sfântului Botez, care însă nu au referiri exprese în sfintele canoane. Ele

îşi găsesc însă temeiuri canonice în practica liturgică şi în doctrina canonică341

a

Bisericii. Unele lucrări canonice fac menţiuni exprese despre aceste rânduieli. De

exemplu, în ce priveşte apa botezului, canoanele Bisericii nu ne dau lămuriri exprese

despre starea acesteia. Găsim totuşi o informaţia preţioasă în Didahie, - lucrarea a

apărut în secolul II – unde se spune: „botezaţi in numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfintului Duh” în apă proaspătă. Iar dacă n-ai apă proaspătă, botează în altă apă;

iar dacă nu poţi în apă rece, în apă caldă. Dacă nu ai de ajuns nici una nici alta,

toarnă pe cap de trei ori apă „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Siintului Duh”342

.

Dispoziţiile şi normele canonice privind administrarea Sfintei Taine a Botezului au fost

sancţionate şi statornicite prin legislaţia canonică a Sinoadelor ecumenice. Predania Botezului

din Biserica primară a fost sancţionată de legiurile canonice ale Părinţilor şi de practica

canonico-liturgică a bisericii Ortodoxe. Rânduielile canonice privind administrarea Tainei

Sfântului Botez rămân pentru preoţii zilelor noastre o adevărată călăuză, un îndrumător

canonic în soluţionarea tuturor problemelor legate de săvârşirea acestei Sfinte Taine.

Implicaţiile şi efectele ei canonice se pot produce doar atunci când Taina Sfântului Botez este

săvârşită după rânduiala canonico-liturgică a bisericii Ortodoxe, singura care a păstrat şi

observă dispoziţiile şi normele privind administrarea corectă a acestei Sfinte Taine.

338

Dr. N. Milaş, op. cit., p. 421. 339



De exemplu, recunoaşterea hirotoniilor schismaticilor a fost condiţionată de validitatea Botezului, aşa după

cum cere doctrina canonică a Bisericii (Vezi Prof. dr. Iorgu D. Ivan, Abaterile papalităţii de la organizaţia

canonică a Bisericii, Ortodoxia, VI (1954), nr. 4, p. 475-506; Prof. dr. Iorgu D. Ivan, Vârsta hirotoniei

clericilor, Bucureşti, 1937, p. 4. 342

Învăţătură a celor 12 Apostoli…, p. 28. Şi Didahia, trad. rom. din Scrierile Părinţilor Apostolici, vol. I, p.

91.

pg. 55

CAPITOLUL III.

SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII.

Ungerea cu Mir este taina343

în care, prin ungerea cu Mir pe organele de simţ ale

trupului şi prin invocarea darului Duhului Sfânt: „Pecetea darului Duhului Sfant. Amin”, cel

botezat este consfinţit în unirea sa cu Hristos, şi i se conferă darurile Duhului Sfânt, fiind

consacrat pentru o slujire în Biserica văzută”344

.

Taina Mirungerii este Taina Duhului transmisă la Cincizecime, numită şi întărire,

pecete, ungere, ungere tainică (I Ioan II, 20, 27), „ungere împărătească, ungere

duhovnicească”, sigiliu, pecetea vieţii de veci etc., iar Mirul „veşmântul nestricăciunii şi

semn săvârşitor celor însemnaţi cu spălarea dumnezeiască şi cu chemarea Unuia-Născut… şi

a Sfântului Duh”345

. Se mai numeşte şi confirmare, fiindcă în primele veacuri, botezul se

primea după catehizare, după pregătire, după cunoaştere şi convingere, după cercetare şi

hotărârea urmării lui Hristos346

.

Termenul „mirungere” sau hrisma, exprimă originea divină a acestei taine. Însuşi

Mântuitorul Hristos a primit hrisma, adică ungerea Duhului sfânt. Această ungere L-a

consacrat ca „Unsul” lui Dumnezeu sau „Hristos”347

.

Sfânta taină a Mirungerii, este o a doua mână de ajutor întinsă de Mântuitorul Iisus

Hristos, nouă, celor credincioşi. Ea este pecetea348

darului Duhului Sfânt, prin care suntem

întăriţi în harul pe care l-am primit prin Botez.

Pogorârea Duhului Sfânt peste Mântuitorul la botezul Său preînchipuie ungerea pe care

o primim fiecare dintre noi de sus la intrarea în Biserică, ungerea de care vorbeşte Sfântul

Apostol Pavel: „iar Cel ce ne întăreşte, pe noi împreună cu voi, în Hristos, şi ne-a uns pe noi

este Dumnezeu, care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului, în inimile noastre” (III

Cor. I, 21, 22). Însuşi numele de „creştin” vine de la cuvântul grecesc Hristou - Hristos, care

înseamnă „uns”.349

Importanţa Tainei Mirungerii este deosebită şi nu se poate despărţi de Botez decât în

cazul unor situaţii canonice aparte pentru care au existat diferenţe chiar din primele veacuri

conform canonului 38 al sinodului din Elvira, şi dovadă canoanele 7 şi 48 ale Sinodului de la

Laodiceea.

343

Unii dogmatişti socotesc ungerea cu Sf. Mir ca „taina preoţiei universale. E. Branişte, Liturgica specială…,

p. 376. 344

Pr. Prof. Ion Bria, Sfintele Taine, „Studii teologice nr. 3-4/1997, p. 22. 345

Acestea sunt cuvintele rugăciunii rostite de Întâistătătorul Bisericii la Sfinţirea Mirului. (Rânduiala la

prepararea…, p. 15). 346


Pr. Asist. Dr. Liviu Streza, Taina Mirungerii…, p. 62. 348

„… că omul este mort înainte de a purta numele Fiului lui Dumnezeu. Dar cînd primeşte pecetea, leapădă

moartea şi primeşte viaţă. Pecetea, dar, este apa; morţi se coboară în apa şi se ridică vii…;. Hermas,

Similit, IX, 16, 3-4 („Păstorul, lucrare creştină compusă la mijlocul sec. II şi atribuită lui Hermas,

contemporan episcopului Clement al Romei, sau unui succesor imediat al sau). Herma păstorul, trad. Pr. D.

Fecioru, vol. I, P. S. B., Ed. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1979, p. 303-304. 349

A se vedea rugăciunea respectivă (pentru binecuvântarea untdelemnului) din Molitfelnic ed. 1984, p. 35; N.

Cabasila, op. cit., cart. II, p. 34.

pg. 56

Ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, prezintă două dificultăţi: aceea a precizării

momentului instituirii, şi aceea a modului ei dublu de săvârşire, prin punerea mâinilor şi prin

ungere350

.

Sfânta Taină a Ungerii cu Sfântul Mir, este instituită de Mântuitorul, şi este adeverită

de mărturii biblice, şi anume: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi şi pe voi întru Hristos şi ne-a uns

pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit, dându-ne arvuna Duhului în inimile noastre”

(II Cor I, 21-22); „Şi voi ungere aveţi…” (1 Ioan XX, 27; V, 20 etc.). Instituirea tainei ungerii

cu Sfântul Mir s-a făcut şi prin diferite făgăduinţe pe care Domnul le-a dat ucenicilor Săi în

legătură cu puterea Duhului Sfânt (Ioan VII, 16-17).

Deşi nu avem o poruncă formală de instituire, mirungerea este totuşi atestată din

belşug, şi nu numai de Noul Testament ci şi de cel Vechi (Ezechiel, XXXVI, 25; Ioil, III, 1).

Manualele, atât cele romano-catolice cât şi cele ortodoxe, dau ca locuri de instituire, pe acela

din II Cor. I, 21-22: „Iar cel ce ne-a pecetluit pe noi şi a dar arvuna în inimile noastre…” şi

pe cel din Ioan II, 27: „şi voi aveţi ungere pe care aţi primit-o de la El, care rămâne în voi şi

n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva pe voi despre toate…”.

A doua problemă în legătură cu Sf. Mir e aceea a temeiurilor pentru forma în care se

administrează. Sectanţii şi protestanţii obiectează că această taină nu are temei în Sf.

Scriptură, deoarece acolo se săvârşeşte prin punerea mâinilor, în timp ce ungerea era făcută

numai spre ajutarea duhovnicească spre împlinirea unei misiuni precise, iar nu pentru

întărirea şi dezvoltarea creştinului devenit pnevmatofor. La început, episcopii făceau ei înşişi

ungerea celor botezaţi urmând întocmai predania apostolilor. Cu timpul însă numărul

comunităţilor sau parohiilor creştine înmulţindu-se treptat, episcopii au transmis acest drept

preoţilor, care l-au săvârşit prin mijlocirea Mirului sfinţit de ei351

. Dar încă de la început,

Biserica a redus constant practica de punere a mâinilor, înlocuind-o în timp, cu totul, prin

ungerea cu Sf. Mir, din multiple raţiuni, şi fiindcă punerea mâinilor a fost numită şi

recunoscută mereu ca „ungere” nu a fost nici o problemă, esenţialul fiind coborârea Duhului

Sfânt într-un anume fel asupra creştinului şi nu cermonialul prin care se realizează aceasta.

Putem spune că „Ungerea şi punerea mâinilor sunt două cuvinte reprezentând două

acţiuni, care, în cazul de faţă sunt deosebite numai ca formă, în fond însă sunt identice,

având acelaşi efect”352

. De altfel, Romano-catolicii le-au păstrat, pe amândouă.

Datorită înmulţirii numărului de credincioşi, fixarea ca practică numai a ungerii cu Mir

şi reducerea progresivă a punerii mâinilor s-a făcut când Episcopii nu mai puteau împlini

toate solicitările şi au început a trimite preoţilor Mirul sfinţit spre a săvârşi ei Taina. Teologii

Romano-catolici, recunosc că în epoca primară, Mirungerea – ca ungere – era generală în

Răsărit, unde s-au păstrat adevăratele tradiţii, şi recunoaşte chiar că a avut întâietateşi în Apus

faţă de punerea mâinilor, cel puţin până în epoca lui Carol cel Mare, când „manus impositio”

a devenit oficial în Apus, predominantă353

.

În privinţa administrării tainei ungerii cu Sfântul Mir îndată după Botez avem

numeroase mărturii biblice, care au fost înscrise şi în canoanele Bisericii. Printre aceste

mărturiii biblice amintim:

350

Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 525. 351


Mir…, p. 40-41. În acest sens Constituţiile Apostolice mărturisesc: «Tu episcope, sau tu prezbitere mai întâi

unge cu ulei, apoi Botează cu apă şi în fine pecetluieşte cu Mir» (t. II, p. 129-130.). 352

Prot. P. Deheleanu, op. cit., p. 340. 353

B. Bartmann, op. cit., p. 341.

pg. 57

1) Duhul Sfânt S-a pogorât pe Domnul Hristos îndată după Botez (Matei III, 16);

2) Sfinţii Apostoli au administrat această sfântă taină prin actul punerii mâinilor, îndată

după botez (Fapte VIII, 14-17; XIX, 5-6);

3) Întrucât copiii sunt vrednici de a primi harul Botezului nu există nici un motiv de a-i

împiedica să primească taina ungerii cu Sfântul Mir îndată după Botez;

4) În Biblie ni se spune că unii copii erau plini de Duhul Sfânt încă din pântecele mamei

lor, şi exemplul Sfântului Ioan Botezătorul este elocvent (Luca I, 15).

Confirmaţiunea are la ei caracterul de simplă ceremonie religioasă, cu scop pedagogic-

educativ, pe care o săvârşesc la vârsta de 14 ani, după o prealabilă instruire religioasă a celor

botezaţi anterior.

Protestanţii, nu admit „Confirmarea”, cum o numesc ei, ca taină instituită de Domnul

Iisus Hristos. Ei susţin că, de fapt, confirmarea nu este altceva, decât o mărturisire de credinţă

solemnă, făcută în faţa episcopului şi fără nici un efect supranatural promis de Dumnezeu.

Biserica, spun ei, voieşte ca cei care au fost botezaţi în copilărie să fie conduşi către vârsta de

zece sau două-zeci de ani în faţa episcopului. În prezenţa acestuia are loc mărturisirea de

credinţă, fiind făcută de părinţii lor şi de naşii354

lor, după care episcopul îşi pune mâinile

peste ei. Ei susţin că această ceremonie instituită de Biserică a luat numele de confirmare355

.

Interpretarea greşită, adusă de protestanţi confirmării, dar şi pentru celelalte taine, îşi

are explicaţia în raportarea lor ce s-a dorit reformatoare faţă de Creştinismul catolic, şi faţă de

care vor să se îndepărteze contestându-i doctrina. Aceasta s-a întâmplat deoarece protestanţii

au fost lipsiţi de învăţătura corectă ortodoxă, care se deosebeşte, de cea catolică dar şi de cea

protestantă, fiind cea mai apropiată de tradiţia bisericii primare. De altfel, multe din

învăţăturile greşite ale grupării combătute de Diadoh şi de Marcu Ascetul sunt comune

confesiunilor protestante de azi, unde amintim învăţătura despre păcatul strămoşesc rămas

neşters prin botez şi concepţia că păcatul personal e doar o formă a celui strămoşesc.356

a) Norme privind săvârşitorul şi primitorul Tainei Mirungerii.

După învăţătura canonico-liturgică a Bisericii Ortodoxe, această Sfântă Taină a

Mirungerii sau a Hrismei poate fi administrată numai de episcop sau preot, aşa după cum se

menţionează, de altfel, şi în Constituţiile Apostolilor357

. Nici un alt membru al clerului şi nici

un simplu laic creştin nu au dreptul să administreze această Sfântă Taină.

În Biserica Apuseană, pentru raţiuni pastorale şi pentru a da posibilitate copiilor să-şi

însuşească elementele credinţei, s-a introdus, ca o inovaţie, rânduiala potrivit căreia, ungerea

cu Sfântul Mir este rezervată numai episcopului, preotul putând-o săvârşi însă numai cu

autorizaţia acestuia, şi în cazuri exceptionale sau pe răspundere proprie, atunci când nu-i

permit împrejurările să obţină încuviinţarea episcopului.

354

„Astăzi naşii nu mai au decât o funcţie liturgică: ţin copilul în timpul ritualului care precede botezul,

răspund la întrebări în locul lui, rostesc Crezul şi primesc pruncul scos din apa botezului. Alegerea naşilor

a devenit o afacere pur familială, cel mai adesea naşii se aleg pentru motive care nu au nimic de a face cu

Biserica, cu credinţa şi cu responsabilitatea faţă de viitorul fin, îndeplinind o „obligaţie absolut formală. A.

Schmemann, op. cit., p. 30, nota 4. 355

Drd. Gibă D. Gheorghe, op. cit., p. 111. 356

Pentru doctrina protestantă, privită din punct de vedere ortodox, se poate consulta: Prof. N. Chiţescu,

Ortodoxie şi Protestantism, în Ortodoxia, Nr. 3, iulie-sept. 1950. 357

Aşezămintele Apostolice…, p. 192.

pg. 58

Astfel, în Biserica Romano-Catolică săvârşitorul de drept al tainei Confirmării este doar

episcopul (can. 882)358

. Şi potrivit dispoziţiei canonului 782, paragraful 2, din Codex juris

canonici359

preotul poate săvârşi această sfântă taină doar în mod extraordinar, cu aprobarea

specială a episcopului de la Roma360

.

Canoanele 883-884361

prevăd că în caz de necesitate episcopul poate transmite această

putere de a administra această Sfântă Taină la un preot care în virtutea dreptului universal sau

a unei concesii particulare al autorităţii competente, conferă şi el valid această Sfântă Taină,

şi numai pe teritoriul care i-a fost indicat (can. 887)362

. Pentru a administra în mod legal

confirmarea într-o altă dioceză, episcopul are nevoie de permisiunea episcopului diocezan

(Can. 886)363

.

Cei îndreptăţiţi să primească Sfânta Taină a Mirungerii sunt numai cei botezaţi în mod

valid, adică în numele Prea Sfintei Treimi (Can. 49-50 ap.)364

.

Potrivit rânduielii statornicite de canonul 48 de la Laodiceea, „se cuvine ca cei ce se

luminează după Botez să se ungă cu harismă cerească…”365

.

Aceştia pot fi de orice vârstă, dar de două feluri, şi anume: drept-credincioşii, cei care

se află în Biserică, şi ereticii care se reîntorc la Sfânta Biserică pe care o părăsiseră după ce

primiseră în sânul ei botezul valid.

În cazul celor dintâi, Mirungerea se administrează îndată după botez.

În cazul celor din a doua categoric, Mirungerea se administrează numai după ce ei se

leapădă de erezie şi dau „libel” adică declaraţie scrisă că mărturisesc credinţa pe care o

mărturiseşte Biserica366

. În cazul acestora, ungerea cu Sfântul Mir se repetă, lucru ce nu este

oprit, ci chiar poruncit de asemenea situaţii de către sfintele canoane (can, 7 , II ec.; 95 VI

ec.; 7 Laod., 1 Vasile cel Mare).

În afară de pericolul de moarte (primitorul Tainei Confirmării), trebuie, în Biserica

romano-catolică, să fie bine instruit în adevărurile de credinţă şi această pregătire pentru

confirmare se face prin meditaţie, post şi rugăciune. După această pregătire confirmandul

trebuie să fie prezentat pentru Confirmare de preotul său catolic sau să prezinte un certificat

care atestă că este suficient pregătit (can. 890).367

Taina confirmării este conferită

credincioşilor în jurul vârstei raţiunii (7 ani). Confirmarea se administrează primitorului

înainte de vârsta raţiunii numai în cazul pericolului de moarte. Vârsta potrivită pentru

administrarea acestei sfinte taine este de 12 ani împliniţi (can. 891)368

, dar el nu trebuie să

amâne fără motiv până la 14 ani. Prin urmare vârsta în care se poate administra această taină

variază între 7 ani şi 14 ani.

358

Codul (roman) de Drept Canonic, Sapientia, Iaşi, 2004, p. 573. 359

Vezi Codex Juris Canonici Pii X Pontificis maximi iussu digestus benedicti papae XV autorictate

promulgatis. Prefatione emin. Petri Card. Gasparri. Typis Polyglotis Vaticanis. 360

Vezi L. Petit, Du Pouvoir du consacrer le Saint Chreme, în «Echos d’Orient», an. III, (1899), nr. 1, Paris,

p. 11. 361

Codul (roman) de Drept Canonic…, p. 575. 362

Idem, p. 577. 363

Idem, p. 575 şi p. 577 364

Pr. Constantin Dron, Canoanele Apostolice, text şi interpretare, vol. I, ed. II-a, Bucureşti, 1933, p. 169-171. 365

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, partea 1, p. 114. 366



Idem, p. 579.

pg. 59

Confirmandul primeşte la confirmare numele unui sfânt pe care îl are ca patron369

.

Primitorul Tainei confirmării este asistat în timpul ceremoniei de un naş. Potrivit Can. 892370

naşului îi revine obligaţia să supravegheze ca persoana confirmată să se conducă ca un

adevărat martor al lui Hristos şi să-l ajute pe finul său în împrejurări diferite ale vieţii.

Condiţiile371

care se cer de romano-catolici naşului372

de la confirmare sunt:

1) să fi fost ales de persoana care a fost botezată, de părinţii săi sau de cei care-i ţin locul

lor; dacă ei au meteahnă, de preot sau săvârşitor, şi dacă ei au aptitudini şi intenţia de

a împlini această funcţie;

2) să aibă vârsta de 16 ani împliniţi în afară de cazul când Episcopul diocezan n-a stabilit

o altă vârstă;

3) să fie catolic confirmat, să fi primit taina Sfintei Euharistii, şi să ducă o viaţă coerentă

cu credinţa şi cu funcţia pe care el şi-o va asuma;

4) să nu fie supus nici vreunei pedepse canonice;

5) să nu fie nici tată, nici mamă persoanei care trebuie să fie confirmată (can. 874);

6) să fie de acelaşi sex cu persoana de confirmat; să fie altul decât naşul de la botez.

„În biserica primară, naşul era obligat a prezenta candidatul la Botez, a-l însoţi la

lepădări, a-i ajuta să se dezbrace şi a ieşi din baia botezului; a-l primi apoi din mâna

preotului; a-i ajuta a se îmbrăca cu pallium (veşmântul alb cu care se îmbrăca când ieşea

din apa botezului neofitul, cum se obişnuieşte până azi la copii); a-l conduce acasă şi a-l

instrui asupra principalelor adevăruri ale religiei creştine. Astăzi naşii au îndatorirea de a

ţine pruncul în braţe la exorcisme, a mărturisi simbolul credinţei, a-l primi din apa botezului

etc., luându-şi obligaţia în faţa lui Dumnezeu şi a preotului de a educa în principiile creştine

pe cel botezat; pentru care trebuie ca naşul să fie bun creştin ortodox şi nici prea mic de

vârstă, ca să nu înţeleagă însemnătatea sacramentului”.373

b) Norme privind săvârşirea şi efectele Tainei Mirungerii.

În Biserica noastră, ungerea cu Sfântul Mir a întărit într-adevăr mărturisirea credinţei

ortodoxe şi a statornicit rânduiala de secole bazată pe obiceiul locului374

.

Odată cu ungerea cu Sfântul Mir, preotul transmite celui botezat binecuvântarea

episcopului său, ca semn vădit al comuniunii cu întreaga Biserică.

369

Catehismul Bisericii Catolice, Compendiu, Concordat cum originali, Traducere: pr. Mihai Pătraşcu şi

Surorile Benedictine, Titlul original în limba italiană: Catechismo della Chiesa Cattolica. Compendio,

Libreria Editrice Vaticana, Edizioni San Paolo, 2005, art. 264, p. 87 370


Catehismul Bisericii Catolice, Compendiu…, p. 86. vezi şi can. 872 şi 874, Codul (roman) de Drept

Canonic…, p. 567 şi p. 569. 372

Prin participarea lor activă la slujba Botezului, alături de preoţi, naşii devin părinţii spirituali ai pruncului,

născându-l pentru viaţa cea nouă în Hristos… ei au aceleaşi obligaţii şi răspunderi în ceea ce priveşte viaţa

religios-spirituală a finului lor, ca şi părinţii pentru viaţa fizică (materială) a copiilor lor. Ene şi Ecaterina

Branişte, op. cit., p. 362. 373

Popescu Ioan, Botezul ca sacrament în Biserica Ortodoxă, teză pentru licenţă, Bucureşti, 1894, p. 123-124,

nota 1; apud Mgd. Munteanu Alexandru Armand, Rânduiala şi explicarea Botezului şi a Mirungerii după

scrierile literaturii patristice, G. B., Nr. 11-12, Nov.-Dec., 1960, p. 953, nota 6. 374


Mir…, p. 57.

pg. 60

Trebuie subliniat că în Biserica primară mirungerea se administra către toţi creştinii,

imediat după botez, aşa cum se face şi astăzi în Biserica Ortodoxă, dar nu şi în Biserica

Romano-Catolică, unde se administrează, dar, la o vârstă mai înaintată, ca să nu mai vorbim

de protestanţi, care o socotesc doar o prelungire a Sf. Botez.375

Taina Mirungerii se săvârşeşte imediat după Botez376

, când neofitul primeşte Ungerea

cu Sf. Mir (can. 48 Laod.; 1 Cartag.). La început ea s-a administrat direct prin punerea

mâinilor de către Sfinţii Apostoli (Fapt. Apost. VIII, 14-16; Evrei VI, 2).

Formula pe care o pronunţă episcopul sau preotul când unge cu Sfântul Mir pe noul

botezat este : „Pecetea Darului Duhului Sfânt”. Aceste cuvinte împrumutate din expresiille

Sfântului Apostol Pavel (II Cor I, 21-22) şi întrebuinţate în Biserică la săvârşirea Tainei

Ungerii cu Sfântul Mir încă din epoca apostolică au şi temeiuri canonice377

.

Noul purtător al „peceţii” Duhului Sfânt (pnevmatofor), uns la părţile principale şi

organele de simţ – potrivit indicaţiei tipiconale „făcând semnul crucii… cu luare-aminte,” –

„la frunte (semn al minţii, gândirii, reflecţiei, raţionalităţii, discernământului, logicii!), la

ochi (vedere, viziune, orizont, optică, deschidere!), la nări („mireasmă duhovnicească”, „nas

pentru…” (fler), intuiţie personală!), la gură (cuvânt, comunicare, limbaj, verbalizare,

mesaj, revelaţie, „bună-vestire”, misiune!), la amândouă urechile (bună precizare!; auz

pentru cine are „urechi de auzit”, ascultare, pricepere, percepţie!), pe piept (inima: sediul

simţirii, al afectivităţii, al căldurii; sentiment, trăire, afect/ivitate/ţiune!), pe spate (demnitate,

coloană vertebrală, „fără umbre” şi „dosnicii”!), la mâini (praxis, fapte bune, filantropie,

gestică, îmbrăţişare, mustrare, indiciu, invitaţie, ajutor, susţinere!) şi la picioare”378

(cale,

pelerinaj, misiune, drum etc.!), va fi „impregnat” de „mireasma” (harul) şi lumina Duhului

Sfânt asupra principalelor „ferestre” ale corpului (analizatorii) şi ale sufletului, pe ideea de:

a gândi duhovniceşte, a vedea realitatea „cu ochii Duhului”, a asculta „cu urechile lui

Dumnezeu”, a vorbi „pe Limba Duhului” şi cu „puterea Cuvântului lui Dumnezeu” etc.

Potrivit canonului 880379

din noul Cod de Drept Canonic, în Biserica Romano-Catolică,

Confirmarea este conferită de episcop prin ungerea cu Sfântul Mir pe frunte cu degetul mare

în semnul crucii, pronunţând în acelaşi timp formula: „Eu te însemn cu semnul crucii, şi te

confirm cu mirul mântuirii în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin.”. Apoi

episcopul îl atinge pe cel confirmat cu palma pentru a-l face să înţeleagă că trebuie să sufere

persecuţia pentru credinţă şi-i spune: „Pacea să fie cu tine”, pentru că suferinţele îndurate din

dragoste pentru Iisus Hristos îi dă o mare pace sufletească. La sfârşitul ceremoniei episcopul

dă tuturor binecuvântarea sa.

Cu privire la celebrarea tainei Confirmării, Can. 881 dispune că aceasta are loc în

Biserică în cursul Misei, însă ea poate fi celebrată şi în afara Misei bineînţeles, într-un loc

cuviincios380

.

375

Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., p. 555; Constituţiile Apostolice, cartea VII, cap. XLIV, trad. rom. cit.,

vol. II, p. 212. 376

Can. 48 Laodiceea stabileşte obligaţia administrării sfintei taine a Mirungerii imediat după Botez. Vezi şi

can. 7 sin. II ec.; 95 Trul. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 258.) 377

Can. 7 sin. II ec., 85 Trul., (Pr. C. Dron, op. cit., vol. II, p. 113, 367). 378

Molitfelnic…, p. 38. 379


Ibidem.

pg. 61

Biserica Romano-Catolică învaţă că cel botezat, înainte de confirmare, trebuie să se

mărturisească şi să primească Sfânta împărtăşanie. Această doctrină este întărită şi de canonul

889 care dispune că numai cel botezat „care nu este încă miruit” poate primi confirmarea381

.

Până în sec. IV, era şi în Apus, Taina Sf. Mir, introdusă în cadrul botezului, după actul

scufundării, cu singura deosebire că la apuseni o putea administra numai Episcopul.382

Numărul redus al episcopilor faţă de nevoile Tainei botezului, botezul din necesitate, grija ca

pruncii să nu moară nebotezaţi, a făcut să se despartă botezul de Taina Sf. Mir. S-a dat însă

aprobarea preotului de a unge pe neofit cu crismă (mir), în cadrul botezului, rămânând ca

Taina Sf. Mir (Confirmaţia) să se facă de către episcop mai târziu, desăvârşind astfel

crismaţia preotului.

Romano-catolicii — cum am mai spus — au introdus, ca o inovaţie, rânduiala de a

administra Sfânta Taină a Mirungerii sau confirmaţiunea abia după ce cel botezat a împlinit

vârsta de 14 ani sau 7 ani în caz de necesitate, după o prealabilă instruire religioasă.

Aceasta deoarece începând din sec. XII-XIII, în Apus, s-a pus problema celor care mor

până la vârsta de 12 ani şi nu au primit aceste taine obligatorii pentru mântuire, şi de atunci

mirungerea şi împărtăşirea copiilor a fost amânată până spre vârsta de 7-12 ani, deşi lucrările

celor trei taine – ca taine ale iniţierii - se desăvârşesc unele pe altele. „Ne renaştem la viaţa

spirituală prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu întrupat, pe care le retrăim în botez,

suntem apoi sfinţiţi şi întăriţi prin harul dumnezeiescului Duh revărsat peste noi în taina

Sfântului Mir, ca odinioară asupra Sfinţilor Apostoli şi ne încorporăm definitiv în Biserica

lui Hristos, luând arvuna şi chezăşia învierii şi a vieţii veşnice prin împărtăşirea cu Sfântul

Său Trup şi Sânge”.383

În primele zile ale Bisericii, Taina ungerii cu Sfântul Mir s-a administrat prin punerea

mâinilor384

Apostolilor, dându-se Duh Sfânt celor botezaţi. În Fapte (VII, 14-18) – prima

istorie a Bisericii – ni se spune că: „…Apostolii din Ierusalim auzind că Samaria a primit

cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan, care, coborând, s-au rugat pentru

ei, ca să primească Duh Sfânt, pentru că nu se pogorâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau

numai botezaţi în numele Domnului Iisus. Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi ei luau Duh

Sfânt”. Actul punerii mâinilor a fost ulterior înlocuit prin ungerea cu Sfântul Mir. Caracterul

indelebil al tainei ungerii cu Sfântul Mir ni-l adevereşte şi Sfântul Apostol Ioan prin

cuvintele: „Ungerea pe care aţi luat-o de la el rămâne întru voi…” (1 Ioan II, 27). Sfântul

Mir se sfinţeşte „cu puterea, lucrarea şi pogorârea Duhului Sfânt”385

.

Sfântul şi Marele Mir este materia indispensabilă pentru săvârşirea Tainei Mirungerii,

pentru sfinţirea bisericilor şi a antimiselor386

. Iniţial, miresmele şi mirurile care se foloseau

381

Idem, p. 577. 382

Pr. Drd. Liviu Streza, Slujba Botezului…, p. 689. 383

Pr. Prof. Ene Branişte, Rânduielile Bisericii Ortodoxe…, op. cit., p. 200. 384

Mâna ocupă un loc de seamă şi în practica liturgică şi sacramentală a Bisericii, începând cu însuşi

Sacramentul Hirotoniei. Gr. ceir = mână + tonow = a întinde; ceirotonia = întinderea mâinilor, (hirotonia);

lat. ordinatio = acţiune de a întinde mâna, de a alege, de a vota, însemna în vechime alegerea sau desemnarea

cuiva pentru preoţie, lucru pe care Biserica îl făcea prin votare; alegerea era confirmată de episcop prin

punerea mâinilor (consacrare) asupra celui ales, când se făcea invocarea harului Duhului Sfânt, care-l

sfinţeşte pe viitorul preot. Ene şi Ecaterina Branişte, op. cit., p. 192. 385

Rânduiala la prepararea, fierberea şi sfinţirea Mirului, Ed. Sfântului Sinod, Tipografia Cărţilor Bisericeşti,

Bucureşti, 1906, p. 17. 386

În Biserica Romano-Catolică administrarea Sfântului şi Marelui Mir se face şi asupra clopotelor. (Vezi Pr.

Prof. Petru Rezuş, Practici romano-catolice de cult, folosite ca mijloace de prozelitism, Ortodoxia, VI 1954,

nr. 1, p. 77).

pg. 62

pentru săvârşirea celei de-a doua sfinte taine erau pregătite de fiecare episcop, pentru că

pregătirea şi sfinţirea Sfântului Mir a fost privită de la început ca un privilegiu şi o mărturie

evidentă a autocefaliei fiecărei comunităţi ecleziale, condusă de către un episcop387

.

Prerogativă a autocefaliei oricărei comunităţi creştine, având în frunte un episcop, sfinţirea

Sfântului şi Marelui Mir388

a constituit întotdeauna un act festiv în viaţa religioasă a Bisericii

creştine. Numărul mirurilor şi miresmelor care alcătuiau compoziţia Sfântului şi Marelui Mir

a evoluat cu timpul. Astăzi Sfântul şi Marele Mir se pregăteşte din untdelemn curat de

măsline, amestecat cu vin curat şi cu multe şi felurite balsamuri389

, esenţe şi aromate, în

număr de 38, dintre care cele mai multe sunt produsul unor arbuşti şi plante care cresc în

Orient, ca de exemplu: arborele de mir, irisul, aloele, terebintul, arborele de tămâie390

etc.

„Pregătirea şi sfinţirea Marelui Mir a devenit o lucrare de mare însemnătate în

Biserica Ortodoxă… Sfântul şi Marele Mir se prepară din untdelemn de măsline amestecat

cu vin natural, la care se adaugă felurite balsamuri, esenţe şi arome din 28 specii de arbuşti

şi plante şi din 8 răşini”391

, cele mai multe provenind din Orient. Potrivit tradiţiei,

statornicită de veacuri…, aceste ingrediente se amestecă, se pregătesc şi se fierb după o

rânduială specială, însoţită de rugăciuni şi slujbe solemne, începând încă din sâmbăta

Floriilor, iar amestecul obţinut se sfinţeşte de Întâistătătorul Bisericii (patriarh), înconjurat

de soborul arhiereilor, în joia din săptămâna Patimilor, la Liturghia Sf. Vasile cel Mare,

preschimbându-se în Sfântul şi Marele Mir, care apoi se împarte la toate eparhiile (centrele

mitropolitane, episcopale, n.n.), spre a fi folosit de episcopi, la sfinţirea bisericilor, a

clericilor şi a antimiselor, iar de către preoţi la Taina Mirungerii. Prin varietatea

componentelor sale, Sfântul şi Marele Mir simbolizează felurimea darurilor Sfântului Duh,

care pun în lucrare virtuţile creştine. Sfântul şi Marele Mir este, în acelaşi timp, semnul şi

pecetea lui Hristos, care face din el o pavăză duhovnicească a trupului şi mijloc de mântuire

a sufletului… Fiind trimis la toate eparhiile şi bisericile din cuprinsul Patriarhiei Române,

pentru nevoile cultului ortodox, duce cu sine împărtăşirea darurilor Sfântului Duh, pe care le

conţine…”392

Secole de-a rândul, după întemeierea Bisericii, Sfântul şi Marele Mir393

, s-a sfinţit de

către episcopul fiecărei Biserici locale, „sau se trimitea de la o Biserică la alta, potrivit

387

Can. 6 Cartagagina stabileşte că sfinţirea Marelui Mir se face numai de episcopi. Vezi şi can. 52 ap.; 12, 13,

19 sin. I ec.; 7 sin. III ec.; 16 sin IV ec.; 4, 31, 95, 102 Trul.; 7 sin. VII ec.; 48 Laod.; 7, 43, 44 Cartag. (Ioan

N. Floca, Canoanele…, p. 270). 388


Mir…, p. 40. 389

Vezi Pr. Prof. Ene Branişte, Cuvânt de învăţătură la Sfinţirea Marelui Mir, M. O., XXX 1978, nr. 7-9, p.

595. 390

Simbolismul tămâiei(rii) trebuie văzut în legătură cu noţiunile de fum (coloană de fum: axis mundi),

înălţare („să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta, Psalmul 140, 2), acceptare a jertfei

(iconografia îl reprezintă pe Dumnezeu „mirosind fumul jertfei bine primite a lui Abel). Tâmâierea se face şi

astăzi după un anumit ritual (tipic). Pentru detalii vezi Tipic bisericesc, Ed. I. B. M. O., Bucureşti, 1976, p.

24 –25 şi V. Aga, op. cit., p. 327. 391

Bradul ca „arbore al vieţii (cosmic), ce nu moare nici iarna (rămâne tot verde), devine simbol al nemuririi,

aşa cum Duhul Sfânt, Domnul de Viaţă Făcătorul, este simbolizat şi prezent sacramental în Taina Sf. Mir. 392

La noi, sfinţirea Marele Mir nu se practică anual, ci cam la 4-5 ani sau mai bine. De pildă, la 15 aprilie

1993, în Joia Mare, cu mare solemnitate, se sfinţea în biserica Sf. Spiridon Nou din Bucureşti pentru a 17-a

oară de la autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (din 1885), o cantitate de 250 litri de Sf. Mir. Pe larg, vezi:

Gh. Vasilescu, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir la Patriarhia Română, în rev. „Biserica Ortodoxă Română,

nr. 4–5/1993, p. 7–20. 393

Pr. Prof. Ene Branişte, Despre Sfântul şi Marele Mir şi Taina Mirungerii, B. O. R., XCVI 1978, nr. 5-6, p.

532.

pg. 63

obiceiului canonic şi rânduielii statornicite”394

. Şi aceasta corespundea întru totul învăţăturii

Bisericii, fiindcă pregătirea şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir „a fost privită de la început

ca un privilegiu şi o mărturie evidentă a autocefaliei fiecărei comunităţi ecleziale, condusă

de către un episcop”395

.

De altfel, canonul 6 al sinodului de la Cartagina preciza că episcopului îi este suficientă

succesiunea sa apostolică pentru a sfinţi Sfântul şi Marele Mir pentru Biserica proprie,

deoarece aceasta îi dă puterea harică de a o înfăptui396

. Iar cât priveşte dreptul de autocefalie

„de care s-a bucurat în primele secole episcopii tuturor comunităţilor”397

, ea este mai presus

de orice îndoială, fiind chiar confirmată de canonul 34 apostolic şi de canonul 2 al sinodului

II ecumenic398

.

La administrarea Sf. Taine a Mirungerii se foloseşte Sfântul şi Marele Mir, a cărui

sfinţire este rezervată cum am văzut, episcopului (dar, fiecărui episcop) (can. 6 Cart.)399

, şi

după tradiţia şi învăţătura canonică a Bisericii Ortodoxe, fiecare episcop, cu hirotonie validă,

are capacitatea harică de a sfinţi Sfântul Mir pentru eparhia sa400

, dar obiceiul a schimbat

această rânduială canonică cu aceea că dreptul de a sfinţi Marele Mir este rezervat numai

întâistătătorilor Bisericilor autocefale sau altor ierarhi de grad superior, ca mitropoliţi sau

episcopi cărora li s-a recunoscut sau conferit acest drept în chip de privilegiu. Chestiunea

Mirului n-a constituit niciodată obiectul unor discuţii teologice sau de jurisdicţie canonică,

până în anul 1882, căci altfel s-ar fi rezolvat ca multe altele, în baza autocefaliei noastre

bisericeşti401

.

Sfinţirea Sfântului Mir de către soborul episcopilor Bisericii autocefale nu înseamnă

însă retragerea dreptului pe care, în principiu, îl are fiecare episcop, „fiindcă în împrejurări

excepţionale, afirmă Prof. dr. Iorgu D. Ivan, fiecare episcop ar putea sfinţi pentru nevoile

propriei eparhii”402

. Actul sfinţirii Sfântului Mir de către soborul ierarhilor nu urmăreşte doar

crearea unui cadru festiv pentru un moment atât de important din viaţa unei Biserici

autocefale, ci acesta constituie şi „una din formele prin care o Biserică naţională îşi afirmă

independenţa şi autocefalia ei. Aşa se explică de ce sfinţirea Sfântului Mir se săvârşeşte

astăzi de întâistătătorul Bisericii autocefale înconjurat de membrii ierarhiei acelei Biserici,

ca semn vădit al solidarităţii acestora cu întâistătătorul lor şi al unităţii acelei Biserici

naţionale…”403

. Într-o vreme patriarhul ecumenic a încercat să-şi rezerve acest drept pentru

394


Mir…, p. 54. 395

Idem, p. 40. 396

Pr. Dr. Ioan V. Dură, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română – secolele XVI-XIX,

B. O. R., nr. 7-8, 1985, p. 550. 397


Mir…, p. 47. 398

Pr. Asist. Dr. Nicolae, V. Dură, Legislaţia canonică a Sinodului al II-lea Ecumenic şi importanţa ei pentru

organizarea şi disciplina Bisericii, G. B., XL 1981, nr. 6-8, p. 646. 399

În comentariul canonului se spune: «precum dreptul de a pune mâinile pe cei botezaţi a trecut de la

Apostoli asupra succesorilor lor, episcopii, tot aşa a trecut asupra episcopilor şi dreptul de a pregăti sau de a

sfinţi Sfântul Mir întrebuinţat la mirungere (precum şi dreptul de a sfinţi bisericile, anitimisele etc». (Cf. can.

6 Cartagina, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, p. 150.). 400

Can. 6 Cartag. 401

Drd. Gibă D. Gheorghe, Taina Mirungerii, Studiu canonic interconfesional, Ortodoxia, 1988, nr. 4. p. 104. 402

Prof. dr. Iorgu D. Ivan, Curs de drept bisericesc, mss. vol. II, p. 148. 403

Prof. dr. Iorgu D. Ivan, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, M. A., XI 1966, nr. 7-8, p. 524.

pg. 64

întreaga Biserică Ortodoxă. Actul sfinţirii Sfântului Mir adevereşte însă fără discuţie că

Biserica respectivă este autocefală şi unitară în organizarea ei404

.

Biserica noastră a rezolvat strict canonic şi ortodox această problemă atunci când s-a

pus în dezbatere. Astfel în Actul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1882 se

spune : „Patriarhia ecumenică nu are nici o supremaţie asupra Bisericii Române; căci

Românii n-au primit botezul şi credinţa creştină de la Constantinopol, nici pe întâii lor

episcopi. Căci creştinătatea Românilor este mai veche decât chiar existenţa

Constantinopolului. […] Aşa că în veacul al treilea după mărturia lui Tertulian, Dacia era

plină de creştini şi Episcopii Daciei au participat la primele Sinoade ecumenice. De aceea

nici unul din scriitorii posteriori, care au scris despre creştinarea diferitelor popoare din

orientul Europei, precum despre Bulgari şi despre Ruşi, despre Unguri, Poloni, Lituani, nu

amintesc nimic despre creştinarea posterioară a Românilor, fiindcă ei erau deja creştini din

veacurile primare ale creştinismului. Constatăm dar, că nici prin Canonul (28, al) sinodului

IV Ecumenic, nici prin altul al vreunui Sinod ecumenic sau local, Biserica Română nu este

supusă celei constantinopolitane”405

.

Cu această atitudine, de comuniune, egalitate şi legitimitate canonică, Domnitorii

noştri, cu prilejul vizitelor patriarhilor din Orient – ai Constantinopolului, Ierusalimului, ai

Antiohiei şi ai Alexandriei – îi invitau să oficieze sfinţirea Mirului împreună cu Mitropoliţii şi

Episcopii ţării noastre406

.

Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii a Sfântului

Vasile cel Mare, în joia din Săptămâna Patimilor, când Sfânta Liturghie se oficiază împreună

cu vecernia. Prepararea materiilor începe cu o săptămână înainte. În sâmbăta lui Lazăr se

aduc toate ingredientele şi vasele la biserică, aşezându-se la locul indicat, pentru fierbere407

.

După o veche tradiţie statornicită în Biserica Ortodoxă, amestecul materiilor din care este

făcut Sfântul Mir se pregăteşte şi se fierbe, după rânduială, în primele trei zile din săptămâna

Sfintelor Patimi; el este apoi sfinţit de către soborul tuturor episcopilor eparhioţi (inclusiv

arhiereii-vicari), din ţară, în frunte cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în Joia din

săptămâna Sfintelor Patimi, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. După aceasta se împarte,

prin Mitropolii şi Episcopii, tuturor bisericilor, spre a fi folosit de către preoţi la Taina

Mirungerii. Fără el Taina Mirungerii nu s-ar putea săvârşi.408

Un asemenea eveniment are loc la anumite intervale de timp, constituind un moment de

mare însemnătate în viaţa oricărei Biserici Ortodoxe autodefale409

.

Fiind sfinţit de către episcopi şi mitropoliţi, care sunt urmaşii legitimi ai Sfinţilor

Apostoli la conducerea Bisericii, Sfântul şi Marele Mir are puterea şi harul pe care le avea

însăşi punerea mâinilor Sfinţilor Apostoli printre primii creştini. El nu este numai un semn

văzut al darurilor şi al puterii Sfântului Duh, ci chiar purtător şi transmiţător al acestor daruri

şi al acestei puteri.410

404


Mir…, p. 41. 405

Actul sinodal al Sfintei Biserici Ortodoxă Române Autocefale, B. O. R., CIII 1985, nr. 7-8, p. 745. 406

Idem, p. 550. 407

Vezi Rânduiala la prepararea…, p. 14. 408

Drd. Gibă D. Gheorghe, op. cit., p. 106. 409


Mir…, p. 40. 410

Pr. Prof. Ene Branişte, Despre Sfântul şi Marele Mir…, p. 532.

pg. 65

Tradiţia Bisericii afirmă că Sfântul Mir a fost făcut pentru prima dată, de către Sfinţii

Apostoli, din diferite mirodenii şi balsamuri, care au fost pregătite pentru ungerea trupului

Domnului în timpul înmormântării şi după înmormântare (Luca XXIII, 56; XXIV, 1). În

virtutea succesiunii apostolice411

, episcopii, ca urmaşi în har şi credinţă ai Sfinţilor Apostoli,

au avut de la început dreptul de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir, care are puterea şi harul pe care

l-a avut însuşi actul punerii mâinilor Sfinţilor Apostoli peste cei botezaţi.

Prerogativa fiecărui episcop de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir s-a datorat, în primul rând,

dreptului de autocefalie412

, de care s-au bucurat în primele secole episcopii tuturor

comunităţilor.

În virtutea principiului deplinei egalităţi în putere a tuturor episcopilor, fiecare

comunitate bisericească, indiferent de forma ei de organizare, de titulatura ei, de întinderea ei

geografică, de ierarhia onorifică, a fost autocefală413

.

Conform dispoziţiilor şi normelor canonice, preoţii nu au dreptul să săvârşească această

lucrare sfinţitoare, pentru că preoţii deţin în Biserică numai o putere dependentă de puterea

episcopului, care se manifestă prin administrarea Tainei Hirotoniei, a sfinţirii Sfântului Mir, a

fixării timpului pentru penitenţă414

etc. Aceste mijloace constituie temeiul plenitudinii

preoţiei deţinute de episcop, în Biserică. Acest drept al episcopului de a îndeplini toate

funcţiunile preoţiei derivă din însăşi actul succesiunii apostolice415

. Ca urmaşi ai Sfânţilor

Apostoli, în har şi credinţă, episcopii au moştenit şi dreptul de a sfinţi Sfântul Mir, act ce

fusese îndeplinit de Sfinţii Apostoli prin punerea mâinilor peste cei botezaţi. Această

rânduială canonică a Bisericii Ortodoxe ecumenice îşi are temei în dispoziţia canonului 6 de

la Cartagina, prin care se dispune categoric ca „pregătirea Sfântului Mir… să nu se facă de

presbiteri, aşa după cum, motivau părinţii de la sinodul cartaginez, … la sinoadele ţinute mai

înainte s-a hotărât…”416

.

În ce priveşte vârsta la care se administrează Sf. Taină a Mirungerii, nu există altă

rânduială decât aceea că ea se poate administra la orice vârstă sau la vârsta la care se

administrează şi Sf. Botez pentru că s-a statornicit încă din Biserica veche, practica

administrării ei îndată după Sf. Botez. În Biserica Apuseană, adică la cea Romano-catolică,

Mirungerea se administrează de obicei la vârsta de 14 ani sau mai devreme, însă nu sub

vârsta de 7 ani, adică sub vârsta la care cei botezaţi se socotesc apţi să-şi însuşească minimele

cunoştinţe de catehism creştin.

Practica administrării acestei sfinte taine la şapte ani, după botez, s-a introdus în

Biserica Romano-Catolică, abia în secolul al XIII-lea. Canonul 778 din Codex juris canonici

prevede administrarea acestei sfinte taine, după împlinirea vârstei de şapte ani – considerată

de romano-catolici a fi vârsta conştiinţei de sine, când ei pot să înţeleagă sensul şi

însemnătatea tainei.417

Este evident că toate argumentele de ordin teoretic şi practic, aduse de

teologii catolici în sprijinul inovaţiilor lor liturgice nu sunt în concordanţă nici cu Sf.

411

Vezi Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 309. 412

Vezi Prof. dr. Iorgu D. Ivan, Abaterile papalităţii…, p. 481; Cf. V. Şesan, Autocefalia, Candela, 1931, nr.

4-12. 413


Mir…, p. 54. 414

Can. 43 Cartag.; 102 Trulan. 415

Vezi Pr. Prof. Liviu Stan, op. cit., p. 309. 416

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, partea I. p. 154-155. 417

Prof. N. Chiţescu, Pr. Prof. I. Todoran şi Pr. Prof. I. Petreuţă, Teologia Dogmatică şi Simbolică, Manual

pentru Institutele Teologice, Bucureşti, 1958, p. 886-887.

pg. 66

Scriptură şi nici cu Sf, Tradiţie, Sf. Euharistie fiind Taina prin excelenţă, care condiţonează

mântuirea tuturor celor ce se împărtăşesc (Ioan VI, 53), deci şi copiii, iar primirea tainei sub

ambele specii, a pâinii şi a vinului, este practicată neîntrerupt în Biserica primară şi în

Biserica universală, până în sec. al XII-lea – al XIII-lea.

Această „confirmare” cum o numesc ei, poate fi administrată şi înainte de şapte ani, în

cazul în care copilul ar fi în primejdie de moarte. Săvârşindu-se separat de Botez, naşii de la

confirmare îndeplinesc aceleaşi condiţii ca şi naşii de la Botez, care sunt alţii la romano-

catolici. Aceştia identifică Taina ungerii cu Sfântul Mir şi cu „Olio sancto”418

.

Aceeaşi practică se observă şi la confesiunile protestante419

care administrează Taina

ungerii cu Sfântul Mir la vârsta de 14 ani. Caracterul ceremonial – care este subliniat în mod

deosebit – capătă şi un aspect juridic. Tinerii de 14 ani, în urma ungerii cu Sfântul Mir devin

membrii ai comunităţilor parohiale, cu drepturi şi obligaţii depline.

Nu este o greşeală dacă, după Botez, se amână Mirungerea celor botezaţi la maturitate

sau celor care vin la Biserica Ortodoxă în vederea cunoaşterii mai aprofundate a învăţăturii

noastre, mai ales pentru că Mirungerea se administrează şi altor creştini reintraţi în

ortodoxie420

.

Locul în care se săvârşeşte Sf. Tainei a Mirungerii este acela în care se săvârşeşte şi Sf.

Taină a Botezului, adică, în mod obişnuit, biserica sau locaşul de închinăciune şi — în mod

excepţional — orice alt loc în care se poate săvârşi Botezul.

Menţionăm că în canoane şi anume chiar într-un canon din veacul IV (can. 7, II ec). şi

apoi într-un canon din veacul VII (can. 95, VI ec.) ni s-au păstrat atât formula care se rosteşte

la administrarea Sf. Taine a Mirungerii, precum şi indicarea modului în care aceasta se

administrează, începându-Se prin ungerea cu Sf. Mir a frunţii celui care primeşte această Sf.

Taină şi continuându-se cu celelalte membre ale corpului, aşa cum se face şi astăzi. Iată textul

canonului respectiv :

„Cei care dintre eretici se întorc la ortodoxie... îi primim după următoarea rânduială şi

obicei... pe mireni ...îi primim după ce vor da scrisori şi vor anatemiza tot eresul, care nu

învaţă ca sfinta, catoliceasca şi apostolcasca Biserică a lui Dumnezeu şi pecetluindu-l adică

ungându-1 mai înainte cu Sf. Mir pe frunte, pe ochi, şi pe nări. şi pe gură, şi pe urechi, şi

pecetluindu-l zicem: Pecetea darului Sf. Duh; pe cei care se botează cu o singură afundare...

îi primim ca pe Eleni: adică în ziua primă îi facem creştini (li se dă nume creştin) în a doua,

catehumeni, apoi în o treia îi supunem exorcismului suflând de trei ori în faţă şi în urechi, şi

aşa îi catehizăm, şi îi punem să petreacă timp îndelungat în Biserică şi să asculte Scripturile

şi apoi îi botezăm” (can. 11 ec.” can.95, VI ec). În ritualul de exorcizare se repetă îndrumarea

tipiconală ca preotul (în două rânduri: de câte 3 ori) şi naşul (într-un rând: tot de 3 ori) să

sufle, în chipul crucii, către faţa celui ce se botează. Practica acestei „ex–suflări” este de fapt

tot un gest de exorcizare, pentru că preotul rosteşte – simultan cu suflarea – de 3 ori:

Depărtează de la dânsul pe tot vicleanul şi necuratul duh, care se ascunde şi se încuibează în

inima lui. După lepădări, preotul va cere naşului să sufle şi să scuipe (evident în mod

simbolic!) către diavol. Unde este Duhul lui Dumnezeu, „Cel ce umblă pe aripile vânturilor

418

Vezi Prof. Vincenzo del Giudice, op. cit., p. 291. 419

Vezi Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Sfintele Taine şi ierurgiile Ortodoxe în prezentarea protestantă, M. O.,

XVIII 1966, nr. 7-9, p. 706-714. 420

Vezi explicaţiile Molitfelnicului.

pg. 67

şi face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Sale pară de foc” (Lepădarea 1), nu mai încap

duhurile cele rele. „Suflarea” divină le „vântură” în pustii.421

Pentru biserica romano-catolică se dispune, potrivit canonului 1172, din Codul de drept

canonic roman: „ § 1. Nimeni nu poate săvârşi, în mod legitim, exorcisme asupra celor

posedaţi, dacă nu a obţinut permisiunea specială şi expresă de la Ordinariul (episcopul)

locului. § 2. Ordinariul locului să acorde această permisiune numai preotului înzestrat cu

evlavie, ştiinţă, prudenţă şi integritate morală”.422

Formula acestei Sfinte Taine, „pecetea darului Sfântului Duh”, este precedată de o

rugăciune, rostită de episcop sau preot. Rugăciunea pe care episcopul sau preotul din Biserica

primară o rostea înainte de ungerea cu Sfântul Mir era mult mai scurtă, dar în esenţă identică

cu cea de astăzi423

.

Se invoca bunătatea lui Dumnezeu pentru a dărui asupra celui botezat pecetea darului

Sfântului Duh. După formularul rugăciunii din Constituţiile Apostolilor, episcopul sau

preotul rostea: „Doamne Dumnezeule… fă acest Mir să fie lucrător în cel botezat, ca să

rămână în el singur şi statornic bunul miros al Hristosului Tău, şi murind împreună cu El, să

învieze şi să fie viu împreună cu El”424

. În rugăciunea rostită astăzi, se mulţumeşte lui

Dumnezeu că ne-a învrednicit de „fericita curăţire prin Sfântul Botez şi dumnezeiasca sfinţire

prin ungerea cea făcătoare de viaţă”, „… şi pecetea darului Sfântului şi întru tot puternicului

Duh…”425

. Cuvintele „pecetea darului Sfântului Duh”, care se rostesc la administrarea tainei,

constituie forma tainei ungerii cu Sfântul Mir. Această formulă este menţionată, în mod

expres, şi în canonul 7 al Sinodului II ecumenic. „Pecetluindu-i, adică ungându-i mai înainte

cu sfântul Mir pe frunte, şi pe ochi, şi pe nări, şi pe gură, şi pe urechi, - se spune în canonul

menţionat – şi pecetluindu-l zicem: „Pecetea Darului Duhului Sfânt”426

. După cum se poate

constata ungerea cu Sfântul Mir s-a făcut de la început asupra diferitelor părţi ale corpului.

Această practică liturgică, sancţionată pe cale de obicei, a fost întotdeauna observată în

Biserica Ortodoxă. Prin observarea acestei practici s-a respectat şi dispoziţia canonică a

Bisericii Ortodoxe, care sancţionase cu valoare de lege obiceiul Bisericii primare. Biserica

Romano-Catolică s-a îndepărtat de practica canonico-liturgică a Bisericii primare. În Biserica

Romano-Catolică s-a îndătinat practica ungerii celui botezat numai în frunte. Această practică

a fost sancţionată şi de canonul 780 din Codex juris canonici al acelei Biserici, în vigoare şi

astăzi. Desigur, această practică este necanonică, întrucât atât canonul 7 al Sinodului II

ecumenic, cât şi canonul 95 Trulan menţionează ungerea tuturor mădularelor principale ale

corpului omenesc. În canonul 95 Trulan s-a reafirmat şi precizat: „… pecetluindu-i zicem:

„Pecetea Darului Sfânului Duh”427

. Rânduiala ungerii cu Sfântul Mir a tuturor părţilor

corpului celui botezat, statornicită în Biserica primară, s-a păstrat şi în Bisericile vechi

orientale, până în zilele noastre428

. În Biserica coptă şi în Biserica etiopiană, de exemplu,

421

Pr. lector dr. Eugen Jurca, Ritualul Sf. Botez destăinuiri catehetice…, p. 13 422

Codul de drept canonic roman, promulgat în 1959; tradus în limba română şi publicat de Institutul Teologic

Romano–Catolic de la Iaşi, în 1995. 423

Vezi textul acestei rugăciuni în Molitfelnic, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1965,

p. 212-213. 424

Aşezămintele Apostolice, trad. Pr. Prof. I. Mihălcescu, p. 212-213. 425

Molitfelnic, ed. cit., p. 34-35. 426

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, partea 2, p. 119; cf. can. 95 Trul. 427

Ibidem. 428

Vezi Rev. Marcos Daoud, op. cit., p. 16.

pg. 68

rânduiala Molitfelnicului prevede a se unge fruntea, ochii, nasul, urechile, mâinile – în jos şi

sus -, pieptul, genunchii, spatele, umerii şi tălpile picioarelor429

.

Ungerea frunţii, urechilor, nărilor şi a pieptului, este indicată de Sf. Chiril al

Ierusalimului.430

De asemenea, ungerea frunţii, ochilor, urechilor, nărilor şi a gurii se atestă de Canonul

2 sin. II ecumenic şi de canonul 95 Trulan.431

Rânduiala şi practica liturgică a Bisericilor vechi orientale adeveresc că Biserica

Ortodoxă a păstrat cu credincioşie rânduiala statornicită de Biserica primară.

Administrată îndată după Botez, Taina ungerii cu Sfântul Mir, revarsă peste cel botezat

darurile432

Sfântului Duh.

Prin taina Mirungerii, fiecare din noi este chemat să îndeplinească destinul

Mântuitorului, să fie purtătorul viu, trăitor al vieţii cele bune; de aici, caracterul eclesiologic

al acestei Sfinte Taine, care este nu numai în folosul sufletesc personal, ci şi în folosul vieţii

comunităţii. Darurile Sfintei taine a Mirungerii pecetluiesc în noi credinţa, dăruindu-ne

„darul evlaviei şi al rugăciunii, al dragostei şi al înţelepciunii”433

.

Prin Mirungere se întipăresc şi pun în lucrare puterile date omului prin botez. „Înnoirea

în Duh şi reînvierea prin Botez aduc cu ele şi energii lăuntrice înrudite. Sfântul Mir este

acela care le trezeşte la viaţă. El este cel care pune în lucrare una sau alta din puterile

duhovniceşti sau chiar mai multe deodată, după cât este de simţitor sufletul în lucrarea

Tainei”.434

Prin Taina Mirungerii se pecetluiesc şi se întăresc puterile şi darurile primite spre

creşterea în Hristos a celui botezat.

Prin ungerea cu Sfântul Mir – semnul vizibil al tainei – cei botezaţi devin „sfinţiţii

cetăţeni”435

ai raiului, „popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt”436

. Prin Taina ungerii

cu Sfântul Mir creştinul primeşte darurile Duhului Sfânt, care-l întăreşte în noua viaţă dată lui

prin Botez. Prin ungerea cu Sfântul Mir, noul membru al Bisericii devine părtaş al harismelor

(Isaia XI, 2). Prin împărtăşirea cu Sfântul Duh, cel botezat primeşte darurile Duhului Sfânt

pentru întărirea şi creşterea lui în viaţa întru Hristos, încorporat astfel prin puterile Duhului

Sfânt, în Trupul Său care este Biserica.

Sf. Taină a Mirungerii nu produce efecte Juridice pentru cei cărora li se administrează

îndată după Sf. Botez, ci numai pentru cei cărora li se administrează, dacă se reîntorc la

Biserică de la erezie, adică de la unele erezii mai puţin grave, întrucât aceştia îşi pierduseră

prin căderea lor de la credinţă calitatea de membri al Bisericii, iar această calitate şi-o

429

Vezi Molitfelnicul în limba gheez, manuscris în Biblioteca Patriarhală, Addis-Abeba, apud Pr. Univ. Dr. N.

V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi Marelui Mir…, p.42 430

Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc…, vol. II, p. 545. 431

Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 71 şi 173-175. 432

„Deşi mulţi cred că darul (Botezului), spune Sfântul Ioan Hrisostom, nu cuprinde decât iertarea păcatelor,

noi am socotit până la zece cinstirile conferite de acesta. De aceea îi botezăm chiar şi pe prunci, deşi ei nu

au păcate, pentru ca să le fie adăugată dreptatea, înfierea, moştenirea, harul de a fi fraţi şi mădulare lui

Hristos şi de a se face sălaşuri Duhului Sfânt. (Sf. Ioan Hrisostom, Opt cateheze baptismale, ed. „Sources

chretiennes nr. 50, Paris, 1970, 5, 3, 6.) 433

N. Cabasila, op. cit., p. 75. 434

Idem, Cartea III, p. 71 435


Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, partea 1, p. 16.

pg. 69

redobândesc după ce revin la Biserică, abia prin ungerea lor cu Sf. Mir. Deci, în cazul

acestora, efectul Juridic al Tainei Mirungerii este redobândirea calităţii de membru al

Bisericii437

.

Apusenii au reprimit pe creştini prin actul punerii mâinilor identificându-l cu cel al

ungerii cu Sfântul Mir. După cum se poate constata această practică canonico-liturgică a

romano-catolicilor nu este conformă cu dispoziţia canonului 7 al Sinodului II ecumenic şi a

canonului 95 Trulan, care au sancţionat regimul primirii eterodocşilor în Biserică. După cum

se ştie, Sinodul tridentin sancţionase teoria Fericitului Augustin, potrivit căreia orice Taină

din afara Bisericii, săvârşită de un slujitor hirotonit valid, este validă şi atunci când acesta o

săvârşeşte separat de Biserică.

Datorită acestei practici, adică, datorită faptului că pentru redobândirea calităţii de

membru al Bisericii, în cazul celor ce revin la Biserică de la erezie, se administrează Sf.

Taină a Mirungerii, al cărei efect este reîncorporarea deplină în Biserică a celor de această

categorie, s-a ivit părerea greşită că spre a deveni cineva membru deplin al Bisericii, nu este

suficientă Sf. Taină a Botezului, ci este absolut necesară şi Sf, Taină a Mirungerii. Este

adevărat că aceasta întăreşte pe cel botezat în viata sa spirituală şi religioasă, însă ea nu

constituie o Taină suplimentară a Sf. Botez, fără de care singură Taina Sf. Botez nu şi-ar

produce efectele în chip deplin, aşa încât oricine a primit Sf. Botez devine cu adevărat

membru deplin al Bisericii, cu toate drepturile, iar nu membru provizoriu, nedeplin sau

minor.

În Biserica Ortodoxă, Mirungerea se administrează independent de Botez numai în

cazul în care unii creştini de alte confesiuni, cărora Biserica Ortodoxă le socoteşte Botezul

valid, adică săvârşit în numele Sfintei Treimi, îşi exprimă dorinţa de a deveni membrii ei.

Actul prin care aceştia devin membrii ai Bisericii Ortodoxe comportă administrarea ungerii

cu Sfântul şi Marele Mir, întrucât prin îndepărtarea de la învăţătura ortodoxă au fost lipsiţi de

darurile Sfântului Duh438

. De aceea, eterodocşilor, nu li se poate recunoaşte calitatea de

membri ai Bisericii, indiferent dacă au sau nu aceeaşi învăţătură, pentru că Tainele în general

nu împărtăşesc caracter indelebil necondiţionat.

Recunoaşterea calităţii de Membru ca şi chestiunea validităţii tainelor este condiţionată

întotdeauna de rămânerea sau revenirea în Biserica ecumenică. Pe cei cărora le-a recunoscut

Botezul – cu motivarea că este săvârşit în numele Sfintei Treimi – Biserica Ortodoxă i-a

primit, administrându-le Taina Mirungerii (can, 7 sin. II ec.; 95 Trul.; 7 Laod.; 57 Cartag.;

etc.), după ce în prealabil eterodocşii au anatemizat eresul lor.

Ungerea cu Sfântul Mir este considerată de tradiţia canonică a Bisericii Ortodoxe, drept

al doilea ceremonial439

ce se aplică eterodocşilor. Actul mirungerii eterodocşilor440

produce

efecte juridice, întrucât cel întors la Biserica Ortodoxă îşi redobândeşte statutul de membru al

Bisericii, fiind reîncorporat în harul Sfântului Botez.

După învăţătura canonică a Bisericii Ortodoxe, cei care s-au rupt de comuniunea cu ea

n-au mai avut puterea nici de a mai boteza şi nici de a administra darurile Sfântului Duh.

Sfântul Vasile cel Mare ne spune că : „cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul

Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii. Căci… cei

437



Mir…, p. 44. 439

Vezi Mgd. C. Drăguşin, Primirea eterodocşilor…, p. 287. 440

Idem, p. 295.

pg. 70

care s-au depărtat aveau hirotoniile de la părinţi, dar cei ce s-au rupt, devenind mireni na-u

avut putere nici de a boteza nici de a hirotoni, nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt,

de la care ei au căzut”441

.

Recunoaşterea prin iconomie a Tainei Botezului săvârşit de unele Biserici creştine, în

afara ei, în cazul când eterodocşii respectivi sau grupările lor ar cere să stabilească

intercomuniune „in sacris” cu ea sau grupările lor ar voi să se întoarcă la ea, părăsin erezia

sau schisma în care s-au născut, nu înseamnă o nerespectare a învăţăturii dogmatice şi

canonice a Bisericii Ortodoxe. Aplicarea iconomiei trebuie înţeleasă ca o excepţie de la

rânduiala canonică a Bisericii, urmărindu-se „binele duhovnicesc al tuturor, şi al fiilor ei, şi

al celor care au căzut de la ea şi vor să se reîntoarcă, şi al celor care vor să se apropie de ea

cu încredere, părăsind erezia în care s-au născut”442

.

În practica Bisericii Ortodoxe de astăzi se ţine încă seamă de decizia Sinodului

constantinopolitan, din anul 1756, semnată şi de Patriarhul Alexandru al Ierusalimului. În

hotărârea Sinodului constantinopolitan se preciza că în privinţa rânduielii eterodocşilor „…

să urmăm sfintelor Sinoade ecumenice, al II-lea şi al V-VI-lea, care au dispus să considerăm

nebotezaţi pe cei ce vin la Ortodoxie, dacă nu au fost botezaţi cu trei afundări şi scoateri şi

nu s-a rostit la fiecare afundare numele câte unei persoane divine, ci în alt fel oarecare au

fost botezaţi… botezurile ereticilor deoarece nu sunt în consonanţă şi potrivnice

dumnezeieştilor aşezăminte apostolice… îi botezăm fără de nici un pericol în conformitate cu

canoanele apostolice şi sinodale”443

.

Aşadar, cei care au primit botezul „… săvârşit împotriva Sfinţilor Apostoli şi

dumnezeieştilor Părinţi, precum şi împotriva obiceiului şi aşezămintelor Bisericii catolice

(ortodoxe) şi ecumenice” se cheamă că nu au primit „botezul predanisit de Dumnezeu

Sfinţilor Apostoli…”.444

Putem deci afirma că, indiferent dacă Botezul se repetă sau nu, ungerea cu Sfântul Mir

s-a administrat întotdeauna eterodocşilor, aşa după cum prevede şi legislaţia canonică a

Bisericii Ortodoxe445

. Hotărârea Părinţilor întruniţi la Sinodul de la Laodiceea a rămas

normativă, autoritativă şi actuală. Potrivit dispoziţiei canonului 7 al acestui sinod, „cei ce se

întorc din eresuri… să nu se primească înainte de a anatemiza tot eresul, şi mai ales de cel

care ţineau; şi apoi pe cei ce se aduceau la dânşii credincioşi, învăţându-i simboalele

credinţei şi ungându-i cu Sfânta ungere, aşa să se împărtăşească cu Sfintele Taine”446

.

După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare cunoaşterea şi respectarea întocmai a

dispoziţiilor şi normelor canonice privind administrarea Sfintelor Taine, dă posibilitatea

slujitorilor Bisericii să fie „vrednici îndeplinitori ai sfintelor canoane”.447

Grija de a

administra corect Sfintele Taine, implicit Taina ungerii cu Sfântul Mir, şi de a fi vrednici

îndeplinitori ai sfintelor canoane a fost o preocupare pastoral-canonică constantă şi pentru

slujitorii Bisericii noastre.

441

Can. I Vasile cel Mare, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, partea 2, p. 40. 442

Pr. Pof. Isidor Tudoran, Principiul iconomiei…, p. 147; Cf. Gh. Cronţ, Iconomia în Dreptul bisericesc

ortodox, Bucureşti, 1937, p. 24. 443

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, partea 2, p. 479; Cf. Sintagma Ateniană, vol. V, p. 605-616. 444

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, partea 2, p. 478. 445


Mir…, p. 45. 446


Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, partea 2, p. 259.

pg. 71

CAPITOLUL IV.

SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI.

În raportul Euharistiei cu celalate Taine, Biserica veche avea concepţia despre o singură

şi unică Taină, Taina lui Hristos, de unde decurge că singura înţelegere cu putinţă a

Euharistiei este înţelegerea hristologică: ea este Trupul lui Hristos, Hristos însuşi, Hristos

total448

.

Pentru marea importanţă a acestei taine, toate confesiunile creştine şi sectele religioase

au reţinut, în practica lor, câte ceva fie din semnificaţie, fie din ceremonii. Aşa se face că

astăzi – prin documentul BEM (Botez-Euharistie-Ministerium) – se pune accent deosebit pe

forţa unităţii euharistice449

.

Pentru Euharistie s-au păstrat mai multe semnificaţii în limba română: Euharistie,

mulţumire, binecuvântare, transmitere, chinonie, comuniune, unire, grijanie, îngrijire pentru

suflet, împărtăşanie, primire de hrană sufletească şi trupească, dar mai ales Cuminecare,

împreună ospătare şi împreună hrănire450

.

Sf. Împărtăşanie este taină şi este jertfă. Lucrul acesta se vede întâi din înseşi cuvintele

de întemeiere a acestei Taine unde se spune: „Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru

voi” (I Cor. 11, 24). „Acesta este sângele Meu, al legii celei noi care pentru mulţi se varsă

spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 28). „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi”

(Luca 22, 19). „Acest Pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu, carele pentru voi se

varsă” (Luca 22, 20). Iar despărţirea trupului de sânge arată firea de jertfă a Sf. Împărtăşanii:

Trupul se frânge şi Sângele se varsă numai în jertfă. În al doilea rând, Sf. Împărtăşanie face

prezentă şi continuă jertfa de pe Golgota. Mântuitorul este jertfitor şi jertfă. E jertfitor ca

Arhiereu şi jertfă nouă întocmai ca sfânta Sa jertfă pe Cruce.

În privinţa Sfintei Euharistii, singura controversă este din partea sectanţilor şi a

protestanţilor, de a o reduce la o simplă comemorare sau la simbol. „Într-adevăr… are şi

caracter comemorativ. Prin ea comemorăm moartea Domnului şi o vestim, întărindu-ne

credinţa şi evlavia. Dar Sf. Euharistie… are şi caracter de taină, pentru că împărtăşeşte

darul Sf. Duh care iartă păcatele şi sfinţeşte şi mai are şi caracter de jertfă… e trupul şi

sângele Domnului, care se frânge şi se varsă pentru noi, spre iertarea păcatelor…”451

.

Dacă suntem de acord că Euharistia este o dăruire, ea nu este şi o separare sau împărţire

a lui Hristos şi pentru a înţelege corect aceste lucruri trebuie observat ceea ce spune Sf.

Vasile : „El e total prezent în fiecare şi peste tot. Împărtăşindu-Se, El nu suferă împărţire.

Când ne împărtăşim din El, El nu încetează a rămâne întreg. Ca o rază de soare, care

produce bucurie tuturor în aşa fel încât fiecare crede că el singur profită de ea, în vreme ce

această rază luminează pământul şi marea şi străbate cerul, tot aşa Duhul Se află în fiecare

din aceia care-L primesc, ca şi când nu S-ar împărtăşi decât aceluia singur, şi cu toate

acestea El revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucura toţi şi se împărtăşesc după

măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură”452

448

Preot Horia Târu, Euharistia, „Altarul Banatului, nr. 10-12/1995, p. 133. 449


Ibidem. 451

Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p. 351. 452

Sf. Vasile, Cartea despre Duhul Sfânt, IX, 22, Migne, P. G., XXXII, col. 108.

pg. 72

Sfânta Împărtăşanie este considerată cea mai mare Taină a Bisericii şi a lui Hristos

Însuşi pentru că este taina unirii fiecărui creştin cu Hristos şi a unităţii creştinilor între ei prin

Duhul Sfânt în numele lui Dumnezeu Tatăl. În această taină lucrează întreaga Sfântă Treime,

Hristos fiind cel ce se aduce, se jertfeşte, se împărtăşeşte, se preaslăveşte. În acelaşi timp este

comunitate deplină a Bisericii, legătura între credincioşi şi Dumnezeu, încorporare în Hristos,

părtaşi ai vieţii celei veşnice453

.

Sfânta Împărtăşanie este cărbunele aprins454

care curăţă sufletul nostru, ea este

„desăvârşirea tuturor celorlalte taine”, împlinind „ceea ce nu sunt în stare celelalte taine să

facă, după cum tot ea este aceea care face să strălucească şi mai tare darul primit prin

celelalte taine şi întunecat de umbra păcatului”455

.

Catehismul Bisericii Catolice învaţă că „Euharistia este însăşi jertfa trupului şi

sângelui Domnului Isus, pe care El a instituit-o pentru a perpetua peste secole, până la

întoarcerea sa, jertfa Crucii, încredinţând astfel Bisericii memorialul morţii şi învierii Sale.

Este semnul unităţii, legătura dragostei, ospăţul pascal, în care este primit Cristos, sufletul

este umplut de har şi este dăruită arvuna vieţii veşnice”456

.

Euharistia, sacramentul permanent al sacrificiului lui Hristos, taina dăruirii Fiului de

către Tatăl, este nu numai prelungire şi desăvârşire a creaţiei, dar este îndeosebi prelungire a

Întrupării Cuvântului457

. În Euharistie Hristos nu ne dă numai o iradiere a stării Sale de jertfă

şi de înviere, ci însuşi Trupul Său în această stare458

. De aceea Euhristia este culminarea

tuturor celorlalte Taine459

. Credincioşii urcă spre ea, sau se pregătesc pentru primirea deplină

a lui Hristos, la început prin Taina Botezului şi a Mirungerii, iar după aceea prin celelalte

sfinte Taine şi prin participarea neîncetată la Taina Tainelor, Sfânta Liturghie460

.

Iar în ce priveşte Euharistia ca simbol, trebuie amintită constatarea interesantă a lui

Luther care subliniază accentuarea: „Acesta este trupul Meu…, acesta este sângele meu…,

arată limpede că e vorba despre pâinea şi vinul prefăcute cu adevărat în trupul şi sângele

Lui. Altfel pentru ce ar fi osândiţi cei ce le mănâncă şi le beau cu nevrednicie? (I Cor. XI, 27-

30)”461

Referitor la administrarea Sfintei Euharistii, sunt unele norme şi presripţiuni canonice a

căror respectare privesc în mod deosebit pe săvârşitor.

453


Pentru acest sens, împărtăşirea laicilor cu linguriţa a fost introdusă din secolele VIII-IX pentru a se evita

profanarea Sfintelor Taine dar, încă de la început, linguriţa capătă semnificaţia simbolică a cleştelui cu care

serafimul a luat carbunele aprins pentru a curăţa buzele profetului Isaia (Isaia 6, 6-7). (Pr. Prof. Petre

Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1998, p. 327). 455


Catehismul Bisericii Catolice – Compendiu…, p. 89. 457

Pr. Prep. Univ. Ciocan Tudor Cosmin, Euharistia – prezenţa reală a lui Hristos în Sfânta Liturghie,

Analele Universităţii „Ovidius Constanţa, nr. 1, oct. 2002 – iulie 2003, p. 126. 458

Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 72 459

Euharistia este „Taina Tainelor spune Dionisie Areopagitul, op. cit., III, 1. 460

Pr. Prep. Univ. Ciocan Tudor Cosmin, op. cit., p. 126. 461

Prot. Dr. P. Deheleanu, op. cit., p. 528.

pg. 73

a) Norme privind săvârşitorul şi primitorul Tainei Euharistiei.

După rânduiala canonico-liturgică a Bisericii Ortodoxe, Săvârşitorii Sf. Taine a

Euharistiei sunt numai episcopii şi presbiterii462

, care au dreptul să săvârşească „slujbele

ierarhiceşti”,463

nici într-un caz diaconii şi cu atât mai puţin credincioşii laici sau monahii464

.

Astfel, în baza dispoziţiei can. 41 de la Cartagina „Sfintele Altarului să nu se

săvârşească decât numai de persoane, care au ajunat…”465

. Acelaşi lucru îl întăreşte şi

confirmă Părinţii sinodului din Trulan, dispunând să se urmeze „predania Apostolilor şi

Părinţilor”466

.

Conform rânduielilor disciplinar-canonice, preotul are dreptul să săvârşească cele sfinte

doar în parohia în care a fost hirotonit. Cu încuviinţarea canonică şi legală a celor în drept, şi

cu învoirea parohului respectiv, preotul poate săvârşi Sfânta Liturghie şi într-o parohie

străină.

Can. 14 Neocezareea stabileşte că diferenţierea administrativă între episcopii eparhioţi

şi horepiscopi nu poate fi invocată pe linie sacramentală, unde sunt egali, drept consecinţă,

fiindcă ei pot săvârşi Sf. Liturghie cu aceeaşi validitate în ce priveşte aducerea jertfei şi

cuminecătura credincioşilor.467

Nerespectarea acestor dispoziţiuni atrage însă după sine pedeapsa „… dojanei şi

maximum pedeapsa transferării”468

. Dispoziţia articolului 18 din Regulamentul de procedură

al Bisericii noastre este de fapt o permanentizare şi actualizare a dispoziţiilor şi rânduielilor

înscrise în canoanele469

Bisericii Ecumenice, care dispun ca „… cel ce se hirotoneşte să se

numească special pentru biserica unei cetăţi sau a unui sat…”470

. Articolul 22 din

Regulamentul de procedură al Bisericii noastre menţionează şi cazul de excepţie, când un

preot poate administra Sfânta Împărtăşanie într-o parohie străină, fără încuviinţările de

vigoare. Conform dispoziţiei acestui articol „administrarea Sfintelor Taine – a Mărturisirii şi

a Sfintei Euharistii – în caz de boală, într-o parohie străină, nu se poate imputa clericului ce

a săvârşit-o”471

.

Părinţii Bisericii atrag atenţia în mod deosebit preoţilor asupra stării interioare472

şi a

atitudinii473

exterioare în momentul săvârşirii Sfintei Euharistii. În baza aceloraşi

prescripţiuni canonice lăsate de Sfinţii Părinţi, se interzice preotului a „liturghisi împreună cu

cei ce sunt opriţi de a liturghisi”474

. Preoţii au totodată obligaţia canonică să cunoască

462

Vezi menţiunea expusă la can. 3. Apostolic. 463

Can. 1 Ancira, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 3. 464

Ioan N., Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 36 465


Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 391-392. 467

Vezi şi can. 8 sin. I ec.; 14 sin. VII ec.; 13 Anc.; 8, 10 Antioh.; 57 Laod.; 89 Vasile cel Mare. (Ioan N.

Floca, Canoanele…, p. 218). 468

Articolul 18 din Regulamentul de procedură. 469

Vezi canoanele: 15 ap.; 16 I ec.; 15 Neocez.; şi 6 IV ec. 470

Can. 6 IV ec.; Dr. N. Milaş, op. cit., vol, pct. 2, p. 200-201. 471

Regulamentul de procedură…, p. 9. 472

Vezi Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 259, 261. 473

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 259, 261. 474

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 259.

pg. 74

personal pe cel pe care îi împărtăşeşte475

, şi să nu administreze taina Sfintei Euharistii „celor

ce nu li se permite de dumnezeieştile canoane…”476

.

În Articolul 41 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată

al Bisericii Ortodoxe Române se prevede: „Preotul sau diaconul – care, beat, sau după ce a

mâncat şi băut ceva, sau a fumat, a îndrăznit să săvârşească Sfânta Liturghie, se pedepseşte

cu caterisirea şi se trece în rândul mirenilor”477

. Măsura drastică pe care Regulamentul de

procedură al Bisericii noastre o aplică clericilor care fumează înainte de a săvârşi Sfânta

Liturghie, este în consens cu prescripţiunile canonice generale, privind pregătirea

liturghisitorilor, chiar dacă această măsură nu este întâlnită în canoane, pentru un motiv

lescne de înţeles, şi anume inexistenţa practicii fumatului în vremea legiferării acestor norme

canonice ale Bisericii Ortodoxe Ecumenice.

Purtând de grijă ca liturghisitorii să ducă o viaţă cât mai curată, compatibilă misiunii lor

sfinte, canoanele poruncesc celor ce slujesc în altar să se înfrâneze întru toate478

la vremea

când slujesc cele sfinte - „ca şi noi să păstrăm cele predanisite prin Apostoli şi din vechime

în vigoare, cunoscând că tot lucrul are timpul său şi mai ales cel al ajunării şi rugăciunii.

Căci se cuvine ca cei ce se apropie de dumnezeiescul altar să se înfrâneze întru toate la

vremea când deservesc cele sfinte ca să poată dobândi ceea ce ei în genere cer de la

Dumnezeu”479

. După cum se consemnează şi în canonul 13 Trulan, această înfrânare nu este

înţeleasă în sensul de asceză480

perpetuă, şi dincolo de puterile fireşti, ci la vremea

respectivă481

, pentru că preotul căsătorit administrează Sfânta Euharistie întru totul valid.

Canonul 4 de la Gangra anatematizează pe toţi acei care nu recunosc drept act legal căsătoria

preoţilor, afirmând că „… nu se cuvine a se primi Cuminecătura de la un prezbiter însurat

când liturghiseşte…”482

.

În baza dispoziţiei canonului 23 al Sinodului IV ecumenic483

, „nici unul dintre episcopi,

sau prezbiteri, sau diaconi, împărtăşind prea curata Cuminecătură, să nu ceară de la cel ce

primeşte împărtăşirea… bani sau ceva de acest fel, căci harul nu se vinde, nici nu dăm

sfinţenia duhului pe bani, ci se dă fără lăcomie celor vrednici de acest dar. Iar dacă s-ar vădi

că cineva dintre cei consemnaţi în cler pretinde ceva de acest fel de la cel căruia se dă prea

curata cuminecătură, să se caterisească, ca un râvnitor al rătăcirii şi răutăţii lui Simon”484

.

Canonul 10 al Sinodului local de la Constantinopol – numit şi întâi – al doilea –

interzice slujitorului altarului să-şi însuşească sau să profaneze „Sfântul potir sau discul, sau

linguriţa, sau cinstita îmbrăcăminte, sau cel ce se zice aer, sau în genere orice dintre cele

475

Sfântul Vasile cel Mare atrage larea aminte a preotului, prin cuvintele: «bagă de seamă… pe cine

împărtăşeşti şi nu da pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile nevrednicilor». 476

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 259. 477

Legiuirile Bisericii…, p. 62. 478

Can. 13 Tim. Alex. Interzice liturghisitorului raporturile fireşti cu soţia în ziua când «se aduce Domnului

jertfa duhovnicească» (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 154). 479

Can. 13 Trulan (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 352) 480

Can. 51 ap., pedepseşte cu caterisirea pe clerici, şi cu excomunicarea pe laici, care se abţin de la vin, şi

implicit ar refuza primirea Sfintei Euharistii. «Dacă vreun episcop, sau prezbiter, sau diacon şi oricine din

catalogul ieraticesc – dispune Canonul 51 ap. – se abţine de … vin, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, …

ori să se îndrepteze, ori să se caterisească, şi să se lepede din Biserică. Aşişderea şi laicul» (Dr. N. Milaş,

op. cit., vol. I, pct. 1, p. 266). 481

Vezi canoanele: 29 VI ec.; 41 Cartagina etc. 482


Canonul prevede osânda cuminecării simoniace. Vezi de asemenea şi can. 4, 29 ap.; 2 sin. IV ec.; 22 Trul.;

4, 5 sin. VII ec. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 130-131). 484

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 386.

pg. 75

sfinte din altar sau dintre vasele sau veşmintele sfinte”485

. Cei care săvârşesc asemenea fapte

„…nu numai că nu se înfricoşează de pedeapsa Sfintelor Canoane, ci îndrăznesc chiar de a-

şi bate joc de acelea… şi este clar că cei ce făptuiesc unele ca acestea cad nu numai sub

caterisire, ci şi în vinovăţia păgânătăţii celei extreme”486

.

Fiecare creştin este în principiu primitorul acestei Taine, laic sau cleric, dacă este

membru al Bisericii, adică dacă a fost botezat valid şi a primit şi Taina Mirungerii. Orice

„credincios” se poate cumineca în biserica tradiţiei sale, excepţie făcând problema formal-

canonică a celor ce nu aparţin aceleiaşi comunităţi de credinţă. Însă cu aceasta intrăm în

domeniul condiţiilor prealabile de pregătire, pentru Cuminecare. Totuşi, la o mai mare

insistenţă asupra problemelor canonice, surprindem fondul dogmatic latent în orice canon, ca

şi în orice act liturgic.

După rânduiala Părinţilor din Biserica primară, se poate învrednici de Taina Sfintei

Euharistii, doar „acela care crede că cele învăţate de noi sunt adevărate şi a fost spălat în

baia cea pentru iertarea păcatelor şi întru renaştere şi trăieşte aşa cum ne-a învăţat Hristos.

Că nici ca băutură comună şi nici ca pâine comună le luăm pe acestea, ci precum… am fost

învăţaţi… mâncarea, pentru care s-au adus mulţumiri prin rugăciunea făcută cu cuvântul cel

de la El…, în urma transformării…, este carnea şi sângele Acelui întrupat Iisus”487

.

O altă condiţie necesară înainte de cuminecare şi stabilită de Can. 5 Tim. Alex. este

înfrânarea soţilor între ei prin înţelegere de bună voie488

.

Administrându-se odată cu Botezul şi Mirungerea, Sfânta Euharistie se acordă deci şi

copiilor489

. În canonul 18, Timotei al Alexandriei prevede vârsta de 10-12 ani, drept vârsta de

la care se socotesc păcatele, dar adaugă că se are în vedere, în primul rând, „cunoştinţa şi

înţelepciunea fiecăruia”490

. De la vârsta de şapte ani, Sfânta Împărtăşanie se acordă după

Taina Spovedaniei491

, socotindu-se că de la această vârstă492

, poate interveni o înţelegere a

importanţei actelor şi deci o responsabilitate pentru greşelile săvârşite. Nu trebuie să uităm

însă că, potrivit dispoziţiilor şi normelor canonice din Biserica primară, Împărtăşirea cu

Sfânta Euharistie este recomandată tuturor creştinilor, la fiecare Sfântă Liturghie.

Referitor la mireni, canoanele dispun că de împărtăşirea cu sfânta Euharistie se pot

învrednici toţi creştinii, care au primit botezul valid493

şi s-au pregătit din vreme prin Sfânta

Taină a Mărturisirii, primind încuviinţarea de a se împărtăşi. Canoanele interzic administrarea

Sfintei Euharistii muribunzilor şi trupurilor celor fără de viaţă494

. Celor bolnavi, chiar dacă se

află sub epitimie495

, li se poate administra Sfânta Împărtăşanie şi după ce au mâncat496

.

Primitorii deplin îndreptăţiţi ai acestei Sf. Taine ca împărtăşanie sau cuminecătură, sunt

numai creştinii valid botezaţi, adică aceia asupra calităţii cărora de membri ai Bisericii nu

există îndoială şi care au primit dezlegare de păcate prin Sf. Taină a Mărturisirii.. Pentru

485

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 317; Cf. Can. 25 P.; 75 ap.; etc. 486

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 316-317. 487

Iustin Martirul, Apologia I, apud Prof. Dr. Nicolae Cotos, Un document contemporan…, p. 266. 488

Vezi şi can. 3 Dion. Alex.; 13 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 442). 489

Vezi can. 110 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 270-281) 490

Can. 18 al lui Timotei al Alexandriei, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 156. 491

Vezi can. 2 Antioh. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. I, p. 64); Cf. can. 9 ap. 492

Timotei al Alexandriei prevede vârsta de 10-12 ani. Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 156. 493

Vezi can. 13 I ec.; 6 Ancira; 7 Acartag.; etc. 494

Vevzi can, 18 Cartag.; Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 171-172. 495

Vezi canoanele : 13 I ec., 2 şi 5 Grigore de Nissa, 25 Ioan Postitorul etc. 496

Vezi can. 9 Nichif. Mărtr., Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 231.

pg. 76

împărtăşirea acestora există reguli sau rânduieli potrivit cărora unii se pot împărtăşi mai des,

având chiar această îndatorire, iar alţii mai rar. Cei ce sunt datori a se împărtăşi mai des sunt

slujitorii Sf. Taine, adică în primul rînd preotul şi diaconul, precum şi toţi ceilalţi membri ai

clerului care nu fac parte din preoţia de instituire divină497

. Aceştia au datoria de a se

Împărtăşi la fiecare Sf. liturghie, potrivit canonului 8 apostolic care dispune astfel; „Dacă

vreun episcop, sau presbiter, sau diacon sau oarecare din catalogul ierarhicesc, săvârşindu-

se Sf. Jertfă, nu se va împărtăşi, să spună pricina şi, de va fi binecuvântată, să aibă iertare,

iar dacă nu o va spune, să se afurisească ca unul care s-a făcut vinovat de demoralizarea

credincioşilor şi a produs bănuiala asupra celui ce a săvârşit-o ca şi când nu ar fi săvârşit-o

după rânduială”. Se înţelege că având această datorie, slujitorii Bisericii trebuie să

îndeplinească şi celelalte condiţii canonice, spre a se putea Împărtăşi, existând, precum arată

textul canonului citat, şi posibilitatea de a sluji fără să se împărtăşească, dacă pentru aceasta

se poate invoca un motiv justificat.

După practica statornicită în Biserica Ortodoxă, doar cele trei trepte ale ierarhiei de

drept divin – episcop, preot şi diacon – au dreptul să se împărtăşească în altar, ca unii care au

primit hirotonia în altar.

Canonul 8 apostolic, se referă la preoţii liturghisitori cât şi la clericii simpli – care nu au

harul preoţiei - obligându-i pe fiecare să se împărtăşească de fiecare dată când asistă la Sf.

Liturghie sau când praticipă la slujirea sfintei jertfe (1, 2 Anc.; 10 Petru Alex.)498

. „Dacă

vreun episcop, sau prezbiter sau diacon sau oarecare din catalogul ierarhicesc, săvârşindu-

se Sfânta Jertfă, nu se va împărtăşi, să spună pricina şi de va fi binecuvântată, să aibă

iertare; iar dacă nu o va spune, să se afurisească ca unul care s-a făcut vinovat de

demoralizarea poporului şi a produs bănuială asupra celui ce a săvârşit-o, ca şi când nu ar

fi săvârşit-o, după rânduială”499

. După cum se poate constata, canoanele admit o singură

îngăduinţă de la obligaţia împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului, şi anume, doar în cazul

în care un cleric ar avea o pricină binecuvântată pentru care a cerut iertare celui mai mare din

Biserica respectivă. Această dispoziţie canonică, de principiu, a fost sancţionată şi în

legislaţia Bisericii noastre. Conform articolului 41 din Regulamentul de procedură, „Clericii

împreună-liturghisitori, care nu se împărtăşesc la Sfânta Liturghie, se pedepsesc cu oprirea

de la lucrarea celor Sfinte, pe timp de 1-3 luni, şi cu canonisirea la Sfânta Mânăstire”500

.

Neîmpărtăşirea clericilor împreună-liturghisitori, fără vreo pricină binecuvântată, şi fără

înştiinţarea şi iertarea dobândită prealabil, de la mai marele Bisericii, atrage după sine

pedeapsa afuriseniei, adică a excomunicării respectivului cleric din Biserică.

Credincioşii se împărtăşesc în afară de altar, aşa cum prevăd de fapt şi dispoziţiile

canonice501

. Canonul 19 Laodiceea, de exemplu, dispune că „…numai celor ierosiţi îi este

iertat să intre în altar şi să se cuminece”502

. Desigur, acest lucru, cu atât mai mult este

interzis femeilor, pe considerente independente de voinţa lor, dar inerente firii lor. În acest

sens, canonul 44 Laodiceea dispune categoric că „nu se cuvine ca femeile să intre în altar”503

.

De la această rânduială, a interzicerii intrării laicilor în altar, a făcut excepţie „stăpânirea şi

autoritatea împărătească”, care prevalându-se de ungerea primită cu ocazia urcării pe tron, s-

a considerat vrednică a se împărtăşi în Sfântul Altar. În această privinţă dispoziţia canonului

497


Ioan N. Floca, Canoanele… p. 13 499

Dr. N. Milaş. Op. cit., vol. I, pct. 1, p. 205. 500

Legiuirile Bisericii…, p. 62. 501

Vezi canoanele : 19 şi 44 Laod. 502



pg. 77

69 Trulan a rămas norma generală pentru întreaga Biserică, care se observă cu acrivie până

azi. „Nimănui, care face parte dintre laici – dispune acest canon – nu-i este iertat a intra în

interiorul Sfântului Altar; nicidecum însă nu este exclus de la aceasta stăpânirea şi

autoritatea împărătească, când ar vrea să aducă daruri creatorului, după o tradiţie foarte

veche”504

.

De asemenea, călugării şi pustnicii, care vieţuiesc în locuri depărtate de biserici şi de

preoţi, se pot împărtăşi şi singuri, dar şi aceasta numai cu o anumită rânduială505

.

Totuşi Can. 58 Trul. prevede că mirenii să nu ia singuri Sfânta Cuminecătură - aşa cum

făceau credincioşii laici după o practică mai veche luând Sfânta Cuminecătură de la Biserică

o duceau acasă şi se împărtăşeau singuri, fie pentru că unii erau bolnavi, fie mergeau în

călătorii îndepărtate sau pur şi simplu pentru că doreau a se împărtăşi mai des decât puteau

merge la Biserică.506

Can. 2 Laodiceea stabileşte acordarea Sf. Împărtăşanii tuturor celor ce se căiesc cu

sinceritate şi se leapădă de păcate.507

Iar Can. 52 ap., prevede primirea în Biserică a celor ce

se pocăiesc – căci după cum spune Balsamon: „nu este păcat care să biruiască iubirea de

oameni a lui Dumnezeu”508

.

Can. 12 Tim. Alex. stabileşte, de exemplu, condiţiile după care se face cuminecarea

celor ce se ispitesc în vis fie din poftă fie din ispitirea satanei509

.

Potrivit canonului 13 al sin. I ec., Sf. Euharistie se împărtăşeşte şi celor excomunicaţi

sau aflaţi sub alte pedepse bisericeşti care-i opresc de la Împărtăşanie, însă numai în cazurile

că aceştia se găsesc aproape de obştescul sfârşit. Iată textul foarte grăitor al acestui canon:

„Iar pentru cei ce pleacă din viaţă (muribunzi) să se observe şi acum legea veche şi

canonicească, încât dacă pleacă cineva să nu se lipsească de merindea cea mai de pe urmă

şi cea mai necesară... cel ce pleacă cerând a se Împărtăşi de Euharistie, episcopul după

examinare să-l dea din prosforă” (can. 13, I ec.) 510

. Sfânta Împărtăşanie, fiind arvuna vieţii

veşnice şi chezăşia învierii (Ioan 6, 54), alcătuieşte merindea cea mai scumpă şi mai de pe

urmă, de care nici un creştin nu trebuie lipsit şi pe care repausatul o ia cu sine pe drumul cel

lung al veşniciei. Sfântul Trup şi Sânge va fi pentru sufletul celui răposat cel mai bun tovarăş,

scut şi apărător în faţa Tronului Judecăţii. Astfel, creştinul spovedit şi împărtăşit îşi poate

aştepta şi întâmpina moartea cu mai mult curaj şi cu seninătate511

.

Excepţie de la aceste rânduieli se admit numai în caz de neputinţă sau de forţă majoră.

Astfel, celor bolnavi şi în primejdie de moarte este îngăduit să li se dea Sf. Împărtăşanie

„chiar şi după ce au gustat mâncare” (can. 9 Nichifor Mărt.), precum şi în cazul că unii ca

aceştia nu numai nu au obţinut dezlegare de păcate, ci s-ar găsi chiar sub epitimie (can. 13, I

ec., 6 Anc., 7 Cart.., 73 Vasile cel Mare; 2, 5 Grigore de Nissa, 25 Ioan Post.).

În legătură cu rânduielile privitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească

cineva spre a se putea învrednici de primirea Sf. Împărtăşanii, se pune şi problema aşa-zisei

504

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 443. 505

Sf. Simion al Tesalonicului, Răspuns la întrebarea 41, trad. rom. p. 323. 506

Vezi şi can. 13, 18 sin I ec. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 153). 507

Vezi şi can. 52 ap.; 12 sin. I ec.; 43, 102 Trul.; 2 Anc.; 3 Neocez.; 74 Vasile cel Mare. (Ioan N. Floca,


Vezi şi can. 3 sin. I ec.; 43, 102 Trul.; 74 Vasile cel Mare; (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 37). 509

Vezi can. 1 Atanasie; 4 Dion. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 444). 510

Vezi de asemenea Sf. Grigorie de Nissa, can. 5. 511

Sf. Simion al Tesalonicului, Despre sfârşitul nostru, cap. 360, p. 242-243.

pg. 78

intercomuniuni a creştinilor de diverse confesiuni şi anume pentru motivul că semnul

înfrăţirii şi apartenenţei cu adevărat al celor care mărturisesc aceeaşi credinţă, la Trupul tainic

al Domnului, îl constituie tocmai împărtăşirea din acelaşi potir sau faptul de a se putea

împărtăşi împreună. Unde acest lucru nu este posibil, însemnează că există o neînţelegere şi o

dezbinare atât de mare între creştinii respectivi, încât nu este cu putinţă să fie toţi făcuţi

părtaşi de aceeaşi cuminecătura, iar cei ce se găsesc în situaţia de a nu fi socotiţi vrednici de

Sf. Împărtăşanie, sunt socotiţi ca aflându-se fie în situaţia celor opriţi de la aceasta Sf. Taină,

fie în situaţia penitenţilor, care au fost excluşi din Biserică.

Privită în acest chip, chestiunea intercomniunii dintre creştini, apare clar că spre a se

putea stabili şi practica această intercomuniune, trebuie să se ajungă la astfel de raporturi

între creştini, în care nici unii dintre ei să nu fie consideraţi ca făcând parte dintre cei opriţi de

la Sf. Împărtăşanie sau din vreo categorie de penitenţi. I.a această şituaţie nn s-ar putea

ajunge însă decât pe calea unei apropieri şi a unei uniri între toate confesiunile creştine, pe

baza unei minime mărturisiri comune de credinţă, care să implice acceptarea şi practicarea Sf.

Taine prin lucrarea preoţiei de instituire divină.

Cu toate acestea, pentru motive de Iconomie, aşa precum s-a îngăduit ca în mod

excepţional Sf. Împărtăşanie să se dea şi catehumenilor adică unor nebotezaţi, care

mărturiseau credinţa creştină, precum şi unora dintre ereticii care se reîntorceau la Biserică şi,

în conformitate cu îndatorirea de a nu închide nimănui uşa mântuirii, Sf. Împărtăşanie s-ar

putea da şi creştinilor de alte confesiuni în cazuri de necesitate, adică în cazuri

extraordinare512

, când respectivii s-ar găsi în primejdie de moarte şi n-ar exista posibilitatea

ca ei să primească îngrijirea religioasă de la slujitorii confesiunii lor şi se înţelege, că numai

dacă cei în cauză îşi exprimă dorinţa de a fi împărtăşiţi de către slujitorul altei confesiuni. În

asemenea condiţii, un preot ortodox poate împărtăşi pe orice alt credincios creştin.

În can. 9 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul se dispune ca „să se dea dumnezeiasca

Împărtăşanie celui bolnav, în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare”513

.

Aplicând această dispoziţie canonică, articolul 44 din Regulamentul de procedură al Bisericii

noastre prevede: „Preotul care chemat fiind de credincioşi pentru îndeplinirea datoriilor sale

a lăsat să moară un copil, fără a fi botezat sau un bolnav neîmpărtăşit, se opreşte din

lucrarea celor sfinte pe timp determinat, cu canon de pocăinţă la episcopie sau în

mânăstire”514

.

În Biserica veche s-a admis excepţia ca unii catehumeni aflaţi în primejdie de moarte

sau în stare de boală gravă să poată primi Sf. împărtăşanie (can. 13. sin. I ec.; 6 Ancira; 7

Cartagina; 73 Vasile cel Mare; 2, 3 Grigore de Nissa; 9 Nichifor Mărt.). Nu este îngăduit ca

această Sf. Taină să se dea trupurilor celor morţi. Can. 83 Trul. dispune că morţii nu se

cuminecă – cu referire bineînţeles la obiceiul de a da Sfânta Cuminecătură şi morţilor care nu

apucaseră a se împărtăşi înainte sa a trece din această viaţă515

.

Oprirea de la Sfânta împărtăşanie, adică excomunicarea516

sau ieşirea din comuniunea

cu Hristos şi Biserica Sa, este pedeapsa pe care Biserica a dat-o prin duhovnicii Săi, pentru

unele infracţiuni canonice, pe termen mai scurt sau mai lung, până la îndreptare. Reprimirea

512




Vezi şi can. 13 sin. I ec.; 7, 18 Cartag.; 2, 5 Grig. Nyssa; 3, 16 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p.

167). 516

Vezi canoanele: 28 Nichif. Mărt.; 132 Cartag.; 34 Sf. Vasile cel Mare etc.

pg. 79

celui excomunicat517

se face şi prin administrarea Sfintei Euharistii, ca act vădit al reintegrării

aceluia în comuniunea Bisericii lui Hristos.

După rânduiala canonică, în Can. 10 Nic. Constantinopol518

cel oprit de la Sfânta

Împărtăşanie, nu are voie să mănânce nici anaforă519

.

După Can. 48 Ioan Ajun. credincioşii care vomează după cuminecătură trebuie să

împlinească rânduiala de pocăinţă 40 de zile520

.

Can. 29 Cartagina stabileşte că cei afurisiţi nu se cuminecă521

.

La fel ne învaţă Sfinţii Părinţi522

şi în general, de la împărtăşire sunt opriţi numai cei

vinovaţi de păcate grele (lepadare de credinţă, ucideri, desfrânare, curvii, furturi şi hoţii,

cămătarii523

, cei ce umblă cu farmece sau vrăji şi descântece), după cum scrie în Molitfelnic

la Învăţătura pentru canoanele de spovedanie, şi aceia pe care îi va găsi nevrednici

duhovnicul524

. Dar chiar cei curaţi şi vrednici nu se pot împărtăşi fără pregătirea

trebuincioasă.

În principiu Sfânta Împărtăşanie nu se administrează credincioşilor cărora le lipseşte

conştiinţa, adică nu-şi pot mărturisi dorinţa de a se împărtăşi. Totuşi, dacă rudele apropiate

mărturisesc pentru cel care îi lipseşte conştiinţa, că a dorit întotdeauna împărtăşania, preotul

nu greşeşte, împărtăşindu-l.

b) Norme privind săvârşirea şi efectele Tainei Euharistiei.

În privinţa modului în care se administrează Sf. Taină a împărtăşaniei, pe lângă

rânduielile amintite deja în legătura cu săvârşitorii acestei Sf Taine şi cu primitorii ei, (can.

13 I ec., 6 Ancira; 7 Cart. ş,a.) mai există o seamă de reguli canonice, potrivit cărora clericii

trebuie să se împărtăşească la altar (can., 19 Laod.), apoi ca diaconii să se împărtăşească după

preot, precum şi presbiterii după episcop (can. 18, I ec), apoi altele prin care ipodiaconii sunt

opriţi a-i împărtăşi pe credincioşi (can. 25 Laod.), precum şi pe ieromonahul tânăr de a

împărtăşi pe călugăriţe (can. 23 Nichif. Mărt.), nu există însă nici o dispoziţie care să

oprească pe diaconi a-i împărtăşi pe credincioşi, în lipsa preotului sau a episcopului, iar

această rânduială s-a întărit prin obicei şi s-a generalizat.

După principiul ierarhic existent şi observat în Biserica Ortodoxă, preoţii superiori dau

Sfânta Euharistie celor inferiori, adică episcopul preotului şi preotul diaconului. Cei din

aceeaşi treaptă nu-şi pot da Sfânta Euharistie, adică Episcopul nu dă episcopului şi preotul nu

împărtăşeşte pe preot, pentru respectarea principiului egalităţii în putere al acestora. Diaconii

nu au dreptul să se împărtăşească singuri, ci de către preotul sau episcopul slujitor. Călcarea

acestei ordini şi stări ierarhice a fost aspru sancţionată încă de Părinţii Bisericii participanţi la

sinodul de la Niceea (325), prin canonul 18. Respectarea acestei ordini şi stări ierarhice era

517

Vezi can. 95 Trul.; Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 475-476. 518

Vezi şi can. 3, 6, 38, 41 ap.; 7, 8 Gangr.; 14 Laod.; 37 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 521). 519

Vezi can. 10 Nicolae al Constantinopolului (dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2p. 255). 520

Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 494. 521

Vezi şi can. 28 ap.; 5 sin I ec.; 6 sin. II ec.; 29 sin IV ec.; 4, 12, 15 Antioh.; 3, 4, 5, 14 Sard.; 19, 65 Cartag.;

88 Vasile cel Mare. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 281). 522

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la epist. către Efes; Sf. Anastasie, Patriarhul Antiohiei (La N. Milaş, op. cit.,

II, 2, p. 261-263). Comp. şi Molitfele din Can. (Rânduiala Sf. Împărtăşiri) 523

Can. 32 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (La N. Milaş, op. cit., vol. II, part. II, p. 239. 524

Vezi mai pe larg Liturghierul, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, ed. 1987, p. 445-446.

pg. 80

conformă cu ceea ce „canonul”525

, şi „obiceiul a predanisit, ca cei ce nu au putere de a aduce

Sfânta Jertfă să nu dea Trupul lui Hristos celor ce aduc Sfânta Jertfă… Deci… Diaconii… să

primească Euharistia conform rânduielii după prezbiteri, dându-le lor ori episcopul ori

prebiterul…”526

. După cum se poate constata, în Biserica Ortodoxă s-a respectat principiul

canonic potrivit căruia precăderea rezultă din hirotonie şi nu din jurisdicţie. Canonul 18 al

sinodului de la Niceea, 20 Laodiceea şi 7 al sinodului VII ecumenic au dat expresie acestui

privilegiu. Conform acestui principiu canonic, în Biserică treptele ierarhiei sacramentale

„prezintă mai multă importanţă deât oricare funcţiune prin care se exercită acţiuni

administrative bisericeşti”527

. Romano-Catolicii nu au respectat această rânduială, în baza

căreia cei care nu au puterea sacramentală de a aduce Sfânta Jertfă, nu pot nici să dea Trupul

lui Hristos. În Biserica Ctolică, diaconilor li se permite în aşa zisele cazuri „in extremis”528

, să

împărtăşească pe credincioşi. Potrivit doctrinei catolice a Bisericii Catolice, clericii care

exercită acţiuni administrative bisericeşti au întâietate în primirea Sfintei Euharistii, dacă sunt

împreună conslujitori. Prin canonul 239, nr. 21 din Codul canonic al Bisericii Catolice li se

recunoaşte cardinalilor – indiferent dacă sunt diaconi sau preoţi – dreptul de precădere faţă de

toţi prelaţii catolici, inclusiv patriarhii529

.

Încă dintr-un început, Biserica a rânduit modul în care trebuie să se săvârşească Taina

Sfintei Euharistii, fixând norme liturgice şi canonice, a căror observare a fost cerută cu

stricteţe530

. Însă despre rânduielile cu caracter canonico-liturgic, fixate de Biserică, nu dau

mărturie Părinţii Bisericii.

Ritualul Sfintei Împărtăşanii, din cadrul Sfintei Liturghii, se desfăşoară după o

rânduială stabilită încă din epoca Sfinţilor Apostoli, care celebrau Sfânta Euharistie în cadrul

agapelor (meselor frăţeşti) prin frângerea pâinii şi binecuvântarea paharului cu vin, aceasta

constituind elementul nou şi specific culutului creştin.531

Împărtăşirea din acelaşi potir cu Trupul şi Sângele aceluiaşi Domn Iisus Hristos, topeşte

individualitatea noastră egoistă în organismul de credincioşi, care formează Biserica, trupul

tainic al Domnului şi este pătrunsă de duhul iubirii trinitare532

.

Biserica creştină a considerat întotdeauna Taina Sfintei Euharistii533

ca supremul act al

cultului. Prefigurată, în Vechiul Testament (Geneză XIV, 18), instituită la Noul Testament de

Mântuitorul Hristos. Taina Sfintei Euharistii ne împărtăşeşte Trupul şi Sângele Domnului

nostru Iisus. Această jertfă nesângeroasă are puntul esenţial în epicleza ezharistică.

Potrivit dicţionarului termenul -epicleză- provine din limba greacă έπίκλησις care se

traduce prin invocare desemnând rugăciunea solemnă de invocare a Sfântului Duh, în

525

Este vorba de canonul 3 ap. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, p. 184). Cf. Can. 15 ap. 526


Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, Abaterile papalităţii…, p. 495. 528

Vezi Prof. Vincenzo del Giudice, op. cit., p. 288. 529

Vezi Codex Juris Canonici Pii X Pontificis maximi iussu digestu benedicti papae XV auctoritate

promulgatus. Prefatione emin., Petri card. Gasparri. Typis Polyglotis Vticanis. 530

Pr. Asist. N. V. Dură, Rânduieli şi Norme privind administrarea Sfintei Euharitii, G. B., nr. 7-8, iulie-sept,

1979, p. 791. 531

Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, P. G. 20, 5, 24, 16-17; Prof. Pr. Ene Branişte, Curs de Liturgică

şi Tipic cu noţiuni de Artă creştină, Bucureşti, 1965, p. 243 ş. u.; Pr. P. Vintilescu, Liturghierul explicat,

Bucureşti, 1973, p. 114 ş. u.; Protos. Gh. Băbuş, Agapa şi liturghia în Biserica primară, în S. T., VI (1954),

Ne. 7-8, p. 459; Drd. Sorin Petcu, Ritualul împărtăşirii în riturile liturgice apusene, S. T. Nr. 9-10, 1973, p.

698. 532

Pr. Prof. D. Stăniloae, Din aspectul sacaramental al Bisericii, în „Studii teologice, 1966, nr. 9-10, p. 546. 533

Pr. Asist. N. V. Dură, Rânduieli şi Norme…, p. 791.

pg. 81

momentul central al Liturghiei, la Euharistie, când se face transformarea cinstitelor Daruri,

aduse pe Sf. Masă, în Trupul şi Sângele lui Hristos.534

Epicleza este culmea lucrării sfinte euharistice535

; momentul acesta al Sfintei Liturghi

este o Cincizecime reînnoită536

, o Cincizecime euharistică537

. Euharistia însăşi este o

Cincizecime permanentă, căci epicleza ne pune în starea din ziua Cincizecimii, ne pune în

situaţia Bisericii, în starea de Cincizecime perpetuă.538

Cele dintâi controverse iscate între Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, cu privire la

timpul şi la rugăciunea prefacerii darurilor, apar pe la jumătatea secolului al XIV- lea.

Arhiepiscopul de Tesalonicului, Nicolae Cabasila, aminteşte în capitolul al XXIX-lea al

tâlcuirii pe care o face sfintei liturghii de „oarecare latini”, care ziceau că, după „Luaţi

mâncaţi...” nu mai e nevoie de nici o altă rugăciune pentru sfinţirea darurilor, deoarece prin

cuvintele Domnului ele sunt deja sfinţite.539

În Sfânta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frângerea şi

împărtăşirea cu Sfintele Taine, „cu scopul ca noi, voind să primim sfântul Trup şi Sânge al

Domnului nostru Iisus Hristos, să I le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi

prin rugăciunea Lui”.540

Primele discuţii între Biserica răsăriteană şi cea apuseană cu privire la adevărul şi

îndreptăţirea epiclezei a avut loc la sinodul unionist din Florenţa- 1439.541

Acesta a fost

primul, dar şi ultimul prilej pe care l-au avut cele două biserici - răsăriteană şi apuseană - de-a

discuta problema epiclezei direct şi oficial.542

Referitor la epicleză, patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea a dat în anii 1576

şi1579 două răspunsuri teologilor luterani din Tubingen, care doreau apropierea de Biserica

Ortodoxă şi unirea cu ea. Aceste răspunsuri au accentuat în special adevărul prezenţei reale

prin prefacerea fizică a pâinii şi a vinului în însuşi trupul şi sângele lui Hristos prin rostirea

epiclezei.543

Sinodul ţinut în 1638 la Constantinopol, sub preşedenţia patriarhului Chiril II Kontaris

şi îndreptat împotriva lui Chiril Lucaris şi a mărturisirii lui calvinizate, se exprimă în acelaşi

fel.544

Sinodul de la Iaşi din 1642 respinge şi el învăţătura calvină a mărturisirii lui Chiril.545

534

Ene şi Ecaterina Branişte, op. cit., p. 152. 535

Alexander Schmemann, Euharistia Taina Împărăţiei, traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu,

Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2003, p. 265. 536

Pr. Prof. D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea

Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura I. B.

M. B. O. R., 2004, p. 466. 537

Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului

Părinte TEOCTIST Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, traducere de Măriuca şi Adrian Alexandrescu,

Bucureşti, Editura I. B. M. B. O. R., 1999, p. 247. 538

Idem, p. 483. 539

Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Bucureşti, editura Nemira, 2003, p. 24. 540

Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucureşti, 1908, partea a II-a, p. 53. 541

Nicolae I. Popoviciu, op. cit., p. 12. 542

Idem, p. 29. 543

Idem, p. 13. 544

Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică…, p. 13. 545

Idem, p. 14.

pg. 82

În învăţătura de credinţă a lui Petru Movilă, care a devenit pentru Biserica Ortodoxă

mărturisirea de credinţă prin excelenţă, se specifică lucrul următor: „preotul, în timpul când

sfinţeşte darurile să aibă în mintea sa, că însăşi fiinţa pâinii şi fiinţa vinului se prefac în

fiinţa adevăratului trup şi sânge al lui Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt, a cărui invocare

el o face în ora aceea, ca să săvârşească taina aceasta, rugându-se şi zicând: Trimite Duhul

Tău cel Sfânt peste noi şi peste...după cuvintele acestea îndată se întâmplă prefacerea.”546

Mărturisirea de credinţă a patriarhului Dositei, aprobată de sinodul ierusalimitean din

anul 1672, precum şi definiţia dogmatică a sinodului ţinut în 1672 la Constantinopol, sub

preşedinţia patriarhului Dionisie IV, se pronunţă asupra chestiunii epiclezei arătând că taina

sfintei euharistii se săvârşeşte fiind sfinţită prin invocarea Duhului Sfânt.547

În anul 1690 s-a ţinut un sinod la Moscova, sub conducerea patriarhului Ioachim, care

s-a ocupat numai de problema epiclezei548

.

O altă mărturie despre epicleză este mărturisirea de credinţă dată în numele sinodului

constantinopolitan, ţinut sub preşedinţia patriarhului Paisie, în luna februarie 1727 şi la care

au participat şi patriarhii Silvestru al Antiohiei şi Chrisante al Ierusalimului. Aliniatul 6 al

mărturisirii zice că pâinea şi vinul se prefac, în chip mai presus de fire, în trupul şi sângele lui

Hristos „ de către Preasfântul Duh prin rugăciunea şi invocarea preotului,...iar nu prin Luaţi

mâncaţi...”549

Din secolul al XIX- lea amintim ultimele două mărturii oficiale pe care le avem cu

privire la epicleză. Sunt două răspunsuri date în numele Bisericii ortodoxe de către patriarhii

de Constantinopol, Antim VI şi Antim VII, la enciclicile papilor Piu IX ( „In suprema Petri

apostoli sede” din 6 ianuarie 1848) şi Leo XIII ( „Praeclara gratulationis” din 20 iunie

1894).550

Săvârşindu-se doar în cadrul Sfintei Liturghii, Sfânta Euharistie se săvârşeşte, în

principiu, numai în Biserică. În primele veacuri, când Biserica punea Sfintele Moaşte la

temelia fiecărei Biserici şi îndeosebi acolo unde se află masa Sfântului Altar, Sfânta Liturghie

se săvârşea şi fără antimis. După ce s-a statornicit practica introducerii Sfintelor Moaşte în

Antimis, Sfânta Liturghie se putea face în orice loc pe Sfântul Antimis. Despre existenţa

Sfintelor moaşte sau a antimisului cu moaşte, în altar, ne fac menţiune expresă şi Sfintele

canoane. În canonul 83 de la Cartagina se dispune ca „… altarele… în care nu se dovedeşte a

fi aşezate… moaşte de ale mucenicilor, de este cu putinţă, să se distrugă de către episcopii

locului…”551

. Părinţii Bisericii adunaţi la al doilea Sinod de la Niceea (787) au sancţionat şi

această rânduială printr-un canon special. „… câte cinstite Biserici s-au consacrat fără

Sfintele moaşte ale mucenicilor, - se dispune în canonul 7 – hotărâm să se pună moaşte

întrânsele pe lângă obişnuita rugăciune. Iar cel ce va consacra o Biserică fără de Sfintele

moaşte, să se caterisească, ca unul care a călcat tradiţia bisericeească”552

.

Şi este interzis cu desăvârşire ca slujitorul bisericesc, episcop, preot sau diacon, să

primească sau să ceară vreo retribuţie pentru Sf. Împărtăşanie (can. 23 VI ec ; can. I

Ghenadie al Constatinopolului).

546

Ibidem. 547

Idem, 15. 548

Idem, p. 16. 549

Idem, p. 16-17. 550

Idem, p. 17-18. 551


Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 394.

pg. 83

În povăţuirile din Liturghierul ortodox, privind modul cum trebuie săvârşită Sfânta

slujbă în Biserică, se spune că „Euharistia, adică aducerea Jertfei celei fără de sânge a

Trupului şi a Sângelui Domnului nostru Iisus Hristos nu se face nicăieri în afară de Biserica

sfinţită, căci este păcat mare”553

. După tradiţia canonică şi rânduiala bisericească, este aşadar

interzis a se săvârşi Sfânta Euharistie, în afară de Biserică, în case particulare sau chiar într-

un paraclis, fără antimis şi fără consimţământul prealabil al episcopului locului. În

canoanele554

întocmite de Sfinţii Părinţi se prevede ca „toţi clericii, care liturghisesc sau

botează în paraclise, care se găsesc în case…, să facă aceasta cu învoirea episcopului local;

prin urmare dacă vre-un cleric nu ar păzi aceasta aşa, să se caterisească”555

. Deci, numai

comuniunea preotului liturghisitor cu altarul sfinţit de episcop, îl îndrepta la săvârşirea Jertfei

celei fără de sânge. Această comuniune cu altarul sfinţit de episcopul locului, dovedea că

obştea respectivă se integra în „unitatea ecumenică”556

a „catoliceştii Biserici”557

, care „din

timpurile vechi a strălucit la înălţime”558

. A fi şi a rămâne în această unitate înseamnă a le

găsi şi sub ascultarea cnonică, permanentă, a fiecărui „episcop ecumenic”559

al Bisericii

Ortodoxe-Catolice. Prin săvârşirea Sfintei Euharistii, obştea creştinilor, împreună cu păstorul

lor, mărturisesc prezenţa reală şi sacramentală, substanţială şi euharistică a lui Hristos şi

realitatea reînnoirii sacrificiului Său. Preotul, cu puterea sacramentală cu care a fost investit

de Hristos, prin actul hirotoniei de către episcop, săvârşeşte pe altar „Sacramentum

Sacramentorum”, adică actul central al cultului suprem al lui Dumnezeu – jertfa

nesângeroasă de pe Golgota. Această hrană spirituală a sufletelor creştineşti este doar în

posesia acelei Biserici care a păstrat întocmai cele predanisite de Domnul şi Sfinţii Săi

Apostoli. Rămânerea în albia acestei tradiţii şi continuarea acestei succesiuni apostolice, prin

episcopii Bisericii respective, sunt singurele criterii ale păstrării comuniunii euharistice560

şi a

unităţii ecumenice. Canonul 58 Trulan sancţionează acest principiu, menţionând că preotul

sau diaconul care îşi va da singur Sfânta Euharistie, de faţă fiind episcopul, se pedepseşte cu

afurisirea. Canonul 10 al sinodului de la Cartagina, dispune pedepsirea prezbiterului care ar

îndrăzni „să aducă separat lui Dumnezeu cele sfinte, ori alt altar ar socoti să ridice

împotriva credinţei şi rânduielii bisericeşti, unul ca acela să nu scape nepedepsit”561

. Dând

caracter de aplicabilitate obligatorie acestor rânduieli canonice, articolul 24 din Regulamentul

de procedură al Bisericii noastre prevede că „săvârşirea serviciului divin într-un paraclis

particular, fără ştirea şi consimţământul episcopului, se va considera ca neascultare de

autorităţi şi se va pedepsi ca atare”562

. De fapt, această ascultare canonică563

grăieşte în mod

vădit de însăşi comuniunea credinţei în Hristos cel Euharistic.

Întreaga tradiţie scrisă şi nescrisă a Bisericii creştine a consemnat întotdeauna prezenţa

indispensabilă a elementelor euharistice la săvârşirea Sfintei Euharistii. Această condiţie a

constituit criteriul de bază pentru validitatea tainei. Încă de la Cincizecime, când ia fiinţă

Biserica creştină, elementele euharistice rânduite au fost „pâinea, vinul şi apa pentru care s-a

adus mulţumirea proistosului”564

, şi „consimţirea întregului popor”.565

Amestecul apei cu

553

Liturghierul…, p. 355. 554

Vezi canoanele: 31 ap.; 18 IV ec.; 34, 59 Trulan; 7, 10 VII ec.; VI, Gangra, V, Antiohia, 58 Laod.; 10

Cartag., etc. 555

Can, 31 Trul.; (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 394). 556

Can. 68 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 1, p. 231-232). 557

Vezi can. 69 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 1, p. 232-233). 558

Can. 93 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 1, p. 255). 559

Can. 68 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, p. 231). 560

Vezi canonul 66 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, p. 230). 561



Vezi Canoanele: 29 ap.; 57 Laod.; etc. 564

Iustin Martirul, op. cit, p. 266.

pg. 84

vinul a făcut parte din însăşi ritualul de bază al Tainei Sfintei Cuminecături. Prezentându-ne

practica şi rânduiala din secolul II, Sfântul Justin Martirul şi Filozoful ne mărturiseşte că,

potrivit rânduielii lăsate de Sfinţii Apostoli, „se aducea proistosului… pâine şi un pahar cz

vin amestecătură…”566

.

Can. 28 Trul. dispune să nu se amestece vinul euharistic cu must de struguri, şi mai

exact interzice a se aduce la altar alte jertfe decât cea rânduită de Domnul567

, iar Can.37

Cartagina dispune ca la altar pentru cele sfinte să nu se aducă decât numai pâine şi vin

amestecat cu apă. Astfel se pune capăt obiceiului potrivit căruia pâine şi vinul euharistic se

sfinţeau deodată cu laptele şi mierea, care apoi se dădeau celor nou botezaţi în locul

împărtăşaniei568

.

Ritualul Sfintei Împărtăşiri, din cadrul sfintei Liturghii, se desfăşoară după o rânduială

stabilită încă din epoca Sfinţilor Apostoli, care celebrau Sfânta Euharistie în cadrul agapelor

(meselor frăţeşti) prin frângerea pâinii şi binecuvântarea paharului cu vin, aceasta constituind

elementul nou şi specific cultului creştin569

.

Conform rânduielilor stabilite de legislaţia canonică a Bisericii Ortodoxe ecumenice,

elementele euharistice - pâinea, vinul şi apa – trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1) Pâinea trebuie să fie dospită, din făină de grâu, curată.

2) Vinul trebuie să fie produs din struguri, fermentat natural. În privinţa culorii vinului,

Biserica a stabilit ca acesta, de preferinţă să fie roşu, pentru a corespunde, şi prin

cularea sângelui. În lipsă de vin roşu, se poate folosi şi vinul alb, dar ceea ce este

absolut necesat obligatoriu este ca vinul roşu sau alb să aibă gustul natural al vinului

de viţă de vie şi să nu fie oţetit. Conform dispoziţiilor canoanelor, dacă „unul dintre

cei sfinţiţi”570

nu ar folosi la Sfânta Ruharistie vin curat, din struguri, va fi supus

pedepsei caterisirii, ca unul care „ar proceda împotriva celor hotărâte”571

. Canonul 3

apostolic prevede în acest sens, că în cazul în care un „… episcop, sau prezbiter afară

de rânduiala Domnului despre jertfă, va aduce altceva la altar, ori miere, ori lapte,

ori băuturi meşteşugite în loc de vin să se caterisească…”572

. În condiţiile în care

preotul săvârşitor nu ar avea la îndemână vin corespunzător calităţii cerute, se poate

folosi struguri, care se storc şi se strecoară cu grijă. Această preparare trebuie făcută

cu puţin timp înaintea Sfintei Liturghii ca să nu înceapă să fermenteze, întrucât cu

must nu este îngăduit a se săvârşi Sfânta Euharistie. Observarea cu stricteţe a

dispoziţiilor canonice privind administrarea Sfintei Euharistii a constituit o

preocupare canonică a fiecărei Biserici Ortodoxe locale. În Biserica noastră, de

exemplu, au fost redactate – atunci când vremurile ne-au îngăduit – numeroase cărţi

de învăţătură şi instrucţiuni, având drept scop instruirea preoţilor privind

administrarea corectă a Sfintelor Taine şi în special a Sfintei Euharistii. În

prescripţiunile liturgico-canonice din Liturghier573

, se menţionează, de altfel, că

„materia sângelui lui Hristos este vinul din rodul viţei, adică stors din strugurii cei

565

Ibidem. 566

Idem, p. 265. 567

Vezi can. 3, 4 ap.; 32 Trul.; 37 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 133). 568

Vezi şi can. 3, 4 ap.; 28, 32, 57, 99 Trul. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 283). 569

Drd. Sorin Petcu, Ritualul împărtăşirii…, p. 698. 570

Can. 28 Trul. Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 391. 571


Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 184. 573

Liturghierul ortodox, ed. 1974, p. 366; cf. Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 257-263.

pg. 85

din viţă. Vinul acesta se cuvine să aibă gustul şi mirosul său firesc, să fie bun de băut

şi curat, neamestecat cu nici un fel de alte băuturi sau mirodenii”574

. Aşadar,

liturghisitorul care va folosi vin „stors din orice alte poame şi alte roade… sau cu vin

oţetit, sau amestecat cu ceva…, nu va putea săvârşi taina, şi va greşi de moarte şi de

preoţie se va lipsi… ca un călcător al aşezămintelor Bisericii”575

.

3) Canoanele Bisericii fac menţiune expresă şi despre celălalt element euharistic, apa576

,

care trebuie să se amestece – la proscomidie şi după sfinţirea darurilor, după

rânduială. Apa care se amestecă, la vremea potrivită cu vinul577

, trebuie să fie

proaspătă şi curată, ca să nu strice gustul natural al vinului. La vremea cuvenită,

atunci când preotul toarnă apă în potir, în chipul Sfintei Cruci, rostind cuvintele

„Binecuvântată este căldura Sfinţilor Tăi…”578

, liturghisitorul trebuie să aibă grijă ca

apa să fie caldă, ca să încălzească Sfintele. În canonul 13 al Sfântului Nichifor

Mărturisitorul se atrage atenţia, în această privinţă, că „nu se cuvine ca prezbiterul să

liturghisească fără apă caldă”579

. După prevederile canoanelor, cel care nu respectă

cu stricteţe această rânduială predanisită de Domnul Hristos şi tradiţia apostolică sunt

supuşi pedepsei caterisirii.

Canonul 37 de la Cartagina dispune în mod clar şi categoric, ca „la cele Sfinte nimic

altceva să nu se aducă decât numai pâine şi vin amestecat cu apă”580

. Întărind dispoziţia

sinodului de la Cartagina, Părinţii Bisericii, care au participat la Sinodul de la Trulan, fac şi ei

pomenire de Tradiţia predanisită de Domnul şi Sfinţii Apostoli, Hotărând ca la Sfânta

Liturghie „să nu se aducă nimic altceva decât trupul şi sângele Domnului, precum şi însuşi

Domnul a predanisit, adică amestecând pâinea şi vinul cu apă”581

. Mai mult, Părinţii

sinodului Trulan au dispus pedepsirea cu caterisirea582

a tuturor celor care ar îndrăzni să

aducă Sfânta Jertfă fără a respecta rânduiala prescrisă, întrucât „jertfa cea fără de sânge a

cuminecăturii… se dă poporului… spre viaţa veşnică şi spre iertarea păcatelor”583

.

Neobservarea acestor rânduieli atrage desigur după sine atât ineficacitatea jertfei, cât şi

introducerea de inovaţii în cultul creştin. „Dacă vreun episcop sau prezbiter – se prevede în

canonul 32 Trulan - nu face după rânduiala predanisită de Apostoli, amestecând vinul cu

apă… să se caterisească, ca unul care a vestit taina imperfect şi a făcut inovaţii în cele

predanisite”584

. Aşa după cum amintesc şi Părinţii de la Trulan, amestecarea vinului cu apă,

la săvârşirea jertfei nesângeroase, simbolizează „…amestecarea din sânge şi apă cea din

cinstita coastă a Răscumpărătorului şi Mântuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care s-a

vărsat spre viaţa de veci şi spre mântuirea de păcate a lumii întregi…”585

. Întărind „cele cu

dreaptă credinţă mai înainte legiuite de către Sfinţii Părinţi”586

, sinodalii de la Trulan au

574

Liturghierul …, p. 366. 575

Idem, p. 366-367. 576

Can. 91 Vasile cel Mare, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 139-146. 577

Can. 32 Trul. dispune că la sfânta Jertfă vinul se amestecă cu apă. Canonul condamnă „inovaţiile care s-ar

introduce împotriva predaniei, după condamnarea monofizitismului şi încercările arienilor de a introduce

anumite obiceiuri ale lor în rânduielile bisericeşti. Vezi şi can. 3, 4 ap.; 81 Trul.; 37 Cartag. (Ioan N. Floca,






Can. 32 Trul., Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 396. 583



Can. 32 Trul. 586

Can. 81 Trul., Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 459.

pg. 86

arătat că nerespectarea rânduielii predanisite de Biserică atrage după sine şi pedeapsa

canonică.

În Biserica Ortodoxă, credincioşii mireni se împărtăşesc ca şi clericii, din potir, spre

deosebire de Biserica Romano-Catolică, unde credincioşii se împărtăşesc doar sub formă de

părticică. Preotul catolic se împărtăşeşte în altar cu părticica IS., iar credincioşii din

părticelele NI şi KA. Până în secolul XII587

, în Biserica Romano-Catolică împărtăşirea s-a

făcut cu Trupul şi Sângele Domnului, atât pentru credincioşi, cât şi pentru clerici.

Cei ce se împărtăşeau în vechime, primeau Sf. Euharistie sub cele două forme, adică Sf.

Trup şi Sf. Sânge, episcopul punându-le mai întâi Sfântul Trup în palma dreaptă, aşezată în

formă de cruce peste palma stângă, şi rostind formula: Trupul lui Hristos, iar cel ce primea

răspundea: Amin588

. După care se apropiau şi sorbeau câteva picături din Sf. Sânge, din

Potirul oferit de un diacon, care rostea: Sângele lui Hristos, paharul vieţii… Amin. În timpul

împărtăşirii se cânta imnul Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul, Aleluia. În unele părţi

femeile aveau palma acoperită cu un giulgiu de culoare albă, în care luau Sf. Taină şi acasă,

pentru a se împărtăşi în cursul săptămânii.

Spre deosebire de tradiţia Bisericii Ortodoxe, romano-catolicii pregătesc Sf. Euharistie

cu azimă, în loc de pâine dospită, sprijinind această practică pe interpretarea greşită pe care o

fac între Evanghelii, cu privire la data când a avut loc Cina cea de Taină.589

Referindu-se la practica romano-catolicilor de a folosi azimă în loc de pâine dospită,

mitropolitul Iacob Putneanul spunea: „Pâinea cea dospită ca un lucru însufleţit prin aluat să

vedea a fi şi cu adevărat pâine întreagă, care mărturiseşte chiar că întreagă şi desăvârşită

au fost întruparea Domnului, care s-au luat dintru noi cu trup, şi cu suflet întreg şi

cuvântătoriu. Şi ca acela ce iaste Dumnezeu întreg, iaste şi cu trup deplin, ca şi pre noi de a

doua oară depli şi întregi să ne zidească. În care pâine trei materii se află adică făuna cu

aluat, care închipuieşte sufletul, apa închipuieşte Botezul şi sarea închipuieşte tâlcul

învăţăturii, … că cu azimă în legea veche slujea ca o umbră ce era şi chip mort, iar nu viu.

iar noaoă celor din leagea darului, să cade să slujim Sfânta Liturghie cu pâine dospită iar nu

cu azimă ca să fim părtaşi marelui dar al lui Isus Hristos, noului Melchisedec. Că de ar fi

voit Hristos a face cu azimă Paştile cele mai de pe urmă n-ar fi zis; cu poftă am dorit să

mănânc aceste Paşti cu voi mai înainte de a pătimi…”590

.

Folosirea de către Biserica Romano-Catolică a azimilor este o abatere de la cele

predanisite de Biserica apostolică şi ecumenică. Potrivit învăţăturii ortodoxe, „… pâinea

azimă, chiar de va fi de grâu nu poate fi nicidecum materia Trupului lui Hristos în Sfânta

Sobornicească Biserică a Răsăritului şi pentru aceea nimeni să nu o întrebuinţeze la

Euharistie”591

. În limbajul canonului 3 apostolic, practica Romano-Catolică este cu totul „în

afară de rânduiala Domnului despre jertfă”592

. Cu aceeaşi grijă, de totdeauna, de a se păstra

întocmai, această rânduială predanisită de Domnul, Biserica Ortodoxă învaţă că „materia

587

Vezi. Rev. Marcos Daoud, Church Sacraments, Cairo, 1975, p. 35. 588

Despre împărtăşirea din mâna episcopului vezi: Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a XXIII-a, p. 21-22, în

P. G., XXXIII, trad. rom., p. 376-377. 589

Diac. Prof. N. Nicolaescu, Cele patru Evanghelii dovada pentru folosirea pâinii dospite la Sf. Euharistie, în

S. T., III (1951), nr. 9-10, p. 552-558. 590

Pentru ce slujim cu pâine iar nu cu azimă (Exemplarul se află la Biblioteca Centrală Universitară «M.

Eminescu», Iaşi, R. V. 517); Cf. Teoctist, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, În Slujba Ortodoxiei

româneşti…, Mânăstirea Neamţ, 1978, anexa, VIII. 591


Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 184.

pg. 87

pâinii pentru Trupul Domnului nostru Iisus Hristos este pâinea de făină de grâu curat,

amestecată cu apă firească şi coaptă bine, dospită, nu prea sărată, proaspătă şi curată,

având gust cuviincios şi bună şi priincioasă la mâncat”593

. După cum se poate constata,

dispoziţiile şi normele canonice au sancţionat rânduiala liturgică păstrată de Biserica

Ortodoxă, întrucât aceasta era identică cu cea predanisită de Domnul şi Sfinţii Apostoli dintru

începutul Bisericii creştine. Prin normele canonice „… s-a hotărât ca Biserica lui Dumnezeu

cea dintru toată lumea să urmeze unei singure rânduieli”594

, cea predanisită şi statornicită în

Biserica Ortodoxă. Cu ajutorul acestor dispoziţii canonice s-a înlăturat şi unele practici şi

inovaţii străine de rânduiala Bisericii, sau după cuvântul canonului menţionat, „afară de

rânduiala Domnului despre jertfă”595

. Canonul 28 Trulan a condamnat asemenea practici şi

inovaţii, chiar dacă acestea îşi revendicau „un obicei de fiinţă”. Conform dispoziţiei acestui

canon, liturghisitorii care „ar proceda împotriva celor hotărâte”, amestecând strugurii aduşi

la altar cu „jertfa cea fără de sânge a cuminecăturii”, pentru a le împărţi „pe amândouă

laolaltă… poporului… să se caterisească”596

.

În legătură cu săvârşirea Sfintei Euharistii, în Biserica Romano-Catolică a apărut o

practică străină (după concepţia ortodoxă), predanisită de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli, şi

anume binaţia597

Liturghiei, potrivit căreia, în Biserica Romano-Catolică se săvârşesc mai

multe liturghii în aceeaşi zi şi la acelaşi altar598

, practică în discordanţă cu tradiţia veche

creştină şi ieşită din tendinţa de a reliefa funcţia sacramentală a ierarhiei, aceea de Sacerdos

Corporis Christi599

, şi de a sublinia totodată separaţia clerului de credincioşi, care a culminat

prin sec. al XIII-lea cu interzicerea accesului laicilor la împărtăşirea cu Sf. Sânge, dreptul

împărtăşirii sub ambele specii păstrându-l numai ierarhia, iar credincioşilor administrându-li-

se Sf. Taină numai sub forma pâinii (hostiei)600

. Această inovaţie este motivată de romano-

catolici în special pe Summa Theologiae a lui Toma d’Aquino, şi anume pe teoria

concomitenţei, care spune că sângele se află implicit în trup601

.

Potrivit tradiţiei şi rânduielilor liturgice şi canonice602

ale Bisericii Ortodoxe, nu se

poate săvârşi decât o singură Liturghie într-o singură zi, indiferent de numărul slujitorilor sau

a Bisericilor în care slujesc. Nici chiar doi preoţi nu pot săvârşi două Liturghii la acelaşi Sfânt

altar în aceeaşi zi sau pe acelaşi antimis. În Bisericile care au două altare, pot fi săvârşite

două Liturghii, dar nu în acelaşi timp. Biserica Ortodoxă nu practică binaţia, adică săvârşirea

a două Liturghii de către acelaşi preot. Binaţia, şi în acelaşi timp trinaţia, adică săvârşirea a

trei Liturghii de către acelaşi preot, socotită o practică necanonică la ortodocşi, cunoscută şi

îngăduită603

, în Biserica Romano-Catolică. Dar şi în sânul acestei Biserici au apărut, în ultima

vreme, comunităţi ecleziale604

care au condamnat această practică necanonică. O altă practică

necanonice introdusă de romano-catolici, este folosirea azimei în ritualul săvârşirii Sfintei

593


Can. 56 Trul., Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 430-431. 595

Can. 3 apostolic, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. I, p. 184. 596


Vezi Il Direttorio liturgico – pastorale per l’uso del rituale dei Sacramento e Sacramentali, Padova, 1967,

p. 21. 598

Pr. Prof. P. Vintilescu, Binaţia Liturghiei, în S. T., V (1953), nr. 3-6. 599

Pr. Prof. Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în Ortodoxia, XI (1959), nr.

4, p. 511. 600

Drd. Sorin I. Petcu, Ritualul împărtăşirii…, p. 702. 601

Pr. Prof. Ene Branişte, Deosebiri interconfesionale…, p. 511. 602

Vezi Can. 47 Cartag.; Cf. 29 Trulan, 1 Vasile cel Mare etc. 603

Vezi Rituale dei Sacramenti e dei Sacramentali, Vatican, 1966, p. 19. 604

Separarea Bisericii Sfântului Nicolae din Chardonet (Paris) de Biserica catolică a Franţei, în anul 1977, este

unul din cazurile exemplificatoare (Vezi în Documentation Catolique, nr. 1722 din 19 iunie 1977).

pg. 88

Euharistii, începând din secolul VIII. Romano-catolicii nu ţin seama că Cina Domnului n-a

fost o pashă iudaică, ci o cină aparte605

.

Condiţiile ce se cer în prealabil credinciosului în vederea împărtăşirii privesc curăţirea

lui interioară, a sufletului prin Mărturisire şi a trupului prin postire. Fireşte, primele Taine ale

iniţierii însemnând naşterea în Hristos a insului, reprezintă aderarea lui la Trupul eclezial al

lui Hristos. Cel în care se presupune că fiecare se sfinţeşte după puteri, după ce a primit

„arvuna” Duhului. Şi aceste Taine sunt indispensabile accesului la orice al Sacrament pe

care-l cunoaşte Biserica606

. Dar pentru primirea Sfintei Euharistii mai este nevoie de dorinţa

personală de curăţire, care se realizează în Taina Spovedaniei. Rugăciunile pe care le conţin

cărţile de cult cuprind nenumărate referinţe la pregătirea duhovnicească pentru intrarea în

contact direct cu Trupul Domnului607

.

Pregătirea pentru împărtăşire este trupească şi sufletească. Ea constă din:

a) spovedanie (mărturisirea păcatelor), fără de care nimeni nu se poate împărtăşi. Numai

copiii până la vîrsta de 7 ani sunt scutiţi de spovedanie;

b) împăcarea cu toţi. Să nu fii certat cu nimeni şi să nu ai nimic împotriva cuiva;

înfrânarea de la orice poftă (împreunarea trupeasca) cel puţin cu câteva zile înainte608

şi abţinerea de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii; numai celor bolnavi pe

moarte li se poate da Sfânta Împărtăşanie pe mâncate609

.

c) Citirea pravilei pentru împărtăşire, adică a rugăciunilor pregătitoare pentru

împărtăşirea cu vrednicie, pe care uneori le citeşte preotul în numele credincioşilor, în

biserică, înainte de împărtăşire610

. (Vezi-le în Ceaslov sau în Cartea de Rugăciuni).

În privinţa rânduielii care obligă pe credincioşii laici ca înainte de Sf. Împărtăşanie să

se pregătească prin Sf. Taină a Pocăinţei şi să obţină prin ea dezlegare de păcate, este de

observat că această rânduială s-a introdus în legătură cu disciplina cerută de penitenţă.

Acestei discipline erau supuşi cei ce săvârşeau păcate care le atrăgea, fie oprirea da la Sf.

Împărtăşanie, pentru motivul că prin ele deveneau nevrednici de a obţine harul acestei Sf.

Taine, fie îndepărtarea din rândurlle credincioşilor, adică scoaterea din biserică, care implicit

însemna şi oprirea de la Sf. Împărtăşanie.

605

Vezi Diac. Prof. Nicolaescu, Cele patru Evanghelii…, p. 558. 606

Este de remacrat că Taina euharistică, nu e numai din cele care se repetă, dar invitaţia Bisericii este spre o

mai frecventă împărtăşire a credinciosului. Biserica nu stabileşte un timp definit pentru practicarea

Cuminecării, dar stabileşte condiţia unei minime frecvenţe a Tainei, adică cel puţin în cele patru mari

posturi. În timpul de peste an o mai deasă împărtăşire, precedată de spovedania pe care o necesită

credinciosul, este dezideratul Bisericii, aprobarea sau oprirea de la împărtăşire fiind de competenţa

duhovnicului, singurul care are răspunderea modului cum aplică dispoziţiile canonice. 607

«Cu sufletul şi cu trupul să mă sfinţesc, Stăpâne, să mă luminez şi să mă mântuiesc, să-ţi fiu Ţie locaş prin

împărtăşirea Sfintelor Taine, avându-Te pe Tine locuitor întru mine, dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul,

Făcătorule de bine, multmilostive», cum spune rugăciunea înscrisă în Ceaslov, ed. 2, Ed. I.B.M.O.,

Bucureşti, 1997, la Rânduiala Sfintei Împărtăşanii». 608

Sf. Ap. Pavel, în Epist. I către Cor., 7, 5; Zimotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milaş, op. cit., trad. p.

152), Sf. Simion al Tesalonicului, Răsp. la întreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap.

34, p. 42. 609

Can. 9 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, prevede Cuminecarea credincioşilor bolnavi aflaţi în primejdie de

moarte chiar dacă au gustat mâncare. Vezi şi can. 29 Trul.; 41 Cartag. (Dr. N. Milaş, op. cit., trad. p. 231). 610

Despre pravila de cuviincioasă pregătire sufletească şi trupească pentru împărtăşire, vezi mai pe larg în

Povăţuirile din Liturghier, ed. 1987.

pg. 89

Penitenţii, după greutatea păcatelor făcute şi nivelul lor de pocăinţă se împărţeau în

patru trepte:

1) Plângătorii - penitenţii care în timpul slujbei stăteau pe pragul611

bisericii şi

tânguindu-se cu lacrimi rugau pe credincioşii care intrau în biserică să se roage pentru

ei.

2) Ascultătorii - penitenţii care aveau dreptul să stea în pronaos pentru ca să asculte

Cuvântul lui Dumnezeu şi învăţaturile predicatorului, dar care părăseau Biserica odată

cu catehumenii.

3) Îngenunchiaţii (căzătorii) - penitenţii care puteau să se roage în naos, dar care

părăseau biserica odată cu catehumenii- Asupra lor preoţii şi episcopii citeau

rugăciuni pe care ei le ascultau în genunchi.

4) Cei care stăteau cu credincioşii - penitenţii care puteau să intre în naos şi să participe

la Liturghia deplină împreună cu credincioşii, dar fără ca să se împărtăşească cu Sf-

Taine.

În legătură cu împărtăşirea credincioşilor, a condiţiilor ce le implică primirea acestei

Sfinte Taine, un rol deosebit îi revine duhovnicului, care nu trebuie să exegereze pedepsele,

ci mai degrabă să procedeze după indicaţiile date de Părinţii Bisericii. Pentru Sfântul Vasile

cel Mare612

şi pentru Sfinţii Părinţi ai sinodului Trulan613

, Sfânta Împărtăşanie este merinda

vieţii veşnice, care se primea zilnic în Biserica primară. Duhovnicului nu-i este permis a

refuza împărtăşirea unui creştin.

De aceea Can. 5 Chiril Alex. stabileşte că un catehumen supus unor epitimii dacă se

găseşte aproape de moarte trebuie botezat şi astfel să se învrednicească a primi Sfânta

Împărtăşanie614

, chiar dacă acesta fusese oprit de la împărtăşanie toată viaţa, pentru că de la

pocăinţă nimeni nu poate fi refuzat. După îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, duhovnicul

trebuie să judece „nu după timpul de pocăinţă”, ci ţinând „seama de felul pocăinţei”615

.

După Can. 9 ap., participarea la liturghie e o datorie a fiecărui credincios, însă obligaţia

de a se împărtăşi se referă numai la aceia care pot veni la biserică. Totuşi obligativitatea

împărtăşirii nu a putut fi impusă deoarece nu toţi credincioşii sunt pregătiţi cum se cuvine la

fiecare săvârşire a Sfintei Liturghii, şi prin urmare nu pot fi constrănşi să se împărtăşească cu

nevrednicie. (1 Atanasie cel Mare.; 2, 4 Dion. Alex.; 3, 5, 7, 12 Tim. Alex.; 28 Ioan Post.)

(66, 80 Trul.; 2 Antioh.; 11 Sard.; 2 Dionis. Alex.)616

Sau cum scrie în Liturghier: „Preoţii de enorie să înveţe pe poporenii lor ca, într-un

cuget curat, atât parte bărbătească cât şi femeiască, de va fi cu putinţă la praznice, iar de nu,

negreşit în cele patru posturi de peste an, să se pregătească pentru Sfânta Împărtăşanie... Iar

de vor vrea să se apropie de Sfânta Împărtăşanie şi afară de cele patru posturi obişnuite, să

611

„În primele secole baptisteriul era situat în afara bisericii şi numai celor care primiseră botezul li se

îngăduia să pătrundă în interiorul acesteia, iar pronaosul bisericii era destinat catehumenilor şi

penitenţilor; faptul că baptisteriile au fost apoi transferate în biserică, dar întotdeauna în apropierea

intrării, nu schimbă cu nimic semnificaţia lor. Ene şi Ecaterina Branişte, op. cit., p. 56. 612

Vezi can. 5, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 56. 613

Can. 102 Trulan, Dr. N. Milaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 488-489. 614

Vezi şi can. 13, 14 sin. I ec.; 47 Laod.; 45 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 469). 615

Can. 84 Vasile cel Mare (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 124). 616

Ioan N. Floca, Canoanele… p. 13

pg. 90

postească mai înainte...şi să se pregătească după rânduială, prin mărturisirea

păcatelor...”617

.

Sfântul Atanasie, patriarhul Antiohiei (secolul VI), ne îndeamnă acelaşi lucru, spunând

că înainte de a primi Sfânta Euharistie „trebuie să ne curăţim şi să ne liberăm de toată fapta

vrăjmaşă…”618

. Pentru că după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, de Sfânta Împărtăşanie

se pot apropia doar cei „cu conştiinţa curată…, şi a căror viaţă este ireproşabilă”619

.

Trebuie să evităm însă căderea într-o exagerare a acestei condiţii sine qua non a

curăţirii. Potrivit dispoziţiei canonului II Antiohia, cei care „se feresc de participarea la

Sfânta Euharistie potrivit oricărei neorânduieli”, se vor supune pedepsei afurisirii.

După cuvântul lui Timotei al Alexandriei „ajunarea s-a socotit a fi pentru a smeri

trupul, deci de este trupul întru smerenie şi boală, este dator (omul) a se împărtăşi, precum

voieşte şi poate a purta hrana şi băutura”620

.

În Can. 16 Tim. Alex. ajunarea credinciosului este o condiţie pentru cuminecare dar o

condiţie care trebuie privită cu îngăduinţă pentru a nu îndepărta credinciosul de la

împărtăşire621

.

După rânduiala canonică statornicită de Părinţii sinodului de la Trulan, „cel ce a

câştigat vrednicia cerească prin patima cea mântuitoare, fiind mai presus decât toată

creatura sfinţitoare, mâncând şi bând pe Hristos, prin toate se îndreaptă spre viaţa cea

veşnică, sfinţindu-şi sufletul şi trupul cu împărtăşirea dumnezeiescului har; drept aceea dacă

cineva voieşte să se împărtăşească cu preacuratul trup în timpul Liturghiei şi să devină unul

cu Acela prin împărtăşire, punându-şi mâinile în chipul crucii, aşa să se apropie şi să

primească împărtăşirea Harului”622

.

Prin urmare, după rânduiala canonică a Bisericii, rămasă în vigoare şi astăzi,

împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului este un act de voinţă personală şi o

împreunare cu Hristos, care face din cel care se împărtăşeşte templu al Domnului. Curăţirea

sufletească şi trupească apare deci ca un corolar al voinţei libere şi personale al celui ce

doreşte să primească împărtăşirea Harului. Tocmai în aceasta constă şi actul sinergic, al

colaborării omului cu Harul. Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului impune deci o

trăire în curăţire sufletească, dar şi trupească. Se cere o anumită înfrânare de la mâncare şi

băutură623

, cel puţin de la miezul nopţii, pentru că atunci când ne împărtăşim cu Hristos, să nu

mai existe alimente de curând digerate cu care ar putea veni în contact Sfânta Euharistie.

Înţelegem din toate aceste mărturii că numai cei pregătiţi şi vrednici, să se

împărtăşească după cum ne învaţă Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze omul pe sine şi aşa să

mănânce din pâine şi să bea alin pahar; căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osânda

îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 1l, 28-29).

617

Liturghier, ed. 1987, p. 442. 618



Prof. Dr. D. G. Boroianu, Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit aşezate după chestiuni şi cu

interpretări, Iaşi 1899, vol. I, p. 433; cf. Can. 10 Tim. Alex., (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 153). 621

Vezi can. 69 ap.; 29, 89 Trul.; 50 Laod.; 41 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 445). 622

Can. 101 Trul. (Dr. N. Milsaş, op. cit., vol. I, pct. 2, p. 486-487). 623

Vezi Pregătirea pentru slujba Dumnezeieştii Liturghii şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, (Liturghierul

Ortodox, ed. 1974, p. 356-363).

pg. 91

Deşi împărtăşirea euharistică nu se mai face zilnic, ca în Biserica primară, mărturia

acestui obicei rămâne însă vrednică de pomenit şi urmat, aşa cum ne-a învăţat şi părintele

nostru, Vasile cel Mare, care a zis: „Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a

primi dumnezeieştile taine…”624

.

Pe tema aceasta a împărtăşirii cu vrednicie sau cu nevrednicie şi ca urmare a

Împărtăşirii rare sau dese sau la anumite sărbători, în funcţie de vrednicia sau nevrednicia

celui care se împărtăşeşte s-au iscat numeroase discuţii şi în vremurile mai de demult şi în

zilele noastre, când problema a fost reactualizată din pricina rătăcirii unora care pretindeau că

împărtăşirea deasă, chiar cotidiană, ar putea fi practicată independent625

de vrednicia sau

nevrednicia celui care ar primi Sf. Împărtăşanie.

Pentru lămurirea şi îndrumarea slujitorilor Bisericii şi a credincioşilor laici în această

chestiune, Sf. Ioan Gură de Aur se pronunţă în felul următor : „Mulţi se Înpărtăşesc... o dată

pe an, alţii de două ori, alţii mai des”. „Care trebuie lăudaţi? Cei care se împărtăşesc o dată,

sau cei care adeseori, sau cei care rareori ?” „Nici cei ce se împărtăşesc o dată, nici cei ce

de multe ori, nici cei ce de puţine ori, ci cei ce se împărtăşesc cu conştiinţa curată şi a căror

viaţă este ireproşabilă. Unii ca aceştia totdeauna, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodată să

nu se apropie de cumineeătură. (Cuvânt despre epistola către Evrei”.

Reluând acesată problemă, în legăturără cu practica observată în vremea sa, de a se

primi Sf. împărtăşanie mai ales la anumite sărbători spre a sublinia în felul acesta importanţa

acestor sărbători, Sf. Ioan Gură de Aur arată că lucrul principal nu este de a se căuta

Împărtăşirea la sărbători, ci cei ce doresc a se Împărtăşi după toată rânduiala „să-şi cureţe

conştiinţa şi apoi să se împărtăşească” (Cuvînt despre Epistola cătrere Efeseni).

Este, deci, clar în privinţa slujitorilor şi a credincioşilor care vor să se Împărtăşească

mai des sau mai rar, că ei nu pot dobândi starea de har pe care o comunică Sf. Împărtăşanie,

decât dacă o primesc cu vrednicie626

, pentru că altfel ei agonisesc osândă. De aceea,

rânduielile bisericeşti stabilesc regula că toţi cei ce vor să primească cu vrednicie Sf.

împărtăşanie, trebuie să se pregătească în acest scop şi anume: — slujitorii bisericeşti, care

săvârşesc Sf. Jertfă să ajuneze şi astfel să se învrednicească de a se fi împărtăşit (can. 29, VI

ec., 41 Cart.) iar, credincioşii, şi ei, să-şi mărturisească păcatele şi să dobândească dezlegare

de la duhovnic şi apoi să ajuneze înainte de a se împărtăşi (can. 16 Tim. Alex).

Doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe a înscris la loc de frunte şi alte principii

canonice în legătură cu administrarea Sfintei Euharistii.

Canonul 14 al Sinodului de la Laodiceea interzice preotului trimiterea „celor sfinte în

alte parohii”627

. În baza acestei dispoziţii canonice, preotul nu are voie să trimită Sfânta

Euharistie în afară de graniţele teritoriale ale parohiei sale.

În baza articolului 41 al Regulamentului de procedură al Bisericii noastre se aplică

pedeapsa caterisirii „şi celui care, a îndrăznit să săvârşească Sfânta Liturghie, fără să facă

Proscomidia, cum şi a celui care, săvârşind Proscomidia şi Sfânta Liturghie, lasă intenţionat

sau din neglijenţă Sfintele Taine nepotrivite”628

.

624

Dr. N. Nilaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 258. 625


Idem, p. 38. 627

Vezi şi can. 9, 70 ap.; 2 Antioh.; 32 Laod. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 242). 628

Legiuirile Bisericii…, p. 62.

pg. 92

În baza dispoziţiei canonului 16 al lui Timotei al Alexandriei, înghiţirea fără de voie a

apei, înainte de slujbă, nu opreşte împărtăşania629

. Oricum, liturghisitorul trebuie să fie stăpân

pe sine pentru a evita asemenea nesocotinţă.

Sfântul Vasile cel Mare cere preotului să ia aminte „ca nu cumva din neglijenţă…

şoarece sau altceva să atingă Sfintele Taine, nici să se umezească, sau să se afume, sau să

umble cu ele cei profani şi nevrednici”630

. Canonul 11 al lui Nichifor Mărturisitorul631

prevede că este suficientă o singură prescură şi atunci când sunt a se pomeni mai multe

persoane la Sfânta Liturghie. Canonul 12 al lui Nichifor Mărturisitorul interzice ca Sfântul

Potir „să se binecuvânteze în rugăciunea proscomidiei”632

. Canoanele au deci grijă ca fiecare

gest al ritualului să capete semnificaţia lui liturgico-dogmatică. Nerespectarea ritualului

euharistic, şi a simbolului lui, invalidează aşadar însuşi actul administrării tainelor.

Oprirea de la Sf. Împărtăşanie pentru un timp oarecare se numea excomunicare633

adică

tocmai oprirea de la communicatio, sau de la communio, adică de la Sf. Cuminecătură sau Sf.

Împărtăşanie. Cel aflat în această stare nu era admis la Sf. Împărtăşanie decât după ce obţinea

de la duhovnic dezlegarea de păcat. Astfel de opriri se dădeau fie pe termen scurt, de o

săptămână, de două, sau de mai multe, fie pe termen nelimitat, până la îndreptare (can. 28

Nichifor Mărt.).

În cazul celor care erau excluşi din Biserică, adică supuşi excomunicării în sensul

lipsirii de calitatea de membru al Bisericii, existau alte reguli mai severe, care îi obligau pe

cei aflaţi în această situaţie, să treacă prin mai multe trepte ale penitenţei şi abia apoi să

dobândească dezlegarea de păcate şi să se învrednicească de Sf. Împărtăşanie.

Tot între opririle de la cuminecare poate fi şi Can. 3 Tim. Alex. care stabileşte că un

credincios care e îndrăcit poate fi cuminecat dar nu în fiecare zi ci numai duminica şi numai

dacă nu trădează şi nu huleşte în vreun chip taina634

.

Conform unor prescripţiuni canonice635

ale Sfinţilor Părinţi, în vremuri de răstrişte şi în

caz de mare nevoie, când nu se găseşte nici un prezbiter, creştinul mirean636

se poate

cumineca cu mâna sa proprie, „… după ce preotul a adus deja jertfa şi a dat-o în

primire…”637

(can. 58 VI ec.; Vasile cel Mare, Epistola către Cezarie).

Can. 9 Tim. Alex. stabileşte că ereticii care se pocăiesc pot fi de faţă la Sf. Liturghie,

dar în acelaşi timp nu se poate aduce Sf. Jertfă în prezenţa ereticilor638

. Canoanele interzic

liturghisitorului a aduce sfânta jertfă în prezenţa ereticilor, „fără numai de făgăduiesc a se

pocăi şi a fugi de eres”639

. În privinţa celorlalţi creştini, canonul 9 ap. prevede că au

îndatorirea de a se împărtăşi ori de câte ori asistă la Liturghie. Se înţelege însă că numai în

cazul când îndeplinesc condiţiile morale şi religioase spre a putea primi cu vrednicie această

Sf. Taină, pentru că, potrivit cuvintelor Sf. Apostol Pavel, cel ce se împărtăşeşte cu

629






Vezi can. 79 ap.; 7 Trul.; 3, 4, 15 Tim. Alex. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 441). 635

Vezi epistola 93 a Sfântului Vasile cel Mare (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2, p. 258) 636

Can. 58 Trul. Interzice mireanului să se împărtăşească singur, fiind cleric de faţă. 637

Epistola 93 a Sf. Vasile cel Mare; Cf. Can. 58 şi 101 Trulan. 638

Vezi can. 45, 65 ap.; 6, 9, 32, 33, 34 Laod. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 443). 639

Can. 9 Tim. Alex. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 2 p. 153); Cf. Can. 33 Laod.; 45 Antioh.; etc.

pg. 93

nevrednicie, acela „îşi mănâncă şi îşi bea osândă, nesocotind trupul Domnului” (I Cor. II,

29).

Can. 2 Antioh. prevede afurisirea, până ce se vor pocăi pe măsură, a celor care intră în

Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau

se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei neorânduieli640

. Creştinii care

„intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar … se feresc de participarea la Sfânta

Euharistie potrivit oarecărei neorânduieli, aceştia să se leapede de Biserică, până când nu se

vor mărturisi şi nu vor arăta roduri de pocăinţă…”(9, 10, 11, 12, 15, 28, 32, 33, 45, 48, 65

ap.; 5 sin. I ex.; 11, 13 sin. IV ec.; 17, 66, 80 Trul.; 8, 11 Antioh.; 41, 42 Laod.; 9, 11 Sard.; 9,

10, 23, 106 Cartag.) 641

.

În spiritul legislaţiei canonice a Bisericii Ortodoxe Ecumenice, Biserica noastră

consideră neglijarea ritualului precis la săvârşirea lucrărilor Sfinte şi introducerea de inovaţii

cultice ca delict disciplinar642

, şi pedepsit ca atare. Articolul 14 din Regulamentul de

procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată prevede că „dacă unul din cei ce se

numără în cler, cu de la sine voie, ar introduce schimbări şi inovaţii în cultul şi ritualul

bisericesc, şi dacă va recunoaşte că faptul a provenit din neştiinţă sau greşeală, pentru întâia

dată se va dojeni aspru. Dacă, a doua oară, va cădea în aceeaşi greşeală se va pedepsi direct

de chiriarh, cu oprirea de la săvârşirea celor sfinte şi cu trimiterea lui spre pocăinţă la

catedrala episcpală sau la o mănăstire, pe timp de 1-3 luni de zile. Dacă vinovatul şi după

aceasta persistă în rătăcire, va fi deferit consistoriului eparhial, spre a fi sancţionat, potrivit

dispoziţiunilor canonice şi legale”.643

Articolul 27 din acelaşi regulament prevede că

„neglijarea ritualului prescris, în săvârşirea celor Sfinte, - se va pedepsi - … cu pedeapsă

până la transferare”644

. Prin urmare, singurele elemente euharistice, despre care rânduielile

canonice fac pomenire, sunt „după rânduiala Domnului despre jertfă”645

, pâinea şi vinul care

la vremea potrivită se amestecă cu apă.

În baza dispoziţiilor canonului 103 al Sinodului de la Cartagina, în Biserică, şi mai ales

la Liturghie, nu se pot rosti decât acele rugăciuni646

„întărite la Sinod”, şi îndeosebi „cele de

introducere (la Liturghie) ori (cele ce se rostesc la) aducerea Jertfei, …şi niciodată

nicidecum să nu se rostească altele împotriva credinţei, ci să se citească cele ce s-au adunat

odinioară de cei prea înţelepţi”647

. Prin urmare, la actul săvârşirii Sfintei Euharistii trebuie să

se citească numai rugăciunile revizuite şi publicate pentru uzul bisericesc, cu aprobarea

Sfântului Sinod. Canonul atrage însă atenţia, în mod special, asupra rugăciunilor cu care

începe Sfânta Liturghie – praefationes – şi a celor care săvârşesc la aducerea jertfei –

comendationes. De asemenea, rugăciunile nu trebuie rostite în grabă sau scurtate „din cauza

purtării de grijă omeneşti”648

.

Grija şi preocuparea statornică a slujitorilor altarului străbun de a administra corect

Taina Sfintei Euharistii, şi ipso facto de a fi vrednici îndeplinitori ai sfintelor canoane, s-a

640

Ioan N. Floca, Canoanele… p. 228 641

Can. 2 Antioh. (Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 64). 642

Vezi Regulamentul de procedură…, p. 5. 643

Idem, p. 8. 644

Idem, p. 10. 645

Can. 3 ap. 646

Vezi şi Can. 18 şi 59 Laodiceea. 647



pg. 94

materializat prin numeroasele cărţi de învăţătură649

şi pastorale adressate preoţilor din toate

ţinuturile locuite de români. Prin intermediul acestor cărţi de învăţătură, a instrucţiunilor

pentru preoţi, a pstoralelor şi circularelor, ierarhii bisericii noastre au oferit slujitorilor

altarului preţioase îndrumări canonico-liturgice privind modul administrării Sfintei Taine a

Euharistiei. Alături de pravile, în manuscris sau retipărite650

, acestea au constituit adevărate

îndreptare şi călăuze canonice651

pentru preoţimea Bisericii noastre au lăsat pentru noi cei de

astăzi un prea frumos cuvânt de învăţătură şi îndemn pentru respectarea şi observarea

dispoziţiilor şi normelor canonice privind administrarea Sfintei Euharistii.

În ce priveşte efectele Juridice ale Sf. Împărtăşanii, trebuie să spunem că acestea nu se

produc decât în mod excepţional şi anume în două cazuri:

atunci când împărtăşirea constituie semnul împăcării şi reprimirii complete în Biserică

a unor eretici (can. 95, VI ec.), căci într-un asemenea caz Împărtăşania produce

efectul Juridic al redobândirii calităţii de membru al Bisericii şi apoi,

atunci când un excomunicat, adică un fost membru al Bisericii este reprimit după

împlinirea penitenţei şi restabilit prin împărtăşanie, în situaţia lui anterioară de

membru al Bisericii.

Prin analogie s-ar putea spune câ şi un creştin de altă confesiune, primind Sf.

Împărtăşanie în caz de necesitate, de la un preot ortodox, este primit prin însuşi acest fapt

între membrii652

Bisericii ortodoxe fie că respectivul este socotit ca având o situaţle analogă

cu a celor care revin de la erezie, fie cu a acelora care sunt reprimiţi în Biserică după

excomunicare şi după terminarea penitenţei.

Prin săvârşirea Euharistiei după rânduiala Bisericii se înfăptuieşte însăşi „Sacra synaxis

sau congregatio populi in unum convenientis, sacerdote praeside, ad memoriale Domini

celebrandum”. Conform canonului 11 de la Cartagina, „dacă vreun prezbiter ar fi osândit

pentru purtarea lui…¸ şi… îngâmfându-se, s-ar despărţi pe sine de comuniunea cu episcopul

său, şi făcând schismă, ar aduce lui Dumnezeu cele sfinte, unul ca acela să se socotească

anatema şi să piardă locul său…”653

. În ciuda acestor dispoziţii canonice, pentru cei ce ies de

sub ascultarea canonică a episcopului lor, şi implicit îşi pierd statutul de membri ai Bisericii,

Biserica Ortodoxă a adoptat, de-a lungul secolelor, o atitudine răbdătoare faţă de fiii întorşi la

altarul de altă dată. Prozelitismul, inchiziţia şi alte presiuni şi manevre, indiferent de ce

natură, i-au fost complet străine. Aşa după cum adevereşte de altfel şi istoria creştină.

Biserica Ortodoxă a procedat cu eterodocşii după cuvântul apostolului, „certând cu blândeţe

pe cei care stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului.

Şi vor scăpa din cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia”654

. Dispoziţia

canonului 66 al sinodului de la Cartagina, care a stat la baza întregii atitudini a Bisericii

649

Vezi Ion Bianu şi Nerva Hodoş, op. cit.; N. Iorga, Istoria Literaturii româneşti. Introducere sintetică, Ed.

Minerva, Bucureşti, 1977; Manuscris nr. 1101 C. V. R. Academia R. S. R., Iacov, episcopul Romanului,

Carte de preoţie, Roman, 1786 – inventariată la Biblioteca Academiei R. S. R.,-F. V. 303; Preoţia, Râmnic,

1749, manuscris nr. 270 (C. R. V.) Academia R. S. R.; Iacov, Mitropolitul Moldovei, Pastorală, Iaşi, 1806 –

foaie volantă – manuscris nr. 312 (C. R. V.), Biblioteca Academiei R. S. R. 650

Vezi Prof. Iorgu D. Ivan, Pravila Mare de-a lungul vremii, S. T., an IV (1952), nr. 9-10, p. 580-609. 651

Vezi Pr. V. Chişu, Norme disciplinare în cărţile de învăţătură pentru preoţi, din veacurile al XVII-lea a

XIX-lea, M. O., an. XVIII (1966), nr. 7-8, p. 620-631; P. Prof. Ene Branişte, Sfaturi şi îndrumări pentru

Duhovnici în vechile cărţi româneşti de învăţătură pentru preoţi, M. O., an. VIII (1956), nr. 10-12, p. 616-

627. 652



Vezi II Tim., II, 25-26 (Biblia, E. I. B. M. B. O. R., Bucureşti, 1975, p. 1137).

pg. 95

Ortodoxe de reprimire a celor care s-au dezbinat de Trupul lui Hristos, a sancţionat de fapt şi

principiul tratamentului eterodocşilor. Luându-se „în considerare toate cele ce par a concura

spre folosul bisericesc – se prevede în canonul menţionat – cu aprobarea şi inspiraţia

Duhului lui Dumnezeu, am găsit de bine să se trateze blând şi paşnic… cu cei ce se dezbină

cu gând neliniştit chiar şi de la împărtăşirea cu Trupul Domnului…”655

, care rămâne actul

vizibil al comuniunii cu Biserica Ortodoxă Ecumenică. Îndrumarea lăsată de Părinţii de la

Cartagina – în privinţa reprimirii clericilor şi credincioşilor dezbinaţi de comuniunea

Euharistică a Bisericii Ortodoxe Ecumenice – este şi astăzi actuală. După ce li s-ar îndrepta

înţelegerea, şi ar voi să treacă în „unitatea creştină”, - se spune în canonul 68 de la Cartagina

– clericii şi credincioşii care odinioară se împărtăşeau din acelaşi potir cu comunitatea

orodoxă, „să se primească în demnităţile lor proprii… dacă s-ar vedea că aceasta

corespunde păcii creştinilor”656

. Intercomuniunea euharistică, după care, în climatul

ecumenic actual, sunt animaţi tot mai mult ecleziologii Bisericilor creştine, are deci în vedere

„pacea şi folosul Bisericii” şi „unitatea ecumenică”657

. După îndrumările date de Părinţii de

la Cartagina, noi, cei de astăzi suntem datori a intra în dialog cu toţi fraţii noştri dezbinaţi de

Biserica cea una, Sfântă şi apostolică, Biserica Ortodoxă – Catolică a Răsăritului. Prin

dialogul interreligios sau intercreştin, se spune în canonul 69 Cartagina, noi vestim „pace şi

unire, fără de care nu se poate menţine mântuirea creştinilor…”658

. Prin delegaţii ei, Biserica

Ortodoxă trebuie „să facă cunoscut tuturor că – cei care s-au dezbinat – nici un motiv

binecuvântat nu au de a aduce împotriva catoliceştii Biserici; mai vârtos să fie cunoscut

tuturor prin acte publice, pentru confirmarea dovedirii, ce fel de procedură au avut eu faţă

de schismaticii lor, … căci atunci, de ar voi să înţeleagă, li s-a arătat lor de la Dumnezeu, că

ei atât de fără dreptate s-au dezbinat de la unitatea bisericească…”659

.

Principiul intercomuniunii are deci la bază, întâi de toate, „necesitatea păcii” în

Biserica lui Hristos, de aceea, Sf. canoane mai prevăd şi că anumiţi eretici, reîntorcându-se la

Biserică, puteau fi reprimiţi şi deci puteau redeveni membri deplini ai ei, însă numai după ce

primeau Sf. împărtăşanie (can. 95. VI ec).

Pentru a întregi catalogul acestor dispoziţii, amintim canonul 13 Sardica, care a

sancţionat rânduiala potrivit căreia, episcopul sau preotul care va „acorda… comuniunea”,

adică Sfânta Euharistie, celui care „s-a dezbinat de episcopul său”, şi „s-a refugiat la alt

episcop, va fi tras la răspundere”660

.

Cunoaşterea şi observarea rânduielilor şi normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe

ecumenice, precum şi îndrumările şi învăţăturile canonico-liturgice ale străluciţilor ierarhi ai

neamului românesc, privind administrarea Sfintei Taine a Euharistiei, constituie o obligaţie

canonică a fiecărui preot al Bisericii noastre.

În încheierea ciclului de Taine ale iniţierii, Dumnezeiasca Euharistie culminează ca

început, mijloc şi scop al tuturor Tainelor, care – toate – au acelaşi rol: reîntoarcerea în casa

părintească a fiului cel rătăcitor, pe care Tatăl îl aşteaptă cu marea slăbiciune a marii Sale

filantropii661

.

655

Dr. N. Milaş, op. cit., vol.. II, pct. I, p. 230. 656


Ibidem. 658


Ibidem. 660

Dr. N. Milaş, op. cit., vol. II, pct. 1, p. 140; Cf. Canonul 9 Cartagina. 661

Drd. A. Manolache, Dumnezeiasca Euharistie. G. B., nr. 7-8, iulie-sept, 1979, p. 791.

pg. 96

CONCLUZII.

În încheierea ciclului de Taine ale iniţierii, fără îndoială, Dumnezeiasca Euharistie

culminează ca început, mijloc şi scop al tuturor Tainelor, care – toate – au acelaşi rol:

reîntoarcerea în casa părintească a fiului cel rătăcitor, pe care Tatăl îl aşteaptă cu marea

slăbiciune a marii Sale filantropii662

pentru mântuirea tuturor oamenilor.

Cel care lucrează în chip nevăzut în fiecare taină este Mântuitorul Hristos: „Căci

Hristos, Cel ce Însuşi lucrează prin mijlocirea tainelor în fiecare din noi, se face, rând pe

rând, creator în taina Botezului, întăritor în a Mirului şi împreună luptător în a Sfintei

Împărtăşanii. Şi anume, la Botez, creează omului mădulări şi puteri, pe care apoi prin sfântul

Mir le întăreşte întru Duhul Sfânt, iar prin Sfânta împărtăşanie El trăieşte în noi şi ne jută să

câştigăm lupta”663

.

Actele externe, văzute, prin care Mântuitorul Hristos îşi continuă opera mântuitoare în

lume sunt Sfintele Taine. Hristos se află în toate Tainele, însă în fiecare Taină Hristos este

prezent în alt chip, iar împărtăşirea cu Hristos euharistic este punctul cel mai înalt spre care se

îndreaptă toată strădania credincioşilor. Sunt lucrări văzute, pentru că omul e trupesc, cum

zice Sf. Ioan Gură de Aur: „Dacă ar fi netrupesc, ţi-ar da aceste daruri aşa cum sunt,

netrupeşti. Dar fiindcă sufletul e împreunat cu trupul, cele duhovniceşti ţi le dă în semne

supuse simţurilor”664

.

Prin Tainele esenţiale, Botezul, Mirungerea şi Euharistia, numite şi Tainele iniţierii sau

introducerii în Biserică, cel ce crede în Mântuitorul Hristos este „unit deplin cu El” sau

„introdus deplin în Biserică”665

şi aşa cum ne învaţă Biserica Ortodoxă, mântuirea se

realizează numai prin încorporarea şi creşterea oamenilor în Hristos, ca mădulare ale

Trupului Său, Biserica, şi atât ca trup tainic dar şi ca trup vizibil al Domnului, ceea ce se

înfăptuieşte de regulă prin Tainele numite ale iniţierii (Botez – Mirungere - Euharistie), care

administrate într-o anumită succesiune pun temelia vieţii creştine, şi astfel credincioşii,

renăscuţi prin Botez, sunt întăriţi de Mirungere (Confirmare) şi sunt hrăniţi de Euharistie.

Unitatea dintre Botez, Mirungere şi Euharistie într-o singură realitate sacramentală nu

contravine, însă, şi particularităţii lor. Astfel, Botezul în apă şi în Duhul Sfânt înseamnă

părtăşia la moartea şi învierea lui Hristos şi naşterea din nou prin Duhul. Mirungerea

înseamnă darul Duhului Sfânt care se oferă ca dar personal celui botezat. Euharistia oferă

prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, în condiţiile cerute, părtăşie la împărăţia lui

Dumnezeu, include iertarea păcatelor, comuniunea cu viaţa dumnezeiască şi apartenenţa la o

comunitate.

Istoria riturilor baptismale în Răsărit şi Apus, precum şi interpretarea riturilor prin

Sfinţii Părinţi, arată clar că tainele de iniţiere formează o unitate. Această unitate este foarte

puternic accentuată de Biserica Ortodoxă. Şi Biserica Catolică ţine de ea strâns. Noua Carte

de Ritual romană, despre iniţiere spune că „cele trei sacramente ale iniţierii creştine sunt

strâns legate între ele, întrucât ele îi fac pe credincioşi capabili să împlinească, prin Duhul

Sfânt, trimiterea ce revine fiecărei comunităţi din lume a poporului lui Dumnezeu”.

662

Ibidem. 663

Nicolae Cabasila, op. cit., p. 104. 664

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia 82 la Matei, 4, Migne, P. G., LVIII, col. 743. 665

Pr. Prof. Ion Ionescu, op. cit., p. 460.

pg. 97

De altfel, toţi creştinii suntem uniţi în chip tainic şi negrăit cu Hristos şi întreolaltă prin

harul Tainelor, al Botezului şi al Euharistiei666

, iar Biserica este corpul mistic al însuşi lui

Christos, poporul lui Dumnezeu, adunarea credincioşilor în Iisus Christos şi este de

asemenea, o societate fondată de Mântuitor pentru a continua lucrarea Lui în salvarea

lumii667

. Din punct de vedere teologic, Biserica nu este totuşi o simplă societate umană. Taina

lui Iisus este imaginea şi reflectarea misterului Cuvântului Încarnat şi la fel cum naturile

divină şi umană ale Mântuitorului sunt unite în mod tainic într-o singură Persoană trimisă pe

pământ, la fel şi Biserica Universală668

are două laturi intrinsec legate, cea pământeană şi cea

divină.

Fiind creată de Dumnezeu, Biserica este pentru oameni expresia cea mai vizibilă a

ordinii. Ordinea şi buna rânduială trebuie să domnească în biserică în timpul sfintelor slujbe

căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii” (I Cor. 14, 33). Unde nu e respectată o

rânduială, e o tulburare necontenită, care alungă liniştea şi face cu neputinţă propăşirea în

bine. Fiindcă: „Unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău”

(Iacov 3, 16).

Iniţierea creştină este un tot în care Mirungerea desăvârşeşte Botezul, iar Euharistia le

încununează pe amândouă; şi dacă „Botezul împacă pe om cu Dumnezeu, Sfântul Mir îi

împărtăşeşte multe daruri minunate, iar puterea Mesei euharistice îi aduce sufletului Însuşi

Trupul şi Sângele lui Hristos”669

.

Ceea ce este lumina şi căldura soarelui pentru viaţa lumii, ploaia pentru roadele

pământului, altoiul nobil pentru pomul sălbatic, aceea este puterea harului sau darului lui

Dumnezeu pentru viaţa credincioşilor; îi ajută să se cureţe de păcate670

şi să se sfinţească prin

Duhul Sfânt. Cât de frumos şi pătrunzător la inimă cântă Biserica noastră: Prin Duhul Sfânt

izvorăsc izvoarele Harului, care adapă toată făptura spre rodire de viaţă671

.

Privind retrospectiv, am căutat, până aici, să parcurgem câteva din problemele care se

impun din punct de vedere canonic la administrarea tainelor iniţierii şi cu deosebire din

punctul de vedere ortodox şi în acelaşi mod să răspundem unor eventuale obiecţiuni, de

asemenea, am încercat să precizăm acele detalii pe care le-am considerat semnificative,

despre acele rânduieli şi norme canonice privind administrarea Tainelor iniţierii în una din

cele trei dimensiuni ale misiune creştine lăsate de Mântuitorul nostru.

Evident, Sfintele taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ţinta reală

a lui Dumnezeu în actele Sale mântuitoare672

. Un teolog rus arată că trebuie să aflăm ultimul

666

I. Karmiri, I Orthodoxoς Ekklisiologhia…, p. 242-243. 667

A se vedea pentru dezvoltări filozofice I. N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. I, p. 58-64. 668

Prin Biserică Universală se înţelege Biserica Creştină în general în afara căreia nu mai rămâne nimic, piesă

centrală în teologia creştină, indiferent de cult. Este de precizat că atât Biserica Ortodoxă, cât şi cea Catolică

sunt ambele în acelaşi timp, în teologiile lor, Ortodoxă (gr. „păstrător al adevăratei credinţe) şi Catolică (gr.

„Catholicos înseamnă cu vocaţie universală). A se vedea I. N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. I, p. 182-

186. 669


În rugăciunea „Tatăl nostru îl rugăm pe Dumnezeu „sa dea iertare pacatelor noastre, mai ales a acelora pe

care le-am savarsit dupa Sfantul Botez, prin care am suparat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gandul,

sau cu hotararea de a pacatui, fie cu cuvantul, sau şi cu fapta. (Mărturisirea ortodoxă…, II, 21.) 671

Pr. Prof. dr. Isidor Todoran, Sfintele Taine în viaţa creştină, în Îndrumător bisericesc, Cluj-Napoca, 1979,

p. 78. 672

A. Schmemann, Liturghy and life …, p. 90.

pg. 98

înţeles al ideii ortodoxe de mântuire în sărbătoarea Schimbării la faţă (a transfigurării)673

. De

aceea, Sfintele taine sunt acte care transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat.

Şi am căutat în această lucrare, pentru fiecare taină din cele trei din ciclul iniţierii, să

precizăm instituirea, temeiul şi normele canonice privind săvârşitorul şi primitorul, precum şi

pe cele privind săvârşirea şi efectele canonic-juridice ale administrării tainelor de intrare în

Biserică. Bineînţeles, am selectat doar o parte din mulţimea prescripţiilor canonice cu

trimitere la fiecare Taină luată în dezbatere, şi potrivit planului din lucrare, deşi oarecum

arbitrar, totuşi un număr semnificativ de canoane care fie normează exclusiv şi explicit, fie

doar amintesc detalii care ne-au permis extragerea unor dispoziţii de principiu în tema

noastră, numai pentru puterea exemplului lor şi nu pentru a epuiza subiectul.

În acest sens, înainte de a formula concluziile celor afirmate până acum, şi pentru a da

continuitate proceselor legate de fiecare taină, am precizat de fiecare dată, acolo unde am

avut evident într-un mod semnificativ, contribuţia şi sensul permanent ortodox al slujirii

ierarhilor din ţara noastră, care se situează în mersul comun al dreptului canonic ortodox, prin

lucrările lor mai importante de la nivel local, unde, păstrând cu sfinţenie dispoziţiile tuturor

canoanelor, Părinţii Bisericii au „întărit aşezământul lor întreg şi nestrămutat”, întrucât le-

au considerat a fi „date de trâmbiţele Duhului Sfânt, de prea lăudaţii Apostoli, de către cele

şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi de către cele locale adunate spre a da astfel de

aşezăminte… şi de către Sfinţii noştri Părinţi… fiind toţi luminaţi de unul şi acelaşi Duh

Sfânt…”.674

Cu siguranţă, Tainele iniţierii, reprezintă, în contextul ecumenic de astăzi, una dintre

temele principale ale eclesiologiei, cel puţin a celei ortodoxe, iar în conexiune cu acest

subiect istoria dreptului canonic arată că este importantă atitudinea pe care trebuie să o aibă

Biserica şi faţă de Tainele săvârşite în afara graniţelor ei canonice. Potrivit Can. 46 ap. tainele

ereticilor nu sunt taine – botezul şi celelalte sfinte taine. Primind Botezul, persoana fizică

dobândeşte capacitatea juridică de drept canonic, devenind astfel subiect de drepturi şi

obligaţii din punct de vedere canonic. Deoarece astăzi există mai multe confesiuni creştine,

trebuie făcută distincţia între: botezul ortodox, care îl face pe primitor membru deplin al

Bisericii, şi botezul eterodocşilor675

, care, atunci când este săvârşit în numele Sfintei Treimi,

îl face pe primitor membru provozoriu al Bisericii până la primirea deplină a credinţei

ortodoxe.676

Responsabilitatea personală a primitorului şi săvârşitorului tainelor implică

importante consecinţe, deoarece „Chiar de la Botez, după darul lui Iisus Hristos, ni s-a dăruit

harul desăvârşit al lui Dumnezeu, spre împlinirea tuturor poruncilor; dar pe urmă, tot cel ce

l-a primit în chip tainic, dar nu împlineşte poruncile, pe măsura neîmplinirii e luat în

stăpânire de păcat, care nu e al lui Adam, ci al celui care a nesocotit poruncile, întrucât,

luând puterea lucrării, nu săvârşeşte lucrul”677

Cum ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci şi continuitatea preoţiei, tainele lor

nu sunt valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar clericul care le va socoti totuşi

valide este supus caterisirii678

. Şi în acest context problematica rânduielilor şi normelor

673

Ibidem. 674

Can. 1 sinodul VII ecumenic (Dr. N. Milaş, vol. I, pct. 2, p. 490-491). 675

C. Drăguşin, Primirea eterodocşilor…, p. 282. 676


Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, trad. rom. de Pr Dr. D. Stăniloae, vol. I, ediţia II, Sibiu, 1947, p.

289. 678

Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 35. Vezi şi can. 47, 68 ap.; 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec., 95 Trul.; 7, 8 Laod.; 1,

47 Vas..

pg. 99

canonice privind primele trei Taine ale Bisericii numite şi Taine ale iniţierii reprezintă fără

îndoială un subiect important.

Can. 57 Cartagina întăreşte can. 47 prin care copiii botezaţi ai donatiştilor pot fi

hirotoniţi dacă revin la biserică, dar, în acest canon se face o adevărată meditaţie asupra

faptului că tainele au deplină valabilitate numai dacă se săvârşesc în Biserica Ortodoxă679

.

Nu ştim precis data când Biserica Romei iese din ecumenicitatea liturgică a Bisericii

creştine, creându-şi o liturghie aparte, şi alte norme canonice privind administrarea tainelor,

cert este că din secolul al V-lea, în Apus întâlnim două rituri liturgice, cu liturghii diferite:

Liturghia romană, în uz la Roma şi alta în uzul Bisericilor din restul Italiei de azi, căreia

liturgiştii îi spun de obicei Liturghia de rit galican,680

şi corespunzător vom întâlni o abordare

foarte diferită a normelor şi justificării din punct de vedere canonic.

În acest sens, putem vorbi de un drept canonic-liturgic propriu-zis, care constituie un

adevărat îndreptar, o călăuză şi un normativ sigur în administrarea corectă a Sfintelor Taine,

pentru că acestea „nu se pot face arbitrar, ci după normele stabilite de Biserică”681

.


forma unui model care arată clar cum s-au înţeles diferitele trepte ale iniţierii.

Pe de altă parte, în practica liturgică au intervenit diferite schimbări locale generate de

necesităţile duhovniceşti ale credincioşilor. Însă aceste schimbări nu au afectat înţelesul

teologic al profundei unităţi a întregului proces de iniţiere creştină în Duhul Sfânt. Astfel, în

Răsărit s-a păstrat unitatea temporală a administrării liturgice a celor trei taine şi s-a accentuat

unitatea lucrării Duhului Sfânt şi deplinătatea incorporării copilului în viaţa sacramentală a

Bisericii. În Apus, deseori s-a preferat amânarea Confirmării pentru a se păstra contactul

direct al celui botezat cu episcopul. Astfel, preoţii, în general, nu au fost împuterniciţi să

săvârşească Confirmarea.

Analizând structura ritualistică în diferitele Biserici apusene constatăm o mare

asemănare a cultului divin, apusean cu cel oriental, amândouă fiind până la urmă mlădiţe

crescute din acelaşi trunchi liturgic al Bisericii primare, ecumenice. Spre deosebire însă de

cultul Bisericilor răsăritene, care în structura sa liturgică a rămas mult mai apropiat de stadiul

de dezvoltare pe care îl avea în momentul separării Bisericilor orientale de Trupul Bisericii

Ecumenice (sec. V şi urm.)682

cultul aflat în uzul diferitelor Biserici apusene, şi în mod

corespunzător normele canonice, au cunoscut de-a lungul secolelor o continuă schimbare,

numeroase modificări, forme şi interpretări noi, atât în învăţătura de credinţă (concepţii

dogmatice) despre fiinţa şi efectele Sf. Euharistii, cât şi în formele externe ale ritualului

euhristic, din cadrul cultului divin, dar mai ales în ce priveşte rânduiala şi normele canonice.

Precum am spus, cauzele rupturii şi ieşirii Bisericii Apusene din ecumenicitatea

liturgică, dogmatică şi canonică a Bisericii Universale, sunt multiple. Promovarea inovaţiilor

în rânduiala sfintelor slujbe şi în practica liturgică tradiţională, a fost una dintre cauzele care

au dus la marea schismă de la 1054, prin separarea celor două Biserici.

679

Vezi şi can. 46, 47, 68 ap.; 8 sin. I ec.; 7 sin. II ec.; 95 Trul.; 47, 66, 67, 68, 69, 91, 92, 93, 94, 99, 117, 118,

119, 124 Cartag. (Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 295). 680

Pr. Prof. Ene Branişte, Liturghiile catolice în comparaţie cu cele ortodoxe, în Ortodoxia, IX (1957), nr. 1,

p. 119-120. 681

Prof. Dr. D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc…, vol. II, p. 3. 682

Drd. Sorin Petcu, Ritualul împărtăşirii…, p. 712

pg. 100

Fericitul Augustin spune că adevărurile Tradiţiei care se păstrează pe întreg pământul,

au fost încredinţate fie de Sf. Apostoli, fie de Sinoadele ecumenice683

, ţin de Biserica

Universală şi n-au fost stabilite prin Sinoade, ci au fost totodeauna păstrate, şi date prin

autoritatea apostolică684

. Dar, tendinţele de absolutism şi supremaţie, manifestată de timpuriu

în sânul Bisericii romane, începând cu înlocuirea limbii greceşti din cult, cu limba latină şi cu

impunerea Missei latine în toate Bisericile apusene, au declanşat reformele liturgice ale

episcopilor de la Roma, cu scopul de a suprima vechiul rit galican, care se mai păstrează doar

în Biserica Milanului şi în Biserica din Toledo, cu formule liturgice în mare măsură

asemănătoare cu cel din ritul oriental, original, care este sursa vechiului rit galican din

Apus685

.

Având drept criteriu liturghiile aflate în uzul fiecărei Bisrici sau confesiuni religioase,

putem să reducem numărul riturilor liturgice din Apus la trei686

, şi anume :

- Ritul roman, propriu Bisericii Romano-Catolice şi Bisericilor Vechi-Catolice;

- Ritul galican, astăzi dispărut, păstrat numai în două Biserici, cu liturghii diferite, sub

denumirile de a) Ritul ambrozian, din Biserica Milanului şi b) Ritul mozarab, din Biserica

din Toledo- Spania;

- Ritul liturgic protestant cu următoarele subdiviziuni: a) Ritul luteran, propriu

comunităţilor religioase de confesiune luterană; b) Ritul calvin, propriu comunităţilor

religioase de confesiune calvină; c) Ritul anglican, propriu Bisericii Anglicane.

Amestecul papilor în problemele politice şi bisericeşti ale altor state, a fost de

asemenea, una dintre cauzele care au dat naştere reformei religioase protestante din secolul

XVI, aşa cum excesul de decretare de noi dogme, fără o bază testamentară, a declanşat

Mişcarea Vechilor Catolici în anul 1870, după Conciliul I Vatican.

Acestea sunt pe scurt cauzele care au produs ruptura Bisericii Romano-Catolice de

trupul Bisericii Ecumenice, precum şi fărâmiţarea unităţii ei liturgice, dogmatice şi canonice.

Dacă în secolul al II-lea, Sfântul Polycarp al Smirnei, din Asia Mică, coliturghiseşte cu papa

Anicet, la Roma, astăzi acest lucru nu mai este posibil, obstacolele fiind nu numai de ordin

liturgic, ci şi dogmatic şi canonic687

.

Dacă în principiu putem considera că toţi credincioşii sunt membre ale Trupului lui








Fiecare dintre tainele iniţierii creştine are specificul ei dar şi o însemnătate deosebită şi

fără îndoială, între ele, Sfânta Euharistie este Taina şi simbolul unităţii creştine, este misterul

683

Fer. Augustin, Scrisoarea 54, 1, 1, Migne, P. L., XXXIII, col. 200. 684

Idem, Despre Botez, 4, 24, 31, Migne, P. L., XLIII, col. 174. 685

Drd. Sorin Petcu, Ritualul împărtăşirii…, p. 713. 686

Idem, p. 700. 687

Idem, p. 713. 688

Dr. Valerian Şesan, Curs de drept bisericesc…, p. 262-263.

pg. 101

unităţii Bisericii, ca expresie a iubirii divine, care tinde să adune pe toţi credincioşii în Trupul

tainic al Domnului – Biserica. Prin Sf. Euharistie se oferă credinciosului Trupultainic al

Domnului, sub chipul pâinii şi al vinului, realizând astfel cea mai intimă unire cu El şi

totodată oferă posibilitatea maximă a unităţii creştine, aici pe pământ689

. În vederea realizării

unei intercomuniuni euharistice între Bisericile creştine, despre care se vorbeşte astăzi atâta,

desigur că nu poate fi vorba de impunerea unui rit şiturgic sau altul, în Răsărit sau Apus, ci de

revenirea în prealabil la unitatea de concepţie sau de cotrină dogmatică, asupra esenţei sau

fiinţei Sfintei Euharistii.

O intercomuniune liturgică între Răsărit şi Apus nu va fi posibilă decât după ce

problemele dogmatice, legate de doctrina despre Sf. Euharistie şi valoarea sacramentală a

Sfintei Taine, în general, va fi rezolvată în mod satisfăcător pentru întreaga Biserică, iar

formulele rituale, specifice fiecărui rit liturgic, vor fi adaptate în calea realizării unităţii

creştine. La acest proces, dreptul canonic îşi va aduce din plin contribuţia.

Harul primit prin Sfintele Taine lucrează numai atâta timp cât creştinul se află în

comuniune cu Biserica. De aceea, afirmaţia Bisericii Romano-Catolice că cei care se fac

părtaşi Tainelor în afara Bisericii, pot fi asemănaţi cu cei ce se împărtăşesc cu nevrednicie în

Biserică, este total greşită şi a fost condamnată de practica şi doctrina canonică a Bisericii

Ortodoxe Ecumenice. Aşadar, în asemenea cazuri de ieşire din comuniunea cu Biserica

Ortodoxă – prin erezie sau schismă – nici Taina Botezului şi nici Taina Hirotoniei nu mai

asigură rămânerea harului, pentru că în afară de Biserică nu este mântuire. Readministrarea şi

împărtăşirea harului la revenirea în Biserica Ortodoxă – în cazul eterodocşilor – este deci

îndreptăţită din punct de vedere dogmatic şi canonic.

După Reformă s-a şters partea văzută din cauza inovaţiilor apusene, păstrându-se

simbolismul Botezului şi Cinei, iar în lumea sectelor s-a accentuat ceremonialul primirii la

altă credinţă şi intensificarea prozelitismului şi pentru faptul că n-au mai avut taine ca să-i

ţină legaţi de aceeaşi credinţă, Domn şi Botez. În faţa acestei situaţii, însuşi Consiliul

Ecumenic al Bisericilor astăzi prin Documentul Botez-Euharistie-Ministerium (BEM)

încearcă, lăudabil, să ajungă la un consens cu privire la tainele respective690

.

Aşa precum am văzut, Biserica primelor veacuri insista permanent în catehizare şi nu

numai pentru înţelegerea tainelor, ci mai ales pentru acceptarea, primirea şi încorporarea

primitorilor în Hristos şi în Biserica Sa, iar până în 1054, Biserica şi-a păstrat unitatea

dogmatică, liturgică şi canonică mai ales prin taine691

. După Reformă s-a şters partea văzută

din cauza inovaţiilor apusene, păstrându-se numai simbolismul Botezului şi Cinei, iar în

lumea sectelor s-a accentuat ceremonialul primirii la altă credinţă şi intensificarea

prozelitismului şi pentru faptul că n-au mai avut taine ca să-i ţină legaţi de aceeaşi o credinţă,

un Domn şi un Botez. În faţa acestei situaţii, Consiliul Ecumenic al Bisericilor încearcă,

lăudabil, astăzi prin Documentul Botez-Euharistie-Ministerium (BEM) să ajungă la un

consens cu privire la tainele respective692

.



689

Vezi la Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Sf. Euharistie şi unitatea creştină, Ortodoxia, XIX 1967, nr. I, p. 54. 690



Ibidem.

pg. 102



Legată permanent de tradiţie, dar pusă în acelaşi fel permanent şi în faţa progresului, ea

s-a situat mereu pe aceleaşi poziţii, nerenunţând la tradiţie, şi căutând linia progresului din

necesitatea internă de a-şi duce misiunea ei în vreme şi din interesul menţinerii ei în

actualitate, în viaţă.

Aşa cum s-a spus, Dreptul canonic al Bisericii noastre este pentru Biserică numai un

auxiliar, dar un auxiliar indispensabil scopului ei, şi fără de care nu pot exista nici

organizarea şi funcţionarea comunităţilor ecleziale şi nici ordine juridică în Biserica. Însuşi

caracterul de instituţie al Bisericii este dat de legislaţia sa şi de toate actele sale cultice. Fără

această coloană vertebrală, care este dreptul canonic corpul viu al Bisericii nu poate să

trăiască, întreaga tradiţie canonică asigurându-i sprijinul şi forţa necesară să poată răspunde

în fiecare epocă nevoilor sale şi să se asigure unitatea dogmatică, liturgică şi canonică a

Bisericilor autocefale, ca membre ale Ortodoxiei ecumenice.

Iar modul canonic de administrare a sfintelor Taine, şi recunoaşterea drept valide sau

respingerea tainelor săvârşite de eterodocşi implică o serie de consecinţe doctrinare profunde

privind în mod deosebit chiar tainele iniţierii, consecinţe care au influenţă asupra întregii vieţi

a Bisericii Ortodoxe.

Dacă încercăm să schiţăm problemele principale în legătură cu validitatea Tainelor

săvîrşite de către eterodocşi, acestea ar fi:

1) Problema Bisericii însăşi, a Bisericii adevărate care nu poate exista decât în calitatea

de trupul mistic al lui Hristos, având prezent încontinuu pe Duhul Sfînt694

lucrător prin Taine

în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

2) Problema succesiunii apostolice. Ce anume defineşte succesiunea apostolică şi dacă

putem socoti Tainele valide acolo unde nu o găsim.

Mai mult decît atât, pentru a putea delimita sau trasa granitele Bisericii, este necesar să

ne ghidăm şi după criteriul succesiunii apostolice; unde o găsim, acolo şi este Biserica, unde

nu o găsim, nu este Biserica.

3) Problema intercomuniunii in sacris a credincioşilor care aparţin diverselor

confesiuni creştine. Intercomuniunea cerută atât de imperios de toate ramurile

protestantismului, neoprotestantismului, practicată de către romano-catolici la aşa zise ospeţe

euharistice ba chiar şi promovată de unii teologi ortodocşi695

.

4) Problema eventualei uniri a Bisericii ortodoxe cu alte confesiuni crestine, problemă

atât de actuală oricând, este şi ea printre acelea a căror soluţionare justă depinde în primul

rând de existenţa Tainelor lucrătoare şi în afara graniţelor Bisericii Ortodoxe.

693


Mir…, p. 56. 694

Fericitul Augustin spune: «Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, aceasta este Duhul Sfânt pentru

trupul lui Hristos, care este Biserica. Sf. Duh lucrează în toată Biserica, aşa cum lucrează sufletul în toate

mădularele unui singur trup». (Fer. Augustin, Cuvântarea 267, 4, 4, Migne, P. L., XXXVIII, col. 1231.) 695

Pr. Prof. Dr. Ion Bria Tratat de Teologie Dogmatică…, p. 215, 260.

pg. 103

5) Problema unui viitor Sinod Ecumenic, în sensul că membrii unui astfel de Sinod nu

pot fi în primul rând, decât episcopii cu succesiune apostolică; dar există oare episcopi cu

succesiune apostolică şi în afara Bisericii Ortodoxe?

La toate aceste întrebări şi la multe altele nu este cu putinţă a da răspunsul, fără să ne

clarificăm care sunt condiţiile pentru ca un ritual săvârşit într-o comunitate eclesială sau alta,

să aibă calitatea de Taină, prin care să lucreze harul Sfântului Duh696

.

Şi se desprinde concluzia că necesitatea prezenţei Bisericii în viaţa actuală a lumii, este

manifestată prin strădaniile depuse pentru o reînnoire a misiunii universale a Ortodoxiei în

formele epocii istorice actuale. În această perspectivă Biserica trebuie să asume viaţa lumii şi

a formelor sale în viaţa creştină, făcând ca fiecare creştin ortodox să fie pe deplin omul epocii

sale.








Ortodoxă,698







Cum potrivit Bisericii Ortodoxe, ereticii au pierdut succesiunea apostolică, deci şi

continuitatea preoţiei, tainele lor nu sunt valide, ei înşişi nemaifăcând parte din Biserică, iar

clericul care le va socoti totuşi valide este supus caterisirii700

. Şi în acest context problematica

rânduielilor şi normelor canonice privind primele trei Taine ale Bisericii numite Taine ale

iniţierii reprezintă fără îndoială un subiect important. Spre exemplu, deoarece astăzi există

mai multe confesiuni creştine, trebuie făcută distincţia între: botezul ortodox, care îl face pe

primitor membru deplin al Bisericii, şi botezul eterodocşilor701

, care, atunci când este săvârşit

în numele Sfintei Treimi, îl face pe primitor membru provozoriu al Bisericii până la primirea

deplină a credinţei ortodoxe702

şi dacă Botezul valid nu se repetă, un botez necurat - al

ereticilor - trebuie refăcut în forma validă703

.

Vorbind despre importanţa studiului Dreptului Canonic Bisericesc şi în mod special cu

privire la Tainele eterodocşilor din punctul de vedere al legislaţiei canonice răsăritene, este de

696

Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…,p. 306. 697


Mir…, p. 56. 698

Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea Apostolică…, p. 305-323. 699

N. Milaş, op. cit., vol. I, partea I, p. 261. 700

Ioan N. Floca, Canoanele… p. 35. Vezi şi can. 47, 68 ap.; 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec., 95 Trul.; 7, 8 Laod.; 1,

47 Vas.. 701

C. Drăguşin, Primirea eterodocşilor…, p. 282. 702


Ioan N. Floca, Canoanele…, p. 35. Vezi şi can. 46, 47, 49, 50 ap.; 8, 19 sin. I ec.; 7 sin. II ec.; 84, 95 Trul.;

32 Laod.; 48, 72 Cartag.; 1, 47, 91 Vasile cel Mare.

pg. 104

luat aminte şi următorul fapt: începând din secolul XIX şi până în zilele noastre, în teologia

ortodoxă se observă o anumită influenţă a scolasticismului occidental şi a modului de gândire

străine duhului Sfinţilor Părinţi, ceea ce a dus la unele confuzii doctrinare, liturgice şi

canonice. Pentru aceasta, imperativul vremurilor noastre este întoarcerea la izvoarele

teologiei din primul mileniu al crestinătăţii, întoarcerea la Sfintii Părinţi a căror învătătură, în

mod cît se poate de concentrat, este formulată în sfintele canoane ale Bisericii, care alcătuiesc

colecţiunea generală, fără deosebire, şi au obligativitate universală pentru toţi membrii

Bisericii. (...) Pentru că izvorul fundamental şi primar, pe care se bazează – canoanele, (s.n.) -

şi din care derivă toate, este Sfânta Scriptură şi Tradiţia704

- spunea în anul 1884 dr.Nicodim

Milaş.

La modul cel mai general, prin Drept canonic se înţelege astăzi dreptul religios creştin

sau dreptul Bisericii Creştine, în totalitatea sa, mai bine zis suma tuturor principiilor şi

normelor după care se conduce întreaga Biserică Creştină705

. De la câteva norme, suficiente

pentru comunităţile mici caracteristice Bisericii Primare, s-a ajuns de-a lungul secolelor la un

întreg ansamblu de reguli ce răspunde nevoilor din ce în ce mai complexe ale unei societăţi

din ce în ce mai vaste cum se prezintă astăzi Biserica.

Potrivit unui calcul simplu, descoperim că Biserica Ortodoxă a Răsăritului are în Codul

ei oficial un număr de 667 de canoane. Acestea sunt: Canoanele Apostolice, Canoanele

Sinoadelor Ecumenice, Canoanele sinoadelor locale şi Canoanele a 13 Sfinţi Părinţi.

Importanţa disciplinei Dreptului canonic i-a făcut pe teologi şi canonişti să susţină

reintroducerea acestei discipline în cadrul Facultăţilor de Drept şi în ţara noastră, mai ales că

aici, la noi, la Tomis, în secolul al V-lea a trăit, eruditul canonist, Sfântul Cuvios Dionisie

Exiguul (canonizat pe 2 noiembrie 2008 şi prăznuit pe 1 septembrie, prima zi a anului

bisericesc), cel care a predat Dreptul canonic şi într-o Facultate de Drept la Tomis şi care este

„Părintele Dreptului ecleziastic apusean”706

.

Misiunea Bisericii este să-i întoarcă la calea cea dreaptă pe cei rătăciţi, iar pe cei ce

trăiesc fără rânduială să-i facă să-şi îndrepte viaţa şi pe toţi să-i conducă la mântuire, iar

istoria dreptului canonic reaminteşte cum aproape întotdeauna a existat un anumit grad de

interferenţă al categoriilor şi al procedurilor între legislaţiile bisericească şi cele laice707

.

Această interferenţă a fost particular mai sensibilă în ceea ce priveşte influenţa dreptului

roman asupra dreptului canonic.

A afirma principiul laicităţii nu mai înseamnă astăzi, a nega libertatea religioasă sau de

conştiinţă. Mai mult, astăzi se recunoaşte libertatea credinţei, ca o măsură de salvgardare a

Statului cel puţin prin distincţia, vitală pentru acesta, dintre spaţiul religios şi spaţiul

politic.708

Incapacitatea creştinismului de a întâlni pe omul de azi - datorată mărginirii la apărarea

unor forme morale şi teologic-teoretice – nu ar fi cu putinţă de înlăturat fără Biserica Sa, in

care credinciosul îşi află integritatea în comuniunea cu Dumnezeu.

704

Dr. N. Milaş, op. cit., vol.I, p. 5. 705

I. N. Floca, Drept Canonic Ortodox…, vol. II, p. 55. 706

N. V. Dură, „Dreptul canonic, disciplina de studiu în Facultăţile de Drept din prestigioase Universităţi

europene, în: Analele Universităţii Ovidius Constanţa, Seria: Drept şi Ştiinte Administrative, nr. 1 (2007), p.

328-332. 707

I. N. Floca, Drept canonic ortodox…, vol. I, p. 70 708

L.-M. Harosa, op. cit., p. 91-100.

pg. 105

În contextul deosebit de azi, Biserica a revenit cu tot sufletul în viaţa poporului nostru,

unde a găsit dragostea şi credinţa, dar a găsit şi o realitate dezbinată de forţele potrivnice

ortodoxiei709

.

Situaţia actuală obligă pe teologii ortodocşi să actualizeze în duhul Sfinţilor Părinţi,

învăţătura eclesiologică a Bisericii primare celei nedespărţite din primul mileniu. Eclesiologia

fiind prin excelenţă o temă dogmatică, totuşi noi asistăm la o preocupare din ce în ce mai

activă în această direcţie a specialiştilor de Drept Canonic Bisericesc.

Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe, reflectând în mod concentrat, printre altele, şi

învăţătura eclesiologică a Sfinţilor Părinţi, rămân izvorul preţios de cercetare în domeniul

menţionat.

Aşa cum s-a arătat în lucrare, una dintre temele principale ale eclesiologiei ortodoxe,

reprezintă atitudinea pe care trebuie să o aibă Biserica faţă de Tainele săvîrşite în afara

graniţelor ei canonice. Potrivit Can. 46 ap. tainele ereticilor nu sunt taine – botezul şi celelalte

sfinte taine. Primind Botezul, persoana fizică dobândeşte capacitatea juridică de drept

canonic, devenind astfel subiect de drepturi şi obligaţii din punct de vedere canonic.

Pentru ajungerea la unitatea deplină între toate confesiunile creştine pe baza minimului

dogmatic sau, cu alte cuvinte, pe baza compromisului dogmatic, unul dintre obstacolele

principale a fost văzut tocmai în sfintele canoane înţelese şi practicate într-un anume fel de

toţi Sfinţii Părinţi. De aceea, nu este de mirare faptul că unii dintre teologii ortodocşi, fie nu

cunosc deloc legislaţia canonică a bisericii, fie văd sfintele canoane drept o expresie a

fanatismului, rigorismului excesiv, sau fundamentalismului lipsit de duhul dragostei

evanghelice. Aceşti teologi uită însă că Biserica fiind creată de Dumnezeu, este pentru

oameni expresia cea mai vizibilă a ordinii căci „Dumnezeu nu e al neorânduielii, ci al păcii”

(I Cor. 14, 33), iar dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe ecumenice au avut

întotdeauna drept scop respectarea învăţăturii de credinţă710


şi

canonice712


Pentru toate aceste considerente, cunoaşterea şi respectarea rânduielilor şi normelor

canonice pentru administrarea Sfintelor Taine ale Iniţierii rămâne o preocupare canonică

majoră a fiecărei Biserici autocefale.

În încheiere reamintim că un sinod comun celor două Biserici, ţinut la Constantinopol

în 879 - 880, a stabilit ca fiecare scaun (patriarhal) să-şi ţină vechile obiceiuri din tradiţia sa,

adică Biserica din Roma propriile ei obiceiuri, iar Biserica din Constantinopol pe ale ei, la fel

şi celelalte scaune din Răsărit (cf. Mansi XVII, 489 b).

De asemenea, prin canonul 7 Părinţii Sinodului III ecumenic au interzis, în mod

categoric, în acest sens, alcătuirea sau introducerea în Biserică a oricărui alt simbol „afară de

Simbolul niceo-constantinopolitan” şi supun pedepsei celei mai aspre pe cei ce îndrăznesc să

facă acest lucru. La fel „sunt supuşi pedepsei şi cei ce îndrăznesc să propună o doctrină

falsă. Ei voiesc să rămână întru toate neclintit şi nealterat numai Simbolul de credinţă niceo-

709

† DANIEL, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Misiunea teologiei ortodoxe astăzi, în Studii Teologice,

anul XLVIII, Nr. 3—4, julie — decembrie, 1996, Bucureşti, p. 11 — 12 710


Conform art. 41 din Regulamentul de procedură…, preotului care a săvârşit Sfânta Liturghie fără să facă



pg. 106

constantinopolitan şi exclud definitiv din Biserică pe toţi cei ce nu mărturisesc acest simbol,

recunoscând ca ortodocşi numai pe cei ce-l mărturisesc”713

.

După cum se ştie, dispoziţiile şi normele canonice referitoare la administrarea Sfintelor

Taine, sancţionate de Părinţii Bisericii la Sinoadele Ecumenice şi locale, au fost determinate

de necesitatea înlăturării unor practici necanonice şi a unor abateri de la doctrina canonică a

Bisericii primare. Prin această legislaţie canonică a Bisericii s-a urmărit însă să se dea şi un

caracter normativ, autoritativ şi unitar, tuturor practicilor şi rânduielilor canonico-liturgice din

întreaga Biserică creştină714

. Prin această legislaţie canonică s-a hotărât, de exemplu, ca cel ce

nu se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, să nu mai fie considerat membru al Bisericii; şi tot în

baza dispoziţiunilor acestei legislaţii s-a rânduit ca numai cel care a primit harul hirotoniei are

dreptul să săvârşească şi să administreze Tainele Bisericii.

Canoanele Bisericii Ortodoxe rămân aşadar un instrument perpetuu actual, singurul în

stare să ne călăuzească spre roadele cele bune şi plăcute lui Dumnezeu ale activităţii

clericilor, monahilor şi mirenilor în Biserică. Ele ne vor feri atît de exagerările şi extremele

neproductive, cît şi de compromisuri doctrinare.

Creştinismul este Religia mântuirii – obiective şi subiective – a neamului omenesc, iar

Sfintele Taine formează una dintre coloanele acestei zidiri a unei lumi noi715

. Însuşirea

personală a roadelor răscumpărării implică unirea şi comuniunea cu Hristos, deoarece Hristos

mântuieşte pe oamenii întrucât se extinde în ei, încorporându-i în Trupul său care e Biserica.

Administrarea Sfintelor Taine face parte din misiunea Bisericii şi din vocaţia preotului

de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. Biserica primelor veacuri insista permanent în

catehizare nu numai pentru înţelegerea tainelor, ci pentru acceptarea, primirea lor şi

încorporarea primitorilor în Hristos şi în Bisrica Sa, iar până în 1054, Biserica şi-a păstrat

unitatea dogmatică, liturgică şi canonică mai ales prin taine716

.

713

N. Milaş, op. cit., p. 157. 714

Pr. Asist. Nicolae V. Dură, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea sfintei taine a botezului…,

p. 594. 715

Pr. N. Chiţescu, Sfintele Taine…, p. 515 716

Diac. P. I. David, op. cit., p. 261.

pg. 107

BIBLIOGRAFIE.

TEXTE SACRE :

*** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi

adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului sprijinit pe

numeroase alte osteneli, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu binecuvântarea

şi prefaţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001;

*** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu

aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1975, 1989.

*** Sfânta Scriptură (Biblia), Ed. ÎPS Bartolomeu Anania. IBMBOR. Buc. 2002 şi Ediţia

(„clasică) a Sf. Sinod, Buc. 1991.

*** Aşezămintele Apostolice, trad. Pr. Prof. I. Mihălcescu, Cernăuţi, 1928.

*** Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. Ioan Demetrescu, Bucureşti,1908.

*** Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, vol. II,

1945, (reed. 2003).

*** Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, VII, 3 trad. rom. de Pr. C.

Iordăchescu, Iaşi, 1932.

*** Sfântului Dionisie (Pseudo) Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, Trad. rom. D.

Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.

*** Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic despre viaţa morală, despre cunoştinţa şi dreapta

socoteală duhovnicească, în Filocalia, trad. Pr. Dr. D. Stăniloae, Sibiu, 1947, vol. I.

*** Herma Păstorul, trad. Pr. D. Fecioru, în P.S.B., Vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979.

*** Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia la Matei IV, 4–5, în vol. „Scrieri, pt. a III-a, trad. D.

Fecioru, Ed. I.B.M.O., Bucureşti, 1994

*** Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad. Pr.

D. Fecioru, Bucureşti, 1987.

*** Învăţătură a celor 12 Apostoli, (Didahie), trad. Pr. D. Fecioru, PSB vol. I,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979.

*** Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, trad. D.

STĂNILOAE, Sibiu, 1948.

*** Sf. Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni, VII, 1; XII, 3, în Scrierile Părinţilor

Apostolici, trad. D. Fecioru, col. P.S.B., vol. 1, Ed. I.B.M.O., Bucureşti, 1979, p.

211, 213.

*** Simion al Tesalonicului, în trad. rom. tip. de Toma Teodorescu, cu titlul: Tractat asupra

tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, Bucureşti, 1865. (reeditare: vol.l,

2002).

pg. 108

*** Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea I, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii

la Cuvântări. Traducere de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune

al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, în Studii Teologice, XXXVIII

(1986), nr. 4, p. 113-116.

IZVOARE DE DREPT CANONIC :

*** Actul sinodal al Sfintei Biserici Ortodoxă Române Autocefale, B.O.R., CIII 1985, nr. 7-

8, p. 550-745.

*** Canoanele Bisericii Ortodoxe, însoţite de comentarii de Nicodim MILAŞ, trad. de

Nicoale POPOVICI şi Uroş Kovincici, Tipografia Diecezană, Arad, 1930-1936.

*** Canoanele Bisericii ortodoxe – note şi comentarii, arhid. prof. dr., Ioan N. FLOCA, Ed.

Arhiepiscopiei, Sibiu, 2006.

*** Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, text paralel latin-român, traducere şi editare de

Pr. Drd. Iuliu Vasile Muntean, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2001.

*** Constituţiile Apostolice, în vol. „Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu

Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad. de Pr. I Mihălcescu, Ec. Matei Pâslaru,

Ec. G. N. Niţu, vol. II, Chişinău, 1967.

*** Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1953, 1955.

*** Pidalion cu orânduire nouă şi tâlcuiri, trad. Zosima TÂRÂLĂ, şi Haralambie

POPESCU, Ed. Institutului de Arte Grafice „Speranţa, Bucureşti, 1933.

*** Pidalion (Cârma Bisericii), Bucureşti, 1992.

*** Pidalionul, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura „Credinţa strămoşească, Iaşi, 2007.

*** Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii

Ortodoxe Române, Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti,

1950.

*** Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele Apostolice, trad.

de Pr. Prof. Ioan Mihălcescu, Chişinău, 1928, şi Col. „Părinţi şi scriitori bisericeşti,

vol. I, Bucureşti, 1979.

*** Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, în Legiuirile

Bisericii Ortodoxe Române, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003.

LUCRĂRI GENERALE :

*** Carte de Învăţătură Creştină Ortodoxă, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune

al B. O. R., 1978;

*** CATEHISMUL BISERICII CATOLICE – Compendiu, Concordat cum originali,

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu şi Surorile Benedictine, Titlul original în limba

italiană: Catechismo della Chiesa Cattolica. Compendio, Libreria Editrice Vaticana,

Edizioni San Paolo, 2005. Catehismul Bisericii Catolice, ediţia a III-a, Arhiepiscopia

Romano-Catolică de Bucureşti, 2003.

pg. 109

LUCRĂRI DE SPECIALITATE :

BOROIANU, Prof. Dr. D. G., Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit aşezate după

chestiuni şi cu interpretări, Iaşi 1899, vol. I.

― Idem, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1809.

BRANIŞTE, Prof. Pr. Ene, Botezul şi Mirungerea ca taine ale iniţierii creştine, în B.O.R.,

LXXXVIII (1970), nr. 7-8, p. 674-677.

― Idem, Curs de Liturgică şi Tipic cu noţiuni de Artă creştină, Bucureşti, 1965.

― Idem, Cuvânt de învăţătură la Sfinţirea Marelui Mir, M.O., XXX 1978, nr. 7-9, p. 595

― Idem, Deosebiri interconfesionale cu privire la Sfintele Taine, în Ortodoxia, XI (1959), nr.

4, p.511

― Idem, Despre Sfântul şi Marele Mir şi Taina Mirungerii, B.O.R., XCVI 1978, nr. 5-6, p.

532.

BRANIŞTE, Pr. Prof. Ene, Rânduielile Bisericii Ortodoxe cu privire la Taina Botezului şi

Mirungerii şi explicarea lor, în Mitropolia Olteniei, 1969, nr. 3-4, p. 193-200.

― Idem, Sfaturi şi îndrumări pentru Duhovnici în vechile cărţi româneşti de învăţătură

pentru preoţi, M.O., an. VIII (1956), nr. 10-12, p. 616-627.

CABASILA, Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. de Prof. dr. Teodor Bodogae, Sibiu,

1946.

COTOS, Prof. Dr. Nicolae, Un document contemporan privitor la teoria şi practica Botezului

şi Euharistiei, M. A., an I (1956),nr. 3-4, p.264-267.

CRONŢ, Gh., Iconomia în Dreptul bisericisc ortodox, Bucureşti, 1937.

DAMASCHIN, Sf. Ioan, Dogmatica, art. IV, cap. 9, trad. Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1938.

† DANIEL, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Misiunea teologiei ortodoxe astăzi, în

Studii Teologice, anul XLVIII, Nr. 3—4, julie — decembrie, 1996, Bucureşti, p. 11

— 12.

DAVID, Diac. P. I., Călăuză creştină – Sectologie, Ed. Episcopiei Argeşului, Curtea de

Argeş, 1994.

DEHELEANU, Prot. Dr. P., Manual de Sectologie, Arad, 1948.

DRĂGUŞIN, Mgd. C., Primirea eterodocşilor în Biserică, Ortodoxia, IX (1957), nr. 2.

DRON, Pr. Constantin, Canoanele Apostolice, text şi interpretare, vol. I, ed. II-a, Bucureşti,

1933.

― Idem, Valoarea actuală a canoanelor, Bucureşti, 1928.

DURĂ, Pr. Dr. Ioan V., Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir în Biserica Ortodoxă Română –

secolele XVI-XIX, B.O.R., nr. 7-8, 1985, p.550.

DURĂ, Pr. Asist. Nicolae V., Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului

Botez; în Ortodoxia, XXXI (1979), nr. 3-4, p. 593-612.

pg. 110

― Idem, Dispoziţii şi norme canonice privind administrarea Sfântului şi Marelui Mir pe

teritoriul ţării noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române de-a

lungul secolelor, M.M.S., LVII 1981, nr. 1-3, p.40-57.

― Idem, „Dreptul canonic, disciplina de studiu in Facultatile de Drept din prestigioase

Universitati europene, în: Analele Universitatii Ovidius Constanta, Seria: Drept şi

Ştiinte Administrative, nr. 1 (2007).

― Idem, Legislaţia canonică a Sinodului al II-lea Ecumenic şi importanţa ei pentru

organizarea şi disciplina Bisericii, G.B., XL 1981, nr. 6-8.

― Idem, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Sfintei Euharistii; în Glasul

Bisericii, XXXVIII (1979), nr. 7-8, p. 791-804; în Ortodoxia, XXXIII (1981), nr. 1,

p. 73-94.

― Idem, Rânduieli şi norme canonice privind administrarea Mirungerii. Sfinţirea Sfântului

Mir pe teritoriul românesc, expresie elocventă a stării de autocefalie a Bisericii

române de-a lungul secolelor; în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, LVII (1981), nr.

1-3, p. 39-57.

FLOCA, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Note şi comentarii, Sibiu,

2005.

― Idem, Dispensa în Dreptul bisericesc, S.T., VII (1955), nr. 1-2, p. 115.

― Idem, Drept Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, vol. I, II,

E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990.

GHEORGHESCU, Arhim. Chesarie, Învăţătura ortodoxă despre iconomia dumnezeiască şi

iconomia bisericească, S.T., S. II-9 XXXII (1980), nr. 3-6, p. 457-458.

GIBĂ, Drd. D. Gheorghe, Taina Mirungerii, Studiu canonic interconfesional, Ortodoxia,

1988, nr. 4, p.104-111.

HAROSA, L. - M., „Regimul constituţional al cultelor în Statele Uniunii Europene. O

persectivă comparată, ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004.

IVAN, Prof. dr. Iorgu D., Abaterile papalităţii de la organizaţia canonică a Bisericii,

Ortodoxia, VI (1954), nr. 4, p. 475-506;

― Idem, Curs de drept bisericesc, mss. Vol. II.

― Idem, Pravila Mare de-a lungul vremii. S.T., an IV (1952), nr. 9-10, p. 580-609.

― Idem, Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir, M.A., XI 1966, p. 524.

MIHĂLCESCU, Ioan, Dogma Soteriologică, Bucureşti, 1926.

MILAŞ, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii vol. I, II, partea 1,

trad. Uroş Kovincici şi dr. N. Popovici, Arad, 1930.

MOISE, Pr. V., Botezul pruncilor, MMS, XLVI (1970), nr. 7-8, p. 406-422.

MUNTEANU, Mgd. Alexandru Armand, Rânduiala şi explicarea Botezului şi a Mirungerii

după scrierile literaturii patristice, G.B., Nr. 11-12, Nov.-Dec., 1960, p. 953,

NICOLAESCU, Diac. Prof. N., Cele patru Evanghelii dovada pentru folosirea pâinii dospite

la Sf. Euharistie, în S.T., III (1951), nr.9-10, p. 552-558.

PETREUŢĂ, Pr. Ioan, Botezul eterodocşilor, Mitropolia Banatului, XIII (1963), nr. 12.

― Idem, Rudenia spirituală, Arad, 1941.

pg. 111

SACHELARIE, Ieromonah Nicodim, Pravila bisericească, Editată de Parohia Valea

Plopului, Jud. Prahova, 1999.

SCHMEMANN, Alexander, Euharistia Taina Împărăţiei, traducere din limba rusă de Pr.

Boris Răduleanu, Bucureşti, Editura Bonifaciu, 2003.

― Idem, Pentru viaţa lumii. Sacramentele şi Ortodoxia, trad. de Pr. Prof. Dr. Aurel Jivi, Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 2001.

SÂRBU, Pr. Prof. Corneliu, Sf. Euharistie şi unitatea creştină, Ortodoxia, XIX 1967, nr. I,

p.54.

― Idem, Sfintele Taine şi ierurgiile Ortodoxe în prezentarea protestantă, M.O., XVIII 1966,

nr. 7-9, p. 706-714.

STAN, Pr. Prof. dr. Liviu, Succesiunea Apostolică, S.T., VII (1955), nr. 5-6, p. 305-323.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, EIBMBOR, vol.2,

Bucuresti-1997, vol. 3, Bucureşti, 1978, 1996.

STREZA, Pr. Drd. Liviu, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox şi în cel catolic, Studiu

comparativ, S.T. Nr. 9-10, 1973.

― Idem, TainaMirungerii în Biserica Ortodoxă şi în Bisericile Vechi-Orientale, în „ORT.,

Anul XXXIX(1987), nr. 2, p. 62-83;

VASILESCU, Gh., Sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir la Patriarhia Română, în rev. „BOR,

nr. 4–5/1993, p. 7–20.

VINCENZO, Prof. del Giudice, Nozion di diritto canonico, Milano, 1970, 1979.

VINTILESCU, Pr. Prof. Petre, Binaţia Liturghiei, în S.T., V (1953), nr.3-6.

― Idem, Liturghierul explicat, Bucuresti, 1973,1998.

ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, O practică greşită la săvârşirea Sfântului Botez, în rev.

Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1966.

RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ

Documents

Transcript of RÂNDUIELI ŞI NORME CANONICE PRIVIND ADMINISTRAREA TAINELOR DE INIŢIERE CREŞTINĂ