Radu Herjeu - Printre rânduri

PPrriinnttrree rrâânndduurrii

Printre rânduriRadu H

erjeu

Interviuri realizate cu per-sonalităţi culturale româneştiremarcabile în cadrul emisiunilorPrintre rânduri, difuzate deAntena 1 în perioada 1996-1999.


erjeu

11

Radu F. Alexandru Dramaturg

S-a născut la Bucureşti, la 12 iulie 1943.A absolvit Facultăţile de matematică, filosofie şi regie-

teatru.Debutează editorial în 1971, cu un volum de schiţe şi

nuvele, „Cu faţa spre ceilalţi“.Debutează în dramaturgie în 1974, cu piesa „Umbrele

zilei“ la Teatrul Victor Ion Popa din Bârlad.Scrie multe alte piese de teatru, jucate pe scenele româneşti

de prestigiu.Scrie scenarii de film pentru peliculele lui Dinu Tănase,

Alexa Visarion şi Dan Piţa.Primeşte Premiul de dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor

din Bucureşti pentru piesa „O şansă pentru fiecare“ (1979),Premiul Camil Petrescu al Ministerului Culturii şi PremiulUniunii Scriitorilor în 1995 pentru „Nimic despre Hamlet“.

Este director executiv al Fundaţiei Forumul pentru stareaculturii.

În 1996 este ales senator pe listele PD iar în 2000 estereales, de această dată, pe listele PNL.

Radu Herjeu: De ce Radu F. Alexandru?Radu F. Alexandru: Radu F. Alexandru este pseudonimul literar al lui

Feldman Radu Alexandru. Este o poveste lungă dar mai bine spus veche,care datează din momentul în care, june student la facultate de matematică,îmi petreceam foarte multe ore in biblioteca Teatrului Naţional şi în alte bib-lioteci unde deprindeam o meserie care nu avea, practic, nici o legătură cucea ce studiam în facultate. Am devenit scriitor, realmente, într-o evoluţieneprovocată, neimpusă în nici un fel de ambiţie ci, realmente de o necesi-tate şi, aminteam de biblioteca Teatrului Naţional, directorul bi-bliotecii eraun nume de referinţă în istoria teatrului românesc, domnul Ioan Masof, unuldintre marii teatrologi, unul dintre marii iubitori şi marile arhive vii, câttimp a trăit, ale teatrului naţional.

Eram singurul cititor constant în bibliotecă Teatrului Naţional şi intrigat,până la urmă, m-a întrebat cine sunt, ce caut acolo, şi i-am spus să sunt stu-dent la matematică, că-mi place teatrul, că am început să scriu teatru dar cătrebuie să învăţ, trebuie să citesc.

M-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus că Radu Feldman şi în secun-da următoare mi-a spus Câmpeanu, şi eu nu am înţeles ce înseamnă şi mărog, în câteva clipe am realizat că era traducerea Feldman din germană,omul câmpului, Câmpeanu în româneşte.

Întâmplarea face că sunt nepotul unui om care înseamnă un nume deprestigiu în literatura românească, I. Peltz. Tot întâmplarea face că, acum,Muzeul Literaturii Române a comemorat centenarul naşterii sale. A fost unfoarte mare scriitor, un om care a cunoscut şi a potenţat ca nimeni altul înliteratura română lumea evreiască şi a fost un om care a avut poate orgo-liul, trufia, ca într-o perioadă tulbure în istoria ţării noastre să-şi păstrezenumele şi să nu apeleze la un pseudonim. Niciodată nu mi-a reproşat, nu amavut o discuţie asupra numelui cu care să debutez şi să semnez în literatură.N-aş spune că în cazul Peltz a fost numai orgoliu, era un om care proveneadintr-o familie cu o puternică educaţie evreiască, cu studii, să spunemrabinice ş.a.m.d.; eu provin dintr-o familie evreiască bucureşteană în careacest sentiment al apartenenţei, să spunem, la iudaitate, era absolut semni-ficativ, nu am fost crescut deloc în spiritul iudaităţii. Aş putea să spun că amdevenit evreu mult mai târziu, în momentul în care am înţeles că ţi se potface reproşuri, sau poţi fi acuzat, mai bine zis, nu că am devenit evreu ci cămi-am asumat conştient apartenenţa. Am spus da, din acest moment suntevreu, nu pentru că sunt copilul unor evrei ci pentru că ăsta sunt şi nu amnimic să-mi reproşez sau să ascund.

Poate să pară un paradox sau poate mă veţi întreba că „dacă n-aveţi


erjeu

13

nimic de ascuns de ce semnaţi cu un pseudonim literar?“. Cele două lucrurinu au nici un fel de legătură, nu am ascuns niciodată, am debutat foartetânăr, într-un moment în care nu dădeam mare importanţă acestor lucruri şimarturisesc că nici nu se punea problema în nici un fel cum te cheamă saudacă aparţii sau nu unei minorităţi. Acest lucru a devenit o problemă, para-doxal, în România, abia după decembrie '89; trebuie să mă corectez imedi-at, de fapt nu paradoxal, este momentul în care libertatea obţinută permiteexprimarea tuturor sentimentelor şi resentimentelor. Asta este pe scurt isto-ria acestui F a lui Radu F. Alexandru, un pseudonim literar al lui FeldmanRadu Alexandru

R.H.: Domnule senator, aţi pomenit deja că aţi absolvit Facultatea dematematică, aţi făcut Filosofia şi apoi şi cursuri postuniversitare de regie deteatru. Au fost acestea semnul unei căutări?

R.F.A.: Sigur că da, au fost semnul unei căutări şi a fost nevoia unuiprogram, nevoia de rigoare. În facultate, sigur, erau materii total nesemni-ficative, să spunem istoria P.C.R., un examen la Facultatea de filosofie încare trebuia să reţii exact ziua, luna, anul apariţiei unui ziar ş.a.m.d, exer-ciţii stupide de forţare a memoriei, dar vreau să spun că, în pofida unor vocimai vehemente, chiar în anii comunismului au fost la facultatea de filosofienişte adevăraţi profesori, intelectuali de la care aveai ce să înveţi. Ulteriorregia de teatru am făcut-o după ce încercasem şi ipostaza de regizor, dar mise părea că autodidactul este una şi omul care stă cu un caiet şi un creion înmână şi ia notiţe de la maestru este altceva şi din respect pentru valoarem-am pus din nou în banca de student.

R.H.: Are şi teatrul rigoarea sa? Aţi putea să vă desfăşuraţi mai liber?R.F.A.: Da şi nu. Din punctul meu de vedere, cel mai mult am avut

nevoie de teatru datorită dialogului, dar nu numai dialogului de pe scenă,dintre personaje, dar ce este absolut extraordinar în momentul în care eştiprezent cu o piesă pe scenă este relaţia care se stabileşte cu tine, între tineşi sală, între tine şi fiecare spectator. Am fost un bun spectator al pieselormele, urmărind cu mare atenţie, măcar în egală măsură, ce se întâmplă pescenă şi ce se întâmplă în sală.. E important fiecare cuvânt care se rosteştepe scenă, fiecare gest, fiecare privire nu este decât o clapă sau o coardă aunui instrument foarte sensibil, care imediat rezonează în sală, şi-ţi poţi daseama clipă de clipă cât şi cum merge cu tine spectacolul şi în fapt fiecaredintre noi, indiferent că scrie teatru, proză sau poezie, de fapt nu facemaltceva decât să căutăm acel interlocutor, acel semen al nostru căruia să neîncredinţăm; nu este decât o experienţă, un prea plin, care simţi nevoia să-lîmpărtăşeşti pentru confirmarea, pentru dialogul de care vorbeam. Şi aces-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

14

ta este motivul pentru care, după ce am debutat cu proză şi după ce eram înplanul editorial cu un roman care era deja jumătate parcurs, am spus nu…şi aşa am trecut de la teatru la scenariu de film, care, de asemenea, înseam-nă o permanentă relaţie şi cea mai directă cu omul.

R.H.: O să ajungem şi la film, vreau să vă întreb dacă simţiţi că existăcuvinte născute pentru a fi rostite pe scenă?

R.F.A.: Este foarte bună întrebarea. Este o întrebare care mă surprinde,nu ca să vă flatez, dar este acel lucru pe care ajungi la un moment dat să-ldescoperi. Spuneam la început, când vorbeam de orele petrecute în fostabibliotecă a Teatrul Naţional, unde acum este Odeonul, hotelul Majestic, demeseria de care o deprindeam; este o meserie pe care este foarte importantsă ştii să o stăpâneşti.

Citeam într-un interviu cu un mare artist, Ray Charles, care spunea:„Am ajuns la vârsta la care ştiu tot ce se poate scoate dintr-o notă“, dar aşaşi cuvântul, trebuie să ajungi să-l simţi cum intră în gura actorului. Existătexte interesante la lectură şi aici mi-aş permite această paranteză de noto-rietate în dramaturgia românească: destinul nefericit ca autor al lui Blaga,un mare filozof, un mare poet, un mare scriitor, un om care visa să se vadăpe scenă; textele lui la lectură sunt nişte texte care îţi oferă mari satisfacţii,dar care pe scenă nu au forţă, nu portează, nu creează acea premiză de spec-tacol, asta nerealizând că piesele nu au avut reprezentări interesante, darniciodată dramaturgia lui Blaga n-a fost la nivelul lui, tocmai pentru căîncărcată de idei, este sufocată de o încărcătură prea mare de substanţă.Cuvântul este un purtător de mesaje, de semnificaţii şi acea expresie asupracăreia revin „îmi intră bine cuvântul replică în gura proprie actorului“exprimă întâlnirea cu un text care într-adevăr este gândit pentru scenă.Pagini minunate de proză pe care le dai unui actor să le citească, nu se potspune pe scenă. Şi nu o dată, şi la teatru şi la film, actorul recompune tex-tul, nu din lipsă de respect faţă de dramaturg ci din nevoia de a obţine aceacursivitate. Este foarte important să decupezi, să poţi asambla acel cuvânt,care în exprimare cea mai directă şi cea mai limpede să poată să percutezeşi să ajungă la spectator.

R.H.: Ascultând aceste cuvinte, din sală, aţi simţit vreodată nevoia să leschimbaţi, să rescrieţi?

R.F.A.: Mi s-a întâmplat să fiu în sală şi să-mi dau seama că replica nusună bine, că actorul a modificat într-un mod nefericit, neinspirat replica,dar în general, îmi îngădui să spun că am fost considerat şi apreciat ca unbun dialoghist, o profesie care se practică independent de cea a autorului, ascenaristului, în general, repet, am primit o notă bună la dialog.


erjeu

15

R.H.: Aţi fost vreodată dezamăgit de reacţia publicului?R.F.A.: Se întâmplă să-ţi dai seama că baţi la o uşă şi ţi se dechide o altă

uşă. După '89 am scris o piesă care a şi ajuns pe scenă în două spectacoledeosebit de interesante, atât la Teatrul Naţional din Bucureşti cât şi laTeatrul Naţional din Timişoara „Nimic despre Hamlet“; piesa a fost recep-tată aşa cum mă aşteptam, cu foarte multă disponibilitate; este o piesă de ofactură complet diferită de ce am scris până acum; există riscul unui excesde subtilitate, a unor nuanţe care pot să scape, fac o afirmaţie care poate artrebui susţinută pentru că sigur, să spui că este un exces de subtilitate... gale-ria marilor autori care au fost prezentaţi în spectacole antologice pe sceneleromâneşti este atât de mare încât să vă spun că „poate a fost prea subtil“ estenepotrivit. Când „prea subtil“ mă refer la un gând, de fapt, neexprimatfoarte limpede sau nu suficient susţinut de ce se întâmplase până atunci.Sigur că sunt şi situaţii de felul acesta dar în general, îmi permit să spun că,fără să fiu un autor facil, înţelegând prin asta autorul de cârlig, autorul depoantă, am avut un public cu care ne-am recunoscut reciproc la întâlnirilepe care ni le-am dat.

R.H.: Credeţi că teatrul trebuie să reflecte realitatea sau să o refacă? Săo remodeleze, să o facă mai uşor de acceptat!

R.F.A.: E interesant ce mă întrebaţi si interesant nu pentru că invitatultrebuie să spună la un anumit interval de timp gazdei „interesant“ ci pentrucă veniţi pe două teme pe care, chiar cu puţină vreme în urmă am discutatcu Dan Piţa, un regizor cu care am făcut „Omul zilei“, un film din 1996, şiun vechi prieten, care mi-a spus să facem un film despre mineriade. S-auspus că pe mine bucuriile acestea nu mă mai interesează sub nici o formă,cum să spun... senatorul Radu F. Alexandru se simte dator să se implice atâtcât se poate, scriitorul nu. Asta ar fi un răspuns şi la piesa „Nimic despreHamlet“ - o piesă, prin excelenţă, de actualitate. Şi iarăşi vorbesc de expe-rienţa inedită, ca factură şi nu ca abordare a realităţii, pentru că relaţia meacu realitatea a fost până în '89 o relaţie contractuală, eu consideream cădatoria mea era să lupt cu cuvenita autoironie faţă de mine, faţă de aceastărealitate. Era una dintre capcanele care eu consider că trebuie sau puteau fiasumate dar care reducea la o fantă, la o gaură de cheie luneta prin carevedeam lumea. Se întâmplă să citesc piese de teatru, să văd filme dedinainte de '89, de frumuseţi desăvârşite, şi să mă gândesc şi să-mi spun:„Radu, tu niciodată nu te gândeşti măcar, să scrii despre un asemeneasubiect“. Pentru mine priorităţile erau cele cazoniere, cotidiene… „râd demine“, mi se părea că aia era datoria mea.

Am văzut un film foarte frumos „Amanţii“ cu Faye Dunaway şi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

16

Marcello Mastroiani, cu o poveste banală şi extrem de omenească, cu douăpartituri susţinute de doi mari actori şi atunci mi-am spus: „De ce nu te gân-deşti la aşa ceva? La Romeo şi Julieta?“. Varianta cea mai bună la noi era„Tanţa şi Costel“, cu tot respectul faţă de minunatul scriitor care a fostBăieşu, ca să nu mai vorbesc de cei doi actori mari care au fost CocaAndronescu şi Octavian Cotescu, totul la noi era schimonosit de lumea încare trăiam.

Acum, revenind, sigur că realitatea până la urmă ne influenţează, ne ten-tează, dar eu cred că scriitorul poate să-şi scoată respectuos pălăria în faţarealităţii şi să încerce şi altceva, altceva în care nu mai poţi pune întrebareacare mie, mi s-a pus cu atâta insistenţă după premiera filmului „Omul zilei“:cine este omul zilei, cine este Ştefan Iordache? Desigur, e un gen de filme,dar mai există şi „Moarte la Veneţia“ şi alte filme pe care vreau să le scriuşi să le fac.

Acum lucrez la un alt scenariu de film în care nimeni nu va mai fi ten-tat să pună întrebările astea, este un film complet de altă factură, este unfilm dramatic, psihologic, în care spectatorul, în orice punct al globului s-arafla, n-ar avea nici un fel de dificultate să înţeleagă ce se întâmplă pe ecran.

R.H.: Eu cred că avem nevoie şi de astfel de filme. De fapt cine-matografia românească a avut şi filme de artă care au evadat din cotidian,din cotidianul românesc să spunem.

R.F.A.: Mai ales ecranizările, care au fost filme chiar minunate.Neşansa noastră, pe de o parte, că nu am ştiut să le vindem, asta este oneşansă subiectivă, şi pe altă parte este neşansa că intrăm într-o concurenţăcu un monstru care se numeşte filmul american, care copleşeşte, înghite cao reptilă tot, toatele pieţele. Dar regizorii, operatorii, scenografii, compozi-torii noştri sunt minunaţi, iar actorii noştri nu au nici un complex faţă denimeni. Dar asta înseamnă, dincolo de artă, înseamnă industrie, foarte mulţibani. Noi în momentul de faţă ne zbatem să facem un film pe an.

R.H.: Domnule senator, reuşiţi să scrieţi o piesă fără ca vreun personajsă semene cu dumneavoastră?

R.F.A.: Nimic nu este mai tentant decât un truism sau un clişeu… Da,sigur că da, reuşesc asta pentru că aşa cum cred că şi dumneavoastră vi seîntâmplă, şi celor care poate au acum bunăvoinţă şi timpul să ne asculte, nuodată ne surprindem pe noi într-o relaţie de surprindere faţă de noi. Eu nuştiu ce este prin excelenţă Radu F. Alexandru; dacă dumneavoastră ştiţi prinexcelenţă care este Radu Herjeu... Sălăşluiesc foarte mulţi în noi, pe de oparte, pe de altă parte suntem în permanent contact cu foarte multă lume.Fiecare dintre ei, cei pe care-i întâlnim sau cei la care doar ne gândim, îşi


erjeu

17

lasă o amprentă undeva într-un subconştient. Eu nu cred că numai mie mise întâmplă. De foarte multe ori stau de vorbă cu interlocutori invizibili,adică suntem ca o oglindă sferică care în permanenţă absoarbe chipuri,întâmplări. Toate aceste lucruri, în momentul în care ajungi să lucrezi piesasau scenariul de film, vin undeva din adânc, din zona aceea care dă până laurmă bogăţia vieţii noastre, adică această experienţă de viaţă atât de impor-tantă pe care mulţi dintre noi ajungem să o valorificăm, ce înseamnă întâl-nirile, sau întâlnirile care nu sunt consemnate undeva într-o agendă, întâl-nirile alea pe care le urmăresc chiar în sub conştient. Am reuşit de multăvreme să scap de presiunea lui Radu F. Alexandru ca personaj, am trecuttotalmente, ca oricare dintre cei pe care trăiesc în această lume a ficţiunii,prin acea fază în care nu făceam decât să ne confesăm la persoana întâia saula persoana a treia, sub un alt nume. Am ajuns în momentul în care am scrisacea pagină în care nu existam decât ca condei şi de atunci sunt eliberat deorice formă de narcisism conştient sau inconştient, declarat sau nu, în aşafel încât nu mă ascund sub un alt nume. Cu toate că în piesa de care vor-beam, „Nimic despre Hamlet“, este un personaj prin care într-un moddeclarat fac o serie de aprecieri, sau, mai bine zis, am construit acel personajca un altul ego sau un purtător de cuvânt, o experienţă foarte personală pecare ţinem să o supune dezbaterii publice. Un personaj care s-a şi bucuratde o interpretare de excepţie, Tomi Cristin, la Teatrul Naţional din Bucureştişi care a fost extrem de acceptat de spectatori.

R.H.: Domnule senator, doresc să ştiu dacă există o diferenţă de con-struire a unui scenariu de film faţă de teatru şi nu neapărat tehnică, mă referşi la acel mod de a transmite mesajul.

R.F.A.: Da, este o mare diferenţă, diferenţă care face ca scenariul,respectiv, filmul să fie foarte tentant. Teatrul, de regulă, se exprimă princuvânt, poţi să ai o scenă extrem de tensionată în care, în momentul acela,cuvântul a rămas undeva suspendat în aer; teatrul îţi permite confruntareaputernică, îţi permite detaliul, îţi permite privirea, acel gest care în primulrând din sala de teatru eventual poate fi perceput, dar nu şi în rândul 10 sauîn fundul sălii, sau la balcon. Ecranul îţi permite o intimitate cu actorulextrem de importantă şi atunci totul se apropie ca într-o lupă în care pătrunziîn fizionomie, pătrunzi în expresie, în sufletul interpretului. Pe urmă estefoartă importantă plastica în film, este foarte importantă muzica, este foarteimportant montajul, adică, în permanenţă îl construieşti în aşa fel încâtrelaţia cu spectatorul să fie cea dorită. Şi atunci lumea este mai amplă, maibogată, este mai vie şi în final mesajul, despre care spuneaţi dumneavoas-tră, este mai penetrant. Tot ceea ce se încearcă în domeniul tehnic, în aşa fel

Printre rânduriRa

du H

erje

u

18

încât în momentul în care stai în fotoliu în sala de cinematograf să ajungi săsimţi până şi mirosul, nu este ca să-ţi pună în loc de 5 dolari, 10 dolaripreţul, ci realmente să fii în miezul poveştii, povestea să te înghită, să tecopleşească, sunt lucruri care sunt extrem de importante. Gândiţi-vă doaratât. Lacrima, acea picătură care vine exact din adâncul sufletului inimii, câtpoate să spună fără nici un fel de cuvânt şi ce greutate are pe ecran şi cât denesemnificativă se pierde pe seama unui teatru. Este un discurs rostit chiarla urechea şi la sufletul spectatorului. Este mai puternic, este mai percutant.Acesta este avantajul celui care gândeşte povestea. Există şi un dezavantajpe care trebuie să ţi-l asumi. Istoria cinematografului reţine, cum poate estefiresc, numele actorului, al regizorului, dar rareori al scenaristului. Nimeninu o să-ţi spună „Du-te la Scala, că este un film scris de …“.

R.H.: Reuşiţi să receptaţi la fel de bine reacţia publicului dintr-o sală decinema ca şi în sala de teatru?

R.F.A.: Sigur că da. Simţi din prima clipă cum merge publicul cu tine.Eşti puternic mediat între tine autor (din punct de vedere al scenariului) şispectator, dar se simte în permanenţă şi e minunat când el vine cu tine.

R.H.: O să facem o trecere bruscă acum, la cea de-a doua activitateimportantă a dumneavoastră şi anume, politica şi o să vă întreb de ce aţi tre-cut din sala de de teatru în sala parlamentului, mă rog, din sala de teatru ade-vărat....

R.F.A.: Şi ăsta ar fi un subiect care ar necesita o explicaţie mai amplă.Aţi reuşit chiar de la prima întrebare să-mi cereţi indirect explicaţii maiample. Eu nu am trecut din sala de teatru în sala parlamentului. Intrarea înpolitică eu n-am făcut-o condiţionată cu un loc în parlament, cum seobişnuieşte. Pot să spun că m-am trezit în politică fără să am sentimentul,dorinţa să intru în politică. A fost o solicitare de a lucra în domeniulMinisterului de Externe, pe urmă a venit o propunere din partea lui DorelŞandor, care conducea un departament interesant din cadrul guvernului. Elm-a invitat să intru în echipa lui şi să mă ocup de ceva care se numea„Imaginea şi relaţia cu diaspora“, sectoare, domenii în care mi se părea căpot să răspund cu onestitate invitaţiei care mi s-a făcut, deci am intrat înceva care înseamnă răspuns la ofertă imediată. Eu cred că nu este lipsit desemnificaţie … am avut la filosofie un profesor, un psiholog de mâna întâi,este vorba de profesorul Trăsnea cu care am dat două examene pe carele-am luat cu notă maximă. Nu era important că le luasem cu notă mare,important era expresia interesului meu faţă de materie. Când am intrat înlucrul ăsta eram un om care citisem, ştiam, dar se putea spune că citeşti şiştii, pentru că este foarte important ce citeşti şi ştii, dar este foarte impor-


erjeu

19

tant aici şi practica, ceea ce faci. Poţi să fi un excelent om de bibliotecă,omul politic presupune o relaţie directă cu realitatea de care vorbeam şi cuoamenii.

Am ajuns să cunosc oameni care chiar făceau politică, care se impu-seseră ca personalităţi în politică, asta se întâmpla deja în '90 când totul erafoarte confuz. Nu am avut nici un gând clar să mă afirm. Când mi s-a pro-pus în '92 să candidez pe o listă am spus „da“ cu emoţie, nu cu găndul laexamenul pe care urma să-l dau, ci la faptul că cineva mă vede apt pentru aface faţă unei asemenea posturi. Mi-au lipsit două mii de voturi ca să facparte din parlamentul constituit în '92 dar am rămas într-adevăr în viaţapolitică.

Dacă ar fi să dau un răspuns arogant şi cu o notă de infatuare pe caren-o practic niciodată, aş spune că de fapt, şi în viaţa politică ai de-a face cunişte personaje care nu aşteaptă decât, cum să spun, să fie mişcate, ca să nuspun manipulate, şi că experienţa de teatru este foarte utilă în viaţă politicăşi că o oarecare cunoaştere a psihologiei umane este folositoare. Dar ar fi unrăspuns trivial şi ar fi un răspuns care nu are nici un fel de legătură cu moti-vaţiile reale. Cel mai pregnant sentiment, atunci poate nu-l conştientizam,acuma îl pot invoca ca motivaţie a prezenţei mele în viaţa politică, ceea ceînseamnă în fapt un sacrificiu. Aici aş vrea să revin o clipă. În general, noiparlamentarii suntem priviţi ca nişte mari profitori ai tranziţiei. Nu vreau săstorc nimănui nici un fel de lacrimi sau sub nici o formă n-aş vrea să oftezecineva: „vai, bieţii de ei…!“. Este o muncă grea, este o muncă care pre-supune o renunţare, o despărţire în bună parte de viaţă de familie, în bunăparte ca să nu spun în totalitate, de tot ce însemna până atunci pasiune, pre-ocupare şi asta este în fiecare zi, de dimineaţa până seara, într-o tensiunemare şi cu o răspundere foarte mare, dacă vrei să o faci serios, dacă vreirealmente să mergi pe stradă, acolo unde ai fost ales şi să nu te gândeşti căte opreşte cineva şi-ţi spune: „Nu ţi-e ruşine?“. Pentru că acel cineva ar aveatot dreptul pentru că el ţi-a dat votul. Eu sunt parlamentar de Timiş, ceea cedin punctul meu de vedere înseamnă un privilegiu, o onoare, nu pentru căneapărat „Banatu-i fruncea-n toate“ ci pentru că realmente este o zonă încare oamenii sunt foarte exigenţi cu ei şi cu cei pe care-i reprezintă. Şim-am angajat la un lucru pe care nu pot să-l tratez decât cu totală seriozi-tate şi dăruire. Eu, săptămână de săptămână, sunt acasă, acolo şi atunci nueste foarte uşor. Am închis această paranteză, pentru că simţeam nevoia săo fac, neignorând nici o clipă greutăţile celei mai mari părţi din populaţiaţării, dar îmi permit chiar să vă sugerez, poate odată, o discuţie, nu cu mine,nu neapărat cu mine sau aş participa cu mare plăcere şi eu o la discuţie în

Printre rânduriRa

du H

erje

u

20

spiritul emisiunilor pe care le face Antena 1: „Adevărul despre viaţa de par-lamentar“. Dar, revenind, sentimentul care mă ţine este acel sentiment căpoţi să faci ceva, sigur că nu în totalitate, sigur că nu sunt lucruri care suntsuficient să ţi le pui în minte ca să le reuşeşti, sigur că din foarte mulţioameni, persoane fizice, întreprinderi, situaţii în care sunt implicaţi, nutoate înseamnă izbânzi şi lucruri care şi-au găsit rezolvarea. Ar fi prea sim-plu ca tot ce declarăm să facem să aibă câştig de cauză, dar e important fap-tul că poţi să faci ceva, să influenţezi într-un fel mersul unor lucruri. Vă dauexemplul cel mai banal - am fost invitat la un post de radio din Timişoara -una dintre observaţiile făcute pe linia de telefon venea din partea unei tinerecare întreba de ce nu se bucură în continuare de acea indemnizaţie, chiardacă a împlinit 18 ani şi este încă pe băncile şcolii, chiar dacă indemnizaţiaeste simbolică, dar care îţi permite măcar o carte, sau un spectacol. Mi s-apărut perfect întemeiată, am preluat această idee, a devenit un subiect deiniţiativă parlamentară, am găsit sprijinul minunat al ministrului Athanasiu,astăzi este lege. Începând din acest an, copiii care au depăşit vârsta de 18ani şi sunt încă elevi, primesc în continuare această indemnizaţie.

În măsura în care eşti conştient că sunt oameni care au nevoie de tine şicred în tine, care te îndatorează foarte mult mărturisindu-ţi aceastăîncredere, atunci stai şi rămâi în continuare acolo. Deci, trecerea s-a făcutîntr-un mod care a ţinut absolut de întâmplare, prezent într-o situaţie, în-tr-un anumit context în care cineva a spus „am nevoie de tine“ şi atunci,cum să spun… am răspuns.

R.H.: Domnule senator vreau să vă întreb dacă aţi fost în stare vreodatăîn viaţă să puneţi punct şi să o luaţi de la capăt?

R.F.A.: Aş vrea să spun că ăsta a fost titlul unui film al meu pe carel-am făcut cu Alexa Visarion, un regizor minunat, un film total ratat dar nicidin cauza regizorului şi nici al scenaristului, aş putea să dau şi numele celuicare conducea atunci destinele cinematografiei româneşti, dar e un numecare a fost preluat cu multă dezinvoltură de ziariştii cu rubricuţe.

Am fost profesor în şcoala în care am fost elev, am locuit în blocul scri-itorilor, pe strada pe care am copilărit, probabil că la un moment dat, ursitaar fi făcut să ies la pensie şi, trăind într-un cerc cu-n diametru de vreo 200de metri, din nişte motive care-mi scapă, am rupt acest diametru. Am fostun profesor iubit şi care mi-am iubit elevii. Am renunţat la învăţământ, amintrat în politică renunţând la literatură, indiferent dacă acum îmi permit,cum să spun, aşa... un cadou de felul unui scenariu sau o piesă, la un inter-val mult prea mare de timp. Am dat puţin deoparte şi fac lucrul ăsta. Credcă sunt momente în care spun „trebuie să faci, trebuie să fii acolo!“. Am un


erjeu

21

fel de candoare care seamănă poate, cu „prostia“, lipsa de egoism într-ozonă acceptabilă. Eu am trăit din prima clipă ceea ce a fost 21 decembrie1989 şi vă mărturisesc, n-am crezut, eram pe stradă… şi s-a întâmplataceastă minune. Eu sunt om credincios, adică credincios înţelegând nu bi-serică, nu templu, nu nimic, credincios în relaţia cu Dumnezeu, adică credcă există un Dumnezeu. Şi ceea ce s-a întîmplat în România după '89 credcă ţine absolut de-o relaţie între România şi Dumnezeu. Şi atunci mi se parecă trebuie să fim demni, să trăim până la capăt acest timp. Asta ar fi unrăspuns, poate, la ultima d-voastră întrebare.

R.H.: Vă mulţumesc pentru dialogul pe care ni l-aţi permis.

- interviu realizat în 1999 -

Printre rânduriRa

du H

erje

u

22


erjeu

23

Constantin BălăceanuStolnici

Academician

S-a născut la Bucureşti, la 6 iulie 1923.Este descendentul unei familii nobiliare române cu orig-

inile în secolul XIII, căreia în secolul XVII Aula imperialăvieneză (Leopold I) i-a conferit titlul de Conte al SfântuluiImperiu Romano-German.

A absolvit liceul I.C. Brătianu din Piteşti şi Facultatea demedicină din Bucureşti. Este doctor în Medicină şi Chirurgiedin 1948.

A fost medic la spitalul Colentina, Dr. I. Cantacuzino,Dr. Gh. Marinescu şi Institutul Naţional de Gerontologie şiGeriatrie (între 1991-1993 a fost şi directorul acestei insti-tuţii).

Din 1944 şi până în prezent (cu excepţia perioadei 1952-1971 când a fost exclus pe motive politice) a fost cadru didac-tic la Institutul de Medicină din Bucureşti, Facultatea defilosofie a Universităţii din Bucureşti, Universitatea CulturalŞtiinţifică din capitală şi Universitatea Ecologică. A predatcursuri la numeroase universităţi prestigioase din întreagalume. În 1993 a primit Meritul Maltez cu grad de ofiţer.


erjeu

25

Radu Herjeu: Domnule profesor, de ce vor oamenii să rămână tineri?Constantin Bălăceanu Stolnici: Cred că este o dorinţă ancestrală care

se pierde în negura paleoliticului, pentru că noi găsim paradigma aceasta„tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte“ în foarte multe texte legendareşi în foarte multe mituri, aşa că eu cred că este, în fond, exprimarea, într-unanumit fel, a instinctului de conservare.

R.H.: Credeţi că o viaţă mai lungă înseamnă şi mai bogată în împliniri?C.B.S.: Nu, împlinirile nu au nici o legătură cu viaţa, fiindcă depind de

bogăţia contextului în care-ţi duci existenţa. Sunt oameni cu o viaţă foartelungă şi care au o biografie de o monotonie cumplită şi alţii cu o viaţăscurtă, extrem de comprimată, dar care au trăit intens dar şi-au şi dat intere-sul pentru societate.

R.H.: Ce credeţi, oamenii vor mai mult să se bucure de ea sau să deavieţii ceva?

C.B.S.: Cred că amândouă criteriile intervin. Şi criteriul acesta al satis-facerii unei calităţi a vieţii în care să intervină elemente plăcute, acel hedo-nism fundamental pe care fiecare om îl are, dar există şi foarte mulţi carevor să-şi aducă contribuţia, să-şi marcheze prezenţa în societate şi sunt uniicare vor să şi-o marcheze pentru istorie. Eu ştiu oameni care au vrut să facăo serie de acţiuni care să rămână în istorie, ca nişte evenimente demne decomemorat. Cu cât omul este mai dornic să creeze ceva, cu atât este maiinteresant pentru cei din jur, cu cât este mai orientat spre o viaţă hedonică,cu atât duce o viaţă mai calmă, mai liniştită, mai fericită.

R.H.: Chiar credeţi că este posibil să rămâi tânăr până la o sută de ani?C.B.S.: Nu, cel puţin în faza actuală a ştiinţei este imposibil pentru că

sistemele vii sunt sisteme în care entropia creşte într-una, deci normal, pro-cesul de scurgere a timpului îşi marchează săgeata şi, aşa cum cunoaştemnoi biologia şi toate procesele acestea care au loc la nivelul celulelor, nucle-elor, ne arată că nu există o posibilitate de a menţine structurile organismu-lui în forma tânără. Ceea ce se poate face este ca la fiecare vârstă să seatingă optimul de calitate a vieţii pentru vârsta respectivă. Alt obiectiv estesă se prelungească media de viaţă până la limitele genetice, care trebuie săfie în jur de 120-130 de ani.

R.H.: Spuneţi-mi, vă rog, care afirmaţie este mai adevărată: că aceluiacare gândeşte mult îi oboseşte creierul şi îmbătrâneşte mai repede, sauaceluia care nu-l foloseşte, la un moment dat i se „atrofiază“?

C.B.S.: De atrofiat nu se atrofiază, dar într-adevăr ceea ce am constatatîn experienţa mea de geriatru, ceea ce-am citit şi ceea ce ştiu desprefuncţionarea creierului spune că, cu cât îţi foloseşti creierul mai mult, cu

Printre rânduriRa

du H

erje

u

26

atât el funcţionează mai bine şi mai multă vreme. Creierul nu oboseşte decâtdacă-l supui la nişte excese şi în special să-l supui unei vieţi foarte stresante.Asta nu înseamnă că se poate elimina total stresul ci trebuie doar să-ţirespecţi orele de somn. Eu cred că cel mai important lucru este să ai un bunmanagement al vieţii, asta înseamnă ore de lucru intense, ore de distracţieîn care să antrenezi sistemul tău cerebral şi ore de odihnă.

R.H.: Pe dumneavoastră cine v-a învăţat acest management al vieţii?Sau l-aţi deprins singur?

C.B.S.: Am primit şi o educaţie foarte ordonată din partea părinţilornoştri; tatăl meu a avut educaţie germană şi atunci era ora de sculare, ora demâncare, ora de învăţat, ora de plimbare, adică am înregistrat în sistemulmeu comportamental o valoare a timpului, de aceea nimic nu mă enerveazămai mult decât când lumea nu vine la timp, când şedinţele nu încep la timp,când nu se respectă ora.

R.H.: Cum este să fiţi descendentul unei familii atât de vechi şi să conş-tientizaţi, sigur toţi suntem descendenţii unor familii foarte vechi, dar dum-neavoastră şi ştiţi...

C.B.S.: Este o întrebare care nu mi se pune destul de des. Nu pot să-midau seama pentru că de când am fost mic am ştiut că eu cobor dintr-o fa-milie cu un trecut foarte îndepărtat, pe linia Bălăcenilor până în secolul alXIII-lea, pe linia Cantacuzinilor până prin secolul al X-lea, cu acte vorbesc,plus celelalte ramuri, aşa că m-am născut cu această conştientizare. Ceea cepot să spun însă este că tatăl nostru, al meu şi al sorei mele, totdeauna neatrăgea atenţia faptul că a avea un trecut istoric nu este un privilegiu, ci esteo obligaţie.

R.H.: Asta ca să nu vă întreb dacă aţi simţit vreodată că trebuie să vămeritaţi numele pe care îl purtaţi.

C.B.S.: Da, în mod permanent, adică sistemul meu de referinţă a fostîntotdeauna legat de faptul că, fiind ultimul din familie, aceasta să nu seîncheie cu o pagină cenuşie. Aş fi vrut să fie aşa o pagină... nu un vedetismextraordinar, dar prezenţa mea în viaţă să fi contribuit cu ceva la binele alto-ra şi chiar la evoluţia spirituală şi culturală a acestei ţări.

R.H.: Aţi simţit vreodată apăsarea acestui nume, mai ales în tinereţe?C.B.S.: O, da, cum să nu! Eu îmi aduc aminte că a fost o perioadă când

oamenii treceau pe trotuarul celălalt ca să nu fie obligaţi să mă salute, adicăa existat imediat după 1948, 1949, când s-a instaurat regimul comunist, unfel de marginalizare a mea numai pentru numele şi ascendenţa mea.

R.H.: Aţi spus ceva mai devreme că familia dumneavoastră se duce untimp până în secolul al X-lea în unele ramuri. În ce epocă aţi fi dorit să trăiţi

din toate cele pe care le-a străbătut familia dumneavoastră?C.B.S.: Mie îmi place epoca în care am trăit pentru că părerea mea este

că cel mai interesant lucru este să trăieşti în epoci cu frământări. Ori, înexistenţa mea am trecut prin două transformări revoluţionare capitale: tre-cerea de la societatea democratică liberală de dinainte de război la dictatu-ra comunistă şi apoi revenirea la această perioadă de tranziţie, în care an dean trăieşti nişte evenimente istorice. Şi eu cred că pentru mine acest specta-col politic cu toate aspectele penibile pe care le implică este extrem deinteresant, mult mai interesant decât să trăieşti într-o perioadă d-asta lin-iştită, în care nu se întâmplă evenimente istorice sau nu participi la ele.Poate că este o perversiune din partea mea, dar mie asta îmi place.

R.H.: Bine, dar România nu cred că a avut lungi perioade în care nus-a întâmplat ceva foarte important sau vreo epocă nefrământată!

C.B.S.: Ei, a fost perioada de la venirea regelui Carol I imediat dupărăzboiul de independenţă şi până la 1914, când viaţa a fost destul de lin-iştită. Era „la belle epoque“, în care evenimente se petreceau, se petreceauînsă în jur şi în societatea bucureşteană în special exista un fel de „dolce farniente“, un fel de amăgire a unei permanenţe din acestea anistorice.

R.H.: Înţeleg că v-aţi fi plictisit în perioada acea...C.B.S.: Personal, cred că da.R.H.: Domnule profesor, nu aveţi senzaţia că tinerii de astăzi nu prea

mai ştiu ce înseamnă cuvântul „aristocratic“?C.B.S.: Ba da, şi poate că este un semn al timpului. Cred că aristocraţia

şi-a avut rolul său, şi-a îndeplinit misiunea şi mai cred că trebuie să facăacum loc meritocraţiei. De altfel, de pe la 1850-1860, în familia mea s-aadoptat acest punct de vedere. Noi am renunţat la acest titlu de conte alSfântului Imperiu, la titlurile boiereşti, am renunţat la privilegii şi am merspe ideea că Bălăcenii şi-au terminat misiunea aristocratică şi dacă vor să seînscrie în istorie, o vor face pe latura cealaltă, a meritocraţiei. Şi eu cred căaceasta este atitudinea. Eu conduc Jockey Clubul Român, care a fost unclub strict aristocratic, dar de o înverşunare teribilă. L-a deschis întâiManole Filitti, predecesorul meu, şi la ora actuală este un club al aris-tocraţiei minţii.

R.H.: Şi totuşi, pentru mine cel puţin, care sunt un pasionat al istoriei,aristocraţia nu înseamnă numai o clasă socială, înseamnă şi un fel de a fi,implică o mentalitate deosebită, nu e vorba de superioritate.

C.B.S.: Nu, aristocratul nu se simte superior, el are un fel de a trăi, de avedea istoria, un fel de a se implica în istorie şi un fel de a-şi prelua răspun-derile. Aristocraţia n-a fost bazată, cel puţin în zonele noastre, pe o


erjeu

27

Printre rânduriRa

du H

erje

u

28

exploatare sălbatică ci mai mult pe o economie paternalistă; eu nu vreau săidealizez, dar aristocraţia nu înseamnă o oligarhie exploatatoare aşa cum afost nomenclatura.

R.H.: Tocmai de aceea, meritocraţia n-ar trebui să excludă starea despirit aristocratic, adică poţi să fi foarte merituos dar să ai şi un comporta-ment aristocratic, să ai un mod de a-ţi asuma responsabilităţile.

C.B.S.: Eu cred că da, dar într-un alt context, pentru că aristocraţia maivenea cu responsabilitatea faţă de generaţiile anterioare. Vedeai în casăportretul bunicului, străbunicului, te uitai într-o carte şi vedeai ce-a făcutstră-străbunicul tău, vedeai un act care-ţi pomenea despre cinci, şase gene-raţii înainte şi toate acestea constituie un sistem de constrângere între anu-mite limite pe care meritocratul n-o are. Poate că el este mai liber să miştedin coate pentru că nu este legat de o anume tradiţie şi lucrul este, în spe-cial, evident în aristocraţiile vest-europene fiindcă aristocraţia româneascăa fost foarte deschisă, ea a fost totdeauna dublată de o meritocraţie.Boierimea nu era o boierime bazată pe o ereditate foarte riguroasă, depin-dea de domnitor şi domnitorul îţi lăsa boieria sau ţi-o lua în funcţie de anu-mite acţiuni pe care le făceai; trebuia să fii mereu în priză, să ai respon-sabilităţi culturale, militare permanent. Aristocraţia română n-a fost geneticînchisă. La noi boierii puteau să se căsătorească cu orice fel de fată. Eu amîn familie numeroase cazuri. De exemplu, Badea Bălăceanu, tatăl conteluiBălăceanu, s-a însurat cu o ţărancă pe care a găsit-o pe marginea drumului.Nu s-a întâmplat nimic, a putut să devină cuscru cu Şerban Cantacuzino, aocupat ranguri mari în boierimea românească, băiatul lui a ajuns mare agă,a făcut politică de mare anvergură, a ajuns la curtea de la Viena, urmaşelelui au ajuns domnişoare de onoare la curtea Mariei Tereza şi nimeni nu s-alegat de acest aspect, ceea ce în restul continentului nu era posibil. Acestlucru a menţinut aristocraţia română într-o formă genetică foarte vitală. Nutrebuie să uităm, şi Papacostea a subliniat foarte bine, că aristocraţiaromână, începând din secolul al XVII-lea, s-a orientat spre economia depiaţă. Marii boieri au început să acumuleze averi, să depună bani în bănci,să se orienteze spre mica întreprindere - cârciuma, moara - adică au începutsă facă capitalism. Brâncoveanu, Bălăcenii aveau bani în bănci, toatefamiliile boiereşti nu s-au menţinut într-o izolare aurică, cum au făcut aris-tocraţii din vest care din cauza asta au decăzut şi genetic şi financiar şi auînceput să aibă rolul unor personaje de decor, de saloane, fără să mai inter-vină direct în mecanismul istoriei, poate doar ca militari.

R.H.: Domnule profesor, aţi călătorit mult, aţi simţit undeva în Europa,în ţările unde încă se mai poartă titlul de conţi, baroni, că mai există atmos-

fera aristocratică sau este doar o chestie de decor, aşa cum spuneaţi dum-neavoastră?

C.B.S.: Este o chestie de decor şi de tradiţie şi, câteodată, de mentali-tate de cercuri închise. Aristocraţia germană este foarte închisă, nu poţimerge în vizită la ei, aristocraţia adevărată de pe Valea Loirei este foarteînchisă şi tradiţională încât uneori are comportamente ridicole şi totuşi lepăstrează ca pe un fel de relicve istorice, este anacronică. Nu vorbesc dearistocraţia engleză care este cu totul altceva, este deschisă, este îmburghe-zită, dacă vreţi, prin achiziţia de noi aristocraţi. Însă mentalitatea aristocra-tică este depăşită.

R.H.: Şi totuşi în Anglia îi ajută şi faptul că, fiind un regat, altele suntraporturile între conducerea statului şi această aristocraţie.

C.B.S.: Ca şi în Ţările de Jos.R.H.: De ce aţi fost atât de pasionat de cibernetică?C.B.S.: Este o poveste foarte amuzantă. Prin 1951-52 am fost îndepăr-

tat din spital, scos din cercetarea ştiinţifică neurologică, neuroanatomică pecare o făceam fără laboratoare, fără nimic, şi atunci întâmplător prof. MateiBalş mi-a dat cartea de Wiener şi atunci am văzut că se poate face cercetareşi cu hârtie şi creion. Singura problemă era că era o cercetare într-un dome-niu pe care Stalin îl interzisese. Dar, încurajat de Moisil, apoi prietenia meacu Edmond Nicolau, pe urmă perspectivele extrem de interesante pe care ledeschidea cibernetica aplicată sistemului nervos, m-au făcut să continui peaceastă linie şi să fiu unul din fondatorii neurociberneticii, lucru care a fostabsolut salvator, adică nimeni nu avusese curajul să abordeze acest dome-niu; atunci când veto-ul a fost ridicat aveam deja lucrări pregătite, aveamdeja o formaţie făcută, relaţii stabilite prin corespondenţă şi am apărut din-tr-odată ca un fel de corifei al acestei noi orientări. Aceasta a fost spre binelemeu, fiindcă mi-a asigurat o poziţie ştiinţifică în această ţară, pe care amputut să o dezvolt nu prin aroganţă ci formând elevi, făcând conferinţe depopularizare a ştiinţei, conducând simpozioane şi congrese în care am cău-tat să formăm o şcoală de cibernetică care după aceea s-a dezvoltat, maipuţin în biologie şi mai mult în domeniul economic unde a avut destinele eipozitive.

R.H.: De ce v-aţi îndreptat la început spre medicină?C.B.S.: Era o tradiţie de familie. Tatăl mamei mele era medic, fratele lui

geamăn era medic, profesor universitar la Iaşi, fratele lui mai mic era medicprof. universitar la Bucureşti, iar bunica mea era nepoata lui ApostolAsachi, medic cu tradiţii mai pitoreşti - fost secretar domnesc sub CarageaVodă, ministru sub Cuza, senator sub Carol I, deci vedeţi, un personaj care


erjeu

29

Printre rânduriRa

du H

erje

u

30

a vrut să aibă un urmaş medic. A avut un băiat medic, dar dintr-un motivfamilial s-a sinucis şi n-a mai avut descendenţă medicală şi atunci şi de pelinia aceea mi-a venit această pasiune. De altfel, de când eram mic n-amvăzut în faţa mea altă perspectivă decât aceea de a face medicină. Când amintrat nu eram deloc hotărât să fac neurologie. Neurologia m-a atras datorităa doi profesori mari: prof. Ion P. Niculescu care era un neurolog foarte fin,de talie europeană, specialist şi în microscopie şi care m-a învăţat şi mi-acondus şi teza de doctorat şi profesorul Nicolae Ionescu Siseşti, un neurologextraordinar de elegant şi cu o cultură generală foarte mare. Neurologia îmisatisfăcea şi curiozităţile mele academice. Nimic nu este mai interesant şimisterios decât să vezi cum funcţionează maşinăria asta cerebrală, cum sedefectează, ce repercusiuni are de la nivele foarte simple, nevrotice, psiho-tice până la nivelele complicate ale tulburărilor neurologice grave.

R.H.: Evident că de aici la geriatrie n-a fost decât un pas...C.B.S.: Da, am fost chemat de către conducerea Institutului de Geriatrie

într-un moment când ei erau în criză, am preluat şefia de secţie şi a fost, dinnou, un lucru foarte pasionant. Este adevărat că neurologia se ocupa cu bol-navi în vârstă, pe urmă toată pregătirea mea cibernetică presupuneaanalizarea biologiei celulare şi atunci intrarea mea în geriatrie nu a fost unaamatoristică. Făcusem medicină internă cu prof. Lupu, în îngrijirea bolna-vilor de neurologie întotdeauna a fost şi a rămas permanentă dimensiuneade medicină internă, aşa că a fost extrem de interesant. Geriatria era intere-santă prin problemele sociale pe care le pune şi mai era şi aspectul pitoresccă geriatria românească la epoca respectivă era foarte „en vogue“ şi atunciam avut posibilitatea să cunosc oameni foarte curioşi din lumea întreagă,deci au fost numai avantaje.

R.H.: De ce credeţi că a intrat într-un con de umbră după 1990 geriatriaromânească?

C.B.S.: Au fost foarte multe elemente care au concurat la acest lucru,dar aş prefera să nu discut, pentru că dacă aş fi fost lăsat să fac ce trebuie,astăzi geriatria românească era cu totul într-o altă poziţie şi nu bazată numaipe produsele Aslan, ci prin însuşi prestigiul profesiunii ca atare. Contribuţiamea cea mai interesantă în istoria medicinii este că am reuşit să convingMinisterul Sănătăţii să accepte geriatria ca o specialitate în 1992. Eu am pusmultă pasiune, dar ştiţi, câteodată e mai bine să fii mai rezervat, trăieşti mailiniştit.

R.H.: Domnule profesor, cum aţi ajuns de la medicină, de la neurologie,geriatrie, la istoria culturii?

C.B.S.: În anul I la Facultatea de Medicină a venit un profesor foarte


erjeu

31

mare, Francisc Rainer, profesor de anatomie, cea mai „terre a terre“ spe-cialitate din medicină şi şocantă deoarece lucrai cu oase, cu cadavre for-molizate. Dar el făcea un curs de cultură generală. După aceea, când s-aretras profesorul Rainer, am avut profesor pe Grigore Popa, tot de anatomie,care m-a luat şi m-a băgat în învăţământ. Lui îi datorez faptul că am avutcarieră universitară. El combina medicina cu o imensă cultură generală.Aceste modele pe care le-am avut au făcut ca totdeauna, paralel cu satis-facerea curiozităţilor profesionale fără de care nu poţi să-ţi faci profesiunea,să privesc şi spre aceste orizonturi ale culturii, ale spiritualităţii. Dupăaceea, nu uitaţi că fac parte dintr-o familie ortodoxă, de ortodocşi care auavut grijă de această biserică; au construit 16 biserici numai în ţaraRomânească. S-au implicat, eu însumi, epitrop testamentar la biserica„Domniţa Bălaşa“ (care este biserică de familie, era biserică brâncove-nească) sunt în Consiliul Naţional Bisericesc, adică a fost şi orizontul aces-ta teologic deschis prin orientarea tradiţională a familiei noastre. Aşa că,vedeţi, nu este nici un mister şi probabil că, pe undeva, în sistemul meu psi-hic existau deschise valenţele pentru cultura generală şi convingerea meaeste că un medic mare nu poate să-şi facă profesiunea dacă nu are şi aceastădimensiune culturală. De altfel, lucrul este valabil pentru toate profesiunile.Şi, uite aşa..., anii au trecut, în loc să stau la pensie, predau cultura gene-ralăla o universitate privată şi am preluat conducerea Institutului deAntropologie al profesorului Rainer, care e un institut de antropologie me-dicală ca etichetă, dar care în realitate este un cenaclu, adevărată academieflorentină.

R.H.: Domnule profesor, pentru că aţi spus că orice om care profeseazăîntr-un anumit domeniu ar trebui să aibă o cultură generală solidă, de ce cre-deţi că în ultimii ani în România, dar în ultimii zeci de ani în occident sebate monedă pe superspecializare, unispecializare, se spune că „şi-aşa n-aitimp să te specializezi în domeniul tău ...“? Este o mentalitate care văd ca aintrat puternic şi în România.

C.B.S.: Este o mentalitate pragmatică care susţine ca toate eforturilecerebrale să fie orientate spre profesiune şi spre un sector de distracţieuşoară. Şi realitatea este că, în fond, ea exprimă o tendinţă de robotizare asocietăţii umane. Noi am avut la sfârşitul secolului al XVIII-lea începutulsecularizării, desacralizării societăţii umane, care n-a fost un avantaj, fiind-că progresul ştiinţific s-a refăcut şi fără acest lucru, dar despiritualizândsocietatea a deculturalizat-o. Acum intrăm în faza în care, într-adevăr, soci-etatea umană, în special conducătorul economic spune că de ce să investimbani ca să avem nişte creiere care discută despre Kant când e mai bine să

Printre rânduriRa

du H

erje

u

32

ştie cum să strângă un şurub sau să-mi inventeze mie o şurubelniţă maibună. Eu sunt mai câştigat să investesc bani în omul acesta. Greşesc, pentrucă activitatea profesională trebuie să se integreze armonic în activitateasocială, pentru că această integrare este infinit mai productivă pentru un omcare are o viziune culturală a realităţilor şi care poate să aibă un dialog cuoameni care au un orizont deschis spre alte valori decât cele strict profe-sionale. Această brutală specializare duce până la urmă la o diminuare acapacităţilor cerebrale. Bernard Shaw spunea că există o tendinţă ca omulsă ştie din ce în ce mai mult pe domenii din ce în ce mai mici şi va ajungesă ştie totul despre nimic. Restrângându-ţi domeniul, nu mai vezi ce este înstânga, în dreapta, omul se duce la serviciu, vine acasă, deschide televi-zorul, se uită la o telenovelă, mănâncă bine, se duce la o discotecă, seîntoarce şi gata. Asta explică de ce în societatea americană, de exemplu, înmomentul de faţă analfabetismul este atins de 25% din populaţie, ceea ceeste îngrijorător dintr-un anumit punct de vedere. Eu cred că este conti-nuarea procesului de secularizare şi presiunea asta economică - omul caremânuieşte fondurile preferă să le investească într-un hiperspecialist decâtîntr-un om armonic dezvoltat. Lucrul este contraproductiv.

R.H.: Credeţi că există vreo şansă să nu ne îndreptăm spre acea soci-etate cu oameni care ştiu totul despre nimic?

C.B.S.: Eu cred că da. Eu văd la tinerii noştri care sunt foarte setoşi săafle cât mai mult din istorie, din cultura generală, din spiritualitate, dar dinpăcate societatea românească nu e în stare să le satisfacă aceste curiozităţiaşa cum trebuie. Şi tot sub presiunea economicului a apărut un lucru tot atâtde dezastruos ca incultura, subcultura, sau ceea ce numesc eu literatura astade tarabă care este un factor dizolvant al intelectualităţii. De exemplu, omulare setea să cunoască lumea transcendentală, ce a dat istoria culturii în acestdomeniu şi el vine cu o carte de magie de două parale, o carte de astrologiede trei parale sau cu o doctrină satanistă, care se-mplântă pe un teren deschisspre spiritualitate. Societatea românească trebuie să ia atitudine şi aici nunumai statul prin şcoală, dar şi societatea civilă prin organizarea unor cena-cluri, prin sponsorizarea unor proiecte de culturalizare. Eu am luat o iniţia-tivă împreună cu un colaborator să organizăm o fundaţie - „Excelsior“ -pentru promovarea copiilor supradotaţi. Cu posibilităţile noastre îi ajutămsă se afirme. Acest creier uman este acelaşi ca în epoca preistorică, are ace-leaşi posibilităţi, numai că societatea aceasta globalizată, robotizată, hiper-comercială îi mobilizează reţelele neuronale spre domenii, este adevărat,pragmatice, dar fără acel panaj pe care îl dă vieţii frumosul, întrebările marilegate de existenţa umană, soluţiile pe care le-au dat şi marile modele ale


erjeu

33

istoriei. În epoca comunistă s-au şters modelele istoriei; s-a spus că istorianu are nevoie de personalităţi, deşi au creat cel mai teribil cult al persona-lităţii. Trebuie reactualizate modelele mari, din istoria reală naţională, dinistoria culturii româneşti, din istoria culturii universale.

R.H.: Nu vedeţi că în ultima vreme se încearcă exact contrariul, dărâ-marea şi a ceea ce a mai rămas din istoria naţională, din literatura română?Nu credeţi că aici şi intelectualii ar trebui să aibă un mare cuvânt de spus?

C.B.S.: Păi, nu că au un cuvânt de spus, au o răspundere imensă.R.H.: Şi de ce nu şi-o asumă, cei mai mulţi?C.B.S.: Mai întâi că necesită un efort şi oamenii sunt comozi, apoi, noi

încă trăim sub impresia falsă a statului providenţă, ori intelectualii trebuiesă scrie cărţi, articole în ziare, să apară la televiziune la emisiuni culturale,să promoveze un anumit domeniu al culturii, să subvenţioneze o operă deartă. Acesta este efortul pe care trebuie să-l facă ei şi, bineînţeles, să aducăîn contextul vieţii sociale şi alte repere decât cele strict economice careastăzi hipnotizează tineretul şi chiar societatea noastră. Vorba aia, mai binesărac şi cu o viaţă foarte bogată din punct de vedere spiritual şi cultural,decât extrem de bogat şi să fii tot timpul cu telemobilul la ureche.

R.H.: Domnule profesor, şi a fi liberal este tradiţie de familie?C.B.S.: Da. Liberalismul începe în secolul al XIX-lea şi Bălăcenii au

fost printre primii liberali, forma aceea de atunci. În fond, liberalismul lanoi a fost în mod foarte curios şi paradoxal expresia unei revoluţii burgheze,dar nu pornită de jos în sus; nu negustorii, nu micii comercianţi, nu miciifuncţionari au făcut revoluţia burgheză, ci marii boieri. Lucrul s-a datoratunui fenomen foarte curios. Boierimea românească s-a trezit la începutulsecolului al XIX-lea sub mirajul Franţei. Este curios pentru că noi am trăitsub otomani şi cu mirajul austriac şi după aceea şi cu mirajul rus. Mirajulacesta francez a făcut ca boierii să-şi trimită fiii în Franţa şi acolo au intratîn sistemul studenţimii franceze: cu o coloratură masonică, cu implicarealui Lamartine şi, reveniţi, au luptat contra propriilor privilegii medievale şiau instaurat liberalismul. Aşa se explică faptul că primii mari liberali auaparţinut unor familii boiereşti: Bălăcenii, Brătienii, Rosetteştii,Kogălnicenii ş.a.m.d.

R.H.: De ce nu v-aţi implicat mai la vedere în politică, în parlament, îndisputele dintre partide?

C.B.S.: În disputele dintre partide m-am implicat şi am făcut eforturimari, obiectivul meu principal fiind consolidarea Partidului NaţionalLiberal şi unificarea liberală, în care am jucat câteva roluri destul de pozi-tive. În ceea ce priveşte prezenţa mea în parlament am avut un raţionament

Printre rânduriRa

du H

erje

u

34

foarte simplu. Nu sunt un om de lege, nu mă pricep la rafinamentele le-gislative şi atunci ar fi însemnat să stau ore şi zile întregi în parlament şi săintervin o dată sau de două ori pe săptămână sau pe lună. Era foarte comod,dar am zis că sunt mai util, în această perioadă de transformare, să-mi con-centrez activitatea mea spre munca de reculturalizare, de respiritualizare apopulaţiei, decât să stau frumos în bancă, să am un salariu mare, maşină lascară, şofer la dispoziţie şi din când în când să trăncănesc, nefiind un spe-cialist în domeniul juridic. Mi s-ar fi părut că iau banii oamenilor degeaba,şi-atunci am stat deoparte, dar nu în afara luptei politice. Acum sunt preşed-intele unei fundaţii a PNL care caută să mobilizeze tineretul într-un Institutliberal în care să se consolideze aspectele teoretice ale liberalismului.

R.H.: Domnule profesor, ce credeţi că lipseşte societăţii româneştiacum, la sfârşit de mileniu, în principal?

C.B.S.: Nu aş putea să spun ce lipseşte în mod principal. Lipseşterealizarea acestei transformări de mentalitate care este absolut necesară, darlipseşte şi perfectarea unui sistem socio-economic care să fie mai perfor-mant pentru ca întreaga calitate a vieţii, a populaţiei să fie ceva mai bună.Economiştii bâjbâie într-un experiment istoric care nu a fost realizat nicio-dată, nu există soluţii pragmatice, nu a experimentat nimeni trecerea de laun sistem totalitar de extremă stângă, în care proprietatea era nulă şi statulera beatificat, la o societate de consumaţie, liberală, democratică. Este unproces care invers a fost foarte uşor. Au venit armatele sovietice, au pustunurile pe populaţie şi au obligat-o să renunţe la proprietate şi să devinăfuncţionari de stat cu toţii. Acum este foarte complicat. Nu există soluţii.Fenomenul nu este românesc, este european. Unele ţări sunt înainte pentrucă l-au început mai devreme, de exemplu Ungaria, care l-a început cu vreozece ani mai devreme; pe urmă există un sprijin mai consistent acordat unoranumite ţări din Est decât altora. Adică toţi suntem egali, dar unii suntemmai egali decât alţii. Este o realitate în momentul de faţă. Societatearomânească este încă superbirocratizată, oamenii nu vor să-şi asumerăspunderea, privesc spre stat ca spre părintele absolut care trebuie sărezolve toate problemele. Aceste lucruri sunt nişte remanenţe arhetipale alesocietăţii totalitare de stânga. Dar până toate aceste lucruri ies din minte,toată lumea este nemulţumită şi fondul acesta de nemulţumire creează unclimat social tensionat care este exploatat de către profitorii care au existatîntotdeauna. Se ştie că în perioade tulburi profitorii se ridică. Acesta este unfenomen istoric care face parte din realităţile legate de însăşi structura noas-tră antropologică, ori, trăim acest moment şi bineînţeles această teribilă can-grenă care ne roade pe toţi, dar nu numai la noi, ci şi în Vest, a corupţiei.

R.H.: Credeţi că este mai prezent sau mai acut în România datorită unorcaracteristici ale românilor sau suntem noi mai necunoscători într-ale soci-etăţii?

C.B.S.: Nu, noi avem o manie şi chiar mediile nostre de informare au omanie de a ne culpabiliza. Nu suntem noi mai corupţi decât francezii, spa-niolii sau decât arabii. Corupţia este o boală generală care a apărut în isto-rie de când există istoria şi care în momentul de faţă are o dezvoltare la nivelplanetar. Vedeţi ce se întâmplă în Japonia, în Coreea de Sud. Eu nu dauexemple ca să-i acuz pe ei, dar ca să se vadă că nu trebuie îndreptat degetulacuzator numai asupra noastră, unde corupţia este medie şi în care, întâm-plător, instituţiile care trebuie să înfrâneze această corupţie sunt încă într-ofază de restructurare morală în care trec de la un sistem judiciar comandatde stat la un sistem judiciar în care judecătorul îşi ia toată răspunderea luiîntr-un context în care respectă legea şi morala. Transformarea este foartegrea, dar vine, se simte că vine.

R.H.: Domnule profesor, cum aţi defini distincţia? Cum aţi defini a fiun om distins?

C.B.S.: Este tot aşa de greu de definit ca şi un om frumos. Pui diagnos-ticul de om distins, dar ţi-e greu să-l defineşti lingvistic. Asta mi-aduceaminte de un mare anticar englez care era mare specialist în vioriStradivarius. Un alt anticar mai tânăr l-a rugat să-l înveţe şi pe el cum sepune acest diagnostic. Acesta îi spune că se uită la vioară şi trăieşte faptulcă este o vioară Stradivarius, că nu are nici un criteriu raţional, este intuitiv.Acelaşi lucru despre distincţie - este intuitiv, trăiesc fenomenul care vinedin faptul că ai trăit într-o lume în care ai venit în contact cu oameni dis-tinşi, acest model, aş spune arhetipal, şi aşa cum Jung spunea că arhetipurileacestea te călăuzesc, aşa te călăuzeşte şi diagnosticul de om distins. Celpuţin în lumea mea recunosc foarte uşor această distincţie şi antipodul ei -mitocănia, care din păcate creşte exponenţial.

R.H.: Credeţi că există o genă a distincţiei?C.B.S.: Există probabil o genă, dar faptul că te-ai născut într-o familie

de oameni distinşi, primeşti o educaţie distinsă, îţi deschizi ochii pe valorieste un proces educaţional şi de cultură.

R.H.: Dar ştiţi că se spune că există mărgăritare şi în noroi...C.B.S.: Ştiu, aşa este.R.H.: Credeţi că un om poate să se autoeduce spre distincţie?C.B.S.: Cu un efort foarte mare poate dar, în general, societatea trebuie

să-i ofere modelele respective. Şi aici este rolul mare al acestei insti-tuţii(televiziunea - n.a.), să nu promoveze mitocănia, să nu promoveze exact


erjeu

35

Printre rânduriRa

du H

erje

u

36

pârtiile pe care, dacă se angajează, cei tineri ajung spre nisipurile mişcătoareîn loc să ajungă spre luminişurile din pădure.

R.H.: Vorbind despre mitocănie, nu pot să n-o asociez cu kitsch-ul.C.B.S.: Kitsch-ul este un fel de mitocănie în artă. Este o plagă de care

ne izbim şi de care este vinovat, în special, turismul. El generează kitsch-ulprin toate amintirile acelea turistice care au un şarm periculos. Kitsch-ul areşi el atracţia lui, dar trebuie să-i dai valoarea de kitsch. Ştim oameni carecolecţionează obiecte kitsch. Sunt nişte kitsch-uri reuşite şi altele nereuşite,care trebuie aruncate. De exemplu, există pipe kitsch de ceramică foarteinteresante, care nu au nimic de-a face cu pipa de lemn care este un lucruextrem de distins, sau cu pipa din spumă de mare care are certificatele ei denobleţe.

R.H.: De unde au oamenii această deschidere spre kitsch mai curânddecât spre arta pură, adevărată?

C.B.S.: Cred că este tot un fenomen cultural. Kitsch-ul se creează multmai uşor. Este mult mai bogat răspândit pe piaţă şi este mult mai ieftin.Şi-atunci, omul vrea să-şi pună un tablou în casă şi nu poate să-şi plăteascăun Rembrandt şi-atunci îşi plăteşte o pânză oarecare, îşi formează ochiul pelucrul acesta. Se ştie că în casele de mahala se găsesc tablouri cu felia depepene roşu, cu ţiganca cu floarea în gură... Sunt considerate capodopere deartă. Este un fenomen de educaţie, de cultură, dar şi economic. De vină esteşi biserica. Mai ales biserica catolică promovează kitsch-ul. Toate statuetelecare se găsesc în proporţie de masă la locurile de pelerinaj sunt kitsch. Amvăzut şi am atras atenţia şi ierarhilor noştri pătrunderea în bisericile noastrea icoanelor kitsch şi aceasta este inadmisibil pentru că biserica trebuie săpromoveze arta adevărată. Contactul cu divinitatea se face în mod onest şikitsch-ul este exact negarea onestului, este o minciună artistică.

R.H.: Domnule profesor, aveţi vreun regret legat de viaţa dumneavoas-tră? Aţi făcut o mulţime de lucruri, aţi fi vrut să faceţi şi altele?

C.B.S.: Regretul meu este că nu am putut să fac învăţământ încă de laînceput. Câteva decenii am fost izolat în învăţământ. Regret nu pentru pres-tigiul titlului de profesor. Am fost respectat şi am fost menajat ca şi cum aşfi fost un profesor, datorită capacităţilor mele profesionale, dar mi-ar fi făcutplăcere să formez tineri, îmi place să văd tineretul, îmi place să-i dau dincunoştinţele mele. Aş fi dorit să formez o şcoală ca să am cui să transmitmai departe ceea ce am acumulat o viaţă întreagă. Acest lucru mi-a fostrefuzat şi este singurul regret mare pe care îl am.

R.H.: Revenind la faptul că familia dumneavoastră a renunţat la titlul deconte, v-ar fi plăcut să vi se spună conte?


erjeu

37

C.B.S.: Nu ştiu, dacă nu am fost învăţat cu acest lucru! Sigur, port bla-zonul, port coroana, am hârtie de scris mai simandicoasă, cu blazon, daracestea înseamnă un respect faţă de un simbol pe care îl avem de atâtea se-cole şi care ne-a fost conferit de un împărat pe care-l respectăm cu toţii, darca să afişez titluri din acestea, mi se pare puţin anacronic, dar nu este maipuţin adevărat că în anumite societăţi vest-europene a avea astfel de titlurinu-i o joacă. Îţi deschide o mulţime de uşi, de saloane, poţi să pătrunzi laanumite nivele şi în conducerea politică şi economică şi în viaţa culturală.Acolo este un avantaj dar eu nu l-am speculat.

R.H.: Vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să mai stăm de vorbăşi despre alte subiecte care v-au pasionat de-a lungul vieţii şi să încercămîmpreună să-i convingem pe tineri că ultraspecializarea nu este cea maifericită cale de a ajunge undeva.

C.B.S.: Două lucruri nu sunt fericite: ultraspecializarea şi viaţa comodă.Nu trebuie să te fereşti de stress, trebuie să ştii să faci faţă acestuia. Stresuleste un stimulent al capacităţilor creatoare ale gândirii umane.

R.H.: Încă o dată vă mulţumesc.



erjeu

39

Anania BartolomeuArhiepiscop

S-a născut în comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, la 18 martie1921.

A absolvit Seminarul Central din Bucureşti, liceul MihaiViteazul din acelaşi oraş şi Academia Teologică Andrei Şagunadin Sibiu.

În 1942 a fost hirotonisit întru ierodiacon la MânăstireaAntim din Bucureşti.

Între 1958 şi 1964 a fost deţinut în închisorile comunistepentru activităţi „subversive“ în timpul studenţiei.

În perioada 1965-1976 a activat în cadrul ArhiepiscopieiMisionare Ortodoxe Române din America şi Canada.

După întoarcerea acasă, a urcat în ierarhia BiseriiiOrtodoxe. La 21 ianuarie 1993 a fost ales Arhiepiscop alVadului, Feleacului şi Clujului.

A publicat 17 volume de poezie, proză, teatru, memorialis-tică şi eseuri.

În 1982 obţine Premiul pentru dramaturgie al UniuniiScriitorilor din România.


erjeu

41

Radu Herjeu: Înalt Preasfinţia Voastră, vom merge pentru început cufoarte mult timp în urmă, şi anume atunci când aţi făcut alegerea de a urmacalea preoţiei. De ce aţi făcut această alegere?

Anania Bartolomeu: Sunt călugăr de aproape şaizeci de ani şi nu amcomentat niciodată pricina care m-a îndemnat către mănăstire; consider, pede o parte, că este o problemă strict personală şi, pe de altă parte, nici eu,până astăzi, nu sunt lămurit. Sunt convins însă că în clipa aceea, ca şi maitârziu, Dumnezeu a ştiut ce face cu mine.

R.H.: Să fie şi influenţa faptului că proveneaţi dintr-un lung şir de pre-oţi?

A.B.: Nu cred, mai degrabă eram pregătit pentru preoţia de mir şimaică-mea vedea în mine un preot paroh destoinic, fie de oraş, fie de ţară,aşa încât hotărârea mea de a merge la mănăstire a fost o surpriză. De altfel,nici nu i-am întrebat pe părinţii mei, aşa cum se întâmplă de cele mai multeori. La început mama „a bocit“, apoi s-a obişnuit cu gândul, pentru ca apoisă sfârşească prin a fi fericită.

R.H.: Aţi urmat în paralel cu seminarul şi liceul „Mihai Viteazul“?A.B.: Nu în paralel. Pe vremea aceea, cu diploma de seminar se putea

merge numai la teologie. După ce am terminat seminarul m-am hotărât săurmez Facultatea de Medicină şi pentru aceasta aveam nevoie de diplomăde bacalaureat, aşa încât am dat nişte examene de diferenţă la liceul„Cantemir“ din Bucureşti şi apoi am fost repartizat pentru bacalaureat laliceul „Mihai Viteazul“, şi am luat examenul. Cu această diplomă am pututsă intru la medicină.

R.H.: De ce v-aţi dus la medicină dacă porniseţi pe un alt drum?A.B.: Iată de ce: când mă aflam în Mânăstirea Antim de Bucureşti,

proaspăt călugăr, am trecut printr-o criză sufletească foarte profundă, în cur-sul căreia am simţit nevoia de a-mi reface iubirea pentru om, pentruaproapele meu, pentru că era ceea ce pierdusem. Mă gândesc la acea ima-gine a lui Dostoievski, în sensul că iadul este durerea de a nu mai putea iubi.Şi cred că treceam pe lângă iad. Aşa se face că, simţind această nevoie, con-sideram că nu puteam s-o fac decât în calitate de medic, fireşte, doctor fărăde arginţi, pentru ca să-mi dedic puterea spirituală vindecării sufletului pede o parte, iar prin ştiinţa medicală să-i pot fi de folos trupeşte.

R.H.: Cum era posibil ca, totuşi, iubindu-l pe Dumnezeu, să nu-i maiiubiţi pe oameni?

A.B.: Aceasta nu ţine de o explicaţie. Crizele nu se explică, ele se înre-gistrează, se rezolvă. Criza mea s-a rezolvat. A fost o criză temporară care

Printre rânduriRa

du H

erje

u

42

m-a determinat să fac acel pas către medicină, dar o dată făcut, a trecut.R.H.: Şi nu v-a părut rău că n-aţi terminat şi medicina?A.B.: Ba da, pentru că începuse să-mi placă. Eu, prin structura mea, nu

eram făcut pentru ştiinţele exacte, ci pentru ştiinţele umaniste, aşa încâtmunceam enorm pentru a-mi suplini lipsa de vocaţie. Eram un student bunal marilor profesori din vremea aceea: i-aş pomeni pe Victor Papillian, peGrigore Benetato, pe Crişan, pe Secăreanu. Mai mult decât atât, aveam per-spectiva de a intra preparator şi posibil asistent la catedra de fiziologie me-dicală, care era condusă de marele savant Grigore Benetato. Mi s-auprăbuşit toate aceste idealuri o dată cu evenimentele din mai-iunie 1946,care sunt cunoscute.

R.H.: Aţi urmat şi muzica instrumentală. De ce?A.B.: Iată de ce: în seminarul central, din programa analitică făcea parte

şi vioara sau violina, pentru că se moştenea această tradiţie din vremea cândpreotul era, la ţară, şi învăţător. El învăţa muzica cu ajutorul viorii, aşa încâtsingurele şcoli secundare în care vioara era disciplină obligatorie erauŞcoala Normală pentru învăţători şi seminariile. După opt ani de seminaram crezut că aş putea să merg mai departe, nu să devin un Yehudi Menuhin,dar în orice caz un om care să ştie să cânte la vioară, dar am ratat şi asta odată cu greva din 1946.

R.H.: Şi nu aţi mai cântat de-atunci?A.B.: Nu, am mărturist cândva, într-un volum de amintiri literare, că la

vremea aceea şedeam într-o vilă din parcul sportiv al universităţii, se numeaparcul „Regele Ferdinand I“, acum se numeşte parcul „Iuliu Haţeganu“ şipe drept numit aşa pentru că era ctitoria lui, împreună cu celebrul alergătorla suta de metri Ion Moina. El îşi făcea exerciţiile de alergări, iar eu devioară. Într-o seară m-am întors foarte obosit de la cursuri şi m-am aşezatlângă o salcie pe malul lacului, ascultând cântecul unei privighetori, fasci-nat, şi m-am gândit că niciodată nu voi ajunge să cânt la vioară aşa cumcânta acea pasăre. Şi din acea clipă am pus vioara deoparte şi nu am maicântat.

R.H.: Adică, sunteţi un perfecţionist?A.B.: Cred că era un mic pretext să o părăsesc...R.H.: N-aţi fost tentat niciodată să reluaţi?A.B.: Nu, am şi dăruit vioara altcuiva care avea mare nevoie de ea.R.H.: Toate aceste incursiuni ale dumneavoastră şi în alte domenii decât

cel strict teologic erau un semn că vă doreaţi şi altceva, că nu vă simţeaţiîmplinit pe drumul acesta?

A.B.: Unul din personajele mele dintr-un poem dramatic are un refren

pe care-l rosteşte din când în când: „Fă-mă Doamne ce m-oi face / Altcevadecât ce sunt“, aceasta însemnând nemulţumirea de tine însuţi şi de aicitendinţa de a face un pas mai departe, către un pisc mai înalt şi, dacă sepoate, către perfecţiune. Pe de altă parte, la douăzeci de ani ţi se pare că lepoţi face pe toate, mai târziu, o dată cu vârsta, îţi dai seama că trebuie să fiimăsurat, că trebuie să ai priorităţi. Priorităţile mele de-a lungul vieţii au fostbiserica şi literatura.

R.H.: Mă bucur că aţi amintit dumneavoastră pasiunea pentru literatură,poezie, în special pentru dramaturgie. Cum aţi început să scrieţi?

A.B.: Am început la vârsta de zece ani, eram în clasa a treia, la ţară,păzeam văcuţa familiei pe câmp şi deodată mi-a venit în minte că aş puteapune în versuri lecţia de istorie pe care învăţătorul Nae Bădiţă ne-o predaseîn ajun şi care se referea la bătălia de la Călugăreni a lui Mihai Viteazul.Trebuie să mărturisesc însă că, înainte de aceasta, fratele meu mai mareDumitru Anania, care era deja student, ne-a trimis o scrisoare în versuri pecare eu am citit-o în faţa mamei şi a surorilor mele şi cred că mi-a trezit do-rinţa de a-l imita sau de a-mi demonstra mie însumi că aş putea să scriu şieu în versuri. Aşa că am versificat lecţia de istorie, am scris-o în memorie -nu eram pregătit să scriu. Acasă i-am citit-o maică-mii, care m-a încurajat,apoi un coleg m-a „pârât“ învăţătorului care, citind-o - între timp o tran-scrisesem - m-a bătut pe umăr şi m-a încurajat. Spun acest lucru pentru edu-catori şi pentru profesori. Este foarte important ca un copil care are ovocaţie artistică să fie încurajat. Eu nu am uitat ce mi-a spus învăţătorul meuşi am continuat să scriu şi, când am debutat, destul de târziu, în 1996, i-amtrimis prima mea carte cu o dedicaţie.

R.H.: V-aţi gândit vreodată să alegeţi numai calea scrisului?A.B.: Sigur, pentru că ea a venit înainte de a mă hotărî să devin călugăr.

Repet, literatura o fac de la zece ani iar hotărîrea de a îmbrăţişa haina mo-nahală a venit zece ani mai târziu. Atunci m-am văzut numai scriitor. Maitârziu mă vedeam în ambele ipostaze în paralel, fără să consider că una ocontrazice pe cealaltă, ci dimpotrivă, devin complementare.

R.H.: Aţi scris şi poeme dramatice şi chiar un volum de teatru: „Poemecu măşti“,

A.B.: „Poeme cu măşti“ este o a doua ediţie a patru dintre cele cincipoeme dramatice ale mele. Apăruseră în ediţii separate şi apoi le-amrevizuit şi au apărut într-un volum pe care mi l-a publicat editura „CarteaRomânească“ în 1970. L-am numit „Poeme cu măşti“ pentru că aşa consi-der eu că este faţa mea atunci când apar pe scenă, pornind de la sentimen-tul că în fiecare personaj, oricât ar fi el de angelic sau de demonic, există şi


erjeu

43

Printre rânduriRa

du H

erje

u

44

câte o părticică din autor.R.H.: V-aţi imaginat vreodată regizând sau chiar jucând?A.B.: De regizat am regizat, iar de jucat n-am jucat decât în copilărie în

Pluguşorul sau când eram elev. Regie am făcut, ştiu cum se face un decor,am luat lecţii de scenografie de la maestrul decorator al Operei Române,cunosc efectul luminilor. Aşa cum un dirijor, un compozitor trebuie săcunoască toate instrumentele şi potenţele fiecărui instrument, aşa şi un dra-maturg trebuie să cunoască potenţele scenei, până unde îşi poate permitesă-şi desfăşoare imaginaţia.

R.H.: Care este cea mai mare satisfacţie pe care a-ţi avut-o din aceastădirecţie, cea a scrisului?

A.B.: Este bucuria de a te şti citit. Deşi criticii n-au fost interesaţi decărţile mele, am avut ceea ce se cheamă succesul de public, cărţile meles-au epuizat în timp record. Aceasta este o mare satisfacţie pe care o poţiavea. Restul - banii sau gloria, sau consacrarea - contează mai puţin.

R.H.: Aţi fi putut scrie şi mai mult în acest timp?A.B.: E greu de spus. Întrebarea ar fi dacă aş fi putut scrie mai bine, nu

mai mult. Fiecare scriitor, spre sfârşitul vieţii lui, ar trebui să creadă căopera lui ar mai trebui scrisă încă o dată.

R.H.: Există vreo diferenţă între scriitorul Valeriu Anania şi arhiepis-copul Bartolomeu Anania?

A.B.: Arhiepiscopul Bartolomeu Anania nu mai face literatură fiindcăs-a consacrat revizuirii Bibliei în limba română într-o nouă versiune şi înediţie comentată. A renunţat la literatura proprie, considerând că toatecărţile pe care le-a scris nu reprezintă altceva decât un exerciţiu de 40-50 deani pentru această operă pe care o face acum.

R.H.: Înainte de a deveni arhiepiscop şi înainte de a vă dedica exclusivtraducerii Bibliei care era diferenţa dintre scriitor şi preot?

A.B.: S-au împăcat bine, uneori s-au mai ciondănit, s-au mai supărat şişi-au întors spatele, dar nu foarte des. Cred că mai degrabă au devenit com-plementari, s-au întregit unul pe altul, ceea ce m-a determinat ca atunci cândam scris eseurile „Cerurile Oltului“ să abordez textul ca pe un dialog, să-izicem platonician, între Bartolomeu şi Valeriu, unul reprezentând teologulşi celălalt reprezentând scriitorul. Toată cartea este structurată pe acest dia-log, nu numai din motive tehnice, de a fi mai viu, ci şi pentru această sem-nificaţie de dialog între cei doi care se şi contrazic, pot avea păreri diferite,dar până la urmă ajung la aceeaşi concluzie.

R.H.: Care vă este cel mai drag totuşi, Valeriu sau Bartolomeu?A.B.: Amândoi deopotrivă. Ştiţi ce se întâmplă? Cred că literatul are

mai puţine ispite şi mai puţine posibilităţi de a deveni păcătos, pe câtăvreme un cleric, un călugăr îşi ia o sarcină foarte grea care îi inculcă în per-manenţă sentimentul de insatisfacţie, de imperfecţiune şi de tristeţe că nuizbuteşte să fie mai bun.

R.H.: Există o libertate a scriitorului pe care un slujitor al bisericii nu oare?

A.B.: Sigur că există anumite limite care ţin mai mult de bun simţ decâtde cenzură. Părintele Gala Galaction, şi el un clasic al literaturii noastre, nus-a cenzurat, în memoriile lui. A fost sincer în ceea ce a scris, dar îmiamintesc de un comentariu al unui mare critic literar care spunea că părin-tele Gala Galaction în calitatea sa de preot condamnă păcatul, dar cu câtăvoluptate şi măiestrie îl descrie...

R.H.: Există şi în cărţile dumneavoastră ceva pe care l-aţi fi putut privialtfel dacă nu era al dumneavoastră?

A.B.: Nu, viziunea literară nu a fost cenzurată de ipostaza călugărului,Cred că limbajul a păstrat totuşi o anumită decenţă, dar pentru aceasta nutrebuie să fii neapărat cleric, important este ca limbajul să aibă impactul pecare ţi-l doreşti cu cititorul sau ascultătorul.

R.H.: Ce are un impact mai mare: o poezie, o piesă de teatru sau oslujbă?

A.B.: Nici un succes, nici un fel de ropot de aplauze nu pot echivalabucuria unui sfârşit de liturghie, ai o stare de fericire, de mulţumire, delumină, de împăcare, de apropiere de Dumnezeu.

R.H.: Este starea dumneavoastră dar este şi a celor care ascultă?A.B.: Să sperăm. Predic la amvon, mă uit în ochii oamenilor, am motive

să cred că au primit mesajul meu, totul se petrece în tăcere, fără aplauze,ovaţii, dar în clipa în care comunicarea devine comuniune scopul este atinsşi acest lucru se simte.

R.H.: Se simte mai ales fiindcă mesajul dumneavoastră este transmisdirect.

A.B.: Niciodată nu citesc o predică. Vorbesc liber, îmi pregătesc predi-ca, bineînţeles, jumătate acasă şi jumătate în timpul desfăşurării, dar cu aju-torul acultătorilor.

R.H.: În general scriitorul nu primeşte imediat feed-back-ul de la citi-tori, pe când dumneavoastră, ca preot, primiţi imediat reacţia celor care văascultă. Bănuiesc că sunt mulţi oameni care vă iubesc.

A.B.: Da, cred că da, şi acest fapt mă face să mă simt bine pe pământ.R.H.: Şi responsabil?A.B.: În cel mai înalt grad. Fiecare semn de iubire înseamnă o nouă


erjeu

45

Printre rânduriRa

du H

erje

u

46

invitaţie la participare.R.H.: Dumneavoastră sunteţi şi preot şi scriitor, adică doi mesageri ai

unor valori extrem de importante. Eu am senzaţia, şi asta am spus-o în toateemisiunile mele, că de câţiva ani încoace aceste valori nu mai sunt receptatede tineri. De aceea vreau să vă întreb cum simte, atât scriitorul cât şi preo-tul Anania această îndepărtare a tinerilor de valorile tradiţionale?

A.B.: Lucrez cu tineretul, colaboratorii mei de la centrele parohiale suntîn special tineri. Catedrala din Cluj, mai cu seamă după începerea anuluiuniversitar, este plină de tineri. Catedrala are o capacitate de patru mii depersoane, iar cel puţin două mii sunt afară şi ascultă slujba prin intermediuldifuzoarelor. Dintre aceştia, 60-70% sunt tineri. Sigur că poate procentualtinerii care sunt debusolaţi sunt mai mulţi şi trebuie să admitem că cei caremerg la biserică sunt o minoritate, pentru că drumul către împărăţia luiDumnezeu este cel strâmt, nu cel larg.

R.H.: Şi cei care citesc versuri au fost întotdeauna o minoritate.A.B.: Fără îndoială, şi iubitorii de frumos. Şi totuşi suntem o ţară cu un

popor iubitor şi creator de frumos.R.H.: Nu credeţi că, din păcate, ultimii nouă ani au transmis mai ales

mesajul că banul este mai important decât cultura?A.B.: Sigur, dar depinde cât crezi acest mesaj. Dar când oamenii îşi rup

de la gură, în aceste vremuri de criză, ca să-şi cumpere bilete de exemplu laun concert cu Dan Grigore sau la Festivalul George Enescu, ne arată că suntsperanţe să revenim la iubirea de frumos.

R.H.: În predicile dumneavoastră îi îndemnaţi pe tineri să citească?A.B.: Cum să nu, ba mai mult, îi îndemn să înveţe bine limba română.

De curând, am avut la Catedrală deschiderea noului an şcolar. În faţa a pestecinci mii de copii am vorbit despre şcoală, despre viitorul lor, i-am îndem-nat să-şi asculte profesorii, să-şi iubească religia şi nu uit niciodată să-iîndemn să înveţe să scrie şi să vorbească corect româneşte - aici cred că vor-beşte scriitorul din mine.

R.H.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră memoria?A.B.: Memoria este o reiterare a unor momente, îţi retrăieşti viaţa, nu

doar ţi-o aminteşti şi aceasta contribuie la un fenomen de introspecţie, săpoţi privi critic viaţa ta trecută şi având-o sub un ochi critic să poţi face oevaluare asupra ta însuţi.

R.H.: Există şi lucruri despre care nu vă face plăcere să vă amintiţi?A.B.: Nu cred că aş fugi de mine însumi, bune sau rele, sunt ale mele.R.H.: Mă gândesc la cele care n-au ţinut de dumneavoastră, la perioada

închisorii, de exemplu.

A.B.: Ştiţi care este paradoxul? Îmi scria o doamnă din Braşov că are ununchi care a făcut 22 de ani de închisoare şi că, la o vârstă foarte înaintată,se întâlneşte cu foşti camarazi din închisoare şi râd de se prăpădesc când îşipovestesc amintirile din închisoare, iar dânsa nu înţelege cum este posibilsă vorbeşti despre puşcărie şi să nu te crispezi. Adevărul este că în anii deînchisoare intervine şi umorul. Eu îl numeam „umor infraroşu“, este unmijloc de a supravieţui. Sigur că mi-aduc aminte cu crispare de ceea ce afost crunt în perioada închisorii, mai ales perioada de anchetă. În general euconsider că totul vine de la Dumnezeu, cu ştirea şi îngăduinţa lui şi că totulpoate să-ţi prindă bine dacă ştii să îţi asumi suferinţa. O suferinţă asumatădevine benefică, luminoasă, pentru că ţi-ai pus-o în faţa lui Dumnezeu pecare l-ai rugat ca în felul acesta să-ţi mai ierte din păcatele celelalte carenici o legătură cu obiectivele suferinţei pe care ai îndurat-o. Şi totul devinesenin, ţi-ai iertat duşmanii şi eşti un om liber.

R.H.: Nici imediat după ieşirea din închisoare nu aţi avut resentimente?A.B.: Nu, resentimente nu, dar a existat teama de a nu fi dus înapoi.

Faptul că eşti urmărit, spionat, este un drum al groazei, care încetul cu înce-tul se estompează.

R.H.: De fapt închisoarea a fost efectul unui şir de ani în care dum-neavoastră v-aţi implicat activ în rezistenţa anticomunistă care a avut unvârf în 1946 în timpul grevelor studenţeşti pe care le-aţi condus. Ce v-afăcut să vă implicaţi în grevele studenţeşti având în vedere faptul că dum-neavoastră aţi păşit pe un drum al păcii, al liniştii?

A.B.: Tot mâna lui Dumnezeu este, care te cheamă şi îndeamnă atuncicând tu nici nu gândeşti. Eu intrasem la Facultatea de Medicină cu gândulla carte şi casă. În acea perioadă, împreună cu colegii mei din anul I, lup-tam pentru deblocarea examenelor, pentru dreptul de a da o parte din exam-ene şi în toamnă, nu numai în iunie. Se formaseră o serie de comisii dintrecolegi, dar care n-au avut prea mult crezământ la rectorat. Pentru că eramcălugăr, ei m-au rugat să conduc o comisie şi în felul acesta noi am fostascultaţi şi ni s-a aprobat cererea. Asta a făcut să devin cineva în ochiiîntregului an, ceea ce a făcut ca în următorul an, la Cluj, în 1946, când a fostreînfiinţat Centrul studenţesc „Avram Iancu“, să fiu ales preşedinte în una-nimitate, prin vot secret, fără ca eu să candidez. Şi-n această calitate, venindacele evenimente, nu mă puteam sustrage, nu puteam fugi ca un laş de lagreu. Şi, a propos de amintiri, a fost o voinţă de dincolo de mine şi cred cănu se poate numi întâmplare.

R.H.: Atunci chiar v-aţi gândit că puteţi schimba ceva?A.B.: Când te implici într-o asemenea treabă ţi-ai asumat toate riscurile,


erjeu

47

Printre rânduriRa

du H

erje

u

48

toate urmările. Aşa că atunci când am fost exmatriculat, când am fostarestat, mă aşteptam să mi se întâmple.

R.H.: Aţi bănuit în acele clipe că vor urma atâţia ani de comunism?A.B.: Nu, toată lumea aştepta să vină americanii. În 1946 regele era încă

în fruntea statului, comunismul era încă firav, credeam că puterile occiden-tale, în special SUA, vor avea destulă putere să-i împingă pe sovieticiînapoi, nu bănuia nimeni atunci fenomenul Yalta. Au trecut mulţi ani şi dupăce am intrat la Patriarhie, patriarhul Justinian ne-a spus că biserica trebuiesă-şi facă o politică de lungă durată pentru că americanii nu vin curând şi aavut dreptate.

R.H.: Dacă nu aţi fi fost arestat aţi fi continuat această luptă activă?A.B.: Încă înainte de a intra la medicină, eu aveam la activul meu mai

multe arestări de acest fel pentru că nu am putut să rămân indiferent la tre-buinţele momentului şi nu am putut rămâne insensibil la solicitările de aparticipa la viaţa neamului meu, socoteam că este o datorie. Altfel, vocaţiamea adevărată este de interiorizare şi de singurătate.

R.H.: Este adevărat, chiar îmi spuneaţi că nici nu vă stă foarte binehaina de persoană publică.

A.B.: Am fost nevoit să devin persoană publică, mai puţin prin lite-ratură, pentru că scrisul se face în singurătate, ci mai mult pentru că s-asocotit că sunt necesar. Să ştiţi că nici pentru arhiepiscop n-am candidat, amfost ales în lipsă, aveam deja zece ani de pensie.

R.H.: Aceasta a fost traiectoria vieţii dumneavoastră.A.B.: Dumnezeu ştie ce face cu noi toţi.R.H.: Şi nu v-aţi întrebat de ce o face cu dumneavoastră?A.B.: Asta numai El ştie. Eu înţeleg într-o oarecare măsură, voi înţelege

mai bine după ce voi fi dincolo.R.H.: Care sunt dezavantajele că sunteţi o persoană publică?A.B.: Înainte de a fi ales arhiepiscop mă retrăsesem la pensie, locuiam

într-o garsonieră de lângă Cişmigiu şi obişnuiam ca în fiecare dimineaţă sămă plimb pe aleile parcului, era pentru plăcerea mea, pentru sănătatea mea.Din momentul în care am apărut pe ecranele televizoarelor, după ce am fostales arhiepiscop, şi mi-am reluat plimbarea în parc am observat că nu maieram anonim, toată lumea mă saluta şi în acel moment m-am simţit foartestingherit. De atunci nu m-am mai plimbat şi regret lucrul acesta.

R.H.: Să ne întoarcem la perioada imediat după ieşirea din închisoare,când aţi ajuns în America, la Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română.Cum aţi ajuns direct din închisoare în ţara libertăţii?

A.B.: Nu, n-a fost chiar direct. Încă din 1957 a venit la Patriarhia din


erjeu

49

Bucureşti episcopul Andrei Moldovan însoţit de consilierul AlexandruSuciu. Eu eram bibliotecar la Patriarhie, ne vedeam zilnic, conversam şile-am plăcut şi aşa s-au gândit la o succesiune a episcopului Moldovan. Darnu i-am încurajat deoarece nu vroiam să am încurcături cu Securitatea. Eiau făcut încă de atunci un demers oficial, de care eu nu am ştiut, dar carenu s-a finalizat pentru că în 1958 am fost arestat. În 1964, de îndată ce s-aaflat că sunt liber, între timp episcopul murise, s-a început demersul prinConsulatul American de la Bucureşti, asigurându-mă că momentul politic s-a schimbat, România s-a reorientat politic şi guvernul comunist nu-şi maipoate permite un refuz. Aceasta este explicaţia care de fapt a ridicat multesemne de întrebare. Vreau să vă spun că din închisoare am ieşit în august1964 şi am plecat în America în octombrie 1965. Am avut girul guvernuluiamerican şi dovada este că, o dată plecat în America, din prima zi am avutstatutul de rezident permanent cu dreptul de a călători peste hotare cu do-cument american.

R.H.: Nu v-aţi gândit să rămâneţi acolo?A.B.: Nu, nu din excese de patriotism, dar chiar dacă comunismul ar fi

fost permanent, nu m-am văzut îmbătrânind şi murind acolo, ca probă cădupă cinci ani de rezidenţă puteam să-mi cer cetăţenia americană, dar n-amputut, datorită unui sentiment foarte personal. Ştiţi ce se întâmplă? În piesamea „Leul pământului“ există un simbol, o mână de pământ pe care o poartăostaşul cu el ca să-i ţină de cald. Am vrut să mor şi să fiu îngropat în pământromânesc ca să-mi fie cald.

R.H.: Există vreo diferenţă între ortodocşii de acolo şi cei de acasă, camentalitate de exemplu?

A.B.: Ca mentalitate, da. Sunt în mare măsură americanizaţi, noile ge-neraţii şi-au pierdut limba, însă credinţa este intactă, în afară de adminis-traţie care este autonomă, păstrând cu Sfântul Sinod doar o legătură cano-nică.

R.H.: Şi totuşi, în societatea capitalistă.individualismul este mult maipregnant decât a fost poate în România până acum câţiva ani. Nici acestlucru n-a avut influenţă asupra apropierii lor de religie?

A.B.: Nu trebuie privit ca un individualism sălbatic în care insul calcăîn picioare pe vecinul său ca să răzbească. Aşa s-a născut poporul american,printr-un fel de lupta junglei, este adevărat, dar societatea americană este osocietate aşezată, unicat în istoria omenirii şi insul nu-şi pierde câtuşi depuţin apartenenţa la un grup social. Acest individualism nu trebuie privit caun sentiment exacerbat.

R.H.: Şi totuşi, de curând am stat şi eu o perioadă în America şi vorbind

cu nişte americani dintr-un oraş din Sacramento, unde există o mare comu-nitate de români, dar şi de sârbi ortodocşi, îmi spuneau că există o foartemare diferenţă între comunitatea de români şi cea de sârbi. Sârbii au pusmână de la mână şi au ridicat o biserică nouă, în schimb românii sunt multmai depărtaţi unii de alţii. Aţi observat şi dumneavoastră acest lucru?

A.B.: Ce ştiu eu este că există în Los Angeles o comunitate româneascăşi într-adevăr îşi ţineau slujbele, câţiva ani buni, într-o casă închiriată, dardeţin noutatea că acum au biserica lor proprie. Am văzut comunitatea sâr-bească din San Diego, cu o biserică foarte frumoasă. Eu am cununat în bi-serica lor o pereche de români, de aceea îi cunosc, dar românii sunt maipuţini şi cu mijloace materiale mai modeste.

R.H.: De ce v-aţi întors în ţară?A.B.: Chiar dacă nu vroiam să mor acolo, nu aveam un termen anume

când să revin în ţară, dar venind acasă pentru o întâlnire cu colegii mei amfost forţat să rămân. Stăpânirea de stat nu m-a mai lăsat să mă întorc înSUA, am fost supus unei imense presiuni din partea Securităţii să le predaudocumentele americane, dar am rezistat şi le-am depus la ConsulatulAmerican, spunându-le că fiecare document trebuie să se întoarcă la autori-tatea care l-a emis. De aici o serie întreagă de neplăceri pe care le-amdepăşit.

R.H.: Cum aţi trăit momentul revoluţiei?A.B.: Să vă spun drept, într-un articol pe care l-am scris în ziar, m-am

autoflagelat că n-am participat la revoluţie, în stradă. Pe urmă mi-a părutrău, pentru că aş fi vrut din toată inima să ies în stradă, pentru că maiieşisem de multe ori în viaţa mea, dar aveam o sciatică teribilă care, prac-tic, mă ţinea imobilizat. Şi de aceea am urmărit evenimentele numai la tele-vizor.

R.H.: Dar ca schimbare, cum aţi simţit? V-aţi văzut visul cu ochii, totuşiaţi luptat în 1946 pentru această schimbare şi iată că ea a venit cu 43 de animai târziu.

A.B.: Sigur, nimeni nu mai credea în această schimbare, trebuie să fimfoarte sinceri, eram un popor disperat. Deşi vedeam că în câteva luni de zilecomunismul s-a prăbuşit în ţările socialiste din jurul nostru şi noi rămă-sesem ultimii, nu întrevedeam nicicum revoluţia. A fost o mare surprizăpentru noi şi chiar pentru cei care au făcut-o.

R.H.: Înalt Preasfinţia Voastră, să revenim la munca dumneavoastră deacum şi anume la trducerea Bibliei şi vreau să vă întreb de ce totuşi mai eranevoie de o nouă ediţie?

A.B.: Sunt două motive principale. Mai întâi, limba fiecărui popor

Printre rânduriRa

du H

erje

u

50

evoluează, în sensul că sunt o seamă de cuvinte care se tocesc şi care dispardin circuitul limbii, iar altele rămân cu sensuri schimbate. Biblia, în culturaunui popor, este monumentul şi al limbii acelui popor. Eu nu fac o nouă tra-ducere, ci doar o revizuire pentru a aduce limba la zi şi mai cu seamă ope-raţia importantă pe care o fac, şi pe care n-au îndrăznit s-o facă înaintaşiimei, este operaţia asupra sintaxei, fireşte la nivelul lexicului mai puţin, pen-tru că limba română este foarte bogată, foarte conservatoare şi are o marestabilitate, dar sintaxa ediţiilor mai vechi era încă tributară sintaxei greceştisau, în speţă, sintaxei ebraice. Eu nu am făcut altceva, decât am luat frazăcu frază şi am topit-o, am făcut o magmă şi am returnat-o în tiparele sin-tagmei şi ale limbii române. Fireşte că nu am fost insensibil la stil, la a păs-tra un echilibru între specificul limbajului biblic şi accesibilitatea lui cătrenoile generaţii. O fac cu conştiinţa că este un text pentru generaţiile secolu-lui XXI şi ale mileniului următor. O asemenea muncă se presupune cădurează cel puţin un secol, dacă nu două, după care va fi nevoie de o nouărevizuire. În al doilea rând, e vorba de textele în sine, originale, care maisunt descoperite prin arhive, mănăstiri, cercetate de specialişti, de filologibiblici care creează ediţii critice din ce în ce mai noi şi mai bune. În muncape care o fac folosesc ediţiile cele mai noi, cu note de subsol. Pentru NoulTestament am folosit ediţia critică a lui Kurt Alant, iar pentru VechiulTestament, ediţia lui Raffs.

R.H.: Şi când va fi gata această nouă ediţie?A.B.: Până acum am reuşit să dau Noul Testament, care a apărut în două

ediţii. Din Vechiul Testament, „Cele cinci cărţi ale lui Moise“, „Cartea luiIov“ care a apărut la Editura Anastasia, „Psaltirea“, „Cântarea Cântărilor“.Am isprăvit, practic, a doua mare porţiune care cuprinde Cărţile politice şisapienţiale care vor apărea la începutul anului viitor într-un volum laEditura Institului Biblic şi am început de patru-cinci luni munca asupraProfeţilor. L-am isprăvit pe Isaia şi sunt pe cale de a începe munca asupraprofetului Ieremia. Dacă Dumnezeu mă ţine în viaţă, îmi dă sănătatea şi pu-terea de muncă pe care le am acum, mi-ar mai trebui trei-patru ani ca să ter-min totul.

R.H.: O ultimă întrebare, Înalt Preasfinţia Voastră. Aţi avut o viaţăextrem de bogată. Există ceva ce v-aţi fi dorit să faceţi şi n-aţi făcut?

A.B.: Aş parafraza pe cineva, „singura mea mare tristeţe este că n-amizbutit să devin sfânt“.

R.H.: Vă mulţumesc.- interviu realizat în 1998 -


erjeu

51


erjeu

53Ana Blandiana

Poet

Nume real Otilia Coman.S-a născut la 23 martie 1942, la Timişoara.A absolvit în 1967 Facultatea de filologie din Cluj-Napoca.

Debutează cu versuri în revista Tribuna şi îşi face uceniciagazetărească la Viaţa Studenţească.

Publică volume de versuri şi eseuri: „Călcâiul vulnerabil“,„A treia taină“, „Imitaţie de coşmar“, „Arhitectura va-lurilor“.

A refuzat orice demnitate publică. A fost preşedinta AlianţeiCivice.

Căsătorită cu Romulus Rusan.

Radu Herjeu: De ce Ana Blandiana şi nu Otilia Valeria Coman sauDoina?

Ana Blandiana: În primul rând ar fi trebuit să fiu Ruxandra... Pentru cătata era închis în perioada în care eu am trimis primele versuri la o revistăliterară, Tribuna din Cluj şi pentru că oricum nu se punea problema că aş fiputut publica cu numele meu, care nu era într-adevăr Otilia Doina ci OtiliaValeria Coman. Şi toată lumea îmi spunea Doina. Deci, Blandiana este sfa-tul mamei, Ana este rima la Blandiana... a fost un joc pe care l-am făcut cumai mulţi prieteni care scriau versuri. Şi ne-am făcut pseudonime care maide care mai sonore şi am trimis la revista Tribuna cu acest nume. Când avenit cineva de la redacţie să mă cunoască, cum căutau tinere speranţe, aaflat care este numele meu real; şi aflând că tata este închis a zis: „PentruDumnezeu! Să nu spui nimănui că nu-i numele tău“. În curând s-a aflat, şin-am mai putut să public, dar numele fusese publicat şi am rămas la el.

R.H.: Cum aţi descoperit poezia? A.B.: Clasic ar trebui să spun că nu eu am descoperit-o pe ea ci ea m-a

descoperit pe mine. Eu sper că e adevărat că ea m-a descoperit pe mine. Înorice caz am scris din copilărie; aproape aş zice de când am învăţat să scriu,din clasa I-II.

R.H.: Toţi colegii scriau versuri? A.B.: Nu spun că toţi colegii scriau versuri. Spun că eu am început să

scriu, şi nu neapărat numai versuri. Ceea ce a existat a fost ideea de a punepe hârtie ceea ce simţi. Adică scrisul ca grafie. În primul rând a fost un jocdin clipa în care am învăţat să scriu, devenind şi mai plăcut când amdescoperit noţiunea de rimă. Sigur că un timp noţiunea de poezie a fostlegată de noţiunea de rimă. Apoi, încet, încet, aşa cum embrionul trece printoate fazele de evoluţie... cum i se întâmplă fiecărui scriitor prin toata isto-ria literaturii, am învăţat să scriu cum au învăţat diverşi scriitori pe carei-am citit. În orice caz, între cititorul care am fost şi scriitorul care suntexistă o foarte strânsă legătură.

R.H.: Ce n-aţi scris? Am văzut că aţi scris proză fantastică, poezii pen-tru copii, texte pentru lieduri, însemnări de călătorie. Există ceva ce n-aţiîncercat?

A.B.: Versuri pentru lieduri n-am scris, s-au scris lieduri pe versurilemele. Cred că teatru n-am scris.

R.H.: De ce? Nu v-a tentat niciodată? A.B.: În momentul în care devenisem un scriitor destul de adult încât

să-mi fi putut permite şi asta, ar fi fost nevoie de mult mai mult curaj. Existao cenzură pentru pagina scrisă şi existau încă căteva cenzuri pentru pagina


erjeu

55

scrisă care urca pe scenă şi era interpretată. Teatrul s-a dezvoltat după cums-a văzut, mult mai greu decât alte genuri literare în condiţiile cenzurii, întimp ce poezia a reuşit să treacă peste cenzura în cea mai mare măsură pen-tru că în chiar definiţia ei intră înţelegerea printre rănduri. Cunoaşteţi acealectură printre rănduri care a fost definiţia solidarităţii, şi mai mult a com-plicităţii între scriitor şi cititor; scriitorul punea jumătate şi cititorulînţelegea totul, întâlnindu-se la jumătatea drumului. Deci, în cazul poeziei,asta e chiar definiţia ei. Definiţia metaforei, care este o comparaţie căreia îilipseşte un termen. Aşa că, nu întâmplător, poezia a fost genul cu cel maimare succes şi cu cea mai mare dezvoltare în condiţiile cenzurii, nu numaiîn România ci în toate ţările din est.

R.H.: Şi acum, după atâta timp, care din toate genurile abordate vă ca-racterizează cel mai mult, sau cel mai limpede?

A.B.: Este evident că-n anumite perioade am preferat un gen sau altul.Poezia rămânea întotdeauna în fundal. Este adevărat însă că aceasta intrăchiar in definiţia genurilor moderne; romanul, aşa cum este el înţeles demarii contemporani romancieri, sigur că este o operă în proză, care are per-sonaje, o poveste, o istorie pe apă, cum spunea Eminescu, dar în mod evi-dent este mai mult decât atât. Există la baza lui o gândire metaforică careeste proprie poeziei, şi în acest sens, indiferent de ce am scris, am rămas,sper eu, poetă.

R.H.: Ce înseamnă să ai talent? A.B.: Cred că în ceea ce mă priveşte, talentul, în măsura în care-l am,

sau în măsura în care această noţiune mi se aplică mie, a fost capacitatea dea-i convinge şi pe ceilalţi de ceea ce credeam eu.

R.H.: Să-i convingeţi? Sau să transmiteţi impresiile dummneavoastrăcelorlalţi?

A.B.: Implicit. Eu, evident, n-am facut decât să mă exprim. Şi asta estevalabil de la poezie, de la cărţile pe care le-am scris până la discursurile pecare le-am ţinut. Valoarea acestei exprimări era dată de măsura în care ade-vărurile ei reuşeau să placă şi celorlalţi.

R.H.: Şi invers, când citiţi dumneavoastră versurile unui poet tânăr saupe care nu-l cunoaşteţi personal, când apreciaţi că este talentat?

A.B.: Când reuşeşte nu să spună ci să sugereze. Niciodată exprimareatranşantă nu a fost definiţia artei literare. Întotdeauna poezia, ca cea maiartistică dintre formele literare, a fost o exprimare indirectă, o sugestie.

R.H.: dumneavoastră spuneati că vă exprimaţi sentimentele, gândurileşi ideile prin poezie. Încercaţi să le daţi o formă pentru a fi exact receptateaşa cum aţi fi vrut dumneavoastră, sau lăsaţi cititorului un spaţiu? Poate că

Printre rânduriRa

du H

erje

u

56

cititorul întelege ceva din poezia dumneavoastră, dar cu totul altceva decâtaţi fi vrut...

A.B.: Fără îndoială. Dar nu pentru că eu las spaţiu, ci pentru că pur sisimplu definiţia adevăratei poezii, să zicem, e aceea că are capacitatea de ase multiplica. Fără îndoială există tot atâţia Hamleţi nu numai câţi actori îlinterpretează pe Hamlet ci şi câţi spectatori îl privesc şi-l ascultă. Tocmaipentru că există întotdeauna această capacitate a celui care receptează artade a întregi globul din care artistul nu face decât să sugereze.

R.H.: Atunci cum facem cu mesajul? dumneavoastră transmiteţi unmesaj, şi el poate fi receptat cu totul altfel. Un poet care scrie se gândeştela o anumită categorie de oameni care vor citi, nu?

A.B.: Nu. Pur şi simplu se exprimă aşa cum cireşul face cireşe şi crinulparfum.

R.H.: Deci naturală.A.B.: Da. Naturală şi miraculoasă, în măsura în care tot ceea ce este na-

tural e miracol. R.H.: Şi nu există totuşi poeţi care construiesc poezia? A.B.: Sigur că da. Totul e ce întelegeţi prin noţiunea de poet. În gene-

ral noţiunea de scriitor-constructor al cărţilor lui este pentru mine străină denoţiunea de poet. Există foarte multe categorii de scriitori, după cum existăfoarte multe categorii de pictori. Personal fac parte dintr-una în care existăo lege obligatorie care se poate rezuma la o frază a Sfântului Augustin:„Iubeşte şi fă ce vrei“. Deci dincolo de asta totul e discutabil; fără, nimic nuexistă.

R.H.: Ce părere aveţi despre Arta pentru artă? Se vorbea într-o vremecă un poet scrie poezii nu ca să fie citite ci că e ceva natural.

A.B.: În perioada proletcultistă au fost create două noţiuni opuse şi lafel de false, după părerea mea; arta cu tendinţă care era arta socialistă şi artapentru artă în care erau băgaţi toţi cei care nu scriau tot ceea ce le spuneapartidul.

R.H.: Nu m-am referit la acea perioadă. Eu m-am referit la faptul că uniizic că poezia rămâne poezie chiar dacă nu-i citită. Şi că poţi să ai aceleaşisentimente, să faci artă chiar dacă n-o arăţi nimănui, chiar dacă n-o faci pen-tru alţi oameni. Există oameni care pretind că nu-i interesează modul în caresunt receptaţi.

A.B.: Pusă aşa, problema rămâne confuză, pentru că dacă artistul arscrie ca să impresioneze sau anume pentru cineva, e clar că ceea ce ar scrieel nu ar mai fi poezie. Eu, care nu sunt de acord ca poetul să se gândeascăcui i se adresează, sunt adepta unui ermetism total. Arta ermetică poate să


erjeu

57

fie la fel de opusă poeziei ca şi poezia scrisă anume ca să se înţeleagă, decide consum. Nu astea sunt criteriile. Ele ţin de gradul de intensitate; şi înmăsura în care există intensitate părerea mea e că se şi înţelege. Metafora îşicrează auditoriul prin intensitatea ei.

R.H.: Aţi primit multe premii pentru poezie: Premiul Herder, PremiulAcademiei, Premiul Uniunii Scriitorilor. Ce au însemnat la momentulrespectiv aceste premii?

A.B.: Nu ceva foarte important. Uneori au însemnat respectul colegilordin juriu. Existau zeci de premii în fiecare an; eu am primit relativ puţinepremii; am colegi care au primit de ordinul a 20 de premii în 25 de ani; euam luat cinci sau şase, deci nu fac parte din premianţii obişnuiţi. Prima oarăam luat premiul Academiei în 1969 si eram mandră că era AlexandruPhilippide în juriu, deci un mare poet ca el imi dăduse premiu; când am luatpremiul Herder am fost uluită şi amuzată pentru că eu aveam 30 de ani şi eucredeam că este un premiu pe care-l luau octogenarii. Era un premiu pe careîl luase Arghezi, de exemplu. Premiantul avea obligaţia de a prezenta unbursier şi ţin minte ca îmi făcea mare plăcere când, la toate acele ceremonii,eram considerată bursieră în timp ce se căuta premiantul român. Niciodatăn-am crezut că a lua un premiu înseamnă a fi... n-am făcut o legătură pro-fundă între noţiunile de premiu şi de valoare. Premiile poate ţin de noroc,sigur că este de dorit să reprezinte o anume acceptare a valorii, dar premi-ile ţin mai mult de viaţa culturală mondenă. Există mari poeţi de valoare ailumii care n-au luat niciodată premiu, după cum există scriitori care n-aufost extraordinari si au luat foarte multe premii. E destul să ne gândim la celmai important dintre premiile lumii, premiul Nobel, care n-a fost luat deTolstoi, n-a fost luat de Rilke, scriitori care au trăit şi au scris pe vremeacând acest premiu se dădea, după cum există alţi mari scriitori care l-au luat.

R.H.: Revenind la ce aţi spus mai devreme, cum să premiezi un copaccare înverzeşte în fiecare primăvară? Doamnă Blandiana, v-aţi căsătoritfoarte tânără, la 18 ani. Şi azi, după 37 de ani, sunteţi împreună cu aceeaşipersoană. Există un secret?

A.B.: Da, există, poate, un secret. Secretul profund e că, din când încând, cele două jumătăţi se regăsesc. Cred că secretul este să laşi să treacăde la tine. Şi asta trebuie să o facă amândoi. În cazul nostru amândoi amfăcut-o întotdeauna. Dacă căsătoriile funcţionează ca nişte concurenţe n-auunde să ducă.

R.H.: Cum trăiţi statutul de soţie, de gospodină? A.B.: Destul de aiurea, cum se zice. Adică, mai ales în ultimii ani,

plecăm dimineaţa, ajungem seara, mâncăm de prânz la ora 22, dacă reuşim

Printre rânduriRa

du H

erje

u

58

printre telefoanele care sună în permanentă. Asta ne face să ne dorim amân-doi o viaţă normală, să visăm la ea şi să fim fericiţi dacă avem timp săajungem şi în bucătărie. Oricum, pe lângă ce trăim noi, şi acum ca persoanepublice, şi înainte ca simpli scriitori, gospodăria era ceva infinit mai uşor.Şi, oricum, amândorura ne face plăcere, şi să mergem la ţară să săpăm.

R.H.: Ce părere aveţi despre femeile care sacrifică mult în viaţă pentrucarieră? Sacrifică o familie, o vârstă...

A.B.: Depinde ce inţelegeţi prin carieră. Dacă o carieră înseamnă aajunge ştab şi a călca în picioare totul, inclusiv viaţa personală, ca să ajungişef undeva, e o prostie. Dacă înseamnă că o soprană renunţă la diferitelucruri pentru a cânta, atunci mi se pare demnă de respect. Aceasta poate fivalabil şi pentru un om de ştiintă. Să existe necesitatea de a face ceva real...

R.H.: Nu credeţi că există totuşi şi o obligaţie morală să faci, pentru căai un dar pe care ceilalţi nu-l au, nu este cumva o obligaţie divină săfoloseşti acel dar pentru ceilalţi?

A.B.: Da, cred că da. Şi, ca orice obligaţie divină, presupune şi sacri-ficii. Nu cred însă că problema se pune atât de tranşant. Nu cred nici în acelmit simplificator care spune că, dacă femeia nu rămane la cratiţă, şi-a trădatmenirea de femeie. Se pot face amândouă.

R.H.: După 1989, pe lângă literatură, v-aţi apropiat foarte mult şi depolitică. De ce? Să începem cu decembrie 1989 când aţi refuzat să fiţivicepreşedinta Frontului Salvării Naţionale, pe 26 decembrie. De ce?

A.B.: Am făcut în decembrie 1989 ce am făcut şi în decembrie 1996.Vreau să spun că întotdeauna am refuzat. În prima secundă, atunci, amrefuzat din exact acelaşi motiv ca şi acum. Cred că locul scriitorului şi alpoetului nu este în structuri de putere. E adevărat că atunci, după refuzulmeu, mi s-a răspuns cu o iritare şi cu nişte insistenţe suspecte, aş zice; amdescoperit în primul rând că n-am ce să caut acolo, şi, după ce refuzasem săfiu vicepreşedinte, am părăsit şi Consiliul Frontului, fiindcă am simţit căacolo sunt oameni ca mine doar pentru a fi puşi în vitrine, pentru ca înspatele vitrinei să se poată aranja nişte lucruri cu care nu aveam nici o legă-tură. În plus, am avut sentimentul că este singura modalitate prin care potsă fac ceva util, arătând că ceva nu este în regulă. Dincolo de acest caz spe-cial am rămas la ideea că un poet e puţin în afara şi puţin deasupra formelorinstituţionale.

R.H.: Nu credeţi că în asemenea momente, în care noile generaţii numai au modele şi încep să caute valori care nu le mai sunt clare, avemnevoie ca aceşti poeţi să coboare printre noi? Şi a coborî printre noi nuînseamnă numai a organiza un seminar sau o serată culturală.


erjeu

59

A.B.: Eu n-am organizat numai serate culturale, am organizat mitinguri.În şapte ani de zile am înţeles exact ceea ce ziceţi dumneavoastră. Am înţe-les nevoia absolut dramatică de modele, de implicare a personalităţilor careerau creditate, în care lumea avea încredere. Am părăsit scrisul pentru avorbi în pieţe. Asta este tragedia mea la această oră, fiindcă vreau să măîntorc şi sunt prinsă într-un angrenaj din care nu reuşesc să mă smulg atâtde brusc cum aş vrea. Am fost între cei care au creat Alianţa Civică. Ştiu căAlianţa Civică a avut un foarte important rol în tot ceea ce s-a întâmplat înultimii şapte ani, inclusiv în această alternanţă la putere şi în această deblo-care a mecanismului politic. Şi ştiu că Alianţa Civică va continua să repre-zinte foarte mult în continuare, dar pentru asta e nevoie, cred, ca un om camine să nu devină un personaj al unei structuri de putere. Am crezut întot-deauna că democraţia care a fost inventată în Grecia Antică a câştigat prindezvoltarea societaţii civile care a inventat controlul asupra celor ajunşi laputere. Dar control fără de care cei ajunşi la putere sunt permanent în peri-colul de a cădea victime mecanismului puterii. Acest control nu poate existadecât dacă societatea civilă există. Iar această societate care dă definiţiademocraţiei trebuie încă creată la noi.

R.H.: Chiar dacă n-aţi fost în prima scenă politică, aţi fost printre celemai atacate persoane din ultimii şapte ani. Cum aţi trăit aceste atacuri, fiind,ca poetă, o persoană mult mai sensibilă? Cum aţi reacţionat interior?

A.B.: Reacţia mea de început a fost una de uluire totală. Eu am ajuns lasfârşitul lui '89, am intrat în noua etapă convinsă - mă mir şi acum cum afost posibil - că, cu excepţia familiei Ceauşescu, toată lumea este altfel,aveam sentimentul că toată lumea gândeşte ca mine. Mi se întâmpla să măoprească oameni necunoscuţi pe stradă şi să-mi arate articolele mele tăiatedin România Literară. Sentimentul meu a fost că există o unanimitateîmpotriva lui Ceauşescu. Abia după februarie-martie 1990 am început săînţeleg că această impresie era absolut greşită. Această impresie venea dinfaptul că tăceam cu toţii, şi credeam că tăceam aceleaşi lucruri, dar când amînceput să vorbim, am descoperit că era vorba despre lucruri diferite. Maiîntâi am fost mirată că un om ca mine, care n-avea de ce să deranjeze pecineva, sau cel puţin aşa credeam eu, poate să fie atacat cu asemenea vio-lenţă. După ce am demisionat din Consiliul Frontului mi se aruncau cărţilesfâşiate în curte, primeam scrisori de ameninţare - la un moment dat mile-a cerut cineva care şi-a dat lucrarea de diplomă pe tema psihologieicolective a insultelor şi ameninţărilor trimise prin poştă. Le-am adunat şile-am cântărit, era cam 1 kg 800. Într-o a doua fază după ce nu m-am maimirat, am început să-mi dau seama că, pentru faptul că deranjez atât de tare

Printre rânduriRa

du H

erje

u

60

şi pe atât de mulţi, înseamnă că ceea ce spun eu e important. Cu cât i-amderanjat pe mai mulţi, mai ales după 1996, am început să înţeleg tot maimult de ce se întâmplă lucrul acesta şi n-am mai suferit pentru atacuri.Concluzia mea este că cel mai deranjant în felul meu de a mă purta e că ceeace fac nu se leagă de o recompensă, că dau, nu iau, oamenii care vor numaisă ia pot fi ţinuti în frâu, pot fi manipulaţi, cumpăraţi, vânduţi în funcţie deun preţ pe care îl au întotdeauna. Cineva care nu vrea nimic este foarte pro-babil să devină chiar exasperant. Aceasta este concluzia mea de acum, cineştie ce o să mai învăţ pe parcurs... Cu siguranţă, după ce vor trece anii şivom privi mai calm această perioadă, cred că va rămâne o mare ruşine fap-tul că oameni de cultură au putut fi insultaţi atât de oribil.

R.H.: Există în Ana Blandiana un sâmbure dur? A.B.: Faptul ca n-am murit în condiţiile în care am trăit dovedeşte că da;

însă forţa nu vine chiar din aceleaşi izvoare care dau fragilitatea. În oricecaz, cred că cel mai puternic lucru în mine e iubirea.

R.H.: Spuneaţi în „Coridoare de oglinzi“ că orice vi se întâmplă, estespre binele dumneavoastră. E adevărat?

A.B.: Sper că-i adevărat. Sensul acestei fraze era acela că orice trăiamdevenea materie primă pentru scris.

R.H.: Şi orice suferinţă devine experienţă.A.B.: Exact. Acest adevăr şi această credinţă a mea care a rămas neclin-

tită au fost şi foarte periculoase pentru mine, fiindcă m-au făcut să mă înde-părtez de scris pe lungi perioade, cu sentimentul că oricum nu contează, căoricum, când voi reveni la scris, tot ceea ce am trăit va deveni izvorul dincare îmi voi trage puterea. Şi sigur, ar fi de ajuns să mă calce o maşină caacest lucru să nu se mai întâmple.

R.H.: Spuneaţi în „Capela cu fluturi“ că nu aveţi o memorie foarte bunăa lucrurilor, a întâmplărilor, ci mai mult a senzaţiilor.

A.B.: Adică o memorie a propriilor mele reacţii. R.H.: De care lucru este legată cea mai puternică senzaţie? Care este

sentimentul care v-a dat cea mai multă materie primă pentru creaţie?A.B.: Cred că a fost compasiunea; cel mai tare m-au marcat momentele

în care am fost pusă în faţa suferinţei altcuiva şi nu puteam să intervin, osuferinţă a cărei încetare nu depindea de mine. Întotdeauna am avut ten-dinţa să mă compar cu cei mai nefericiţi ca mine. Niciodată nu m-am simţitprost fiindcă sunt mai puţin bogată, sau mai puţin frumoasă decât altcineva.Aveam însă sentimentul că sunt vinovată că am primit mai mult. Încă dincopilărie am avut sentimentul că am primit în dar ceva pentru care trebuiesă plătesc şi toată viaţa am plătit benevol pentru ele.


erjeu

61

R.H.: Credeţi în destin?A.B.: Da, sigur. Un destin care este foarte dependent de propriile noas-

tre trăsături.R.H.: După cutremurul de acum 20 de ani vi s-a schimbat şi viaţa şi des-

tinul. Din acel moment aţi stat mai mult în afara Bucureştiului.A.B.: Până la cutremur am avut o viaţă obişnuită pentru nişte tineri scri-

itori ca noi. Lucram fiecare într-o redacţie, acolo era atmosfera agitată careexistă întotdeauna într-o redacţie, eu lucram la revista„Amfiteatru“ -rămânea foarte puţin timp pentru scris. Era un fel de risipire a vieţii, orisipire în tot felul de domenii care ţineau de definiţia tinereţii. Când a venitcutremurul, eu întâmplător n-am fost acasă, soţul meu a scăpat cu viaţădintr-un bloc în care au murit 300 de persoane şi au scăpat doar câteva, şiam avut sentimentul că dacă lucrurile s-ar fi petrecut normal, dacă n-ar fiintervenit miracolul, ar fi trebuit să murim şi am fi murit la capătul unei vieţiîn care nu reuşisem să facem nici a mia parte din ce am fi vrut. În clipaaceea am hotărît că numai scrisul contează, că este singur lucru pe carel-am dorit întotdeauna. Am demisionat şi fiindcă nu aveam locuinţă amînchiriat o căsuţă la ţară pe care apoi am cumpărat-o şi totul s-a bazat dinacea clipă numai pe scris, până în decembrie 1989 când iar s-au răsturnatlucrurile. În orice caz, cu tot ce s-a întâmplat şi peste tot ce s-a întâmplat înultimii şapte ani, nu ne dorim decât să revenim în acea perioadă dintre '77-'79 când numai scrisul a fost important în viaţa noastră.

R.H.: Când aţi scris poezia „Motanul Arpagic“ chiar credeaţi că va aveaun asemenea impact?

A.B.: Nici o clipă. Nici nu-mi imaginam că va avea vreun fel de impact.Tot ce mi-am imaginat, şi ceea ce s-a şi întâmplat, a fost că, fiind o cartepentru copii, nu va fi cenzurată, deşi am făcut băşcălie, cum se zice, amdescris prin motanul meu un personaj căruia i se suise la cap şi l-am descriscu trăsăturile lui Ceauşescu. Nu mi-am pus întrebarea pentru că m-am figândit că doar câţiva oameni vor înţelege analogia. Faptul că reacţia pu-blicului a fost atât de puternică a dovedit că lucrurile stăteau mult mai grav.

R.H.: Fiind o poezie dintr-o carte pentru copii, nu ştiu în ce măsurăaceştia ar fi putut să constate şi această latură subtilă.

A.B.: Întotdeauna cărţile mele pentru copii au fost savurate şi de părinţi,întotdeauna exista şi o latură care îi amuza pe adulţi. E adevărat că aceastăcarte a fost pur şi simplu furată de adulţi, copiilor.

R.H.: Aţi călătorit foarte mult; v-aţi gândit vreodată să nu vă maiîntoarceţi?

A.B.: Nu. Dimpotrivă. Doar de două ori am stat mai mult decât o lună

Printre rânduriRa

du H

erje

u

62

sau două. Am avut o bursă în S.U.A. unde am stat şase luni şi o alta, tot deşase luni, la Berlin. Există o trăsătură, un fel de legătură cu pământul; n-amputut scrie niciodată serios decât acasă. Această depărtare de casă, care, laînceput, era foarte interesantă şi care bineînţeles că a fost foarte necesară,fiindcă am învăţat enorm, bineînţeles că o parte a dezvoltării mele estelegată de cunoaşterea lumii, devenea în cele din urmă o frustrare. Nici oclipă nu mi-am pus problema să nu mă întorc în perioada lui Ceauşescu, câttimp am putut călători. Apoi, aş fi avut sentimentul că, dacă eu plec şiCeauşescu rămâne, el e mai semnificativ pentru poporul român; pentru căun popor nu pleacă niciodată de acasă, nu se mută în altă ţară. Aveam sen-timentul că-mi datoram încăpăţânarea de a rămâne, fiindcă întotdeauna amcrezut că eu sunt mai reprezentativă pentru români decât cei ca Ceauşescu..

R.H.: Ce ţară v-a plăcut sau v-a impresionat cel mai mult? A.B.: Italia, pentru că este ţara care se apropie cel mai mult de idealul

de cultură. Dar, ca popor şi ca reacţie civică, respect Germania pentrumodul în care a reuşit să îşi revină după război.

R.H.: Aş vrea acum să discutăm un pic despre un subiect pe care îl abor-dez cu majoritatea invitaţilor mei: tinerii şi cultura. Eu cred că tinerii citescfoarte puţină poezie. Dumneavoastră ce credeţi?

A.B.: Credeţi că, în general, tinerii citesc mai puţin decât adulţii?R.H.: Nu, mă refer la momentul actual. Mai puţin decât se citea în tre-

cut.A.B.: Cu siguranţă. Mi se pare firesc, şi este valabil nu numai pentru

tineri, pentru că înainte poezia era un înlocuitor pentru foarte multe lucruri,ţinea loc de religie, televizor, de distracţie, de istorie. Odată cu libertatea, înmod firesc, poezia a fost nevoită să se întoarcă doar la propriul ei publicspecializat. Concluzia ar fi că, în condiţii de cenzură, poezia e mai puternicăşi poeţii mai importanţi; ar însemna prin urmare că libertatea e ceva ce seopune poeziei. Cred, şi asta a fost una din temele pe care le-am propusultimului Congres Mondial al Scriitorilor din Mexic, că dincolo de ce văspuneam, atunci, în acele condiţii, poezia avea o ardere pe care acum n-omai are, în condiţii de libertate. Dacă poeţii ar fi în stare să ardă la fel detotal când nu sunt atât de nefericiţi cum erau, cred că audienţa lor ar puteafi mare şi acum. Eu personal mă încăpăţânez să sper că acest lucru este posi-bil.

R.H.: E adevărat că tinerii au astăzi mult mai multe modalităţi de a-şipetrece timpul liber: televizor, cinematografe, discoteci... Chiar nere-nunţând la cărţi, mulţi tineri preferă mai mult literatura de consum decâtpoezia. Şi mă întreb, apropos de societatea civilă, care nu înseamnă numai


erjeu

63

Printre rânduriRa

du H

erje

u

64

o anumită conştiinţă civilă, ci şi un grad de educaţie şi cultură, dacă nucumva în ultimii şapte ani a devenit una din cele mai puţin urmărite laturiale societăţii civile?

A.B.: Aveţi dreptate. Asta ţine de gradul de cultură, iar gradul de culturăţine de cum a fost şcoala în aceşti ultimi ani; şi cu siguranţă şcoala trebuiesă se transforme. Chiar astăzi am avut o discuţie serioasă şi interesantă cucâţiva profesori şi cu un director general din Ministerul Învăţământului, petema necesităţii reformei în învăţământ, dar o reformă de profunzime,pornind de la cum trebuie să fie şcoala pentru ca copilul să iasă din ea maibun decât a intrat. Această dezbatere a pornit de la o profesoară care, cerândpărerea elevilor despre cum ar vrea să fie şcoala n-a primit răspunsurile pecare le aştepta, ca şcoala să fie mai uşoară sau mai puţină, ci dimpotrivă.Asta spune foarte mult despre cât de puţin reprezintă şcoala la ora actuală.

R.H.: Eu sunt convins că un poet receptează realitatea altfel, rezoneazăaltfel. O dată interiorizată această realitate, ea se modifică. E valabil şi ladumneavoastră?

A.B.: Cu siguranţă. Orice artist e o maşină de prelucrare a realităţii dincare n-o să ştii niciodată ce iese. Tocmai aici este miracolul artistului.

R.H.: Doamna Blandiana, vă mulţumesc pentru că aţi acceptat astăzi săfiţi alături de mine la emisiunea „Printre rânduri“ şi sper să mai avem ocaziasă vorbim atunci când veţi reveni total la poezie, când vă veţi lăsa şi veţi filăsată de conjunctură să reveniţi.



erjeu

65

Ion CaramitruActor

S-a născut la 9 martie 1942, la Bucureşti.A absolvit Institutul de Artă teatrală şi cinematografică în

1964, secţia actorie. Debutează la Teatrul Naţional în 1964, ală-turi de Valeria Seciu. Din 1965 a fost actorul teatrului LuciaSturza Bulandra din Bucureşti. A interpretat peste 60 de roluri înpiese de Shakespeare, Cehov, Pirandello, Shaw. Din 1976 esteprofesor la IATC iar din 1977 regizor al mai multor spectacolela Teatrul Bulandra şi Opera română.

Debuteză în film în 1963 şi interpretează peste 40 de roluri înproducţii româneşti sau străine.

În 1975, 1979, 1981 şi 1985 obţine titlul de Cel mai bun actoral anului. În 1985 primeşte Ordinul Imperial Britanic.

Participă la prima transmisie în direct a Revoluţiei Române. Din 19 februarie 1990 este preşedintele UNITER.După ce este membru în CPUN (primul parlament postde-

cembrist), în urma evenimentelor din Piaţa Universităţii seretrage din viaţa politică. Revine în 1996, când devine Ministrual Culturii. Îşi va păstra funcţia în toate dintre 1996 şi 2000.Devine membru al PNŢCD în 1997.

Este căsătorit şi are trei copii.

Radu Herjeu: Domnule Caramitru, să vă întreb despre marea dum-neavoastră iubire care este actoria. Un actor joacă pentru sine sau pentruceilalţi?

Ion Caramitru: Depinde. Cred că fiecare dintre noi are altă motivaţiepe planul acesta.

R.H.: Dumneavoastră ce motivaţie aţi avut?I.C.: Iniţial, eu nu am vrut să mă fac actor. Am tins către regie şi eram

pregătit să dau examen la regie şi cam cu două luni înainte de examen amauzit că se închide clasa de regie pentru un an sau doi, drept pentru care amrămas pe dinafara ideii. Numai că atunci, ca şi acum, unii, care se pregăteausă dea la teatru, aveau grijă să se pregătească şi pentru altă facultate, fiind-că prima etapă e eliminatorie şi mai ai timp să te înscrii şi la alta. Eu m-amgândit ca, în cazul în care nu intru la regie, să dau la litere pentru care erampregătit şi ironia soartei spune că dacă n-aş fi dat la actorie intram aproapesigur la litere fiindcă subiectele, amândouă care au fost la alegere, cel puţinla scris, erau cele pe care le ştiam şi cel mai bine. În acei ani examenul deregie cuprindea şi o probă de actorie, lucru bun, pentru că regizorii impor-tanţi din lume sunt regizori care ştiu să lucreze cu actorii, înţelegândfenomenul dinăuntru şi deci cam acesta era scopul introducerii în conţinu-tul examenului la regie şi a unei probe de actorie. Şi eram pregătit cu câte-va texte. Un prieten foarte bun al meu, mai mare decât mine şi care era regi-zor de filme documentare, m-a sfătuit să încerc, spunându-mi că nu are cumsă-mi strice un an de actorie, după care, dacă nu intru, pot să dau la litere.Am dat şi am intrat. Am stat un an cu gândul că voi pleca. Dar nu s-auredeschis cursurile de regie încă şapte ani buni. În anul doi, spre sfârşitulprimului semestru am înţeles care este motivaţia mea în această profesiune.Atunci când am înţeles care este greutatea specifică în rostire nu a cuvântu-lui, ci a semnificaţiei lui, nu a cuvântului tipărit şi reprodus în pagină ci aspaţiilor goale dintre cuvinte mi-am dat seama că o replică poate fi uninstrument, poate fi o armă, poate fi un scut, am înţeles că scena este unlucru care duce la motivaţie în parte. Trăiam şi trăisem încă din liceu pre-siunea exercitată de sistemul comunist asupra conştiinţelor. Norocul meu afost că avusesem acasă o bibliotecă iar familia m-a învăţat în mod particu-lar cum să rezist pe planul acesta. Şi am dus, ca să spun aşa, ca tot românul,o viaţă dublă, în sensul în care, cel puţin această dublă viaţă pe care eu amdus-o, era uşor sau chiar mai mult ironic detaşată de context. Însă amdescoperit până la urmă că profesiunea asta de actor, cel puţin în ce măprivea atunci şi în ceea ce mă priveşte şi acum, reprezenta o şansă de asupravieţui, de fapt, de a supravieţui într-un context duşmănos, într-un con-


erjeu

67

Printre rânduriRa

du H

erje

u

68

text plin de capcane, într-un context plin de neaşteptate surprize neplăcutepână la urmă. Deci motivaţia mea a fost una de salvare de sine, desupravieţuire, dar în acelaşi timp de a avea şansa de a pătrunde într-undomeniu artistic fabulos. Dacă ar fi să dau o definiţie a teatrului cu maresemnificaţie, aş spune că cel mai bun teatru posibil, ca şi cea mai bunăpoezie, este cel care nu există deloc, care nu apare, care nu este scris. Esteexact ca în viaţă, eu vreau să vă explic acum ceva extrem de semnificativ,nu vor ajunge niciodată cuvintele pe care le am la dispoziţie şi va trebui săapăs undeva în fiinţa dumneavoastră, să ating un loc astfel încât să vă puteţireprezenta mai bine ceea ce vreau eu să vă spun.

R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, apropos de această dimensiune a dum-neavoastră în artistic să fiţi mulţumit de modul dumneavoastră de exprimarepe scenă, şi totuşi să nu primiţi semnale, adică feed-back-ul să nu fie celpotrivit, să nu primiţi semnalul de răspuns la care vă aşteptaţi?

I.C.: Sigur. Mai întotdeauna se întâmpă, pentru că niciodată nu veiputea, şi este o definiţie a artistului în general, să fii mulţumit de sine, carezultat estetic a ceea ce faci. Poţi să fii plin de intenţii bune, de concepţiiextraordinare, dar instrumentul tău să nu fie îndeajuns de perfecţionat pe deo parte, iar produsul final, care în cazul acesta este, cum să spun… dacă unpictor lasă ceva fizic, un tablou, un portret care corespunde cu viziunea saasupra modelului, trecut deci prin fiinţa lui, noi nu putem crea decât portretede fum. Ori această orânduire a ceea ce este impalpabil de fapt într-o ordinelogică, într-un crescendo al stărilor de spirit, pentru că asta trebuie de faptsă joace un actor în personajul pe care îl interpretează… Se vorbeşte multde limbajul fizic, şi este într-adevăr semnificativ şi important ca limbajulcorpului să fie uneori mai important ca limbajul propriu-zis, iar aici e vorbade un complex de elemente, ceea ce transmiţi însă este o viziune ca de vis,în fond, e un portret de fum, cum îmi place să spun câteodată, ori nu poţiniciodată să fii mulţumit de desen pentru că, prin definiţie, este învolburat.

R.H.: Şi trebuie ca în scurt timp să apăsaţi pe butonaşele acelea de carevorbeaţi, în spaţiul mai multor oameni, să declanşaţi în ei...

I.C.: Da. Mai e şi un aspect care ţine de magic, de sacru, dacă vreţi. Înacest domeniu francezii spun, când au o seară mai bună, actorii francezijucând în suită acelaşi personaj în fiecare seară şi dând sentimentul pu-blicului necunoscător că ei de fapt se repetă mecanic, ceea ce nu este ade-vărat, ei spun că Micul Prinţ a coborât pe scenă. Există, dacă vreţi, o aseme-nea dimensiune în viaţa scenei şi a noastră. Dar revenind, fiindcă am diva-gat puţin, fiecare dintre noi are o altă motivaţie. Unii dintre noi se vădvedete mai devreme decât trebuie sau caută să devină vedete pentru ceea ce

înseamnă această iluzie, alţii se simt doborâţi de imaginea de vedetă şi sesperie de ea, alţii se caută pe sine, în fond definiţia oricărui artist este de ase descoperi pe sine, în primul rând, în profesiunea lui. Este un drum greu,un drum complicat.

R.H.: Spuneţi-mi, la un actor bun există riscul de a confunda sinele cuspiritul personajelor interpretate?

I.C.: Cum să nu? Şi nu vreau eu să dau exemple, dar sunt. Eu cred căde cele mai multe ori este ori un semn al unei slăbiciuni de caracter ori alunei aproximative culturi generale, al unei lipse de informaţie culturală.

R.H.: Deci, în afară de talent, un actor bun trebuie să aibă şi o marecapacitate de dedublare.

I.C.: Cred că şcoala cea mai importantă, şi studenţilor mei, de câte oriam fost la şcoală să-i întâlnesc din nou, le spun că cel mai important lucrueste să privească în jur, înainte de a privi în sine. Pentru că personajele suntpe stradă, sunt în viaţă, sunt aici aproape, aceleaşi personaje ca cele pe carele întâlnim în dramaturgia clasică, de exemplu. Ce altceva era cuplulCeauşescu decât o reprezentare modernă, în alt secol, a cuplului, să spunemMacbeth şi Lady Macbeth? Păstrând proporţiile, evident, acolo era o altăconjunctură. Relaţiile interumane şi patimile născute de prezenţa omului înviaţă sunt practic aceleaşi, s-a schimbat numai aspectul cunoaşterii ge-nerale, dar omul tot se naşte, trăieşte şi moare, omul tot are patimi, orgolii,suferă şi totuşi moare până la urmă, n-a descoperit nimeni niciodată unremediu pentru a nu muri. Atâta vreme cât ne naştem şi murim, în interva-lul acesta se petrc toate minunile lumii, care sunt mereu aceleaşi.

R.H.: Se spune că un actor bun este acela care când îl interpretează peNapoleon e Napoleon. E adevărat?

I.C.: Nu. Nu se poate crede Napoleon, pentru că dacă îl joci peNapoleon nu-l joci pe Napoleon pur şi simplu (cine-l ştie pe Napoleon purşi simplu?), ci preiei un text scris de cineva despre Napoleon, preiei o vi-ziune care e până la un punct numai literară, la care adaugi propria ta per-sonalitate, care la rândul ei are de făcut un drum invers, de la produsul finitcare este textul la momentul de inspiraţie, care e cel fierbinte, al autorului.Drumul ăsta noi îl facem invers, luăm produsul finit, îl trecem prin noi,aflăm care este morala, cea care mă interesează, şi mă întorc la momentulde emoţie primară, aceea care a născut gândul, ideea şi apoi textul, poezia,şi adaug la toate acestea propriul meu discurs asupra a ceea ce îmi expuneacel text. Aşa cum între două verbe care formează primul vers din celebrulmonolog „a fi sau a nu fi“ pot să intervin în mii de nuanţe de la pur şi sim-plu rostirea logică la negaţia dublată de interogaţie şi să deschizi o altă


erjeu

69

dimensiune întregii probleme care ţine de Hamlet. Napoleon este pentrucine citeşte „pe deasupra“ un personaj pe care-l cred, se pare, mai aproape.Când intri însă în adâncimea cunoaşterii motivaţiei şi talentului, geniuluiacelui individ pe care fiecare l-a descris altfel, păstrând numai datele exte-rioare, îţi dai seama că ai obligaţia să interpretezi mitul, însă venind cu con-tribuţia ta la el.

R.H.: V-a fost greu vredată să interpretaţi un personaj?I.C.: Da, cred că cel mai greu din toate punctele de vedere a fost atunci

când Liviu Ciulei a decis să monteze a doua oară „Azilul de noapte“ laTeatrul Bulandra, unde spre deosebire de prima variantă pe care o făcuse cumulţi ani în urmă, a gândit altfel spectacolul şi piesa, decizând ca perso-najele care apar la azil să nu fie bătrâne ci tineri rataţi. Nu are rost să maipovestesc „Azilul de noapte“, ştiţi despre ce e vorba, dar motivaţia domnu-lui Ciulei a fost extraordinară, partea care ţine de tragedie şi de dramă exis-tenţială este mult mai bine dimensionată când este vorba despre oamenicare, tineri fiind, ajung în situaţia asta, îşi pierd echilibrul şi decad în desuet.Atunci am fost distribuit în rolul actorului, celebrul personaj din „Azilul denoapte“, aveam nici treizeci de ani, a fost pentru mine un chin îngrozitor şio responsabilitate extraordinară. Mi-aduc aminte şi-acum, parcă ieri s-aîntâmplat, cât de chinuitor a fost acest drum, cât de cumplit a fost drumulcătre personaj şi nici astăzi nu sunt muţumit de ce am făcut, deşi mi-a folositenorm mai târziu pentru tot ce am mai făcut, pentru toate personajele pecare le-am mai atins, măcar pentru faptul că nimic nu este imposibil înteatru.

R.H.: Aţi împrumutat vreodată ceva de la personajele pe care le-aţiinterpretat?

I.C.: Da, lucru care m-a ajutat şi în ultimii ani, mai ales că e legat deevenimente reale, şi anume detaşarea. Detaşarea de eveniment, un ochi rece,un al treilea instrument de a privi şi de a înţelege. Lumea e furată de eveni-ment în general, omul poate fi furat de propria lui prezenţă într-un contextnou, care e altul decât acela în care el s-a obişnuit şi care îl pune în faţa unorsituaţii neprevăzute, chiar dacă acest neprevăzut poate chiar a fost progra-mat cândva în subconştient, chiar în conştient. Cred că singurul lucru pecare-l pot folosi din teatru pentru viaţa mea personală este faptul că întot-deauna când joci un personaj esenţial, încă o dată o spun, scopul nu e săajungi să fii acel personaj, pentru că e imposibil, ci să sugerezi de fapt cumeste acest tip de personaj... Caragiu făcea asta extraordinar, construia per-sonajul, îi dădea consistenţă fizică, începea să semene cu personajul şi eraun moment când refuza să-l ducă mai departe, structura cam 40% din modul

Printre rânduriRa

du H

erje

u

70


erjeu

71

în care personajul vorbeşte, se îmbracă, se mişcă, gesticulează, se comportăîn relaţiile cu ceilalţi, dar poţi să faci asta impecabil, până la perfecţiune şisă rămâi un actor de reprezentare pur şi simplu şi să nu duci mai departemorala personajului, morala evenimentului în care personajul se aflăînscris. Caragiu făcea asta extraordinar, de aceea îl consider unul dintre ceimai mari actori ai tuturor timpurilor. La un moment dat se oprea, sugeracum este personajul, cum îl vedea el, artistul din actorul respectiv, carescotea din personaj ceea ce era esenţial şi veşnic valabil. Adăugând discur-sul lui crea acest interes major către substanţă. Deci detaşarea care ţine demodul critic şi autocritic de a citi, de a aprecia, de a găsi locul de echilibru,plasarea personajului în contextul contemporan ţin desigur de pregătirea tagenerală şi de modul în care asişti la evenimentele care fac istoria.

R.H.: Un actor e perceput ca un boem. Dumneavoastră păreţi totuşi opersoană foarte pragmatică, sau în orice caz, departe de a fi boemă.

I.C.: Boemia nu e o stare haotică. Boemia nu e un element condamnabilîn viaţa unui om, boemia e o stare de graţie pe care artistul şi-o caută tottimpul. A fi boem, sau a fi autentic boem, pentru că unii mimează asta, vorsă pară boemi dar nu sunt deloc, artiştii adevăraţi sunt veşnic boemi pentrucă n-au încredere în ei înşişi, n-au siguranţa propriilor energii.

R.H.: Numai în domeniul artistic sau în general?I.C.: În domeniul artistic, pentru că ceea ce îi obsedează este starea

aceea de graţie pe care o caută tot timpul, inspiraţia, să zic aşa. Boemiapoate fi la unii extrem de ordonată, extrem de calculată, eu cred că Goetheera un mare boem, deşi citind ceea ce se scrie despre el sau ceea ce el însuşia scris, avem în faţă o fiinţă extrem de ordonată, de precisă, dar eu îl găsescextrem de boem, pentru că la el boemia era legată de căutarea tot timpul aadevărului propriu. Ori asta e o stare de graţie, nu poate fi cântărită cumăsuri şi greutăţi cunoscute.

R.H.: Deci nu sunteţi o persoană pragmatică? Sau reuşiţi să fiţi şi una şialta?

I.C.: Cred că sunt un om pragmatic şi trebuie să fiu pragmatic cândapreciez ceea ce fac alţi oameni. Când apreciez ceea ce fac eu sunt destulde aiurit.

R.H.: Când v-aţi descoperit talentul de manager?I.C.: De nevoie, cred. Chiar de nevoie, fără să-mi dau seama.R.H.: Cu UNITER-ul.I.C.: Cu UNITER-ul, să zic aşa. După ce am realizat destul de repede în

ce înfundătură am fost silit să intru cu primele structuri politice postdecem-briste m-am retras imediat şi m-am orientat către ceea ce în lumea noastră,

în lumea artiştilor de teatru în primul rănd, lipsea şi lipsea evident dreptulla opinie, în primul rănd. În toţi aceşti ultimi aproape 50 de ani, până în `89,decizia aparţinea unei comenzi de la centru şi forma noastră de rezistenţăera un plonjon în sine şi ieşirea afară se făcea prin paradox, prin metaforă,prin limbaj aluziv, prin imagine de cele mai multe ori, creând un limbaj cutotul aparte pe care teatrul românesc l-a avut. Dar lipsa de drepturi esenţialeera limpede şi a rămas şi acum, fiindcă nu e acoperită această lipsă cu ele-mente pozitive. Şi atunci am creat această structură, această uniune, folosin-du-mă de entuziasmul colegilor mei şi reuşind, încă din parlamentul provi-zoriu, din CPUN, să trecem câteva legi care să asigure elementele de bază.Apoi Uniunea a trecut prin câteva transformări, cea mai fericită a fost ulti-ma care s-a petrecut acum patru ani şi ceva când şi-a schimbat statutul, cânda trecut să lucreze modern, pe proiecte şi programe, din acel moment fiecareproiect şi fiecare program au avut o coerenţă a lor, s-au bucurat de atenţialumii noastre, a societăţii, am început să creăm lucruri care au început săaibă valoare, indiferent dacă erau spectacole sau relaţii cu lumea înconjură-toare, am ieşit bine în spaţiul european şi nu numai, am creat culoare careşi acum funcţionează foarte bine şi vor funcţiona mereu între România şiţări cu mare tradiţie în domeniul teatrului, am creat spectacole, am ajutatteatrul românesc să circule şi aşa mai departe. Ironia face că neavând niciun fel de subvenţie de la stat, uniunea a trăit pratic din nimic, acel nimicfiind însă extrem de semnificativ, nu cum e bugetul culturii de 0.29% dinbugetul naţional, ci aşa cum mi-a plăcut în mod ironic să subintitulez rapor-tul meu de activitate după primii patru ani, când am candidat pentru urmă-torul mandat, „Bani pe care i-am cheltuit neavându-i niciodată“.

R.H.: Asta înseamnă că acum la Ministerul Culturii, având la dispoziţieun asemenea buget, veţi avea aceleaşi performanţe la nivelul întregii culturi.

I.C.: Nu-i aşa. Am trecut dintr-o parte a baricadei în cealaltă, deşi nu evorba de baricadă, e vorba de o luptă. Suntem captivi într-un sistem care nuşi-a încheiat existenţa. Am mai spus-o, cultura nu parcurge o criză, culturaeste într-o foarte bună dispoziţie creatoare, administrarea culturii esteîntr-o criză de sistem. Toate elementele care contribuie la administrare suntelemente care provin din vechiul sistem comunist. Aici trebuie umblat, aicitrebuie făcut ceva. Şi cred, sper, şi una din motivaţiile pentru care sunt înaceastă poziţie acum şi am acceptat această funcţie este faptul că am senti-mentul, pentru că am cunoscut lumea de care vă vorbesc, că pot să fac mairepede decât altcineva schimbările astea. Nu ştiu cât de optimist pot să fiu,pentru că în momentul în care am intrat şi am reuşit într-adevăr să văd ce aînsemnat până acum Ministerul Culturii, când am văzut ce jaf s-a făcut

Printre rânduriRa

du H

erje

u

72

acolo şi nu numai acolo, ci în general în economia românească, cuvântuleste prea cuminte, îmi dau seama că optimismul meu trebuie să fie ponde-rat. Dar sunt convins, cred, că ceea ce tutelează activitatea guvernului deacum, şi lucrul acesta este esenţial, de a spune exact lucrurilor pe nume, dea nu ascunde nimic din ceea ce este esenţial, de a pune pe tavă în faţa oame-nilor adevărul gol-goluţ, cu toate inconvenientele legate de imagine, care demulte ori s-a demonstrat că e mai bine s-o păstrezi decât să ţi-o distrugi, darimaginea aceasta contorsionată, distorsionată pe care o avem, e născută dinmoştenire până la un punct, după care sigur că trebuie făcut ceva. Dar poţisă faci ceva în limitele elementelor pe care le ai la dispoziţie. Ori situaţiaeste cum nu se poate mai proastă, sigur că nimeni nu se îndoieşte de asta,însă lumea aşteaptă îmbunătăţirea ei. Şi ea nu se poate face decât prin con-tribuţia şi munca fiecăruia acolo unde se află.

R.H.: Ce aşteaptă lumea de la Ministerul Culturii? Ce credeţi că aşteap-tă românii acum de la cultura românească?

I.C.: Cred că foarte mult. Am început să umblu prin ţară, deşi suntnumai de patru luni la minister, am trecut prin patru judeţe până acum, amfost în Mehedinţi, am fost în Vaslui, Vrancea şi Timişoara, nu în judeţ dinpăcate ci numai în Timişoara, pentru că sunt multe de văzut şi în judeţ. Credcă prioritatea fundamentală este ca Ministerul Culturii să găsească resurse-le cu care ar putea să contribuie la întreţinerea patrimoniului cultural. Neaflăm într-o situaţie incredibilă în materie de patrimoniu, indiferent că estevorba de monumente sau de patrimoniul mobil. Sunt 179 de şantieredeschise încă din 1990 şi în ciuda oricărui termen de terminare a lucrărilor,nici 10% nu sunt terminate, după şapte ani. E vorba de inestimabile valoride patrimoniu. Ca exemplu vă dau Palatul Baroc din Timişoara, care, dacăar fi să se continue lucrările în ritmul în care s-a lucrat până acum, ar puteafi gata în anul 2030, cred, timp în care s-ar degrada şi mai mult. Mai eMuzeul Pârvan de la Bârlad, care a fost grav distrus de cutremurul din 1990,care stă să cadă dintr-un moment în altul şi are înăuntru un patrimoniu carenu poate fi depozitat nicăieri şi care are ca termen de terminare a lucrărilorde consolidare anul 1999, dar în ritmul ăsta am ajunge în anul 2015.

R.H.: Şi credeţi că veţi reuşi să le salvaţi?I.C.: Cred că s-a furat imens din resursele cu care trebuia să se realizeze

aceste lucrări, n-a existat un control adecvat al acestor şantiere. Nu ştiu săvă spun acum. Sincer să fiu, cred că primul pas l-am făcut într-un anumefel, am desfiinţat o hotărîre de guvern din 1994, care centraliza tot ceea ceînseamnă buget, patrimoniu, la Ministerul Culturii pentru a le controla. 139de unităţi culturale, de instituţii au fost descentralizate, s-au reîntors sub


erjeu

73

fireasca administrare care a fost dintotdeauna, la judeţe sau la consiliilocale, cu buget cu tot. Ministerul păstrează în acest moment în jur de 60 deinstituţii, faţă de 139 care s-au returnat, între care se află unităţile de interesnaţional bine cunoscute şi evident monumentele istorice, partea de patrimo-niu. De aici încolo va trebui, pe plan local, fiindcă fiecare judeţ păstreazăacolo elemente de istoria locului şi patrimoniul lui, să se găsească resurse,resurse nu înseamnă numai bani în stuaţia asta, ci şi resurse umane, acti-vităţi ale întreprinderilor care ar putea veni în ajutor. Ministerul Culturii vaveni fără doar şi poate în plus cu o bună tactică, strategie, de licitaţie de pro-grame şi de priorităţi asumate. Altfel nu se poate face nimic.

R.H.: Spuneţi-mi, domnule ministru, omul politic Ion Caramitru este unrol pe care-l jucaţi?

I.C.: Nu. Am aşteptat dispariţia comunismului aşa cum aştept apariţialui Dumnezeu pe Pământ. Mi se părea imposibil când s-a întâmplat, dar aşacum în credinţă sperăm că va veni acest moment, aşa am sperat că lucrul seva petrece cândva. N-am crezut că se va petrece cât timp sunt în viaţă. Decimomentul din '89 este un moment pe care l-am aşteptat şi toată fiinţa mea acontribuit în felul ei la întreţinerea acestei speranţe, prin tot ce am făcut pescenă, în viaţa mea în general. Când a apărut, am fost firesc printre primiioameni care au ieşit în stradă, şi din acel moment bucuria pe care am avut-o,bucurie e puţin spus, miracolul pe care l-am trăit şi până la urmă bucuriaaşezată pe care am căpătat-o, nu mi-o mai poate lua nimeni. Aici a fost, aşputea spune, punctul meu de rezistenţă. Atunci când am putut să-i spunacestui domn Iliescu în faţă toate adevărurile pe care le-am descoperit şicare îl condamnau, pentru tot ce a făcut, de ce este vinovat. Domnia sa nuare în spate această bucurie. Domnia sa are în spate numai faptul că s-abucurat de bucuria celorlalţi. Ori acest lucru a creat, dacă vreţi, în mine şiun om politic, dar fiindu-mi teamă de a nu-mi pierde detaşarea de care amvorbit mai devreme, condiţia mea de reflexivitate, n-am acceptat să intru înnici un partid. Deci, dacă om politic e numai acela care intră într-un partid,eu nu sunt, deşi am foarte mari afinităţi cu unul din partide. Şi va fi un gestfiresc în ziua în care voi intra în acel partid, deci nu în sensul că nu am înce partid să intru, căci îl am, există, îl simt aproape, viu, deci probabil că ovoi face, şi poate chiar curând, deşi om politic nu este nepărat acela careeste regimentat într-un partid.

R.H.: Nu, un om care face politică.I.C.: Ce înseamnă de fapt să faci politică? A face politică înseamnă, în

linii mari, să impui o concepţie de viaţă. Să fii atât de convingător pe odimensiune a vieţii de zi cu zi încât grupul sau partidul pe care-l reprezinţi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

74

să fie cel care are dreptate la un moment dat. Ori alternanţa la putere, careeste rezultatul final al unor confruntări care din toate părţile vin să seexprime în căutarea unui adevăr care ar fi comun pentru toată lumea,indiferent dacă procentajul este mai mare sau mi mic de ambele părţi, atunciînseamnă că şi ţăranul este om politic, fiindă şi părerea lui contează.

R.H.: Da, dar din neferire nu şi-o poate exprima în faţa mulţimii.I.C.: Da, dar şi-o exprimă prin vot. Şi iată-ne într-o situaţie paradoxală

din punctul de vedere al unor persoane care au spus că România n-arecapacitatea de a înţelege fenomenul democratic, iată-ne treziţi la realitate cuţărani, cu muncitori, cu mineri, cu intelectuali, cu studenţi, cu cine vreţi,câştigând nişte alegeri care au condamnat o viziune politică dezastruoasă.Mi se pare unul dintre cele mai mari câştiguri ale românilor. Este prima datăcând rapid, în cunoştinţă de cauză, resimţind organic, politic deci, tot ce seîntâmplă în jur, omul a avut opţiunea lui şi şi-a exprimat-o. Este un marecâştig. Speranţa mea este ca oamenii, aceiaşi care au decis jocul politic săînţeleagă că drumul este abia la început şi că sacrificiile pe care trebuie săle facă acum nu mai sunt pentru a ascunde ceva, ci pentru a întreţine ade-vărul pe care l-au câştigat atunci.

R.H.: Şi totuşi sunteţi pregătit pentru viaţa politică? Aşa cum e ea înRomânia şi aşa cum, mă rog, este de fapt peste tot în lume, în care se faccompromisuri, în care nu totul este moral, indiferent de intenţie?

I.C.: Bună întrebare. Într-adevăr, nu totul e moral, nu totul e curat şi stausă mă întreb dacă voi accepta lucrul ăsta. S-ar putea să aveţi surpriza, maidevreme decât vă închipuiţi, să nu accept acest lucru.

R.H.: Păi să ne spuneţi şi nouă, ori intraţi în partid, ori nu veţi acceptacompromisul?

I.C.: Nu ştiu. Lăsaţi-mă în dilema mea, acum n-am de unde să ştiu.R.H.: Cum aţi devenit adeptul monarhiei?I.C.: N-am fost monarhist, am devenit monarhist. Îmi amintesc de zilele

revoluţiei când nimeni n-a venit să spună ceva de monarhie, nici măcar par-tidele istorice. Mai târziu, lucru care a fost speculat de către cei care au con-dus ţara şapte ani, obsesia noastră, a celor care am fost acolo, a fost să numai moară oamenii, să nu se mai tragă. Odată Ceauşescu plecat, şi cu el şicomunismul, aşa ni s-a părut, nu mai aveau cum să moară oameni, indife-rent ce culoare politică aveau în acel moment. Cu asta ne-am şi păcălit, defapt, pentru că am crezut că ăsta e lucrul cel mai important. Apoi, după ces-a intrat într-o ordine firească a lucrurilor, organizare, structurare, CFSN şitoate acele structuri provizorii, am realizat din aproape în aproape, în etape,care este orientarea care se dorea în acel moment. În momentul în care a tre-


erjeu

75

buit să spun „bun, dar pe ce se sprijină noua societate? Care este motivaţiamorală a noii societăţi?“ şi-am început s-o luăm: poate fi comunismul reac-tivat - nu, pot fi noi partide şi grupuri care se consideră acum socialiste, darde fapt sunt foştii comunişti care şi-au pus haina pe dos şi s-au dat social-işti, când ei de fapt erau aceiaşi, este socialismul de acest tip o soluţie - nu,pot fi partidele istorice, necunoscute nouă ca doctrină, despre care am ştiuttot timpul că sunt duşmanii poporului, care pentru tineretul complet înnecunoştinţă de cauză nu reprezentau nimic, nici eu n-am ştiut până după 22decembrie cine a fost Corneliu Coposu, până acolo ne-a dus sistemul comu-nist prin lipsa de informaţii şi prin faptul că oamenii ăştia au stat în puşcărieşi nu s-a ştiut nimic despre ei, că nu s-a aflat, nu s-a scris, nu s-a ştiut nimic.În momentul în care începi să faci o analiză reală asupra temeliei pe care sesprijină poporul român, care este sprijinul moral al naţiei, când s-a formatea ca Românie adevărată, în graniţele ei fireşti… Nu vreau să fac referire laun anume partid politic de astăzi, ultranaţionalist şi fals, adevărata RomânieMare este expresia luptei pe care neamul nostru atât de încercat a dus-o înjurul voievozilor, în jurul regilor, în jurul ideii reîntregirii neamului. Toatemarile evenimente istorice s-au făcut sub semnul crucii, prin Dumnezeu,prin voievod sau rege. Sigurul apel moral este acesta. Nu mai există altul.Orice fel de reîntoarcere spre alte forme şi structuri de tip socialist, de cen-tru-stânga, tot felul de variante sunt false, ca să zic aşa. Există un principiucare este acelaşi: Dumnezeu şi regele.

R.H.: Am senzaţia, cel puţin în acest moment, că nu o să ajungem preacurând acolo. S-ar putea să adoptăm un model occidental democraticmonarhic?

I.C.: Dar eu nu cer întoarcerea monarhiei. Nu cer ca regele să vină acumsă ia tronul, şi cum speculează opoziţia de azi, că noi ascundem dorinţa dea-l aduce pe el şi să plecăm noi. Nu-i adevărat. Asta nu-i voinţa mea sau adumneavoastră, sau a unui grup mai mare sau mai mic, nu poate fi decâtvoinţa poporului. Asta e o chestiune care depăşeşte orice ambiţie personală.De asta nici nu-mi e ruşine să spun, nici frică. Pentru că nu eu decid, vadecide poporul român.

R.H.: Domnule Caramitru, foarte mulţi actori tineri şi mai puţin tineri,dar cei mai mulţi dintre tinerii actori care termină Academia de Teatru şiFilm, se îndreaptă spre televiziune. Nu e un fel de abdicare de la menireaactorului?

I.C.: Sigur că da.R.H.: Nu mă refer la teatru, ci la prezentatorii de show-uri, de ştiri.I.C.: Sigur că da. Îi fură peisajul. Aici e vorba de cine rezistă, să ştiţi.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

76

Sunt profesiuni care cer un mare sacrificiu de sine. Asta înseamnă bani maipuţini, aşteptarea momentului în care te descoperi pe tine, inteligenţa de aştii că ai de învăţat tot timpul, care e un lucru esenţial în meseria noastră,care nu seamănă cu altul. Dacă un violonist cântă la vioară, instrumentuleste vioara. El trebuie să însufleţească un instrument, care este un obiectfizic străin, până la un punct, fiinţei tale. Ori noi suntem şi gânditorii, şiinstrumentul. De instrumentul acela trebuie să ai mereu grijă, el trebuie săfie întotdeauna gata, tehnic vorbind, să răspundă la comenzi. Un mod deviaţă care nu e adecvat acestui scop poate să te ducă repede în parteacealaltă, unde aproximaţia, vedetismul, să te fure. Cândva, ca tânăr actorintrat la Teatrul Bulandra, domnul Ciulei mi-a spus că oricât succes ar avea,unui actor îi trebuie cel puţin zece ani de trăit pe scenă ca să poată spune laun moment dat că a ajuns la un anumit nivel.

R.H.: Deci dacă aceşti zece ani nu-i petreci jucând, interpretând, nu secheamă că ai ajuns actor.

I.C.: Nu, totul contribuie. Tot aşa cum dacă nu te antrenezi pentru per-formanţă n-o mai faci, aşa e şi aici.

R.H.: Spuneţi-mi, domnule Caramitru, ne-aţi dat un ministru, dar ne-aţirăpit un actor.

I.C.: Da, dar mă străduiesc să nu respect o lege nescrisă, şi anume căminiştrii trebuie să fie numai miniştri. Bine, am şi un mic privilegiu, faptulcă unul din elementele de referinţă ale vieţii mele se numeşte respectul faţăde opera lui Eminescu şi tot ce înseamnă ea. Ori acolo am descoperit resursenesfârşite de a învăţa tot timpul, de a mă apropia tot timpul de valorileexcepţionale ale gândirii, în primul rând, şi ale limbii române. Sigur, potsă-mi permit din când în când luxul de a urca pe scenă şi a recita poezii deEminescu, aşa cum s-a şi întâmplat recent, în luna ianuarie, care încă nus-a terminat, luna în care ne amintim de Eminescu.

R.H.: N-ar trebuie să ne amintim numai în luna ianuarie de Eminescu.I.C.: Nu. O să ne amintim de câte ori va fi un moment bun şi mă bucur

că încă de anul trecut, când am închis stagiunea Teatrului Naţional, cu unspectacol dedicat lui Eminescu în care am participat alături de LeopoldinaBălănuţă, Valeria Seciu şi Ovidiu Iuliu Moldovan, fiecare dintre noi avândrespectul lui anume, de o anumită factură artistică faţă de Eminescu, ne maiputem aduna din când în când. Am făcut-o şi acum, recent, sper să o maifacem din când în când, e greu să ne adunăm toţi patru, dar lucrul ăsta varămâne, deci acesta este un spectacol pe care îl vom face mereu. Mai grave cu filmele şi cu spectacolele de teatru.

R.H.: Ne-aţi lăsat fără Hamlet...


erjeu

77

I.C.: Cu Hamlet, ultimul spectacol l-am avut în 1992. Acum pot să-l jocpe Polonius sau alte personaje. Acum se joacă un „Hamlet“, nu l-am văzut,dar se aud lucruri bune despre el, la Craiova, lucrul ăsta trebuie experimen-tat tot timpul. Am însă o piesă pe care trebuie s-o joc la Teatrul Nottara, opiesă extraordinar de frumoasă pe care am adus-o din Anglia şi care a fostacceptată de Teatrul Nottara încă de anul trecut, sper, când ne mai liniştimun pic, să am timp să merg la repetiţii şi să putem scoate premiera asta.

R.H.: A propos de Anglia, în ultimii ani aţi jucat foarte mult în străină-tate. Aţi interpretat în limbi străine? Pentru că mă gândesc că această inter-petare într-o limbă străină a unei piese pe care aţi citit-o, aţi jucat-o, aţiexprimat-o şi simţit-o în româneşte, introduce ceva artificial în modul dum-neavoastră de a juca.

I.C.: Nu am jucat piese de teatru în limbi străine, ci numai filme, undee cu totul altceva. În cele nouă filme în care am jucat am interpretat în li-mitele în care îmi permite legea din Marea Britanie, fiindcă mai ales acoloam jucat, şi Sindicatul artiştilor britanici, numai roluri de străini. Pentru căsindicatul artiştilor britanici nu-ţi dă voie să joci roluri de englezi pe carele-ar putea juca foarte bine ei, luându-i astfel dreptul la muncă. Dar cândtrebuie să joci un rol de român, de polonez, ceh, rus, turc, cum am jucat ulti-ma oară, poţi, dacă regizorul te vrea. Eu am obţinut aceste roluri. Sigur, amjucat în engleză, cu accentul corespunzător. Am montat şi operă, dar teatrunu poţi să joci într-o limbă străină, decât dacă eşti Elvira Popescu şi toatăFranţa te acceptă cu accentul care-ţi dă un farmec nedefinit. Deşi actoriiromâni joacă acum şi teatru în limbi străine, există teatrul franco-român,unde actorii joacă în limba franceză, sunt actori care s-au desprins deRomânia şi joacă cu succes în Franţa, conform tradiţiei, desigur. Cred că înartă totul e posibil.

R.H.: Domnule ministru, o ultimă întrebare. Ce personaj aţi fi dorit săfiţi într-adevăr? În locul cărui personaj, dintre cele pe care le-aţi interpretatsau nu le-aţi interpretat, aţi fi dorit să trăiţi?

I.C.: Cred că n-am dorit să fiu nimeni altcineva decât eu însumi.R.H.: Nu v-a plăcut nici un personaj în mod deosebit, mai mult decât

toate celelalte?I.C.: Mai degrabă o lume, să zic aşa, o epocă.R.H.: Care epocă?I.C.: Aş fi dorit să trăiesc în anii '30 în România. În anii '30 era vremea

când România se numea Elveţia Balcanilor, iar Bucureştiul era numit MiculParis. A fost extrem de important pentru destinul european al unei ţări carefăcuse un pas enorm în termen scurt, către expresia europeană pe care o are

Printre rânduriRa

du H

erje

u

78


erjeu

79

prin definiţie.R.H.: Credeţi că aţi fi reuşit să participaţi la împiedicarea a ceea ce a

urmat?I.C.: Nu. Am fost trădaţi nu numai de duşmani, ci şi de prieteni, chiar

marile puteri europene ne-au lăsat pradă comunismului, se ştie foarte bine.În discursul pe care l-am ţinut în '92 în Parlamentul britanic am pomenitacest lucru, amintind tragedia acelui moment când România a fost pur şisimplu cedată, ca la piaţă, ursului, când de fapt destinul nostru era degazelă, ca să zic aşa.

R.H.: Domnule ministru, vă mulţumesc foarte mult şi sper ca atuncicând se vor mai linişti lucrurile să mai veniţi să ne vorbiţi despre cultură şisă ne spuneţi cum reuşim să ne reîntoarcem la cultură.



erjeu

81

Manuela CernatCritic de film

S-a născut la Paris.A absolvit în 1968 secţia de Filmologie-Teatrologie a IATC.A susţinut Doctoratul în Literatură la Universitatea

Bucureşti.A publicat 15 volume de proză, istoriografie, critică, tra-

duceri de beletristică, teatru: „Monografia Jean Negulescu“,„Scurtă istorie a filmului românesc“, Filmul şi armele“.

A obţinut Premiul de critică al Asociaţiei Cineaştilor şiPremiul publicului la Festivalul de Televiziune de la MonteCarlo.

A scris scenariul filmului „Naşterea unui miracol“ dedicatNadiei Comăneci.

A ocupat funcţia de Director Ştiinţific al Institutului deIstorie a Artei al Academiei Române.

În prezent este profesor la Universitatea Naţională de ArtăTeatrală şi Cinematografică. Este membru al SocietăţiiEuropene de Cultură, cu sediul la Veneţia.

Căsătorită cu dirijorul Răzvan Cernat. Au împreună doicopii.

Radu Herjeu: Doamna Cernat, este o întrebare care la prima vederepare copilărească. De ce avem nevoie de film?

Manuela Cernat: Pentru că avem nevoie de vis, pentru că omul nupoate trăi fără ficţiune, pentru că a devenit de 100 de ani un drog al pla-netei, pentru că e un mijloc de informare şi pentru că în visele unor îndră-gostiţi de arta filmului, el poate fi şi un mijloc de expresie a unor artişti au-tentici.

R.H.: De ce numai în vise?M.C.: Pentru că din ce în ce mai rar avem parte de filme adevărate şi

din ce în ce mai rar regizori adevăraţi se pot exprima. De obicei se întâm-plă ca-n visele noastre rele, cine are talent nu are posibilităţi materiale, cineare bani, nu ştie ce să facă cu ei.

R.H.: Cine v-a dus prima oară la cinematograf?M.C.: M-am dus singură, locuiam într-un cartier de lângă podul

Basarab. Venisem de curând de la Paris împreună cu familia mea. Tatăl meuera diplomat de carieră şi a făcut nebunia de a se întoarce înapoi ştiind exactunde venea, însă datoria faţă de neam, faţă de ţară, erau pe atunci nişte sen-timente absolut sacre. Locuiam lângă podul Basarab şi acolo era un cine-matograf micuţ, chiar pe colţ, unde am văzut primele filme, evident sovie-tice.

R.H.: Vă mai aduceţi aminte cum se chema primul film?M.C.: Evident. Primul film se numea „Cavalerul neînfricat“. Era vorba

de un partizan, cu un cal alb; calul era mult mai inteligent decât partizanulşi-l salva din toate neplăcerile.

R.H.: Cum aţi ajuns la filmologie? Ce v-a impresionat aşa de mult?M.C.: Am ajuns la filmologie printr-un joc al destinului; eu mă pre-

găteam să dau examen la Istoria Artelor. Şi în acel an, eu am aflat abia înseptembrie, nu s-a ţinut examen de admitere, şi tot întâmplarea a făcut caatunci să se deschidă secţiile de regie, operatorie şi filmologie de laInstitutul de Artă Dramatică şi Cinematografică. Se pare că destinul teîmpinge acolo unde trebuie să ajungi. Sunt o fatalistă.

R.H.: Şi credeţi că nu trebuia să ajungeţi un istoric de artă, ci un istoricde film.

M.C.: Cu siguranţă.R.H.: De ce credeţi că trebuia să ajungeţi un istoric de film?M.C.: Pentru că mi se pare că dragostea mea atât de puternică pentru

istoria veche a filmului românesc m-a îndemnat să încep să scriu nişte cărţipe care nu cred că le-aş fi putut scrie cu tot atât de mult curaj în istoriaartelor.

R.H.: Şi pasiune poate ...


erjeu

83

M.C.: Nu. Pasiunea poate ar fi fost egală, dar există mult mai mulţioameni importanţi, nume sonore în istoria culturii româneşti, care s-au ridi-cat în istoria artelor. Cinematograful rămâne totuşi o zonă mai restrînsă.

R.H.: În istoria de film aveţi un CV impresionant, aş putea spune. De ceaţi făcut atâtea lucruri până acum, când toţi oamenii se specializează, toţioamenii văd un singur lucru, iar când acesta nu e un lucru din care iese bani... De ce aţi făcut atâtea lucruri?

M.C.: Mie mi se pare că n-am făcut destul. De pildă, aş fi vrut să scriumult mai mult şi timpul nu mi-a dat răgaz, epoca m-a împiedicat. Nu înultimul rând consider că una din menirile cele mai importante pentru ofemeie este maternitatea. Datoria mea morală a fost ca în paralel cu profe-sia să am grijă şi de copiii pe care i-am adus pe lume. Cred că e una dinmodalităţile de împlinire ale unui destin feminin, merge în linia unei tradiţiimorale şi a unei răspunderi. Eu am o foarte mare admiraţie pentru femeiadin România, pentru că dincolo de ceea ce a însemnat încărcătură balcanică,prejudecăţi, tradiţii care o împovărează teribil, în cincizeci de ani de comu-nism femeia din România a reuşit să păstreze şi să perpetueze nişte tradiţii.Ei i se datorează acea generaţie care a făcut Decembrie '89.

R.H.: Nu sunteţi o feministă?M.C.: În nici un caz. Dar sunt destul de lucidă să-mi dau seama că nu

omagiem destul curajul femeilor din această ţară şi majoritatea primelornume care au ieşit în evidenţă după decembrie '89 au fost femei: DoinaCornea, Ana Blandiana, Lucia Hossu Longin.

R.H.: Nu credeţi că şi femeia ar trebui nu să ceară, dar totuşi să arate căpoate mai mult?

M.C.: Femeia arată ceea ce produce, dar bărbaţii întârzie să-irecunoască meritele. Şi printr-un reflex după 1989, ca o reacţie la ElenaCeauşescu, asistăm la accentuarea misoginismului în ţara noastră. Suntempe ultimul loc în lume, după Albania, ca reprezentare a femeii în structurileputerii. Cu un consilier prezidenţial nu se face primăvară… Statisticile aratăcă până în 1989, 52% din posesorii de diplome universitare erau femei. Înpofida greutăţilor materiale îngrozitoare cu care se confruntau femeile, auavut mai multă ambiţie profesională. Acest procentaj în acest moment riscăsă se diminueze drastic pentru că ne întoarcem la nişte mentalităţi de tip feu-dal; în mediul rural fetele nu mai sunt lăsate la şcoală, părinţii nu mai auposibilităţi să le trimită.

R.H.: Aici eu cred că există şi o reacţie de tip postcomunist laînvăţământ în general, în care tinerii nu mai sunt tentaţi să urmeze o formăde învăţământ superior pentru că se gândesc să facă bani în anii cât s-ar ţinede facultate, să facă altceva. Cred că e şi un spirit general.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

84

M.C.: E foarte adevărat. Dar aici, spiritul meu de istoric mă îndeamnăsă fac aceste paralele, trebuie să privim în urmă, nu dintr-un sentimentpaseist, dar să vedem cum arăta România într-o economie de piaţă. Laînceputul secolului şi în perioada interbelică foarte multe femei mergeau să-şi facă studiile în străinătate, studii superioare. Nu era o simplă modă, şi nuerau neapărat femei foarte avute. Exista un sistem de sprjinire a realelor va-lori ale naţiei.

R.H.: Dar unei tinere de la ţară i-ar fi fost foarte greu, cu toată voinţa şicu tot talentul ei, să ajungă să studieze la Paris, de exemplu.

M.C.: Gheorghe Marinescu, celebrul medic, profesor, era un băiat de laţară, un băiat dintr-o familie cu 10-12 copii; şi a ajuns o somitate în medi-ile pariziene universitare. Femeile au ajuns să-şi dea şi ele diplomele laParis. Am avut primele femei avocat, pilot, medic. Statisticile sunt maipuţin aduse în prim plan. Dar au existat.

R.H.: De ce aţi făcut atâtea lucruri, chiar dacă dumneavoastră vi se parpuţine sau insuficiente?

M.C.: Poate şi fiindcă am avut şansa extraordinară care s-a numit mamamea. A fost o persoană extraordinară, ea însăşi a făcut multe lucruri în viaţaei. A studiat la Iaşi, la Liceul „Doamna Oltea“, a făcut sculptură la Paris, ascris poezii. Când s-a întors în ţară din pricina istoriei care s-a abătut atât dedrastic asupra României şi a familiei noastre, în acele momente n-a maiputut urma linia belle-artelor şi a trebuit să se mulţumească să fie o furnicămodestă care a tradus din marea literatură universală. Poate că ea, încercândsă-mplinescă prin mine nişte aspiraţii neîmplinite ale ei, m-a îndemnatîntotdeauna să încerc noi orizonturi, noi profesii, şi mai ales m-a îndemnatfoarte mult să scriu.

R.H.: Lucru pe care am înţeles că din păcate nu l-aţi făcut pe cât v-aţifi dorit.

M.C.: Sper totuşi să mai am posibilitatea şi de acum încolo. Am maiscris şi cărţi pentru copii, eseuri, în momentul de faţă pregătesc o mono-grafie dedicată unui regizor de origine română de la Hollywood, prin careîncerc să reînviu puţin şi din atmosfera din România de la început de secolpână în anii '20.

R.H.: Aţi realizat pnă acum şi 20 de scurt metraje.M.C.: A fost o epocă în care am lucrat în Televiziunea Română ca do-

cumentarist. Pe atunci era foarte greu să încerci ficţiune, dar acolo a existatun om pe care l-am admirat foarte mult pentru tenacitatea cu care izbutea săse lupte cu conjunctura şi, în pofida rigidelor structuri ale TeleviziuniiRomâne, dădea mână liberă unor tineri. Acel om s-a numit, evident, TudorVornicu.


erjeu

85

R.H.: Era mai greu să realizezi un film decât să-l analizezi, să-l critici?M.C.: Evident. Dar implica o participare afectivă mult mai intensă.R.H.: Bănuiesc că v-aţi revăzut scurt metrajele.M.C.: Nu. Din păcate nu mai există, pentru că în Televiziunea Română

a existat moda aceea a recuperării nitratului de argint din nişte bucăţi minus-cule de peliculă. Pe de altă parte, se tot foloseau materiale pentru filme demontaj ale altora. Aşa încât în ziua în care m-am dus şi am spus: „Aş vreasă-mi văd filmele“, mi s-a spus că nu mai există decât nişte fragmenţele.

R.H.: Era interesant de văzut cum priveşte criticul Manuela Cernat dupăcâţiva ani ...

M.C.: E mai bine că nu s-au păstrat.R.H.: Nu v-aţi gândit să vă faceţi o carieră, sau să încercaţi şi regia de

film?M.C.: Nu.R.H.: De ce?M.C.: Nu, pentru că mi se pare că avem suficiente mari talente în regia

de film, personalităţi deja afirmate, pentru a lua locul cuiva cu o încercareveleitară, poate. Şi eu mă simt foarte bine cu creionul în mână, nu amambiţii. Cred că fiecare trebuie să ştie exact care este limita propriilor posi-bilităţi. Cred că una dintre dramele momentului actual este faptul căoamenii nu au conştiinţa limitelor. Trebuie să ştii să visezi. În copilăria mea,un prieten spunea: „ca să sari cinci metri trebuie să-ţi iei avânt pentru osută“. Dar în acelaşi timp trebuie să fii absolut convins că poţi să sari aceicinci metri.

R.H.: Dumneavoastră v-aţi descoperit multe limite?M.C.: Da. De pildă, una dintre limitele mele este neputinţa de a mă

adapta acestei prăbuşiri valorice a filmului şi acestei demisii a televiziuniiîn România faţă de misiunea pe care ar fi trebuit să şi-o asume după 1989.Este o limită a mea această intoleranţă pe care o am faţă de trădarea unorvise.

R.H.: Aţi spus undeva (bănuiesc că în una din multele expuneri la con-ferinţe internaţionale sau naţionale) că cinematograful este aliatul istoriei.De ce credeţi? Când este un aliat al istoriei şi când este un substitut al isto-riei pentru marea masă?

M.C.: Cinematograful este un aliat al istoriei în momentul în caredezvăluie spectatorilor faţete necunoscute, în momentul în care îl ajută săpătrundă sensul unor evenimente. Da, am dat acest titlu în urma unei comu-nicări în urmă cu 20 de ani. Între timp situaţia a evoluat, în mod dramatic aşspune, şi noi ne aflăm într-un moment de evanescenţă a istoriei.Cinematograful era şi un aliat al istoriei putând păstra pe peliculă pentru

Printre rânduriRa

du H

erje

u

86

posteritate momentele importante, momentele dureroase, momentele devictorie a unei naţiuni asupra propriului destin. Dar de când totul se con-sumă cu viteza luminii pe imagine magnetică, nici măcar în transmisiile îndirect nu mai avem posibilitatea de a înregistra istorie. Am descoperit custupoare că sunt foarte multe momente cruciale ale istoriei din '90 încoacepentru care nu avem nici un document vizual. E de necrezut. Chiar înmomentul în care preşedintele Iliescu era la putere au fost momente foarteimportante din destinul lui care n-au fost prinse pe peliculă. Nici măcarmagnetică. Noi acum încercăm să construim la Sighet, de pildă, centre deistorie orală pentru a recupera istoria intezisă în epoca comunismului, darnu ne dăm seama că suntem pe punctul de a ne scăpa printre degete istoriaprezentului, care nu se înregistrează.

R.H.: Rămânând tot la film, în general filmele sunt foarte blamate înepoca modernă pentru violenţă. De ce credeţi că vederea violenţei într-unfilm impresionează mai mult decât vederea unor sentimente într-un film?Pentru că există foarte multe filme de dragoste, cu foarte mulţi oamenideosebiţi, cu eroi deosebiţi...

M.C.: Nu prea mai există. Existau.R.H.: Şi totuşi se acuză: violenţa produce violenţă, dar filmele bune nu

produc nimic, sunt bune pentru critici. Stau să mă întreb dacă vina e numaia filmului, fiindcă are violenţă în el, sau e numai o carenţă de educare aspectatorului de film.

M.C.: De ce e atras de filmele violente ...?R.H.: Şi de ce trezesc în el latura aceea pe care, probabil, o avem cu

toţii.M.C.: Se discută din antichitate. Din momentul în care a apărut cine-

matograful, din punct de vedere al relaţiei cu imaginea, impactul este infinitmai puternic. Că ne place sau nu, există rapoarte ale psihologilor care atestănocivitatea evidentă a violenţei filmice. S-au ales grupuri de spectatori -unora li s-au proiectat filme paşnice, de dragoste (timp de o săptămână),romantice, iar celorlalţi numai filme de violenţă. Agresivitatea lor verbală,fizică, de reacţie, a crescut imediat. Eu cred că principalul pericol este altul.Violenţa imaginii de film ne obişnuieşte cu violenţa, ne desensibilizează.Suntem atât de obişnuiţi să vedem sânge, să asistăm la orori pe ecran, încâtîn clipa în care ele se petrec lângă noi, nu mai reacţionăm.

R.H.: Credeţi că ar putea fi un lucru conştient făcut? De exemplu, înultimii ani avem din ce în ce mai multe filme cu catastrofe, cu sute, mii demorţi.

M.C.: Să ştiţi că lucrurile astea se induc. Am avut zilele trecute un exa-men de admitere la secţia de comunicare audio-vizuală, la Academia de


erjeu

87

Teatru şi Film: 20 de candidaţi care au avut de compus un scenariu pe unaforism al lui Cioran: „La Judecata de Apoi vor cântări numai lacrimile“.Din 20, 19 au scris scenarii în care erau cel puţin o crimă şi un mort. Semncă presiunea unui anumit tip de imagine cinematografică îşi lasă amprenteteribil de puternice.

R.H.: Vorbind de examenul de admitere, se presupune că oamenii carefac artă, aşa cum este filmul, sau care participă la crearea unei opere artis-tice şi la transmiterea ei, ar trebui să aibă o cultură deosebită. Acum, dum-neavoastră fiind în contact direct cu tineri care se pregătesc să realizezefilme, care vor schimba poate modul de a gândi al celui ce le va vedea, oaretoţi aceşti tineri au cultura şi capacitatea necesară de a creaa opere de artă?

M.C.: Cei care câştigă la noi concursul, în general au o cultură pestemedie. Dar nu pot să nu remarc de şapte ani încoace lipsa, sau deficienţa,unui anumit tip de cultură clasică. Vin doldora de informaţii despre filmulamerican, dar în momentul în care îi pui să citeze două piese de Moliere, seblochează. Înainte exista, în generaţiile noastre, un univers comun, referinţela care imediat reacţionam. Era suficient să citezi un vers de Verlaine şiinterlocutorul ştia despre ce este vorba. Acest tip de complicitate intelectu-ală, spirituală, în cadrul unei generaţii aproape c-a dispărut. Trebuie să neadaptăm, sau trebuie să luptăm? Mă întorc iarăşi şi mă uit în trecut: ce seîntâmpla în secolul XIX, când generaţia lui Kogălniceanu, Cezar Bolliac,încerca să ridice naţia prin teatru şi prin literatură... Şi au izbutit.

R.H.: De aceea cred că şi filmul românesc ar putea s-o facă.M.C.: Aici atingeţi un teritoriu într-adevăr sensibil.R.H.: Presupunând că încă se mai face film în România, deşi am înţeles

că producţia de anul acesta va fi sub orice aşteptare.M.C.: Suntem una dintre ţările cu o cinematografie centenară. O indus-

trie se sinucide sub ochii noştri îngăduitori, şi nimeni dintre cei care ar tre-bui să ia taurul de coarne, să se implice, nu o face.

R.H.: Problema culturală a tinerilor nu cred că se pune numai înRomânia. Producţia de filme continuă să fie axată pe producţii de categoriaB, C sau D. Ele copleşesc cu mult filmele de înaltă categorie, cu bugeteextraordinare. Iar filmele de categoria B, C, nu transmit în majoritatea lorcultură şi nu fac cultură. De ce nu există totuşi, la nivelul dumneavoastră,celor care creaţi, analizaţi filme - o solidaritate între cei care pot crea cul-tură prin filmele lor şi o pot transmite?

M.C.: Solidaritate există, dar solidaritatea noastră se izbeşte de solidar-itatea producătorilor, a celor care au banii. În momentul de faţă, laHollywood domină o castă de producători superpragmatici, pe care nu-i maiinteresează ca pe cei din anii '30, cam la douăzeci de filme marfă să producă

Printre rânduriRa

du H

erje

u

88

şi o capodoperă. Asistăm în momentul de faţă la o disperantă nivelare de josîn sus. Nu vedeţi că nu mai există nici măcar vedete, nici măcar staruri numai sunt. Nu mai există personalităţi. Totul se întinde pe orizontală. Foartemulte nume, ne pierdem într-o masă de figuri aproape anonime, iar o per-sonalitate se creează şi se afirmă foarte greu în astfel de condiţii. E un datal acestui moment. Trebuie să fim optimişti şi să credem că vom depăşicriza.

R.H.: Aţi afirmat că în 1981 aţi devenit „personna non grata“ în CC alUTC, care nu v-a mai permis să călcaţi în Costineşti. De ce s-a ajuns la acestmoment?

M.C.: Nu pot să-mi explic nici în ziua de astăzi. Am înfiinţat festivalulde la Costineşti, primele ediţii, şi începusem să organizez şi ediţia din 1981,când pur şi simplu mi s-a pus în vedere să nu mai pun piciorul în staţiune.Am spus: „bine, dar nu pot nici măcar în calitate de simplu spectator?“. Mis-a spus: „Nu v-am sfătui, vi se poate întâmpla orice“. Un asemenea răspunsvenit din partea unui secretar al CC al UTC, sigur că te punea pe gânduri şin-am mai călcat pe acolo până în 1991. Situaţia se repetă, din nou -Costineşti este iar închiriat de alte persoane, festivalul nu s-a mai făcut.

R.H.: Aţi plecat de multe ori în străinătate înainte de 1989 la diferiteconferinţe internaţionale. Cum au avut încredere să vă lase să plecaţi, cândspuneţi că n-au avut încredere să vă lase să faceţi un festival de film?

M.C.: Ştiţi bine cum era cu plecările în perioada aceea. Era o ruletă, nuştiai niciodată când te lasă, când nu te lasă. În 1981-82-83, am fost invitatăla o universitate din Spania să ţin nişte cursuri, dar le-am trimis cu avionulşi le-a citit altcineva în locul meu. Când am fost în juriu la FestivalulFilmului din Berlinul Occidental, unde se pleca prin Berlinul de Est (deci,nu era nici o posibilitate de fugă de acolo), nu mi s-a mai dat drumul, a tre-buit ca directorul festivalului să facă presiuni teribile prin Ambasadă.Festivalul începuse de două zile, iar eu nu ajunsesem acolo. S-a primit tele-fon aici la Bucureşti, la România Film. Directorul de la Mosfilm a întrebat:„e ceva cu România? România boicotează Festivalul de la Berlin? Să-lboicotăm şi noi?“.

R.H.: V-aţi gândit vreodată să rămâneţi?M.C.: Tentaţia a existat de foarte multe ori, trebuie s-o recunosc, ca pen-

tru orice român, dar ştiam că dacă fac acest gest îmi pun familia într-o situ-aţie foarte complicată, şi n-am putut să fac gestul.

R.H.: Credeţi c-aţi fi putut fi istoric de film şi-n altă ţară?M.C.: Sunt convinsă. În primul rând că aveam relaţii. Nicolae Pillat era

preşedintele Comitetului Internaţional de Difuzare a Artelor şi Culturii prinCinematograf, el m-ar fi putut ajuta.


erjeu

89

R.H.: La aceste festivaluri bănuiesc că aţi văzut multe filme, şi filmebune, despre care întorcându-vă în ţară nu puteaţi să scrieţi nici în revista„Film“, nici să vorbiţi în apariţiile televizate.

M.C.: Da. Era o mare frustrare.R.H.: Vă spunea cineva: „despre acest film n-aveţi voie să vorbiţi“, sau ...M.C.: Nu. Despre filme se putea vorbi, dar nu puteai să spui întotdeau-

na ce ai fi vrut să spui despre el. Era acea cenzură interioară care era maiteribilă decât cenzura oficială. Şi încercam să scriem şi printre rânduri.Exista şi în relaţia dintre critic şi cititor acelaşi cod, complicitate, ca întreregizori şi spectatori.

R.H.: De ce n-aţi intrat în politică după 1989, ca foarte mulţi intelectu-ali?

M.C.: În primul rând m-a dezgustat foarte puternic modul în care s-aucomportat majoritatea intelectualilor care au intrat în politică după 1990,încât am preferat să rămân deoparte şi să-mi păstrez independenţa şi luci-ditatea. Şi am preferat să fiu un judecător imparţial faţă de ambele tabere.În orice caz, am intrat într-un fel în politică, am fost membră a AlianţeiCivice şi încă sunt.

R.H.: Dar nu e politică activă...M.C.: De ce? Am fost în comitetul de susţinere a lui Victor Ciorbea pen-

tru postul de primar, mi-am manifestat în presă susţinerea candidaţilorConvenţiei încă de la primele alegeri. E un fel de a face politică. Pentru aface politică, pentru un intelectual, nu e neapărat nevoie să te înscrii într-unpartid sau să ocupi un post de senator sau de deputat. Cred că e mult maiimportant să faci politică prin ceea ce spui, scrii, prin ceea ce încerci săimpui, decât ocupând un loc în Senat.

R.H.: Nu v-ar fi tentat un loc în Senat, în Comisia de Cultură? M.C.: Nu, pentru că am impresia în ultima vreme că ar fi trebuit să fac

nişte concesii, ori după '90 oamenii de cultură nu mai au dreptul să facă niciun fel de concesii. Nu au dreptul să-şi asculte decât propria conştiinţă.Măcar dreptul ăsta ni l-am câştigat şi vreau să ni-l păstrăm.

R.H.: Şi totuşi oamenii de cultură fac compromisuri, şi au făcut com-promisuri în ultimii şapte ani.

M.C.: Vreau să cred în faţa lui Dumnezeu că eu n-am făcut.R.H.: De ce totuşi, după 1989, se aştepta vechea poveste cu manu-

scrisele de sertar, cu ideile păstrate acasă, şi toată lumea se aştepta caintelectualitatea să-şi reocupe locul pe care-l merită într-o societate nor-mală. Dimpotrivă, stăm chiar mai rău ca înainte de 1989.

M.C.: Mă aşteptam şi eu. Nu mă aşteptam la multe lucrări de sertar,pentru că-ţi trebuie o putere absolut ieşită din comun ca să scrii pentru nimic

Printre rânduriRa

du H

erje

u

90

şi exista riscul percheziţiilor. Nu putem să le cerem oamenilor să fi fost eroi.Dar mă aşteptam ca după 1989, şi mai ales după 1996, intelectualii să fietotuşi ceva mai băgaţi în seamă, să fie consultaţi de către comisiile de spe-cialitate ale Senatului şi Parlamentului pentru zonele de specialitate. Înmomentul în care s-a reorganizat Televiziunea Română, nimeni n-a venit săne întrebe pe noi, pe specialişti, ce se întâmplă. Se creează, se reorganizeazăacum cinematografia română - foarte puţini sunt implicaţi şi consultaţi.

R.H.: De ce?M.C.: Pentru că există din nou grupuri de presiune care s-au creat.R.H.: Până în 1996 se susţinea că vechea conducere are un tip de men-

talitate şi că noua conducere - un alt tip. Şi mai ales că noua conducere afost sprijinită şi de dumneavoastră şi de foarte mulţi intelectuali căroramăcar din punct de vedere moral le sunt datori.

M.C.: Aici nu se judecă lucrurile aşa. Nimeni n-a făcut ceva aşteptândceva.

R.H.: Politicianul să simtă din punct de vedere moral că n-ar fi pututniciodată să-şi pună-n practică ideile valoroase dacă n-ar fi avut un sprijindin partea intelectualului.

M.C.: Ştiţi vorba românului că „până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii“.Sunt atât de multe lucruri de rezolvat în România încât cultura este consid-erat ca unul dintre lucrurile minore, dar nu-i aşa, pentru că, pe lungă dis-tanţă, cultura este cea care lasă marca.

R.H.: Noi o punem undeva deoparte şi spunem: „ne ocupăm dupăaceea“. S-ar putea ca atunci să nu mai avem cu cine să ne ocupăm şi să nefie mult mai greu, unui tineret -care nu mai simte cultură, nu mai vrea cul-tură, nu i se mai dă cultură - să-i spui: „acum stăm bine cu banii, trebuie sămergem la teatru“.

M.C.: La noi există acum o gravă criză de autoritate şi în domeniulînvăţământului. Nu mai avem cu cine să pregătim valul doi. În spatele nos-tru nu mai e nimeni. Tinerii nu vor să intre în cariera universitară pentru căeste prost plătită. Studenţii câştigă de trei-patru ori cât noi, şi-atunci cum săle ceri să rămână asistenţi? La un salariu de mizerie... Cred că dacă nu seînţelege acum, realmente în ceasul al doisprezecelea, că puţinii oameni decultură, puţinii creatori care au mai rămas în această ţară (pentru că mulţicontinuă să plece) ar trebui sprijiniţi, vom rămâne o ţară nu la nivelulRomâniei din secolul trecut, vom cădea realmente într-un anonimat cultu-ral. Pe tarabele librăriilor câte nume de autori români sunt? Apare macu-latură imensă. O să vedeţi zeci de volume de Pavel Coruţ. Romancieriiimportanţi trebuie să-şi consume puţina energie pe care o au pentru a-şi ago-nisi pâinea cotidiană. E inadmisibil ca marii noştri actori să aibă salariile pe


erjeu

91

Printre rânduriRa

du H

erje

u

92

care le au, ca marii noştri cântăreţi să plece să cânte pe alte scene, inclusivîn coruri, pentru că sunt mai bine plătiţi. La începutul secolului, în primadecadă, Bucureştiul era un pol spre care convergeau marile teatre şi filar-monici europene, în turneu. Filarmonica de la Praga a venit cu 60 de instru-mentişti şi a dat concert la Bucureşti. În 1920 eram ieşiţi din război şi OperaRomână, sub conducerea lui Masini îşi comanda decorurile şi costumele laRoma şi Milano. Eram ieşiţi din război. Sigur, acum ieşim din comunism,dintr-o revoluţie, din şase ani de conducere dezastruoasă, dar trebuie găsităşi o modalitate de sprijinire a culturii.

R.H.: De ce au telenovelele atâta succes?M.C.: Pentru că apelează la instinctul de minimă rezistenţă al marii

mase de spectatori, pentru că mizează pe nevoia de evaziune şi pentru că şidacă românii ar face nişte telenovele puţin mai interesante vă asigur că s-aruita la ele. La noi nu se investeşte nimic în producţia autohtonă. Preferăm,şi nu vreau să intru în detalii cu ce preţuri se achiziţionează, realmente gunoicinematografic şi de televiziune. Şi noi cu asta ne hrănim telespectatorii.Dar să ştiţi că ei nu se mai lasă intoxicaţi. În anul 1996 doar 30 de milioanede bilete s-au vândut în cinematografele româneşti. E dezastruos.

R.H.: Acum, la final, aş dori să-mi daţi un titlu, dacă ar fi să se facă unfilm despre perioada post decembristă în România, incluzând 1997.

M.C.: Aş lua un titlu din poetul persan Saadi: „I-am învăţat să tragă cuarcul şi m-au luat drept ţintă“.

R.H.: Vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia. Sper să mai avem ocaziasă discutăm mai pe larg despre cultură, despre ce-ar trebui făcut pentru eaşi despre cei care doresc cultură dar trebuie să se zbată prea mult pentru ea,şi despre cei ce vor să dăruiască cultură, dar care nu au mijloacele şi tăriade a o face.

M.C.: Să ştiţi că englezii au o vorbă: „Where there is a will, there is away“ - unde e dorinţă, există şi o cale. Trebuie să găsim calea.



erjeu

93

Florin ConstantiniuIstoric

S-a născut la 8 aprilie 1933 la Bucureşti. A absolvit cursurile Facultăţii de Istorie a Universităţii

Bucureşti în 1956. Din 1968 este Doctor în Istorie.Din 1957 şi până în 1999 a fost cercetător la Institutul

Nicolae Iorga. A primit premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române în

1972. A avut contribuţii la istoriografia României cu cercetăridin secolul al XVIII-lea şi secolul XX.

Este autorul volumelor „Relaţiile agrare din ŢaraRomânească şi Moldova în secolul al XVll-lea" apărută în1972, „Constantin Mavrocordat" în 1985.

Dintre cărţile care tratează istoria modernă a României suntde menţionat „Între Hitler şi Stalin. România şi PactulRibbentrop-Molotov" editată în 1991, „O istorie sinceră apoporului român" apărută în 1997, „De la Războiul fierbinte laRăzboiul rece" scrisă în 1998.

Este membru corespondent al Academiei Române.

Radu Herjeu: Domnule Constantiniu, prezenţa dumneavoastră aici estelegată de calitatea dumneavoastră de istoric, iar un istoric bun este şi con-troversat. Pe de altă parte, mâine este Ziua Naţională a României -1 Decembrie - şi mi se părea normal să port un dialog cu un cunoscătordespre semnificaţia zilei de 1 Decembrie pentru românii de acum şi pentrucei din trecut, cei care au trăit Marea Unire. Ce înseamnă 1 Decembrie pen-tru dumneavoastră ca istoric român?

Florin Constantiniu: Pentru istoricul român, 1 Decembrie 1918înseamnă încheierea procesului de desăvârşire a unităţii naţionale aromânilor, fiindcă procesul acesta de constituire a Statului Naţional a fostun proces îndelungat, coboară foarte adânc în Evul Mediu. Rădăcinile aces-tui proces se plasează în Evul Mediu, în momentul în care apare conştiinţaunităţii de neam. O dată cu formarea naţiunii a devenit necesar ca naţiunearomână să aibă un cadru politico-teritorial adecvat care era Statul Naţional.Principalul moment în făurirea Statului Român Modern a fost UnireaPrincipatelor Moldova - ţara Românească la 24 ianuarie 1859, iar apoi în1918 au fost aceste trei evenimente: unirea Basarabiei cu România la 27martie/9 aprilie 1918, unirea Bucovinei cu România la 15/28 noiembrie1918 şi apoi unirea Transilvaniei (cea pe care o sărbătorim mâine) la 1decembrie 1918. Prin urmare, istoricii văd în primul rând acest proces deconstituire şi desăvârşire a statului naţional român.

R.H.: Deci un fel de privire analitică şi destul de rece asupra fenomenu-lui. Să ne descrieţi o privire mai sentimentală asupra evenimentului, careeste, totuşi, unul de excepţie, de care în general naţiunile nu beneficiază demulte ori.

F.C.: Aveţi dreptate când spuneţi că a fost o privire rece, de istoric. Aşspune că aceasta este o exigenţă a cercetării istorice, pentru că din momen-tul în care intervine o conotaţie afectivă e foate greu de păstrat obiectivi-tatea. Principala condiţie a unui istoric e să fie obiectiv. Aş spune că e nece-sară - aceasta este o formulă a lui Henri Rene Maron, un mare specialistfrancez istoric al antichităţii, care vorbeşte de necesitatea punerii în paran-teză a personalităţii istoricului în momentul în care investighează unfenomen. Atunci când eu, ca istoric român, cercetez formarea StatuluiNaţional Român, încerc această punere în paranteză a personalităţii tocmaipentru a-mi păstra obiectivitatea. Dar pentru că dumneavoastră m-aţi între-bat, ca istoric român e vorba totuşi de o dedublare şi nouă românilor ne pasăfoarte mult cum s-a realizat acest Stat Naţional. În 1918, după părerea meaau fost trei împrejurări cu care noi ne-am întâlnit foarte rar în istoria noas-tră. În primul rând a fost o concordanţă, o sincronizare între un context


erjeu

95

extern favorabil, cu care noi nu ne-am prea întâlnit în istorie, şi acest con-text intern de luptă pentru desăvârşirea unităţii naţionale a românilor. Pescurt, acest proces ar fi fost mult îngreunat sau chiar imposibil dacă nu ar fiavut loc două mari evenimente istorice: pe de o parte prăbuşirea ţarismuluiîn Rusia, care a permis acestei închisori a popoarelor să-i fie sfărâmatelanţurile (pentru o scurtă perioadă); popoarele acestea care erau asuprite încadrul Imperiului Rus au căpătat posibilitatea de a-şi exprima voinţa de uni-tate cu alte popoare sau de a trăi independent. Pe de altă parte a fost destră-marea monarhiei Austro-Ungare, iar această conjugare, prăbuşirea uneiînchisori a popoarelor din Est cu una din centrul Europei a favorizat efortulnostru de desăvârşire a Statului Naţional. A existat o coordonare extrem deinteligentă a acţiunilor clasei politice româneşti din Vechiul Regat cu eliteleromâneşti din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. În al treilea rând, înconştiinţa colectivă românească ideea aceasta a unităţii naţionale era extremde puternic împlântată şi ea a căpătat o puternică forţă mobilizatoare. Nucred că în alte momente ale istoriei noastre naţiunea în ansamblul ei aacţionat atât de unitar.

R.H.: Şi totuşi noi am ratat multe momente de-a lungul istoriei, unelemomente favorabile interesului nostru naţional - am ratat şi după revoluţiecând Basarabia a devenit Republica Moldova. Cum se explică faptul că-nacel an n-am mai ratat o asemenea ocazie?

F.C.: Înainte de a vă răspunde, permiteţi-mi să folosesc un termen pecare-l întâlnim foarte des în lucrarea unei istorice franceze CatherineDurande. În „Histoire de Roumains“ ea vorbeşte despre momentele inaugu-rale referindu-se la aceste începuturi de etapă din viaţa românilor. Spreexemplu 1859 e un moment inaugural, de constituire a Statului NaţionalModern; acela a fost un inaugural fericit, pentru că românii au realizataceastă unire prin forţele lor şi chiar împotriva voinţei Marilor PuteriEuropene, care nu fuseseră de acord cu unirea ţării Româneşti şi a Moldoveiîntr-un singur stat, cu un domn străin. Prin această dublă alegere a lui Cuzas-au eludat aceste hotărâri şi românii au pus Europa în faţa unui fapt împli-nit - prin urmare a fost un inaugural fericit.

Dar în 1877 / 1878, când a fost un alt inaugural, de această dată de viaţăindependentă - pentru că ne proclamasem independenţa în 1877 - a fost uninaugural întunecat, fiindcă România, deşi a luptat alături de Rusia, a pier-dut cele trei judeţe din sudul Basarabiei care au fost reanexate de Rusia, iarpe de altă parte, condiţiile puse României pentru recunoaşterea indepen-denţei ei la Congresul de la Berlin de către Marile Puteri a creat un senti-ment de frustrare. A văzut că nici Europa nu ne simpatizează şi că e

Printre rânduriRa

du H

erje

u

96

nemiloasă atunci când e vorba de impunerea intereselor ei. Prin urmare,acesta a fost un inaugural nefericit.

În 1918 ne-am întâlnit din nou cu un inaugural fericit, în înţelesul cănoi, dacă este să respectăm adevărul istoric… Când vorbim de participareanoastră la primul război mondial noi înfăţişăm asta aşa… ca o epopee, ca osuccesiune de victorii şi amintim numai de Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Daruităm ce s-a întâmplat în 1916 când armata română a suferit înfrângeri, din-tre care una foarte grea, foarte ruşinoasă la Turtucaia, când GuvernulRomân a fost obligat să se refugieze la Iaşi împreună cu regele, cuParlamentul. Vă spun dintr-un ciclu de articole scrise atunci de generalulAverescu (care tocmai intrase în politică) şi pe care le-a reunit într-o broşurăintitulată „Răspunderile“; şi el atrăgea atenţia asupra acestor fapte.România a vrut războiul, a intrat în război atunci când a vrut (sigur, aici aumai existat unele presiuni), iar operaţiile militare în faza de debut a războiu-lui s-au desfăşurat după planul de operaţii al Marelui Stat Major Român - şiatunci de unde aceste înfrângeri? Care erau cei vinovaţi? Niciodată la noinu s-au căutat vinovaţii şi din păcate aş spune că e o tradiţie nefericită înistoria noastră de a nu se stabili răspunderile şi mai ales de a nu fi chemaţicei care poartă răspunderea, să dea seama. Acţiunea noastră militară din1916 s-a terminat dincolo de pagina aceasta care este luminoasă şi glorioasădin 1917; dar până la urmă, contextul internaţional, ieşirea Rusiei din războişi raportul de forţe care ne era total defavorabil au impus la începutarmistiţiul de la Focşani, apoi Pacea de la Bucureşti din 24 aprilie / 7 mai1918. Prin urmare, în momentul acela se părea că idealul naţional, dacă nuva fi imposibil de realizat, în orice caz va fi înfăptuit într-o perioadă foarteîndelungată. Iată, aprilie-mai, momentul acesta de mare durere, noi avemmărturiile contemporane care arată ce imens a fost sentimentul acesta, nu defrustrare, ci de disperare. La câteva luni se realizează ceea ce Iorga spuseseîn 1916 în Parlamentul de la Iaşi. În momentul acela de descurajare, dederută, Iorga a amintit cuvintele lui Petru Rareş, obligat în 1538 săpărăsească Moldova, să se retragă în Transilvania pentru că venise SolimanMagnificul asupra lui. Şi Iorga a spus: „vom fi ce-am fost, şi mai mult decâtatât“. S-a realizat acest miracol.

S-au petrecut aceste două evenimente: căderea ţarismului şi destră-marea Austro-Ungariei, la care nu se gândise nimeni când noi am intrat înrăzboi. Vag, poate doar Take Ionescu, care a fost mintea cea mai strălucităîn unele privinţe (mergea înaintea lui Ionel Brătianu, l-a eclipsat chiar prininteligenţa lui politică). Aceste două mari evenimente nu au fost prognozatede nimeni şi ele ne-au favorizat. A fost ca un semn că istoria e de partea


erjeu

97

noastră şi aceasta ne-a dat o încredere nemaipomenită: În câteva luni să trecide la înfrângere la victorie. A fost un stimul din punct de vedere afectiv şidumneavoastră ştiţi ce înseamnă să capeţi această încredere.

R.H.: Aţi vorbit de euforie. După 1989 aţi văzut că noi, românii, oducem foarte bine la capitolul euforie şi că de cele mai multe ori uităm că,după ce se termină perioada de sărbătoare, trebuie să întărim ceea ce amcâştigat prin luptă. Şi noi, la 22 de ani după Marea Unire am fost nevoiţi săcedăm teritoriile care se uniseră cu România în 1918 fără luptă, prinDictatul de la Viena şi prin ultimatumul rusesc. De ce n-am putut să folosimaceastă şansă istorică şi să devenim în 22 de ani o ţară care să nu mai poatăfi ruptă în bucăţele?

F.C.: Când eram tânăr era la modă un cântăreţ italian - Sergio Endrigo -şi avea un cântec cu versurile acestea: „sărbătoarea abia începută e deja ter-minată“. Cam aşa s-a întâmplat cu noi. Abia ne-am dat seama ce s-a întâm-plat cu noi în 1918, pentru că într-adevăr a fost o performanţă, şi în 22 deani, ceea ce e foarte puţin în istorie, o clipă chiar, visul acesta s-a spulberat.Şi cred că marea greşeală a clasei noastre politice a fost să confunde legit-imitatea istorică cu ireversibilitatea istorică. Adică oamenii noştri politici aucrezut că dacă România Mare, Statul Naţional Unitar Român este legitimdin punct de vedere istoric, fiindcă o naţiune trebuie să trăiască într-uncadru teritorial politic naţional, atunci lucrul ăsta devine intangibil, nu vamai putea fi anulat de forţele ostile. Sigur, era luată în considerare propa-ganda revizionistă, acţiunile statelor revizioniste. Mai ales după venirea laputere a lui Hitler în Germania la 30 ianuarie 1933 s-a elaborat un întreg sis-tem de alianţe care să protejeze Statul Naţional Unitar Român împotrivarevendicărilor revizioniste ale Uniunii Sovietice, Ungariei, Bulgariei. Dar înconştiinţa colectivă, şi la nivelul naţiunii şi la nivelul elitei politice, a exis-tat această credinţă că din moment ce statul e legitim, realitatea e ire-versibilă. Dincolo de ceea ce a fost contextul internaţional, de astă datănefavorabil, aş spune că oamenii noştri politici au această răspundere de anu fi făcut tot ceea ce era necesar pentru a proteja România Mare. Sigur, sepune problema dacă în momentul acela, în 1940, putea România să rezisteameninţărilor Uniunii Sovietice, pretenţiilor revizioniste ale Ungariei şiBulgariei - era ameninţată dispariţia ei ca stat. În fond, asta a şi fostameninţarea Germaniei şi a Italiei, dar în primul rând a lui Ribbentrop atuncicând reprezentanţii noştri au mers la Viena şi li s-a impus Dictatul de laViena. Fără a intra acum în istoria contrafactuală: „ce s-ar fi întâmplatdacă...“, dacă noi am fi rezistat, eu pot să vă spun că sunt în istorie momentecând între pragmatismul renunţării şi lupta disperată, dar care apără onoarea

Printre rânduriRa

du H

erje

u

98

naţională, este de preferat lupta aceea disperată, fără şansă de reuşită, darcare sădeşte în conştiinţa colectivă a naţiunii un sentiment de demnitate. Eu,în această carte, „O istorie sinceră a poporului român“, am citat câteva rân-duri din memoriile lui Ion Negoiţescu, un tânăr (pe vremea aceea) care avăzut acolo la Cluj retragerea armatei române după Dictatul de la Viena. Elare această formulă: dacă toate aceste amputări teritoriale ar fi fost rezulta-tul unui război pierdut, sigur, trauma aceasta era dureroasă, dar era cumvasuportabilă. Am încercat să ne batem, am încercat să apărăm ce avem şi n-am reuşit. Dar când aceste teritorii s-au pierdut fără să se tragă un singur focde armă, atunci în conştiinţa colectivă, în străfundurile ei, lucrul acesta ne-a marcat profund. Tot ceea ce s-a întâmplat din 1940 până astăzi stă subsemnul acestei cedări care, chiar dacă noi nu recunoaştem, e unul dinlucrurile pe care noi le-am refulat în adâncul conştiinţei româneşti. Dar deacolo de unde credem noi că l-am zăvorît, acest moment de ruşine continuăsă ne frământe şi să ne macine.

R.H.: Şi totuşi cât credeţi că lipsa unei atitudini de apărare aparţine naţi-unii şi cât conducătorilor ei? Pentru că mi-ar fi greu să-mi imaginez o luptăpornită de naţiune fără conducători.

F.C.: În 1940 sunt nenumărate mărturii, mai ales în ceea ce priveşteTransilvania (niciodată n-am ştiut să explic ca istoric de ce Transilvaniaocupă un loc atât de privilegiat în conştiinţa noastră. Suntem mai sensibilicând e vorba de Transilvania şi mai indiferenţi când e vorba de Basarabia şiBucovina). În ceea ce priveşte unităţile din Transilvania în 1940, sunt foartemulte mărturii că soldaţii doreau să se bată, ar fi dorit să primească un ordinca să apere unităţile din Transilvania. La nivelul clasei conducătoare - acoloeste de stabilit responsabilitatea. Vă dau un singur exemplu, din primulrăzboi mondial (îmi pare rău că nu am cunoscut acel exemplu ca să-l pottrece în această „Istorie sinceră a poporului român“); el poate fi cules dinvolumul III al Memoriilor lui Radu Rosetti; în primul război mondial eracăpitan, apoi a fost maior, lucra la Statul Major şi povesteşte un lucru unic:în ajunul intrării adversarului în Capitală (trupele Puterilor Centrale şi alealiaţilor lor au intrat în Bucureşti la 6 decembrie 1916), cu o zi înainte, pe5 decembrie, la Marele Cartier a fost un banchet. De ce? Pentru că sefăcuseră înaintări în armată. E de neimaginat că o armată care suferă înfrân-geri îşi înaintează ofiţerii. S-a spus că ofiţerii trebuie încurajaţi - aceasta eraforma de încurajare. Printre cei înaintaţi era şi prinţul moştenitor, viitorulCarol al II-lea. Era această tradiţie în familiile regale ca fiecare membru,inclusiv femeile, să fie comandanţi onorifici ai câte unui regiment. Carolfiind şi bărbat şi prinţ moştenitor, era nu numai onorific, ci era repartizat la


erjeu

99

o unitate ca militar. A refuzat să plece cu aceşti soldaţi pe front. În sfârşit, aacceptat de formă să plece, dar când a plecat pe front, chefurile pe care lefăcea în spatele frontului îi împiedicau pe ofiţeri să-şi îndeplinească misiu-nile primite. Această atitudine a lui a determinat-o pe Regina Maria să-iscrie următoarele cuvinte: „ca mamă şi ca regină îmi este ruşine că am unasemenea băiat“. Omul acesta a fost înaintat, împreună cu el au fost înain-taţi ofiţerii, iar ca să fie încurajaţi, evenimentul trebuia sărbătorit. Şi aceastămasă a avut loc în ajunul intrării adversarului în Capitală. Eu nu cunosc înistoria vreunei ţări ca într-un moment atât de tragic, când se pierde Capitala,la Cartierul General să se benchetuiască. Şi din păcate, această atmosferă şiaceastă conduită s-au păstrat.

R.H.: Să ne întoarcem la 1 Decembrie. Mi se pare necesar ca un istoricsă nu fie numai un analist al evenimentelor, ci şi un bun cunoscător al psi-hologiei unui popor pentru a înţelege anumite lucruri. Pentru că nu totul sereduce, în istoria unui popor, la tratate, la alianţe, la conducători. Există şi oanumită psihologie, o conştiinţă colectivă a poporului român. Au existatprobleme din acest punct de vedere după 1 Decembrie? Mă refer la faptulcă românii din Basarabia, din Regat şi din Transilvania erau uniţi prinlimbă, prin legături culturale. Totuşi exista o diferenţă care se simte şi aziîntre psihologia celor din Transilvania, a basarabenilor şi cea a celor dinRegat. Dacă azi se simte încă diferenţa de concepţie despre viaţă, desprelume între regăţeni şi ardeleni, bănuiesc că în 1918 ea era mult mai accen-tuată. N-a reprezentat o problemă?

F.C.: Ba a reprezentat o problemă şi aş spune că, chiar din perioadainterbelică şi apoi cea a comunismului naţional ea a fost estompată. În do-rinţa de a se prezenta imaginea de perfectă unitate a poporului român aces-te diferenţieri şi dificultăţi de integrare nu au fost niciodată examinate amă-nunţit. Atunci, la 27 martie / 9 aprilie 1918, când s-a votat de către Sfatulţării de la Chişinău unirea Basarabiei cu România aceasta a fost o unirecondiţionată. Ei au formulat un şir întreg de puncte pentru că trăiau cuteama - fusese revoluţia din februarie care dăduse Rusiei o experienţădemocratică scurtă de câteva luni - „bine, dar în ce regat intrăm noi?“ într-un regat în care în 1907 avusese loc o răscoală care făcuse dovada că ţăraniio duc foarte greu. Acolo, în Rusia, se punea problema împărţirii pământu-lui, a reformei agrare, a eliberării de sub ceea ce se numea „exploataremoşierească“. Prin urmare au formulat condiţii. Acelaşi lucru s-a întâmplatşi cu românii din Banat. Sigur, dorinţa de unitate era extraordinar de puter-nică. Dar mai era şi problema imaginii. Şi mai ales pentru socialiştii dinTransilvania a fost această dilemă: să mergem pe idealul social? Din acest

Printre rânduriRa

du H

erje

u

100

punct de vedere erau socialiştii unguri care îşi drapau idealurile lornaţionale într-o retorică socială şi îi îndemnau pe socialiştii români: „Nu,haideţi să vă manifestaţi solidaritatea proletară! Unde vreţi să vă duceţi?Într-o ţară unde sunt boieri, unde-i regele? Nu vreţi să fiţi aici, cu o repu-blică maghiară?“. Pe de altă parte erau luptătorii din Partidul Naţional (IuliuManiu) care trăiau cu teama aceasta. Brătianu era perceput ca un om politicdespotic. „Noi ce vom face acum? Vom intra sub autoritatea lui“. Existauaşadar ezitări. E problema stilului de viaţă. Mie mi-a părut foarte rău căacum, când Samuel Huntington a lansat teza aceasta, a unui şoc al civiliza-ţiilor şi a tras aici o linie în Europa care străbate teritoriul românesc pe liniaCarpaţilor, la noi au fost interpretate ca o manifestare antiromânească, ca onegare a unităţii poporului român. Eu cred că cine este de bună credinţă nupoate nega această armonie a teritoriului românesc, începând de la confi-guraţia lui geografică, de la Cetatea Carpaţilor care e în mijlocul teritoriu-lui românesc şi care coboară apoi prin zona subcarpatică, câmpie, până laDunăre şi mare. Iar sentimentul acesta de unitate românească are o vechimemultiseculară. Gândiţi-vă că Ştefan cel Mare, care era domnul Moldovei,atunci când vorbea despre Muntenia spunea: „cealaltă ţară românească“. Eo solie pe care el o trimite la Veneţia în 1468, în limba italiană, în care ţaraRomânească e numită „L'altra Valahia“. Prin urmare, cealaltă ţarăromânească. Sentimentul acesta de unitate era foarte puternic. Apartenenţaacestor teritorii la structuri politice diferite, care aveau o anumită tradiţieistorică, anumite structuri politice, administrative şi culturale s-a imprimatîn decursul timpului. Noi nu putem ignora faptul că timp de câteva secoleclasa politică, clasa conducătoare în Transilvania a fost nobilimea maghiară,iar ea a imprimat un alt stil acolo. Dar asta nu înseamnă să pui sub semnulîntrebării legitimitatea lui 1 Decembrie.

R.H.: Dumneavoastră prezentaţi faptele istorice şi în cartea dumneav-oastră, în apariţiile de televiziune, prin articolele care apar în presa centralăîntr-o lumină mai crudă, mai puternică. Ascultându-vă de multe ori, citin-du-vă cartea, am avut o senzaţie un pic de revoltă, pentru că eu sunt foartemândru că sunt român şi de multe ori această mândrie încearcă să ascundăşi aspectele mai puţin roze ale istoriei României de care nu întotdeauna sefac vinovaţi ceilalţi. Noi am cam fost învăţaţi că întotdeauna au fost vino-vaţi ceilalţi pentru ce s-a întâmplat de-a lungul istoriei cu românii. Întot-deauna alţii ne-au atacat, alţii ne-au încolţit pe la spate. Să înţelegem căuneori am „ajutat“ şi noi la făurirea unei istorii negative sau potrivnicepoporului român? Citind articolele dumneavoastră în care faceţi o paralelăîntre prezentul pe care-l trăim acum destul de dureros şi trecutul nostru,


erjeu

101

făcând această paralelă am senzaţia că nimic nu este nou şi că nu facemaltceva decât să repetăm aceleaşi greşeli, deşi într-un alt context istoric. Nucumva ne iluzionăm că acest context istoric e de vină şi nu cumva repetămistoria noastră la infinit fără să învăţăm prea mult din ea?

F.C.: Îmi pare rău că am declanşat în dumneavoastră un sentiment defrustrare sau chiar de revoltă. Ca istoric vă spun că aveţi toate temeiurile săfiţi mândru că sunteţi român pentru că istoria poporului român arenumeroase pagini care ne dau motive de mândrie. Chiar aici, pe copertaacestei cărţi, sunt Mihai Viteazu şi Regele Ferdinand. Dar şi Mircea celBătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara sunt personalităţi care, nunumai pentru noi, ca români, dar în contextul european, au avut un rol extra-ordinar de important şi s-au bucurat de un prestigiu foarte mare.Convingerea mea este că în momentele acestea de confuzii de valori careînsoţesc perioadele de tranziţie e foarte necesar să existe câteva repere,jaloane care să ne fixeze identitatea şi să ne dea acea încredere fără de carenu se poate reuşi. Pe de altă parte, eu am căpătat această convingere că isto-ria, dacă nu ne oferă învăţăminte pentru ziua de astăzi, nu îşi justifică rolulacesta pe care noi i-l cităm mereu, de „îndrumătoare a vieţii“. Istoria nu eatât o înşiruire de personalităţi cât mai ales trebuie să fie un set de învăţă-turi.

Pe de o parte, noi traversăm această perioadă de tranziţie (preşedinteleConstantinescu spune posttranziţie şi se înşeală). Istoricul are aceeaşi obli-gaţie ca şi un medic: un medic care îi spune unui pacient bolnav că estesănătos îi face um mare deserviciu. Medicul trebuie să îi spună de ce boalăsuferă şi să îi prescrie un tratament pe care pacientul trebuie să-l respecte.Istoricul, eu nu spun că el este medicul naţiunii, trebuie să prezinte şi aceleaspecte nefavorabile, să nu cenzureze, să nu aseptizeze istoria. Ajung acumla al doilea aspect. Există un şir întreg de fenomene profund negative însocietatea românească pe care noi le credem efecte ale tranziţiei. Cum ecorupţia. Corupţia are o vechime multiseculară în istoria poporului român -hatâr şi bacşiş sunt cele două coordonate ale vieţii noastre publice. Amândoitermenii sunt de origine turcească, deci îi putem lega de instalarea domi-naţiei otomane. Nu ştiu dacă şi înainte de instalarea dominaţiei otomane.Teritoriul românesc intră în etape sub dominaţia otomană şi în gradediferite. În formele ei plenare, ea e un fenomen de pe la mijlocul secoluluial XVI-lea. Aceste obişnuinţe pe care le reprezintă aceste două cuvinte aucel puţin această vechime. Când hatârul şi bacşişul sunt atât de profundinfiltrate în deprinderile noastre, cum să ne imaginăm că pot fi dezrădăci-nate de o lege, de o comisie de pe o zi pe alta? Să luptăm cu şi mai multă

Printre rânduriRa

du H

erje

u

102

înverşunare. Să nu credem că o lege sau o comisie pot eradica aceste rele.E vorba de mobilizarea resurselor întregii naţiuni.

R.H.: De ce totuşi facem aceleaşi greşeli?F.C.: Convingerea mea e că tocmai aici este culpa istoricilor. Că, din

dorinţa de a prezenta în spiritul acestei concepţii euforizante a istoriei, aprezenta trecutul naţional numai ca o succesiune de acte de bravură şi decinste, de personalităţi care oricând pot fi trecute în calendarul creştin,ignoră faptul că au existat şi momente de laşitate, de incompetenţă, oamenicare nu şi-au justificat prin nimic prezenţa lor la conducerea ţărilor române.Aceste greşeli nefiind dezvăluite, este o vorbă a unui filosof american, cădacă nu cunoaştem trecutul suntem pedepsiţi să-l repetăm. Orice greşealădin trecut se repetă şi mai spune un altul că preţul pe care trebuie să-l plă-tim e întotdeauna mai mare. În realitate este această răzbunare a greşelilorpe care noi le-am făcut în trecut şi pe care nu ni le-am recunoscut şi nule-am reparat.

R.H.: Trecând peste titlul cărţii dumneavoastră, „O istorie sinceră“ şitrecând peste faptul că sinceritatea e un lucru subiectiv, din câte ştiu eucartea dumneavoastră n-a fost primită cu entuziasm de către istoricii românişi nici de către, din păcate tot mai puţinii cititori de cărţi de istorie. După1989, parcă dintr-un act de fraudă pe care eu nu mi-l explic, mulţi tineri auîntors spatele şi culturii, şi istoriei. Asimilând cumva istoria poporuluiromân cu istoria ultimilor 40 de ani. Nu cumva această sinceritate a dum-neavoastră, extrem de dură şi de fermă, le dă acelor tineri care acum dorescsă plece din România pe considerente economice, un fel de apă la moarăcare să le justifice acţiunea şi din punct de vedere moral. Să spună „într-oasemenea ţară, cu un asemenea trecut, eu nu am ce să caut, eu mă duc într-onaţiune care ştie să-şi respecte istoria. Spuneaţi că pe un pacient nu-l minţi.Dar s-ar putea ca un pacient să facă infarct dacă îi spui foarte brusc adevăruldespre boală sau s-ar putea să se resemneze. Sunt unele pericole pe care levăd ca apărând în urma unei astfel de sincerităţi.

F.C.: Vreau să vă atrag atenţia că în această carte eu nu prezint numaiaspectele negative. Istoria noastră nu-i numai eşec, personalitate controver-sată sau în orice caz condamnabilă. Sunt şi episoade, capitole foarte înălţă-toare şi foarte edificatoare din punct de vedere al educării moralului şi alcurajului. Dacă tinerii vor citi foarte atent această carte vor găsi şi motivesă stea aici şi să continue tocmai să se plaseze în descendenţa celor care aucontribuit la progresul neamului românesc. Am avut şi o foarte mică expe-rienţă didactică în timpul vechiului regim, când toate facultăţile trebuiau săaudieze un curs de probleme fundamentale de istorie a României. Epoca lui


erjeu

103

Printre rânduriRa

du H

erje

u

104

Ceauşescu a exaltat până la forme aberante fapte care într-adevăr meritau săfie cunoscute şi cinstite de urmaşi. Dar proporţiile, tonalităţile, care eraurezultatul unor fanatici inculţi, declanşau reacţii adverse. Vă dau un exem-plu: un publicist vest german Siegfried Kogelfrans a scris în 1984, când seîmplineau 40 de ani de la 23 august, în „Der Spiegel“ un articol unde dădeaurmătoarea evaluare a actului de atunci: „Niciodată în istorie, un singureveniment nu a provocat într-un timp atât de scurt pierderi teritoriale şiumane atât de întinse cum a ridicat acţiunea regelui Mihai“. E într-adevăr operformanţă la nivel internaţional, pentru că lucrul acesta nu a fost oinvenţie a propagandei comuniste, că România a scurtat războiul cu circaşase luni. Au spus-o prima oară francezii în 1946, când exista perspectivade a evalua fiecare eveniment în desfăşurarea războiului. Când am spuslucrul acesta la un curs, un student a avut aşa o reacţie: „Ee!“. Credeau că eo directivă de partid să spunem că 23 august e un fenomen unic în istorie.Şi când i-am spus: „Nu. Vă înşelaţi! Lucrul ăsta îl spune un publicist ger-man în Der Spiegel“, a fost contrariat. După părerea mea, ei încă resimtsechelele acestei perioade comuniste de exaltare a virtuţilor noastre istorice.Atunci această exaltare atrage o reacţie care este de a căuta aspectele aces-tea criticabile.

R.H.: Eu vă mulţumesc foarte mult şi sper ca toţi telespectatorii noştrisă fi înţeles exact că mâine este o zi foarte importantă pentru poporul român,o zi care ar merita să fie trăită altfel decât a fost trăită în ultimii ani, cu altesentimente şi cu o mândrie de a fi român mai puternică decât neajunsuriletranziţiei.

F.C.: Românii au datoria să refacă ceea ce sărbătoresc, adică RomâniaMare.



erjeu

105

Daniela CrăsnaruScriitor

S-a născut la 14 aprilie 1950 la Craiova. A urmat cursurile Liceului Nicolae Bălcescu iar mai apoi

Facultatea de Filologie a Universităţii din Craiova. A terminatîn 1973 ca şefă de promoţie pe ţară.

În 1974 a urmat cursurile Academiei de Studii Sociale şiZiaristică din Bucureşti.

Primul său volum de poezie a apărut în 1973 la EdituraEminescu şi se numea „Lumină din umbră“.

Este autoarea a 12 volume de poezie şi două de proză scurtă„Marele premiu" şi „Pluta răsturnată".

Au apărut sub semnătura sa volume şi în străinătate„Scrisori din întuneric", la Oxford University Press şi „Sea -level zero" în Statele Unite ale Americii.

În 1991 a primit premiul Academiei Române pentru întrea-ga operă.

În 1994 a primit Premiul pentru literatură oferit deFundaţia Rockefeller.

Între 1992-1996 a fost deputat în Parlamentul României.Este membră PNL.Actualmente este Director de Programe la Academia di

Romania din Roma, Italia.

Radu Herjeu: Cum v-a influenţat viaţa faptul că v-aţi născut laCraiova?

Daniela Crăsnaru: În ultima vreme este la modă să-ţi găseşti cel puţinun bunic ardelean; adică a fi din Regat este puţin neserios. Şi am înţeles căunii oameni, a căror biografie se leagă de Oltenia, încearcă să şi-oîmbunătăţească cu ceva mai serios venit din Ardeal. Ei bine, sunt olteancă-olteancă, bunicii mei sunt din Gorj şi din Mehedinţi, cele două perechi. Săfii din Craiova nu este aşa de uşor; nu era uşor nici atunci când am venit euprima oară în Bucureşti. Mi se părea un oraş rece, neprimitor, probabil căaveam şi complexul provincialului; şi când provincialul mai este şi premi-ant, şi se constată că premianţii de aici sunt mult mai slab pregătiţi decâtpremianţii de acolo, e un soi de contradicţie care te marchează, şi nu ştii câtsă fii de umil sau de politicos. Mi-a fost frică în Bucureşti la început.

R.H.: Aţi fost premiantă, aţi terminat cu zece liceul; v-aţi străduit multsă terminaţi cu zece liceul?

D.C.: Nu prea. Nu, pentru că profesorii nu erau exigenţi. Cred că tipulde educaţie primit acasă m-a făcut să învăţ tehnica învăţării de la început.Veneam dintr-o familie de intelectuali; prin anii `60 nu era chiar aşa bine săfii intelectual. Părinţii mei sunt farmacişti, şi-mi aduc aminte ce-mispuneau: „ca să iei nota 10 trebuie să ştii de 12; trebuie să te duci la strânsde fier vechi, nu la 7 dimineaţa ci la 6,30, dacă se spală geamurile tu să aidouă cârpe, nu una“. Am fost crescută într-un fel ca un cal de curse; întâm-plarea a făcut să se potrivească naturii mele de „berbec“; adică nu mi-a fostdificil; nu m-am străduit foarte tare, şi-mi plăcea.

R.H.: A fost cumva o educaţie rigidă?D.C.: Cred că a fost o educaţie tipică acelor ani în familia oamenilor

care fuseseră deposedaţi de tot ceea ce avuseseră; spaima canalului, spaimaînchisorii, a dării afară din serviciu îi făceau pe oamenii de o anumităcondiţie, care acum erau teribil de modeşti, să încerce să-şi formeze copiiiîntr-un soi de modestie care să nu atragă atenţia, de la vestimentaţie până laprincipiile morale. Singurul lucru în care ţi se spunea să apeşi pe acceleraţieera învăţătura. Adică mai aveau iluzia că învăţătura te poate scoate dinculoarul acesta cumva înfundat.

R.H.: Şi până acum câţiva ani aşa se întâmpla.D.C.: Da. Învăţătura însemna ceva. Era într-un fel echivalentul de azi al

contului în bancă, al deschiderii către afirmare ş.a.m.d. Era o valoare, adicăce aveai în cap conta.

R.H.: Totuşi, aţi făcut sport de performanţă în timpul liceului, aţi fost şila olimpiada de fizică; când mai aveaţi timp să şi învăţaţi?


erjeu

107

D.C.: Nu ştiu dacă a învăţa la fel de bine şi la biologie, şi la matema-tică, chimie, e un lucru pozitiv sau e pur şi simplu tendinţa de acumulare.Poate că nu-mi plăceau toate la fel dar eu ştiam că trebuie să iau nota zece.Acesta era baremul: eu trebuia să am întotdeauna nota zece pentru ca eu, pede o parte, să trec de biografia părinţilor mei, iar pe de altă parte să am şi euo oarecare libertate. Pentru că dacă vroiam să mă întâlnesc cu cineva eu tre-buia să spun: n-aveţi cum să obiectaţi, eu am zece. Sportul mi-a plăcut. Amfost în lotul de gimnastică. E un sport periculos totuşi, deşi pare elegant şigraţios. Peste ani de zile nu am visat teze la matematică aşa cum li se întâm-plă altor adulţi, ci căzături de pe paralele sau de pe bârnă.

R.H.: Aţi căzut de multe ori?D.C.: Da.R.H.: De aceea n-aţi mai continuat?D.C.: Am avut o fractură deschisă la cot şi n-am mai continuat; acolo

câteva luni de întrerupere te scot din circuit. R.H.: Dar v-ar fi plăcut?D.C.: Cariera s-ar fi terminat oricum. Aş fi putut fi antrenoare de gim-

nastică, ar fi trebuit să-mi folosesc nu numai muşchii dar şi creierul.R.H.: După liceu, care a însemnat mult sport dar şi fizică, a urmat filolo-

gia. De ce filologie?D.C.: Am vrut să dau la biofizică iniţial şi până la urmă am dat la filolo-

gie pentru că am vrut să rămân în Craiova. Nu era facultate nici de fizicănici de biofizică, şi am mers la filologie; cred că puteam da la orice facul-tate.

R.H.: V-ar fi fost atât de simplu?D.C.: Da, atunci da.R.H.: Dar de ce filologie? D.C.: De prin clasa a treia, a patra, deja scriam; pentru că debutasem în

presă în revista „Ramuri“ la sfârşitul clasei a noua, pentru că aveam unvolum de versuri la editura Eminescu, la Bucureşti, prin poştă, fără să ştiunici unde se află sediul; deci scriam de multă vreme şi mai mult decât atât,când eram mică îi dictam mamei, înainte de a şti să scriu eu şi să citesc. Şise pare că ceea ce-i dictam eu nu era aşa prea luminos; şi îmi aduc amintecă mama m-a luat în braţe şi m-a dus la Bucureşti la celebrul profesor PiţiVasiliu să vadă dacă are un copil normal. Domnul profesor i-a spus că pro-babil are un copil normal. Acum, faptul că am continuat să scriu dovedeştecă n-a fost un simplu pojar; deci de aceea m-am dus la filologie. Interesanteste că erau peste 20 de candidaţi pe un loc, şi eu nu făcusem nici un fel demeditaţii. Ei bine, în liceu nu mai faci gramatică, şi la examenul de admitere

Printre rânduriRa

du H

erje

u

108

se dădea gramatică; am făcut singură câteva ore cu Tratatul Academiei degramatică, şi am reuşit să intru prima la facultate. Dar ceea ce vă spun euacum riscă să facă din mine un personaj tern şi premianţii sunt nesuferiţi şiplicticoşi. Noroc că poetul Mihai Ursachi a scris câteva versuri: „Un om dinTecuci avea un motor dar nu i-a folosit la nimic“.

R.H.: Nu numai că aţi intrat prima la facultate, dar aţi şi terminat prima.Credeţi că e predestinat să fiţi prima?

D.C.: Este o diferenţă între vanitate şi orgoliu. E bine ca oamenii să fieîntr-un fel orgolioşi. Adică să încerce să fie ei înşişi. Mi-au plăcut com-petiţia şi concursurile întotdeauna; dar ştiţi care? Cele cu numele înscris pecolţul paginii şi întors. Să nu ştie cineva nici a cui eşti, nici de unde vii, şinici dacă eşti bărbat sau femeie. Noi ne-am descoperit, societatearomânească, misoginismul mai recent. Poate că tipul de legislaţie sau deabordare, să-i zicem socialistă, crea un soi de uniformizare a femeii cu băr-batul cel puţin în privinţa salarizării. Că de fapt era un soi de discriminare,în sensul că o femeie oricum muncea mult mai mult decât un bărbat; şioricum mare lucru cred eu că nu reprezenta ca aspect social, ca tip de impli-care. Dar în ultima vreme abia am remarcat tipul de diferenţă creat de mis-oginismul ăsta balcanic.

R.H.: Credeţi că există un misoginism balcanic sau european?D.C.: E unul mondial, probabil...R.H.: În comparaţie cu S.U.A.D.C.: Nici nu ştiu ce să spun, pentru că, vedeţi, sunt lucruri contradic-

torii. Noi avem senzaţia, cel puţin aşa cum ne place să credem, că trata-mentul vis-a vis de femei aici e mai acordat cu normele zilei de azi decât înTurcia. Şi iată că în Turcia a existat o femeie prim ministru, iar la noi nicinu s-ar pune problema. În primul rând n-ar vota femeile.

R.H.: Credeţi?D.C.: Da. R.H.: Eu cred că şi lipsa de ofertă; adică până nu oferim să vedem cum

primeşte e foarte greu de spus.D.C.: Greu se ajunge la o asemenea ofertă pentru că treci prin diverse

trepte; uneori eşti pus în posturi ridicole, alteori... Eu nu sunt deloc o femi-nistă, şi fiind liberală convinsă cred că egalitatea nu poate fi decât în faţaşanselor, adică nu facem un compartiment de femei, le dăm trei ture de sta-dion în faţă, punem un procent acolo asigurător ca să fie şi ele acolo, şi dupăaceea mai vedem ce se întâmplă. Nu cred în discriminarea pozitivă. Cred înegalitatea şanselor, dar chiar să fie egalitate.

R.H.: Doamnă Crăsnaru, dumneavoastră aţi reuşit pe scena politică un


erjeu

109

nou primat, să fiţi singura femeie cu o asemenea funcţie. De ce credeţi că înalte partide numărul femeilor ajunse într-un consiliu de conducere în ie-rarhia superioară, e mult mai mic? Nu mai vorbesc de structurile statului:Guvern, Parlament...

D.C.: Pentru că eu cred că avem bărbaţi mai deştepţi în partidul nostru,care au ştiut ce să facă.

R.H.: Şi de aceea au adus o femeie deşteaptă lângă ei.D.C.: Acum eu trebuie să fiu prudentă şi să îi las cu un pas în faţă, ceea

ce într-un fel e bine pentru ei; dar într-un fel e bine şi pentru mine pentru cănu se ştie ce e în spate.

R.H.: Aşa se explică de ce dumneavoastră n-aţi fost întotdeauna peprima scenă. Pentru că la majoritatea întâlnirilor apăreau cei doi lideri aipartidului: domnul Patriciu şi domnul Rusu.

D.C.: Asta nu înseamnă că nu ne consultam înainte. Dacă ar fi fost vorbade un partid mai melancolic şi mai sentimental, probabil că n-ar fi fost nicio problemă. Problema e tot de receptare de către public. Pe mine mă intere-sează foarte tare impactul la populaţie. Ori în momentul în care trebuie săai un limbaj agresiv ca să susţii idei care par agresive, ca să rupi o inerţie,felul în care se prezintă bărbaţii pare mai potrivit, din cauza precedentuluicultural, al felului în care această societate ştie să recepteze mai firesc. Cândo femeie încearcă să spună aelaşi lucru cu aceeaşi tonalitate, ea pare ister-ică. Am făcut un calcul şi am constatat că pentru a susţine aceleaşi idei, cuaceeaşi forţă, tipul meu de adresare ar fi căzut puţin în ridicol, din punctulde vedere al receptării. Chiar şi polemicile, toate abordările dure, de la moţi-unile de cenzură şi până la incriminarea unor demnitari de atunci impuneauun limbaj mai dur şi mai tăios. La bărbaţi dă mai bine decât la femei. Euoricum îmi conserv imaginea.

R.H.: Acest limbaj... nu credeţi că uneori poate aţi pierdut datorită aces-tui limbaj?

D.C.: Acest limbaj e al nostru, al tuturor. Numai că el este folosit acasă,între prieteni. Când vorbim supăraţi despre o realitate nu vorbim în cei maieleganţi termeni. Noi am preluat exact limbajul oamenilor cu care venim încontact. Numai că la TV., în mass-media, dă altfel. Adică tipul de sinceritatefolosit de noi, sinceritatea preluată de la cei care erau supăraţi, şocheazăpuţin; oamenii vor numai ei să vorbească aşa, reprezentanţii lor să fie cevamai eleganţi. Noi am fost luaţi drept extremişti, că am spus că minele suntpăguboase în marea lor majoritate, că am spus că acei coloşi industriali careconsumă enorm şi produc foarte puţin sunt plătiţi din prăpăditul buzunar alcelorlalţi.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

110

R.H.: Probabil că s-a ajuns la o maturizare a celor care receptaumesajul.

D.C.: Nu, maturitatea nu-i a lor.R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că din sondajele de opinie reiese că o

bună parte din populaţie încă mai sprijină...D.C.: Dar mi se pare firesc. Ia gândiţi-vă: sunt căsătorită de şapte ani de

zile cu un guvern, sau mă rog, cu cineva. Mă plâng peste tot, arăt buzunarelegoale şi abia aştept să mă mărit cu altul. Cu Făt-Frumos. Bun, votez la 3noiembrie, la 17 noiembrie, l-am vrut de şapte ani, am scăpat de vechiulbărbat şi am dat peste ăsta. Pot eu să spun cuiva că e impotent, în primeleşase luni? Nu pot, că e ruşine. Deci o să mai dureze puţin şi ruşinea asta.Acum am vorbit ca scriitoare, nu ca om politic. Nu poţi, după ce ai dorit atâtde mult să faci o schimbare, nici să-ţi arăţi dezamăgirea şi nici să crezi înforul tău interior că încă nu e foarte bine. Eu sper încă să fie bine, în con-tinuare. Nu numai pentru că am votat aşa şi nu numai pentru că în momen-tul acesta oferta politică din Parlament nu văd cum ar putea fi diversificată,cu cine. Dar îmi ajung ultimii şapte ani şi n-aş mai vrea încă patru.

R.H.: Dumneavoastră trebuie să ştiţi ca poetă şi ca scriitoare că pe lângăfond contează şi forma foarte mult. Asta apropos de sinceritate şi că la multepoezii găsim un fond sau un mesaj extraordinar, dar forma nu ajută la trans-miterea lui sau la receptarea lui corectă.

D.C.: Acolo sunt ceva mai legate ca în politică. O poezie nu e bună dacănu o faci să te înfioare, adică ea nu se poate împărţi în formă şi în conţinut.Trebuie să meargă cumva împreună. În politică se poate să ai un înveliş decuvinte profitabil într-o anumită perioadă în care să promiţi ceva, în care săfie două tipuri de atitudine. Ori să nu ştii că ceea ce promiţi nu se poate face- deci să fii sincer naiv - ori să ştii clar că nu se poate face, dar să promiţiaceste lucruri ca să ajungi la putere, hai să zicem că tot dintr-un scop nobil,adică să te foloseşti de o exagerare, ca să nu-i zic minciună, ca să poţi faceun bine, pentru că binele nu poţi să-l faci din afară, trebuie să-l faci de unde-va dinăuntru.

R.H.: Dar nu credeţi că şi în cazul oamenilor politici ar trebui să existeo legătură strânsă între fond şi formă? Oamenii invitaţi în această emisiuneau fost avocaţi, profesori, regizori, scriitori, poeţi, deci oameni de cea maiînaltă calitate, şi totuşi viaţa politică arată cum arată în ziua de azi. Dupăcum s-a văzut din numărul din ce în ce mai mic al celor care participă la vot,scade încrederea în oamenii politici.

D.C.: Eu cred că este o meserie nouă, fiindcă nu pot pune în precedentaici ceea ce cârcoteam pe la cozi. Acela nu e un exerciţiu politic. Vorbesc


erjeu

111

de cei care n-au fost activişti de partid de meserie, care acum sunt risipiţiprobabil în toate partidele, în unele mai grupaţi, în altele mai disipaţi - aceiaaveau o precedenţă politică. De la a ştii cum să te adresezi, cât de băţos săstai, cât de obraznic să fii şi cum să deschizi uşile cu umărul şi până la tipulde îndosariere a problemelor. Eu mă refeream la cei care n-au mai făcutpolitică profesionistă până în '90. Suntem într-un fel nişte începători. Nu amfost pregătiţi nici teoretic să ştim cum e viaţa politică prin altă parte, amavut foarte puţine contacte ca să ştim care este percepţia populaţiei vis-a-visde un discurs electoral, cât de sincer poţi să fii, ce este acela un compromis,dacă are şi o parte bună pe lângă conotaţia absolut negativă pe care i-o dăm.E totuşi o meserie nouă. Depinde şi de vocaţia fiecăruia.

R.H.: Aveţi vocaţie... În politică?D.C.: Poate că dacă aş fi avut vocaţie aş fi ştiut să mi-o impun, pentru

că vocaţia nu poţi să o ai până la jumătate. Nu poţi lega întotdeauna eşeculde lipsa de vocaţie, şi nu poţi lega victoria de vocaţie. Este ceva mai com-plicat.

R.H.: V-aţi dori pentru viitor un rol mai activ în politică, în cadrul par-tidului? Poate că această schimbare din noiembrie va arunca o lumină nouăasupra mesajului dumneavoastră.

D.C.: Când lumea îşi da va seama că nu se poate să susţii aceiaşi coloşiindustriali, că în ceea ce priveşte minele şi toate aceste restructurări noi amavut dreptate, că încet-încet se încearcă cu bâlbâieli, cu retractări să se facăceva, poate va fi apreciată şi această sinceritate care a fost atunci teribil desancţionată.

R.H.: Sinceritatea este în general sancţionată şi în relaţia dintre doioameni, cu atât mai mult la nivelul popor-partid. Şi totuşi, v-aţi dori un rolmai activ?

D.C.: În cadrul partidului?R.H.: Ambiţii politice, în general. Ştiu că la ultimele alegeri n-aţi can-

didat. Nici la penultimele. De ce?D.C.: M-am gândit că e mai bine să mă ocup într-un fel sau altul de con-

strucţia partidului, sau să-i ajut pe colegii mei să nu închidă toate uşile înurma lor, să fie puţin mai diplomaţi, să-şi lase culoare de fugă, cum sespune.

R.H.: Şi din Parlament n-aţi fi reuşit? N-aţi fi avut, poate, o altă influ-enţă?

D.C.: Poate că da. Dar locurile sunt limitate şi candidaturile foarte multepentru un loc. Mi s-a părut că pot să exist şi fără statutul de om politic. Amcolegi în politică cărora, dacă li se ia titlul de senator sau deputat, nu le mai

Printre rânduriRa

du H

erje

u

112

rămâne nimic. Îi las pe ei în faţă.R.H.: Înţeleg că aţi deranja probabil foarte multă lume dacă aţi fi mai

activă...D.C.: Eu îmi doresc vot uninominal, şi-atunci n-ar mai fi probleme.R.H.: Cred că mulţi îşi doresc vot uninominal. Ar fi interesant, s-a vor-

bit mult de acest vot uninominal şi totuşi nu s-a făcut nici o dezbatere pu-blică în acest sens. Iată, de exemplu în Anglia, laburiştii au avut o victoriezdrobitoare tocmai datorită acestui vot uninominal.

D.C.: Da, pentru că atâta vreme cât de pe lista unui partid poţi să alegitrei oameni sau patru - sigur, poţi să-i alegi pe toţi - dar dacă nu-ţi plac unii,eşti liber să nu-i înghiţi odată cu întreaga „mâncare“.

R.H.: Aţi scris în special versuri. De ce? A fost o alegere sau aşa aţisimţit că vă puteţi exprima cel mai bine?

D.C.: Cred că am gândit în versuri. Adică aşa am simţit că mi-e bine,fizic aproape. Poeţii au un soi de decompensare afectivă şi atunci e de fapto suprasarcină afectivă; scriind te mai eliberezi puţin. Am simţit ca pe o te-rapie scrierea poeziei. Au fost perioade în care dacă nu scriam mă simţeamrău.

R.H.: Aveţi şi dumneavoastră dexteritatea aceea de a scrie oriunde,oricum şi pe orice?

D.C.: N-aş putea să spun. Nu am un loc preferat; oricând nu, precis.Poate că nici oriunde. Dar n-am tabieturi. În afara faptului că scriu întot-deauna cu pixul, nu pot să scriu direct la maşină poezii, nici la calculator.

R.H.: De ce?D.C.: Pot să scriu articole, speech-uri, dar în nici un caz poezie.R.H.: Vi se pare că această modalitate e prea rece?D.C.: Nu ştiu. Mă uitam cum vă jucaţi cu pixul. Eu trebuie să simt

instrumentul ăsta, e mai direct. Se face un circuit de undeva de foarte sus,trece prin mine şi trebuie să curgă prin pix. Clapele maşinii de scris sau alecalculatorului intervin între mine şi coala de hârtie.

R.H.: Sarcina afectivă se vede şi în afara poeziei?D.C.: Sper că nu.R.H.: De ce?D.C.: Pentru că e foarte periculos, devii teribil de vulnerabil.R.H.: Cred că oricum sunteţi vulnerabilă, numai că nu ştiu ceilalţi.D.C.: Trebuie să-ţi construieşti nişte ziduri de apărare, nu mai vorbim

de faptul că în ultima vreme a fi poet e un fel de înjurătură. Se consideră căa fi poet înseamnă a nu fi racordat la realitate, a nu avea aderenţă. Nu esteaşa. A fi poet este mai mult decât un racord, este priză directă, înseamnă a


erjeu

113

sta cu cordul deschis, fără coşul pieptului, în atingerea cu realitatea. Nu e unecran protector care să distorsioneze realitatea sau s-o deturneze. Dar dacăaşa se spune...

R.H.: Bănuiesc că s-a făcut transferul acestei sarcini de sentiment şiasupra cărţilor pentru copii.

D.C.: Nu, acestea au apărut în momentul în care am devenit mamă şimomentul în care fata mea începea să ia contact cu cărţile. Mi-am dat seamacă nu mi-ar prea place să citească cărţi cu pionieri, cu munci agricole şi altelucruri din astea „educative“, şi atunci m-am gândit să-i scriu eu ei, special,cărţile pe care mi-ar fi plăcut să le citească în locul celorlalte. Şi aşa am scristrei cărţi pentru fata mea. Ciudat este că fata mea nu s-a omorât să le ascultesau să le citească, dar erau cunoscute cam în toate grădiniţele. A fost primadată când am scris ceva cu tendinţă.

R.H.: Şi mai aveţi în proiect asemenea cărţi pentru copii?D.C.: Nu. Aş putea să scriu ceva pentru copiii bătrâni, probabil. Deci,

sub limbajul acesta ludic să fie lucruri grave, cred că e o idee bună.R.H.: Dar la romane v-aţi gândit?D.C.: Da, am început un roman în '87, când mi-am dat demisia de la

Editura Eminescu, era greu să fii în acelaşi timp redactor, un soi de inter-mediar între colegul tău scriitor şi cenzura care era o abstracţiune teribil deapăsătoare. Ceauşescu desfiinţase cenzura. Ei bine, după ce s-a desfiinţatcenzura s-a umplut un etaj, etajul 5, cu cenzori - ei nu mai erau consideraţica atare, dar erau mai activi. A fost o idee foarte interesantă să nu mai de cete plânge şi cui te plânge. Până atunci exista cenzura oficială, şi aveam olistă de cuvinte care nu pot fi scrise sub nici o formă: îngeri, biserică etc.Ciudat este că, deşi fac parte din acelaşi set simbolic, dracii aveau voie săfie, îngerii nu. Asta e foarte semnificativ. După desfiinţarea cenzurii,rămâneai fără nici un fel de reper. Dădeai cartea unei edituri şi de acolopleca undeva de unde poate nu mai venea niciodată. Ei bine, redactorul eracel cu care autorul lua legătura şi întreba „unde e cartea mea?“. Fiindcă erasecret de producţie, autorul nu avea voie să ştie unde e cartea. De aceea decâte ori aud cuvântul „secret“ încep să secret adrenalină. Când mie nu-miplăcea absolut deloc să-mi umble cineva prin versuri, cum aş fi putut să faceu acelaşi lucru colegilor mei? Şi-atunci mi-am dat demisia. În perioadaaceea m-am simţit teribil de liberă, nu mai răspundeam în faţa nimănui, amprimit un ajutor de la Uniunea Scriitorilor şi am început să scriu romanul decare m-aţi întrebat. Am ajuns, cred, până la jumătate (spun „cred“, fiindcăniciodată nu ştii unde e jumătatea), l-am recitit după '90 - n-am nimic să-ireproşez acelui roman - dar personajele îmi sunt ostile, parcă nu mai sunt

Printre rânduriRa

du H

erje

u

114

ale mele, a trebuit să mă reobişnuiesc cu ele. După 1990 s-a întâmplat cevacu mine, am început să trăiesc mai mult în afara mea decât înăuntrul meu.Pentru scris trebuie neapărat să trăieşti şi înăuntrul tău. Probabil, fiind într-unfel nevoită să văd ceea ce se întâmplă în jur, m-am uitat mai puţin în interi-orul meu, unde fireşte, nu sunt numai îngeri, ci şi demoni, deci trebuie săfim şi sinceri şi cruzi cu noi înşine atunci când e cazul. Dar s-ar putea să-lcontinui, am un volum de versuri gata, eu niciodată n-am reuşit să scriu„cărămizi“; am scris 30-40 de poezii pe care le-am strâns în câte o carte.I-am dat un titlu puţin ciudat. De multe ori m-am încurcat între Austerlitz şiWaterloo. N-am ştiut unde a câştigat şi unde a pierdut generalul. După caremi-am dat seama că uneori se încurcă victoria cu înfrângerea, şi înfrângereaseamănă uneori cu victoria şi invers. Şi atunci m-am gândit să-i zic„Austerlitz“.

R.H.: De ce aţi intrat în politică după '90?D.C.: Mulţi scriitori au intrat în politică. Cred că noi aveam un soi de

exerciţiu al democraţiei căpătat la Uniunea Scriitorilor. Acolo unde umblicu imaginile şi cu sunetul mai poţi disimula, la noi era mai dificil să gân-deşti într-un fel şi să spui altfel. Şi exista o practică la Uniunea Scriitorilorde a ţine la statut, la democraţie şi dincolo de tradiţia unor scriitori care aufost parlamentari, ceea ce n-a mirat pe nimeni, aveam sentimentul că putemreda mai bine ce se întâmplă cu ceilalţi, că putem scruta mai bine psiholo-gia cuiva. Pentru un inginer, sau pentru un om care a fost închis într-un anu-mit tip de univers, unde n-a comunicat cu ceilalţi, este foarte greu să-şigăsească abilitatea de a transmite altora. Politica este o meserie cu alţii şipentru alţii. Nu o poţi face singur într-un birou, neţinând cont de celălalt,care poate sau nu să semene cu tine.

R.H.: Bine, şi totuşi se pare lucrul acesta nu v-a ajutat foarte mult pânăacum în atingerea ţelului clar al politicii...

D.C.: Eu n-aş fi putut să ating acest ţel singură. Personal, pe mine nuavea la ce să mă ajute. Sigur, nu am un cont în bancă cu multe cifre sauMercedes la scară, deşi cu greu îmi conving rudele că sunt un om absolut...era să zic normal, nu-i normal să fii sărac.

R.H.:: Şi totuşi, colegi de-ai dumneavoastră, în condiţiile actuale, aureuşit - nu ştiu dacă să acumuleze averi - dar în orice caz să nu mai fiesăraci.

D.C.: Nu pot să spun că sunt săracă, fiindcă ar însemna să nu-mi dauseama ce e aceea sărăcie, şi n-am voie să nu-mi dau seama. Nu cred că aşfi putut avea atâta timp încât să fac şi bani foarte mulţi. De altfel, singurullucru pe care îl pot „vinde““ este creierul, fiindcă altceva nu prea am. Sigur


erjeu

115

că s-ar putea să fie şi capitalul cel mai interesant. S-ar putea ca într-o zi săam şi bani, nu ştiu.

R.H.: De ce liberal?D.C.: Meseria de scriitor este o meserie individuală, nu e cor, nici corul

antic, nici corul Uzinelor 23 August. A fi scriitor înseamnă automat a fi tuînsuţi. Doctrina care se acordă cel mai bine cu ideea de personalitate, deindividualitate, care e opusă ideii de mase, de anonimizare, e liberalismul.Orice artist este în felul lui liberal, deci este cel puţin învăţat cu ideea că îşieste într-un fel suficient sieşi, că este o „instituţie“.

R.H.: Şi cum vă explicaţi că alţi poeţi nu sunt liberali şi trec de la a fiţărănist-democraţi până la a fi socialişti?

D.C.: Sunt mai adaptaţi la realitate, trec dintr-o parte în alta, şi nu avemsiguranţa că sunt foarte poeţi. Depinde. Cei care sunt foarte adaptaţi se gân-desc la ce avantaje pot avea într-un partid sau altul. Dar structura de per-sonalitate a unui creator, a unui artist, este o structură liberală.

R.H.: Pe mine mă nedumereşte ceva: dumneavoastră scrieţi pentruceilalţi în primul rând, sau ar trebui să scrieţi pentru ceilalţi...

D.C.: Scrii în momentul în care simţi că nu se mai poate altfel. Nu scriila comandă. Desigur, pot să scriu la comandă când e vorba de o rubrică săp-tămânală, stau şi mă chinui până în preziua în care trebuie s-o predau. Lapoezie este altfel, ai marea libertate de a scrie atunci când vrei.

R.H.:: De acord, dar şi atunci îţi doreşti să transmiţi cuiva mesajul.D.C.: Cel puţin unui singur om. Măcar la poeziile de dragoste. Întâm-

plarea face ca de cele mai multe ori acel om să fie surdo-mut, ori chior. Demulte ori se pune această întrebare, dacă scrii pentru tine, este doar un modde defulare în faţa paginii, chit că este o defulare cu rezultate în istoria li-teraturii, sau scrii pentru ceilalţi? Ei bine, pluralul ăsta, ceilalţi, eu nu potsă-l accept. Eu scriu pentru cineva, este o adresare individuală unei sume-denii de indivizi.

R.H.: Dar oricum sunteţi doi deja.D.C.: Minim. Cel puţin Dumnezeu şi încă cineva căruia i te adresezi.R.H.: Deci ieşim cumva din acest individualism.D.C.: Dar te adresezi unui individ, nu unei mase. De aceea este greu să

explici liberalismul. Suntem învăţaţi cu mulţimile. Dar mulţimile suntfăcute din biografii separate.

R.H.: Da, dar şi solidaritatea poate să apară între doi indivizi, nuneapărat între o sută de mii.

D.C.: Bineînţeles, de aceea în ideea că scrii pentru oameni, pluralulacesta trebuie neapărat gândit ca o sumă a singularelor. Fiecare înţelege şi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

116


erjeu

117

simte într-un anume fel, acceptă sau nu ceea ce vrei să-i transmiţi.R.H.: Şi asta înseamnă că suntem singuri indiferent ce-am face?D.C.: Dar de ce să vă întristez duminica spunându-vă că suntem sin-

guri?R.H.: Apropos de oameni şi de tineri, ştim cu toţii evenimentele din

ultimele săptămâni, începând cu acel nefericit lăsat să moară de o asistentătânără, care mai era şi studentă la medicină pe deasupra, şi terminând cuzilele de 1-2 mai, am citit în ziar despre oameni aruncaţi din tren de studenţisau elevi care se duceau la mare să se distreze, şi am văzut cu toţii un hoteldevastat, fiindcă tot unor studenţi sau elevi nu li se dăduse de băut, s-aînchis barul (şi cum s-a permis să se închidă când ei au venit să se dis-treze?). Ce se întâmplă? Fiindcă se întâmplă ceva, şi tare mi-e teamă că noi,luaţi de valul acesta al reformei, al privatizării, al nivelului de trai, uităm căse întâmplă lucruri pe care s-ar putea ca mai târziu să nu le mai putemrepara.

D.C.: Nomenclatorul ramurilor de activitate de dinainte de '89, şi mătem că s-ar putea să fie şi acum, se termina aşa: apă, gunoi, canal,învăţământ, sănătate, cultură. O modalitate mai eficientă de cultivare asufletului, în afară de religie, de ceea ce vezi acasă în primii ani, şi în afarăde cultură nu există. Gândiţi-vă că în ultima vreme toate cam lipsesc.

R.H.: Şi ce să facem?D.C.: Măcar învăţământul şi sănătatea mai sunt menţionate prin intervi-

uri. De cultură parcă le e ruşine. Sufletul nu se cultivă nici cu indicaţii, nicicu ordonanţe, aici este foarte delicat şi merge mână în mână cu educaţia şieste dincolo de educaţie, fiindcă există oameni cu trei doctorate, teribil deinstruiţi, dar care nu au suflet. Tot ceea ce mi-aţi spus nainte şi cu omulacela de pe stradă şi cu tinerii de la mare trece dincolo de procentulînvăţământului, nu se rezolvă nici cu x% din PIB, este mult mai dificil şi mătem că e un soi de uscăciune la ora asta. Toţi suntem nişte tuburi digestiveasortate unor conturi.

R.H.: Vă mulţumesc pentru prezenţa în emisiune, sper că ne veţi invitala lansarea noului dumneavoastră volum de versuri.

D.C.: Până atunci poate vom reuşi să facem diferenţa între înfrângere şivictorie.

R.H.: Şi poate şi cu ajutorul acestui volum de versuri vom mai scăpa deuscăciunea care pare că ne-a cuprins pe toţi.



erjeu

119

Părintele GaleriuPreot

S-a născut la 21 noiembrie 1918, în satul Răcătău-Răzeşi,judeţul Bacău.

Urmează cursurile Seminarului Teologic Sf. Gheorghe dinRoman şi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti, pe care oabsolvă în 1942. Devine doctor în teologie în 1973.

A fost şi preot dar şi cadru didactic la diferite instituţii deînvăţământ superior.

În 1950, 1952, 1953 a fost deţinut politic pentru convinge-rile sale religioase şi umanitare.

A publicat numeroase lucrări şi cărţi bisericeşti.Este preşedintele de onoare al Ligii Culturale a Românilor

de Pretutindeni.Este căsătorit şi are patru băieţi.De la 1 ianuarie 1990 este vicar al Arhiepiscopiei

Bucureştilor. Este preot la Biserica Sf. Silvestru.


erjeu

121

Radu Herjeu: Hristos a înviat, doamnelor şi domnilor! În această zideosebită am un invitat special: Părintele Constantin Galeriu.

Părintele Galeriu: Adevărat a înviat! Şi bine ne-am găsit în acestmoment sacru pentru că împărtăşeşte lumina învierii.

R.H.: Părinte, de aproape 2000 de ani omenirea sărbătoreşte înviereaDomnului nostru Isus Hristos. Fiecare epocă istorică a adus noi semnificaţiiacestei naşteri. Cu ce semnificaţie intră această sărbătoare în noul mileniu?

P.G.: Simt tot mai viu faptul că omenirea ajunge astăzi la acea conşti-inţă că învierea ne descoperă un fapt absolut nou, în înţelesul că nu estevorba doar de a părăsi un mormânt şi de a rămâne mormântul gol (şi alenoastre vor rămâne goale) la înviere. Mormântul nu este locul de veci, cumse spune. Ne descoperă faptul că Isus Hristos, Dumnezeu-omul, deci şi caom a învins moartea şi ne dezvăluie o viaţă care nu va mai putea fi nicio-dată atacată de moarte. Aceasta este noutatea absolută, aşa cum o pre-amăreşte cântarea pascală din noaptea învierii, după cuvântul atât de puter-nic al unui sfânt Ioan Damaschin, şi anume: „Noi în înviere prăznuimomorârea morţii, sfărâmarea Iadului şi începutul unei alte vieţi veşnice“,deci noutatea unică, ce vine de sus, nu din lumea aceasta. Oamenii sfinţidobândesc de aici o arvună a învierii aşa cum a fost schimbarea la faţă depe Muntele Taborului a Mântuitorului cu cei 3 ucenici: Petru, Iacob şi Ioan,dar în jurul Mântuitorului erau Moisil şi Ilie, din Vechiul Testament, care,de asemenea cunoscuseră o transfigurare; Moisil când a coborât de pemunte, faţa lui strălucea atât de tare că israeliţii îşi acopereau cu un ştergarfeţele, nu-l puteau privi şi de asemeni, Ilie, care a fost ridicat în carul de foc.De aceea ei iau parte la Tabor pentru că ei cunoscuseră această transfigu-rare. Oamenii sfinţi dobândesc o pregustare a învierii şi mărturisesc, aşacum citim mai ales în Filocalia, tâlcuită la noi atât de adânc (şi se cuvine săpomenim de Părintele Stăniloaie) şi spune Patriarhul Calist, bunăoară:„lucrarea Duhului Sfânt, care a lucrat în transfigurarea şi a Mântuitorului şia uncenicilor pe Tabor, dăruieşte harul nezidit, dar ziditor dumnezeiesc, carenu se naşte din fire, pe care nu-l producem noi, el vine de sus, aşa cumspune Sfântul Iacob şi cum citim în Sfânta Liturghie“. Tot harul desăvârşit,toată darea cea bună ,de sus vin, pogorând de la tine, părintele Luminilor şiatunci Isus Hristos Domnul a înviat prin rânduiala Tatălui, Părinteleluminilor, în Duhul Sfânt, cum spune Sfântul Petru: „a fost făcut mort cutrupul şi s-a dezvăluit şi ne-a împărtăşit atunci şi nouă lumina de sus,lumina cea fără de ani, lumina cea pururea viitoare“. Orice încercare dinlumea aceasta de a înveşnici să zicem viaţa, de a înfrunta moartea prinnemurire, aşa cum se zice în gene-tică (este vorba de gena aceea a

îmbătrânirii). Nu ştiu dacă se va realiza, dar în tot cazul, cel mult ar fi orepetiţie a acestei lumi, n-ar fi o noutate. În Hristos se descoperă viaţa ceafără de moarte, învierea care a biruit moartea şi oameni duhovniceşti gustăaceastă taină. De va fi vorba, pe parcurs vom mai reveni cu înţelesuri, repet,ale celor care fac această experienţă a învierii, care ne-a fost dată. De aici oavem ca experienţă, ca o arvună ca să simţim cum au simţit apostolii peTabor.

R.H.: Părinte, din experienţa dumneavoastră, credeţi că, apropos deacest simţit, se înmulţesc cei care simt?

P.G.: E o mare taină a simţirii, aşa cum spune una din cântările învierii:„Să ne curăţăm simţurile şi aşa să îl vedem pe Hristos înviind“. Părinţiinoştrii, Adam şi Eva, vorbeau cu Dumnezeu în răcoarea Raiului, aveau aceasimţire duhovnicească, acea simţire care atunci când a fost înlocuită desimţirea trupească şi, spune Scriptura, au văzut că sunt goi, privirea lor amers către senzualitatea aceasta fizică şi s-au ruşinat sărmanii. Ori simţireaduhovnicească, spune atât de frumos un poet, T.S. Eliot: „Până ochiul nu iafoc / Dumnezeu nu poate fi văzut / Până urechea nu ia foc / Dumnezeu nupoate fi auzit / Până mintea nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi cunoscut /Până inima nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi iubit / Până limba nu ia foc /Dumnezeu nu poate fi mărturisit“.

Ce este focul? Focul Duhului Sfânt de care vorbesc părinţii, acea expe-rienţă duhovnicească, focul despre care a spus Mântuitorul: „Foc am venitsă arunc pe pământ şi nu vreau decât să ardă“. Acest foc viu îl simt laIerusalim când se primeşte Sfânta Lumină.

La fel şi Sfânta Lumină de sus în Sâmbăta Paştilor şi care timp de 3minute nu arde, adică nu arde fizic, dar arde duhovniceşte focul pe care l-avăzut la Horeb Moisil într-un rug şi nu se mistuia, adică rămânea verde, viu,dar flăcări ieşeau din el, este focul, lumina Duhului Sfânt în care vedem noi,spunea Sfântul Grigorie din Nysa, îl şi vedem, îl şi auzim pe Dumnezeu,despre care spune Moisil: „Arată-mi slava ta, Doamne!“, despre care spunePsalmistul David: „Inima îmi spune, din partea Domnului, că El caută faţamea şi eu faţa Ta o caut, Doamne!“.

Când ai acest foc viu, sărbătoarea, praznicul, nu devin nici obişnuinţă,nici rutină ci, cum spune un om duhovnicesc, în acest foc viu te simţi lumi-nat, schimbat şi priveşti aievea calea, adevărul şi viaţa, pe Isus Hristos.

R.H.: Părinte, aţi pomenit de obicei, de rutină. Tare mă tem că mulţi dincei care merg la biserică în noaptea învierii iau lumină, merg acasă, cioc-nesc ouăle, spun: „Hristos a înviat! - Adevărat a înviat!“, dar totul rămâneaici, rămâne un obicei pe care trebuie să-l repete în fiecare an. În fiecare an

Printre rânduriRa

du H

erje

u

122

se face curăţenie înainte de Paşti, se ţine post pentru că aşa este obiceiul. Cese întâmplă cu aceşti oameni, de ce nu sunt luminaţi?

P.G.: Da, ne paşte aproape pe toţi acest risc, o primejdie chiar şi, spuneSfântul Marcu Ascetul, că trei sunt uriaşii care ne ucid sufletul: uitarea,neştiinţa sau ignoranţa şi lenea, lenevia. Uitarea, esenţială pentru creştini,a-l uita pe Dumnezeu şi faptele lui Dumnezeu, iar acum este vorba despreînviere, faptul învierii pe care trebuie s-o simţi, s-o trăieşti viu. SfântulPavel spune: „Mă lupt cu toată fiinţa mea să cunosc taina Crucii, tainarăstignirii Lui şi a învierii Lui.“; scria filipenilor acestea, din închisoare. Acrucii şi a învierii, a răstignirii unei lumi vechi, pentru ca pe acest terencurat, în care s-au răstignit trupul şi patimile, să se răsădească răsadulînvierii.

Un psihiatru mare spune: „Caracteristica fiinţială, ontologică, a noastră,constă în acea tindere de depăşire continuă de sine, omul caută ceva careeste altceva decât este el însuşi şi pe altcineva care să însemne plinătatea“.Parcă am simţit (spune el, cu experienţă de 92 de ani - e născut în 1905)acest altceva, ce poate fi unic şi nou dacă nu învierea şi Hristos. Şi atunci,spune el, lucrarea constă în a simţi că omul se uită pe el însuşi pentru a sedeschide acelui nou orizont divin şi etern însorit al învierii. Cum spuneMântuitorul: „Să se lepede pe sine cel ce vrea să vină după Mine“. Ori ,când omul are conştiinţa Crucii, care înseamnă lepădare de sine, şi aînvierii, care înseamnă dobândirea răsadului învierii, trăieşte acestea viu,adică după semnul Crucii. Crucea, observaţi, are două braţe: braţul vertical,care leagă Cerul cu pământul, de sus până jos şi braţul orizontal, careîmbrăţişează lumea. Şi Sfântul Atanasie cel Mare spune că Mântuitorul aales acest fel de a muri pentru că este singurul fel de a muri cu braţeledeschise, îmbrăţişând lumea (nu, ferească Dumenzeu, cum murim noi une-ori, blestemând) ci îmbrăţişând lumea, înţelegând că în moarte s-a stins olume veche şi se deschide o lume nouă. Lumina lui Hristos luminează tutu-ror, cum am rostit în timpul Postului Mare, la liturghia darurilor, când preo-tul cu un sfeşnic aprins şi cădelniţă face semnul crucii şi către Apus apoi şicătre Răsărit şi către popor. Lumina lui Hristos luminează tuturor şi, aşa, înnoaptea sfântă a învierii, se împărtăşesc, iau lumină din lumină, cumspunem în Crez despre Mântuitor, născut, nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, princare toate s-au făcut. Şi mai înainte am spus, Dumnezeu adevărat şi om ade-vărat, lumină din lumină. Şi că rostesc Crezul mai pe deplin: „şi întru DomnIsus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, care din Tatăl s-a născut maiînainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat dinDumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut“. Tot la fel, noi luăm lumină din


erjeu

123

lumină în noaptea înverii şi deodată întreg văzduhul bisericii se umple delumină, lumina care ne învăluie pe toţi şi simţim taina învierii. Dar, vorbadumneavoastră, după aceea parcă, lumina, care nu s-a stins niciodată, eînăbuşită de celelalte ale noastre: ouşorul, mieluşelul şi uneori şi vorbăriadeşartă; şi prin aceasta atunci, lumina, care rămâne adânc în noi şi cumspune Mântuitorul: „Feştila care abia pâlpâie, Dumnezeu n-o va stinge“, dareste înăbuşită de „luminile noastre, de închipuirile luminii, de iluziile raţiu-nii“ şi cădem în platitudine, pe orizontală. Uităm să păstrăm legătura, tainacrucii când ni se desfăşoară imaginea crucii. Adică neîncetat, unirea întreverticala care leagă Cerul cu pământul şi orizontala care îmbrăţişeazălumea, cele două sensuri ale unirii: de Dumnezeu şi de semeni. Dar trebuiesă le înnoim pe acestea la fiecare liturgihie, la fiecare împărtăşanie,spovedanie, prin fiecare faptă bună, prin a vedea în fiecare semen chipul luiHristos şi să-L slujeşti ca pe Hristos.

R.H.: Părinte, legat de ce aţi spus mai devreme, de rutină, după 1989,după căderea comunismului, a părut că religia cucereşte tot mai mulţioameni şi mai ales tineri. Numai că la foarte mulţi dintre ei, apropierea deDumenzeu a însemnat în a-şi atârna o cruciuliţă de gât, în a-şi face crucecând trec pe lângă o biserică, în a participa la aceste sărbători şi cam atât.Cred că a fost un fel de credinţă superficială, dacă pot spune aşa.

P.G.: Toate aceste acte, gesturi exterioare ţin firesc de o ordine inte-rioară. Trebuie să aibă suportul lor spiritual, să fie însufleţite din interior.Noi suntem suflet şi trup şi atunci trupul este templul Duhului Sfânt,Biserica lui Dumnezeu cel viu şi atunci trebuie ca trupul să reveleze lumealăuntrică, tezaurul lăuntric al credinţei. Cum spune Mântuitorul: „Cel cevrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să Măurmeze“.

Omul face semnul crucii, iar semnul crucii înseamnă în esenţă întreagacredinţă, care este Treimea: „în numele Tatălui şi al Fiului şi al SfântuluiDuh“. Iar când o facem în plinătatea sensului, înţelesului duhovnicesc, cândîşi pune o cruciuliţă nu doar să se manifeste cu ea (mai ales dacă este de aurşi dacă noaptea, pe la un colţ întunescos îi vede cineva cruciuliţa, şi,Doamne fereşte, îi dă în cap), toate acestea se încarcă de har, de duhul celdinăuntru, harul lui Dumnezeu. Căci zic părinţii, harul lui Dumnezeu seface în noi, suflet al sufletului nostru, harul luminând, însufleţind, făcân-du-le vii. Este minunat lucru când priveşti un om cu faţa curată, senină, cătrece prin faţa bisericii şi îl salută pe Dumnezeu, că îşi face semnul cruciisau o tânără care îşi pune un asemenea semn şi cum atât de frumos spuneSfântul Ioan Scărarul: chipul luminos al unei tinere care poartă o cruciuliţă

Printre rânduriRa

du H

erje

u

124

mai discret să nu te ispitească. Când priveşti cu ochii lui Dumnezeu altfelpriveşti lumea,. Când priveşti cu ochii tăi, lumea te poate sau ispiti sau scâr-bi. Când priveşti pe cineva, sărmanul, decăzut, bolnav, te scârbeşti dacă nuai ochiul divin, dar dacă priveşti pe cineva frumos înfăţişat, sau o tânără, teispiteşte, te sminteşte. Spune Sfântul Ioan Scărarul, că privind o frumuseţenegrăită a unei tinere, a început să verse şiroaie de lacrimi, preamărind peDumnezeu că a săvârşit aşa o frumuseţe inefabilă, negrăită. Deci una e săvezi cu ochii duhului, alta e să vezi cu ochii căzuţi ai patimilor. De aceeaspune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Există gând curat şi gând compus“.Gândul curat este cel al privirii cu ochii Duhului, iar gândul compusînseamnă că, în loc de ochi, faci ocheade. Şi atunci spune Sfântul Grigoriedin Nysa: „Ca ochii tăi să fie ochii porumbelului, ochii Duhului Sfânt şi săpriveşti lumea ca şi cu ochii lui Hristos şi pretutindeni nimic să nu fie fari-seic la tine, nimic doar de rutină care duce la plictis şi indiferenţă“.Omenirea trebuie să se împărtăşească în acest har unic al lui Hristos, legeaprin Moise s-a dat dar, harul şi adevărul prin Isus Hristos ne-au venit. Întremine şi mata, cum a spus Isus Hristos: „unde sunt doi sau trei în NumeleMeu, Eu sunt în mijlocul lor“. Între noi doi e Isus Hristos, e sau binele saunebinele, nu avem de ales, pretutindeni e treime, nu numai noi doi suntem.Şi atunci dacă e viul vieţii, Duhului Sfânt, duhul lui Hristos, atunci nu vorveni toate acestea doar de paradă, doar superficial.

R.H.: Părinte şi ce ne facem totuşi că lumea de astăzi e dominată tot maimult de indiferenţă şi de singurătate. În relaţiile dintre oameni apare tot maides nebinele.

P.G.: Aveţi dreptate. E o problemă capitală aceasta. Vedeţi, mă refer totla acest psihiatru, îl iubesc foarte mult, îl preţuiesc şi face parte din şcoalaaceasta a psihanalizei a lui Freud, Yung, Adler. Dar, dacă Freud şi Adler aupus un fel de principii motorii, călăuzitoare: Freud - principiul plăcerii,Adler - principiul voinţei de manifestare, de putere (nu zic de afirmare, pen-tru că afirmarea e ceva scump şi sfânt) de manifestare a puterii, şi au merspână acolo că iată frustările sexuale, complexele de inferioritate producnevroze, psihoze, eu spun altceva: nu frustările sexuale, nu complexele deinferioritate ne provoacă nouă nevroze, deci neîmpliniri, şi, cum se observăîn societatea noastră, puterea industrializării provoacă şi plictis şi indife-renţă, şi dacă vreţi variaţiuni pe aceeaşi temă în lumea repetiţiei. Şi sufe-rinţa omului, durerile nasc fie nevroze, psihoze şi pe fondul acesta sufletescbolnav apar şi bolile trupesti. Pentru că, dacă eşti bolnav fizic şi sănătos psi-hic, te poţi apăra, te poţi lupta, te poţi ruga, dar dacă eşti bolnav sufleteşteatunci sărmanului trup nu-i rămâne nici o şansă. Unde nu-i cap, e vai de


erjeu

125

picioare! Atunci el spune aşa: „Suferinţa cea mai adâncă a omului e vidulspiritual, golul de sens al existenţei“. Deci pierderea credinţei în Dumnezeu.De aici se trage această tragedie umană. S-au făcut experienţe de cătremedici psihiatrii pe drogaţi şi s-a constatat că pentru ei viaţa nu mai aresens. Dar cine dă sens, dacă vreţi acestui aşezământ, creaţia îşi dă sensul saucreatorul? (întrebare capitală). Dumnezeu e autorul. De aceea şi un filosofdin zilele de azi Jean Lacroix, personalist, spune: „Dumnezeu e sensul lumiişi lumea e graiul Lui“. Şi aceasta e problema capitală care se scoate dinsuferinţă. Se întoarce tineretul astăzi la Dumnezeu. Eu simt şi un alt fapt.Observaţi, drama Renaşterii a fost că s-a îndepărtat de întruparea Fiului luiDumnezeu, actul central al existenţei, când Dumnezeu s-a făcut om pentruca pe om sa-l facă Dumnezeu. Sau, cum spusese Sfântul Irineu: „Fiul luiDumnezeu s-a făcut şi fiu al omului pentru ca pe om să-l facă fiu a luiDumnezeu“, iar mai pedagogic, zice Alexandrinul: „Dumnezeu-cuvântuls-a făcut om pentru ca pe tine, omule, să te înveţe un om cum poţi tu să teînalţi la dumnezeire“. Ori Renaşterea s-a îndepărtat. Au fost păcatele EvuluiMediu, pe care nu le judecăm noi acum. Deja scolastica se îndreptase cătreAristotel, către antichitate şi Renaşterea a dus mai departe această idee şis-a îndreptat către lumea antică, în loc de Dumnezeu-Omul-Hristos l-au pre-luat pe Protagoras, omul măsura tuturor lucrurilor, omul nu mai esteDumnezeu, şi a metamorfozat această idee a lui Leonardo da Vinci care azis că omul e modelul universului şi a legat-o şi de formula lui Aristotel cezice că omul, zoologic vorbind, este animal raţional. Aceste trei afirmaţiisudate au dus la omul raţional al Renaşterii, la raţionalism, ca sistem ruptdin rădăcina logosului raţiunii divine care este Dumnezeu-cuvântul, cumspune în Evanghelia după Ioan: „La început era Cuvântul“. Mai ales înSecolul Luminilor s-a pus accent pe raţiune dar pe raţiunea aceasta umanădecapitată. Pe altarul principal al Catredalei de la Notre Dame a fost con-sacrată de raţiune o domniţă. Mai târziu, în 1815 doctorul Nistorini erachemat la Neapole, la o mansardă într-un hotel, la o bolnavă muribundă. Camedic şi-a făcut datoria sa-i facă fişa şi a întrebat-o: „Cine sunteţi dum-neavoastră?“ „Eu sunt zeiţa raţiunii!“. Uite unde a dus acest umanism alRenaşterii, întemeiat doar pe raţiunea umană, ruptă din izvorul ei, pentru căizvorul este unic. Eu, când gândesc (a gândi propriu-zis profund înseamnăa gândi la origini), nu zic atât esenţa cât sursa, iar sursa unică e laDumnezeu. Mântuitorul i-a vorbit Samaritencei care venise la fântâna luiIacov să scoată apă: „Dacă ai ştii tu cine este cel de faţă i-ai cere sa-ţi deaapă!“; „Dă-mi această apă. N-ai nici ciutură dar totuşi…“; Şi i-a spus: „Celce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta niciodată , se va

Printre rânduriRa

du H

erje

u

126

face el izvor de apa vie în viaţa veşnică“. Dacă o bei de la sursă atunci va fiviaţa cea vie în tine. Umanismul Renaşterii a pierdut legătura cu sursa şiacest umanism întemeiat doar pe om, pe cultura antică, pe natură, a dus lacel mai inuman secol, secolul XX, secol cu două războaie mondiale, cudeportări, cu prizonierate, cu lagăre sau cum spune un gânditor contempo-ran: „A creat atâtea chinuri omeneşti cum n-a cunoscut întreaga istorie“.Vedeţi, aceasta înseamnă ruptura de taina învierii. Dumnezeu ne dă sensulexistenţei. Acesta este actul cel mai tragic al timpului nostru: golul spiritual.

R.H.: Cum credeţi că vom reuşi să-l umplem?P.G.: Îl umplem. Cred neclintit. Simt. Ca orice om modest împărtăşesc

şi eu din cultură, mai ales din ştiinţă, din tinereţe am iubit ştiinţa. Cadovadă, în 1945 eram preot în anul doi, când mi s-a cerut să spun un cuvântde orientare, venise comunismul, cuvântare care mi s-a şi publicat, şi atunciam folosit un mare astronom englez, Sir. James Jeans, care zicea:„Universul nu e o mare maşină ci o mare gândire“, deci o vedere spiritualăşi mai spuneam lucrul acesta: „Nu Marx ne călăuzeşte pe noi în viitor ciIsus“ şi pentru asta am mers pe unde am mers. Şi atunci eu cred azi urmă-torul lucru: revelaţia Sfintei Scripturi, a Bibliei şi a tradiţiei începe tot maimult să se întâlnească cu revelaţiile ştiinţei. Ştiinţa bate azi la porţile spiri-tului. Eu am constatat că disciplinele naturii au dus la umanism, şi nu cele-lalte care, infectate de ideologii, au infectat sufletul omului cu marxismul şicu celelalte. Originea lumii e dincolo de lume. Deci se află la porţile spiri-tului dând mărturie creatorului, şi care este ireversibilă. Eu mă simt atât deaproape de oamenii de ştiinţă, cu o singură deosebire. Eu înţeleg omul deştiinţă; el lucrează cu instrumentele lui fizice. Dar instrumentele materialesunt prea grosiere ca să sesizeze lumea spirituală. Deci, omul de ştiinţă vinecu aceste aparate şi sesizează efectele lumii interioare, manifestările exte-rioare. Dar omul duhovnicesc, înduhovnicit, el merge direct, intuitiv, prinharul lui Dumnezeu, care l-a împărtăşit Dumnezeu omului, har din luminacea fără de ani, har din eternitatea lui Dumnezeu, din slava firii dum-nezeieşti. Cum spunea Mântuitorul: „Slava pe care mi-ai dat-o Mie Tată, le-am dat-o lor, ucenicilor şi apoi urmaşilor. Acest har care luminează în Minecu lumina cea fără de ani, Eu ajung acolo la izvor, cum au ajuns ucenicii peTabor şi toţi sfinţii“. Şi atunci, convergent ne întâlnim cu cele două reve-laţii, cea biblică şi cu cea a ştiinţei. Acesta e viitorul ştiinţei. Eu aşa cred şiatunci acesta va fi adevăratul umanism, în sensul că modelul omului nu eun simplu om cum au încercat renascentiştii, ci e Dumnezeu omul, IsusHristos Dumnezeu-Omul.

R.H.: Părinte, ce caută frica în credinţă?


erjeu

127

P.G.: Da. Frica s-a născut după păcat. Omul s-a temut şi, dragul meu,orice om când se ştie vinovat de ceva e pândit de frică, sau se ascunde, saufaţa lui nu mai este senină. Cum a privit Cain după ce l-a ucis pe fratele luiAbel, şi Adam însuşi când a văzut că e gol după păcat şi s-a ascuns.Observaţi, nu Dumnezeu se ascunde de noi, noi ne ascundem de Dumnezeu.Frica, s-a zis în Vechiul Testament, e începutul înţelepciunii. Frica deDumnezeu e începutul înţelepciunii. Iar sfinţii părinţi spun aşa: „Da, fricade Dumnezeu e începutul înţelepciunii, dar înţelepciunea are două capete,începe prin frică şi sfârşeşte în dragoste“. De aceea Sfântul Ioan Apostolulşi Evanghelistul spune: „dragostea izgoneşte frica“, iar Sfântul Antonie celMare: „acum nu mă mai tem de Dumnezeu pentru că îl iubesc“

R.H.: Şi ce ne facem cu cei care nu ajung la stadiul de dragoste şi facceea ce fac din frica de a nu fi pedepsiţi?

P.G.: Bieţii oameni! Tot e un început faţă de cei care sunt indiferenţi sau,cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „nesimţirea e moartea sufletului înainte demoartea trupului“, a nu simţi binele e mai grav, cum spune proorocul Isaia:„a zice răului bine şi binelui rău“ e o stare aproape de moarte a sufletului.Dar nu e total. Dumnezeu, ce a creat, nu mai distruge. Sfântul Apostol Pavelspune: „Dumnezeu nu-şi ia înapoi nici darul nici chemarea“, dar rămâi într-o agonie continuă în iad şi atunci sărmanii rămân în treapta cea mai de jos:a morţii sufletului. Treapta următoare sunt cei care au cel puţin o teamă, otemere care să nu mai fie teama criminalului ci teama de a fi pierdut milalui Dumnezeu. De aceea merg la spovedanie, îşi mărturisesc păcatele şiharul lui Dumnezeu îi luminează şi îi ridică pentru că atunci când păcătu-ieşti cazi, ca un fel de îngropăciune şi, ori de câte ori ai credinţă, te ridici.Eu personal am fost undeva în ţară în postul Crăciunului şi Paştelui (eu ţinconferinţe, mă cheamă studenţii) şi am fost într-o seară, după conferinţă, cuEpiscopul, am intrat în biserică şi am îngenuncheat în faţa sfintei mese şi apus Episcopul epitrahilul şi omoforul pe creştetul meu şi m-am mărturisit şiam primit dezlegare. Eu personal. De ce să vorbesc de alţii? Şi am simţitatunci că deodată, ca un perete hotărât în faţa păcatului, ca o oprire a răuluiîn mine, şi sufletul se deschidea cu o altă limpezime şi o altă stare de conşti-inţă în faţa luminii şi rugăciunea îţi devine tot mai vie cu o oarecareîndrăzneală, tot cu smerenie dar tot cu puţin curaj. Cum a povestit SfântulPetru după ce se lepădase de trei ori, după înviere. Mântuitorul i-a spus:„Simeoane mă iubeşti?“; „Doamne Tu ştii, Tu toate le ştii, Tu ştii că Teiubesc!“ Parcă aşa simţi după spovedanie că te-a dezlegat Mântuitorul, căIsus Hristos te iubeşte. Esenţialul nu e să simţi că tu îl iubeşti pe Dumnezeu,e foarte important, dar esenţialul e să simţi că Dumnezeu te iubeşte, să simţi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

128

iubirea divină. Iubirea e principiul vieţii.R.H.: Părinte, care credeţi că ar fi fost soarta poporului român dacă nu

ar fi fost ortodox?P.G.: Dragul meu, îngăduieşte-mi a spune şi celor care ne ascultă cu

smerenie. Eu simt că aici e filonul viu al tradiţiei noastre, tradiţie pe carenoi o numim memoria vie a bisericii, deci filonul viu al legăturii cu răsări-tul. Rădulescu Motru spunea: „a semăna tradiţia în lumea spirituală cu ceeace este ereditatea în biologie. Nu poţi concepe legătura spiritului fărătradiţie. Ori, să judecăm cu totul onest ce spuneam adineaori: a privi înadânc înseamnă a privi la origini. Noi suntem incontestabil ramura de norddaco-getă a tracilor, prin traci legătura cu lumea grecească. Histria şi altecetăţi greceşti s-au aşezat, au colonizat litoralul Mării Negre. S-a descope-rit aici o civilizaţie (ceramică pictată şi altele) în legătura aceasta de răsărit,de tradiţie răsăriteană. De daco-geţi vorbeau anticii, cu mare cinste pome-neau cele patru caracteristici ale spiritualităţii daco-gete: un fond monoteist,primatul spiritului asupra materiei. Dacă latinii spuneau „o minte sănătoasăîntr-un corp sănătos“, răsăritul credea altceva. În Dialogul lui Platon,Socrate îi lăuda pe medicii geţi pentru că ei vindecă întâi sufletul şi pe următrupul (a observat acestea Simion Mehedinţi), de asemenea nemurirea sufle-tului, sacralitatea jertfei, pentru că ei, la 4-5 ani ofereau un sol ca jertfă, nuun sclav sau prizonier. Şi preoţii geţi erau atât de cinstiţi şi de curaţi: erauvegetarieni şi celibatari, încât îi pomeneşte un istoric evreu Iosif Flaviu,cunoscut în antichităţile iudaice, el, care a căzut în prizonierat la romani înrăzboiul lor cu Israelul, 67-70d.H. Şi când în opera lui îi descrie pe esenienica pe o grupare monastică şi pe care îi laudă pentru felul în care îşi duceauviaţa, spunea că ei sunt asemenea preoţilor daci. Să fii cunoscut fără mass-media de azi. Şi pe acest sol s-a semănat sămânţa Evangheliei lui IsusHristos, sol curat al daco-geţilor prin Sfântul Apostol Andrei şi apoi prindiverşi misionari, tot în legătură cu tradiţia răsăriteană. Vedeţi, aduc aici unfel de mărturie de suflet a lui Constantin Noica, el spunea: „răsăritul e ţararevelaţiei, apusul e ţara civilizaţiei“. Ne-am împărtăşit din filonul acesta cuţara revelaţiei. Să fim realişti, profeţii nu s-au născut în Apus, Mântuitorulnu s-a născut la Vatican, apostolii la fel. Deci, păstrăm această legătură curăsăritul şi cu spiritualitatea şi încă ceva tot din domeniul ştiinţei: când con-stată azi mari savanţi, la hotarele ultime unde au ajuns, că se întâlnesc cuspiritualitatea şi citează această întâlnire cu lumea spirituală a sufletelor înduhovnicire, nu citează pe nimeni din Apus ca spiritualitate. Eu am rămasuimit. Răsăritul n-a fost cunoscut, ortodoxia a fost umilită în felul ei, rugă-ciunea lui Isus e sihastrică, lumina Taborică pe care sfinţii neîncetat au cău-


erjeu

129

tat-o şi au contemplat-o. Mă refer la Sfinţii răsăriteni începând cu Antoniecel Mare, cu Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Scărarul, GrigorePalama, avem spiritualitatea care a oprit să se nască aceste formedegradante ale civilizaţiei occidentale: mă refer la mania drogurilor, la pros-tituţie etc. De ce? Omul în spiritualitate are o motivaţie, un salt pe scara luiIacob. Şi încă ceva: în Apus s-a pus accentul pe cruce şi pe suferinţele luiHristos. Am văzut „Hristos coborât de pe cruce“ a lui Holbein şi teîngrozeşti. Nu s-a pus accentul pe înviere (când mi-am făcut teza de doc-torat şi am citit tratate apusene despre răscumpărare de 600 de pagini undenu se pomenea cuvântul înviere) ori în răsărit s-a pus accentul pe înviere şipe cruce. Avem motivaţia învierii şi învierea nu numai în viaţa de apoi ciaici şi acum, aşa cum a spus Mântuitorul: „Adevăr, adevăr grăiesc vouă.Cine ascultă cuvintele mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţaveşnică. De aici o are şi la Judecată nu va mai veni ci a trecut de la moartela viaţă. Adevăr spun vouă: vine vremea şi acum este când morţii vor auziglasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia“. Deci acum şi aici, şi care morţi?Morţii în păcat. Acum este numele timpului lui Dumnezeu, e azi. Numeletimpului nostru e ieri, azi, mâine. Numele timpului diavolului este mâine,mereu să amâni pe mâine. Şi încă un amănunt de mare taină şi adâncime:păcatul a adus moartea. Dumnezeu n-a făcut moartea. Eminescu a sesizatextraordinar în „Mortua est“. Ştiţi cum se termină, contemplând iubita(poezia a fost scrisă la 16 ani. A trimis-o de la Viena să fie publicată). Dupăce contemplă iubita adormită şi se revoltă, încheie: „De e sens într-asta,e-ntors şi e ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“. Unii s-or fi între-bat ce vrea să spună. Eminescu e ateu? Doamne fereşte! Am cercetat la cri-tici, la Călinescu care spune că la această poezie fiecare vers e o trosnitură;dar uimitor de genial e Eminescu aici „De e sens într-asta, e întors şi e ateu“adică moartea e atee. „Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu“ Dumnezeunu e creatorul morţii. E uluitor. El se înscrie în tradiţia răsăriteană.Eminescu a trăit la Viena, la Berlin. Ce voci erau atunci în Europa? Eravocea lui Darwin; în 1859 apăruse „Originea speciilor“, deci lupta pentruexistenţă, selecţie naturală, lupta pentru cel mai puternic, vocea lui Marx,Nietzsche. Pe de o parte omul e acel ceva ce trebuie depăşit, deci aveasămânţa, harul lui Dumnezeu, dar pe de altă parte să se depăşească în ori-zontul tehnic a lui Darwin, adică voluptate, individualism, violenţă. Pe de oparte chinul lăuntric, divin de a se depăşi, pe de altă parte orizontul tehnic.La acestea Eminescu a fost martor şi nu s-a lăsat influenţat de ele. Eminescuspune în 1881, în articolul lui de fond: „bat clopotele şi iată 2000 de ani încare biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea,

Printre rânduriRa

du H

erje

u

130


erjeu

131

nici învăţătura lui Buda, nici otrava pe care a băut-o Socrate n-au înnoit atâtomenirea cât biografia bietului nazarinean“. Deci Dumnezeu şi omul careîn momentele cele mai grele ale crucii se roagă Tatălui pentru iertarearăstignitorilor. Nu pentru sine ci pentru alţii şi astfel spune el: „a te jertfi diniubire pentru alţii e forma cea mai înaltă a existenţei umane“. În ea se aflăacel sâmbure de adevăr capabil să dizolve toată dezarmonia din natură şilupta pentru existenţă. Vedeţi, Eminescu a spus că nu Dumnezeu a făcutmoartea. De aici am plecat. Şi într-adevăr. Dumnezeu n-a făcut moartea.Moartea e plata păcatului, cum a spus Sfântul Apostol Pavel către evrei:„Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să surpe pe cel ce avea împărăţia morţii“,adică pe diavol. Deci moartea e opera răului. Dar Dumnezeu a îngăduit-opentru ca în moarte să moară însuşi răul. Cum zicem noi în rugăciunea pen-tru cei adormiţi: „Pentru ca răutatea să nu rămână nemuritoare, din iubire deoameni am poruncit să se desfacă legătura aceasta dintre trup şi suflet, şitrupul să se întoarcă în pământ şi sufletul la Dumnezeu“. Dar întrebarea eaici. În moartea fizică moare definitiv răul? Aceasta e întrebarea capitală.

R.H.: Nu moare.P.G.: Nu moare. Asta spune Mântuitorul: „Adevăr spun vouă când vine

vremea, şi acum este în viaţa de aici, morţii vor auzi glasul Fiului luiDumnezeu şi, care vor auzi, vor învia“. Deci, spiritual trebuie să omorâmrăul din noi, păcatul din noi, şi să simţim arvuna învierii negreşit, şi asta erugăciunea, asta e spovedania, e împărtăşania, e Evanghelia.

R.H.: Părinte, vă mulţumim pentru că aţi fost alături de noi în aceastăduminică sfântă. Sper să mai avem ocazia să mai vorbim. Dumneavoastrăsunteţi un om de o mare cultură şi sper ca cei care ne-au ascultat să înţe-leagă dincolo de cuvintele care s-au spus.

P.G.: Sunt un iubitor de adevăr. Adevărul e pâinea sufletului şi Hristose învierea, adevărul şi viaţa.

Hristos a înviat! Şi noi să înviem cu El!R.H.: Adevărat a înviat!



erjeu

133

Ilie GilbertSociolog

Radu Herjeu: Astăzi am onoarea să vă prezint un invitat special, dom-nul profesor Ilie Gilbert, o personalitate complexă, şi o să vă rog să-mi per-miteţi, pentru a vă prezenta, să dau câteva dintre titlurile sau din ocupaţiiledumneavoastră: sunteţi sociolog, cercetător şi psihanalist, profesor al şcoliipostuniversitare de ştiinţe sociale a fundaţiei de sociologie-politică din SaoPaolo, sunteţi doctor în ştiinţe politice şi în filosofie, aveţi numeroasecolaborări cu multe universităţi de pe întreg cuprinsul Terrei dar, în special,sunteţi român şi vă aflaţi acum, pentru câteva zile, în România pentru a ţinecâteva cursuri şi seminarii la Academia de Înalte Studii Militare. Domnulprofesor Gilbert este o personalitate în domeniul ştiinţelor sociologice. Dinpăcate, în România nu sunteţi extrem de cunoscut decât în rândul celor careau aceleşi preocupări ca şi dumneavoastră dar, pentru a explica telespecta-torilor de ce l-am invitat pe domnul Gilbert astăzi trebuie să spun că dom-nia sa are foarte multe lucruri interesante de spus. Şi, prin prisma ocupaţi-ilor domniei sale, are o viziune deosebită asupra situaţiei din România,asupra contextului internaţional şi asupra unui domeniu care la noi este maipuţin studiat, e mai mult gustat decât studiat, şi anume acela al liderilor.Domnia sa are câteva cărţi scrise în domeniul studierii liderilor. DomnuleGilbert, pe scurt, v-aţi născut la Brăila, în România, v-aţi mutat apoi laBucureşti, aţi făcut liceul „Mihai Viteazul“, apoi Academia de Arte Plasticela sculptură, iar în 1954 aţi ajuns sau sinuozităţile vieţii v-au dus în Brazilia,la Sao Paolo, unde aveţi şi acum domiciliul. Aţi studiat, pe lângă sculptură,şi sociologia. Am să vă întreb, pentru a intra puţin în universul personalităţiidumneavoastră, cum aţi ajuns de la artă la sociologie? Aţi început cu studiulartei şi aţi ajuns la studiul oamenilor...

Ilie Gilbert: Exact ultimul cuvânt întrebuinţat de dumneata, „oame-nilor“, este elementul de legătură între orice cu orice. În sculptură, pe careai menţionat-o, m-am dedicat într-un mod mai special capetelor umane pecare le-am făcut. Şi cine îşi face capul, adică cui i se face capul, adică cinecere să se facă bustul cuiva? Numai cineva care are deja o poziţie de lide-ranţă. Fie un lider politic, fie un lider sportiv, fie un lider cultural, fie unlider economic dar, în orice caz, lider. Ei, trecând atât de mulţi lideri şi li-deri prin fotoliu, am observat, într-o măsură foarte interesantă, cât de dife-riţi sunt unul de celălalt şi, în acelaşi timp, după o repetiţie, am început săobserv cât de asemănători sunt unii cu ceilalţi din diferite puncte de vedere.În acest fel am reuşit şi prin tărâmul sociologic să îmi fac eficientă cer-cetarea mea asupra punctelor de asemănare între lideri. Şi, neîndoielnic, auieşit o serie de concluzii care mi-au dat foarte mult material de studiu încâtam deja trei volume scrise şi mult mai mult material care nu este publicat


erjeu

135

din cauză că am şi alte domenii în care îmi dezvolt cercetările, întotdeaunaîn legătură cu acest fantastic spectacol gratuit al lumii, care este fiinţaumană.

R.H.: Domnule profesor, aici s-ar putea pune o întrebare: oare cât tre-buie să studiem noi liderii? Oare lider nu te naşti? Devii? Cum devii? Caresunt condiţiile pentru a deveni lider?

I.G.: Uite, dragul meu, prin coincidenţă, înainte de a intra aici, a trecutun coleg de-al dumitale care a spus ceva în legătură cu Placido Domingo.Placido Domingo este marele tenor şi director al operei din New York.Placido Domingo s-a născut Placido Domingo sau a devenit PlacidoDomingo? Cine are o specifică înclinare către ceva, el poate deveni exce-lent dacă el se dedică analizei şi studiului. Placido Domingo are, fărăîndoială, un dar muzical în el. Dar dacă a ajuns el între cei trei tenori, fisigur că nu e datorită faptului că s-a născut cu un dar muzical, ci datorităfaptului că el toată viaţa a studiat, s-a perfecţionat, şi-a studiat, şi-a conti-nuat să studieze şi să se perfecţioneze.

R.H.: Deci astea sunt două condiţii.I.G.: Câte ore de studiu are Placido Domingo în muzică? Dacă oricine

ar avea acelaşi număr de ore de studiu în orice altă disciplină sau domeniu,dacă n-ar fi un antitalent prin naştere, ar ajunge într-o poziţie similară deexcelenţă.

R.H.: Deci, condiţia să te naşti totuşi cu o anumită...I.G.: Te naşti fără să ai nimic împotrivă. Te naşti ca un om normal. Ceea

ce noi denominăm om normal e foarte bine marcat de către civilizaţia ame-ricană care întrebuinţează acest termen „average“, de mediu. Noi între-buinţăm termenul „e mediu“, „e mediocru“ într-un sens peiorativ. Pentru ei„average“ este un sens perfect decent care-i dă dreptul să aibă orice velei-tate. Oricărui american, când se naşte, părinţii îi spun „Tu poţi s-ajungipreşedintele Statelor Unite“. Dacă eşti normal. Pentru că, din normal, teapropii de nivelul de bun, foarte bun, excelent, datorită unui sistem de a teîmbunătăţi. Stai puţin! Dar există şi genii. E, geniile nu se învaţă! Dar eusunt mulţumit, mă simt satisfăcut fiind util oamenilor normali care potajunge excelenţi chiar în profesia de lider.

R.H.: În afară de aceste două condiţii, deci aceea de a nu avea nimicîmpotrivă în mod natural şi aceea de a studia, aprofunda, mai există altecondiţii pentru a deveni un lider?

I.G.: Da! Uite, ca să ajungi un mare campion trebuie, fără îndoială, săstudiezi alţi campioni. Ca s-ajungi un mare campion trebuie să cunoşti unmare campion. Şi, ca s-ajungi un mare campion, trebuie să ştii să faci ce

Printre rânduriRa

du H

erje

u

136

face un mare campion. Dar astea trei condiţii nu sunt suficiente. Trebuie oa patra. Trebuie să ai ambiţia feroce de a ajunge un mare campion. Fărăaceastă ambiţie feroce, care schimbă complet denominarea acţiunii tale, nuajunge să doreşti, trebuie să vrei! Şi nu să vrei în mod clar, să vrei din toateforţele tale, din rărunchii oricărui strop de viaţă care există în tine să ajungiun mare campion, să ajungi un lider. Nu s-ajungi cel mai mare lider. Lideruleste cel care stă în vârful unei piramide, în vârful unui munte. Dar noi avemmunţi, afară de Himalaya cu muntele Everest, avem şi muntele Mont Blanc,care-i jumătate cât e Everest, şi-avem şi munţii Făgăraş, şi-avem şi munţiiApuseni. Şi orice lănţişor de munţi are o mulţime de înălţimi care sunt sim-bolic câte o piramidă în vârful căreia poate să fie un lider, dacă tu vrei să suipână acolo. E, când ajungi în vârful unei piramide, e aşa de mic locul, căn-are loc decât unul. Din cauza asta există anumite caracteristici ale lideru-lui. El, totdeauna, este singuratic. El, ca s-ajungă sus, are nevoie de o echipăfoarte mare, bine organizată. Fără acest spirit de echipă niciodată un candi-dat nu poate să ajungă la vârf dar ajuns, datorită echipei şi datorită lui, elreuşeşte ce? S-ajungă în punctul cel mai singuratic al carierei lui. De-aia enecesară ambiţia feroce.

R.H.: Revin la calităţile unui lider sau la condiţiile pentru a deveni lider.Trebuie să ştii să-ţi şi alegi oamenii care să te ajute.

I.G.: Ca să fii lider, trebuie să ştii să alegi. Asta-i condiţia esenţială a lid-erului. Calitatea liderului depinde de calitatea colaboratorilor săi. Poate săfie un lider excelent care însă, prin incapacitatea de a ştii să-şi aleagă colab-oratori de calitate, are colaboratori de proastă calitate, care transmit, carecontaminează şi care infectează imaginea liderului cu lipsa lor de ca-litate.Exemplul clasic este că, dacă vrei să vezi un lider, mergi să-l vezi. E, nupoţi, uşa nu-i deschisă şi totdeauna în faţa uşii este cineva. „Ce doreşti dum-neata?“, „Vreau să-l văd!“, „Pentru ce?“, „Pentru asta!“ şi-acest cineva emai catolic decât Papa. Are o autoritate mai mică decât a liderului dar e multmai autoritar decât liderul şi te ţine, şi te face, şi te smulge, şi te-ntoarce, că tu pleci de-acolo cu o ură neîmpăcată...

R.H.: Împotriva liderului.I.G.: ...împotriva liderului. Cauzată de cine? Liderul nici nu ştie.

Cauzată de acest colaborator. Ăsta a fost un exemplu plastic, un exemplupitoresc. Dar în acelaşi sistem se desfăşoară imaginea unui lider care-ifăcută de către colaboratorii săi. Şi când colaboratorii nu sunt de primă ca-litate imaginea este nefericită.

R.H.: Se poate întâmpla şi situaţia inversă? Adică liderul să nu aibă ca-lităţi sau nu neapărat la modul maxim calităţile pe care le prezintă staff-ul


erjeu

137

său.I.G.: Eu ştiu un lucru: să ştii că nimeni nu ajunge lider prin întâmplare,

nimeni nu ajunge lider din coincidenţă şi nimeni nu este lider fără a aveacondiţiile necesare pentru a fi ajuns lider. Diferenţa este că el poate să fiepuţin timp lider, mai mult timp lider sau foarte mult timp lider. Şi diferenţaeste că el poate să fie un lider care nemulţumeşte într-o formă enormă pe ceipe care el îi conduce sau într-o formă acceptabilă. Care-i liderul caremulţumeşte? Nu există! Nici un lider nu poate să-i mulţumească pe cei pecare-i conduce. De ce? Pentru că cei care l-au ales lider au fost atât deentuziaşti, de optimişti, de încrezători că acest nou lider le va da noi posi-bilităţi în noi circumstanţe pentru o nouă viaţă mult mai bună decât cea careau avut-o înainte. Şi liderul, ca s-ajungă să fie lider, n-are încotro, el trebuiesă fie de acord cu ceea ce conduşii cred şi chiar să le fertilizeze aceastăimaginaţie. „Când eu voi fi ales, o să vedeţi...“. Acest „o să“ îţi implică ocondiţionare în care „tu pune-mă pe fotoliul de lider şi după aia...“, e, dupăaia... puncte, puncte. Şi cum iluzia alegătorului... Liderul nu înşală alegă-torii.

R.H.: Doar le hrăneşte iluziile.I.G.: Dar nu-i înşală! Dar, dacă ei îşi fac iluzii de felul ăsta...R.H.: De ce să-i dezamăgească?I.G.: Dacă tu cunoşti o fată admirabilă care vede în tine un Făt-Frumos

pe-un cal alb şi tu te căsătoreşti cu ea şi ea, a doua zi, întreabă „Unde-i calulalb?“ şi tu nu eşti chiar aşa de Făt şi nu aşa de frumos, ea şi-a făcut nişteiluzii exagerate, nu există Făt-Frumos cu calul alb, nu există liderul care sărezolve toate problemele. Şi-n altă ordine de idei, liderul nu rezolvă nici oproblemă. Problemele nu se rezolvă. Ceea ce poate un lider este săîmbunătăţească o mică parte dintr-o situaţie. Şi atunci el o face numai dacăeste un foarte bun lider. Sunt două tipuri de lideri: lideri buni şi lideri mari.E, îmi pare bine că te miri.

R.H.: Deci nu pot să fie şi una şi alta în acelaşi timp?I.G.: Nu! Sau e bun, sau e mare. A fi mare e mai mult decât a fi bun.

Liderul bun este cel care convinge cetăţenii să aibă încredere în el. Ca lider.Nu în calitate de candidat. În calitate de candidat există ştiinţa persuasiuniicolective, foarte dezvoltată, care are modul şi disciplina, şi capitolele, şianalizele ştiinţifice ale ştiinţei umane, cum să ai o eficienţă cât mai mare înîncercarea ta de a convinge o mulţime. Şi aşa ajungi candidat. Aşa că li-derul bun, ca lider, el reuşeşte să convingă cetăţenii să aibă încredere în el.Pentru că asta e foarte greu. În mod normal, când a ajuns lider, cetăţenii numai au încredere în el. Şi liderul mare este cel care convinge cetăţenii să

Printre rânduriRa

du H

erje

u

138

aibă încredere în ei înşişi. Dragul meu, aici e forţa unei ţări, în care cetăţeniiau încredere nu în lider, ci în ei înşişi. Dacă are încredere în el însuşi, fiecarecetăţean are un potenţial de lideranţă. Şi cum astăzi, a fi lider nu permite osoluţionare a câtor de multe şi de mari probleme care sunt în orice societate,un lider cu un aparat al guvernului e prea puţin pentru complexitatea tutu-ror chestiunilor. Atunci are nevoie de ce? De participare a altora. A cui? Acetăţenilor. A căror cetăţeni? Demagogic, a tuturor. În mod practic...

R.H.: A celor capabili.I.G.: ...a celor capabili care şi ei ştiu că sunt capabili. Va să zică, a celor

care au încredere nu în el, că la el eu mă prosternez şi mă închin şi spun„vai, ce lider formidabil eşti“. Dar asta nu-i ajută cu nimic! Trebuie să amîncredere în mine.

R.H.: Şi-asta să mi-o dea liderul.I.G.: Şi-atunci, dacă liderul va face ca eu să am încredere în mine, e un

lider mare şi asta se răsfrânge în greutatea extraordinară a lideranţei: posi-bilitatea de a beneficia de ajutorul participativ al lideraţilor. Asta înseamnălideranţă participativă: să ai un lider care să reuşească să convingă cetăţeniisă aibă încredere în ei însăşi, ca să se răsfrângă în propriul guvern şi liderparticiparea acestor cetăţeni.

R.H.: Domnule profesor, să revenim la stadiul de candidaţi. dumnea-voastră spuneaţi într-un curs că democraţiile nu-şi aleg cei mai buni lideri,ci cei mai buni candidaţi. De ce?

I.G.: Din cauza procesului democratic. Democraţia nu-i un substantiv,pentru că nu există democraţia. Există ca adjectiv. E un sistem democratic,e un regim democratic, e o tendinţă democratică, e o realizare democratică.Democraţia este inexistentă, decât ca o utopică stea pe care o avem ca unîndreptar. Dar nu e un punct de destin, n-ajungem la ea. Dar ea ne-ajută săcunoaştem drumul şi să mergem către o direcţie democratică. În aceastăfază pe care noi o trecem, faza umană. Cuvântul există de multă vreme. Şisă ştii, există în Universitatea din Oslo o teză de doctorat în care seanalizează 300 de definiţii ale democraţiei. 300! Ca să-ţi dai seama deamploare, de complexitate. Dar în sistemul democratic actual, în sensultemporal istoric, peste 50 de ani va fi altfel, peste 100 de ani, încă, şi aşamai departe. Dar acum sistemul e mult mai avansat decât cu 50 de ani înurmă. Noi alegem candidaţi. Candidaţii vin să fie aleşi şi fiecare expune,într-o formă sau alta, promisiunile, ce vor îndeplini în cazul în care ei vor fialeşi. Dragul meu, un candidat are nevoie de calităţi de candidat.

R.H.: Nu de lider.I.G.: Nu de lider.


erjeu

139

R.H.: Nu pot coincide? I.G.: Foarte puţin! Din cauza asta, cine câştigă o alegere este o maşină

politică, nu e un candidat. Candidatul ajută prin carismă. Candidatul, ca săreprezinte populaţia, trebuie să ştie să reprezinte. Cine ştie să reprezintebine? Un actor! Şi el trebuie să joace un rol de viitor lider, ceea ce nu e încă,adică e un doar candidat. Uite, îţi dau un exemplu. De pildă, eu vreau un flu-ture frumos, albăstrui dacă se poate, strălucitor, că este o încântare să veziun fluture şi să ai un fluture. Şi atunci eu vreau un fluture foarte atent ca săvăd care va fi cel mai frumos fluture. Dar eu îl aleg, ştii unde? În forma luide nimfă, care se găseşte unde? Într-o gogoaşă. Aşa că eu pot să văd şi săzic „uite, în gogoaşa asta o să fie un fluture extraordinar“.

R.H.: Şi dacă nu e?I.G.: Şi cunoscătorii spun „ai dreptate“, şi-l pun la lumină, şi-l pun la

raze Roentgen, şi fac... „a, e perfect, e perfect“. Şi când eu am luat aceastăgogoaşă şi aştept, în momentul în care el se transformă din nimfă în fluture,eu văd cum este şi poate are o aripă mai scurtă, şi poate are trei picioruşecare nu mişcă, şi poate nu e aşa de albăstrui, dar e prea târziu. Ăsta este celpe care eu l-am ales. Ei, şi s-a teminat? Nu, nu s-a terminat! Sistemul de-mocratic are o compensare. Peste patru ani o să aleg eu altă gogoaşă, os-aleg alt candidat care în momentul în care... - acel moment patetic în caretoţi candidaţii aşteaptă ultimul vot ca să fie numărătoarea făcută - înmomentul ăla candidatul suferă o transformare instantanee şi devine lider.Primul moment de lider este ultimul moment al candidatului. Şi eu, ca săam acest lider, am urmărit candidatul săptămâni, luni şi ani de zile de pro-pagandă şi de demonstraţii, însă candidatul are o capacitate: de-a convinge,de-a convinge şi de-a convinge. Candidatul întrebuinţează vorbele. Şi li-derul demonstrează cu fapte.

R.H.: Ce fel de lideri a avut România în acest secol? Buni sau mari? Saunici buni, nici mari?

I.G.: Dacă populaţia ţării a evoluat în timpul acestui secol, şi categorica evoluat, fără îndoială că liderii au fost şi buni, şi mari. Dar populaţia ţăriia evoluat foarte mult. Şi ştii de ce a evoluat foarte mult? O să vă surprindă!Eu când am lăsat ţara, prin jumătatea secolului, era o proporţie aproximatăde cam… jumătate analfabeţi. Şi când am venit din nou în ultimul deceniu,după tragica fractură istorică a celor 45 de ani care au zguduit din temeliitradiţia şi structura poporului român, care i-au schimbat nu ideologia, cimentalitatea, am văzut după această tragedie, ca efect colateral, nu numai că23 de milioane de români sunt alfabetizaţi dar sunt şi instruiţi, dragul meu.Cu 10 ani şi cu 12 ani de învăţământ gratuit şi obligatoriu, care a fost posi-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

140

bil numai într-un regim superautoritar, dar noi avem dreptul şi bucuria de abeneficia. Astăzi România are resurse umane de primă categorie, astăziRomânia, prin bunăvoinţa blagoslovelii divine, are resurse naturaledeosebite. Din toate proporţional câte puţin sau chiar mai mult. Ei, să ştii căvaloarea, forţa şi bogăţia unei ţări se obţin prin îmbinarea resurselor natu-rale cu resursele umane. Japonia importă 97% din materia primă, însăresursele umane sunt de aşa natură încât compensează şi azi Japonia este,zic ei a doua, dar poate-i prima putere economică. Să nu mă întrebi dacăsunt optimist pentru că nu sunt optimist. Cu toată această combinaţie indis-cutabilă de resurse materiale fantastice şi resurse umane se poate şi maibine. Nu sunt optimist domnule.

R.H.: De ce?I.G.: Pentru că ce înseamnă să fii optimist? A crede că va fi mai bine!

Da? R.H.: Da!I.G.: Eu nu cred că va fi mai bine! Eu sunt sigur că va fi mai bine! Eu

n-am nevoie să fiu optimist când eu sunt sigur. Eu nu îmi irosesc optimis-mul pe ceva care este evident. E imposibil să nu fie mai bine!

R.H.: Şi-atunci de ce pare atât de greu?I.G.: Mai bine nu înseamnă mai uşor. Eu n-am pronunţat cuvântul ăsta.

Noţiunile de greu şi uşor sunt ceva subiectiv. Şi ceea ce este greu, cuiva careniciodată n-a dus o greutate i se pare foarte greu. Dar cuiva care e obişnuitcu greutatea poate să i se pară chiar uşor. În România, am menţionat, ammodificat ideologia. Asta se modifică printr-un decret. Începând de mâinenimeni nu mai este comunist, toţi suntem...

R.H.: Democraţi. I.G.: ...capitalişti, democraţi. Uşor, s-a terminat. Facem toate legile,

modificaţi tot. Dar mentalitatea nu se poate schimba prin decret, pentru cămentalitatea a fost ceva cu care s-a impregnat structura a două generaţii deromâni. În termeni sociolologici, 45 de ani reprezintă o fiinţă umană care senaşte, merge la şcoală, învaţă o meserie, se căsătoreşte, are copii, creşte şicopiii merg la şcoală, învaţă o meserie şi au trecut 45 de ani în această men-talitate. Exemplul pe care îl dau este foarte simplu. Dacă eu acum, într-omişcare nefericită pe care o fac, alunec şi îmi fracturez braţul sunt încre-dinţat că prietenii, dumneata şi colaboratorii atât de capabili ai camerelor defilmat, imediat lasă totul şi mă iau şi mă duc la un post medical. În treiminute eu ajung acolo. În 30 de minute mă pune în ghips un competentmedic ortoped, în trei săptămâni am scos ghipsul şi în trei luni am uitat. Afost un accident individual. Dragul meu, unităţile de timp ca să repari un


erjeu

141

accident individual sunt minute, ore, săptămâni, luni. Un accident istoriccare a durat 45 de ani, cu o fractură istorică a unei populaţii de zeci de mi-lioane, se repară. Dar fiind accident istoric are nevoie de unităţi de timpistorice. Nu sunt nici anii şi poate nici unităţile de câte 5 ani sau deceniile.N-a trecut nici un deceniu şi noi suntem grăbiţi. Avem dreptul să fim grăbiţidar există anumite faze ale evoluţiei în care graba nu ajută, n-are nici oimportanţă. Fiul meu, fiul dumitale, fiul domnului de la cameră, care esteun băieţel, noi vrem să-l vedem deja...

R.H.: ...mare.I.G.: ...avocat, doctor sau preşedinte de republică. Şi suntem grăbiţi. Nu

e posibil! Nu e permis nici regelui, nici împăratului, nici lui Onasis, nicicerşetorului să înlocuiască timpul. Pentru creşterea şi evoluţia unui copil nupoţi să elimini timpul. Pentru creşterea, repararea şi evoluţia unei naţiuni,de asemenea nu poţi. Nu mă împiedică să nu fiu optimist şi să fiu sigur.Diferenţa între noi este că unitatea de timp e diferită. Însă cu, fără, sauîmpotriva voinţei oricui dinăuntrul şi, în special, dinafara ţării, Româniaeste o mare putere care, în momentul când va fi momentul, va demonstra.

R.H.: Credeţi că există o voinţă în afara graniţelor ţării împotriva dez-voltării României?

I.G.: Nu necesar împotriva dezvoltării României. Dar este o caracteris-tică umană în care, în mod normal, nici o ţară nu moare de amor pentru alteţări. Şi cum toată dezvoltarea acestei lumi capitaliste e desfăşurată pe unuldin cele două termene: întâi, iniţiativa proprie şi al doilea, concurenţa, com-petiţia. Noi suntem forţaţi, din punct de vedere moral, atât înăuntrul soci-etăţii noastre mici, mijlocii sau mari să trăim o îmbinare între concurenţă şiiniţiativă proprie. Pentru ce? Pentru ca să satisfacem marele zeu şi mareleidol. Care? Piaţa! Marketul! Mercantilul capitalist! Dragul meu, România,să ştii, pentru a ajunge la această mare putere, şi e imposibil să nu ajungă,după părerea mea, are doar două probleme. Două, nu trei. Şi dintre acestea,una e rezolvată. Prima problemă: cum să scape de comunism. A rezolvat-o!Acum are a doua problemă: cum să scape de capitalism. E mult mai greu,să ştiţi.

R.H.: Dar a scăpat cineva din lume de amândouă?I.G.: Dom’le, totdeauna este loc pentru prima oară. Şi România are cre-

ativitate şi exact asta a fost topicul unei comunicări pe care am avut privi-legiul să fiu invitat să o fac în congresul de la Braşov al oamenilor de şti-inţă din toată lumea. Se chema comunicarea mea „Idei şi idealuri“. În careeu spuneam şi ceea ce-ţi spun şi dumitale şi telespectatorilor. Nu căutaţi ide-aluri, avem destule idealuri. Desfaceţi orice sertar din orice bibliotecă şi o

Printre rânduriRa

du H

erje

u

142

să găsiţi un morman de idealuri al minunaţilor oameni care au fost strămoşiinoştri din generaţie în generaţie. Orice ideal este foarte bun! Ceea ce nelipsesc sunt ideile. Dar s-a demonstrat, în special în ultimele decenii, că oasemenea învălmăşeală de probleme sociale în toate ţările bogate şi formi-dabile i-a năucit, pentru că ei n-au avut asemenea experienţă de a trăi cuprobleme sociale cum au ţările care nu sunt bogate, încât să nu se aşteptedin partea lor idei pentru alte ţări care au probleme. Că ei n-au idei nicimăcar pentru problemele lor. Şi asta justifică o atitudine pe care eu o reco-mand. Valoarea unei idei nu are legătură necesară cu valoarea celui careemite ideea. Poate să fie un om foarte puternic şi să aibe o idee proastă. Şipoate să fie un om plăpând şi aibe o idee bună. Şi, ca dovadă, în specialRomânia, are un precedent în istoria ei. În panorama internaţională în caretradiţionalul în secolul nostru, ideile importante erau numai ale ţărilorimportante. Şi cine-i ţara importantă? Ţara bogată! E, a apărut la unmoment dat un reprezentant al unei ţări care nu făcea parte din marile ţăribogate: România. Şi care prin ideile lui a devenit de asemenea naturăimportant, cu valoarea ideilor atât de importante, încât propria ţară pe careel o reprezenta a devenit o ţară importantă. Cine era el? Nicolae Titulescu.Nicolae Titulescu a pus România pe picior de egalitate din punct de vedereal creativităţii intelectuale.

R.H.: Ce credeţi că avea Nicolae Titulescu, ce dar natural avea de aputut să ajungă la acest nivel?

I.G.: Nu e vorba de daruri naturale, că astea nu ajută. Eu îţi arăt 300.000de oameni cu daruri naturale care fiindcă stau şi joacă table şi beau laptebătut nu ies din poziţia foarte agreabilă de a juca table şi a bea lapte bătut.

R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că a reuşit?I.G.: A avut acea tenacitate de a se face din ce în ce mai documentat, mai

apt, pentru a domina un sector politic, diplomatic internaţional şi şi-a uti-lizat creativitatea intelectuală în a participa nu în a se considera foarteîncântat că e lăsat să participe în mod pasiv la ceea ce marii maeştri ai ţărilorbogate decid. A luat cuvântul. E, când iei cuvântul şi cuvântul exprimă obună idee să ştii că cei mari au o capacitate: recunosc bunele idei. Ei îl potarunca la gunoi pe autorul bunei idei, dar ideea nu. Aşa că ei l-au avut peTitulescu care era o persoană cu demnitate, nu s-a lăsat uşor îndoit şi a mersîmpreună cu ideile lui şi-a ajuns să fie cel care a făcut România să fie pri-vită ca o forţă de idei. De ce nu facem acum acelaşi lucru? România are unpotenţial de idei, are creativitate însă are această situaţie presată a menta-lităţii care are nevoie de timp ca să se elibereze. Însă nu trebuie să zicem„aşteptăm până când s-a eliberat totul“, nu. Prin oamenii politici se vor face


erjeu

143

noile idei. Şi uite ce-am observat în scurta mea şedere recentă: majoritatealumii, majoritatea cetăţenilor sunt nemulţumiţi de politică, sunt nemulţumiţide situaţia nemorală, inacceptabilă în care trebuie făcută o curăţenie, cea alumii politice. Toată lumea-i de acord că să se facă curăţenie. Păi dragulmeu, prietenul Radu, dacă dumneata te decizi să faci curăţenie într-o camerăde-a dumitale în casă într-o zi: „Eu trebuie să fac curăţenie în camera asta“,care-i primul lucru pe care-l faci? Răspunde-mi! Care-i primul lucru pecare-l faci?

R.H.: Deschid geamul cred şi mă uit să văd unde trebuie făcută curăţe-nia.

I.G.: Hm! Ca să deschizi geamul... Nu! Deschizi geamul este al doilealucru. Primul lucru ştii care-l faci?

R.H.: Aprind lumina. I.G.: Nu! Ăsta-i tot al doilea lucru. Intri în cameră! Ai înţeles? Nu se

poate face curăţenie undeva fără să intri! Vrei să faci curăţenie în politică?Intră în politică! „A, da' nu pot, este aşa ceva că eu nu intru în aşa ceva“.„A, foarte bine, care-i numele dumitale? Dă-mi şi adresa, te rog şi-atuncicând alţii o să facă curăţenie şi-o să fie curat eu îţi dau un telefon să vii, căte-aşteptăm. Neapărat să vii, că-i deja curat pentru dumneata!“. E o utopie,e-o nedreptate şi e o injustiţie socială. De ce să facă alţii curăţenie pentruunul care aşteaptă? Nu! Vrei să faci curăţenie, intră în cameră! Şi poporulromân trebuie să se transforme într-un popor de politicieni români. „Da, darnu mă lasă!“ Ce nu te lasă? Nu te lasă să fii preşedintele partidului. Nimeninu este preşedintele partidului! Fiecare a devenit preşedintele partidului.Nimeni nu este lider! Fiecare a devenit lider. Acest parcurs între a fi ceea ceeşti, cineva care vrei să faci curăţenie într-un partid, şi a deveni un elementexponenţial este ceva care implică exact ceea ce i-a trebuit lui PlacidoDomingo s-ajungă, de la un copil care cântă frumos la tenorul de la operadin New York.

R.H.: Domnule profesor, mai ales în ultimii ani, în politica din Româniaau intrat foarte mulţi intelectuali, cred că tocmai cu acest scop: de a facecurăţenie. Credeţi că un intelectual de marcă poate fi un bun lider? Politic?

I.G.: Se poate... Să nu facem confuzia între pretext şi scop. Noi zicem„cu acest scop“. Ei au spus „cu acest scop“. S-ar putea, în mod demagogic,să se fi utilizat scopul când în realitate era un pretext. Nu afirm de toţi, nuafirm că nu e nici unul sincer, dar afirm categoric că există această posibi-litate teoretică. Dar despre intelectuali... Dragul meu, intelectualul într-opoziţie de om politic… Asta m-ai întrebat?

R.H.: Dacă poate ajunge un lider politic.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

144


erjeu

145

I.G.: Foarte greu. Pentru că prin formaţia lui privilegiată de intelectual...Un lider, eu ţi-am spus, diferit de candidat, care-i un om al vorbelor, e unom al faptelor. Şi un intelectual are o oarecare poziţie aprioric împotrivatratării unui fapt fără să fie suficient de documentat, suficient de preparat şifără să fi examinat într-un mod suficient de atent alternativele. Şi un in-telectual este un om care întârzie deciziile. El ajută la desăvârşirea uneioperaţii de a se face ceva dacă nu este necesară o grabă. Imediat ce este cevace este imperios de a fi rezolvat într-o unitate de timp rapidă, intelectualuleste o ancoră care ţine în loc. De ce? Dom’le, trebuie să facem asta. Şi in-telectualul spune „da, dar...“. Uite, ăştia care spun „da, însă...“ sunt maiîntârzietori decât ăia care spun „nu“. Dacă e unul care spune „nu“, tu poţisă-l convingi să spună „da“.

R.H.: Sau poţi să-l ignori.I.G.: Sau poţi să-l ignori, să spunem. În democraţie nu prea poţi ignora

oamenii, pentru că ne apropiem de autoritarism. Dar poţi să-l convingi. Dardacă spune „da, însă...“ el te încurcă. Fiindcă tu iei ca „da“ şi în realitateeste „însă“. Dragul meu, tu poţi să-mi împrumuţi 100.000 de lei? Şi tu îmirăspunzi: „în principiu, eu pot“! Asta înseamnă în mod sigur că tu n-aisă-mi dai. Când începi să spui că în principiu eşti de acord, categoric nu-midai. Aşa că intelectualul are o atitudine natural îndârjită împotriva unei afir-mări categorice. Pentru că în intelectualitate există principiul că nici un ade-văr ştiinţific nu are valoare dacă este categoric. Oricărui adevăr ştiinţific tre-buie să-i fie posibil un adevăr contrariu. Aşa că atunci când un intelectual epus în faţa unei atitudini concrete el trebuie să iasă din mintea lui abstractă.Că asta-i un intelectual. E un mare maestru al abstractului, e-un geniu alabstractului. Dar noi avem nevoie, în procesul de lideranţă, de concret, delideri care ştiu şi trebuie să fie pragmatic. Pentru că intelectualul care-ţiamână răspunsul şi decizia este în situaţia unei decizii juste, a unei pro-bleme bine examinate însă decizia întârziată poate să transforme într-o ca-tastrofă, într-o injustiţie socială, în ceva, în orice caz, incompatibil cumomentul în care a fost examinată. Şi liderul are tot ce vrei în sertarele lui,tot ce vrei ca recursuri materiale şi umane, afară de un lucru: timp.

R.H.: Domnule profesor, eu vă mulţumesc foarte mult că aţi acceptatparticiparea la emisiunea „Printre rânduri“.

I.G.: Eu vă mulţumesc.



erjeu

147

Dinu C. GiurescuIstoric

S-a născut la Bucureşti, la 15 februarie 1927.A absolvit Facultatea de Istorie din Bucureşti. Este Doctor

în Istorie din 1968.Între anii 1950 şi 1956 a fost tehnician, construcţia de

drumuri. 4 ani a fost muzeograf la Muzeul Naţional de Artădin Bucureşti şi încă 4 ani cercetător la Ministerul AfacerilorExterne. Între anii 1968 şi 1987 a fost Profesor Universitar laAcademia de Arte Frumoase.

În prezent predă la Universitatea Bucureşti cursuri spe-ciale cu istoria contemporană a României.

Nu face parte din nici un partid politic. A fost exclus în1987 din PCR, când a cerut plecarea din România. A fostadmis în Statele Unite ale Americii ca imigrant politic, în1988. A revenit în România în 1990.

Este căsătorit şi are 2 copii.La 13 noiembrie 1990 a fost ales Membru corespondent al

Academiei Române.

Radu Herjeu: Acum două zile a fost 1 Decembrie, ziua naţională atuturor românilor. Domnule profesor, ce înseamnă 1 Decembrie pentrudumneavoastră ca istoric?

Dinu Giurescu: Înseamnă două lucruri. Desigur, ca istoric, eu trebuiesă-mi amintesc sau să încerc să trăiesc ceea ce a fost atunci. Evenimentulacesta a fost de o magnitudine extraordinară, era singura oară când româniide când se ştiau ei au putut să se pronunţe în libertate, să spună că vor sătrăiască înăuntrul aceluiaşi stat. În al doilea rând îmi arată mie astăzi undesuntem noi după 80 de ani, adică modul în care ar trebui să leg eu momen-tul unirii de atunci, cu ceea ce au făcut ei şi bine şi rău, cu ceea ce facemnoi astăzi, când trăim un moment asemănător şi am să vă explic şi de ce,mai târziu.

R.H.: Eu vă propun să pornim de la unire şi să ajungem la 1 Decembrie1998. Am să încep prin a vă întreba cum a reuşit România în acea vreme săconvingă statele europene să-i permită unirea?

D.G.: Da, e foarte bună întrebarea, că dacă nu coincid interesele celormari cu ale tale atunci multă treabă nu faci. A reuşit prin două mijloace.Întâi, ei au avut în faţă obiectivul principal, adică unirea cu fraţii care seaflau în dubla monarhie; al doilea - au intrat în război, deci au acţionat. Setot spune de proasta pregătire a armatei. Nu era strălucită dar s-au bătutoamenii aceia cu o abnegaţie deosebită. Suntem nişte pigmei dacă ne com-parăm cu ei, nu toţi, că au fost şi laşi printre ei. Aşa încât oamenii politiciau venit cu un capital foarte puternic la conferinţa de pace. Şi apoi a coin-cis aportul nostru personal cu cel al marilor puteri, când preşedintele Wilsona pronunţat faimosul principiu al autodeterminării popoarelor. Şi n-a fost unfenomen numai românesc; din Finlanda până în Turcia popoarele s-au pro-nunţat în favoarea unor state naţionale, de sine stătătoare şi unitare.

R.H.: N-a fost un fenomen unic cel românesc, prin nimic?D.G.: N-a fost un fenomen unic în sensul acesta, adică finlandezii,

estonienii, letonii, lituanienii, polonezii, cehii, slovacii, croaţii, slovenii,turcii şi fireşte românii, toţi s-au pronunţat pentru autodeterminare şi, dacănu era contraofensiva bolşevică, ucranienii şi toate ţările din Caucaz deve-neau indepedente. A fost un fenomen mult mai larg care sigur, în fiecare ţarăs-a petrecut într-un fel sau altul.

R.H.: Domnul Paler vorbea mai deunăzi despre un miracol atunci cândamintea de 1 decembrie 1918, sigur, nu un miracol mistic, ci un miracol alistoriei. Credeţi în miracole?

D.G.: Nu.R.H.: Ca istoric, aveţi o explicaţie întotdeauna?


erjeu

149

D.G.: Nu, n-avem o explicaţie întotdeauna, ăsta-i adevărul, dar, într-unfel, poate domnul Paler are dreptate. La 1 ianuarie 1918 noi pierdusemrăzboiul. Puterile Centrale ne impuneau un armistiţiu, apoi am semnatPacea de la Bucureşti. Imperiul rus se prăbuşise şi Puterile Centrale înain-tau până la marginea Ucrainei, cu alte cuvinte erau nori de plumb foarte greiasupra noastră. Şi la 1 decembrie, 11 luni mai târziu, unirea cea mare eraînfăptuită, aşa încât din acest punct de vedere nimeni nu putea să prevadă la1 ianuarie ce se va întâmpla până la sfârşitul anului. Dar asta este partea despactacol, să zicem aşa, de lansare cu imagini. În realitate lucrurile s-auînlănţuit fiindcă noi făceam parte din coaliţia puterilor vestice, ale Antantei,care în cele din urmă, graţie ajutorului american, au învins. Dacă nu veneauamericanii atunci e îndoielnic că vestul ar fi doborît până la urmă imperiulgerman şi Puterile Centrale.

R.H.: Noi, românii, puteam rata acel moment 1918?D.G.: L-am fi putut rata, dacă nu intram în război. Intrând în război, şi

cu toate sacrificiile imense care s-au făcut, am avut o carte de jucat şi tre-buie să spun că Brătianu şi clasa noastră politică au jucat-o cum trebuie, durde tot, în paranteză fie spus, ploconeala asta „Da, să trăiţi..., vai, aştept şieu..., din partea..., nu domnule...“ ai identitatea ta, ai puterile tale, trateazăcum trebuie, mai ales că am avut şi o echipă de rezervă, Marghiloman, carea tratat cu Puterile Centrale. A ştiut să joace conform regulilor politice alevremii cu cei mari.

R.H.: Mai există astfel de momente în istoria noastră, când am ştiut săjucăm foarte bine?

D.G.: Da, dar cu o condiţie: poţi să joci dacă ai o bază internă. Am maiavut la Independenţă când am tratat cu Rusia, sigur că Rusia a aplicat trata-tul cum a ştiut ea. Când am câştigat Războiul de Independenţă, l-au câştigatruşii şi noi i-am ajutat. Au venit şi au cerut cele trei judeţe din sudulBasarabiei înapoi, şi când Kogălniceanu şi Brătianu le-a spus „bine, darn-aţi semnat un tratat prin care garantaţi integritatea teritorială aRomâniei?“, ei au răspuns că au garantat integritatea teritorială faţă deImperiul Otoman, şi atunci am ştiut ce să facem. De asemenea, tratatul cuGermania şi Austro-Ungaria, cel secret, prin care noi ne-am luat o garanţiecontra Rusiei în 1883 şi care a rămas valabil până în 1916. Trebuia să neintegrăm într-un sistem de securitate şi singura securitate ne-o ofereau atunciGermania şi Austro-Ungaria, dar trebuie să spun că am jucat foarte bineUnirea Principatelor. Până la recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza şi aloviturii de stat a lui, adică 1859 - 1864, pe plan extern s-a făcut exact ceeace trebuie ca să corespundă intereselor principale ale României.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

150

R.H.: Să înţeleg că cel mai important aport l-au avut personalităţilepolitice ale vremii care au avut inteligenţa, cultura şi tăria de a juca aşa cumtrebuie?

D.G.: Bine spuneţi, şi inteligenţa şi cultura, într-adevăr. Au fostKogălniceanu, Cuza, Costache Negri, Ion C. Brătianu. A apărut acum ocarte interesantă „Elita liberală“ a lui Mihai Sorin Rădulescu în care a luattoţi foştii prim-miniştrii şi miniştrii liberali de la 1866 până la 1900 şi-ţi daiseama nu numai de educaţia ci şi de familia lor, de legăturile lor. De descen-denţa lor. Am avut o elită ai cărei membri se mâncau între ei admirabil, nunumai conservatori cu liberali, dar şi între noi liberalii sau între noi conser-vatorii, cu dizidenţe cu tot, dar când era vorba de anumite lucruri esenţialeale naţiei aceste deosebiri cădeau.

R.H.: Se ştie că ceea ce lipseşte oamenilor politici de astăzi este fieinteligenţa, fie tăria, fie cultura.

D.G.: Sunt o serie de oameni foarte inteligenţi, alţii sunt foarte culţi,câţiva au şi tăria, dar altceva mă surprinde în momentul de faţă, că pe câtera de importantă unirea în 1918 - atunci erau Partidul Naţional dinTransilvania, Partidul Social din Transilvania, naţional-liberalii din regat,ţărăniştii lui Mihalache, ţărăniştii democraţi din Bucovina, ţărăniştii dinBasarabia, conservatorii democraţi, dar când a fost vorba de unire nu maiţineau seama de diferenţele de partid, ori acum oamenii noştri politici secomportă ca şi cum am avea de-a face cu mai multe Românii. Pot să vi leexemplific: o soluţie creştin-democrată, vreo două soluţii social-democrate,acum a apărut o soluţie liberală şi încă una de dreapta. Fără să mai vorbimde cei care se bat cu pumnul în piept că şi ei vor face dreptate, adică un sis-tem dictatorial şi justiţiar, între ghilimele, fiindcă în realitate nu e nimicjustiţiar în ceea ce spun ei.

R.H.: Domnule profesor, să mai rămânem puţin în 1918 şi am să văîntreb dacă statelor europene nu le-a fost frică de o Românie Mare.

D.G.: România Mare, ca teritoriu, era un stat mediu în conceptul stateloreuropene. Nu le-a fost frică. Momentul era unic. Erau Franţa şi Anglia, careaveau forţe militare însemnate, Germania era la pământ, Rusia se dezinte-grase, dubla monarhie de asemenea, încât în realitate ordinea te-ritorială dela Versailles şi cu tratatele care au urmat aveau ca garanţie forţa militarăfranceză şi în parte cea britanică, pentru că americanii s-au retras dupăaceea. Şi atunci România, sigur, ca potenţial uman, era importantă cu 18milioane de locuitori, în 1930, putea să mobilizeze o armată mare, dar caforţă ofensivă rămânea totuşi o armată de apărare, care nu constituia oprimejdie militară, iar pe plan economic era integrată în Europa. Leul era


erjeu

151

convertibil, exportam grâne, petrol, făceam parte dintr-un întreg circuiteuropean normal, de aceea nu inspiram frică, dar inspiram resentimente şiîn Ungaria şi în Bulgaria, iar sovietele, eliberatorii noştri din 1944, n-aufăcut niciodată nici un secret din intenţia lor de a revendica Basarabia. Potsă vă spun şi o amintire personală din 1941. Până în octombrie noi credeamcă se termină cu puterea militară sovietică. Eram un băiat de 13 ani şiurmăream pe hartă aproape cu disperare înaintarea lor. Pentru cei mai mulţidintre români alianţa cu Reich-ul nu a însemnat alianţa cu nazismul, aînsemnat alianţa cu o forţă militară care putea să rezolve ameninţarea din-spre răsărit. Pe urmă situaţia s-a întors aşa cum ştim. S-au adus nişte ma-nuale şcolare de la Odessa, în româneşte, cu litere chirilice. Harta Europeidin 1938 era acolo, recunoşteam Finlanda, Estonia, Letonia, chiar şi graniţacu Polonia, singurul teritoriu care era tras cu linii oblice era Basarabia. Aşacă de aici resentimentele. România era înconjurată din trei părţi, de Rusia,de Ungaria şi de Bulgaria, fiecare având revendicări teritoriale.

R.H.: Domnule profesor, există o diferenţă între mentalitatea românilordin Transilvania şi cea a românilor din vechiul regat? Cum s-a manifestat eadupă Unire?

D.G.: Sigur că a existat o diferenţă, fiindcă pe de o parte ei cunoscuserăaceastă îngrădire şi oprimare naţională şi culturală şi ca atare ei nu erau înstatul lor, erau în statul austro-ungar. Pe de altă parte ei sunt mai disciplinaţi,muncesc cu mai multă metodă faţă de regăţeni, în special faţă de noi, cei dinMuntenia, care suntem foarte ingenioşi, dar mai puţin dispuşi să muncimsistematic şi ordonat în fiecare zi. Aceste diferenţe continuă să fie şi azi,însă eu vreau să vă evoc ceva, tot o amintire personală. Eram în 1940, cu7-8 zile înainte de ultimatumul sovietic, habar n-aveam, eram împreună cutata, care era demnitar şi cu mama la o rezervaţie de pescuit de pe dome-niile regale, la Bistriţa Năsăud. Mai erau cu noi părintele Agârbiceanu, cuŞtefan Boeriu, fruntaş ardelean şi Bibi Popescu, care era administratoruldomeniilor coroanei. Era linişte, pace, 19 iunie, şi, deodată, la radio seanunţă că guvernul francez a cerut armistiţiu şi atunci Ştefan Boeriu seridică şi spune: „Capitulare! Capitulare!“ şi apoi se uită la noi şi zice „în raisau în iad cu toţi împreună“ ceea ce înseamnă că după 22 de ani de la Unireaceastă sudură se făcuse, diferenţele de caracter şi de comportamentrămânând, dar sunt benefice, este foarte bine că este aşa.

R.H.: Şi totuşi, în ultimile săptămâni a luat o amploare, puţin nejustifi-cată, o anumită scrisoare şi un anumit personaj din Transilvania care s-afăcut remarcat prin acea sintagmă „m-am săturat de România“. Nu credeţică ar putea deveni periculoasă exacerbarea acestei idei că există diferenţe

Printre rânduriRa

du H

erje

u

152

majore între românii din Ardeal şi cei din restul României?D.G.: Depinde cum se simte fiecare. Eu mă simt peste tot acasă. Sigur

că exacerbarea acestei diferenţe poate să devină, pe un fond generalizat desărăcie şi de frustrare a populaţiei, dacă nu periculoasă, în orice caz stân-jenitoare şi creatoare de multe dificultăţi. Aici este şi rolul dumneavoastră,al nostru, al tuturora, să nu începem să facem o adevărată panoramă din-tr-un om care s-a săturat, nevrozat sau mai ştiu eu în ce stare se află. Eu credcă soluţia ar fi descentralizarea administrativă, să-i dau voie fiecărui judeţsă aibă venituri, să se gospodărească şi cei care sunt harnici să trăiască bineiar ceilalţi, scuzaţi... de data asta fiecare trebuie să se îngrijească de sine ...Abia atunci se va crea o emulaţie şi o diferenţiere şi cei care vor rămâne înurmă nu au decât să caşte ochii şi să facă şi ei ce trebuie.

R.H.: Domnule profesor, acum, la 80 de ani de la Unire, după cumspuneaţi şi dumneavoastră, noi suntem nişte pigmei şi România este opalidă umbră a ceea ce a fost în 1918, cel puţin ca teritoriu şi ca loc înEuropa. Ce speranţă mai avem să redevenim măcar la statutul pe care îlaveam în 1918?

D.G.: E greu de prezis. Speranţele depind de ceea ce facem noi în urmă-toarele luni sau în următorul an, fiindcă eu trăiam în iluzia, până acum vreodouă zile, că după ce vom ajunge în fundul groapei, o să ajungem ca înBulgaria şi după aceea începem să urcăm, pentru că acum Bulgaria urcă. Undomn, un coleg, un politolog îmi spună că mai există o ipoteză, aceea de arămâne în starea de subdezvoltare, la demisol. Există două speranţe: una,că, totuşi, un nucleu de oameni politici îşi va da seama că ne prăbuşim şi valua măsurile care trebuie şi alta, eu, fiind un incorigibil optimist, cred că seva ivi un nucleu de tineri care împreună cu unii din „artileria grea“ care sun-tem la vârsta a treia să spună categoric că aşa nu mai merge şi să provoaceacea stare de spirit în opinia publică care să oblige la măsurile radicale. Estefoarte greu, dar nu imposibil, şi aici.

R.H.: A mai existat vreun moment în istorie în care s-a produs o re-voluţie „nesângeroasă“ datorită generaţiei tinere care a reuşit să schimbedestinul unei ţări?

D.G.: Da, mă gândesc la propria noastră istorie. Revoluţia de la 1848 afost clar opera tinerilor care studiaseră în străinătate. Au făcut Unirea, apoi,devenind maturi, au făcut indepedenţa. Deci există. Apoi mai există şimomentul 1916 când şi tinerii şi cei mai în vârstă spuneau că trebuie săintrăm în conflagraţie pentru atingerea idealului nostru naţional. Este ade-vărat că situaţiile erau inegale pentru că tinerii au plătit cu viaţa dar a fost oconjugare a eforturilor chiar dacă cei mai în vârstă nu mai erau pe front.


erjeu

153

R.H.: Domnule profesor, de ce în România, de 1 Decembrie, nu serespiră aerul acela de sărbătoare care se respiră în celelalte ţări de ziuanaţională?

D.G.: Aici sunt două aspecte. Unul este acest sentiment naţional. Eu i-am observat pe americani, pe care-i cunosc mai bine de când cu circulaţiamea între cele două ţări. Americanul îşi scoate steagul naţional şi-l puneîntr-un suport în curtea lui şi-l ţine o zi întreagă. Noi dacă scoatem steagulnaţional suntem acuzaţi de naţionalism. Acest sentiment de apartenenţă lanaţiunea română este destul de slab. Cînd aud „Deşteaptă-te române“, chiarşi acum eu am pielea de găină, nu ştiu dacă oamenii sunt la fel azi. Al doileaeste că politicienii sunt aşa de înverşunaţi unii împotriva celorlalţi încât săr-bătoresc pe felii, dar trebuie un minimum de solidaritate naţională pentru cănu este vorba de interesele mele politice, este vorba totuşi de o zi simbol.

R.H.: Oare o vină în această slăbire a sentimentului de apartenenţă lanaţiunea română nu o are şi demitizarea istoriei, foarte acută în ultimii ani,în care după o exagerare a momentelor şi figurilor glorioase a urmat o mi-nimalizare, după părerea mea, gravă, a istoriei?

D.G.: Este bună întrebarea. Demitizarea istoriei trebuia să vină, erainevitabilă. Când începi cu tobele cele mari, să spui că acum 2050 de ani afost statul centralizat şi unitar al lui Burebista şi „dă-i şi trage“ cu tot felulde formule, acestea trebuiau să dispară, mai ales din manuale. Pe de altăparte este vorba de măsură, nu poţi să distrugi şi să nu-i laşi unui neamnimic. Mihai Viteazul a făcut acea unitate, pentru 10 luni; el nu s-a gânditla statul unitar naţional, el s-a gândit la considerente geo-politice şi militare.Timp de 200 de ani, veacurile XVII - XVIII nu s-a vorbit nimic de MihaiViteazul dar, după aceea, în momentul când noi am început să avem conşti-inţa unei naţiuni indiferent de hotare, aveam nevoie de un simbol. Adică, peMihai Viteazul, care este şi rămâne un simbol real, nu pot să-l transformeîntr-un condotier. Expresia nu-mi aparţine mie, aparţine unui istoric. Nupoţi să distrugi totul, ori se merge cu demitizarea mult prea departe. Aicieste o chestie de răspundere a fiecărui istoric. Bunul simţ şi măsura trebuiesă le ai şi în cercetarea istoriei, indiferent de documente, nu numai în cele-lalte lucruri .

R.H.: Vă întreb pentru că aţi vorbit de America... Fiind acolo în ianua-rie, la obişnuitul discurs despre starea naţiunii, tot scenariul acelui specta-col, pentru că este un spectacol mediatic în primul rând, avea elemente deistorie antică. Americanii, care nu au această istorie şi pe care şi-au creat-odin istoria lor de 200 de ani, în orice şcoală vezi toţi preşedinţii americanipe perete, copii învaţă Declaraţia de Independenţă pe dinafară, sunt duşi în

Printre rânduriRa

du H

erje

u

154

muzee... Şi n-au 2000 de ani ca noi în spate. Iar noi parcă, în ultimii ani, cuînverşunare vrem să acoperim totul. Mă gândesc la tinerii care după ce cănu-şi găsesc modele în ziua de astăzi nu-şi mai găsesc nici în cea de ieripentru că nu mai ştiu istorie, nu mai ştiu ce să creadă, dacă Mihai Viteazula fost un erou sau un condotier.

D.G.: Americanii îl au pe George Washington, părintele independenţeiamericane chiar şi pe biletul de un dolar. Mai au şi acel faimos munte cupatru portrete săpate în piatră. Sigur că lucrurile trebuie regândite şi refă-cute. Trebuie să ai manuale competitive între mai multe edituri şi care sădea istoriei româneşti locul care i se cuvine într-un cadru general. Aveautendinţa să vadă numai partea negativă. Sunt total contra acestei păreri, nicisă nu exagerezi cu partea pozitivă dar s-au făcut o grămadă de lucruri, nuştim să ne prezentăm în străinătate, nu ştim să vorbim pe limba lor, aici estedificultatea cea mare. Eu sunt optimist. Eu cred că vine şi momentul săspunem tinerilor că există o motivaţie ca să poţi să stai şi să te baţi aici,fiindcă, deocamdată cei buni pleacă.

R.H.: Dar poate că dacă ar avea şi o altă viziune asupra istorieiRomâniei ar fi altfel, poate că ar fi un pic mai mândri că au fost generaţiicare au rămas în România şi au luptat pentru ea, deşi puteau să plece. Amputernica senzaţie că tinerii au tendinţa de a se disocia de România şi deromânitate, de românesc şi încercăm acum să copiem orice nu este româ-nesc. Sigur, exista şi înainte de 1989 ideea că ce este românesc este prost,se strică repede, dar nu ca simbol naţional. Ceea ce spuneţi dumneavoastrăcu drapelul în faţa casei, eu nu am văzut nici un român să-şi scoată drapelulîn faţa casei.

D.G.: Şi dacă îl pui, te acuză de naţionalism, pe când americanul arefiecare drapelul lui.

R.H.: Şi mai ales dacă ţineţi minte povestea cu drapelul de pe Arcul deTriumf. Dacă nu era acea campanie de presă probabil că şi acum sedepuneau coroanele de flori lângă un Arc de Triumf cu un drapel zdrenţuit.Apropo de Arcul de Triumf! Credeţi că festivismul autorităţilor, mai ales celdin acest an, va da aer de sărbătoare?

D.G.: Nu, şi să vă spun şi de ce! În primul rând nu aş fi făcut paradă mil-itară în faţa palatului care a fost ridicat cu suferinţa unei naţiuni întregi decătre fostul regim pentru nimic în lume. Acestui palat i-aş fi dat cu totul altăîntrebuinţare, nu l-aş fi consacrat nici ca Parlament, cu atât mai puţin ca locde defilare. Festivismul nu poate să înlocuiască simţirea, trebuie să înceapădin sufletul omului, iar sufletul nu-l putem atinge decât prin mass-media şiprin câteva lucrări şi manuale unde oamenii să citească şi altceva decât că


erjeu

155

suntem o naţie asediată, să nu mai avem complexul de inferioritate pe carevechiul regim l-a dezvoltat până la exasperare.

R.H.: Credeţi că acest festivism este specific poporului român? Noifacem din orice moment un eveniment cu surle şi trâmbiţe. Mă refer la fap-tul că în ultimii nouă ani, noi avem mai multe seminarii, colocvii, şedinţesolemne şi aşa mai departe ...

D.G.: Aici separăm planul individual de cel colectiv. Românul are ocapacitate extraordinară de a se detaşa atunci când îi este mai greu. În toam-na lui 1943, când ruşii se apropiau de hotare, Rădulescu Motru era laButoieşti în Severin şi povestea cum n-a auzit el decât de nunţi, cumetrii, debotezuri ca şi cum nu era primejdie asupra noastră. Dar într-un fel asta nueste rău pe plan individual, dar în plan colectiv, festivismul este pentru a neascunde după paravan.

R.H.: Domnule Giurescu, sunteţi un istoric extrem de apreciat dar şidestul de contestat de colegii dumneavoastră.

D.G.: Să fie sănătoşi! R.H.: De ce? D.G.: Nu ştiu! R.H.: Nu de ce să fie sănătoşi ci de ce sunteţi contestat?D.G.: Dacă-i spui omului câteodată un adevăr, sigur că nu-i place, iar pe

de altă parte am încercat să-mi regândesc nu numai propria mea viaţă, ci şipropria mea meserie. Am avut curajul să spun şi studenţilor mei să citeascădintr-o lucrare a mea doar o parte, iar partea cealaltă s-o taie, pentru căapăruse înainte de 1989. Şi ca să apară partea întâi, care credeam că merită,am fost nevoit să public şi ceva STAS şi am făcut-o conştient. Principaluleste să fii împăcat cu tine însuţi, pe de o parte, iar pe de altă parte să fiiîmpăcat cu regulile meseriei. Abia de nouă ani am prilejul să-mi fac mese-ria cum ştiu eu mai bine, iar dacă n-o fac nici acum şi ţin seama de părerilealtora mă las păgubaş.

R.H.: Domnule profesor, aţi urmat istoria sub influenţa tatălui dum-neavoastră?

D.G.: Ce bine că m-aţi întrebat pentru că mi-aţi amintit de altceva. Pe la14-15 ani am vrut să fac medicina, iar tata nu mi-a spus nimic. Dar pe la 16ani i-am spus că vreau să fac istoria, dar tot nu mi-a zis nimic. Abia în 1977mi-a spus cât de bucuros a fost el atunci când m-am hotărât să fac istoria.Este adevărat, mi-a plăcut şi dacă ar fi să încep viaţa din nou, tot asta aşface.

R.H.: A fost greu să fiţi istoric cu un tată renumit?D.G.: Nu-i uşor, pentru că, involuntar, oamenii fac comparaţia între tine

Printre rânduriRa

du H

erje

u

156

şi părintele tău şi dacă mai ai şi un bunic care a însemnat ceva în istori-ografie, atunci fac comparaţia cu două generaţii, iar colegii, când eram stu-dent în anul trei de facultate, mă întrebau dacă nu ştiu cam din ce parte acursului ar putea să fie subiectul, deoarece tata era şi profesorul meu. Tot dela el am învăţat şi meserie.

R.H.: Domnule profesor, aţi scris împreună cu tatăl dumneavoastră isto-rie pentru tineret. Ce are special istoria pentru tineret?

D.G.: Trebuie mai întâi să mergi la esenţial. Istoria pentru tineret aredouă părţi: partea până în 1939 pe care am recitit-o şi cu mici ajustări esteadevărată şi astăzi şi partea de după 1939 care trebuie rescrisă complet.

R.H.: O veţi rescrie?D.G.: Nu ştiu dacă mai am timp. Sigur că aş vrea, dar acum au apărut şi

„Istoria Sinceră“ a lui Constantiniu şi Istoria României făcută de un colec-tiv de la Cluj şi de la Bucureşti şi cu participarea a doi istorici, american şibritanic. Avem destule manuale de istorie a românilor. Apoi trebuie să inte-grezi această istorie într-un cadru european dar nu într-un mod mecanic cisă arăţi dimensiunile reale româneşti într-un cadru general.

R.H.: De ce aţi plecat în 1988 în SUA ca azilant politic? D.G.: Pentru că nu mai aveam speranţă. Eu am fost membru de partid şi

am crezut că pot să fac vreo ispravă, să influenţez măcar în meseria mea. N-am reuşit. Apoi a început dărâmarea oraşelor şi satelor. Am făcut me-morii,am luat atitudine în public şi mi-am dat seama că nu se întâmplă nimic şi,apoi, mai aveam doi copii care nu mai vroiau să trăiască aceeaşi viaţă. Dacăîn 1988 ne cunoşteam şi mi-aţi fi spus că peste doi ani se va schimba aş fispus că este imposibil. Când a venit schimbarea am simţit că trebuie să măîntorc la meserie, a fost mai tare decât mine.

R.H.: Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat dumnea-voastră, ca istoric, din istorie?

D.G.: Asta este o întrebare de 105 puncte. Da, cel mai important lucrueste dacă poţi să fii capabil să respecţi adevărul aşa cum reiese din docu-mente şi să-l spui mai ales când nu-ţi convine, fără exagerări, să cauţi săexplici lucrurile aşa cum au fost. Este foarte greu de făcut fiindcă ori ai opţi-uni politice ori te laşi purtat de emoţii.

R.H.: Domnule Giurescu, vă mulţumesc...D.G.: Şi eu vă mulţumesc că mi-aţi dat prilejul să mai spun câteva

lucruri care-mi trec prin minte şi prin suflet.

- interviul a fost realizat în 1998 -


erjeu

157


erjeu

159

Dan GrigorePianist

S-a născut la 6 august 1943, la Bucureşti.Începe să cânte la pian de la 3 ani. De la 12 ani studiază

cu Mihail Jora. Între 1962 şi 1964 studiază la ConservatorulRimsky-Korsakov din Leningrad. În 1969 primeşte bursaHerder şi studiază un an la Viena.

Din 1966 a început prietenia sa cu Cella Delavrancea.În 1979 devine solist al Filarmonicii George Enescu. A

concertat în multe ţări ale lumii, entuziasmând de fiecaredată publicul şi criticii. Repertoriul său este foarte vast şiacoperă întreaga scală de stiluri.

După 1989 îşi reia cariera universitară la Academia deMuzică. În 1990 este numit director al Filarmonicii GeorgeEnescu dar demisionează în acelaşi an, în semn de protestfaţă de politica noii puteri de la Bucureşti.

Este membru fondator al Alianţei Civice.

Radu Herjeu: Domnule Dan Grigore, la ce vă gândiţi atunci când inter-pretaţi o piesă la pian?

Dan Grigore: Astea sunt secretele meseriei. Mă gândesc la foartemulte. Personalitatea celui care pledează cauza muzicii într-un asemeneamoment trebuie să se împartă în mai multe paliere de activitate. Unul din-tre ele este cel strict tehnic, care trebuie să fie suportul expresiei muzicalepe care vrei s-o comunici şi celelalte sunt suprapuse pe acesta şi spun astaîntr-un fel încercând să analizez ceea ce este foarte viu şi nu cred că poatefi cuantificat şi bine delimitat. Dacă spun că sunt câteva paliere carefuncţionează, ele funcţionează împreună, într-o unitate organică şi poatedoar munca laborioasă de antrenare şi de formare a acestui tip special deadaptare a unui om, cu sensibilitatea lui, cu gândurile şi cu ideile lui, la uninstrument de produs sunete, trebuie să creeze în conştiinţa ascultătoruluiun anumit tip de imagini. Acest proces laborios, repet, este secret în mareparte.

R.H.: Credeţi că aceste imagini care se nasc în mintea ascultătoruluisunt legate de interpret sau de piesa muzicală?

D.G.: Eu doresc ca, în măsura cea mai mare, ele să nu fie legate de mine,ci de adevărurile piesei muzicale; nu ştiu dacă şi reuşesc, dar asta este ţintamea. Mi se pare că frumuseţea muzicii nu este decât un atribut al ei, ţelul eieste adevărul. Celibidache spunea foarte frumos: „La o singură conştiinţă,un singur adevăr“. Eu cred că asta este esenţa muzicii.

R.H.: Când ascultaţi muzică încercaţi să fiţi pianistul Dan Grigore sauascultătorul Dan Grigore?

D.G.: Încerc să fiu ascultătorul, dar nu ştiu dacă reuşesc să fiu acelascultător standard. Sunt foarte cârcotaş, am un spirit critic foarte dezvoltat,l-am dezvoltat pe propria-mi piele, şi atunci el funcţionează necruţător şiuneori mă împiedică să am plăcerile obişnuite la care spectatorul de tipstandard are acces şi pe care îl invidiez de multe ori. Eu nu pot să fiu atâtde lesne făcut fericit de expresia muzicală, sunt mult mai exigent şi multmai pretenţios. Încerc uneori să las la o parte această ştachetă, dar ea nu semai desprinde de mine; de fapt, aş putea să rezum activitatea asta de a încer-ca să formezi în tine un cuplu inseparabil cu instrumentul prin intermediulcăruia faci muzică: jumătate din viaţă căutăm să ne adaptăm la acest instru-ment sau să ni-l apropiem şi cealaltă jumătate rămânem robii lui şi nu nemai putem desprinde de tirania acestei legături.

R.H.: Să înţeleg că atunci când ascultaţi muzică, la dumneavoastră nuîntotdeauna se nasc imagini?

D.G.: Pot să spun că întotdeauna se nasc imagini, dar eu nu sunt mai


erjeu

161

niciodată spectatorul lor. Încerc să creez cadrul în care spectatorul să-şi facăpropriile imagini, să poată decoda în libertate toate relaţiile pe care eu le audîn muzică şi, dacă este posibil, şi reliefând dincolo de relaţiile muzicale din-tre sunete şi anumite sensuri şi reprezentări care, de fapt, sunt adevăratamuzică, pentru că muzica nu este doar relaţie dintre sunete; relaţia suneteloreste doar suportul ei.

R.H.: V-a povestit vreodată vreun ascultător de-al dumneavoastră cevedea, ce simţea în momentul când vă asculta?

D.G.: Am avut privilegiul să comunic cu spectatori foarte importanţipentru un asemenea tip de comunicare şi care mi-au întărit, mi-au atestatchiar, anumite impresii ale mele, funcţie de capacitatea, de forţa şi de sen-sibilitatea fiecăruia. De exemplu, maestra mea, doamna Cella Delavrancea,avea uriaşul talent de a codifica o luxurianţă de sensuri şi relaţii absolut for-midabile şi eu am şi spus, odată, la centenarul ei, că, cu o anumită ocazie,când am cântat sonata de Liszt şi când ea se învârtea în jurul pianului, întimp ce eu cântam, trăind-o împreună cu mine, eu am avut sentimentul căea o cânta cu mine şi atunci am crezut că o cântă mai bine decât mine.

R.H.: D-le. Dan Grigore, de obicei la trei ani un copil de-abia învaţăjucăriile mai complexe, dumneavoastră la trei ani descopereaţi pianul. Cumaţi ajuns la acest lucru? Bănuiesc că nu din proprie iniţiativă!

D.G.: În casă exista o pianină, ea devenind jucăria mea principală. Euam învăţat practic să cânt înainte de a învăţa să vorbesc. Primele meleamintiri sunt legate de acestă pianină care se numea „Weber“, era marca eişi avea un mic basorelief din lemn cu emblema capului lui Carl Maria vonWeber, era un instrument destul de îndoielnic ca şi calitate. Pentru mine afost o lume mirifică şi primele amintiri sunt legate strict de enorma bucuriede a mă aşeza, de fapt trebuia să mă caţăr, nu ajungeam la pedale, darputeam să mişc această „pădure“ de butoane care avea fiecare un tip derăspuns şi să combin ceva cu ele…

R.H.: V-aduceţi aminte reacţia părinţilor?D.G.: Sigur, reacţia părinţilor a fost foarte stimulantă pentru mine pen-

tru că în aceste chipuri de joacă se năştea câte o mică improvizaţie şi eraprimită cu mare entuziasm de părinţi şi imediat botezată. De exemplu, dupăo pauză în care nu m-am mai jucat la pian pentru că am avut febră, mi-aducaminte că am cerut să fiu luat din pat şi pus la pian şi am compus un vals îndo major pe care părinţii mei l-au botezat „Dănuţ vals“ şi care a devenitOpus unu în scurta mea carieră de compozitor.

R.H.: În 1951 aţi început să studiaţi pianul în mod organizat. Erau anigrei pentru România, bănuiesc că nu era aşa de uşor, când toată lumea avea

Printre rânduriRa

du H

erje

u

162

alte preocupări, ca o familie să-şi susţină copilul în încercarea de a face artă.D.G.: A fost absolut miraculos. Între două puşcării politice, bunicul meu

mi-a găsit prima profesoară de pian, Eugenia Ionescu, absolventă aConservatorului din Leipzig între cele două războaie, colegă cu Mihail Jora.Doamna Ionescu mi-a dat lecţii gratis, entuziasmată de ceea ce descopereaîn copilul de 8 ani, care a venit la ea ştiind că părinţii mei nu aveau o situ-aţie prea grozavă din punct de vedere material. Tatăl meu era ofiţer de gardăveche şi era ameninţat cu epurarea din armată, dar, probabil datorită unorcalificări ale lui de care noile autorităţi aveau nevoie, a fost păstrat înfuncţie, dar în condiţii materiale din ce în ce mai precare, spre deosebire desituaţia de mai dinainte de război, când el era un ofiţer de elită şi avea o situ-aţie materială foarte bună. Profesoara mea a înţeles acest lucru, deşi eaînsăşi nu se bucura de o situaţie prea bună, şi mi-aduc aminte de glumele pecare le făceau mama şi profesoara mea, mai ales la telefon, din care eufăcusem şi două numere comice, promiţându-şi că vor cumpăra, nu ştiu carealiment pe care ştiau că eu îl agreez, la chenzina următoare. Eu făcusem dinasta o scenetă pe care-o spuneam când veneau oameni din muzică să măasculte şi să vadă ce progrese mai fac pe acest drum.

R.H.: O mare importanţă a avut-o întâlnirea şi apoi relaţia dumnea-voastră cu doamna Cella Delavrancea pe care aţi amintit-o mai devreme.Cum a avut loc această întâlnire şi mai ales cum s-a născut relaţia aceea spe-cială?

D.G.: Culmea este că această întâlnire a avut loc tot cu prilejul acestoraudiţii pe care doamna profesoară Ionescu le organiza la ea acasă. Ea stăteaîn acel cartier: Armenească, Spătarului, Franzelari, M. Eminescu, Toamnei -unul din cartierele vechi şi frumoase ale Bucureştiului, unde stătea de altfelşi Mihail Jora, cu care mai târziu am început lecţii de armonie. Într-una dinserile în care doamna Ionescu a chemat instanţe muzicale importante alepianisticii, printre care Florica Muzicescu, Constanţa Ierbiceanu, SilviaŞerbescu şi alte nume mari, a venit şi doamna Cella şi eu am fost foarteimpresionat de ea pentru că avea un alt fel de a se purta cu mine decât cele-lalte persoane prezente. O parte din ea era egală cu mine, era de vârsta mea,era un miez cald în ea care era copilăresc şi foarte autentic şi mie mi-a plă-cut enorm de mult asta fără să-mi dau bine seama, dar am rămas cu o impre-sie foartă caldă despre ea, iar mai târziu, când am ajuns cam pe la mijloculstudiilor din Conservator, când m-am întors după doi ani de şcoală laLeningrad, actualul Petersburg, şi m-am transferat la Conservatorul dinBucureşti, doamna Cella a devenit profesor consultant, după o serie întreagăde peripeţii. Ea a fost îndepărtată din învăţământ, apoi a fost primită cu chiu


erjeu

163

cu vai la liceul de muzică. Generaţiile noastre au pierdut enorm din ocaziaextraordinară de a fi putut avea contact cu această sursă de cultură muzicală,de enormă experienţă; ea a fost şi o concertistă cu o vastă activitate. Amgăsit nu de mult într-un volum de jurnal al lui Titu Maiorescu nişte impre-sii de la programele ei de recital din tinereţe.

R.H.: Aţi spus că o simţeaţi egala dumneavoastră. Dar dumneavoastrăcum vă simţeaţi lângă doamna Cella Delavrancea?

D.G.: Doamna Cella Delavrancea a fost cea mai tânără prietenă a mea,ca spirit, ca putere de înţelegere şi ca putere de empatie, de a se apropia şide a se pune în situaţia vârstei mele, a căutărilor şi ezitărilor mele.

R.H.: Adolescenţa şi tinereţea dumeavoastră, fiind dedicate unei acti-vităţi mai deosebite, v-au privat totuşi de anumite relaţii care se puteau sta-bili în mod normal cu cei de vârsta dumneavoastră?

D.G.: Da, e adevărat, am fost puţin mai însingurat.R.H.: Când aţi realizat că ceea ce faceţi nu este o activitate ca oricare

alta, ci este ceva deosebit, pe care nu oricine poate să o facă?D.G.: Destul de devreme, întâi prin faptul că puteam să compun mu-

zică, ceea ce era o enormă satisfacţie; am renunţat la ea că eram şi foarteexigent şi cum v-am spus, foarte critic, şi critica o încep cu mine, şi-atuncimi-am dat seama la un moment dat că s-a scris atât de multă muzică bună,că nu pot să încerc eu să fac muzică bună alături de ce s-a scris, şi că s-ascris atât de multă muzică proastă că n-are rost să adaug eu. Şi atunci m-amlăsat de compoziţie, dar bineînţeles că de această vocaţie muzicală şi pianis-tică eram conştient că este un lucru deosebit, că nu este accesibil oricui, maiales că vedeam în jurul meu colegi de breaslă cu mine cărora, deşi eramfoarte entuziasmat în a le comunica experienţele şi reuşitele mele şi chiardin soluţiile mele, constatam cu stupoare că mulţi dintre ei nu dădeauatenţie lucrurilor pe care eu le descopeream şi pe care ţineam să leîmpărtăşesc şi lor; spre amuzamentul meu, peste vreo 15-20 de ani i-amauzit pe unii dintre ei spunând: „Ce spuneai tu acum 15-20 de ani că n-ambăgat bine la cap?“.

R.H.: Am înţeles că debutul a fost la 14 ani. Ce a însemnat pentru uncopil de 14 ani succesul?

D.G.: Întâi, a fost o responsabilitate imensă pentru că eu am debutat într-oconstelaţie de artişti consacraţi, la Sala Dalles care era o sală de concerteimportantă a Bucureştiului din acea vreme. Era o sală specializată în mu-zică de cameră. Am făcut acest pas într-o seară dedicată în întregimemuzicii lui Enescu. Am cântat Enescu, trei părţi dintr-o suită care tocmaifusese găsită în manuscris la Iaşi, în primă audiţie absolută, deci răspun-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

164

derea a fost imensă. Dar succesul care a fost eu l-am înregistrat ca pe unpandant destul de banal şi de neimportant de fapt al lucrurilor pe care le-amtrăit prin această apăsare a responsabilităţii ieşirii pe podium cu acest prilej.

R.H.: Bănuiesc că sentimentul de responsabilitate îl aveţi de fiecaredată când concertaţi?

D.G.: Certamente şi când mi-e cel mai greu atunci sunt şansele să iasăcel mai bine. De obicei, când ies pe scenă într-o dispoziţie mai rutinieră -ceea ce se întâmplă rar - nu iese bine.

R.H.: Realizaţi în acelaşi moment că nu a ieşit bine? D.G.: Da, de obicei. Luciditatea o am de foarte timpuriu. Practic, am

ştiut bine ce nu-mi reuşea, ce trebuia să fac, încă înainte de debut. Îmi aducaminte de o discuţie cu regretatul critic muzical Alfred Hoffman, pe cândaveam 12 ani, şi când el mă întreba ce planuri am şi eu îi spuneam că tre-buie să-mi fac o tehnică impecabilă pentru că nu pot să mă exprim în mu-zică dacă nu am mijloace tehnice, el spunea că nu contează tehnica, cimarea muzică - poate să mă încerce - iar eu îi răspundeam că la marea mu-zică nu am acces dacă nu am mijloacele tehnice necesare; era o dispută deja,era o polemică, dar eu ştiam ce vreau.

R.H.: Şi aţi reuşit?D.G.: Da, în cea mai mare parte am reuşit.R.H.: Care a fost cel mai mare obstacol în dobândirea tehnicii?D.G.: Lenea mea. În acelaşi timp a existat şi un revers al medaliei.

Lenea m-a făcut mult mai activ în găsirea unor soluţii care să diminuezecantitatea de muncă. Nu mi-a plăcut genul de instrumentist stahanovist cares-a purtat în epocă după model sovietic.

R.H.: În general şi acum tinerele talente spun câte ore dedică muncii înfiecare zi fie că este vorba de muzică, de pictură…

D.G.: Eu cred că ăsta este un lucru puţin desuet, să te tot lamentezi sausă te lauzi că munceşti. Înseamnă că asta nu este o plăcere. Eu nu cred înartiştii care spun 80% transpiraţie, 20% inspiraţie - este un clişeu care numă convinge.

R.H.: Deci nu credeţi că se poate ajunge la rezultate asemănătoare cusituaţia inversă, adică 80% ispiraţie şi 20% transpiraţie.

D.G.: Eu cred că această butadă a lui Enescu ascundea de fapt un orgoliuextraordinar; el îşi cerea scuze că era genial.

R.H.: Muzica dumneavoastră sau modul de a da naştere sunetului esteo întâmplare, un talent, geniu sau o misiune?

D.G.: Este o vocaţie care, aşa cum v-am spus, face ca jumătate din viaţăsă te aventurezi într-un labirint al căutării de sine, într-un labirint al formării


erjeu

165

şi dezvoltării unor calităţi pe care simţi că le ai în plus faţă de alţii, deci esteo mare responsabilitate.

R.H.: V-aţi întrebat - de ce dumneavoastră? Oamenii îşi pun asemeneaîntrebări câteodată.

D.G.: Cum să nu, sigur că m-am întrebat!R.H.: Şi n-aţi găsit un răspuns, bănuiesc.D.G.: Sigur că nu. Nu găsesc nici un răspuns. De aceea am şi renunţat

să mă întreb. M-am întrebat pe la 16-18 ani şi m-am lăsat repede păgubaşde răspuns pentru că mi-am dat seama că nu o să-l găsesc niciodată. Aveamtreabă! Dar cu asta nu vreau să spun că am muncit, pentru că ce am făcut eua fost o imensă plăcere. Găsesc că este o şansă enormă pentru mine că amfăcut muzică şi pentru că sunt în muzică. Mă întrebaţi de muzica mea! Eusunt al muzicii, nu muzica este a mea. Eu sunt privilegiat să trăiesc într-ununivers muzical.

R.H.: Să-l părăsim puţin, ne vom întoarce la el. Vreau să intrăm în pro-bleme mai pragmatice - cum ar fi marginalizarea dumneavoastră înainte de'89. Povestiţi-ne; eraţi aşa un pericol încât vi s-a refuzat în ultimii ani chiarşi viza pentru ţările socialiste?

D.G.: Nu cred. N-am fost bine adaptat unor parametri ai acestui tip deviaţă pe care l-am dus noi aici, în sensul că regimul din care am ieşit noi nuagrea oamenii tari pe poziţia lor şi care au curajul opiniei, ci agrea maidegrabă oameni maleabili, oameni care se pot plia şi nici aici n-aş vrea săcredeţi că pun accente patetice pe ceea ce am trăit eu. Nu am fost aşa cumar fi fost favorizant pentru cariera mea nu pentru că am fost eroic, ci pentrucă nu puteam să fac altfel şi nu puteam să fac altfel pentru că ceva din fiinţamea profundă s-ar fi stricat. Eu mi-am apărat de fapt vocaţia, fiind aşa cumsunt eu.

R.H.: Unde se atingeau universul dumenavoastră în care trăiaţi şi uni-versul celălalt? De ce trebuiau neapărat să intre în conflict?

D.G.: Mai întâi a fost concesionarea unor parcele de putere în breaslamuzicală care au încăput pe mâna unor oameni cu anumite interese; câţivaaveau nişte odrasle cu o anumită doză de talent muzical şi-atunci părinţii,profitând de faptul că erau în poziţii privilegiate, au căutat să-şi ajute copiii.Pe unii dintre aceşti copii eu i-am iubit şi le-am spus, atunci când am crezutcă sunt capabili să înţeleagă, am încercat să-i pun în alertă faţă de riscul dea trăi viitoare crize atunci când părinţii nu vor mai fi la putere. Dar n-amreuşit, din păcate. Probabil că această constelaţie de interese a făcut în aşafel să nu fiu chiar favorizat în activitatea mea.

R.H.: Pe coperţile discurilor apărute după înregistrările din '87 există

Printre rânduriRa

du H

erje

u

166

multe elogii la adresa dumneavoastră. În '90, când am cumpărat euCeaikovki, apăruseră în acea perioadă vestitele discuri ceheşti şi nu mă potdeclara un expert, chiar nu am pretenţia că pot să fac diferenţa dintre o ver-siune şi alta, ţin minte că vânzătoarea mi-a spus să-l iau pe cel românesc căeste mult mai bun, evident cel românesc fiind în interpretarea dumneavoas-tră şi de atunci n-am să ascund faptul că am avut doi interpreţi preferaţi,dumneavoastră şi domnul Valentin Gheorghiu. V-aţi gândit în acea perioadăsă părăsiţi România?

D.G.: Am să fac o mică paranteză, unele din elogiile care au apărut înaceste prezentări sunt recoltate, dacă pot spune aşa, chiar cu prilejul primeiieşiri în străinătate ca înlocuitor al lui Valentin Gheorghiu. Şansa mea a fostca el, din păcate, să fie bolnav într-o anumită perioadă şi atunci Agenţia deStat pentru Impresariat a fost forţată să se gândească la mine, nu de dragulmeu ci pentru că organizatorul german al turneului cerea ca înlocuitorul săfie acceptat, dar cu aceleaşi piese. Şi singurul care putea să cânte aceleaşipiese pe care le făcea şi Valentin Gheorghiu eram eu. Şi atunci au apărut laprimele concerte din Austria titluri mari: „Triumf pentru înlocuitor“.

R.H.: V-aţi gândit atunci sau mai târziu să părăsiţi România?D.G.: De fiecare dată când plecam mă gândeam la acest lucru, vă spun

foarte sincer, dar tot de fiecare dată mă întorceam pentru că ştiam că nu potsă rezist departe. Eram conştient că departe de ţară n-aş putea nici să cânt,nici să trăiesc. Aşa cum era în ţară, cu toate riscurile pe care le aveam, une-ori mă întrebam dacă viaţa pe care o duc eu este o viaţă de pianist, poate căde fapt nu am o vocaţie de pianist, poate că eu îmi asum o experienţă descriitor pentru că e limpede că eu nu duceam o viaţă de pianist. A merge laBotoşani şi a te băga sub pian ca să scoţi gunoaiele din el, a încerca săacordezi tu unde nu existau acordeori, a te lupta ca să păstrezi stachetaaproape de adevărul muzicii într-o epocă în care puţini oameni aveau pre-ocupări pentru aşa ceva. Şi de aici toate întrebările pe care mi le puneam -nu mi se părea că este o existenţă tipică de pianist. Şi-acum nu sunt convinscă eu îmi asum un destin de pianist, cred că îmi asum un destin de muzi-cant, într-adevăr de om care vrea să ştie, vrea să-nveţe, care iubeşte comu-nicarea, are nevoie de lume, are nevoie de răspuns din partea celorlalţi.

R.H.: Vi se întâmplă să comunicaţi mai greu în afara muzicii?D.G.: Nu, în general comunic bine cu lumea, cu oamenii cu care intru în

contact.R.H.: După 1989, după câte mi-aţi spus până acum, era absolut normală

intrarea dumneavoastră pe scena politicăD.G.: După atâta anormalitate sigur că era normal.


erjeu

167

R.H.: Nu aţi intrat în linia întâi a politicii, cum, de altfel, mulţi intelec-tuali nu au făcut-o. Dacă tot aţi dorit să schimbaţi de ce n-aţi intrat „labătaie“?

D.G.: Eu, iniţial, am intrat în linia întâi, atât în Alinaţa Civică şi mai apoiîn P.A.C., dar deosebirile de vederi şi mentalitate dintre mine şi oameniicare erau în linia întâi au făcut să se producă nişte rupturi între noi. Îmi parerău că eu am avut dreptate, eu şi cu încă câţiva dintre prietenii mei care ne-am deprins din P.A.C. atunci şi apoi am făcut joncţiune cu PL '93 - grupulcivic-liberal - într-o perioadă în care PL'93 îşi asumase cu entuziasm un pro-ces de unificare liberală pe care îl clamase ca foarte consecvent şi persever-ent, dar care s-a dovedit a nu fi fost aşa…şi-atunci ne-am despărţit, mai alesîn momentul când PL '93 s-a rupt de Convenţie şi noi am socotit că nu e binesă facă asta. Încă o dată îmi pare rău că am avut dreptate, dar asta a fost săfie. Aventura mea politică asta a fost.

R.H.: Dar de ce nu aţi apărut pe listele Convenţiei, în toamnă?D.G.: Mi s-a făcut propunerea, dar nu din partea Convenţiei, mi s-a făcut

propunerea din partea unui partid care acum este în coaliţie, dar eu amsocotit că nu era cinstit, deoarece partidul care mi-a făcut propunerea sedeclarase republican, ori eu sunt un foarte cunoscut monarhist.

R.H.: De ce sunteţi monarhist, domnule Dan Grigore?D.G.: Pentru că sunt legitimist, domnule Herjeu, îmi place adevărul şi

găsesc că sunt două variante aici, pentru mine bineînţeles este doar una. Încazul în care aş fi ateu, evident că aş fi convins că nu am decât o singurăviaţă, atunci de ce să mint? Iar dacă crezi atunci intervin alte reguli, alteinstanţe şi alte principii care mai abitir decât în cazul anterior, impun să numinţim.

R.H.: Aţi fi monarhist, indiferent de persoana care ar putea reveni la unmoment dat pe tronul României?

D.G.: Sigur că nu mi-e indiferent, sunt monarhist şi regalist pentru că evorba de persoana regelui Mihai, asta este evident. Însă din punct de vedereal instituţiei democratice care este monarhia constituţională, vă aducaminte, retoric, pentru că ştiţi poate mai puţin decât mine, că a fost mai uşorsă se suspende un monarh în momentul în care un parlament a socotit căîncălcase nişte cutume, nişte reguli foarte stricte de comportament politic şide comportament statal, instituţional şi uman ca model al unei naţii, în timpce în republică lucrurile astea se petrec cu mai multe costuri, cum se ziceacum, şi sociale şi umane. Pe lângă legitimism ar fi şi o doză de pragma-tism. În accepţia mea socot că aceasta este o instituţie care e mai productivăpentru ceea ce înseamnă România adevărată.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

168

R.H.: Spuneaţi mai demult că iubiţi foarte mult activitatea didactică.Credeţi că puteţi transmiteţi talent odată cu informaţia?

D.G.: Nu, este ceva mult mai important decât asta. Este clar că talentulnu se poate transmite, dar principiile moştenite din bătrâni ale acestui tip depedagogie, care se practică din antichitate şi care este esenţial, spun că nupoţi crea decât ceea ce este în om. Îl ajuţi să developeze ceea ce este în el.Eu asta încerc să fac pe baza unei experienţe, a unui şir de eşecuri asumateşi într-un mod cum am avut eu modelele mele de maeştri de care v-am vor-bit, de doamna Ionescu, de maestrul Jora şi de doamna Cella Delavranceala care pot să-l adaug pe Celibidache, pentru că şi el mi-a fost maestru, deşide la distanţă. Şi asta este un miracol al vieţii, că am putut să-l cunosc după'90 şi să-i spun cât am învăţat de la el, chiar să cânt cu el, şi el chiar să-şidea seama că eu am învăţat de la el şi să mă recunoască ca făcând parte dinstirpea lui muzicală. Pe mine mă fericeşte în această activitate posibilitateade a sădi valori în discipolii mei, atunci când îi găsesc. Am mulţi elevi, darnu toţi îmi sunt discipoli. Posibilitatea de a găsi terenul în care să sădescvalori mi se pare una dintre cele mai miraculoase întâmplări care pot avealoc în viaţa unui om.

R.H.: Nu credeţi că aceasta este una din problemele României de azi?Nu că nu mai există teren, ci că nu mai există cei care să sădească acestevalori sau care nu mai ştiu s-o facă?

D.G.: Sau că este o falie între cei care ştiu şi cei care trebuie săprimească. În orice caz eu sunt foarte fericit că în '90 sau '91, am fost cerutde studenţii de la Conservator ca să-mi reiau activitatea acolo. Eu nu maieram agreat din '79, de când m-am angajat la Filarmonică, cu toate că amvrut să rămân şi la Conservator măcar cu ore, deşi erau prost plătite, am vrutde dragul studenţilor, dar nu s-a acceptat această soluţie; s-a spus că nu seacceptă cumulul, deşi în jurul meu se practica un cumul pe faţă. Pot să spuncă mi-a lipsit foarte mult şi când m-am dus la prima reluare de contact custudenţii, după '90, am fost extraordinar de emoţionat, am avut un trac cumn-am avut la cele mai grele concerte din viaţa mea.

R.H.: Bănuiesc că şi satisfacţiile sunt pe măsură.D.G.: Am avut mari satisfacţii, dar şi mari dureri. Am avut satisfacţia de

a-l ghida o bucată de vreme, cu nişte succese extraordinare, pe TudorDumitrescu - care din nenorocire a dispărut - apoi am avut elevi buni, ca deexemplu Andrei Vieru, care este acum la Paris, cu care am făcut un disc întoamna trecută şi cu care vreau să fac un recital la două piane, în stagiuneacare vine, la Radio, reluând un ciclu, poate aţi auzit de el în anii '80, care sechema „Dialogul generaţiilor“.


erjeu

169

Printre rânduriRa

du H

erje

u

170

R.H.: Acum câteva săptămâni, Gheorghe Zamfir spunea că naiul esteinstrumentul cu I mare. Ce este pianul pentru dumneavoastră domnule DanGrigore?

D.G.: Pianul este un mare mister şi am să vă spun cum văd eu pianul.Este un instrument aparent mecanic în care sunetul se produce prin lovire,sonoritatea lui are o amplitudine şi apoi se stinge, sunetul moare, dar în ace-laşi timp pianul se comportă ca un instrument care răspunde la orice ne-bunie şi la orice utopie îşi permite muzicantul care cântă la el. Miracolulacesta se întâmplă cu marii artişti, cu marii pianişti. Când ascultaţi un disccu Lipatti, vă daţi imediat seama că pianul nu mai este instrumentulmecanic care era şi, în acelaşi timp, dacă mergeţi în sala de concert şi ascul-taţi un pianist foarte virtuos, dar care nu are acea nebunie de a cere pianu-lui ceea ce în mod obişnuit el nu are în dotare, ca să zic aşa, pentru că el arelimite mecanice. Pianul este un instrument care răspunde incredibil, care sepoate depăşi răspunzând unei utopii care există în mintea, în sufletul şi înconştiinţa muzicantului care cântă.

R.H.: Vă mulţumesc… şi nu-mi rămâne decât să vă doresc câţi maimulţi discipoli.

D.G.: Vă mulţumesc!



erjeu

171

Adrian IorgulescuCompozitor

S-a născut la 6 iulie 1951, la Bucureşti.În 1974 a absolvit Academia de Muzică din Bucureşti, secţia

Compoziţie. Din 1990 este Doctor în Muzicologie şi EsteticăMuzicală.

Profesor la Academia de Muzică. Preşedinte al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din

România.A primit premiul Lipatti în 1971, premiul Academiei Române

în 1983 şi premiul de compoziţie la Louisville (SUA) în 1992. În 1996 a fost ales deputat de Bucureşti din partea

Alternativei României, pe listele Convenţiei Democratice.Este copreşedinte al Uniunii Forţelor de Dreapta.

Radu Herjeu: Domnule Iorgulescu, de unde vine muzica?Adrian Iorgulescu: Întrebare grea… muzica vine din noi. Platon

spunea că muzica vine din afara noastră iar Pitagora spunea că muzica estea universului. Chiar şi ştiinţific se poate demonstra acest lucru pentru căfiecare corp care străbate o orbită emite un sunet. Astronomii ascultăaceastă muzică a sferelor şi probabil că omul primitiv a început prin a auziîntâi muzica sferelor, după aceea a început să-şi creeze în propriul săuunivers muzica pentru sine şi aşa s-au născut compozitorii.

R.H.: Un compozitor este un geniu?A.I.: Unii sunt… este adevărat că foarte puţini. Nu pot să cred că în isto-

ria muzicii aş putea vorbi despre mai mult de 5-6 genii, dar ele există şi…geniu înseamnă mai mult decât supradotare.

R.H.: Şi atunci ceilalţi ce sunt, nişte tehnicieni?A.I.: Talente. Aş zice că există 3 straturi: omul cu însuşiri comune,

există talentul care are o dotare superioară acestuia şi geniul care este multmai mult decât este talentul.

R.H.: Un om din afară cum poate vedea diferenţa dintre un geniu şi unom cu talent?

A.I.: În primul rând este poate mai nonconformist, geniul nu se con-formează unor maniere, el face maniere, determină direcţii, stiluri, el estedeschizător de şcoală, are viziune, reprezintă cele mai nobile, cele mai sub-stanţiale idei şi idealuri ale unei generaţii, el este dincolo de timpul său. Iatătot atâtea argumente care deosebesc geniul de talentul comun. Dar pentru căm-aţi întrebat ce este muzica, am să vă dau o foarte frumoasă definiţie spusăde Platon, aceea că „muzica este arta cu materialul cel mai imaterial“

R.H.: Mediul în care trăieşti are influenţă asupra compoziţiei?A.I.: Evident că da, mă gândesc la celelalte familii de compozitori. Toţi

aceştia s-au născut într-un mediu muzical şi evident au avut şi gena pentrucă şi aceasta se transmite.

R.H.: Dumneavoastră de la cine aţi moştenit-o?A.I.: E greu de spus… mama mea a cântat la pian dar probabil ar trebui

căutată în zona strămoşilor mei. Eu nu consider că am avut un talentdeosebit dar am avut o oarecare dotare.

R.H.: Aţi transmis-o şi copiilor? A.I.: Cred că cel mic are oarecare aplicaţie deocamdată, să dea

Dumnezeu să aibă şi talent şi, de ce nu, poate şi geniu. Şi eu am începutfoarte devreme pianul şi m-a chinuit foarte mulţi ani din viaţă. Poate că ceeace am să vă spun va frapa pe mulţi dar eu am urât pianul, nu l-am iubit.

R.H.: Şi atunci, cum de aţi început cu el?


erjeu

173

A.I.: L-am urât pentru că încă din copilărie am fost forţat să fac exerciţiide pian. În timp ce prietenii mei băteau mingea pe maidanul cartierului eutrebuia să stau în faţa acestei lăzi pe care am urât-o şi despre care spuneamcă este un sicriu, şi să fac game, arpegii şi alte asemenea studii care numi-au plăcut niciodată. Cu toate acestea am făcut pianul vreo 22 de ani pen-tru că am făcut atât liceul cât şi 5 ani de facultate.

R.H.: Dar în facultate nu vă mai obliga nimeni să faceţi exerciţii depian.

A.I.: Este adevărat, n-am mai lucrat la pian sistematic cam din liceu,pentru că am început să fac compoziţie şi m-am dedicat acestui domeniu.Dar vreau să spun că, urând pianul ca instrument de tortură zilnică, îliubeam în acelaşi timp pentru că aveam o enormă plăcere să stau în faţa luişi să improvizez.

R.H.: Cine v-a apreciat pentru prima oară în compoziţie?A.I.: Au fost concertele, recitalurile pe care le dădeam cu clasa de

pian… Era o profesoară, domnişoara Şaschi, cunoscută în perioada aceea înBucureşti şi dădeam recitaluri cu colegii mei mai mari, elevii acesteia, îndiferite locuri: chiar ţin minte, aveam cam 5 ani, un prim recital pe carel-am dat la Râmnicu Vâlcea, ocazie cu care am şi improvizat, am fost aplau-dat frenetic de un public format din copii şi părinţii acestora.

R.H.: Vă este la fel de simplu acum sau sunteţi mai încorsetat de pro-blemele zilnice?

A.I.: Nu mai am timp, îmi face plăcere din când în când să maiimprovizez… dar în utimii ani nici n-am mai scris pentru pian şi n-am maiavut nici ocazia, nici timpul să cânt la pian.

R.H.: Spuneaţi că v-aţi început cariera dumneavoastră artistică cupoezia.

A.I.: Am scris un prim volum de poezie pe la 18 ani, se chema „Clopotede piatră“ probabil că astea ţin de păcatele adolescenţei pentru că toţi începprin a scrie poezie şi după aceea se retrag în alte zone.

R.H.: După aceea nu v-a mai tentat?A.I.: Sunt puţini poeţi care rămân poeţi până la bătrâneţe. După mine,

poezia este o artă a tinereţii, chiar marii poeţi, de pildă Rimbaud n-a maiscris după 19 ani poezie. Mulţi se îndreaptă către alte forme ale literaturii,către roman, nuvelă, eseistică, pentru că poezia rămâne o stare de spirit pen-tru suflete adolescentine, este o stare a creşterii spirituale a omului.

R.H.: În timp ce muzica…A.I.: Muzica este a maturităţii spirituale. Din acest punct de vedere nu

cred că este o greşeală asimilarea ei cu matematica, cu filosofia, cu dimen-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

174

siunile superioare ale spiritualităţii umane. Nu spun că poezia nu este. Darpoezia este stare pură iar muzica este şi enorm de multă construcţie şienorm de multă ştiinţă. Meşteşugul de a scrie muzică se învaţă foarte greupentru că este un exerciţiu pe care mulţi ani de studiu ţi-l conferă. Cred căun compozitor adevărat se formează după 20-30 de ani, asta presupunând şio anume maturizare mentală şi comportamentală, nu numai de meşteşug, oviziune superioară asupra existenţei, asupra vieţii.

R.H.: Mozart avea o asemenea viziune superioară?A.I.: Nu ştiu dacă avea, probabil că da, dar asta este una dintre cele 5

sau 6 situaţii pe care le-au clasificat ca fiind genii. Geniile n-au nevoie săfie îndoctrinate, se nasc aşa.

R.H.: Simţiţi că vă exprimaţi complet prin muzică?A.I.: Nu, este o dimensiune. Cred că fiecare domeniu al expresiei artis-

tice are propriile sale necesităţi şi corespunde unor modalităţi de expresieparticulare. Din cauza aceasta am simţit nevoia să fac mai multe lucruripentru că nu m-am simţit pe de-a-ntregul, de data aceasta ca fiinţă umană,nu ca fiinţă artistică, acoperit numai prin muzică.

R.H.: Armonia muzicii vine dintr-o armonie interioară sau poate să fieîn contradicţie cu ea?

A.I.: Ar trebui să fie la unison, dar regulile armoniei sunt nişte reguliuniversale. Ele sunt deduse din reguli ale fizicii, reguli ale armoniei univer-sului, într-un sens larg al cuvântului aşa cum îl gândeau vechii greci, pe deo parte, dar şi în raport cu regulile rezonanţei naturale a sunetelor şi a altorprincipii din acustică.

R.H.: Şi atunci acela care nu are un echilibru interior poate compune omuzică lipsită de armonie?

A.I.: Da, poate compune o muzică schizoidă sau schizofrenică. Dinpunctul meu de vedere, muzica liniştii interioare despre care vorbeaţi, mu-zica meditaţiei, muzica unui înţeles superior este muzica lui Bach. Dar nuuitaţi că există şi alte forme de muzică şi probabil că acum am să-i scan-dalizez pe cei mai tineri care ne aud, pentru mine rap-ul nu este o formă aliniştii interioare.

R.H.: Dar nici nu cred că are pretenţia să exprime linişte interioară.A.I.: Şi nici nu cred că corespunde unei rotunjimi, unei viziuni pe

dinăuntru a fiinţei, rotunde. De aceea spun că sunt forme şi forme, deschizoid, nu în sensul anormalului psihic, ci în sensul în care ele nu suntforme împlinite ale spiritului.

R.H.: Aici probabil o să găsim explicaţia faptului că muzica rap şi mu-zica heavy au mai mulţi ascultători decât muzica rotundă.


erjeu

175

A.I.: Cred că există public pentru toate categoriile de muzică şi poate căe bine aşa. De altfel, am constatat că există în raport cu evoluţia umană şi oevoluţie a gustului pentru muzică, în general tinerii până în 25 de aniagreează această muzică ritmată, dură, destul de primitivă. Treptat, ei tindcătre alte forme de exprimare muzicală şi veţi vedea că spre vârste înaintateexistă alte forme de exprimare muzicală.

R.H.: Aveţi un ritual atunci când compuneţi?A.I.: Nu, nu am un ritual, dar am nişte obişnuinţe. De pildă, îmi place

să lucrez în spaţii izolate şi am obiceiul de a scrie muzică direct în tuş chiardacă este muzică orchestrală şi fără pian, totul se întâmplă printr-un procesal unei gândiri pure, nu am nevoie nici măcar să încerc să-mi fac un controlcu pianul a ceea ce scriu.

R.H.: Şi nu vi s-a întâmplat să aveţi o surpriză atunci când vi s-a inter-pretat o bucată să iasă altceva decât auzeaţi dumneavoastră în minte, atuncicând o compuneaţi?

A.I.: Ba da, dar doar în primii ani de facultate, după aceea nu mi s-a maiîntâmplat şi din ce în ce am simţit că este mai aproape conceptul derealizarea lui şi asta cred că este, dacă vreţi, o posibilă definiţie a profe-sionalismului în domeniul acesta. Aceea de a reduce aproape la minimumhazardul, de a şti că faci şi de a face ceea ce trebuie să faci.

R.H.: Mai aveţi emoţii când vi se interpretează lucrările?A.I.: Emoţiile ţin de interpretare, nu de exerciţiul componistic. Am avut

şi ocazii neplăcute în care era aproape să nu-mi recunosc o lucrare din cauzaunei interpretări defectuoase. Sigur, au fost şi nişte interpretări foarte bune.Nu am fost un compozitor care să se vaite că nu a fost cântat. Cam tot ceeace am scris s-a cântat şi sigur că pentru un compozitor de muzică contem-porană - scriu simfonii, cvartete, concerte, opere- am fost norocos. Am avutşansa de a-mi asculta încă din timpul vieţii opus-urile. Ştiţi că compozitoriidevin celebri după moarte. Unii dintre ei şi pentru că n-au apucat să-şiasculte lucrările şi contemporanii lor n-au apucat să le asculte lucrările. Dinacest punct de vedere eu am avut această şansă.

R.H.: Există un dirijor, o orchestră anume, care aţi fi dorit să vă inter-preteze lucrările?

A.I.: Am avut şansa să fiu cântat şi în ţară şi în străinătate. Practic, înţară, toate orchestrele importante, de la Filarmonică şi Radio, până laOrchestra Operei sau alte orchestre valoroase din România au interpretatpiesele mele, dar n-aş putea spune că am un dirijor sau o orchestră care aşdori foarte mult să-mi cânte piesele. Important pentru un compozitor este camuzica lui să circule.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

176

R.H.: Ce mesaj credeţi dumneavoastră că ajunge la ascultător?A.I.: Parţial. Mesajele ajung parţiale. Ele pornesc încărcate la maximum

la nivelul creaţiei, dar trecând prin coridorul acesta cu scurtcircuitările derigoare ale interpretării ajung doar frânturi de mesaj. În momentul în caremesajul este în totalitate decodat atunci se cheamă că ajungem la parado-xul maxim ai unei comunicări muzicale dar asta este, după mine, în maremăsură, mai degrabă un deziderat decât o realitate.

R.H.: Mesajul este emoţional sau poate avea şi aspecte raţionale?A.I.: În muzică este emoţional ca şi conţinut, dar prin organizarea sa

acest conţinut emoţional dobândeşte şi calităţi de abstracţie. Or, evident căaceastă calitate abstractă a mesajului se adresează unor paliere superioareale raţiunii.

R.H.: Domnule Iorgulescu, spuneaţi că aţi simţit nevoia să vă schimbaţidin când în când activitatea pentru a găsi noi moduri de exprimare. Acestaeste şi motivul pentru care aţi intrat în politică?

A.I.: În politică am intrat din disperare, sigur, unul dintre aspecte, poatenu este singurul relevant, pentru că în toamna lui '95 aveam sentimentul că,dacă nu ne implicăm toţi în realizarea unei schimbări, ne vom sufoca. Amavut sentimentul acesta că trebuie să ies din tribună şi să intru pe terenul dejoc, riscând mult. Dacă m-ar întreba cineva dacă aş dori să repet expe-rienţele pe care le-am trăit aproape doi ani, nu ştiu dacă aş mai avea curajuls-o fac. Au fost 2 ani extrem de duri şi nu ştiu dacă cineva îşi dă seama ceînseamnă să formezi un partid (Alternativa României, la data realizăriiinterviului: 1997: n.a.). Noi am plecat de la zero ca să creăm o structură.Acum avem în urma noastră 25-30.000 de oameni, avem 6 reprezentanţi înparlamentul României, suntem în CDR (ulterior, PAR a părăsit CDR: n.a.)-toate lucrurile astea au însemnat multe eforturi, multe nopţi nedormite,enorm de multe drumuri prin ţară. Cred că a fost o pistă câştigătoare dar,onest vă spun, nu ştiu dacă aş mai putea să o iau de la început. Chiar îispuneam, mai în glumă, mai în serios, amicului Varujan Vosganian cu caream demarat acest proiect, - trebuie să recunosc că am fost cam al doilea înaceastă demarare: că „Ce-ar fi, Varujane, să lăsăm partidul ăsta altora şi să-ncepem să facem altul?“. Este o experienţă, oricum putem să facem un SRLpentru că ştim foarte bine cum se face un partid.

R.H.: Aveţi ambiţii politice?A.I.: Eu nu am avut ambiţi politice, eu am intrat în politică pentru că am

simţit nevoia unei implicări responsabile în destinul meu, al copiilor mei, alcompatrioţilor mei, a fost, dacă vreţi, o dovadă de socializare, de răspuns almeu ca individ la o situaţie dată şi la nevoia de schimbare. Acum îmi dau


erjeu

177

seama că am intrat pe acest traseu şi va mai trebui o perioadă să mai evoluezîn acest cadru. N-aş putea să precizez cât timp, dar cred că va veni totuşi unmoment în care mă voi retrage printre cărţile mele, printre partiturile mele,printre obiceiurile mele.

R.H.: Partidul dumneavoastră are un foarte mare număr de intelectuali,cred că cel mai mare număr de intelectuali pe cap de membru de partid dinRomânia, are şi mai mulţi lideri de marcă şi totuşi la dumneavoastră n-auapărut fricţiunile acelea sau cel puţin n-au fost vizibile aşa cum apar în altepartide: unde sunt 2 lideri deja ies scântei.

A.I.: Cred că acolo nu există compatibilităţi, probabil există doar luptăpentru putere, noi ne-am strâns nu să ne luptăm între noi ci ca să ne luptămcu alte mentalităţi şi cu alte viziuni asupra realităţii politice româneşti. Noiam vrut realmente să schimbăm ceva în bine şi când ne-am angajat cu toţiila această enormă răspundere am făcut-o dintr-o poziţie privilegiată faţă dealţii, şi anume eram lideri realizati profesional, eu eram profesor universiar,eram doctor, eram preşedintele Uniunii Compozitorilor, deci eu nu am intratîn politică pentru a parveni. Asta se întâmplă cu mulţi dintre oameniiAlternativei. Şi Laurenţiu Ulici era preşedintele Uniunii Scriitorilor şiVarujan Vosganian era preşedintele Uniunii Armenilor, Nicolae Alexi erapreşedintele Uniunii Plasticienilor şi mulţi alţii; noi n-am pornit cu intenţiade a parveni prin politică. De aceea şi această compatibilitate pentru că dacăeu mâine ies de pe scena politică nu mi se întâmplă nimic rău, dimpotrivă,s-ar putea să mi se întâmple ceva în bine. Vreau să spun că ideea asta călumea politică de la noi are o fibră morală destul de slabă, este corectă şiasta, pentru că mulţi dintre oamenii care fac politică în România nu suntaltceva decât activităţi politice şi dacă ei scapă de sub picioare scaunul dedeputat sau de ministru… nu reprezintă prea mult în plan profesional.

R.H.: Corect, dar politica de perspectivă, atunci când România vadeveni din punct de vedere politic şi economic, o ţară normală, se face şi cuactivişti. După cum vorbiţi dumneavoastră nici nu vă văd angajat într-ocampanie electorală pentru funcţia de preşedinte al României, ori trebuie cacineva să îşi dorească să fie preşedinte ca să poată schimba lucrurile.

A.I.: Da, eu am fost angajat în campania electorală a preşedinteluiConstantinescu. Nu m-am gândit să candidez şi nici nu mă preocupă ches-tia asta şi am să vă spun de ce; pentru că eu am suportul meseriei mele şisunt persoane care nu au acest suport. Sigur că, la modul ideal, ar trebui săavem, pe de o parte, competenţele profesionale pe toate zonele şi pe de alta,o viziune politică prin care să coordonăm toate aceste energii şi pe care săle putem direcţiona la nivelul tuturor capacităţilor acestui popor. Lucrăm

Printre rânduriRa

du H

erje

u

178

neprofesional şi nu prea reuşim să punem oamenii să aibă sentimentul cătrăiesc pentru ei, că muncesc pentru ei, acest sentiment al unei mobilizărisuperioare a cetăţenilor.

R.H.: V-aţi gândit vreodată că aţi putea conduce un minister, de exem-plu Ministerul Culturii?

A.I.: Mi s-a făcut oferta aceasta, dar deocamdată nu sunt interesat săintru mai mult în administraţie decât sunt. Eu cred că putem ajuta guvernulşi altfel, s-ar putea să vină un moment când să fie nevoie şi de asta.

R.H.: V-am întrebat, deoarece aveţi o prezenţă destul de discretă, nu însensul calitativ, ci cantitativ, în mass-media. Mă gândesc că totuşi, lamesajul pe care vreţi să-l transmiteţi, dacă nu aveţi şi o prezenţă mult maiincisivă mă tem că se pierde.

A.I.: Mesajul nu este numai cel pe care-l exprim eu personal. Avemposibilitatea de a transmite mesaje prin programe, prin acţiuni politice, prinsistemul legislativ, deci nu este exclusiv prezenţa persoanei, ci a unor ideipe care persoana le exprimă. În plan politic eu nu exprim ideile lui AdrianIorgulescu; eu exprim ideile, doctrina, unei formaţiuni politice.

R.H.: În care vă aflaţi pentru că aveţi şi dumneavoastră aceleaşi idei…Apropos de idei… toţi artiştii sunt liberali. Există vreo legătură?

A.I.: Nu, n-aş spune asta. Există impresia aceasta că artistul nu numaică e liberal, dar şi că este libertin. Deşi mulţi spun că este amoral eu cred căeste chiar foarte moral pentru că în substanţa ei arta este şi un exerciţiu demoralitate. Dacă mă veţi întreba, şi bănuiesc că aceasta este întrebarea suc-cesivă: „ce legătură este între un artist şi politică?“, am să vă spun că,aparent, nici una. În esenţă însă şi un artist este un om al societăţii.Perspectiva asta a artistului rupt de realitate, în turnul său de fildeş, este operspectivă romantică de mult depăşită. Şi, mai mult de atât, cred că omulde artă are o sensibilitate şi o anumită capacitate de a vedea mai bine, poate,decât alţii, realitatea aşa cum este ea, în toată duritatea ei şi de a avea şi intu-iţia de a vedea înainte. Lucru util unui om politic. Poate, omul de culturăeste mai greu de înregimentat, şi de aici refuzul unora de a intra într-o miş-care politică, într-un partid politic. Însă sunt momente când omul de culturăîşi dă seama că el trebuie să fie conştiinţa unui moment şi chiar reprezen-tantul unor idei ale timpului său.

R.H.: Este foarte ciudat că după '89 multă lume aştepta ca elita cultu-rală, mă rog, destul de chinuită înainte de '89, să rămână o elită a Românieidar nu numai în domeniul cultural. Ori s-a întâmplat pe undeva invers, nunumai că nu a devenit o elită la un nivel superior, ci s-a diminuat şi rolul eide elită culturală, adică tinerii privesc cu mai multă admiraţie la elita


erjeu

179

politică, financiar-economică, la elita artistică:cântăreţi, vedete de televi-ziune, şi mai puţin la creatorii de cultură.

A.I.: În general tinerii îşi caută idolii dintre cei care ies în prima linie.Însă în ceea ce priveşte implicarea oamenilor de cultură în actul politic îmivin acum în minte câteva exemple care cred că sunt de luat în seamă. Iatăcazul Regan, un actor, Havel, în Cehia, un dramaturg, cazul lui Lansbergis,prim-ministru în Lituania, care era muzicolog; şi sunt exemple caredovedesc că şi cei care activează în domeniul creaţiei culturale pot fi, la unmoment dat, purtătorii unor mesaje, ai unor idealuri chiar.

R.H.: Ce compliment vă place mai mult? Cel adresat poziţiei dumnea-voastră politice sau cel adresat unei compoziţii de-a dumneavoastră?

A.I.: Cred că totuşi în zona profesionalismului mă simt, nu flatat, cimulţumit atunci când văd că pot fi apreciat de cei cu care vin în contact cuceea ce am făcut eu. Pe de altă parte cred că sunt, probabil, mai util la oraaceasta în sensul larg al cuvântului, compatrioţilor mei, prin ceea ce încercsă fac în plan politic, pentru că schimbarea, repet, nu se poate face decâtprin acţiune în plan politic. Şi acesta este un alt argument fundamental. Şirăspund după tot acest periplu al discuţiei noastre, la întrebarea de ce amintrat în politică: pentru că am avut sentimentul, după 5 ani, că lucrurile nupot fi schimbate decât dacă intri în politică şi prin politică; altfel nu se poateschimba realitatea. Băteam la uşi închise; eram preşedintele UniuniiCompozitorilor şi aveam drumurile blocate, simţeam că nu se poate depăşio limită, trebuia să câştigăm această baricadă a puterii şi de acolo să putemface alte legi, să putem schimba lucrurile în bine. Şi pentru mine intrarea înpolitică a fost o fatalitate, un act de responsabilitate, dar o fatalitate înmăsura în care mi-am dat seama că numai penetrând în zona politicului potsă modific, la nivelul la care pot eu, ca persoană, la ora asta şi eu careprezentant al unui partid politic şi al unei coaliţii şi al unei alianţe din carefacem şi noi parte, să schimb lucrurile în această ţară.

R.H.: Domnule Iorgulescu, totuşi cum se explică faptul că de 7 ani, deşioameni de cultură implicaţi în politică au fost încă de la început, şi prinAlianţa Civică, atât cultura cât şi educaţia au rămas foarte mult în urmă faţăde firavele realizări din celelalte domenii? Oare nu trebuia întâi să ne for-măm oamenii care să poată să schimbe societatea pentru că abia acum, dupăaproape 8 ani, încercăm să dăm o lege a învăţământului, iar în domeniul cul-tural am senzaţia că am îngheţat înainte de '89?

A.I.: S-au făcut anumite demersuri şi în domeniul culturii. Ceea cespuneaţi în zona educaţiei este corect. Şi eu cred că trebuia să se înceapă cuasta pentru că dacă România va avea un viitor. Eu cred în viitorul acesta: el

Printre rânduriRa

du H

erje

u

180

este al generaţiei următoare. Ea va face România modernă şi vor ducenivelul de civilizaţie al românilor acolo unde trebuie să fie. Noi le facilitămdrumurile. Şi iar mă întorc la acea întrebare obsesivă, de ce am intrat înpolitică. Am făcut lucrul acesta pentru că nu exista o clasă politică atunci,existau foşti activişti care făceau în continuare politică. Noi am intrat înpolitică ca să spargem acest monopol al politicienilor care încercau să facăo altă politică dar cu mentalităţile şi cu şcoala politică a anilor comunismu-lui. Şi noi vom fi înlocuiţi; şi e bine să fim, noi suntem o generaţie de tran-ziţie pentru că noi suntem cei care vom face legătura cu cei care acum suntpe băncile facultăţilor şi fac într-adevăr o şcoală politică. Viitorii politicieni,care vor veni peste 4-5 ani, vor fi bine şcoliţi, bine informaţi şi vor putea săfie într-adevăr cei care să conducă cum trebuie destinele României dupăanul 2000 încolo.

R.H.: Bine, dar dumneavoastră sunteţi un politician tânăr; teoretic, aveţimulţi ani de acum înainte.

A.I.: Eu îmi doresc foarte tare ca noi să fim daţi de o parte de aceastăgeneraţie care să fie mai competentă decât noi, să fie mai dinamică, să aibămai multă imaginaţie, în zona politicului şi să arate concetăţenilor noştri căei ştiu să facă mai bine decât putem noi să facem.

R.H.: Credeţi că vă vom avea în viitor o clasă politică mult mai profe-sionistă?

A.I.: Da, sunt convins de asta. Dar să revin la partea cu cultura. Ea esteo Cenuşăreasă bugetară. A fost în vremea comuniştilor şi este şi acum. Dinpăcate, asta este percepţia. Va fi o tragedie dacă guvernanţii noştri de astăzişi de mâine nu vor fi conştienţi că de la cultură trebuie plecat, inclusiv îndomeniul integrării europene, pentru că integrarea nu înseamnă neantizareatradiţiilor, aplatizarea formelor de expresie, dimpotrivă, înseamnă partici-parea în acest concert european cu propriile noastre valenţe spirituale şi decreaţie. Am impresia că din acest punct de vedere cultura şi educaţia suntcele două aspecte fundamentale în regăsirea noastră şi, mai departe, în inter-pretarea noastră în alte structuri.

R.H.: Bun, dar după cum merg lucrurile acum, ne vom regăsi foartetârziu.

A.I.: Sunt probleme care, din păcate, ţin şi de capacităţile acestuinefericit buget şi de anumite deficienţe ale sistemului legislativ. Am să văspun câteva dintre ele. De exemplu avem o lege a sponsorizării care ar puteasă aducă mult bine în zona culturii, a educaţiei, a sănătăţii, pentru că buge-tul este sărac. Dar legea sponsorizării nu funcţionează pentru că a fostfăcută prost, în aşa fel încât nu sunt interesaţi sponsorii să contribuie iar cei


erjeu

181

Printre rânduriRa

du H

erje

u

182

care ar trebui să fie beneficiarii sponsorizării nu primesc nimic. Iată un altexemplu: avem o altă lege, a timbrului cultural, dar din păcate ea nu pro-duce nimic pentru uniunile de creaţie, care ar fi fost şi ele la rândul lor be-neficiare ale acestor sume. Motivul principal este că inspectorii financiarinu urmăresc aceste surse. Avem o lege a dreptului de autor care a început săfuncţioneze doar de un an de zile. Ne-am chinuit 7 ani să avem o lege, timpîn care pirateria a înflorit. Mai pot da multe exemple: legea CNA-ului, legeaRadio Televiziunii Publice; toate trebuiau să formeze un cod de legi care săapere cultura naţională. Din păcate, ele fie au fost prost făcute fie şi-audovedit ineficienţa fiindcă au fost făcute în grabă. Acum noi trebuie să lerearticulăm în nişte forme care să fie valabile pentru actualul nivel de dez-voltare a României şi-n perspectiva ei.

R.H.: Domnule Iorgulescu, în final aş dori să ne întoarcem un momentla muzica dumneavoastră. Aţi primit un premiu de compoziţie la Louisvilleîn SUA. Mi-am pus această întrebare, cum se judecă o compoziţie muzicală,pentru a se considera că merită un premiu, adică cine e capabil să judececompoziţia muzicală, de un anumit nivel, a cuiva?

A.I.: Am să vă spun, este foarte simplu. A fost un foarte important con-curs internaţional unde au participat compozitori din vreo 40-50 de ţări, afost organizat în acest oraş de tradiţie şi cu o universitate de muzică. Să-miamintiţi să vă spun ceva frumos poate chiar dă bine pentru finalul acesteiemisiuni. Am transmis două lucrări acolo, simfonia a III-a cu cor, cu orgă,o lucrare de mari dimensiuni şi am avut şi un cvartet de coarde. Am trimisşi partiturile şi casetele audio. A fost un juriu cu personalităţi marcante alecomponisticii mondiale printre care şi Pendelevski, mari compozitori.Mi-au transmis în scris că sunt invitat acolo pentru că lucrările mele au fostpremiate şi se vor cânta în concerte publice. Într-adevăr, s-au şi cântat.

Vreau să spun un final frumos: a fost prima dată în viaţa mea, după cemi s-a cântat Simfonia a III-a cu un cor, cu orchestra Filarmonicii dinLouisville, coboram scările sălii de concert şi am văzut oameni care aplau-dau, aprindeau şi stingeau farurile, claxonau şi strigau „Bravo România!“Am avut un sentiment de satisfacţie, de această dată, că puteam să fac cevaşi pentru această ţară.

R.H.: Domnule Iorgulescu, vă mulţumesc şi… succes în continuare, înmuzică şi în politică, în schimbarea clasei politice din România.



erjeu

183

Nicolae ManolescuCritic literar

S-a născut la 27 noiembrie 1939, în Râmnicu Vâlcea.În 1962 a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii

din Bucureşti. Devine Doctor în Litere în 1974.Este profesor universitar la Facultatea de litere din

Bucureşti. A publicat peste 20 de cărţi de critică şi istorie li-terară.

În 1993 a primit din partea Franţei medalia de Cavaler alLiterelor şi Artelor.

Este membru al Uniunii Scriitorilor şi director al săp-tămânalului cultural România Literară.

Membru fondator al Alianţei Civice, devine preşedinte alPartidului Alianţei Civice în 1991. Este ales senator în 1992pe listele Convenţiei Democratice. După ce părăseşteConvenţia, la alegerile din 1996 candidează pentru fotoliulde preşedinte al României.

Este căsătorit şi are un fiu.

Radu Herjeu: Am să încep cu George Bernard Shaw, care spune aşa:„ca unul care a practicat ambele îndeletniciri, autor şi critic, ştiu că scriereaoperelor literare este joacă de copii faţă de critică. Adevărul este că un cri-tic stă între creaţia populară pentru care nu e suficient de prost şi mareacreaţie pentru care nu are suficient geniu“. Ce părere aveţi?

Nicolae Manolescu: Este greu să fii spiritual când ai de-a face cu G.B.Shaw. Aş zice că este exact invers. Mie critica mi se pare o joacă de copiipe lângă opera de artă. Una este să faci critică şi alta să scrii „Război şipace“. Se pare că fiecare este mai încântat de ce face altul decât de ce faceel însuşi.

R.H.: Şi despre „suficient de prost pentru opere populare şi prea puţingeniu pentru opere măreţe“ ce părere aveţi?

N.M.: Când scria G.B. Shaw aceste lucruri, critica nu era probabil spe-cializată. Astăzi cel care se ocupă de folclor nu se ocupă şi de literaturacultă. Eu m-am mărginit să fiu suficient de prost pentru literatura cultă, decea populară nu m-am ocupat.

R.H.: Domnule profesor, intelectualii europeni, mai ales după război, înultimii cincizeci de ani, au fost mai ataşaţi ideilor de stânga. Dumneavoastrăde ce sunteţi liberal?

N.M.: Este şi asta o idee, dar nu ştiu dacă este adevărată. Acum douăsăptămâni, domnul Ion Cristoiu, într-o emisiune televizată, se mira şi dom-nia sa că un profesor ca mine poate să nu fie de stânga şi mă vedea maidegrabă la PSM decât la liberali. Mă rog, nu comentez viziunea domnuluiCristoiu, dar vreau să spun că intelectualii nu sunt propriu-zis nici de stân-ga, nici de dreapta, în mod automat. Au fost mari intelectuali de stânga şimari intelectuali de dreapta. Dacă ne referim la intelectualii români dinacest secol, mă tem că balanţa înclină către cei de dreapta. Toată generaţiaanilor '30 care a murit aproape în întregime în închisorile comuniste, a fostde dreapta. Sigur că este şi o chestiune de modă. În Franţa, intelectualii aufost de stânga o bucată de vreme, mai ales imediat după al doilea războimondial, bănuiesc şi ca un fel de reacţie la acea parte a intelectualităţiifranceze care, fiind de dreapta înainte, fusese bănuită de simpatii pro-naziste. Dacă mă gândesc la Sartre, cu siguranţă în cazul lui, când s-a suitpe butoiul acela din Paris ca să ţină discursuri stângiste, e vorba de o modă.Fiecare cu opţiunea lui. În ce mă priveşte, eu nu cred că liberalismul trebuieneapărat judecat prin prisma acestor concepte bilaterale stânga-dreapta.Sigur, liberalismul tradiţional este de centru dreapta, dar valorile liberalesunt de fapt valorile pe care se sprijină societatea europeană civilizată dinultimii trei sute de ani. Noi facem liberalism câteodată fără să ştim. De câte


erjeu

185

ori vorbim de drepturile omului în ultima vreme, de câte ori vorbim de pro-prietate, de iniţiativă, de spirit de competiţie, de libertate, de intimitate, vor-bim, de fapt, despre liberalism.

R.H.: Sunteţi adeptul individualismului? N.M.: În măsura în care sunt liberal, da. Eu cred că dreptul persoanei

trece întotdeauna înaintea drepturilor colective.R.H.: Şi cum credeţi că-i puteţi opri pe oameni să treacă de la lupta cot

la cot la lupta împotriva celuilalt?N.M.: O societate şi societatea în care trăim şi noi aici în Răsăritul

Europei şi alţii este o societate foarte complicată, dar şi reglată, încâtaceastă competiţie sălbatică pentru îmbogăţire de care tot auzim este înbună măsură poveste. De fapt există nişte mecanisme care reglează porni-rile individuale şi le încurajează şi fac ca acestea coopereze, până la urmă,realizând totuşi o armonie între interesul personal şi interesul general. Fărăasta n-ar fi societatea posibilă.

R.H.: Vreţi să spuneţi că n-aţi observat că foarte mulţi tineri în ziua deazi şi-au schimbat sistemele de valori, punând starea materială pe primulloc?

N.M.: Nu e rău deloc. Din păcate, în timpul comunismului, problemaaceasta nu se punea. Vi se pare nefiresc ca omul să se gândească în primulrând la bunăstarea materială? Societatea umană a devenit o societate pro-ducătoare de valori spirituale, o producătoare masivă vreau să spun, pentrucă, sigur, omul este animalul care a produs cultură de când s-a ridicat înpicioare, deci o producţie masivă, coerentă şi sistematică de valori spiritualen-a apărut decât când societatea a atins un anume nivel de bunăstare.Popoarele sărace produc cu dificultate valori şi aici se face o mare confuzie,de regulă. Se observă că până şi noi în timpul comunismului am avut tenis-mani excepţionali, opere literare foarte bune, boxeri care au devenit campi-oni europeni, etc. E adevărat, dar noi vorbim aici de o producţie masivă devalori spirituale, nu vorbim de cazuri izolate.

R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi că după revoluţie producţia acestor va-lori a scăzut dramatic în România?

N.M.: Eu n-aş spune deloc că a scăzut. Depinde cum facem socoteala.Dacă m-aţi întreba de pildă câte opere literare valoroase au apărut după1989, sigur, m-aţi pune într-o anumită dificultate, pentru că nu mă mai ocupexact de asta şi nu mai am timp să citesc ca înainte, nu mai sunt la curentcum eram până în 1989, dar eu cred că au apărut şi vor continua să apară.S-a schimbat, într-un fel, sistemul nostru de apreciere şi de aşteptare. Înaintede 1989, pentru că anumite lucruri nu se puteau spune nici în presă, nici la

Printre rânduriRa

du H

erje

u

186

radio, nici la televiziune, a existat o categorie de scriitori, romancierii, carela un moment dat şi-au dat ei înşişi misiunea de a suplini aceste lucruri. Şiam avut timp de 10, 15 ani un roman extraordinar ca do-cument social,moral, politic, câteodată foarte curajos împotriva regimului, care ţinea locchiar de informaţie cotidiană, de Evenimentul Zilei, de Antena 1, de dez-batere morală şi religioasă. Tipul acesta de roman, fireşte că după 1989 adispărut. Dar au apărut altele. De pildă, dacă înainte de 1989 nu citeam cărţide memorii, de amintiri, jurnale, cărţi de închisoare, acum citim din belşug,s-a produs o mutaţie, dar nu au dispărut cărţile de lite-ratură.

R.H.: Citim sau publicăm mai multe cărţi?N.M.: În măsura în care editurile sunt private, dacă ele nu ar vinde, ar

dispărea. Câtă vreme există atâtea edituri şi se tipăresc atâtea cărţi înseam-nă că se şi cumpără. Cu cititul, n-aş putea să vă răspund, pentru că nu avemnişte statistici exacte, dar de vreme ce se cumpără, eu spun că principalacondiţie pentru o operă literară este împlinită. O carte cumpărată ajungeîntr-o casă, n-o citeşte poate cel care-o cumpără, dar o citeşte prietenul,copilul, soţia, respectiv soţul, mama sau generaţia următoare şi comuni-carea se realizează.

R.H.: Şi totuşi, un fenomen ca editura „Humanitas“ este destul de rar înRomânia. De ce după revoluţie nu numai vârstnicii, dar şi tinerii s-auîndreptat mai mult spre literatura aceea de mâna a doua?

N.M.: „Humanitas“ publică un anume tip de literatură, care vine înîntâmpinarea unor foarte vechi dorinţe şi frustrări ale noastre, cum ar fi cărţide politologie, de filosofie, de istorie a culturii, de cultură generală în sen-sul larg al cuvântului, cărţi pe care noi le ştiam în original sau într-o limbăde circulaţie cu 10-20 de ani înainte şi, dacă o anumită colecţie a fostei edi-turi „Univers“, colecţia aceea de eseuri, ar fi mers până la capăt şi dacădirectorul de pe atunci, domnul Romul Munteanu, izbutea să-şi facă proiec-tul, am fi avut fără îndoială cu 10-15 ani mai devreme doar o parte din aces-te cărţi. Dar, dincolo de asta, e normal ca un tânăr să nu citească JeanFrancoise Revel despre stânga şi dreapta, „Mirajul stângii sau ipocriziastângii“ şi să citească romane erotice, de aventuri. Există o literatură de con-sum pretutindeni în lume şi ea este atât de importantă în formaţia oamenilorîncât, de pildă, în Statele Unite se poartă de mai bine de două decenii ceeace se numeşte bătălia canonică, adică s-a mers până la a se susţine că nu potfi ignorate aceste cărţi, pe care noi le considerăm tâmpite, Sandra Brownsau altele, de vreme ce alimentează din punct de vedere spiritual sute de miisau poate milioane de oameni şi că ar trebui să ne schimbăm canoanele, sănu mai avem un punct de vedere atât de elitist, să spunem că doar Tolstoi


erjeu

187

scrie literatură, iar Sandra Brown nu. Amândoi scriu literatură. Trebuie săvedem ce facem cu această literatură care încearcă să pună laolaltă unroman de Sandra Brown, pe care eu nu pot să-l citesc, de pildă, dar eu suntdeformat, şi „Anna Karenina“, pe care l-a citit atâta lume de când a apărutîn secolul trecut.

R.H.: Credeţi că ambele romane sunt literatură?N.M.: Da, cred că da, în măsura în care începem să privim literatura nu

numai din punctul de vedere al celui care scrie, ci şi din punctul de vedereal celui care o citeşte.

R.H.: Domnule Manolescu, insist totuşi, nu aţi observat o sărăcie spiri-tuală, mai ales la tineri?

N.M.: Nu, cred că este o anumită iluzie. Eu mi-am păstrat, de pildă,norma la facultate şi-mi fac săptămânal orele, aş spune cu multă conştiin-ciozitate, şi vreau să vă spun că nu mi se pare că studenţii de-acum diferăde cei din generaţiile trecute din punct de vedere al interesului pentru cul-tură, din punct de vedere al nivelului spiritual. Studenţii sunt aceiaşi. S-aschimbat altceva. S-a schimbat bugetul lor de timp, adică până în 1989 stu-denţii erau doar studenţi, cu sau fără bursă, viaţa era destul de ieftină. Puteaisă fii la facultate, mai ales că facultăţi particulare nu existau, fără mari efor-turi. Sigur, poate gazda costa ceva mai mult. Acum învăţământul costă şifoarte mulţi din aceşti copii n-ar putea să facă facultate dacă n-ar munci.Şi-atunci, când ei şi muncesc şi încearcă să vină şi la cursuri şi seminarii,sigur că ceva s-a schimbat. Mai este un lucru pe care nu trebuie să-l uităm.Pentru generaţia mea, biblioteca era un lucru extraordinar. Chiar dacăaveam biblioteca părinţilor mei, biblioteca pe care mi-am făcut-o eu în tim-pul facultăţii, foarte multe cărţi eu le vedeam la bibliotecă. Mă duceamacolo, unde era o adevărată bătaie pe locuri, pentru că nici nu aveam alteispite, televiziune nu exista, iar mai târziu, în epoca lui Ceauşescu, existadar ştim foarte bine cum arăta, presa era cum era, discoteci prea puţine,baruri la fel. Problema este cum e normal sau cum e mai bine. Eu spun cănormal este aşa cum este acum.

R.H.: Şi mai bine?N.M.: Cu o anumită cruzime aş spune că mai bine era înainte. Nu întot-

deauna normalitatea este lucrul cel mai bun. Dacă stau bine şi mă gândesccâte cărţi bune am citit în loc să mă uit la nişte filme proaste sau la nişteemisiuni de televiziune insipide, îmi dau seama că am câştigat ceva. Dar şiacum sunt tineri care citesc în loc să se uite la televizor. Şi-apoi se face oselecţie. Societatea are nevoie şi de unii şi de alţii. Nu toată lumea trebuiesă citească.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

188

R.H.: Domnule Manolescu, sunteţi o persoană intransigentă cu dum-neavoastră şi cu ceilalţi?

N.M.: Aş zice mai degrabă înţelegătoare decât intransigentă.Intransigenţa ţine de o anumită rigiditate, ori eu sunt ardelean doar pe jumă-tate, după tată. Dacă i-aş fi semănat până la capăt tatălui meu, probabil căaş fi avut un soi de intransigenţă împinsă foarte departe. Sunt mai degrabăînclinat către toleranţă. Îmi place, înainte de a judeca pe cineva, să încerc săînţeleg ce anume i-a motivat gestul. Nu-mi place să ridic piatra şi să arunc,pentru că nu mă simt la adăpost, la rândul meu, de piatra ridicată şi arun-cată de altul.

R.H.: Cu dumneavoastră sunteţi indulgent?N.M.: Din păcate şi cu mine sunt, poate, mai indulgent decât s-ar

cuveni. Ideal ar fi, presupun, să fii indulgent cu alţii şi intransigent cu tine.Nu ştiu dacă se poate realiza un astfel de ideal.

R.H.: Ce vă deranjează cel mai mult la dumneavoastră?N.M.: Lipsa de răbdare. Sunt un om care a făcut foarte multe lucruri şi

câteodată foarte multe în acelaşi timp, chiar şi înainte de a fi ca acum, trasîn toate părţile, şi trebuie să recunosc că nici când eram mai tânăr, iar acumcu atât mai puţin nu sunt un om răbdător, mă precipit deseori şi-mi reproşezdupă aceea. Aş prefera să am această stăpânire de sine, să mă controlez pânăla capăt, să-mi păstrez răbdarea. Sigur, pentru privirile celor din jur, aşa cumeste privirea dumneavoastră acum, mi-o păstrez destul de bine, dar pentrumine însumi nu. În sinea mea sunt un om care-şi pierde repede răbdarea şiasta nu e bine deloc.

R.H.: N-aveţi răbdare să aşteptaţi rezultatul unei acţiuni sau n-aveţi răb-dare să ascultaţi?

N.M.: Să ascult am mare răbdare. N-am răbdare, de exemplu, să aud azecea oară acelaşi lucru, n-am răbdare să citesc acelaşi articol cu alt titluscris de un gazetar, n-am răbdare să mi se spună mereu aceleaşi lucruri pecare presupun că le-am învăţat şi eu până la vârsta asta.

R.H.: Cu proştii sunteţi indulgent sau vă enervează?N.M.: Categoria asta este atât de numeroasă şi este atât de greu să vezi

pe unde trece linia între proşti şi deştepţi încât trebuie să fii foarte indulgentcu proştii, pentru că altfel te mănâncă. Am scris pe vremuri un eseu despreprostie, m-a preocupat ideea asta, şi care pleca de la observaţia că n-am fisuficient de inteligenţi dacă nu ne-am crede capabili pe noi înşine de prostieşi în care încercam să definesc într-un fel prostia. Mi s-a părut atunci, dar şiacum, că principala trăsătură a prostiei este forma preconcepută sauprejudecata. Suntem proşti, eu nu spun „sunt proşti cei care...“, toţi suntem


erjeu

189

proşti pentru că prostia lucrează cu prefabricate, cu prejudecăţi. Suntemproşti atunci când nu gândim de capul nostru. Când ne grăbim să răspun-dem la o întrebare crezând că răspundem într-un mod interesant şi spunemnişte lucruri pe care ceilalţi le-au auzit de multe ori. Prostia înseamnă bana-litate, loc comun, înseamnă incapacitate de distincţie între două lucruri,confuzie şi imobilitate spirituală. Eu cred că un adult normal, nu vorbim desupradotat, nici de imbecili patologici, este în mult mai mare parte din tim-pul vieţii lui prost decât inteligent. N-am făcut un procent, dar îmi vine săcred că două treimi suntem proşti şi o treime suntem inteligenţi şi încă mătem că sunt prea tolerant.

R.H.: Ce calităţi vă ajută acum, ca lider de partid şi ce calităţi v-ar puteaajuta dacă veţi ajunge preşedinte?

N.M.: Ca lider de partid ai nevoie de foarte multe calităţi, principala arfi aceea de a colabora bine cu oamenii. Trebuie să ştii să lucrezi cu oamenii,nu să le fii şef neapărat, trebuie să ai o anumită intuiţie a oamenilor, săînţelegi că ei vin spre tine cu anumite motivaţii care trebuie respectate, săînţelegi că oamenii nu pot fi schimbaţi. Cea mai mare eroare în viaţa noas-tră o facem atunci când credem că putem să-l schimbăm pe cel de lângă noi,să-l facem să fie mai bun, mai frumos, mai inteligent... Nu se poate, omuleste aşa cum este, trebuie luat cum este şi eu cred că în orice om, oricât demodest în anumite privinţe, există un anumit capital neexploatat suficient şipe care un lider politic îl poate exploata.

Cât priveşte partea a doua, cu preşedinţia, nu sunt în măsură acum să-midau seama ce calităţi ar trebui să aibă un preşedinte. Acum doi sau trei ani,întrebat dacă pot face portretul robot al unui preşedinte, am spus în glumă„Da, să facă exact invers decât face preşedintele în funcţiune“. Sigur, astaeste o maliţie, dar de exemplu atunci când ni se acordă clauza laWashington, să nu se grăbească să spună că s-a acordat datorită lui şiîmpotriva duşmanilor lui sau împotriva contracandidatului la prezidenţiale.Atunci când se întâmplă un anume eveniment la Craiova, cu fiii prefectului,să nu se grăbească să se pronunţe, nu e treaba unui preşedinte să ne spunăce e cu odraslele domnului Răducănoiu.

R.H.: Şi credeţi că dacă ar fi tăcut ar fi dat dovadă de calităţi?N.M.: Eu spun că da. Aş fi apreciat foarte mult calitatea domnului

Iliescu de a fi tăcut în aceste împrejurări sau de a fi împărţit bucuria perma-nentizării clauzei şi cu adversarii domniei sale.

R.H.: Şi dumneavoastră reuşiţi să identificaţi exact, la un om politic, ceeste calitate şi ce este joc politic?

N.M.: Sigur că nu, dar într-o anumită măsură încerc să despart jocul de

Printre rânduriRa

du H

erje

u

190

pornirea sinceră şi chiar dacă domnul Iliescu a procedat în cazul acesta dinraţiuni politice, aş spune că a jucat rău. Nici aşa nu iese socoteala.

R.H.: Domnule Manolescu, ce aţi simţit acum patru ani, o dată cu„scoaterea din joben“ a domnului Constantinescu, aşa cum spunea domnulCunescu cu ceva vreme în urmă? Încă din primăvara lui 1992 se ştia că, celmai probabil, candidatul Convenţiei Democrate la preşedinţie veţi fi dum-neavoastră. Şi iată că dintr-odată, cu trei luni înainte, din motive care nus-au explicat niciodată publicului, este „scos din joben“ altcineva.

N.M.: Nu mai ţin minte.R.H.: Parcă era vorba de sinceritate mai devreme.N.M.: Pot să vă spun ce-am simţit în seara în care electorii Convenţiei

s-au decis pentru domnul Constantinescu şi anume o mare uşurare şi o anu-mită milă, pentru că ştiam în ce intră.

R.H.: Şi când a fost înfrânt ce-aţi mai simţit?N.M.: Mi-a părut rău, evident, mi-aş fi dorit să câştige, era reprezen-

tantul opoziţiei.R.H.: Şi nu v-a trecut prin cap nici cea mai mică idee că aţi fi făcut mai

multe, mai bine?N.M.: Doamne fereşte! Eu sunt totuşi un om modest în felul meu şi

obiectiv, şi vreau să vă spun că, vorbind cu francheţe, chiar nu ştiu... , pen-tru că în situaţii concrete soluţiile, reacţiile, sunt totdeauna concrete şi deaceea sunt şi imprevizibile. De unde să ştiu eu ce aş fi făcut în locul dom-nului Constantinescu, în plină campanie electorală de pildă, când domnulpreşedinte Iliescu îl acuza că a fost nomenclaturist? Sigur, dacă eu eram înlocul lui, i-aş fi răspuns că nu am fost nici măcar membru de partid, dar astaeste o situaţie oarecum simplă în care din păcate domnul Constantinescus-a descurcat mai greu. Şi dumnealui ar fi putut spune că membrii de partidau fost patru milioane, problema e a acelora care au avut chiar răspundereaatrocităţilor comuniste, nu nevinovaţii care au intrat în partid din raţiuni maimult sau mai puţin demne de a fi împărtăşite.

R.H.: Domnule Manolescu, dumneavoastră care sunteţi un moderat, celpuţin în exprimare, în modul de a pune problemele, ce vă apropie, să zicem,de domnul Raimond Luca?

N.M.: Presupun că fiind vorba de apropierea noastră politică, pentru căo apropiere personală nu avem decât în măsura în care am fost amândoi par-lamentari de Sibiu, liberalismul.

R.H.: Şi nu credeţi că trebuie să aveţi un mesaj comun şi o exprimare amesajului comună?

N.M.: Un mesaj comun, cu siguranţă, o exprimare nu, stilul e omul,


erjeu

191

daţi-mi voie să-mi păstrez stilul meu şi domnul Luca pe-al domniei sale.R.H.: Şi care credeţi că este mai persuasiv?N.M.: Ei, asta nu pot să vă spun. Eu cred că al meu, dar nu am nici un

fel de a verifica asta.R.H.: Sunteţi un bun psiholog?N.M.: Nu prea.R.H.: Înseamnă că nu ne puteţi spune de ce totuşi, la un moment dat,

v-au părăsit câţiva dintre colaboratorii dumneavoastră.N.M.: O, ba da, pentru asta nu-ţi trebuie psihologie. Nu sunt un bun psi-

holog pentru că, aşa cum spuneam, nu am mereu răbdare să mă uit cuatenţie să văd ce se întâmplă cu oamenii. Cei care m-au părăsit atunci num-au părăsit pe mine de fapt, au făcut-o din nişte interese mai mult sau maipuţin personale, eu le-am înţeles foarte bine şi le respect, ei sunt acolo undetrebuiau să fie, alături de domnul Quintus, de domnul Cataramă şi nu amnimic împotrivă.

R.H.: Bun, dar psihologia v-ar fi folosit înainte de a vă părăsi, ca să ştiţicu ce oameni lucraţi şi dacă la un moment dat vă lasă baltă.

N.M.: Dacă un partid s-ar face pe bază de cunoştinţe psihologice, cuteste, da. Dar un partid se face cu cei care vin. Ori, o parte din aceşti oamenicare nu mai sunt împreună cu mine nu au venit în partid pentru mine, amvenit cu toţii mai întâi în Alianţa Civică, apoi în partid, încât nu era nici timpnici prilej de teste ca să vedem care merită să intre şi să punem nişte barajesuccesive. Am fost o vreme împreună, după care unul a plecat într-o parte,altul într-alta. Dacă vorbim de înţelegere, de exemplu eu pot să-l înţeleg peprietenul meu, domnul Alexandru Paleologu, pe care-l cunosc de o viaţă şidespre ale cărui cărţi am scris, ca şi domnia sa despre ale mele, de altfel, căa preferat să fie alături de domnul Cataramă. Este opţiunea domnuluiPaleologu.

R.H.: Ce s-a modificat în dumneavoastră după intrarea în politică?N.M.: În primul rând mi s-a modificat felul de viaţă. Am lăsat bibliote-

ca pentru locul public cu multă lume, am lăsat cărţile pentru oameni. Mi-aduc aminte că atunci când am început să scriu critică literară făceam nave-ta de la Câmpina la Bucureşti; veneam la facultate de două-trei ori pe săp-tămână când aveam ore şi scriam despre cărţi despre ai căror autori nu ştiamnimic, nu-i văzusem niciodată, nu le ştiam biografiile, chipurile şi scriam cuo libertate nemaipomenită. Dacă nu ar fi fost George Ivaşcu, Dumnezeusă-l ierte, aş fi făcut multe pocinoage, pentru că printre cei despre care euscriam într-un fel sau altul se găseau chiar potentaţi ai zilei şi eu nu ştiam;sau scriitori consacraţi care aveau un anume nivel, sub care nu aveai voie să

Printre rânduriRa

du H

erje

u

192


erjeu

193

scrii despre ei pentru că ieşea scandal. Chiar dacă ulterior m-am mutat înBucureşti şi vrând nevrând am început să cunosc scriitorii, ceva din acestparadis al criticului care este făcut numai din cărţi s-a păstrat măcar în sub-conştientul meu. Ori, după 1990, când am intrat în politică, s-a produs oruptură bruscă şi am abandonat cu totul această lume de cărţi pentru o lumede oameni. În al doilea rând, o modificare esenţială a fost aceea că amdevenit mai puţin liber decât înainte. Un om liber este un om care n-are nicişef nici subaltern. Eu încerc în partidul pe care-l conduc să nu mă comportca un şef care are subalterni dar, fără să vreau, de mine atârnă foarte multelucruri şi atunci trebuie să mă consider şef, ori, nu prea ştiu să fiu şef. Şefiimei, înainte de revoluţie, erau decanul sau rectorul Universităţii, nişteoameni de altfel foarte civilizaţi, cu care mă înţelegeam foarte bine şi erauşefi..., e un fel de-a spune, dar n-am avut nici subalterni, n-am avut înspatele meu pe nimeni căruia să-i spun să facă ceva şi nici acum nu mi-amcăpătat obiceiul să spun „dă-mi“ sau „adu-mi şi mie...“, totdeauna spun „vărog foarte mult...“, n-am învăţat să mă comport în relaţiile cu oamenii ca unşef.

R.H.: Domnule Manolescu, aţi regretat vreodată cum eraţi înainte, înperioada izolării, perioada cărţilor?

N.M.: În fiecare zi regret acea perioadă şi mi se pare firesc. Problemaeste dacă nu cumva în momentul în care m-aş decide să mă întorc în bi-bliotecă aş începe să regret viaţa politică, activă, în care mă întâlnesc zi dezi cu 10-20 de oameni care-mi cer audienţă şi vin la Televiziune şi-n loc săvorbesc despre cultură, vorbesc despre domnul preşedinte Iliescu. Cu sigu-ranţă aşa ar fi. Niciodată omul nu este mulţumit cu ce are.

R.H.: Vă mulţumesc.



erjeu

195

Andrei MargaFilosof

S-a născut la Bucureşti, la 22 mai 1946.A absolvit Facultatea de istorie şi filosofie a Universităţii

Babeş-Bolyai din Cluj.Predă din 1971 la Universitatea Babeş-Bolyai.În prezent este rector al acestei Universităţi, funcţie pe care

a îndeplinit-o şi între 1993 şi 1997.A publicat numeroase studii filosofice.În 1997 devine Ministru al Educaţiei.În 2001 este ales preşedinte al PNŢCD, funcţie din care

demisionează în vara aceluiaş ani.În prezent conduce Comitetul de iniţiativă pentru înfiinţarea

unui nou partid de doctrină creştin-democrată.

Radu Herjeu: Domnule Marga, există o filosofie a istoriei?Andrei Marga: Există, este vorba de o disciplină pe harta disciplinelor

filosofice, o disciplină nu tocmai tradiţională, relativ tânără. Multă vremefilosofia istoriei a încercat să identifice un sens general al evoluţiei istoriceşi practic, până dincoace de mijlocul secolului trecut, ea a încercat mereu săne spună care e sensul evoluţiei istorice. O dată cu Droisen şi cu Dietay dis-ciplina şi-a schimbat interogaţia principală, problema sensului evoluţieiistorice a fost pusă oarecum în paranteză. Problema cheie pe care au intro-dus-o cei doi a fost dacă nu cumva noi putem nu numai cunoaşte, ci şiînţelege epoci istorice diferite de a noastră, acţiunile unor personalităţi careau trăit altădată. Problema era efectiv cea a celebrei comprehensiuni. Maiîncoace însă intervine încă o cenzură în evoluţia filosofiei istoriei, constândîn abandonarea şi acestei interogaţii în favoarea uneia mai factuale, de genulcriteriilor după care un fapt poate fi considerat istoric, de genul posibi-lităţilor de a emite generalizări dincolo de faptele istorice. Problema cheieeste în ce măsură putem noi obţine generalizări valide asupra istoriei?

R.H.: Şi putem obţine? Măcar parţiale?A.M.: Putem obţine, fără dubii, dar generalizările care erau posibile în

perioada clasică nu mai stârnesc încredere. Practic, conştiinţa lumii civi-lizate, conştiinţa europeană, cea americană, este mult mai critică. Între timp,cercetarea istorică a adus în orizontul conştiinţei europene societăţi diferitede cele europene, experienţe istorice diferite. Oricum, era limpede că isto-ria este mai complexă decât s-a admis în cultura clasică, încât generalizărilesunt riscante.

R.H.: Domnule ministru, filosofia, în general, pune mai mult întrebăridecât găseşte răspunsuri ...

A.M.: Există şi această teoremă. Mai recent Iankelevici a reprezentat-o.Conform lui ar trebui să conştientizăm că filosofia pune mai multe întrebări,ea interoghează mai mult decât poate să satisfacă cu răspunsuri, însă nu tre-buie să fim aşa de pesimişti. Filosofia dă şi teoreme, dă şi răspunsuri şi înacest sens se poate invoca în continuare ideea după care chiar filosofiaultimilor cincizeci de ani a dat mai multe răspunsuri decât toată filosofiaanterioară la un loc. Aş spune că filosofia interoghează, dar şi răspunde.Evident, răspunsurile sunt mai lovite de temporalitate decât în cazul uneiştiinţe formalizate, cum sunt logica şi matematica. La drept vorbind, trebuiesă admitem că nici ştiinţa cea mai riguroasă, exceptând aceste ştiinţe for-male, nu oferă răspunsuri de nezguduit.

R.H.: Domnule Marga, vreau să vă întreb ce-l face pe un om filosof,presupun că în nici un caz nu-l face facultatea ...


erjeu

197

A.M.: Mulţi filosofi, chiar de prim plan, au venit din afara facultăţilorde filosofie. De exemplu, Wittgenstein a fost inginer de motoare, şi suntmulte alte exemple. Pe de altă parte, un antrenament în literatura filosoficăşi în felul de a proceda al istoriei este necesar ca să poţi deveni filosof. Acestantrenament s-a făcut şi în afara facultăţilor de filosofie. Sigur că nu oricefacultate de filosofie produce filosofi. Se pune întrebarea ce-l face pe untânăr filosof? Părerea mea este că a filosofa înseamnă a interoga continuutemeiurile. Filosoful este cel care nu acceptă răspunsuri decât după ce aces-tea au fost filtrate destul prin interogaţii. Filosofia presupune anumite asi-gurări ale vieţii exterioare pentru a te putea concentra. De aceea, filosofi aufost fie acei favorizaţi de soartă, adică cineva s-a îngrijit ca ei să aibă po-ziţia favorizantă pentru interogare, fie cei, ca de exemplu Spinoza, care aurenunţat la bunurile pământeşti şi s-au dedicat meditaţiei.

R.H.: Dumneavoastră în care din cazurile acestea vă înscrieţi?A.M.: Trebuie să spun că este un avantaj să lucrezi într-o universitate.

Această tradiţie a filosofului recrutat dintre universitari, sau mai exact spus,această tradiţie în baza căreia poziţia universitară încearcă să-l stimuleze peunul sau pe altul pentru reflecţie, este cea mai puternică la ora actuală.Filosofii mari au fost recrutaţi dintre universitari, universităţile oferind încăo posibilitate de consacrare, de dedicare lecturilor şi reflecţiilor.

R.H.: Aveţi un curs despre raţiune. Credeţi că este posibilă înţelegereaîn absenţa raţiunii?

A.M.: Sigur, dacă prin înţelegere, la rândul nostru, înţelegem plasarea,măcar ipotetică, în situaţia celuilalt, dacă prin înţelegere avem în vedere unfel de sesizare a motivelor care-l fac pe celălalt să gândească într-un anumitfel, atunci nu este posibil să ajungem la înţelegere fără să asumăm că este oregularitate a lumii, că lucrurile sunt raţional organizate. Mai simplu spus,trebuie să ne asumăm regularitatea lumii ca să ne putem înţelege.

R.H.: Sunt oameni care susţin că nu prin raţiune înţeleg ce se întâmplăîn jurul lor, că simt ce se întâmplă, că înţelegerea este undeva la nivelulsimţurilor şi al senzaţiilor şi nu la nivelul raţiunii care, desigur, ţine de in-telect.

A.M.: Se poate discuta dacă percepţiile noastre spun ceva despre reali-tate, şi desigur ele spun. Dacă intuiţiile noastre ne spun ceva, este clar căaparatura care ne permite nouă contactul cu realitatea este mai complicată.Revenind la întrebarea dumneavoastră, în accepţiunea pe care o dăm în cul-tura în care noi suntem formaţi, ca oameni ai spaţiului european, „acunoaşte“ înseamnă a stabili cu exactitate stări de fapt şi a identifica core-laţii cauzale cu caracterul unor legi, în multe cazuri exprimabile matematic.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

198

Înţelegerea, rămânând în aceeaşi tradiţie culturală, înseamnă, într-un caz, osesizare a sensului a ceea ce este, în alt caz, înseamnă o pătrundere amotivelor interioare care fac ca ceea ce este să fie ceea ce este. Prin urmare,înţelegerea are o altă conotaţie decât cunoaşterea. Este ceva care se referăfie la sens, fie la motivele care pun în mişcare o acţiune.

R.H.: De ce majoritatea oamenilor se rezumă la a cunoaşte?A.M.: O raţiune este aceea că reproducerea cotidiană a vieţii are în

cunoaştere o premiză suficientă. O altă raţiune, care este împărtăşită defoarte mulţi filosofi, mai cu seamă într-un secol marcat inevitabil de pozi-tivism, este aceea după care înţelegerea ne aduce rezultate aproximative,mereu controversate, mereu riscante, în timp ce cunoaşterea permite odeterminare mai exactă şi suficientă pentru a ne reproduce viaţa într-un modcultural şi nonconflictual.

R.H.: Domnule Marga, în general filosofii nu au fost şi buni comunica-tori ai ideilor lor.

A.M.: Au fost unii foarte mari comunicatori, de pildă Heidegger a exce-lat în maniera de comunicare a ideilor sale. Au fost şi unii care au avut difi-cultăţi chiar de comunicare; Haegel este cazul de filosof care a parcurs anidificili de antrenament pentru a-şi exprima intuiţii foarte profunde. Dar suntşi cazuri de filosofi comunicatori prin excelenţă, care n-au avut lucruri pro-funde de spus. Mai există şi o diferenţă între prezentarea scrisă a ideilor şiprezentarea lor orală. Este greu de generalizat, dar ceea ce este un etalon laora actuală, după părerea mea, este prezentarea succintă a ideilor fără ca elesă fie simplificate, care se realizează de pildă în filosofia americană, careexcelează prin texte de dimensiuni rezonabile însă foarte profunde. Aceastămanieră de prezentare foarte limpede, foarte comunicativă a ideilor este depreferat în acest moment în care, evident, informaţiile sunt copleşitoare cavolum.

R.H.: Aveţi un curs despre pragmatismul american. Bănuiesc că şimodul de a comunica filosofia celorlalţi face parte din pragmatismul lor.

A.M.: Ca biografie intelectuală, pot să spun că şi eu am ajuns mai târ-ziu la pragmatism şi ca să mărturisesc până la capăt această istorie, aş spunecă în perioada studiilor pe care le-am făcut am descoperit efectiv pragma-tismul. La Universitatea din Cluj a activat unul dintre cei mai importanţipragmatişti din Europa Centrală. În 1991 m-am ocupat mai multe luni, laLibrary Congress la Washington şi la Wood Wilson de reconstituireaimpactului est european şi central european al pragmatismului american.Am vrut să văd cam cum a fost văzută această filosofie după apariţia ei şicum a fost ea reprezentată în acest context. Ei bine, trebuie să spun că


erjeu

199

Eugeniu Speranţia, care a fost profesor la universitatea din care provin şi eu,a fost alături de Masaryk printre cei mai importanţi reprezentanţi ai prag-matismului în cultura acestei părţi a Europei în care trăim. Cât am fost stu-dent ştiam cea mai mare parte a lucrărilor lui Speranţia, dar pentru mineimpulsul decisiv a fost contactul cu profesorul Abel de la Frankfurt peMain, care a readus pe scena europeană pragmatismul american şi l-a încor-porat în sistemele lui de gândire, care erau de fapt primele sinteze filosoficede mare anvergură sprijinite pe cele două „picioare“: cultura europeană şicea americană.

R.H.: Se poate vorbi despre un pragmatism românesc?A.M.: Se poate vorbi în acest înţeles filosofic, pentru că există „destul

de filosofic“ şi un alt pragmatism, ca de pildă, D.D. Roşca a fost un critic alpragmatismului. Prin pragmatism el înţelegea mentalitatea mercantilă, uti-litaristă din oraşele ardeleneşti de mijloc. Pentru a răspunde la întrebare, aşspune că pragmatismul este bine reprezentat: Speranţia a fost cel maiproeminent, el a dat şi o construcţie filosofică foarte interesantă şi este iniţi-atorul logicii interogaţiilor pe plan mondial. Alături de el a fost PetruComarnescu, pe care l-a interesat doar aplicarea principiilor pragmatismu-lui la explicarea genezei, emergenţei valorii estetice. Mai apare o figurăimportantă a gândirii pragmatice, şi anume Petre Botezatu, care a încercatsă explice structurile logicii plecând de la premizele pragmatice. În con-cluzie, se poate vorbi de o linie pragmatistă, chiar dacă ea n-a fost foarteputernică şi deocamdată nu a avut impact asupra deciziilor publice, darpragmatismului îi aparţine viitorul.

R.H.: Revenind la comunicare, am să vă întreb de ce comunicăm din ceîn ce mai greu între noi, nu ca români, ci ca oameni, în general? Este o sen-zaţie a mea sau aşa s-a comunicat întotdeauna şi fiecare generaţie crede căse afundă într-o necomunicare?

A.M.: Nu vă ascund că uneori am şi eu aceeaşi senzaţie. La noi, laaceastă oră este foarte frecventă eroarea logică care se numeşte ignorareasubiectului. Intrăm pe terenul discuţiei cu o problemă şi, tacit, problemaeste substituită cu ceva ce încă nu este pus în discuţie. Întrebarea dumnea-voastră bate însă mult mai departe, sunt convins. Trebuie să recunoaştem căne exprimăm mai mult şi are sens să ne întrebăm în ce măsură ne înţelegem,în acest spaţiu, atunci când în jurul unei probleme schimbăm argumente şiajungem la o concluzie susţinută pe argumentele mai tari. Ei bine, asta nuse întâmplă suficient de mult.

R.H.: Asta pentru că mulţi oameni nu au argumente sau ele sunt con-juncturale.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

200

A.M.: Aş face o remarcă. Mulţi oameni consideră că argumentul lor ecel adevărat, ei cred că aşa stau lucrurile. Ori, trebuie să facem convingă-toare ideea că argumentul nu este argument propriu-zis cât timp se bizuiedoar pe convingerea ta interioară. Argumentele puternice sunt cele factuale,care trebuie lăsate să prevaleze.

R.H.: Această lipsă a comunicării nu vine oare şi din scăderea niveluluicultural?

A.M.: Părerea mea este că distribuim un volum imens de informaţii petoate canalele - televiziune, şcoală, universitate - dar antrenamentul noilorgeneraţii este prea puţin orientat spre a forma capacităţi. Şi am în vederecapacitatea de a abstractiza, de a trata în mod complet o problemă, de adetermina argumentele factuale din jurul acelei probleme, de a întreţine undialog argumentativ şi de a şti să părăseşti susţinerea când nu mai ai argu-mente. Aceste capacităţi au fost neglijate în ultimele decenii şi efectele levedem, în fond nimeni nu se naşte cu ele destul de maturizate, se naşte cuanumite premize. Ori aceste premize nu au fost fructificate în educaţie.

R.H.: Nu ne punem oare cam puţine întrebări şi de aceea găsim din ceîn ce mai puţine răspunsuri pe care să le comunicăm celorlalţi?

A.M.: Pe de o parte poate nu ne interogăm destul, dar pe de altă parte şio interogare excesivă ar duce la dizolvarea unor performanţe care abia suntîn curs de înjghebare. Prin urmare, nu aş spune că la ora actuală conştiinţaromânească parcurge un deficit de interogaţii, ci mai degrabă interogaţiilenu sunt încă destul de etajate şi că ele de multe ori ajung să inhibe acele cer-titudini de care noi avem nevoie pentru a trăi.

R.H.: Acest lucru îl spune chiar un filosof care n-ar trebui să stea binela capitolul certitudini.

A.M.: Nu, trebuie să recunoaştem că, fiind susceptibili de a fi interogattotul, tot timpul angajăm şi certitudini, altfel nu se poate trăi.

R.H.: Domnule ministru, să abordăm nişte lucruri mai pragmatice. Cumaţi ajuns Ministru al Învăţământului şi mai exact, parcursul pe care l-aţiavut.

A.M.: Toată lumea ştie că a fi ministru nu este o profesie şi nici nu esteun vis al adolescenţei, nici al perioadei studenţiei, nici al perioadei ulte-rioare. Poziţia de profesor universitar este una care-ţi aduce satisfacţii dacăte dedici cercetării, dacă-ţi faci conexiuni în ţară şi în afară, dacă ai un con-tact cu studenţi buni; toate acestea eu le-am avut şi am avut şi foarte multesatisfacţii. Având satisfacţii nu visezi şi la altceva. Cum am ajuns ministru?Mărturisesc că în administraţia universitară am intrat în ianuarie '90, cândam fost ales decan la Facultatea de Istorie şi Filosofie din Cluj. După doi


erjeu

201

ani am devenit prorector, un moment crucial a fost participarea la o reuni-une a rectorilor europeni la Bonn, organizată de către autorităţile germane,reuniune care a însemnat o cotitură pentru biografia mea. Acea reuniune aabordat foarte profesional şi profund evoluţia universităţii europene şi, înparticular, evoluţia universităţii est europene. Acolo am descoperit ununivers de interogaţii, am avut contacte cu oameni cu care am rămas prietenpână astăzi, ei sunt fie miniştri ai educaţiei, fie sunt în Uniunea Europeană;din acel moment, devenind rectorul unei mari universităţi, a trebuit să iaudecizii, dar în prealabil a trebuit să mă documentez, să mă corelez cu ceeace se face în ţară şi în afara ei, şi aşa am devenit şi eu oarecum calificat, casă spun aşa, în domeniu. Lucrurile s-au desfăşurat fără ca eu să calculez învreun fel şi după 1996 am fost invitat să-mi asum acest rol.

R.H.: Este mai uşor la minister decât la universitate?A.M.: Universitatea Babeş-Bolyai nu este una obişnuită. Este foarte

complexă şi prin organizarea ei în cele trei limbi de predare - română,maghiară, germană - şi prin faptul că are în spate o istorie puternică, şi prinaceea că este o universitate cu o listă de specializări unică în această partea Europei şi, în sfârşit, o universitate în care câteva facultăţi prezintă şiastăzi şcoli ştiinţifice de referinţă internaţională: chimia, istoria şi altele.Oricum, travaliul ca prorector şi apoi ca rector al acestei universităţi a fostunul fascinant, dar şi dificil, pentru că trebuia să convingi şi să argumentezişi pentru asta aveai nevoie de timp, energie, răbdare.

Venind la minister, nu era atât de greu cum a fost la început la universi-tate, pentru că deja ştiam ce înseamnă învăţământul în intimitatea lui, însăşi aici era mai dificil, pentru că trebuia să răspund de o suprafaţă mult maimare, să mă adresez unor oameni cu experienţe mult mai diverse decât celedintr-o universitate. Ceea ce a fost foarte greu la început, la minister, a fostsatisfacerea cu răspunsuri a unei mulţimi imaginabile de contestaţii venitedin reţea. Nu vă ascund că în decembrie 1997, ianuarie 1998 am fost demulte ori descurajat văzând că, de fapt, se contestă persoane. Sigur că dato-ria ministerului era să dea soluţii şi puteai da soluţii, dar rămânând înperimetrul justiţiei. De multe ori, în acea perioadă - era după numireainspectorilor din judeţe, numire care s-a făcut pe o legislaţie vagă şi careprevedea probe mai mult retorice în selecţia candidatului - vă daţi seama cegreu a fost să reconstitui dreptatea, bazat pe probe retorice. Oricum, e maigreu la minister, dificultatea provenind şi din aceea că, pe de o parte, pro-blema reformei învăţământului trebuie rezolvată şi pe de altă parte, ea seface într-un context economic care nu e deloc generos.

R.H.: La Cluj eraţi un om apreciat şi admirat, bănuiesc, de toată comu-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

202

nitatea. Şi aţi venit la Bucureşti unde sunteţi mult mai expus şi unde admi-raţia este dublată şi de contestări. Cum aţi resimţit această trecere?

A.M.: Răspunsul meu este onest. Unanimitate nu mai există şi este binecă nu mai există. Atunci când îţi asumi un rol public trebuie să fii conştientcă eşti supus şi contestaţiilor, nu numai laudelor. În ce mă priveşte pot săspun că mă pune pe gânduri o critică, o contestaţie, iar pe de altă parteregăsesc, am regăsit cel puţin până acum, tăria interioară de a rezistaspunându-mi că nu am făcut nici o faptă prin care să ies din reguli, prin caresă ies din sensul acestui rol, acela de a face un pas înainte în învăţământ.Sigur, nu-mi fac iluzia că eu nu aş putea greşi, vai de mine, cine îşi faceaceastă iluzie nu e filosof, vorba dumneavoastră, dar îmi fac iluzia că depuntoate eforturile pentru a greşi cât mai puţin.

R.H.: Domnule ministru, credeţi că putem garanta succesul reformeiînvăţământului fără să avem şi noi generaţii de profesori?

A.M.: Da, este o întrebare foarte bună! Trebuie spus din capul locului,contextul unei reforme nu se alege. Eu ştiu că există o opinie foarte răspân-dită conform căreia ar fi trebuit lăsat ca în România să se facă reformeleeconomice şi apoi să se vină cu reforma învăţământului. Cine merge peaceastă idee, vrând-nevrând, aduce dezavantaje evoluţiei spre modernizarea României. Se poate vedea că ţările care s-au lansat pe ruta consacrării eco-nomice, în competiţiile dure ale timpului nostru, au început cu reformeleeducaţionale. Este cazul Germaniei, al Japoniei, apoi şi cel al ţărilor dinEuropa Răsăriteană după 1989. De aceea trebuie accentuat că reforma edu-caţiei trebuie întreprinsă cu datele contextului. Sunt probleme, desigur,datorate acestei mentalităţi create ce statul distributiv, mentalitate care pro-duce destule neajunsuri reformelor de orice natură din ţara noastră.

În legătură cu judecarea profesorilor aş spune că nu ştiu dacă formarealor este singurul factor de chestionat. Sigur, profesorii sunt şi ei foartediverşi. Însă în România, corpul didactic a purtat nu doar marca sistemuluieducaţional din trecut, ci şi marca unei desconsiderări sociale care a fost,trebuie s-o recunoaştem, netă. De aceea, una din ţintele mele a fost aceea amăririi salariilor. Am susţinut acest lucru şi în primele interpelări laParlament. Pe de altă parte trebuie insistat pe familiarizarea profesorilor cupolitici educţionale moderne, cu tehnologii didactice noi. Dar ca să vărăspund direct la întrebarea dumneavoastră, încă o dată, contextele nu lealegem, ele trebuie prelucrate şi stăpânite indiferent care sunt ele dar, per-sonal, contez pe o bună parte a corpului didactic care vrea reformă şi estecalificat s-o facă.

R.H.: Din ce mi-aţi spus dumneavoastră, mai am un argument în ideea


erjeu

203

mea că, poate, problema mare este şi în sistemul de învăţământ, dar cred căo problemă cel puţin la fel de mare este şi în relaţia dintre sistemul deînvăţământ şi societate. Societatea nu mai priveşte statutul profesorilor cape ceva deosebit, important, tinerii nu mai sunt convinşi că fără profesori nuse poate face nimic... Cred că aici este marea problemă în primul rând, credcă şi de aici vine această indiferenţă a societăţii faţă de problemele profeso-rilor. Vedeţi, s-a făcut atâta vâlvă cu greva minerilor, pe drept cuvânt, sunto categorie socială importantă, cu problemele lor, dar nu aceeaşi vâlvă s-afăcut în ceea ce-i priveşte pe profesori. Sigur, şi pentru că profesorii nu suntatât de agresivi, pentru că ei nu vor veni la Bucureşti, poate că nu au liderisindicali foarte „bătăioşi“, dar cred că şi modul în care societatea priveşteînvăţământul astăzi este o mare problemă.

A.M.: Împărtăşesc această evaluare şi aici n-aş ezita să spun din nou cătrebuie să reconsiderăm rolul educaţiei, să ne dăm seama cu toată luciditateacă dacă nu vom investi în educaţie nu vom putea face paşii pe care îi dorim.În legătură cu imaginea publică asupra educatorului, sunt multe lucruri dediscutat, dar câteva în primă linie. Este clar că se dislocă ceva din rolultradiţional al educatorului. El nu mai este singura sursă de educaţie pentruun tânăr, în fond intrăm în era învăţământului la distanţă care aduce şcoalaacasă, care va schimba datele problemei. Statutul educatorului este şubre-zitşi de dezvoltarea, în ultimele decenii, a învăţământului paralel care a făcutca profesorul să ia lucrurile mai iute, mai sumar la clasă şi să transfere toatăpovara pregătirii pe orele din afara clasei. Această situaţie, determinată delacunele salarizării corpului didactic, de sistemul rigid de admitere dinRomânia, a creat o imagine plină de îndoieli cu privire la anvergura moralăa educatorului. Această situaţie va trebui învinsă până la urmă, readucândînvăţarea în orele de clasă. Sigur, sunt mulţi factori care au schimbat per-cepţia educatorului în societatea noastră, dar, lucid, trebuie să spunem că înmâna profesorilor stă, în bună măsură, evoluţia acestei ţări, ca şi a altor ţări.

R.H.: Domnule Marga, vreţi nu vreţi, devenind ministru, aţi devenit şiom politic. Chiar dacă se spune că nu este un guvern de tehnocraţi, dinpunctul meu de vedere dumneavoastră sunteţi un tehnocrat..., dar dacă toţiminiştrii şi liderii coaliţiei spun că este nevoie de oameni politici, înseamnăcă şi dumneavoastră sunteţi un om politic? Cum vă simţiţi în postura de ompolitic?

A.M.: Un guvern de tehnocraţi ar rezista la noi cam trei săptămâni,deoarece orice guvern are nevoie de un suport parlamentar. Este dezirabil cacel care asumă să gestioneze un domeniu să aibă o experienţă cât mai pro-fundă şi să fie informat în legătură cu strategiile, cu tehnologiile care sunt

Printre rânduriRa

du H

erje

u

204


erjeu

205

în joc la această oră în domeniul respectiv. Trebuie să recunoaştem cădeciziile, până la urmă, se încadrează în nişte opţiuni - nu ascund că opţiu-nile mele se înscriu în perimetrul pe care-l reprezintă coaliţia. Cea mai nos-timă situaţie este aceea în care încerci să arăţi că priveşti cu toată onestitateaşi neutru găsirea unei soluţii şi nu eşti crezut.

R.H.: Şi cum vă simţiţi? Nu sunteţi - şi ca filosof - puţin îngrădit deapartenenţa dumneavoastră la un curent politic?

A.M.: Nu, până la această oră nu am avut limitări în a lua decizii carese impuneau prin argumentele profesionale. Dar, pe de altă parte, foartefilosofic, trebuie să admiţi că oamenii sunt diverşi şi că-ţi probezi compe-tenţa convingând şi oamenii care sunt cel mai puţin dispuşi să asculte argu-mentul tău şi să accepte punctul tău de vedere.

R.H.: Sunt curios să ştiu dacă dumneavoastră v-aţi pus întrebarea „ceeste fericirea“?

A.M.: Pot să vă spun că n-am scris mai mult de 20 de rânduri desprefericire în lucrările mele, eu operez cu un termen mai modest, dacă e să mărefer la acest orizont. Este un termen luat din tradiţia greacă, şi anume„viaţă bună“. Interogaţiile mele sunt în acest orizont dat deja în textele luiAristotel. Tema fericirii este o temă foarte pretenţioasă şi rezultatele suntîntotdeauna modeste în elaborarea ei, pentru că fericirea este o chestiunefoarte subiectivă, până la urmă. Vedeţi că sunt oameni care devin fericiţi însituaţii în care alţii ar trăi o dramă profundă. Paradoxurile, antinomiile suntfrapante. Aş putea vorbi mai curând de satisfacţiile pe care ţi le procurăviaţa dacă izbuteşti să faci ceea ce îţi doreşti.

R.H.: Vă mulţumesc şi vă urez succes în reforma învăţământului.



erjeu

207

Sergiu NicolaescuActor şi regizor

Radu Herjeu: Domnule Nicolaescu, credeţi că un bun regizor de filmpoate fi un bun regizor politic?

Sergiu Nicolaescu: Eu cred că şi politica trebuie condusă cu o anumestrategie şi într-un anume înţeles, care se foloseşte foarte des în ultimavreme, scenariu. Deci, un bun scenariu, ca să preiau acest termen folosit deoamenii politici - eu nu prea îl folosesc întermenii politici pentru că ştiu ceînseamnă un scenariu - deci un bun scenariu înseamnă o bună tactică şi obună strategie. În acest sens cred că cine ştie să facă un bun scenariu, ştiesă facă şi tactică şi strategie. În orice caz, eu ştiu.

R.H.: Nu cumva e nevoie şi de un foarte bun regizor care să transpunăîn practică scenariul?

S.N.: Sigur, e un bun regizor cel care conduce şi care are în mână inter-preţii.

R.H.: Domnule Nicolaescu, ce satisfacţii vă dă viaţa politică?S.N.: Nici una.R.H.: Şi atunci de ce aţi ales să intraţi în politică?S.N.: Da, e logică întrebarea. Nu am avut ambiţii politice. Am pretenţia,

şi e un lucru foarte dur, să spun că în mod normal, un om realizat într-undomeniu nu are nevoie să încerce să se realizeze şi în politică. Dimpotrivă.Aşa cum am mai spus-o de mai multe ori, eu am cunoscut succesul.Succesul e mult mai plăcut, îţi dă mult mai multă satisfacţie decât puterea.Oamenii politici umblă şi luptă pentru putere. Eu am căutat întotdeaunasuccesul şi pentru asta am muncit tot timpul, să-l cuceresc. Deci succesul secucereşte, este tot timpul o luptă cu greutăţile, în primul rând, în cazul nos-tru al României, deci cu greutăţile pe care le întâmpinăm noi în realizareaunui film, acesta a fost lucrul cel mai complicat la noi în ţară, lupta pentrua realiza filmul şi a-l termina şi această luptă este, după părerea mea, multmai grea şi mai complicată decât lupta pentru putere, care, de cele maimulte ori, ţine de hazard şi poate chiar de un joc al soartei.

R.H.: Bine, dar tot nu ne-aţi spus ce faceţi în viaţa politică.S.N.: În primul rând în viaţa politică, hai să alegem cazul cel mai feric-

it, când 51% mă votează şi 49% nu mă votează, votează cu altcineva. Deciam 49% care mă antipatizează. În cazul unui film, în cazul unui succes, alunui renume câştigat ca regizor sau ca actor, în mod sigur am 90% de parteamea şi maximum 10% indiferenţi, dar duşmani nu. În politică ai duşmanimulţi, invidioşi ai şi de o parte şi de alta, dar mult mai periculoşi sunt duş-manii din politică. În artă, invidia îţi formează duşmanii, adversarii, înpolitică, din păcate, adversarii sunt în mod automat selectaţi prin poziţiafaţă de putere. Eşti în opoziţie sau la putere, deci ai categoric o parte


erjeu

250

împotriva ta. Indiferent dacă la un moment dat îl placi pe un anume ompolitic, ţi-e drag ca om, trebuie să ai o anume rezervă, cel puţin acesta esteînţelesul actual în Parlamentul României, de-abia îşi dau bună ziua, fiindcăconsideră că dacă fac parte din partide diferite trebuie să existe şi răcealaaceasta convenţională opoziţie-putere, în special în legislaţia asta. Vreau săspun că în această legislaţie atmosfera din cadrul Senatului este foarteneplăcută.

R.H.: Domnule senator, să înţeleg că v-aţi plictisit de atâta succes şiatâtea satisfacţii şi v-aţi gândit să petreceţi o perioadă politică cu mai puţinesatisfacţii, cu mai multe invidii, cu atmosferă neplăcută?

S.N.: Ar fi o minciună şi e întotdeauna o minciună când cineva spune căs-a plictisit de succes. De aşa ceva nu te poţi plictisi. Cei care spun că nu-iinteresează succesul - şi i-am auzit pe unii colegi ai mei spunând asta - aceianu l-au cunoscut, e clar. Sau unii care dispreţuiesc spectatorii - succes fărăspectatori nu există. Aşa zisul succes de presă, de critică, astea sunt fleacuri.Marea satisfacţie vine de la numărul de spectatori, de la oamenii care tecunosc, care îţi vorbesc pe stradă, care se deschid la figură, privirea lordevine alta când te văd şi te recunosc. Acestea sunt marile satisfacţii. Înviaţa politică nu am întâlnit satisfacţii asemănătoare, nu am nici o satisfacţiedeosebită atunci când sunt ales într-o circumscripţie, sau dacă partidul pecare îl susţin sau în care sunt câştigă alegerile. Vreau să vă spun că am fostmai mulţumit în noiembrie că PDSR-ul a pierdut decât dacă ar fi câştigat.

R.H.: De ce?S.N.: Simplu. Toată lumea mă oprea pe stradă să mă întrebe ce se întâm-

plă şi să-mi semnaleze tot felul de lucruri. Ce să fac? Eram simplu senator,în partid lucrurile astea nu s-au discutat niciodată, din păcate, pe vremeaaceea. Acum e altceva, deci opoziţia a întărit fără să vrea şi PDSR-ul. Atunciconducerea ţării o avea Guvernul, în ce priveşte partidul ne făceam datoriade a vota în Parlament şi de a ne spune punctele de vedere. Însă intrarea meaîn politică după 1989 este firească, era firesc ca după participarea mea laevenimentele din decembrie 1989, să rămân acolo unde se construia cevanou. Nu puteam să părăsesc, era ca o barcă care pleca fără ţintă pe o marecu valuri mari. Nu aveam dreptul să rămân pe mal sau să fug. Trebuia sămerg cu această barcă. Sigur că ceea ce a urmat după revoluţie este altceva,fără doar şi poate, şi responsabilitatea a ceea ce a urmat după revoluţie nurevine revoluţionarilor, să fie foarte clar. Dar în orice caz ei sunt cei care audărâmat un regim, şi nu alţii.

R.H.: Domnule Nicolaescu, nu credeţi că în aceşti şapte ani aţi fi făcutlucruri extraordinare în film, acolo unde aţi avut întotdeauna succes şi aţi fi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

avut succes în ceea ce aţi fi vrut să faceţi mai mult decât în Parlament?S.N.: Cred că nu. De data acesata, făcând un calcul îmi dau seama că

dacă înainte de '89 la un film făcut de Sergiu Nicolaescu veneau minim treimilioane şi jumătate de spectatori, şi mergeau până la 18 milioane, filme ca„Nea Mărin miliardar“ care e pe primul loc în topul filmelor româneşti, înRomânia, urmat de „Dacii“, „Mihai Viteazul“ şi aşa mai departe, după 1989numărul de spectatori a început să scadă, iar astăzi un film american de ceamai bună calitate, care face un succes de sute de milioane de dolari în nicidouă săptămâni în Statele Unite, la noi nu depăşeşte cinci sute de mii despectatori. Este maximul care se mai poate obţine. Deci la 500 de mii despectatori influenţa pe care aş mai avea-o eu, satisfacţia, scade o dată cunumărul de spectatori. 500 de mii de spectatori e o cifră echivalentă pentrufilmele multora dintre colegi, dar care erau complet necunoscuţi, al cărornume nu flutura pe buzele tuturor. Sigur, eu am un nume, dar lumea nu maimerge să vadă film, deci nu mai am acelaşi efect pe care l-am avut atunci.În 1966 în februarie, martie, am ieşit cu premiera „Dacii“. A fost un eveni-ment unic această premieră în România, a fost un succes imens, era primulfilm patriotic făcut în România şi faptul că spectatorii au venit la filmulacesta nu era fiindcă am reuşit să fac un film reuşit, primul meu film, sigurcă acest lucru poate să spună oricine, „mie îmi plac sau nu filmele luiNicolaescu“, fiecare e liber să spună orice, deşi eu am făcut mai toategenurile de filme, oricum acela nu era genul de film care să placă la toatălumea, dar succesul pe care l-a avut a fost datorită faptului că a fost un gestpatriotic, o atitudine patriotică. Era primul film.

R.H.: Domnule Nicolaescu, să ne întoarcem puţin în timp, în anul 1947,când dădeaţi examen în acelaşi timp la trei facultăţi: la Belle Arte, laPolitehnică şi la şcoala Navală. De ce trebuia să daţi la trei facultăţi odată?

S.N.: Am fost un copil cu o anumită conştiinţă a datoriei, în primul rândfaţă de părinţi. Şi eu vroiam să fiu ofiţer de marină. A fost visul copilărieimele. Sigur, eu fiind timişorean, născut ce-i drept în Târgu Jiu, dar tim-işorean prin educaţie şi şcoală, părea anormal tuturor să vreau să fiu ofiţerde marină. Ştiam pe dinafară toate marile bătălii navale şi m-am dus întâiacolo unde îmi era pofta, la şcoala de Ofiţeri de Marină. Un al doilea dome-niu care îmi dădea satisfacţii era într-adevăr Belle Arte şi deci m-am dus sădau examen şi acolo. Am dat şi la Politehnică pentru că tata era inginer şim-am gândit că poate mă întreabă - nu m-a întrebat niciodată nici în ce clasăde liceu eram, nici dacă am terminat liceul n-a ştiut - şi deci cred că nu m-ar fi întrebat nici în final la ce facultate sunt, dar m-am gândit, mai mult deteamă, să dau şi la Politehnică. Sigur că surpriza mea a fost că am reuşit la


erjeu

250

toate trei. Tata nu mi-a zis nimic, mama era o patrioată, o idealistă, dintr-ofamilie de militari, tatăl ei, bunicul meu, a fost executat în 1916 de germanila Târgu Jiu, deci au fost foarte mulţi eroi şi morţi în familia mea înrăzboaiele secolului acesta, deci mama m-a lăsat, eu născut berbec, subsânul lui Marte, în ziua de Florii. Am fost un luptător, şi am rămas.

R.H.: În 1948 aţi abandonat...S.N.: În '48 tata a fost arestat. După abdicarea ex-regelui Mihai - pe 2

ianuarie regele a plecat, iar pe 5 ianuarie tata a fost arestat. Tata a fost latrenul regelui, la Săvârşin, am petrecut şi eu câteva veri acolo şi am cunos-cut familia regală, tata a fost pe peron acolo când a plecat regele, iar pe 5ianuarie a fost arestat. Eu eram în vacanţă. M-am întors la şcoala MilitarăNavală şi am ascuns faptul că tata a fost arestat, mi-a fost frică, apoi am ple-cat din şcoala navală, am căutat să ies, am ieşit pe un motiv medical. M-amîntors apoi în Bucureşti şi am intrat muncitor la fabrica Fort şi am rămasmuncitor toată vara. În toamnă m-am mai dus la Politehnică, la mecanică,şi biografia mea din vremea aceea, aşa cum reieşea din declaraţiile mele, eracă fusesem muncitor la fabrică, iar părinţii mei sunt despărţiţi şi nu trăiesc,eu plecând de la 16 ani de acasă. Sigur, am plecat la 16 ani de acasă, darrestul era o minciună.

R.H.: Şi a ţinut?S.N.: Am terminat Politehnica, familia mea, mama, sora şi familia sorei

au rămas la Timişoara, eu am rămas la Bucureşti, unde am început o nouăviaţă, am făcut sport, am ieşit inginer.

R.H.: Aţi făcut şi scufundări?S.N.: Da, dragostea mea pentru mare, pentru marinărie s-a manifestat la

un moment dat în dorinţa de a filma sub apă. Şi-atunci, eu am fost înRomânia primul scafandru şi primul instructor militar, primul scafandru cuaparat individual. Cu un aparat care a fost creat şi inventat de mine amcoborît şi am stabilit şi un record la un moment dat, de 32 de metri.

R.H.: Este ceva ce n-aţi încercat în acei ani? Ceva ce v-aţi fi dorit săfaceţi, fiindcă aţi făcut multe lucruri.

S.N.: Da, am făcut multe lucruri. În timpul facultăţii am făcut coperţipentru diverse reviste, cred că şi astăzi se găsesc acele reviste printr-un colţpe undeva, deci am trăit din talentul meu de „belle arte“ făcând coperţi pen-tru reviste, am trăit din sport, am făcut sport, am iubit sportul, educaţiaTimişoarei îşi spune cuvântul, acolo am fost coleg cu mari sportivi, cuIolanda Balaş, cu fraţii Raica, deci cu nume celebre ale atletismului româ-nesc.

R.H.: Şi de ce n-aţi continuat pe partea aceasta cu sportul?

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

S.N.: Fiindcă am intrat în cinematografie, mai întâi într-o uzină în '53-'54, apoi printr-un schimb de locuri cu totul întâmplător am ajuns în cine-matografie. A doua mea dragoste, după marină, era filmul. De mic copilfugeam de acasă şi mă duceam la cinematograf.

R.H.: Şi v-aţi mutat la Sahia pentru a fi mai aproape?S.N.: Nu, întâmplarea a făcut ca un coleg al meu să vrea să lucreze la

uzina unde lucram eu şi unde vroiau să mă facă director, dar eu nu vroiamsă iau funcţie - nu-mi convenea ideea să fiu director. Eram apreciat ca ingin-er şi în clipa în care am auzit că vor să mă facă director la un mare SMTcare are vreo 1800 de mijloace de locomoţie, de mişcare - eram extrem detânăr, aveam 23-24 de ani - am făcut schimb cu colegul meu, care era la stu-dioul Sahia. Şi aşa am ajuns la studioul Sahia, unde a ajuns să-mi placă.

R.H.: Să ne oprim puţin aici. Cum de nu s-a aflat totuşi de tatăl dum-neavoastră? Era cât pe ce să deveniţi director, nu se controlau dosarele,dumneavoastră aţi făcut o biografie, dar trebuia s-o ia de bună?

S.N.: Trebuie să spun din proprie experienţă că nu controlau prea bine.De pildă, în ceea ce mă priveşte, cred că faptul că tatăl meu a fost închis afost aflat destul de târziu.

R.H.: Cum aţi ajuns să realizaţi scurt-metraje?S.N.: Ca inginer, răspundeam şi de aparatele de filmat, şi de laborator.

Şi cum eu sunt un tip foarte muncitor, în timpul meu liber am făcut aparateleacestea de scufundat în apă şi am făcut nişte filmări pe care nu le făcusenimeni până atunci - n-avea nimeni curaj să se scoboare la zeci de metri subapă cu un aparat de filmat la început făcut de mine, apoi cu unul specialvenit din Franţa. Deci n-a avut nimeni curajul să facă ce am făcut eu şi eramsingur. Şi îi mulţumesc lui Virgil Calotescu, un coleg, care era secretarulorganizaţiei de partid la Sahia, un om extraordinar, care m-a ajutat să facprimul film, oferindu-se să facă el regia, iar eu operatoria, şi Holban, un altcoleg de-al meu, un om extraordinar şi el, a murit, de fapt amândoi suntmorţi, fie-le ţărâna uşoară, le mulţumesc, datorită lor am ajuns cineast. Apoin-am mai colaborat, m-au lăsat să fac singur totul. Deci m-am prezentat întoamnă cu un film făcut şi ca regizor, şi ca operator, şi ca scafandru, l-ammontat şi l-am terminat. Se numea „Scoicile n-au timp niciodată“. Dupăaceea am intrat într-un alt domeniu în care absolut nimeni nu se pricepea.Era vorba de macrofilmări, să filmezi flori. Cu o răbdare titanică de care nusunt mulţi capabili, recunosc, zile şi nopţi am studiat florile şi pe urmă le-am filmat, am creat o tehnică pentru filmarea lor, unică, nici astăzi nu existăo tehnică mai bună decât cea pe care am avut-o eu atunci, şi am reuşit săintru într-un domeniu în care am făcut un succes imens, chiar răsunător, cu


erjeu

250

aceste flori ale mele. Am început prin simbol, folosind flori. Am făcut„Primăvara obişnuită“ şi apoi „Memoria trandafirului“.

R.H.: Care a câştigat un premiu.S.N.: Multe premii internaţionale: Edinburg, Tours, Cannes şi aşa mai

departe. Am fost la Cannes în '62, unde am cunoscut un producător ameri-can care mi-a spus că mă angajează pe şapte ani la firma Columbia. Datoritălui Mihai Duţă, care astăzi este om de afaceri în domeniul cinematografiei,am ajuns la Cannes, şi nu numai datorită lui, şi datorită unei întâmplări cuIon Gheorghe Maurer, care a intervenit şi mi s-a dat drumul, mă întâlneamdes cu el la studioul Sahia. În felul acesta am ajuns în străinătate, unde mis-a oferit acest contract de către Richard Davis, pentru Columbia. Vroiamsă fug din ţară, când am plecat i-am spus mamei că nu mă mai întorc. Mamami-a spus: „du-te!“. Ştia cât am suferit, cât suferise ea şi întreaga familie.Deci era într-un fel o scăpare pentru mine, dar n-am reuşit să plec. Am maiavut mii de propuneri, am făcut 30 de filme în străinătate, seriale importanteîn Germania, în Franţa, seriale care au avut un mare succes atât la televiz-iunea franceză cât şi la cea germană. În Germania serialele mele, cum ar fi„Căutătorii de aur“, „Mihail, câine de circ“, „Lupul Mărilor“ au fost celpuţin şase-opt ani de zile în top. Eu am făcut o carieră internaţională în para-lel cu cariera din România.

R.H.: De ce n-aţi rămas totuşi? Aţi spus că n-aţi putut, ce înseamnă căn-aţi putut?

S.N.: N-aş putea să vă dau explicaţii clare, pur şi simplu n-am putut.R.H.: Mai ales că eraţi foarte tânăr, dintr-o dată vi se deschideau în faţă

perspective, eraţi convins că reîntors în ţară veţi avea posibilitatea de amerge mai departe?

S.N.: Da, eram tânăr, ştiam limbi străine. Eram la Cannes, şi la unmoment dat Richard Davis are o întâlnire cu Christian Jacques, un mareregizor francez care pe vremea aceea avea vreo şaizeci şi ceva de ani, camcât am eu acum. Eram pe terasa de la hotel Carlton şi a urmat o discuţie întreei doi, în care Richard Davis, care se purtase cu mine excepţional, mă purtala toate marile restaurante, în cazinouri, şi aşa mai departe (noroc că nu tre-buia să dau declaraţii când mă întorceam acasă), a fost atât de dur şi demitocan cu Christian Jacques, încât am avut un şoc şi, la un moment dat,deşi eram tânăr, revoltat, am vrut să intervin. Şi ţin minte că pe sub masăChristian Jacques m-a strâns de mână şi pe urmă, la plecare, a ţinut să-mispună că aşa este meseria noastră, trebuie să îndurăm şi să înghiţim dinpartea producătorilor. Venind în România, sigur că producătorul era altcine-va, în orice caz nu m-a umilit nimeni, dacă am suferit vreodată din cenzură,

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

şi slavă Domnului că am suferit, deşi unii au impresia că nu. Am suferitpoate mai mult decât alţii, pentru simplul fapt că am făcut sigur mai multefilme. Şi mai mult, patriotismul din filmele mele nu era unul de tip comu-nist, şi în special naţionalismul lui Ceauşescu, eu eram de cu totul alt gen.Dovada este că toate filmele mele istorice au fost dublate de cătreCeauşescu.

R.H.: Domnule Nicolaescu, vom ajunge şi la film, să rămânem deo-camdată în 1962. După 1962 v-aţi întors în ţară şi aţi trecut la filme artis-tice, de lung metraj.

S.N.: Da, propunerea a venit din Franţa. Trebuia să fac „Castelul dinCarpaţi“ după Jules Verne. Adică m-am întors din Franţa în România cu treiproducători: cu Richard Davis, cu Henri Deutchmaister şi un francez jumă-tate englez, toţi trei vrând să facă „Castelul din Carpaţi“. De la „Castelul dinCarpaţi“, întârzierea scenariului la care lucra şi Titus Popovici - aşa l-amcunoscut pe Titus Popovici - am lucrat cu cei mai mari scenarişti la Paris,de la „Castelul din Carpaţi“ am avut ocazia să fac un film istoric. Şi am spus„Dacii“. Bineînţeles că nu a fost „Dacii“ ca proiect prima dată, am spus„Traian şi Decebal“, „Mihai Viteazul“ - toate erau ocupate, erau alţi regi-zori, alte echipe care îşi făcuseră un calendar pe o sută de ani. Nu mai eranimic din istorie şi atunci am zis „Dacii“, la daci nu se gândise nimeni. Cumstrăinii au intrat imediat în „Dacii“ fiindcă aveau bani, am avut actori, aşaam realizat primul film. Ca răspuns conducerea Ministerului Culturii, lacererea cuiva, nu are importanţă cine, pentru că l-am iertat, m-a judecat şitrebuia să fiu schimbat, după ce realizasem trei sferturi din film. Şi atunciactorii francezi au spus că în contract scrie că regizor este Sergiu Nicolaescuşi dacă Sergiu Nicolaescu va fi schimbat, se urcă în avion şi pleacă. Şi atun-ci n-au avut ce face şi au trebuit să mă lase regizor până la sfârşitul filmu-lui. La sfârşitul filmului probabil că m-ar fi aşteptat o cumplită cenzură caremi-ar fi făcut, probabil, filmul praf. M-a ajutat în momentul acela TitusPopovici, când a văzut filmul s-a liniştit şi m-a sărutat, şi am avut noroculca Ion Gheorghe Maurer să vadă filmul primul, şi după asta eu n-am maiavut cenzură. Deci am o recunoştinţă deosebită pentru Ion GheorgheMaurer, care de la primul film m-a salvat de cenzură.

R.H.: Domnule Nicolaescu, şi totuşi cum aţi trecut de la macrofilmărişi filmări subacvatice la regia unui film mult mai complex? Altă experienţănu aveaţi în afara acestor scurt-metraje.

S.N.: Situaţia n-a fost deloc uşoară, pentru că erau colegii care s-auîmpotrivit. Dacă mă lăsau toţi să mă scufund în apă în ideea că poate nu maiies, sau să fac microfilmări, să orbesc la lumina aia de blitz trei zile până să


erjeu

250

declanşez aparatul, dacă mă lăsau în treburile astea, mă lăsau cu liniştea cănu-i pot concura. În momentul în care am intrat într-un domeniu în caredeveneam un concurent, vă asigur că am avut foarte mulţi împotriva mea,care au încercat să mă oprească înainte să vadă primul film. Deci primulfilm a fost o mare suferinţă, pot să vă arăt pagini de ziare în care eram ata-cat şi cineva spunea că „dacă Sergiu Nicolaescu va face vreodată vreun filmcare se poate şi proiecta, atunci înseamnă că este Orson Wells“, şi o spuneaun om cu mari calităţi. Atât de sigur era că n-o să reuşesc. Toată lumeazicea: „lasă-l, că o să-şi rupă gâtul“. Şi cu toate acestea, „Dacii“ a fost unsucces imens.

R.H.: Cum aţi simţit acest succes la primul film de lung metraj şi la ovârstă destul de tânără, când e uşor să capeţi o părere supradimensionatădespre sine?

S.N.: Aşa cum m-aş simţi să-mi spuneţi acum că o fată de 18 ani super-bă, Miss România, mă iubeşte pe mine. Un om, ca să se bucure, trebuie săobţină ceva la timp. Când nu ai obţinut ceva la timp şi ţi-ai dat viaţa, a curssânge ca să ajungi până acolo, atunci nu te mai bucuri. Simţi o căldurăimensă care îţi pătrunde în corp, mai ales când vedeam miile de oameniaplaudând şi venind la cinematograf, eram emoţionat, dar nu eram bucuros,pentru că bucuria murise. Murise prin luptă. Nu ştiu ce e aceea bucurie şifericire. În bucurie şi fericire trebuie să existe minimum doi. Eu întotdeau-na am fost singur. Şi în luptă, şi în succes.

R.H.: Spuneaţi în carte că v-aţi sacrificat viaţa pentru profesie.S.N.: Da, fără doar şi poate. Orice mă întrebaţi de viaţa mea, mă gânde-

sc la ce film era în perioada respectivă, dacă mă întrebaţi, de pildă, cum afost viaţa mea în 1970, imediat mă întorc înapoi să văd ce film am făcut şipot să vă vorbesc de lucruri necunoscute, dar dure, crunte câteodată, sufer-inţe incomensurabile, dar nu m-am plâns. Asta era diferenţa. Nu m-am plânsnicăieri, nici la presă, nici la partid, nu m-am plâns niciodată nimănui.Faptul că nu m-am plâns nimănui nu a făcut să-mi fie mai uşor, dar în oricecaz nu am cerşit mila nimănui. Faptul că am fost recunoscut l-a făcut peCeauşescu să încerce să mă dubleze, să mă înlocuiască, a crezut că şi un„Mihai Viteazul“ făcut de alţii o să aibă acelaşi succes. Paf, a căzut. „Dacii“a fost dublat de „Columna“ şi de „Burebista“ - un scenariu care mi-a fostdat şi mie, era să mor de râs când l-am citit, era ceva îngrozitor, eraCeauşescu transpus în Burebista. Bietul George Constantin a trebuit săinterpreteze o catastrofă de rol de tipul acesta. Nu, eu n-am făcut filme detipul acesta.

R.H.: Domnule Nicolaescu, aţi încercat mai multe genuri de filme. De

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

care v-aţi simţit cel mai legat?S.N.: De plăcut îmi place cel mai mult filmul de artă. În categoria asta

eu n-am făcut decât patru filme: „Moartea lui Ipu“, „Osânda“, „Ciuleandra“şi „Ultima noapte“. Aceste filme mi-au dat cea mai mare satisfacţie mie per-sonal în timpul filmărilor şi în pregătirea lor. E mare lucru treaba asta. Darfără doar şi poate cel mai legat sunt de filmele istorice. Deşi unii zic „da,dar aţi fost şi sunteţi un maestru al filmelor de acţiune“, sunt fără discuţie,sunt pe plan internaţional recunoscut, şi în filmul istoric şi în filmul de acţi-une, dar nu acesta a fost idealul meu niciodată. M-am jucat. În filmele deacţiune, făcând pe poliţistul, m-am jucat. Era un lucru pe care-l ştiam foartebine, aveam un unchi poliţist, şi el mort în închisoare, care mi-a sugeratmodelul poliţistului, comisarului, pe care l-am jucat eu. Ciudat este că lasecuritate toţi aveam pe vremea aceea, sau aproape toţi, un dosar. Şi pedosarul meu, între ghilimele, scrie „Comisarul“, bineînţeles.

R.H.: De ce n-aţi făcut mai multe filme de artă atunci?S.N.: Pentru că eu cred că misiunea mea a fost şi este să fac film istoric.

Pe de o parte cunosc bine domeniul, am fost un pasionat al istoriei, pe dealtă parte am considerat întotdeauna că datoria mea este să redau spectato-rilor, naţiunii române, demnitatea aceea pe care istoria i-a dat-o şi care într-un anumit regim s-a pierdut. Deci lupta mea a fost de o refacere a istoriei,a moralului şi a demnităţii româneşti. E o misiune. Sunt ca un misionar. Egreu să vă dau detalii, dar m-am considerat ca un misionar în domeniul isto-riei.

R.H.: Spuneţi într-una din cărţile scrise de dumneavoastră că sunteţiadeptul unui naţionalism articulat pe realităţi şi exemple istorice, iar pe dealtă parte spuneţi în introducerea la „Revoluţia - începutul adevărului“ că,privind cu luciditate trecutul nostru, „Ne vom îneca într-un ocean de amără-ciune, câte secole de beznă, trădări, groază, persecuţie şi iobăgie, ce puţineclipe de glorie sau de triumf. Mă revoltă jelaniile şi resemnarea din atât deiubita noastră Mioriţă“.

S.N.: Corect. Dar nu e contrazicere. Vreau să vă spun următorul lucru -şi asta am crezut întotdeauna - că o înfrângere, o greşeală este de multe orimai importantă pentru noi decât o victorie, pentru că avem ceva de învăţatexact şi sigur în ce priveşte ceea ce trebuie să evităm. Pe când o victorie, înrealitate nu e o victorie dacă după aceea te culci pe laurii ei, iar o înfrângerenu este o înfrângere, o bătălie pierdută nu înseamnă că ai dispărut, dim-potrivă, trebuie să renască în tine dorinţa de victorie, şi din nou vei luptamai mult, mai puternic, cu mai multă râvnă pentru a cuceri ceea ce în primabătălie ai pierdut. Să fim realişti, să vedem istoria noastră aşa cum a fost, cu


erjeu

250

părţile ei bune şi părţile ei rele, şi prin cunoaşterea trecutului nostru să încer-căm să ne facem un prezent şi un viitor. Dar dacă încercăm să minţim - o săse supere mulţi pe mine spunând aceasta - atunci când istoricii devin uneltepolitice, istoria este o minciună. Atunci când istoricii devin oameni politici,sigur este o altă minciună. De aceea va trebui întotdeauna să ne aplecăm curespect asupra istoriei, să fim neutri politici şi să încercăm să scoatem laiveală adevărul. O să-mi spună probabil toată lumea că nu-i adevărat, nurăspund că fiecare are adevărul lui, fiecare trebuie să-l caute, nici IsusHristos n-a ştiut să răspundă când l-a întrebat Pilat „ce este adevărul?“. Atăcut. A spus: „adevărul este Dumnezeu“. Deci nici eu nu voi putea spunece este adevărul. Adevărul trebuie să-l câştigi singur. Consideri că nu spunadevărul? Cercetează, caută, şi găseşte-ţi singur adevărul, dar nu uita ce amspus şi eu.

R.H.: Domnule Nicolaescu, ce părere aveţi despre „Punctul Zero“, dinpunct de vedere al realizării, sunteţi mulţumit?

S.N.: „Punctul Zero“ este un film de acţiune, nu este un film politic, încare am profitat, în primul rând era o experienţă, prima coproducţieromâno-americană. În această condiţie am făcut un film de acţiune, nu s-avrut un film al revoluţiei, dar am profitat de acest lucru neştiind ce-mi aduceviitorul, să fac un lucru care va rămâne pentru sute de ani. Este momentulexecuţiei lui Ceauşescu, pe care l-am realizat matematic, cinstit, aşa cum afost, pentru că el nu a fost filmat. Mi-am atins scopul, arătând acest momentpe care poporul român ar trebui să-l cunoască, tot aşa cum am considerat toto datorie a mea să arăt un alt sfârşit de viaţă, acel al lui Ion Antonescu, îniunie 1946, când a fost executat la Jilava. Am avut imensa satisfacţie de agăsi negativul original care se pierduse. Nimeni nu mai ştia de acest nega-tiv. Cu perseverenţa şi cu acel har cu care numai Dumnezeu m-a ajutat, unDumnezeu român, am găsit acel negativ original. În filmul „Oglinda“ apareexecuţia mareşalului, este o lecţie pentru poporul român această execuţie şimodul în care acest om, care a avut vocaţia eroului, a trecut dincolo de fiinţăşi cum a trecut dincolo de fiinţă un om care avea vocaţia să fie cel mai mareromân dintre români.

R.H.: Revin totuşi la „Punctul Zero“, nu ca subiect, ci ca realizare. Nucredeţi că aţi cedat poate unor şabloane importate de la partenerii ameri-cani? Mă gândesc că urmăririle din filmele cu comisari erau mai veridicepoate decât urmăririle din „Punctul Zero“.

S.N.: Da. Filmele cu comisari erau filme foarte bune. Ăsta e un filmuşurel, de tip american.

R.H.: Şi aţi acceptat totuşi, cu statutul dumneavoastră, să faceţi un film

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

uşurel numai pentru a păstra pe peliculă sau a reconstrui momentul exe-cuţiei?

S.N.: Există momente de tipul acesta în viaţa unui regizor, pentru aobţine ceva. Ceea ce a fost importantă era execuţia. În condiţiile cine-matografiei româneşti de după revoluţie, an de an aceste condiţii au fost dince în ce mai mizerabile, mergând astăzi până la catastrofă. De pildă astăzisunt pregătit să fac un film Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, titlul este „Triunghiulmorţii“ şi m-am certat cu echipa din cauza costurilor, care au crescut de treiori. Deci, nu-mi ajung banii să fac acest film. Deci, s-ar putea să nu-l fac.Ar însemna ca anul acesta să nu facem nici un film. Ies trei filme: IulianMihu, Dan Piţa şi Mircea Veroiu - regizori mari. Aceste filme ies, dar aufost filmate anul trecut. Dar ca să facem un film anul acesta şi să iasă anulacesta, cum vroiam eu să fac… cred că nu voi avea această şansă, pierzân-du-se tot. Regimul comunist m-a împiedicat să fac filme din primul războimondial fiindcă însemna să aduc pe ecran rolul lui Ferdinand, că monarhiaar fi realizat România Mare. Am reuşit o dată să aduc pe ecranul filmuluiromânesc un rege, Carol I, l-am jucat chiar eu.

R.H.: Întotdeauna aţi spus că n-aţi fost favorizat până în 1989.S.N.: Unii spun că am fost favorizat. Şi eu le spun „nu-i adevărat“. Dar

de la mine citire nu voi spune niciodată „n-am fost favorizat“.R.H.: Aţi răspuns tot la o anumită întrebare.S.N.: Dacă ar spune cineva că am fost unul din favoriţii regimului, i-aş

solicita să-mi dovedească cum şi îi voi replica imediat. Nu am fost unfavorit al regimului. Am avut mai multe greutăţi decât unii care au făcut pevictimele regimului.

R.H.: Şi totuşi spuneţi că aţi fost lăsat să trăiţi şi să munciţi. Eu cred căaţi putut şi să nu faceţi multe compromisuri. Dumneavoastră povestiţi încarte cum v-aţi menţinut ferm pe poziţie cum că nu schimbaţi aia, nu mod-ificaţi cealaltă şi că până la urmă în multe cazuri rămânea ca dumneavoas-tră. Aţi spus că nu vroiaţi să faceţi filme de propagandă sau să regizaţi spec-tacole şi a fost ca dumneavoastră.

S.N.: Da, dar eram deja Sergiu Nicolaescu, eram deja în Europa unnume cunoscut. Nu mai puteai să-l iei pe Sergiu Nicolaescu şi să-l tragi cape o cârpă de colo colo. În momentul în care se afla că Sergiu Nicolaescunu are de lucru, mă chema orice studio din străinătate să mă angajeze. Numai puteau, gata! Exista o graniţă, când am trecut de ea m-au lăsat în pace.

R.H.: Şi totuşi au fost oameni de valoare, poate nu neapărat în domeni-ul cinematografic, care au făcut compromisuri, pentru că aşa au crezut căpot să realizeze ceva.


erjeu

250

S.N.: Eu nu-i condamn. Poate cineva să-l condamne pe Liviu Ciulei căa luat-o le Lica Gheorghiu în filmele lui, sau pe Bratu care a luat în „TudorVladimirescu“ un rol principal şi l-am refuzat în „Dacii“? Aici depinde defirea omului, nu condamn pe nimeni. Eu nu consider că acel compromis artrebui să se întoarcă împotriva artistului. Era un compromis al sistemului,erai obligat. Dacă la mine nu veţi găsi astfel de compromisuri, nu înseamnăcă îmi condamn colegii. Vreau să spun că în cinematografie au existatpuţine filme cu elogii, unul dintre ele a fost făcut de unul din oamenii pecare îi ştiu eu care a fost în puşcărie ca deţinut politic, şi totuşi a făcut unastfel de film tocmai pentru a avea o pâine asigurată. Eu n-am avut nevoie.Eu mi-am câştigat o carieră internaţională. Am avut o premieră la Paris cu„Dacii“ cum poate doar la trei ani există o premieră aşa de spectaculoasă.Deci eu, cu primul meu film, am fost un nume.

R.H.: Domnule Nicolaescu, sunteţi orgolios?S.N.: Cred că da. Am şi o doză de orgoliu.R.H.: Ştiţi că circula o glumă cu dumneavoastră, apărea un film şi scria:

regia - Sergiu Nicolaescu, scenariul - Sergiu Nicolaescu, în rolul principal -Sergiu Nicolaescu, iar în rolul lui Sergiu Nicolaescu, mă rog, Amza Pelleasau Colea Răutu.

S.N.: Da, în rolul lui Sergiu Nicolaescu cel mai potrivit era tot SergiuNicolaescu. Nu m-a deranjat.

R.H.: Credeţi că aţi fost bun în tot ce aţi făcut? Adică v-aţi consideratbun, din moment ce aţi dorit să le faceţi pe toate într-un film?

S.N.: Ştiţi cum e treaba aceasta? Mă întrebaţi de un lucru la care eu potsă vă răspund doar atât: „am ajuns la mal“, deci am ajuns. Vreau să spun căîn topul actorilor am fost întotdeauna între primii trei, deşi nu mă consideractor, mă consider interpret, fiindcă n-am jucat decât ceea ce vroiam eu şinumai ceea ce mi se potrivea. În topul regizorilor am fost întotdeaunaprimul. În aceste condiţii eu eram autorul majorităţii scenariilor, am colab-orat cu scenarişti excelenţi şi vreau să mărturisesc fără nici un pic de ruşine,chiar atunci când eu am scris un scenariu, cum a fost „Osânda“ sau „Ultimanoapte“ am avut ajutorul prietenesc al unor mari scriitori, cum a fostFrancisc Munteanu sau Titus Popovici. Eu le dădeam scenariul şi ţineamcont de ce îmi spuneau ei, nu de ce îmi spunea Ministerul Culturii, cumastăzi ţin cont de ce mi-a spus D.R. Popescu când i-am dat un scenariu să-lcitească şi mi-a spus nişte lucruri extraordinare. Dar eu am scris scenariul,evident că eu am scris scenariul respectiv. Cred că sunt un bun scenarist, nue meseria mea, o fac numai când e nevoie, ca actor este cuvântul spectato-rilor să-l spună, ei decid dacă sunt bun sau nu ca actor.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

250

R.H.: Ca regizor la fel...S.N.: Ca regizor tot spectatorii hotărăsc. Şi după părerea mea, au hotărât

deja. La vârsta mea nu se mai pune problema.R.H.: Dar există ceva în ce nu sunteţi bun?S.N.: Vedeţi dumneavoastră, am făcut ceva ce nu ştiu să fac? Eu nu am

făcut şi nu am intrat decât în ceea ce ştiu să fac. De pildă în politică, m-aţivăzut intrând în faţă? Nu vorbesc de revoluţie. Nu. După revoluţie. M-aţivăzut vreodată ieşind în faţă în vreun partid? Nu m-aţi văzut niciodată. Deciacolo unde nu mi-e locul, simt eu, şi acolo unde nu mă simt capabil măretrag în spate, în planul doi, sau planul trei. Ţin minte că în 22 decembriefăcusem toţi CFSN-ul şi „hai să apărem la televizor!“. De unde până atun-ci fusesem printre primii care au influenţat ceea ce se petrecea în televiz-iune, în momentul în care s-a făcut această fotografie, vă puteţi uita la ea,eu sunt undeva într-un colţ în dreapta, în fund. Asta vă poate spune maimulte. Deci nu mă bag acolo unde nu mă pricep. Dar unde mă pricep, nustau pe planul doi.

R.H.: Domnule Nicolaescu, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea,sper să ne mai dăruiţi curând şi alte filme, de artă în special, şi istorice şi săaveţi şi o viaţă mai plină, pe lângă succesele din carieră.


erjeu

250

Octavian PalerScriitor

Radu Herjeu: Domnule Paler, aş vrea astăzi cu dumneavoastră să amun dialog în care să putem vorbi despre lucruri pe care le descrieţi mai multîn cărţile dumneavoastră decât în editorialele dumneavoastră, şi mai ales încărţile dumneavoastră mai vechi, în perioada în care probabil aveaţi maipuţine dezamăgiri şi mai multe speranţe decât acum.

Octavian Paler: Şi mai multe iluzii.R.H.: Iluzii... eu prefer să le numesc încă speranţă. În „Apărarea lui

Galilei“ spuneaţi că fericirea o găseşti acolo unde crezi cu putere în ea, şivreau să vă întreb mai întâi nu dacă este adevărat ci dacă e uşor să crezi înfericire.

O.P.: Vreţi să cred în fericire pe o vreme ca asta, cum e afară, cu ploiputrede, o iarnă de care eu mă tem? Eu sunt un om al verii. Vara sunt foarteoptimist. Chiparoşi, iarbă însorită. Vara îmi e mai uşor să fiu optimist, chiarfericit. Pot să văd în lumină ceva aproape mistic, când vine toamna lucrurilese schimbă puţin, iar când se apropie iarna intru într-un regim psihic maijos. Oricum, dacă discutăm despre fericire, îmi aduc aminte ce zice undevaKierkegaard, că fericirea există numai după ce a trecut. Câtă vreme otrăieşti, ea este perisabilă. Nu ştii niciodată dacă nu rişti în clipa următoaresă devii din fericit nefericit. După ce a trecut însă, poţi să spui „am fostfericit“. Cu alte cuvinte, mă tem că paradisurile există numai ca paradisuripierdute. În „Apărarea lui Galilei“ e vorba de altceva. E vorba de un per-sonaj care e un fel de alter ego al meu, se înţelege asta, şi care îşi găseşte înultimele resurse de vitalitate chiar fondul de a crede. Cu alte cuvinte, miemi se pare că soluţia optimă pentru cineva este soluţia lui Don Quijote.Anume aceea de a crede în ceea ce simţi nevoia să crezi, de a iubi ceea cesimţi nevoia să iubeşti, fără să-ţi mai pese de părerile celorlalţi.

R.H.: Dumneavoastră mai aveţi puterea asta?O.P.: Cred că da. Din fericire, încă da.R.H.: Şi câte ierni au trecut peste dumneavoastră, la acest mod de vă

nega fericirea sau dreptul la fericire?O.P.: Nu neg. Dimpotrivă, faptul că mă agăţ, cum zice un vers celebru,

de partea însorită a îndoielii, este o dovadă că am nevoie încă să cred înşansa de a fi fericit. Mi-ar fi greu să le număr. Pe cele fizice pot, dar nu elecontează. Probabil au fost vreo trei. Prima iarnă a fost aceea în care am ieşitdin copilărie, în care copilăria mea a murit şi o dată cu ea o lume întreagă.Lumea copilăriei mele, care a fost o altă lume decât ceea ce a urmat. Eu suntun imigrant în Bucureşti şi a trebuit să mă civilizez aici, să devin din miculbarbar care am fost cândva o persoană civilizată adaptată la cerinţele urban-ităţii. Nu ştiu dacă am reuşit până la capăt, dar m-am străduit, m-am stră-


erjeu

250

duit atât de tare încât până la urmă am reuşit să pierd şi rădăcinile mele.R.H.: Aşa simţiţi?O.P.: Da. Cu alte cuvinte eu sunt astăzi nu un bucureştean complet, pen-

tru că am nostalgia universului pierdut al lumii copilăriei mele, dar nu maisunt nici ce-am fost, pentru că n-aş mai putea trăi într-un sat. Iar în satulmeu mă duc foarte rar, mă duc întotdeauna doar câteva zile, după care simtnevoia să plec, deoarece mă izbesc acolo de trecut ca de un zid, pot săaparţin în continuare acelui sat doar câtă vreme sunt departe de iarnă.

R.H.: Prima iarnă. Şi a doua?O.P.: A doua iarnă a fost cred cea care a urmat după iluziile mai mult

sau mai puţin responsabile din adolescenţa şi tinereţea mea. Am visat totfelul de prostii în adolescenţa mea. Întâi am visat să merg pe urmele luiNansen la polul nord. Eu care nu suport frigul astăzi, după cum v-am măr-turisit. Apoi am visat să merg pe urmele lui Amundsen la polul sud, amsuferit îngrozitor când am aflat, citind toate cărţile pe tema polului sud saupolului nord pe care le-am găsit, cum a murit Robert Scott în Antarctica,scriind în jurnalul său această frază dramatică „este îngrozitor să trăieştiîntr-o lume în care numai cel dintâi contează“. Pentru că el la Polul Sudgăsise drapelul norvegian înfipt de Amundsen. Am visat de asemenea săajung în Spania, singura ţară pe care am dorit s-o cunosc, şi să refac drumullui Don Quijote. Mă supraestimam, fără îndoială, socotindu-mă cumva dinstirpea idealiştilor de genul lui Don Quijote, dar adolescenţa nu are farmecdecât dacă e iresponsabilă. După toată această experienţă - de altfel am tra-versat experienţe foarte interesante, fascinante - am avut trei ani de delirlivresc, la propriu, în care mi-am albit nopţile citind tot ce-mi cădea înmână, biblioteci, nu exagerez, fără nici un criteriu, într-o nesfârşită dezor-dine. Luam de la bibliotecile de împrumut ale vremii şi Kant, şi Hegel, darşi Octav de Silla, şi „Cuibul bufniţelor“, şi „Anna Karenina“, fără nici uncriteriu. De altfel, nici nu aveam educaţia estetică necesară pentru a-mi fixaun program foarte strict. Oricum, astăzi ştiu foarte bine că Borjes are drep-tate când aseamănă paradisul cu o bibliotecă, pentru că eu am fost înArcadia, am fost în acel paradis, am trăit trei ani în care am scos din pre-ocupările mele şcolare jumătate din materii, pentru a-mi face timp de lec-tură şi în care am fost fericit. Am plâns pe cărţi, am râs pe cărţi.

R.H.: Nu v-aţi simţit singur în Arcadia?O.P.: Singurătatea, în formele ei periculoase şi penibile, am descoperit-

o mai tîrziu, deşi ea a fost, dacă vreţi, prima mea experienţă din viaţă. Euam descoperit singurătatea la trei ani şi două luni fix, ştiu bine, chiar perfectziua, cunosc perfect chiar şi împrejurarea. Se întâmpla această poveste la

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

moartea bunicului meu matern. Părinţii mă luaseră acolo, n-aveau cu cinesă mă lase probabil acasă, şi ca să nu-i încurc la pregătirile pentru înmor-mântare m-au trimis undeva în livada casei bunicului meu. Era prin noiem-brie, una din ultimele zile frumoase de toamnă, cu un soare fabulos, pe careîl văd şi astăzi, cu merii înroşiţi de primele friguri de toamnă şi cu frunzeuscate pe jos care foşneau, şi am mers aşa prin grădina aceea preţ de jumă-tate de oră, absolut fericit. Prima descoperire a vieţii mele a fost de faptaceastă sensibilitate a mea, aproape mistică, la lumină. Şi la un moment datm-am speriat. Am văzut că nu mai auzeam rumoarea din curte, nu mai eranimeni în jurul meu şi m-am speriat. Atunci am descoperit singurătatea. Darîn formele ei adevărate am descoperit-o mai târziu, în Bucureşti, unde amfost departe de părinţi, fără prieteni, din nenorocire pentru mine, din vinamea, fără îndoială.

R.H.: De ce,?O.P.: Din vina sensibilităţii mele retractile, de rac conservator care

amestecă tot ce e mai prost în zodia racului, adică şi un orgoliu excesiv une-ori, şi o timiditate cam arţăgoasă. Heraclit zice undeva că „destinul este pro-priul nostru caracter“. Eu pot să confirm asta, întrucât într-o bună măsurădestinul meu a fost decis de caracterul meu. De altfel, pot să confirm şialtceva. Cartea pe care o scriu acum are la bază aceată idee, cartea secheamă „Despre barbari, cu melancolie“. Ei bine, în această carte plec de laideea (şi eu o cred serioasă) că destinul unelteşte prin amănunte anodine.Unora le asigură momente spectaculoase (de pildă cum i-a asigurat luiCezar un Rubicon), dar, desigur, oamenilor obişnuiţi le provoacă destinulprin amănunte care uneori nici nu sunt observate. Treci pe o stradă oarecare,la o anumită oră, într-o anumită zi şi nu-ţi dai seama că pe o altă stradă în oaltă zi, la o altă oră, destinul tău ar fi fost altul. Ei bine, în viaţa mea au exi-stat amănunte care mi-au hotărît în mod limpede soarta. Asta ar fi, să zicem,a doua iarnă. A treia iarnă a fost când am trăit un fel de şubrezire a certitu-dinilor, când am intrat în faza de ruină a certitudinilor mele şi a iluziilormele. Eu am fost întotdeauna convins că e important să ai iluzii, dar nu derând. Mediocritatea iluziilor depinde de noi, mediocritatea vieţii nu depindede noi, uneori e decisă de împrejurări, dar asta costă, fără îndoială. Şi a exi-stat un moment în viaţa mea în care mi-am dat seama de adevărul dramat-ic, tragic aş zice, dintr-o frază a lui Camus care vorbeşte despre noaptea carese adună din ce în ce mai deasă în urma noastră şi care ne face să descoper-im de fapt cât de nesfârşită e ignoranţa noastră. În adolescenţă şi o bunăparte din tinereţea mea am mers cu încrederea în certitudini până la ridicoluneori. În adolescenţă eram convins că absolutul e undeva la îndemâna


erjeu

250

degetelor mele. Astăzi mă gândesc cu melancolie la acele zile pentru că defapt am atât de puţine certitudini încât mă tem să le mai înşir. Ştiu în schimbcât de relative sunt toate şi mă obsedează între altele, să zicem, acel detaliucare ne e povestit despre ce făcea Cezar Borgia, care în fiecare seară ardeanişte câlţi pentru a se convinge că orice glorie e deşartă şi că totul e efemer.Toate trec. Până la urmă nu rămâne decât întrebarea lui Hamlet: „A fi sau anu fi?“.

R.H.: Frica trece?O.P.: Frica se transformă. De altfel vreau să vă precizez că eu am scris

„Apărarea lui Galilei“ ca un lung monolog despre frică pentru a-mi da curaj.R.H.: Şi v-aţi dat?O.P.: Da, faptul că am avut curaj să vorbesc despre frica mea şi despre

îndoielile care, la un moment dat, mă podideau, a fost după părerea mea odovadă că în limitele mele mi-am dat curaj. Dar frica se transformă; a dis-părut frica politică, astăzi nu cred că se mai poate vorbi de o frică politică…am ieşit din faza asta. Dar iată instaurându-se în locul fricii politice, fricaeconomică. Pe care o văd acţionând şi provocând aceleaşi ravagii.

R.H.: Credeţi că frica ar putea fi pe undeva motorul evoluţiei umane?O.P.: Aş zice din fericire. Vă daţi seama cum ar arăta o lume în care n-

ar exista frica de moarte? După părerea mea, dacă nu tot, aproape tot ce eimportant în această lume, tot ce e durabil, s-a născut din frica de moarte.Fără frica de moarte mă tem că bibliotecile şi muzeele ar rămâne în maremăsură goale. Frica de moarte a ridicat Piramidele, a plantat şi Sfinxul lângăPiramide, frica de moarte a creat capodopere. Lucrurile nu sunt foarte sim-ple. Mie îmi plac bufonii din piesele lui Shakespeare, care fac tumbe, sauvorbesc în răspăr, sau îmi plac bufonii taciturni din pânzele lui Velasquez.Nu-i suport în politică. Îmi plac şi nebunii, nebunii grandioşi, de altfel îmiplac nebunii mai mult decât înţelepţii, sunt îndrăgostit într-o mult mai maremăsură de marii nebuni din istoria culturii, acei nebuni care au pictat, caVan Gogh, care au scris o poezie extraordinară ca Holderin, sau au făcutfilosofie, ca Nietzsche.

R.H.: Credeţi că nebunia n-ascunde frică?O.P.: Nu. Cred că nebunii sunt dincolo de frică, precum sfinţii. Sigur că,

dacă ne gândim la faptul că există şi nebuni de alt ordin, nebuni care sevisează Napoleon, nebuni care, în loc să creeze, vor să comande, atunci sepoate vorbi de frică. Chiar de frica oglinzii.

R.H.: Nu ştiu dacă la dumneavoastră frica politică sau frica economicăau fost primordiale. Ce frică e la dumneavoastră pe primul loc, cea care văparalizează, frica dată de vipere?

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

O.P.: Mai multe. Frica de ratare.R.H.: O mai aveţi acum?O.P.: Da, fără îndoială. De pildă, ce înţelegeţi prin viaţă împlinită? Dacă

socotiţi că viaţă împlinită înseamnă succes, notorietate, atunci înseamnă cădiscutăm pe două paliere diferite. Eu cred că poţi să-ţi ratezi viaţa chiaravând şansa de a fi răsfăţat în succes sau în notorietate. Totul e ce faci cuviaţa ta. Şi mă tem că nu există decât vieţi ratate pentru că nu există dupăpărerea mea viaţă în care să fie împlinite toate iluziile şi toate idealurile. Oricel care şi le împlineşte n-a avut idealuri prea mari şi atunci şi le-a pututîmplini, ori a avut nebunia să tatoneze imposibilul şi atunci fără îndoială căratează. Mă persecută ideea că viaţa este altceva decât un drum între onaştere şi o moarte. Şi de aceea mă tem, şi mă tem şi de altele. Am senza-ţia că în acest sfârşit de secol până şi Dumnezeu trebuie pipăit de experţi.Atât de departe este dus un anumit pragmatism, cu care unii se laudă, pecare eu însă îl deplor. Mă întorc la credinţă şi zic că până nu crezi până lacapăt în ceva, până nu iubeşti nebuneşte ceva, sunt mult mai mari şanselede a te rata. La urma urmei, orice singurătate e o formă de ratare. Şi eu n-am fost şi n-am rămas străin de singurătate, chiar dacă n-am fost niciodatăun solitar adevărat, pentru că am avut mereu nevoie de lume, de ceilalţi. N-am putut înţelege niciodată acea afirmaţie a lui Sartre că „infernul estecelălalt“. Eu am fost tentat mai degrabă să cred că infernul este în mine.

R.H.: Şi totuşi, în a judeca eşecul unei vieţi, n-ar trebui să ţinem cont şide efectele vieţii noastre asupra celorlalţi? Poate dumneavoastră v-aţi simţitsingur, dar poate ceilalţi, avându-vă pe dumneavoastră, citindu-vă, nu s-ausimţit singuri. Poate că eşecul, aşa cum îl vedeţi, al vieţii dumneavoastră, i-a împiedicat pe ceilalţi să-şi rateze viaţa.

O.P.: Eu n-am vorbit de eşec. Eu am vorbit de teama de eşec. Ceea ce ecu totul altceva. Cred însă, şi aici vă dau dreptate, că există o anume soli-daritate a solitarilor, a singurătăţilor. Unamuno chiar face undeva un fel deapel patetic adresat tuturor solitarilor să se solidarizeze pentru a face lumeaşi viaţa mai suportabile. Sigur că lucrurile astea m-au obsedat continuu. Eucred că partea cea mai bună din mine, câtă există, se află în obsesiile mele,în îndoielile mele, în iluziile mele, în deziluziile mele, eu nu cred cădeziluziile reprezintă întotdeauna un eşec şi nu cred că ele sunt întotdeaunaîn defavoarea noastră sau penibile. Deziluziile ne arată cât de mult am fostîn stare să sperăm sau să ne amăgim la un moment dat. Încât eu îmi măsoruneori drumul prin viaţă şi ce-am reuşit să las ca dâră în urma mea, poatemai mult după dezamăgirile mele. E interesant să crezi c-ai fost, te-ai crezutmai bun decât eşti.


erjeu

250

R.H.: Veţi afla vreodată? Daca v-aţi crezut mai bun decât sunteţi cu ade-vărat?

O.P.: Nu ştiu. Oricum eu fac o experienţă interesantă în cărţile mele, nufoarte plăcută dar nu mă pot lepăda de ea în momentul de faţă. Mă perse-cută, ca să fiu exact, câtă sinceritate putem suporta. Am ajuns la concluziacă o sinceritate deplină nu e posibilă. Nu există sinceritate absolută pe lume.Până şi Rousseau în confesiunile lui zice la un moment dat: Mi-e foarte uşorsă recunosc că am fost vinovat, dar mi-e aproape imposibil să recunosc căam fost ridicol. Şi-mi dau seama că dificultatea cea mai mare o întâmpinatunci când este cazul să-mi recunosc un gest caraghios pe care l-amsăvârşit într-o anumită împrejurare.

R.H.: Aţi săvârşit multe lucruri caraghioase?O.P.: Cred că da. Voi mai spune o dată că am umblat trei ani prin anti-

cariatele din Bucureşti după o carte care nu există şi pe care n-a văzut-onimeni: „Secretul secretelor“ a regelui Solomon, eu fiind convins la aceadată că voi reuşi să găsesc acea carte şi voi fi marele ei descoperitor, dupăce toată Renaşterea s-a chinuit să o caute şi n-a reuşit s-o găsească. Ecaraghios, nu? Dar sunt fericit că am fost în stare şi de asemenea gesturicaraghioase. Am mai avut şi altele.

R.H.: Câte lucruri importante n-aţi înţeles în viaţă?O.P.: N-am înţeles destule. Faptul ca mai am încă putere de a mă mira

este dovada că sunt destule lucruri pe care nu le-am înţeles. Multă vreme n-am înţeles, de pildă, că trecutul este de două feluri, cum zice Berliaev. Esteun trecut mort, stins, expediat la arhive, şi există un trecut viu care se aflăîn prezentul nostru, în cenuşa din noi, în cenuşa asta radioactivă a melan-coliilor noastre care acţionează şi care determină în bună măsură prezentul.Eu acum sunt în buna condiţie de a înţelege cât de viu este trecutul. Iatăceva pe care l-am înţeles destul de târziu. Tot târziu am înţeles cât decaraghioasă a fost propensiunea mea spre înţelepciune în tinereţe cândumblam înnebunit după tot ce îmi putea spune despre cei şapte înţelepţi aiGreciei Antice şi eram convins că înţelepciunea este supremul criteriu într-o existenţă. Pentru a ajunge, cum am mai mărturisit de altfel, la convingereacă în bună măsură înţelepciunea este ceva fraudulos pentru că ea te ducespre dorinţa de a fi rezonabil, de a evita riscurile, de a fi prudent, de a nucrede, de a nu îndrăzni şi de a nu iubi nebuneşte. Am mai avut şi altele.

R.H.: Şi atunci care ar fi criteriul, dacă nu înţelepciunea?O.P.: Nebunia... Între ghilimele. Nu nebunia patologică, fără îndoială,

nebunia despre care vorbeam, care n-are de a face nimic cu politica; care arede-a face, dacă vreţi, cu filosofia, cu poezia, cu pictura, cu tot ce spiritul

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

uman a îndrăznit dincolo de limite, dincolo de măsură. Aceasta este proble-ma: de a face, cred eu, în viaţă lucruri fără măsură, nu cu măsură, cumziceau grecii, fără măsură, adică a îndrazni până la capăt.

R.H.: Domnule Paler, şi totuşi oamenii, în general, nu pot să-şidepăşească limitele foarte mărunte. Cum putem aştepta de la ei sădepăşească limite mai presus de ei?

O.P.: Daca există o înţelepciune care poate fi însuşită la urma urmei,este aceea de a-ţi iubi limitele. Asta da. Asta pot înţelege. De pildă acum eusunt foarte aproape de această unică înţelepciune. Îmi dau seama cât de vul-nerabil sunt, cât de relative sunt ideile mele, convingerile mele, îmi dauseama câtă cenuşă există în fostele mele mari credinţe şi iluzii, şi încerc să-mi iubesc limitele, să mi le accept, cu alte cuvinte. Dar asta, dacă vreţi,priveşte capacitatea noastră de a ne consola. Nu ştiu dacă această capacitatede a ne consola este cea mai fecundă.

R.H.: Chiar vroiam să vă întreb dacă nu cumva, iubindu-ne limitele,vom înceta să luptăm împotriva lor.

O.P.: Da, aveţi dreptate. E o observaţie subtilă asta. Aşa este.R.H.: De ce puţini oameni se pot autodepăşi în viaţă, se pot ridica de la

condiţia lor, destul de simplă, de cetăţean al unei naţiuni, de membru al uneicomunităţi? De ce nu pot sau nu-şi doresc să treacă peste această condiţie?

O.P.: Pentru că sunt, după părerea mea, în situaţia de a privi prost oglin-da. Sunt două moduri de a privi oglinda. Îndrăgostindu-te de tine şi consid-erându-te în felul acesta deasupra oricăror reproşuri, mai bun, sau pentru ate sinucide, ca Narcis. Eu am vorbit mult pe tema asta, şi chiar am făcut unmuzeu în labirint, tentativa de a reabilita mitul lui Narcis, care a fost dupăpărerea mea un personaj extrem de calomniat. Şi astăzi se vorbeşte curentdespre narcisism. O prostie! Narcisismul n-are nimic de-a face cu frivoli-tatea indivizilor care se privesc în oglindă foarte mulţumiţi de cum arată saucum sunt. Narcisismul este cu totul altceva. Narcis este un personaj tragic.De altfel, cei care vorbesc despre narcisism nu cunosc mitologie şi nu ştiucă de fapt Narcis a fost condamnat de Nemesis să se uite într-o fântână şi săse îndrăgostească de sine pentru că era foarte rece cu nimfele, cu femeile.El, frumosul Narcis, era un misogin. Iar cum misoginismul este văzut ca undelict şi în ochii zeilor, atunci a fost condamnat, prin Nemesis, să se uiteîntr-o oglindă şi să ajungă la situaţia de a se autodevora, într-un anumit sens.Dar asta este cu totul altceva.

R.H.: Şi totuşi, de ce oamenii nu reuşesc să vadă ce trebuie în oglindă?O.P.: Pentru că sunt ocupaţi cu alte lucruri. Sunt ocupaţi cu pulberea

lucrurilor mărunte care ne orbeşte zilnic. Politicienii sunt ocupaţi să facă


erjeu

250

demagogie, uitând mereu că au existat demagogi iluştri. Demagog vine dela „demos“ şi „agagos“, care înseamnă a „conduce poporul“. Afaceriştiisunt ocupaţi cu conturile lor în bancă şi de cât le creşte prosperitatea, vani-toşii de vanităţile lor, toată lumea aleargă după ceva, uitând că există osancţiune a timpului, care nu iartă pe nimeni, şi că a alerga spre ceva, spreo credinţă, spre un ideal, spre ceea ce iubeşti şi a alerga spre nicăieri, cuiluzia că ceea ce faci de dimineaţa până seara este foarte important, nu scapăde această penalizare a timpului. Dar problema autodepăşirii se pune, credeu, într-un mod diferit, de la persoană la persoană. Depinde ce-ţi propui săfii ca să reuşeşti să te autodepăşeşti. Dacă nu vrei să fii decât, să zicem, sen-ator, sau deputat, sau orice altceva, şi eşti aşa ceva, nu mai e cazul să teautodepăşeşti.

R.H.: Exceptând faptul că în asemenea cazuri, când eşti senator îţidoreşti să fii ministru, şi apoi prim-ministru şi aşa mai departe, evident căautodepăşirea o plasez numai pe plan spiritual, cel puţin numai acolo măinteresează, din ce am putut să observ, oamenii luptă cu mult mai multăenergie pentru a se autodepăşi pe plan material, fizic, decât pe plan spiritu-al. Li se pare mult mai puţin importantă o asemenea evoluţie în plan spiri-tual decât în plan fizic şi mă întreb de ce, pentru că dacă şi-ar analiza prob-abil mai mult frica ar constata că ea nu vine din lipsuri materiale sau fizice.

O.P.: Pentru că aceste vremuri, şi când spun vremuri nu mă gândescnumai la tranziţia românească, mă gândesc la cum arată lumea de astăzi,pentru că aceste vremuri nu sunt deloc favorabile spiritului, dimpotrivă, mătem că idealiştii, romanticii sunt persoane deloc la modă astăzi şi sunt con-damnaţi să intre în categoria persoanelor denumite pudic „a persoanelordefavorizate“. Sigur, noi, din „fericire“, avem şansa de a trăi într-un oraşunde gropile te cruţă de tentaţia de a privi spre cer, trebuie să fii foarte prac-tic, foarte realist, când pui piciorul, ca să nu cazi în nas. Dar amintiţi-vă cespunea Unamuno despre cum s-a născut filosofia. Filosofia s-a născut, spunasta pentru cei care nu ştiu, în clipa în care din doi oameni unul s-a ocupatde lucrurile practice, a privit în jos, pentru ca ceilalţi să poată privi cerulînstelat. Ei bine, vremurile de astăzi, nu numai în România, dar mult maiapăsat în România, lasă cerul înstelat pe seama astronomilor. Acum camtoată lumea este obligată, din varii motive, să privească în jos, la lucrurilepractice, unii pentru că nu-i interesează cerul înstelat, alţii pentru că îiinteresează numai ceea ce câştigă. Astăzi coatele sunt mult mai eficientedecât inteligenţa. Iată încă unul dintre motivele care determină dizgraţiaspiritului azi. Eu, îmi aduc aminte mereu cu nostalgie, sunt incorigibilîndrăgostit de greci, că la greci, conducători de tipul lui Pericle nu vroiau

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

250

glorie pentru ei, ci vroiau să construiască pe Acropole Parthenonul. Dinnefericire, acest gen de oameni nu prea e la modă azi.

R.H.: Dar cei care scriu o carte, făcând-o cadou celorlalţi?O.P.: Vă referiţi la scriitori. Trebuie să mărturisesc cu sinceritate că-mi

scriu cărţile pentru mine, nu pentru cititori, pentru mine scrisul e o formă deexorcism, e modul meu de a mă suporta pe mine şi de a suporta lumea dinjurul meu. E modul meu de a fi singur şi solitar în acelaşi timp. E ca undescântec, când stau în faţa maşinii de scris decuplat de lume, de istorie, derealitate, de toate mizeriile vieţii obişnuite. În clipa în care reintru în reali-tate sunt în pericol. În ciuda faptului că se crede despre mine că am călătoritmult, n-am călătorit mult, mai degrabă am bovarizat călătoria, amintindu-mi nişte drumuri pe care le-am făcut. Am înţeles că pentru indivizi de genulmeu o călătorie este o formă de frică, am cunoscut multe spaime, multeangoase departe de ţară şi m-am speriat în momentul în care am văzut cucâtă acuitate eram străin în acele realităţi. Nu fac o apologie a sedentaris-mului. M-am îngrozit însă când mi-am dat seama că pot să mă simt străinşi pe străzile Bucureştiului. Şi au fost şi sunt destule situaţii. Nu ştiu cum săexplic acest sentiment. Se pare că Dumnezeu a terminat la un moment datlutul la geneză, când a creat omul, şi nemaiavând lut la dispoziţie s-a folositşi de noroi. Încât mai există din nefericire destul noroi, şi la noi, şi la alţii şide câte ori mă lovesc de această evidenţă am o senzaţie foarte rea, foartestranie de străinătate, gravă, pentru că nici o străinătate nu e mai gravă cacea de la tine de acasă. Vorbeam despre satul copilăriei mele. De câte ori măduc acolo şi mă simt străin, fiindcă satul copilăriei mele a murit, azi e cutotul alt sat, chiar dacă e cu case mai arătoase, sau are şi uliţe asfaltate. Darmă simt străin. Satul acesta nu e satul meu. A rămas poate doar numele.Atunci am o senzaţie teribilă, mă duc întotdeauna la cimitir să îngenunchezla mormântul părinţilor mei, după care tentaţia mea este să plec imediat spregară. Sau să mă urc în maşină şi să plec. Am acelaşi sentiment penibil pecare îl am atunci când mă simt străin în Bucureşti, eu fiind mai acasă acumîn Bucureşti decât în satul copilăriei mele, deşi mi se întâmplă deseorinoaptea să aud un cocoş în cartierul Cotroceni, sau câinii lătrând şi-atuncirenasc în mine nişte amintiri demult uitate şi îmi dau seama că, oricât aşcrede eu că m-am urbanizat, undeva în adâncurile mele există încă o sensi-bilitate a fostului mic barbar.

R.H.: Domnule Paler, vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea şi săsperăm că fricile dumneavoastră nu vă vor împiedica să scrieţi în continuareşi să ne bucuraţi cu cărţile dumneavoastră.


erjeu

250

Adrian PăunescuPoet

Radu Herjeu: Există un moment în viaţa unui poet când realizează căeste poet?

Adrian Păunescu: Da, dar crede din timp că este poet, deşi uneori nuajunge să fie într-adevăr poet. Şi eu am crezut despre mine multă vreme, decând eram copil, pentru că fiecare lucru pe care îl întâlneam dispunea la oanumită armonie, de la vârsta de dinainte de scris. Mă uitam la lume şi mise părea că e făcută ca să o aşez eu într-o formă, naivă ce-i drept, dar eraaltceva decât bună ziua, bună ziua, ce mai faci?!

R.H.: Când aţi început să o puneţi în formele ei?A.P.: Nu ştiu dacă erau formele ei, dar era un mod de a schimba ordinea

lumii şi de a căuta un înţeles. M-au impresionat când eram mic bocitoareledin satul meu. Şi ele au contribuit la clarificarea unui mesaj peste moarte:mi-am închipuit, copil fiind, că a face poezie înseamnă a vorbi şi cu istoriaşi cu prezentul, şi cu cei nou născuţi. Nu mă impresionau bocitoarele demeserie ci femeile care mergeau la tămâiat noaptea mult înainte de venireazorilor şi le spuneau celor care nu mai erau lângă ele, în versuri emoţio-nante, ce mai e prin sat, ce mai e prin lume, ce mai fac ai casei... Târziu,cred că am reuşit să dau un înţeles nu numai lumii, cum căutam anterior, cişi versurilor, şi am publicat la 16 ani prima poezie într-o revistă, pe atuncinouă, Luceafărul.

R.H.: Aţi mai recitit-o de atunci? Cum vi s-a părut?A.P.: Da. Curată şi naivă.R.H.: Un poet are multe frământări şi incertitudini. Dumneavoastră

aveţi?A.P.: E foarte greu de vorbit impudic despre camera obscură a creaţiei.

Asta face parte din camera obscură: cum pui o lumină pe ea, cum sevoalează filmul. Sigur că am incertitudini. Sigur că mai multe. M-aş fiaşteptat să întrebaţi dacă am certitudini... Fireşte că am incertitudini. Poeziaeste o formă a căutării de soluţii pentru zbaterile, pentru zbuciumul normaldin viaţa fiecărui om. Deci nu numai partea mea de zbucium ci şi a celor-lalţi.

R.H.: Cât din dumneavoastră, ca om, se regăseşte în poeziile pe care lescrieţi?

A.P.: Cred că toate defectele şi calităţile mele se regăsesc în poeziilemele.

R.H.: Să înţeleg că cine vă va citi poeziile vă va înţelege perfect? A.P.: Depinde şi de el. Spune cineva, parcă Goethe, că„dacă dai cu o

carte în capul unui om şi sună a gol, nu e întotdeauna de vină cartea“.R.H.: Am auzit lume spunând despre dumneavoastră:„ca poet îl respect


erjeu

250

foarte mult, dar ca om...“A.P.: Dar de unde mă ştiu ei pe mine ca om?R.H.: Din manifestările dumneavoastră publice, din ce au auzit de la

ceilalţi.A.P.: Asta în general cu auzitul e cea mai mare boală a lumii moderne.

Nimeni nu mai are răbdare să se ducă la original şi toată lumea înghite cemestecă alţii. Au fost numeroase momente în viaţa mea în care a existatinteresul ca eu să par altfel decât sunt. Nu cred că se poate spune: îl acceptpe poetul cutare dar omul îmi este profund dezagreabil. Eu n-am vrut săobţin mila şi simpatia nimănui în mod special. Eu am scris pentru că nu amputut altfel.

R.H.: De ce aţi făcut cenaclul Flacăra?A.P.: Pentru că mi se părea că trebuie un exerciţiu al libertăţii şi al luptei

pentru libertate în condiţii de societate perfect controlată. Şi că e aşa mi-odovedeşte faptul că la 25 de ani de la întemeierea cenaclului Flacăra, încenaclul„Totuşi Iubirea“ publicul se simte la fel de bine ca şi atunci.

R.H.: Dar nu cumva e o diferenţă de număr a publicului?A.P.: Nu. La Galaţi în 1983, când a fost Gala 1000, au fost 22 de mii de

oameni. Au venit apoi pe stadion, pe gazon, şi alţii. Acum au fost 17 mii.Nu e o diferenţă de număr atât de mare încât să considerăm că e altă cali-tate. În general sigur că e greu să povesteşti o simfonie. Era singura mani-festare cu adevărat angajantă din punct de vedere al libertăţii de expresie, şiera singura manifestare necenzurată, iar acum ţara e plină de iniţiative par-ticulare şi oamenii au de ales între mai multe posturi de televiziune şi omanifestare culturală. Asta nu înseamnă că am pierdut din calitate.

R.H: De ce veneau tinerii?A.P: Pentru că aveau nevoie. Se simţeau bine şi învăţau ceva. Erau

liberi. Stupiditatea că acolo făceau amor, lansată de o direcţie foarte precisăa securităţii politice, aceea de dezinformare... A ajuns un fel de legendă fap-tul că plecau camioane cu chiloţi şi sutiene de la cenaclu. Am mai spuslucrul acesta, era singura manifestare luminată. Prin urmare e vorba doar deo minciună ordinară, care a prins, din păcate.

R.H: De ce nu era cenzurată de către autorităţi?A.P: Obţinusem acest drept de a face o manifestare culturală şi nu

făceam o manifestare cu scenariu precis, era o manifestare modulară, oîntâmplare care se năştea pe măsură ce publicul punea noi probleme, cereanoi piese, veneau oameni noi. Şi nu aveau cum să ne cenzureze pentru cănu era un act definitiv. Din chiar modul de a aborda, la început cu criticădirectă asupra lucrurilor care se făceau şi la nici un cenaclu, nici la cele lit-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

erare, nu exista propriu-zis cenzură. Deci nu era o apariţie în presă, care era,fireşte, imediat cenzurată. De aceea uneori eu făceam cenaclu pe care nu îlputeam publica în Flacăra. În 1983 am primit premiu pentru nişte creaţiicum ar fi „Omul Liber“ şi tot în aceeaşi seară a fost interzisă prezenţa laradio a piesei cântată de Vali şerban în Alba Iulia, pe tema refuzului prostiei,o piesă abolut extraordinară, care pe stadion era acceptată. Forma cenaclu-lui îmi asigura un fel de relativitate a demersului care îi satisfăcea şi pe ceicare mă controlau şi care nu erau oameni răi, unii dintre ei erau oameniexcepţionali. Ei se prevalau de chestia asta, spunând că e un cenaclu, nu unspectacol de teatru pe care l-ar putea viziona, fiindcă se face în fiecare searăaltceva.

R.H.: Cum vă simţeaţi să aveţi în faţă zeci de mii de tineri, vă dădeasenzaţia de putere?

A.P.: Şi senzaţia de putere, dar şi senzaţia de răspundere. R.H.: V-aţi gândit vreodată că aţi putea folosi acea putere?A.P.: Mulţi m-au întrebat, unii mi-au şi reproşat că n-am făcut-o. Dar n-

am putut şi nici acum nu sunt în stare să fac un lucru ilegal. Legile de atun-ci erau legile de atunci şi eu eram un legalist, deci nu puteam să-mi închipuic-aş putea pleca să declanşez o revoluţie, să mă duc la prefectură. Nu-mitrecea aşa ceva prin cap, deşi le trăcea prin cap foştilor lideri. Tot la Galaţi,când a fost Gala 1000 şi au fost televiziuni din foarte multe ţări ale lumii,inclusiv din Asia, Germania, SUA, Israel, Olanda, mulţi şi-au închipuit căvoi iniţia o mişcare populară. La Iaşi, regizorul Cornel Diaconu, autorul fil-mului„Cenaclul Flacăra“, interzis din păcate în două regimuri politice, unulde până în 90 şi altul de acum, a mers să facă o filmare în legătură cu lumeanebună, minunată care era acolo şi aştepta plecarea cenaclului şi a constatatacolo sus pe hotelul Unirea, că erau USLA-şi care aşteptau să reacşionezefaţă de cine ştie ce întâmplare. Nu mi-a trecut niciodată prin cap să fac aşaceva, deşi chiar atunci primeam bilete: „hai să facem ceva“. Nu-mi puteaasuma răspunderea pentru viaţa cuiva. Eu mă ocupam de mentalităţi, eu amschimbat, atât cât am putut, o parte din mentalitatea celor cu care măvedeam. Asta mi s-a părut destul.

R.H.: Apropo de mentalităţi, cum s-au schimbat tinerii?A.P.: Tinerii sunt extraordinari şi acum, cum au fost şi atunci. Acum au

început să fie îngrijoraţi de lucruri pe care atunci nu le bănuiau. De locurilede muncă, de posibilitatea de a învăţa. Sunt oameni care îmi scriu:„dom'le,anul trecut am terminat şcoala şi nu ştiu meserie, pentru că a fost o marezăpăceală şi am fost înşelaţi“. Le place foarte mult cultura, le place să sedezlănţuie, le place foarte mult să-şi rostească sentimentele profunde.


erjeu

250

Astăzi, la Cenaclul„Totuşi Iubirea“ se cântă„Rugă pentru părinţi“ îngenunchi, cum s-a întâmplat la Orăştie, la Deva, pe Valea Jiului, acolo undese consideră că există nişte abrutizaţi. Nu e deloc adevărat, sunt oameni carenu au nici o şansă, nu mai au nici o soluţie, atunci, într-o seară sau alta devinbrute, că nu mai pot! Dar asta nu înseamnă că oamenii sunt născuţi brute.Oamenii nu sunt născuţi, după părerea mea, altfel decât buni. Eu cred cătinerii despre care vorbiţi sunt extraordinari şi azi şi că se poate face pentruei exact ceea ce le trebuie lor, un evantai de expresivităţi. Nu numai una, einu sunt numai dansatori sau iubitori de sport. Ei sunt şi iubitori de profun-zimi şi chiar îşi iubesc părinţii.

R.H.: Ca poet, nu vă îngrijorează faptul că se citeşte mai puţină poezieacum?

A.P.: Ştiam diagnosticul de când am fost în America. Am trăit un an aca-demic în America în 1970 şi '71 şi îl vedeam la TV pe Charlie Getty, careera un poet remarcabil şi foarte cunoscut, căutând o soluţie să scoată 5 cărţila Los Angeles şi ştiam că viitorul României nu poate fi decât prezentulacelor ţări. Oamenii se vor îndepărta pentru un timp de carte; chiar dacă voravea bani nu îi vor da neapărat pe cărţi, dar asta nu înseamnă că esteneapărat ce ne putem aştepta de la oameni. Eu cred că, o vreme, înRomânia, cartea a fost şi un medicament, un medicament pentru situaţiaomului care îşi dorea toate libertăţile. Acum el are acces la toate libertăţile,la sateliţi, tot ce se poate spune în materie de audio-vizual. Mi-am permis săspun cândva în '73, într-un articol, că odată obţinută libertatea scriitorilor,va fi obţinută şi libertatea cititorilor, ceea ce s-a şi întâmplat: noi am obţin-ut libertatea de a scrie ce vrem, dar şi cititorii au obţinut libertatea de a citişi de a cumpăra ce vor.

R.H.: Ce caută un poet în politică?A.P.: Dacă un preşedinte de ţară, cum ar fi Ion Iliescu, s-a apucat de

scris literatură, nu cumva este, măcar din punct de vedere compensatoriu,nevoie şi de poeţi în politică? ŞI, pe de altă parte, intuiţiile poeţilor fac binepoliticii, chiar dacă nu întotdeauna poeţii sunt pregătiţi. Sigur, nu mă referla mine, eu sunt pregătit fiindcă sunt şi ziarist, sunt pregătit, să zicem, pen-tru bătălii economice. Dar eu pot suporta orice dialog pe probleme politice,sociale, economice pentru că m-a interesat şi mă interesează soarta poporu-lui meu, eu nu pot să vorbesc orbeşte, nu pot să mă adresez unui cititorabstract, eu mă uit la cel mai amărît, aşa cum bunica mea, care avea şaptecopii, nu se bucura niciodată că şase dintre ei erau liniştiţi şi fericiţi, ea eraamărâtă pentru al şaptelea care avea necazuri. Cred că e natural să fii aşa,nu pot să nu mă preocup de condiţia umană ajunsă la limita cea mai de jos.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Încât poezia intră în politică şi prin mine, nu numai prin mine, pentru aîncerca să revigoreze politica. Eu cred că se poate acest lucru. Aşa te poţiîntreba şi ce caută juriştii sau medicii în politică.

R.H.: Poetul e mai aplecat spre idealism, spre visare, ori asta în politi-ca de azi nu prea e posibil. Trebuie să fii foarte pragmatic. Sunteţi prag-matic?

A.P.: Da, sunt o combinaţie dintre mama şi tata: mama a fost şi este unsuflet cu totul extraordinar de artist, tata mi-a rămas în amintiri ca un om cucaracter pragmatic.

R.H.: Şi sufletul acesta de artist nu v-a pus niciodată beţe în roate? A.P.: Ba da. În general nu pot să fiu foarte dur cu adversarii mei, şi mi

se reproşează foarte des asta.Vi se pare că nu-i adevărat?R.H.: Dimpotrivă, mi se pare că sunteţi un om care nu lasă nimic

neplătit...A.P.: N-aş zice, eu chiar mi-am propus ca în lupta politică să nu folos-

esc talentul meu ci numai logica.R.H.: Logica nu face parte şi ea din talent? A.P.: Nu, e un lucru pe care îl are fiecare om, e un drept la care accede

fiecare. Altceva este talentul; talentul este un dat personal pe care unii îl auşi alţii nu-l au. Mulţi nu-l au şi cred că-l au. Şi înseamnă puterea de a-l vopsipe unul dintre adversari, de a-l pune în centrul unui pamflet care să fie cred-ibil pentru că e bine scris, dar care să nu fie adevărat pentru că nu e logic,nu este în conformitate cu realitatea. Asta înţeleg eu să nu fac. Nu sunt unom aşa cum aţi spus dumneavoastră, dimpotrivă, poezia mă împiedică, fap-tul că sunt marcat de sensibilitate mă împiedică să fiu suficient de dur cândar trebui.

R.H.: De ce socialist? A.P.: Pentru că aşa am crezut eu că trebuie. Discuţia asta am avut-o cu

tata în 1990; tata a fost liberal şi a fost condamnat la cinsprezece anipuşcărie politică pentru că era liberal, bunicul a fost liberal, şi tataspunea:„măi băiete, hai măi la liberali, am vorbit cu domnul... Şi te aşteap-tă acolo să fii în planul doi...“„Transmite-i că nu vin.“„Păi, şi ce-ai săfaci?“„Eu rămân la stânga.“„Păi cum, măi? Eu liberal, bunică-tău liberal -şi eu nu m-am dezis niciodată...“ Păi nici eu nu m-am dezis şi n-am să mădezic niciodată. La stânga s-a întâmplat să fiu - aşa a fost istoria, n-am doritsă intre ruşii în România şi să facă tot ce-au făcut - eu sunt, ca şi dumneav-oastră, unul din fructele acelui viol istoric, dar după acel viol istoric a urmatviaţa normală, noi am început să participăm la destinul ţării noastre atât câtam putut fiecare... Şi spuneam:„tată, nu pot, nu pot, ce vrei să fac, să năpâr-


erjeu

250

lesc, să fac pe nebunul? Nu pot!“ Eu atunci făceam mult mai mult şi maiviolent critică la adresa sistemului decât fac acum. Atunci îmi puteam per-mite să mă îndoiesc de drumul spre comunism, în poezii dure, acum mi-emai greu, pentru că altele sunt priorităţile. Excesul de liberalism este per-iculos, aşa cum a fost şi excesul de dogmatism şi de control asuprafiecăruia. Am căzut din extremă în extremă şi eu sunt dator să observ asta.De aceea sunt socialist, fiindcă mi-am urmat opţiunile şi cred că dacă am fipuţin mai serioşi şi mai stabili în ceea ce facem, oamenii ar putea înţelegeceva din politica noastră.

R.H.: Cum puteţi lupta dumneavoastră ca poet şi om politic împotrivaindividualismului care s-a instaurat în societatea noastră?

A.P.: S-a înţeles, odată prăbuşită societatea colectivistă, că trebuia sădispară şi solidaritatea umană şi compasiunea şi mai ales acea empatie, carenu este nici simpatie şi nici antipatie, ci e puterea de a te pune în locul altu-ia. Despre asta mi-a vorbit prima oară într-o zi a vieţii lui un mare om,Andrei ştefan, fost ministru de externe al României. Această empatie s-apierdut o dată cu dispariţia meritată a părţii intolerante şi intolerabile decolectivism obligatoriu. Se săturase toată lumea de faptul că greşelile eraucolective, iar pedepsele erau nominale. Dar nici chestia asta care s-a pus înloc şi care nici o legătură cu omul. Abjecţia unui individualism care trecepeste orice, faptul că oamenii încep să nu se mai cunoască între ei, fraţi,vecini, sunt lucruri groaznice. O carte a mea se numeşte„Front fără învingă-tori“ şi ea susţine că în noi toţi au apărut fronturi şi tranşee. Nu ne maiputem suporta. Acest individualism, care are şi o zonă extrem de pozitivă,şi anume dorinţa de afirmare, de iniţiativă personală, va trebui amnistiat, artrebui găsită şi aici calea convergenţelor. Mă întrebaţi de ce socialist. Pentrucă eu, ca socialist, cred în calea convergenţelor, cred că lumea nu poate finici cum fost până în 90, nici cum a fost până în 44, şi nici cum este capi-talismul sălbatic. Eu cred că oamenii de geniu pot face ceva pentru ca soci-etatea de capitalism şi cea de socialism să devină compatibile între ele, decise poate şi o lume cu garanţia pentru cei mulţi că nu vor ajunge pe drumuri,care nu vor câştiga mult pentru că nu vor să rişte, dar nici din săraci săajungă cerşetori. Nu am o idee dogmatică despre socialism. El trebuie să fieconvergenţa a tot ceea ce a fost până acum în lume, chiar convergenţa întrevocaţia personală şi solidaritatea comunitară, fără de care se poate într-ade-văr înnebuni. Ce facem dacă vedem pe străzi oameni căzuţi şi nu ne maiinteresează nimic?

R.H.: Domnule Păunescu, cum trăiţi antipatia oamenilor? Cumsupravieţuiţi cu ea?

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

A.P.: Am avut experienţa antipatiei conjugate şi controlate încă dinperioada trecută, şi nu mi-a fost atât de greu ca altora, care au aflat în 1990ce înseamnă libertatea de a fi antipatizaţi. Eu am fost paratrăznetul multoradintre neputinţele de a se exprima ale unora cu privire la lideri politici.

R.H.: Şi nu vă mai deranjează?A.P.: în orice caz, antipatia de care vorbiţi nu este un fenomen preva-

lent, este mai degrabă simpatie.R.H.: Dar exstă şi antipatie...A.P.: Da, bineînţeles, am vorbit de ea, nu mă mai deranjează. Ba mai

mult decât atât, am puterea, care nu este un lucru vechi la mine, n-am avut-o, o am de câţiva ani, puterea de a înţelege că oamenii au dreptate să măînjure, să fie supăraţi pe mine. Am câştigat o dimensiune la care nu măaşteptam. Eu sunt un om temperamental, probabil că oboseala mă obligă şila mai multă raţiune şi la mai multă înţelegere a motivelor reale pentru careunii mă antipatizează. Dar fiecare trebuie să-şi pună problema asta.

R.H: Aţi avut vreodată complexe?A.P.: Numai înainte de examene, sau de începerea spectacolelor, o stare

de încordare aproape paralizantă, pe care cred eu că am moştenit-o de latata.

R.H: Nu vă este frică de nimic?A.P: Ba da, de proşti, de înarmaţi şi de trăznete.R.H: Cum aţi simţit ca poet ruptura din 1989?A.P: Necesară, nu în toată dimensiunea ei scenaristică şi nu cu crimele

ei şi de-o parte şi de alta, inclusiv crima împotriva fostului preşedinte alRomâniei, dar nu se mai putea merge mai departe. Nu înseamnă că eu credcă societatea din care am ieşit era o societate ilegitimă şi că anii pe care i-am trăit noi toţi au fost nişte ani în afara istoriei. Nu.

R.H: Ce simţiţi dumneavoastră atunci când oamenii pe care i-aţi lansatvă întorc spatele? Sau pur şi simplu uită să vă pomenească ca autor al unorversuri.

A.P.: Asta cu întorsul spatelui nu-i adevărat, dar cu faptul că nu măpomenesc... Am să vă spun o scurtă poveste: în 1985 a apărut o hotărâre acoducerii partidului şi statului, a Ministerului de Interne şi a Procuraturii încare se stabileau nişte pedepse pentru mine şi pentru cei care au fost com-ponenţii cenaclului„Flarăra“. Între aceste pedepse era şi să nu se pome-nească numele meu. Indicaţia care s-a dat atunci la radio, la televiziune şila instituţiile de cultură le-a intrat atât de tare în conştiinţă unora dintre ceipe care i-am descoperit, şi sunt mulţi, încât continuă s-o pună în practică,deşi cei care au dat indicaţia au murit de mult şi sistemul la fel. Dar mai e


erjeu

250

ceva. Un politolog vestit care ştia tot în 1989 şi 1990 şi ştie şi acum, era lateleviziune când au venit Florian Pittiş, Mircea Vintilă şi ceilalţi chemaţi săcânte în 22 decembrie şi a dat următoarea indicaţie:“Să nu cântaţi dinAdrian Păunescu, iar dacă neapărat cântaţi să nu îi spuneţi numele. Eu credcă indicaţia nu era de la Bucureşti, era de la KGB, am această convingerepentru că ea s-a lăsat şi cu altceva, mă chemau în decembrie atunci IonelMarchiş şi alţii la Timişoara, spunându-mi că lumea cerea prezenţa mea şia cenaclului acolo. Am spus că nu pot să vin, fiindcă sunt după o interdicţieşi am impresia căurmează alta. Au vorbit cu politologul respectiv. Acestcuplu de indicaţii s-au conjugat cu dorinţa fiecăruia de a fi mai bun. Amscris într-o piesă publicată în 1969 cu Geo Dumitrescu în România literarăcă povara recunoştinţei este mai grea decât povara urii. Îi vezi că apar lateleviziune şi cântă melodii pe texte de-ale mele şi nici nu mă pomenesc, deparcă ar fi folclor. Este o chestiune de comoditate, cum ar fi să spună„acumîl ascultăm pe Hruşcă pe versuri scrise de Adrian Păunescu“, aşa că mai binese spune„îl ascultăm pe Hruşcă cu melodia ...„

E un sistem de a mă omorî şi de a lansa despre mine numai lucruri neg-ative. Eram la o masă de ardeleni şi la un moment dat au început să cânte şim-au rugat şi pe mine să cânt. La un moment dat unul dintre ei îmispune:„Ce bine cunoaşteţi dumneavoastră cântecele noastre ardeleneşti!“.Şi atunci eu spun că aş fi un tâmpit dacă nu le-aş şti pentru că majoritateafie le-am pus eu în circulaţie, fie le-am scris. Asta,„Tu, Ardeal“, pe care ocântaţi cu atâta foc, nu e cântec popular. Încă n-am murit, ca să mi se şteargănumele. Eu am compus-o. Sigur că este şi orgoliul de autor, dar este aşezatbine şi într-o lege care este răspândită în toată lumea, legea dreptului deautor.

R.H.: Domnule Păunescu, timpul nostru a zburat, eu vă mulţumesc şisper că veţi reveni la un moment pentru o altă discuţie despre omul şi poe-tul Adrian Păunescu.

A.P.: Dacă îmi permiteţi, şi eu aş dori să spun câteva cuvinte în final. Eo surpriză plăcută pentru mine că, după atâta timp de când scriu, o televiz-iune s-a gândit să se ocupe şi de esenţa vieţii mele, care este transcrierea şipunerea în circulaţie a durerii omeneşti şi uneori a durerii româneşti.Mulţumesc tuturor celor care m-au suportat la această emisiune, eu indifer-ent de cum vor evolua lucrurile, voi avea ceva de făcut, o himeră de urmărit.Vă voi spune în final o poezie de Blaga, intitulată„Noapte la mare“, una din-tre acele poezii în care existenţa trece cu totul şi parcă se aude lucrând boalacumplită de oase care avea să-l sfârşească pe Blaga:„Valul mai bate acelaşi/Raza e trează în turn/ Cald e nisipul pe plajă/ Numai puţin dacă scurm/

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

250

Noaptea-i târzie, de august/ Orele, horele tac/ Cugetul cumpănă steaua/Grea judecată îmi fac/ Murmură dor de pereche/ Patima cere răspuns/ Ah,mineralul în toate geme adânc şi ascuns/ Sarea şi osul din mine caută sareşi var/ Foamea în mare răspunde/ Creşte fluxul amar/ Margine îmi este argi-la/ Lege de-asemenea ea/ Sunt doar metalul în febră / Magma terestră înstea/ Capăt al osiei lumii/ Rogu-te, nu osândi / Vine cândva şi odihna/ Ceispăşire va fi/ Anilor grijei sete/ Febrei în noapte şi zi“.

...un an mai târziu (1997).....R.H.: Bun venit sau bine aţi revenit domnule Păunescu la emisiunea

„Printre rânduri“ la mai mult de 8 luni distanţă de la prima noastră întâlnire.A.P.: Dacă erau 9 luni, era ciclu întreg. Vă mulţumsc mult.R.H.: Domnule Adrian Păunescu, spuneaţi anul trecut că puteţi fi ales

sau puteţi să nu fiţi ales, dumneavoastră aveţi unde să vă întoarceţi. N-aţifost ales în toamnă, ba chiar mai mult, aţi renunţat la a juca un rol, deo-camdată, pe prima scenă a politicii. La ce v-aţi întors?

A.P.: M-am întors la realitatea din care plecasem, fără a o nega, am con-tinuat să scriu, am reuşit să tipăresc o carte, „Infracţiunea de a fi“, pe carev-am şi adus-o în emisiune... sunt două cărţi într-un an: „Front fără învingă-tor“, o carte de la sfârşitul anului 1995 şi „Infracţiunea de a fi“, de la sfârşi-ul lui 1996. În esenţă, m-am întors la poezie, la proză, continui să scot pub-licaţia săptămânală „Totuşi iubirea“ - sunt ca-n bancul pe care mi-l scriaMarin Preda când mi-a răspuns la o scrisoare a mea trimisă lui din America(eu eram în 1970 - 1971 la o bursă în SUA); mi-a povestit câteva lucruricare se întâmplă prin România şi una dintre chestiile cele mai interesanteera, zicea el, că a fost în satul lui la „târgul de miercurea care se ţinevinerea“. Aşa şi eu scot o revistă săptămânală care a apărut deocamdatălunar, nu am avut bani s-o scot săptămânal şi am preferat să am o singurăapariţie, de exemplu în ianuarie, de 96 de pagini. Scot ziarul „Vremea“ înformat mic, nu am suficienţi bani să fac cu regularitate cenaclul „Totuşiiubirea“, îmi educ fetiţa care, la şase ani, are nevoie de repere fundamentaleşi continui să cred că politica poate să ne despartă, cultura trebuie să neapropie.

R.H.: Vă simţiţi mai liber să scrieţi astăzi?A.P.: Mai liber, da, dar mai puţin necesar. Oamenii au nevoie astăzi de

soluţii imediate pentru viaţa lor, de aceea, de fapt, am şi intrat în politică.Este nevoie de oameni care să se implice în viaţa obştii şi să le dea soluţiicelorlalţi.

R.H.: Şi o poezie nu e o soluţie?A.P.: Nu prea e o soluţie, deşi eu cred că în ultima vreme cultura, cre-

ativitatea reprezintă pentru foarte mulţi români o refacere a propriuluipotenţial. Oamenii încep să-şi dea seama că, fără un combustibil interior,cursa aceasta lungă a tranziţiei către ceva confuz, fără lumină la capătultunelului, este foarte, foarte obositoare.

R.H.: Domnule Păunescu, aţi pomenit de cenaclul „Totuşi iubirea“, careeste copia sau continuarea cenaclului „Flacăra“ care a fost interzis în 1985.Aţi fost foarte mult timp identificat cu cenaclul „Flacăra“. Ce a însemnatpentru dumneavoastră această „invenţie“?

A.P.: Cea mai dragă dintre toate invenţiile mele a fost aceasta. Am iubitforma aceasta de cultură cum n-am iubit nimic altceva; nici măcar cărţilemele nu le iubesc aşa cum iubesc forma aceasta directă, vie, în care cre-ativitatea românească se poate manifesta liber - şi asta nu acum, pentru că,slavă Domnului, acum există într-adevăr libertatea de a face orice, inclusivlibertatea de a ne da în cap, dar nu există acel semnal al publicului că ar aveanevoie de treaba aceasta, deşi pot să spun că nici un spectacol din Româniade azi nu este mai popular şi nu este mai populat ca un spectacol al cena-clului „Totuşi iubirea“. Nu e o copie a cenaclului „Flacăra“, dar eu nu credcă-mi pot sări peste umbră; sunt alţii actorii, sunt şi dintre cei vechi, sunt şiunii foarte noi; şi de fapt eu cred că una dintre vocaţiile la care m-am întorseste aceasta - descoperirea de talente. Mă uit la televiziunile de azi, de la ceaoficială până la cele particulare şi constat cu bucurie că, aproape fărăexcepţie, toţi cei care reprezintă nume de interes pentru televiziunile şi pos-turile de radio au fost descoperiţi sau lansaţi în cenaclul „Flacăra“. Mi-a plă-cut întotdeauna la cenaclu imprevizibilul, mi-a plăcut această modalitate dea deschide către necunoscuţi, către marginalizaţi, scena. De exemplu, pestadionul din Fălticeni, îmi amintesc că a venit o fată care era foarte timidăşi mi-a spus că a făcut un cântec pe nişte versuri de Zaharia Stancu - asta la10 ani după ce Zaharia Stancu nu mai era printre cei vii - şi am pus-o săcânte şi dintr-o dată a devenit un şlagăr, s-a cântat până noaptea târziu devreo 17 ori. Mi se pare că ăsta este cel mai mare miracol - creativitatea - şicred că asta este şi salvarea României în clipa istorică de cumpănă prin caretrece. Nu mă refer doar la creativitatea literară sau muzicală, eu cred înmintea românului de azi, cred că avem oameni de o excepţională inventiv-itate. Mergeam în ţară cu cenaclul „Flacăra“ prin '82-'85; după ce inginerulValeriu Popa, cel care pune diagnosticul cu mâna, fusese dat afară din ser-vici, l-am luat cu mine şi el descoperea boli, undeva în întunericul sceneiartistice, iar eu descopeream remedii de tip sufletesc. Şi eu cred că asta este

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

250

una dintre acele obligaţii ale intelectualului pe care el şi le asumă în clipa încare primeşte lumină de la ai săi. Am mai spus asta, o spun încă o dată; încasa părinţilor mei, învăţători din neam de învăţători, deci ţărani învăţaţi,exista un tablou de final de şcoală normală, o clasă anume termina şcoalanormală „Andrei Şaguna“ din Sibiu şi acolo scria „învăţătorul este o luminăcare se consumă luminând pe alţii“. Cred în continuare că tot ce am primitmerită să fie întors către cei care mi-au dat.

R.H.: Domnule Păunescu, s-a vorbit mult în ultimii ani despre cenaclul„Flacăra“ şi nu întotdeauna într-o manieră pozitivă. Anul trecut, în dialogulnostru, spuneaţi că s-a realizat un film despre acest cenaclu care a fost cen-zurat şi înainte şi după 1989. Astăzi am prezentat telespectatorilor maitineri, care n-au avut niciodată contact cu cenaclul „Flacăra“ şi celor care aufost la spectacolele dumneavoastră, câteva secvenţe din acest film pentru aarunca, poate, o altă lumină asupra a ceea ce a însemnat cenaclul „Flacăra“,acolo unde veneau zeci de mii de tineri care astăzi sunt adulţi şi poate auuitat cum era pe vremea aceea.

A.P.: Vă mulţumesc, dumneavoastră şi postului de televiziune „Antena1“, care a avut curajul de a prezenta pentru prima oară fragmente din acestfilm interzis în două regimuri politice. Vreau să fac o precizare. Filmul afost făcut într-o perioadă absolut întâmplătoare, care nu reprezenta nici celemai mari spectacole, nici cele mai bune achiziţii neapărat şi nu sunt toţi ceicare puteam să-i aducem. Filmările au fost făcute la comanda regizoruluiCornel Diaconu, căruia îi mulţumesc şi acum pentru curajul lui, şi cuînţelegerea lui Nicu Ceauşescu, care a şi păstrat filmul (în 1985, fostul primministru a cerut să fie ars). Filmările au fost făcute în finalul anului 1982 şiînceputul anului 1983, după care s-a interzis. Cornel Diaconu împreună cunişte oameni de curaj au montat filmul, atât cât s-a putut, sunt zeci de miide metri de peliculă nemontate şi apoi filmul a fost lăcătuit. În 1985, CornelDiaconu a putut pune pe deschiderea filmului „între anii 1973 - 1985 a exi-stat în România cenaclul „Flacăra“. Împotriva cenaclului s-au unit tot felulde energii negative, tot felul de incompetenţe; a acţionat şi gelozia, şi inven-tivitatea negativă - cică se scoteau camioane de sutiene şi chiloţi de pe sta-dioane. După ce că era singurul spectacol cu lumină pe el, după ce că eu le-am redat repere fundamentale de istorie, de geografie, de cultură, sigur căse născuseră şi reacţii. Nu-i învinovăţesc pe cei care mă calomniază, m-adurut şi mă doare atitudinea pasivă a celor care au trăit acolo, care s-aulansat acolo: Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Mircea Vintilă;poate doar Florian Pittiş şi Mihail Stan, aceşti actori de vârf să fi înţeles şisă fi avut curajul să spună ce a fost în acel cenaclu.

R.H.: Domnule Păunescu, de ce veneau tinerii aceia la cenaclu?A.P.: Eu cred că aveau nevoie de această libertate tranzitivă pe care le-

o oferea cenaclul. Este drept să spun că au fost ocazii în care am făcut com-promisuri, mai ales de ton, nu compromisuri de adevăr fundamental. Eu nuam spus despre cineva că face istorie şi el făcea comerţ; nu!; realmente euceea ce am afirmat pot afirma oricând în faţa lui Dumnezeu, în faţa memo-riei strămoşilor mei. Poate că tonul a fost, uneori, inflamat şi nu s-a auzit lafel de vehement în popor şi ceea ce am zis critic, negativ. Dar tinerii veneau- mai dădeau şi 25 de lei pe bilet în vremea aia, care însemna enorm lasalariile de atunci - pentru că se vedeau pe ei înşişi învingători, în cultură.Eu cred că asta este una din soluţiile la care trebuie să medităm. Eu nu potsă spun, cum spune o alianţă politică astăzi, că asta e singura alternativă. Euzic doar atât: să se bată alternativele între ele în mod cinstit, cu arbitru cin-stit şi să găsim soluţia pentru ieşirea din marasmul în care ne zbatem, pen-tru ieşirea din condiţia de ţară subdezvoltată din punct de vedere cultural,care este o condiţie pe care eu o refuz. Tinerii veneau la cenaclu pentru căera al lor, pentru că în filmările pe care Cornel Diaconu şi echipa lui le-aufăcut au fost oraşele Timişoara, Baia Mare, Deva, Roman, Alba Iulia, Putna,Bucureşti. Asta era nevoia momentului respectiv. Şi eu cred că dacă s-arconjuga puţin eforturile noastre am putea ajunge la o stare de spirit fertilăpentru România de azi şi de mâine.

R.H.: Când a împlinit 50 de ani şi era aniversat, Nichita Stănescuspunea despre dumneavoastră că sunteţi tatăl cu cei mai mulţi copii dinRomânia. Şi totuşi aveaţi o responsabilitate enormă. Cum v-aţi descurcat cuacest sentiment de responsabilitate?

A.P.: A fost aniversat într-un singur loc din toată România, la cenaclul„Flacăra“, după aceea, la câteva luni, Nichita a murit... Am auzit un lucrucare m-a tulburat, că în decembrie 1989 soţia preşedintelui României zicea,după primele momente grele din Piaţa Palatului, că „ăştia sunt nebunii de lacenaclul lui Păunescu“. Vreau să vă spun că, dacă lucrurile stau aşa, mă simtconfirmat.

R.H.: V-aţi gândit vreodată să faceţi un '89?A.P.: Nu, nu cred că este rostul artiştilor să-şi asume soarta mulţimilor,

la modul punctual adică... Multe voci şi multe turnătorii se auzeau în epocă.Când în 1976 mai mulţi lideri de partid de la Bucureşti m-au pus în discuţieîn C.P.Ex. (Consiliul Politic Executiv al P.C.R. - n.a.) şi-au spus că eu potface orice cu tinerii de la Cluj, că mă pot duce cu ei în marş spre Budapesta,bineînţeles că extrapolau ceea ce aveau ei înşişi în creier. Eu nu pot să facaşa ceva, eu sunt descoperitor de electricitate, nu sunt ăla care pune prizele

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

prin case. Eu cred şi am crezut în menirea mea, în gustul meu, ca dovadătoată această înflorire bazată pe ce s-a făcut atunci şi nu mă ocup de revoltearanjate, de mitinguri... n-am crezut şi nu cred că am puterea asta.

R.H.: Ce simţeaţi totuşi când eraţi aclamat?A.P.: Simţeam că asta este o bucurie teoretică, pentru că, practic, pe

mine chestia asta m-a pierdut. În momentul în care s-au adunat suficientedovezi că reprezint o cale originală în interiorul socialismului românesc, aşacum era el atunci, nu s-a putut continua, ba mai mult, în 1985, când am fostscos de la „Flacăra“ şi când s-a desfiinţat cenaclul, după nenorocirea de laPloieşti, s-a petrecut şi următorul dialog, pe care sigur că l-am aflat târziu,dar care este foarte semnificativ. I se aduceau dovezi şefului statului... căsunt aclamat, că pe stadionul Republicii publicul Rapid-ului strigă„Ceauşescu, PCR au băgat Rapidu-n B, Păunescu, Flacăra vor băga Rapidu-n A“ şi tot i-au spus chestia asta... Şi şeful statului a spus cu înţelepciune...„Măi, el este artist, îl strigă aşa cum îl strigă şi pe Oblemenco“ şi la careunul... nu contează numele lui, Dumnezeu să-l apere, că e necăjit şi bol-nav...: „Tovarăşe Ceauşescu, să ştiţi că şi Regan a fost actor!“. Chestia asta,sigur că a fost o picătură care a dezechilibrat paharul. Eu ştiam că atuncicând mi se strigă numele, că asta mă costă, pentru că vedeam cu câtă sus-piciune privesc cei din judeţe organizarea cenaclului. Nu a fost niciodatăsimplu să faci un lucru de bună credinţă. Eu cred că şi astăzi e nevoie de opunere în relief a creativităţii naţionale, că există talente ca TudorGheorghe, Doru Stănculescu, Valeriu Sterian, Adrian Ivaniţchi, Dan-AndreiAldea, că se mai pot naşte trupe ca Phoenix. Vreau să vă reamintesc faptulcă am oferit azil cultural şi moral tuturor celor la ananghie. Scriam în primamea carte, .......... (0:17:40), publicată la vârsta de 22 de ani, despre casamea: „Oază arteziană pieptiş la caravane / Priviţi această formă de universdeschis / îmi sunt pereţii casei tragic harem de Ane / Ce-mi populează viaţacu abis“, şi încheiam aşa: „Deschid această casă mişcărilor solare / şi celorne-nţeleşi pentr-un moment“. În întreaga mea viaţă, asta am făcut; şi la nivelsocial, şi la nivel cultural şi cred că asta-i menirea oamenilor care reuşescmai repede decât alţii. Cred că există o generaţie tânără, excepţională, pecare vom fi vinovaţi dacă n-o vom aduce pe prima scenă a exprimării înRomânia de azi şi există şi alţi oameni valoroşi, care nu mai sunt foartetineri, dar care au fost opriţi din zbor. Au acţionat împotriva lor două


erjeu

250

nenorociri: dogmatismul unei perioade şi anarhia celeilalte.R.H.: De ce nu ne mai iubim, domnule Păunescu?A.P.: Pentru că a fost o perioadă în care în mod natural, diferenţa speci-

fică a reuşit să conteze mai mult decât genul proxim. Prea am fost mono-litici, unanimi ca să nu ne certăm... o perioadă; eu cred că este momentul săne revenim şi dintr-un exces şi din celălalt. Este obligatoriu să reinventămiubirea şi de aceea eu, în afară de lozinca simplă „Politica ne desparte, cul-tura ne apropie“ aş mai spune încă una: „Totuşi iubirea vindecă firea...“.

R.H.: Domnule Păunescu, eu cred că versurile poeziei „Enigmatici şicuminţi“ erau, şi atunci şi acum, cunoscute de foarte multă lume. Ce seîntâmplă cu poezia după 1989, ce se întâmplă cu Eminescu după 1989?

A.P.: Iarăşi cred că este un recul firesc, după ce poezia, după ce culturaa reprezentat soluţia conspiraţiei permanente ca ele să treacă într-un plansecundar, pentru că politica a redevenit ea însăşi, dar e destul! Eu propun onouă căutare, eu cred că nu putem deveni clienţii culturii de consum a alto-ra; putem face schimburi spirituale cu toată lumea, dar putem şi contribui laînflorirea spiritualităţii universale prin geniul ascuns, lovit peste gură,sărăcit în condiţia lui materială, dar plin de revelaţii al poporului român. Eu,câtă viaţă mai am în mine, asta aş vrea să fac şi să întoarcem lumina cătrecei care ne-au dat-o.

R.H.: Domnule Păunescu, mulţi dintre cei care cântau la cenaclul„Flacăra“ sunt acum vedete şi, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, au uitat deunde au pornit, dar mai sunt şi alţii, copii pe atunci... Ce s-a întâmplat cu eidupă închiderea cenaclului?

A.P.: Au dispărut. De exemplu, Maria Amariei, care avea o voce remar-cabilă, n-a mai avut condiţia materială să continue. E mare păcat că s-a stinsaceastă voce şi multe altele. Au rămas aceiaşi oameni; eu n-am crescut încenaclul „Flacăra“ şi nu cresc în cenaclul „Totuşi iubirea“ lichele. Dar, uniiau uitat de cel care le-a fost rampă de lansare, unii îmi folosesc versurile...Eu cred că n-ar trebui să ne preocupe ce partid reprezintă fiecare sau ce opţi-uni politice are pentru că, în fapt, cultura naţională îi cuprinde pe toţioamenii valoroşi. Marile poezii ale lui Mihai Beniuc stau lângă marilepoezii ale lui Nichifor Crainic chiar dacă ei au fost unul la stânga, celălaltla dreapta. Pe mine nu mă mai interesează ce carnet de partid purta Coşbucsau Goga. Eu când zic „latinitatea strigă din tranşee“, citând versul luiGoga, mă simt împăcat cu mine însumi, eu n-am de ce să continui aceastănenorocire, această prăpastie dintre noi. De aceea, dacă ar trebui să facemceva, ar trebui să ne unim în cultură, pentru a ne exprima fiecare.

R.H.: Vă mulţumesc din nou domnule Păunescu.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

251

Zoe PetreIstoric

S-a născut într-o familie de intelectuali: tatăl, academici-anul Emil Condurachi, mama, Florica Moisil Condurachi, soraacademicianului Grigore Moisil.

În 1961 absolvă Facultatea de istorie a UniversităţiiBucureşti. În 1978 devine Doctor în Istorie.

Între 1961 şi 1990 parcurge toate treptele universitare, de lapreparator la profesor.

Între anii 1990 şi 1996 a fost Decan al Facultăţii de istorie. Are doi fii care au urmat aceeaşi specializare.Este membru fondator al Alianţei Civice. Între 1996 şi 2000

a fost consilier al preşedintelui României, Emil Constantinescu.

Radu Herjeu: Doamnă Zoe Petre, să începem abrupt. Cum se descurcăo femeie într-o aşa zisă lume a bărbaţilor?

Zoe Petre: Femeile s-au dezvoltat întotdeauna într-o lume a bărbaţilor,poate cu excepţia societăţilor în care sunt silite la recluziune. O femeie înpropria ei casă este de obicei în situaţia de a negocia cu cel puţin un bărbat,care e bărbatul ei, dacă nu cu mai mulţi, cum e cazul meu, care am şi doibăieţi. La un moment dat râdeam că în jurul meu nici măcar căţelul nu erade acelaşi sex. Toată viaţa am trăit într-o lume în care bărbaţii, în genere,erau dominanţi. Lumea universitară este o lume predominant masculină,măcar în sensul pârghiilor de conducere. Am fost singura femeie decanmultă vreme din Universitate.

R.H.: Şi cum aţi reuşit?Z.P.: Nu e foarte greu. Cel mai important este să nu încerci să adopţi

ceea ce se numeşte un arsenal de arme feminine, de la lacrima duioasă încolţul ochiului la şuşoteala în spatele oamenilor. Să ai o atitudine pe care aşnumi-o de antiharem, să-ţi iei responsabilităţile ca atare şi să nu te gândeştiprea mult dacă discuţi cu un interlocutor bărbat sau femeie.

R.H.: Vi s-a întâmplat vreodată, ţinând seama şi de numele dumnea-voastră, să vi se spună „Zoe, fii bărbată“? Sau v-aţi spus dumneavoastră?

Z.P.: Ultima dată mi s-a întâmplat într-un interviu pe care l-am dat„Academiei Caţavencu“. Mi s-a întâmplat de foarte multe ori. Din fericireCaragiale este, aş îndrăzni să spun, autorul preferat şi al meu şi al multoradintre prietenii mei, dar tocmai personajul căruia i se cere acest lucru nueste bărbat, ea este extrem de feminină şi de aici contrastul.

R.H.: De ce istoria?Z.P.: Am luat această decizie în mod abrupt când aveam aproape dois-

prezece ani, pe şantier, unde mă luase tata cu el, la Histria, pentru că mi-amdat seama că este o meserie absolut pasionantă. Până atunci vroiam să fiudoctor fiindcă doctorii erau personajele de prestigiu cu care mă întâlneamcel mai des. Mi s-a părut atunci o evidenţă şi m-am întrebat de ce nu isto-rie, pentru că din punctul acesta de vedere eu am o dublă ereditate destul deîncărcată, tatăl meu era arheolog şi istoric reputat în generaţia lui, iar dinpartea mamei mele şirul de istorici urca până la Maria Tereza. Bunicul meu,Constantin Moisil, era originar din Năsăud, dintr-o familie de profesori carealternau istoria cu limbile clasice.

R.H.: Deci e un fel de tradiţie.Z.P.: E un fel de tradiţie care are şi o parte de „comoditate“, dacă o pot

numi aşa, în sensul că ai foarte multe cărţi la îndemână, ai un interlocutorcare este mai matur şi mai stăpân pe concepte decât tine, deşi tatăl meu erafoarte ocupat şi apucam foarte rar să vorbesc cu el lucruri consistente, mai


erjeu

253

mult pe şantier când îl însoţeam, decât la Bucureşti. Ai un mediu în care teformezi. Pe de altă parte este şi o povară pe care şi eu am ştiut-o foarte bineîncă de când am luat această decizie, fiindcă mama, care era conştiinţa viea familiei şi care făcuse şi ea studii de istorie, a lucrat la Arhivele Statuluişi apoi la manuscrise, la biblioteca Academiei, mi-a spus ceea ce cumvaintuiam şi eu: „Fii atentă că va trebui să fii foarte bună!“.

R.H.: Şi credeţi că aţi fost şi sunteţi foarte bună?Z.P.: Eu am făcut tot ce mi-a stat în putere. Rezultatele nu depind numai

de noi.R.H.: Credeţi că într-adevăr istoria se repetă?Z.P.: Este o problemă pe care mi-o pun fără încetare din 1989, pentru că

înainte, de fapt, noi eram într-un fel de nonistorie, pentru că încremenireaunei părţi importante din lume într-un proiect redundant este adevărataieşire din istorie. Noi am reintrat în istorie în 1989, într-o dinamică afaptelor şi a ideilor pe care înainte nici n-o speram. Întâmplarea a făcut caîn 1991 să fiu invitată ca raportor la Cambridge, pentru 1992, când seaniversau 2500 de ani de la reformele fondatoare ale Atenei democratice.Cu foarte mult umor, colegii ne-au invitat la un fel de praznic şi m-au rugatsă prezint un raport acolo. Am ales mai mult din curiozitate tema ieşirii dinrăzboiul civil. Atena a ieşit din mai multe războaie civile în istoria ei, ceamai importantă ieşire este restauraţia democratică de la 404, după o dic-tatură, o teroare oligarhică de un an şi câteva luni. Şi mi-am zis, hai săvedem ce se întâmplă. Ştiam desigur temele mari, dar nu intrasem direct însubiect, preocupările mele erau ceva mai înapoi în timp, până atunci. Ori înmomentul în care pregăteam acest raport, aveam senzaţia halucinantă căcitesc ziarul din ziua respectivă. Sunt elemente extrem de pregnante. Sigurcă având un exerciţiu critic bine instalat după 30 de ani de meserie nu m-amlăsat dusă de primul val de entuziasm şi am încercat să înţeleg ce se întâm-plă. Pe de o parte cred că această senzaţie de deja vu ţine de grila prin caredecodăm realitatea. Eu am avut, şi am şi scris atunci, în timpul eveni-mentelor din decembrie, o percepţie foarte strâns legată de experienţa meaprofesională care era aceea de analiză a fenomenului tragic în Grecia antică.Un istoric francez care a ţinut o conferinţă la Facultatea de istorie, eraprimul mare istoric occidental care venea după ani de post şi mai puţin derugăciune, a început spunând: „Ceauşescu a murit ca Richard al III-lea“.Ceea ce m-a făcut să înţeleg că grila lui era Shakespeare, grila mea eraEschil. Deci o parte din similitudini vin din faptul că noi avem în spate anu-mite coordonate de lectură. Grila tuturor românilor este Caragiale, noicitim, chiar dacă realitatea nu e neapărat caragialescă, prin prisma luiCaragiale. Dar sigur există şi nişte recurenţe.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

254

R.H.: Credeţi că adevărata istorie e scrisă întotdeauna de învingători?Z.P.: Ştiţi cum se întâmplă cu aforismele, ele au întotdeauna o anume

dreptate. Nu, e mai complicat. De multe ori învinşii sunt cei care scriu isto-rie, învingătorii n-au timp, ei fac, ca să zic aşa, istorie. Dar judecata de post-dicţie care e judecata istoricului se loveşre de primejdia aceasta foarte mare,fiindcă în momentul în care ceva s-a întâmplat, treptat sau brusc oameniiîncep să aibă sentimentul că nu se putea altfel. Ori dacă mergi în amonte, înpunctul în care se iau deciziile de mare însemnătate şi care uneori pot fiimperceptibile la prima vedere, îţi dai seama că de fapt s-ar fi putut şi alt-fel. Pe de altă parte este foarte greu să construieşti o contraistorie şi nu ştiudacă e foarte interesant. Este necesar pentru analiză, dar nu ştiu dacă enevoie chiar la şcoală să spunem „haideţi copii să vedem ce s-ar fi întâm-plat dacă Cezar nu trecea Rubiconul“.

R.H.: Şi totuşi stau şi mă gândesc la anii copilăriei mele, când Dumasera mai pasionant decât o carte de istorie, cel puţin pentru mine, pentru căîmi imaginam că acelea sunt culisele istoriei şi anumite întâmplări pe careeu le aflam din cartea de istorie cu urmările lor erau luate de fapt în urmaaltor decizii ascunse. Desigur, probabil că intervine şi multă fantezie lite-rară, dar se prea poate ca aşa numitele culise ale istoriei să fie mult maiinteresante decât scena propriu-zisă.

Z.P.: Istoria este o disciplină a spiritului, ezit s-o numesc o ştiinţă fiind-că nu e doar o ştiinţă, nu în sensul în care sunt matematica sau chimia. Dar,ca orice discurs ştiinţific, presupune rigoare, argumentaţie şi uneori plic-tiseală. Pe de altă parte istoria însăşi şi-a modificat definiţiile în ultimii 50de ani, cu mare vivacitate. O carte clasică de istorie poate fi uneori pasio-nantă, alteori, pentru cel care nu are un interes ştiinţific special în a o citi,poate fi pedantă sau plicticoasă. Ea se supune altor reguli decât romanul. Şieu am fost o mare devoratoare de romane istorice, tatăl meu de asemenea,ceva este şi acolo pentru că noile teritorii pe care istoria le-a cucerit au des-fiinţat oricum graniţa între ceea ce se numea înainte „la petit histoire“, isto-ria măruntă, cotidiană, cu micile ei legi, şi istoria mare care este istoriabătăliilor, istoria marilor decizii politice. Ori, în momentul de faţă, de pildă,o cercetare istorică se poate purta foarte bine asupra meniului zilnic dinazilele de săraci ale Parisului secolului XIX, nu pentru fascinaţia detaliului,care intră şi ea în pasiunea pentru istorie, ci pentru a vedea care suntreprezentările mentale despre săraci, despre hrana zilnică, despre ceea ce osocietate percepe ca sărăcie lucie şi ce este ea în realitate. Ceea ce tradiţio-nal era numit istorie nu a dispărut, dar orizontul s-a lărgit enorm, mai alesdatorită cercetărilor istoriografice de după cel de-al doilea război mondial.

R.H.: Mă gândeam la preşedintele american, la Bill Clinton, care, pro-


erjeu

255

babil, peste câţiva zeci de ani va fi trecut undeva într-o enciclopedie ame-ricană, Bill Clinton sau, mă rog, William Jefferson Clinton, 1992-2000. Darmă întreb dacă va scrie acel amănunt pe care ziarele şi televiziunile l-auprezentat imediat după 1992 cum că decizia sau imboldul de a călca pe acestdrum spre cea mai înaltă funcţie în stat a fost dat de momentul în care a datmâna cu preşedintele Kennedy. Stau şi mă întreb dacă nu cumva ne inven-tăm o istorie pentru a ne putea justifica sau pentru a putea părea mai deose-biţi. Adică e frumos să spui „eu de când aveam 15 ani şi am dat mâna cuKennedy, ştiam că voi ajunge preşedinte“. Mă întreb dacă acel amănunt vafi scris. S-ar putea să fie real.

Z.P.: Acolo unde e vorba de memoria personală, fără putinţă de control,credem sau nu credem ce ne spune cineva. Eu sunt dispusă să cred că unadolescent are brusc revelaţia a ceea ar vrea să devină, a eroului cu care seidentifică într-o asemenea împrejurare. Pe de altă parte este şi o povestioarăfoarte bună pentru campania electorală. Deci e foarte greu de decis, el eracu el însuşi atunci, nu a consemnat undeva „astă seară am hotărât să devinpreşedintele Americii“, deci controlul nu există. Sigur că toţi ne ajustămbiografia, şi avem tentaţia asta perpetuă, oamenii nu pot să nu fie subiectivi.Asta a fost marea iluzie a istoricilor vreme de o sută şi ceva de ani, că potfi obiectivi. Ceea ce trebuie asumat e că nu îi e dat omului să fie o maşinăde înregistrare, e altceva. Nu putem să nu facem tot timpul diferite combi-naţii între fragmentele de informaţii de care dispunem. Nu se poate. Sigurcă e de exercitat o cenzură interioară în primul rând, iar cine se apucă să-şiscrie memoriile niciodată nu va fi cruţat de o rescriere a propriei istorii, pen-tru bunul motiv că nu oricine îşi scrie memoriile.

R.H.: Ne întoarcem la perioada când mergeaţi pe şantier cu tatăl dum-neavoastră. Aveaţi vreo 12 ani. Aţi mai fost după aceea în şantierele arheo-logice?

Z.P.: Da, am fost de la nouă ani până când am avut primul copil.R.H.: Ce simţeaţi în momentul în care descopereaţi o ruină, un vestigiu?

Ce vă trecea prima dată prin minte?Z.P.: Întâi că, fără nici o conceptualizare, este o bucurie extraordinară,

orice om e fericit să descopere. Şi într-un fel chiar istoria culiselor ţine şi deacest sentiment extrem de general de a fi încântat că ai găsit ceva pe carealţii nu-l ştiu sau pe care nu-l ştiai înainte. E fascinant. Jumătate din stu-denţii care vin la istorie vin cu ideea de a face arheologie. După aceea secalmează cumva acest entuziasm.

R.H.: De ce?Z.P.: Pentru că e greu să faci arheologie. E o meserie grea, migăloasă,

cu multe constrângeri materiale, trebuie să lucrezi unde se întâmplă, e curat,

Printre rânduriRa

du H

erje

u

256

e murdar, bate vântul, plouă. Nu, nu e o meserie uşoară, e o meserie cu doitimpi, unul de vară, unul de iarnă, care sunt foarte deosebiţi. Revenind, erao şi o bucurie intelectuală, fiindcă în jurul tău - când ai zece ani, sigur, nutu descoperi, descopereau oamenii serioşi - în jurul tău erau persoane carespuneau imediat ce s-a descoperit, ceea ce era şi mai interesant cumva. Apoiîncet încet îţi dădeai seama cum se aşează lucrurile ca într-un mozaic şidevin coerente în capacitatea pe care o cercetare arheologică ţi-o dădea,reconstitui tocmai, nu neapărat culisele istoriei, ci cotidianul istoriei, lucrurineaşteptate, noi. Textele scriu despre Histria, unde eu mi-am petrecut ado-lescenţa şi tinereţea, foarte puţine lucruri. Dar se găseşte o inscripţie care îţiaduce o informaţie cu totul nebănuită, se găseşte un fragment de vas, care efrumos în primul rând, iar în al doilea rând vine de undeva de unde poatenu te aşteptai să vină. Sunt tot felul de voluptăţi intelectuale pe care le ai înfiecare zi, în sens figurat desigur, fiindcă se poate întâmpla să stai luni între-gi şi să sapi în pământ steril şi să nu găseşti nimic.

R.H.: Spuneţi-mi, un istoric înţelege mai bine prezentul decât un omnormal?

Z.P.: Mulţumesc pentru distincţie!... Era o glumă cu radio Erevan carezicea „e adevărat că un istoric bine pregătit, cu o bună cunoaştere a teorieimarxiste, leniniste şi a profesiei lui poate prevedea viitorul?“. Răspunsul era„dragi ascultători, e foarte adevărat, un istoric bine pregătit, cu o bună for-maţie materialist istorică şi cu o bună cunoaştere a domeniului poateprevedea viitorul. E mai greu cu trecutul“. Istoricii au trebuit în anii '80 şiîn 1989 în mod exploziv să abandoneze orice fel de ambiţie de a fi Pitia. Nuse poate, viitorul nu poate fi prevăzut în detaliu. Istoricul are o singurăşansă. Dacă e atent cu propria lui meserie, el are abilitatea educată, şi nuînăscută, nu generală, de a construi scenarii verosimile. Le construieşte înmod normal pentru trecut, acolo unde are acces la un număr limitat de do-cumente faţă de masa integrală, ideală, a documentelor existente, unde arecâteva ipoteze şi atunci poate construi ceea ce acum sunt numite scenarii şiceea ce noi numim ipoteze. Ipoteza A: Burebista s-a aliat într-adevăr cuPompei, ipoteza B: a fost o tentativă mai puţin importantă decât se crede,ipoteza C: au făcut un schimb de avantaje şi alianţa era foarte solidă etc. Laun moment dat ceva poate veni în sprijinul unei ipoteze, sau dimpotrivă săo submineze în aşa fel încât să nu mai fie de susţinut. Şi istoricul, dacă eserios trebuie să ştie inclusiv să renunţe atunci la ipoteza care devineneverosimilă. Cam asta este abilitatea intelectuală pe care un istoric o poateaduce şi în viaţa politică.

R.H.: Am făcut distincţia aceea pentru care mi-aţi mulţumit pentru căunul dintre visele mele cele mai mari, sigur, probabil irealizabil, ar fi să


erjeu

257

călătoresc în trecut. Şi întotdeauna mi-am imaginat istoricul ca un fel decălător prin timp. E mai simplu pentru un istoric să treacă dintr-o epocă înalta, cu atâtea informaţii de care dispune şi să simtă că vorbeşte chiar cuIulius Cezar sau cu Ştefan cel Mare. Sigur, e un vis al copilăriei mele şi deaceea făceam distincţia. Haideţi să trecem de la înţeles la politică. De ce aţiales cariera politică?

Z.P.: N-am văzut-o ca pe o carieră. Pentru mine, o carieră politică, însensul plin al cuvântului, este o carieră pe care un om relativ tânăr o alegela începutul drumului său profesional, parcurge nişte trepte necesare prinactivitate în interiorul unei formaţii de partid sau a unei formaţii de caracterpolitic, oricum, trece diferite probe iniţiatice, ca să zic aşa, este ales şi lasfârşitul acestei cariere ajunge până acolo unde poate ajunge. Ori carieramea este una universitară. Eu am intrat în această bătălie într-un moment încare mulţi prieteni şi colegi ai mei au făcut-o, în momentul anume în caream avut sentimentul că explozia de încredere şi entuziasm din decembrie1989 este nu numai stăvilită ci şi penalizată. Asta s-a petrecut foarte precisîntre 28 ianuarie 1990 şi mineriada din 13-15 iunie, când, ca foarte mulţi,am spus că trebuie făcut tot ce se poate ca astfel de lucruri să nu se maiîntâmple. Şi în momentul acela am început să fiu mai prezentă în diferiteorganizaţii, am fost membru fondator al „Solidarităţii universitare“, apoi alAlianţei Civice şi aşa am intrat în această zonă de preocupări, continuând săfiu profesor la Facultatea de Istorie, unde am de gând să şi rămân. Înmomentul în care din rândul nostru, al universitarilor, a fost desemnat can-didatul unic în 1992 al Convenţiei Democratice, fiindcă fusesem întrucâtvadintre cei care care susţinuseră în „Solidaritatea“ această opţiune, actualulpreşedinte, Emil Constantinescu a spus: „Acum bine, nu mă lăsaţi singur!“.Şi nu l-am lăsat singur, cam asta ar fi, nu ne-am gândit nici un moment săne schimbăm existenţa. În 1996 din partea „Solidarităţii universitare“ auexistat desemnări pentru Parlament şi în momentul acela aş fi putut solicitasă fiu nominalizată, dar n-am vrut să-mi schimb modul de viaţă. Dacă vacâştiga Emil Constantinescu şi dacă va avea nevoie în continuare desusţinerea mea, probabil o să fac ceva în sensul ăsta, dar n-a fost un plan ri-guros, cum a fost planul de campanie electorală, care avea rigoarea lui.

R.H.: În acest moment domnul Emil Constantinescu a fost ales, are încontinuare nevoie de dumneavoastră, vă vedeţi ca un Mazarin sau Richelieuîn variantă feminină?

Z.P.: Nu, slavă Domnului, nu. Fiindcă vă referiţi mai degrabă la per-sonajele lui Dumas, mă tem, decât la personajele reale. În cele două romaneale lui Dumas cei doi cardinali erau adevăraţii autori ai strategiilor politice,pe când preşedintele Constantinescu este o personalitate bine conturată şi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

258

care ştie foarte exact ce are de făcut şi ce vrea să facă, aşa că în nici un caznu se pune problema în felul acesta. Eu mă văd ca ceea ce am fost, adicăcineva care-i propune ipoteze alternative de lucru, cu toată documentaţia pecare în mod evident nu are timp s-o parcurgă el, sintetizată, dar ceea ce credcă l-a făcut pe domnul Constantinescu să considere că are nevoie de spri-jinul meu a fost tocmai rigoarea intelectuală care mă împiedică atunci cândprezint o ipoteză să-i prezint părţile bune şi atât. Cred că asta e foarte impor-tant şi sigur, eu am mai mult timp decât are preşedintele. În spatele meu suntcolegi care au şi ei mai mult timp decât am eu. Când trăim împreună, por-nim mai ales de la costurile unei ipoteze de lucru şi încercăm să prezentămcu toată onestitatea, aşa cum am prezenta un argument ştiinţific, soluţiile pecare le avem. Uneori alege una, alteori nu-i place nici una, e privilegiulcelui care răspunde pentru ceea ce face pentru că responsabilitatea mea edefinită în poziţia pe care o am de două elemente: de răspunderea la care mătrage preşedintele şi de sentimentul meu de responsbilitate. Şi evident, un altreilea element, este în măsura în care ceea ce se întâmplă în preziua luăriiunor decizii este accesibil sau poartă o etichetă, răspunderea faţă de opiniapublică care are acces la multe dintre preliminarile acestea, prin dumne-avoastră şi prin colegii din presă. Dar eu nu am răspundere în faţaParlamentului, nu sunt aleasă, deci nu am răspundere în faţa electoratului şide aceea cota mea de responsabilitate personală trebuie să fie foarte mare.

R.H.: Şi credeţi că în activitatea preşedintelui, nu numai a domnuluiConstantinescu, a oricărui preşedinte, nu există nici o mică influenţă dinpartea consilierilor? În concepţiile exprimate, în anumite gesturi pe care leface un preşedinte la un moment dat credeţi că nu se găseşte ceva şi din per-sonalitatea consilierilor?

Z.P.: Ba bine că nu, cum să nu se regăsească? Tot acest travaliu in-telectual preliminar, cum spuneam, nu poate fi altfel decât subiectiv. În cepriveşte parteneriatul de la originea căruia a pornit poziţia mea actuală, els-a construit prin faptul că în linii foarte importante gândeam la fel. Evident,nici eu n-aş fi putut lucra cu o persoană care gândea cu totul altfel decâtmine, nu-i vedeam utilitatea. Şi nici consiliatul, ca să zic aşa, nu îşi iaoameni care gândesc altfel decât el. Dar în orice conversaţie, şi dumnea-voastră mă influenţaţi acum pe mine, fiindcă îmi puneţi întrebările, e oteorie semiotică foarte interesantă a orizontului comun de aşteptare caredetermină prima întrebare şi modul în care, ca la o partidă de şah, opţiunilese limitează. Dumneavoastră îmi limitaţi opţiunile, eu vi le limitez prinmodul în care răspund, asta este condiţia noastră de persoane caredialoghează.

R.H.:Cum vă simţiţi din postura, cel puţin din punctul de vedere al


erjeu

259

ziarelor, deloc de invidiat, de om al preşedintelui? Faceţi parte din oameniipreşedintelui.

Z.P.: Sigur, asta a fost o decizie personală şi foarte clar întărită. Sigur,sunt unul dintre oamenii preşedintelui. Partea mai puţin de invidiat este oanume publicitate pe care n-am dorit-o, eu n-am chiar deloc narcisism, numă plac pe mine foarte tare, nu în măsura în care să fiu în conflict cu mineînsămi, dar nu ţin neapărat să fiu văzută. Ştiu că trebuie să fiu văzută şi e oparte a responsabilităţilor mele şi de aceea când trebuie o fac cu plăcere şipe de altă parte am vorbit în public toată viaţa, fiindcă asta mi-a fost mese-ria. Nu mă deranjează statutul de om al preşedintelui, pentru că, repet, esteo opţiune pe care am făcut-o încă de la început. Când dai cuiva un credit, şieu l-am dat, de la început am cântărit cu toată prietenia, dar şi cu toată sever-itatea şi am considerat că Emil Constantinescu poate câştiga alegerile înnumele şi cu susţinerea Convenţiei Democrate, ăsta a fost raportul pe careeu l-am stabilit şi pe care de partea lui preşedintele l-a stabilit. Dacă unuldintre noi lipsea, lipsea. Sigur că nu îmi face nici o plăcere să fiu descrisăfără a fi întrebată, nimănui nu-i face plăcere să fie utilizat, dar ştiu că şi astae una din regulile meseriei şi trebuie s-o accept.

R.H.: Există în concepţia oamenilor o idee foarte clară, mai ales pentrucei care l-au votat pe Emil Constantinescu - dacă face o greşeală, nu a fostvina lui Constantinescu, a fost prost sfătuit. S-a întâmplat acest lucru şiînainte de '89 când foarte mulţi oameni erau convinşi că Ceauşescu nu ştiaşi că a fost prost sfătuit, ascunzându-i-se foarte multe lucruri, la fel şi încazul preşedintelui Iliescu. Riscaţi şi dumneavoastră să fiţi un fel de ţapispăşitor pentru greşelile preşedintelui?

Z.P.: Mi se pare normal. Totuşi nu ne-am asumat nişte răspunderi dege-aba. Întâi că orice consilier poate greşi, dar în principiu consilierul nu aredreptul să greşească. Din această dilemă nu se poate ieşi. În al doilea rânde normal, şapte milioane de oameni au votat cu Emil Constantinescu, ei înel au încredere şi şi-au dovedit încrederea în momentul în care într-o lungăperioadă electorală s-au decis mai devreme sau mai târziu să voteze cu el,au luat un buletin, au pus o ştampilă, l-au pus în urnă şi au aşteptat cu emoţiesă vadă ce se întâmplă. Mi se pare normal ca aceşti oameni să aibă maimultă încredere în persoana cu care au votat decât în oricine altcineva. Înfine, dar nu în ultimul rând, este o tendinţă generală care purcede dintr-unanume respect pentru funcţie, de a spune că cel care-o exercită este sau tindesă devină infailibil, în timp ce vinovaţii, fiindcă trebuie să existe un vino-vat, se află în jurul lui. Nu asta este problema. Numai că eu nu cred căpreşedintele Emil Constantinescu va putea scăpa de răspundere în felulacesta, pentru bunul motiv că activităţile lui sunt publice spre deosebire de

Printre rânduriRa

du H

erje

u

260

predecesori, transparenţa aparatului prezidenţial de la Cotroceni esteincomensurabil mai mare, întrebaţi-i pe colegii dumneavoastră ziarişi cucare ne întâlnim aproape în fiecare zi şi care sunt prietenii noştri. Decipartea asta care ţine cumva de poveste cu împăratul care stă undeva ascunsşi cu sfetnicii care-i picură otravă în urechi, nu are foarte multă consistenţă.Dar una peste alta, aşa este, au fost prost consiliaţi şi de multe ori aşa se şiîntâmplă.

R.H.: Haideţi să lămurim, fiindcă aţi spus că nu vă place să se spunăceva despre dumneavoastră fără să fiţi întrebată, iar după alegeri şi mai alesdupă definitivarea aparatului prezidenţial s-au spus foarte multe despredumneavoastră şi despre numirea fiului dumneavoastră în funcţia de con-silier. N-am să vă întreb dacă ăsta este nepotism, mai mult sau mai puţin aţidat acest răspuns. Puteaţi evita totuşi această situaţie, era musai ca fiul dum-neavoastră să fie consilier, presupunând că vă aşteptaţi totuşi că va urma oastfel de reacţie vehementă din partea presei?

Z.P.: Nu, nimic nu e musai, nu era musai nici eu să fiu consilier.R.H.: Nu, dumneavoastră aţi fost un personaj de bază.Z.P.: Nu, daţi-mi voie să spun de ce am spus aşa. Nu era musai. Înain-

taşii spun că cimitirele sunt pline de oameni indispensabili. Nu era musainimic. Preşedintele avea latitudinea să-şi construiască echipa absolut cumcredea că e mai de folos. Ce pot eu să spun în apărarea deciziei pe care amluat-o în mod deliberat şi ştiind că o să stârnească comentarii, n-am bănuitcă vor fi atât de persistente, pot să spun următorul lucru: eu am mulţi cola-boratori şi m-am zbătut pentru toţi în diferite împrejurări. Nu pot să nu măzbat pentru cineva care are următoarea biografie: e adevărat, s-a spus şi nupot să contest, că Petre a intrat ultimul din an, în seria lui, la Facultatea deIstorie, cu media 7.41 dar n-a intrat prin contestaţie, aşa cum s-a scris. Atâta putut presta atunci, mie aproape opt nu mi se pare o notă dezonorabilă, iarcondiţiile admiterii în anii aceia erau criminale după părerea mea. A termi-nat al doilea într-o facultate în care, trebuie să mă credeţi, nimeni nu poateavea numai prieteni. A fost recomandat pentru cercetare, dar a fost reparti-zat la Olteniţa la liceu, în 1989 a participat pe 21 decembrie în colţ laSociete Generale împreună cu fratele şi prietenii lui la miting, să-i zicem,care a devenit revoluţie, a fost vicepreşedinte şi membru fondator alAsociaţiei „21 decembrie“, a lucrat şi ca redactor la o revistă liberală carese numea „Europa“, pentru primul număr, după aceea s-a retras, în toamnăa beneficiat împreună cu alţi, să zicem, 15 tineri istorici şi 450 de tineriromâni, de o bursă în Franţa, pentru continuarea studiilor, unde a lucrat subîndrumarea unor mari specialişti în istorie şi civilizaţie, s-a întors, a devenitmembru fondator al PAC.


erjeu

261

R.H.: Cu alte cuvinte nu l-aţi ţinut de mânuţă în perioada asta, a urmatun traseu diferit de dumneavoastră, înţeleg că e o simplă coincidenţă faptulcă v-aţi regăsit amândoi în postura de consilieri.

Z.P.: Nu, nu e o simplă coincidenţă, fiindcă în spatele tuturor acestorlucruri, şi partea de consiliat abia urmează, există nenumărate discuţii de zişi de noapte, bătălii politice în bucătărie, ipoteze cântărite. În momentul încare s-a întors în ţară a luat decizia, independentă şi cu cererea expresă de afi independentă de opţiunile mele, de a lucra în echipa care-l susţinea peEmil Constantinescu, din campania din '92 şi fără întrerupere până la sfârşi-tul alegerilor din '96. A avut câteva din ideile cele mai interesante, vă potspune că alegerea fotografiei pentru afişul electoral îi aparţine, şi atunciîntrebarea mea a fost de ce să ne privăm de o competenţă şi de o fidelitate,care există, sunt atestate şi sunt independente de ce am făcut eu, numai pen-tru că s-ar putea să se supere lumea.

R.H.: Fiul dumneavoastră a ales fotografia. Dar cine a ales să nu fiedezminţită o anume asemănare cu Alexandru Ioan Cuza?

Z.P.: Noi toţi. A fost un vot unanim. A ales de fapt în 1992 o bătrânică,care la Putna, când candidatul abia desemnat al Convenţiei Democrate s-adus la celebrările pentru ştefan cel Mare, în mulţime a spus, auzită fiind demulţi dintre colegii mei care erau acolo, „maică, seamănă cu Cuza!“. Camasta a fost opţiunea.

R.H.: Să intrăm un pic şi în spaţiul didactic, în relaţia dumneavoastră cutinerii. Foarte mult timp istoria a fost folosită până în 1989, poate mulţi din-tre tineri au simţit că istoria a fost folosită, că istoria pe care o învăţau ei eraciuntită de lucrurile care puteau să deranjeze. Reacţia, pe care eu o constatacum, e că după 1989 pe tineri îi interesează din ce în ce mai puţin istoriaşi în loc să profite de faptul că acum pot învăţa o istorie, sau pot citi cărţi deistorie şi pot afla lucruri la care înainte nu aveau acces, de fapt nu numaiistoria, pe care eu o văd ca pe un element cultural, tinerii în general au camlăsat la o parte tot ceea ce înseamnă cultură şi au plecat spre alte domenii,cu rezultate mai imediate. Vreau să vă întreb pe dumneavoastră, care aţivăzut şi înainte oameni care vroiau să se facă profesori de istorie din pasi-une şi oameni care vin acum să se facă profesori dintr-o şi mai mare pasi-une, fiindcă a te face profesor astăzi înseamnă să renunţi la un salariu pecare ţi l-ar putea asigura o cu totul altă meserie unde nu ai nevoie neapăratde facultate.

Z.P.: În parte aveţi dreptate. E clar că generaţia tânără are în momentulde faţă mult mai puţin timp decât avea înainte, fiindcă are de gestionat oexistenţă, o carieră, are de făcut opţiuni infinit mai variate decât înainte întrebani şi diplome. Înainte nu puteai face o astfel de opţiune. Te duceai la o

Printre rânduriRa

du H

erje

u

262

facultate, nu spun care, unde la sfârşit ieşeai cu o meserie mai bănoasă, dacăputeai, dacă nu te duceai la unele mai modeste, cum a fost întotdeaunaFacultatea de Istorie. Facultăţile care produc prioritatea aduc bani mulţi. Pede altă parte, sistemul de librării şi de sondare a cititorilor este de aşa naturăîncât eu nu ştiu de fapt dacă aveţi dreptate spunând că pe oameni îi intere-sează mai puţin istoria. Nu cred.

R.H.: Totuşi, scuzaţi-mă, în afară de Editura Humanitas care şi-a făcuto promisiune de a publica în colecţia „romanul istoric“ cărţi de istorie,studii, nu numai romane gen Dumas, eu n-am prea văzut pe tarabe cărţi deistorie.

Z.P.: Păi asta-i altă poveste. Pentru că întâi numărul istoricilor profe-sionişti în această ţară este foarte restrâns, mult mai restrâns decât vă daţiseama, dacă numărăm cadrele didactice universitare şi cercetători din insti-tute, de la cel mai tânăr până la cel mai vârstnic şi cred că ne păstrăm totuşiîn ordinul sutelor. Deci numărul oamenilor care pot scrie cărţi este, pro-porţional, şi mai mic. În al doilea rând, editorii fac apriori exact acelaşiraţionament pe care l-aţi făcut mai înainte şi dumneavoastră. În al treilearând, una e să scrii şi să vinzi o carte de istorie care poate fi, cum spuneamla început, mult mai plicticoasă decât aşteaptă marele public şi alta este săscrii o carte oarecum senzaţională pornind de la istorie. Sunt multe date.Dar vreau să vă spun că numărul studenţilor la istorie s-a triplat. Dacăadăugăm la asta şi cele câteva facultăţi private care s-au constituit în acelaşitimp, statistic nu stăm foarte rău. S-a triplat şi în provincie, au apărut fa-cultăţi noi de istorie, la Constanţa, la Alba Iulia, adică există un număr multmai mare de persoane care aleg această carieră. Pe de altă parte la istorie nuvine toată lumea din pasiune, după cum nici la chimie, ştiţi foarte bine, nuvine toată lumea din pasiune. Există o cotă de pasionaţi care este locomoti-va oricărui an de studiu, un număr de oameni care intră dintr-o întâmplareşi un număr important de oameni care n-au neplăcere, care şi-au măsuratforţele şi au zis „aici pot“. Deci nu ştiu cât e de adevărat. E o anumită dezor-dine în evaluarea a ceea ce le place oamenilor. Înainte era foarte simplu.Ştiai tirajele, ştiai că se epuizează, vedeai că e coadă la o traducere dinBraudel, totul era limpede, acum se vinde la o tarabă, nu se vinde, ajunge,nu ajunge, mie îmi spun profesorii de istorie acolo unde nu sunt librăriiHumanitas, în provincie, că sunt disperaţi că nu găsesc cărţile de istorie.

R.H.: Şi dumneavoastră, ca un cadru didactic, cu multă experienţă înrelaţia cu tinerii, nu vedeţi nici o schimbare în direcţia la care m-am refe-rit, aceea a îndreptării tinerilor spre cultură, a interesului lor pentru cultură,în general?

Z.P.: Experienţa mea din Facultatea de istorie mă îndeamnă să vă spun


erjeu

263

că în interiorul disciplinei s-au făcut reorientări. Înainte, studenţii cei maidotaţi cu spirit critic preferau istoria antică sau istoria medievală sau arhe-ologia, fiindcă le plăcea şi fiindcă ştiau că acolo sunt mai la adăpost deingerinţele programelor ideologice. Ceauşescu se ocupa mult mai puţin deAtena lui Pericle decât de mişcarea muncitorească. Acum situaţia esteinversă. Cei mai mulţi studenţi se duc la contemporană, fiindcă acoloterenul este extrem de bogat. Eu îi înţeleg, îi aprob şi mă bucur că mai amîncă, pentru istoria antică, studenţi străluciţi, dar nici pe departe câţi aveampe vremuri. Pe de altă parte nu ştiu să vă spun care este situaţia în cepriveşte lecturile. La Facultatea de Istorie, biblioteca este tot timpul anuluiplină ochi. Acum, că ei citesc bibliografie de specialitate, că citesc alte cărţi,nu ştiu. La istorie e oarecum înşelător fiindcă dacă ai citit o traducere dinBraudel, asta de ce ţine, de cultură sau de meserie? La chimie e mai clar saula Politehnică. Dacă citeşti Braudel eşti un om cultivat, sau începi să fii. Efoarte greu de cântărit. N-au fost mari devoratori de cărţi, extrabibliografiiobligatorii niciodată, după aceea, când ajung profesori şi se aşează la casalor, e altceva. Şi profesorii sunt convinsă că citesc în continuare, dacă ajungla cărţile bune, fiindcă nu întotdeauna ajung.

R.H.: Pentru că am ajuns la sfârşitul spaţiului rezervat emisiunii, am săvă mai adresez o întrebare. Dacă aţi putea alege acum, în ce epocă şi ce per-sonaj v-aţi dori să fiţi?

Z.P.: Nu m-am gândit niciodată. Sau doar o dată. S-a spus, oarecumromanţat, că Tucidide avea o fiică. Aş fi vrut să fiu acolo ca să văd cums-a elaborat cea mai interesantă, mai enigmatică şi mai importantă operăistorică a antichităţii. Cred că mi-ar fi plăcut.

R.H.: În ce an?Z.P.: Au fost ani mulţi. Tucidide a fost exilat în 424 de la Atena, a trăit

20 de ani în exil şi probabil că în timpul acela şi-a adunat materialul, dupăaceea s-a reîntors într-o Atenă extrem de perturbată de revoluţii şi con-trarevoluţii, ultimul fapt pe care îl citează este din 399, deci a mai trăit puţinsă vadă democraţia pe care el o numea restaurare. Dacă eram fata luiTucidide, după toate probabilităţile, aş fi avut o cultură foarte subţire, decinu ştiu ce aş fi priceput din ce aş fi văzut.

R.H.: Doamnă Zoe Petre, vă mulţumesc. Z.P.: Cu mare plăcere.


Printre rânduriRa

du H

erje

u

264


erjeu

265

George PruteanuJurnalist

S-a născut la Bucureşti, la 13 decembrie 1947A absolvit Facultatea de litere în 1972.Până în 1989 a lucrat ca ziarist cultural în presa centrală,

librar, instructor de cineclub, lector universitar.După 1989 a lucrat ca redactor-şef la săptămânalul Acum,

publicist comentator la ziarul Evenimentul Zilei, realizator deemisiuni TV la Tele 7abc, Pro TV şi TVR şi conferenţiar univer-sitar la Şcoala Superioară de Jurnalism şi la UniversitateaAndrei Şaguna.

În 1996 a fost ales senator pe listele PNŢCD. În martie 1998este exclus din această formaţiune politică iar în anul 2000 estereales senator, de această dată, pe listele PDSR.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Radu Herjeu: Domnule senator, ce înseamnă pentru dumneavoastrăzicala „Ce-i în guşă şi-n căpuşă“?

George Pruteanu: E un fel de deviză a mea; nu ştiu cum aţi ghicit-o.Sigur că încerc să-i dau o moderaţie, nu neapărat diplomatică, dar civiliza-tă, intelectuală; pentru că într-adevăr nu poţi trânti oricând, oricui şi oriundeadevărul; sunt situaţii dramatice, sunt situaţii melodramatice, sunt situaţiitragice, în care a plesni pe cineva cu adevărul înseamnă a-l străpunge, a-lnimici; şi atunci adevărul nu poate fi rostit pe jumătate, poate fi rostit pesfert, important e să nu minţi. Dar într-adevăr, face parte din natura mea,firea mea, aşa cum mă percep eu; nu spun că şi reuşesc; dar mi se pare căar putea fi o deviză a politicii de după 1989... Şi nu e, din păcate, deloc.Foarte puţini politicieni practică această deviză; chiar cei care sunt mai des-tinşi, mai eficace, încă mai sunt încorsetaţi, nu neapărat de limbajul acestade lemn, dar foarte administrativ, foarte tehnic, foarte oficial; e clar că nuaşa vorbeşte cu nevasta lui în dormitor sau în sufragerie. Chiar preşedinteleConstantinescu. Între patru ochi e un om agreabil. Când apare la televiyorîşi ia figura aceea marţială, impozantă, pare pătruns de toate grijile planetei,poate că şi este, dar pierde foarte mult din comunicare. La el ce-i în guşănu-i şi-n căpuşă, poate fiindcă nu poate să spună tot, poate că prerogativelesunt limitate, dar eu mă declar nemulţumit de lipsa sa de naturaleţe şi defrancheţe.

R.H.: Credeţi că dacă aţi ajunge preşedinte al României aţi fi altfel?G.P.: Mai devreme citisem un eseu al lui Andrei Pleşu. El se plângea, ca

un intelectual de mare fineţe ce este, de canoanele vieţii, acelea ale vieţii pecare le repeţi de la recepţie la recepţie. Sunt convins că un om de inteligenţalui nu e atât de şablonat, şi reuşeşte să rupă, să spargă aceste tipare. Eu,mutând ceea ce este de mutat, încerc să fiu în orice împrejurare natural. Vinacum de la Zilele Călinescu care au avut loc la Oneşti şi acolo erau foartemulţi oameni interesaţi de ideea de cultură, dar şi de interferenţele cupoliticul. M-au întrebat tot felul de lucruri directe, până la brutal, dar nu per-sonale ci legate de politică:„ce părere aveţi despre..., vă place cum cutare dăîn gropi?“.

R.H.: Şi dumneavoastră aţi răspuns la fel...G.P.: Şi le-am răspuns căutând să moderez tonul, să nu dau eu tonul lim-

bajului violent sau pamfletar, pentru că o sală reacţionează repede lalucrurile astea, e dispusă mai mult spre râs decât spre gravitate. În acelaşitimp îmi răsuna în minte zicala asta pe care aţi amintit-o:„ce-i în guşă şi-ncăpuşă“. Mi-am spus:„vorbeşte cu ei ca şi cum ai vorbi cu cumnatu-tău, cuconsilierul tău, natural, deschis, fără înjurături, fără argou. Simplu: eşti un


erjeu

250

intelectual, eşti un om politic, eşti Pruteanu, atâta eşti, nu mai mult; nici nu-ţi da aere de om care are responsabilităţi, care are să se gândească ce face elcu învăţământul românesc. Dar în măsura în care ţi le asumi, spune lucrulacesta.

R.H.: înainte de a fi politician, aţi regretat vreodată sinceritatea aceastaabruptă?

G.P.: N-am o memorie foarte grozavă... Staţi să-mi amintesc. Am avut ocarieră foarte sinuoasă şi foarte gorkiană de fapt, adică reuşind să ajungmaxim lector universitar, am trecut prin experienţe foarte neplăcute - aceeade a fi librar, vânzător de cărţi într-o librărie şi femeie de serviciu, fiindcăeu eram şeful şi eu cel ce dădeam cu teul şi cu cârpa udă. ţin minte că odatăa venit la librăria aceea un tovarăş; eu pusesem în vitrină o cârpă neagrăfiindcă se prăpădise Mircea Eliade. Mă ocupasem foarte mult cu activitateade cineclub, luasem şi premiu, tocmai de aceea ajunsesem librar. Umplusemvitrina cu o pânză neagră şi cu cărţi ale lui Eliade de la biblioteca mea, ală-turi de unele cărţi care se găseau la vânzare. Pentru cele din biblioteca meaam pus o fâşie de hârtie pe care scria:„aceste cărţi nu sunt de vânzare, suntsemn omagial“. Şi tovarăşul acela, îmbrăcat ca un activist, cu pantofi de 360de lei, cu cămaşa dintr-un film, cu cravata din alt film, haina din alt film,deşi materialele erau foarte scumpe, întreabă: „Cine-i aici?“ întrebarea eradestul de ontologică pentru că singura fiinţă vie, în afară poate de şoareciidin depozit, eram eu. „Tu eşti aici responsabilul?“„Da“ zic.„Tovarăşu, vărog foarte mult să-mi vorbiţi cu dumneavoastră, aşa cum vă vorbesc şieu“.„Eşti şi obraznic!“.„Daţi-mi voie să vă spun că, dacă îmi mai adresaţi osingură propoziţie cu tu, nu vă mai răspund, încetez dialogul cu dumneav-oastră. Noi n-am păscut nici o oaie împreună, nici o capră şi nici alt animal,pe nici un deal sau munte“.“Dumneata ai tupeu!“. Îi rog pe telespectatori săobserve că un punct îmi câştigasem. Apoi revine: „Cine ţi-a dat voie să puichestia aia acolo?“. „Prin lege nu este interzis, şi apoi, ce e rău în asta?“ „Păiunde ai mai văzut d-ta aşa ceva? Ce s-ar întâmpla dacă toată lumea ar facela fel?“ Am citit într-o carte despre teoria relativităţii unde se spunea că dacătoată populaţia unui oraş s-ar aduna pe un pod acesta s-ar prăbuşi. Însă con-structorii de poduri şi statisticienii ştiu că aşa ceva nu se întâmplă decât odată la un miliard de ani; aşa încât e mică şansa ca toţi librarii să fi avutbrusc această idee. „Să o scoţi de acolo!“ zice tovarăşul, la care eu am avutdin nou tupeu; i-am zis: „Tovarăşe Secretar, eu am făcut armata şi acolo amfost învăţat să ascult de ordinele şefului direct. Dacă ţi se ordonă să stailângă această poartă şi să nu laşi pe nimeni, poate şi un general să-ţicomande dar întâi raportezi şi abia apoi execuţi. Aşa i-am spus, vă rog să-i

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

spuneţi acest lucru directorului meu şi dacă el îmi dă dispoziţie mă con-formez. Pe atunci directorul era un om care juca dublu. Merită evocat pen-tru că era un activist de partid însă ştia să dea partidului tributul acela devorbe goale, dar îi ajuta pe oameni. Aici este amănuntul care complică jude-carea oamenilor de dinainte de revoluţie. Nu există numai oameni albi saunegri. Existau şi astfel de personaje care făceau foarte mult bine, directoamenilor. Aducea saci de cartofi de la C. A. P, legal, cu factură, direct lalibrari. E doar un exemplu minor. ţinea la cultură. Mă punea să ţin confer-inţe săptamânale despre ce este cartea . Era treaba mea despre cine vroiamsă vorbesc; putea fi Moliere, Shakespeare sau un clasic român. A murit înnoiembrie 1989 şi am vrut să vorbesc la căpătâiul lui (era un om foarte pop-ular) însă nu m-au lăsat. Îi compusesem, după ştefan Augustin Doinaş, opastişă. Mie îmi făcuse foarte mult bine pentru că a fost unul dintre puţiniioameni care m-au ajutat şi mi-au dat o pâine. Au vorbit doi de la partid, careau spus nişte imbeciliăţi, după care eu am făcut un pas înainte şi am recitatpastişa care-i plăcuse lui foarte mult şi care suna cam aşa: „Un şef pestecărţi, îndrăgind el cultura, prin inimă neagră de vremuri trecea, spunând căşi cartea, nu numai friptura, te ajută să uiţi de viaţă, oricât de grea ar fi ea“.Hohotea toată sala, şi printre lacrimi am spus-o până la capăt, şi din aceaclipă eram sigur că nu voi mai avea spatele asigurat, dar noroc că a venitrevoluţia. Concluzionând, pot spune că nu prea mi-am făcut probleme atun-ci când aveam ceva de spus.

R.H.: D-le Pruteanu, după revoluţie v-aţi făcut remarcat pentru cei maimulţi dintre noi, prin emisiunile dumneavoastră de televiziune. Acum, laatâţia ani de la debut, aş dori să vă întreb dacă nu v-aţi plictisit!

G.P.: Nu. Plictisit nu. Nu plictiseala este cuvântul. Oboseală este. Soţiamea ştie că am „momente de nevroză“, că sunt idiot, că de mâine nu mai amnici o idee, că mă fac de râs, că trebuie să găsesc o soluţie să scap de ches-tia asta. Un lucru este însă clar: sunt burete stors. Totuşi reuşesc să mă con-centrez, mă adun şi merge. Ba uneori, o dată sau de două ori pe săptămână,chiar eram mulţumit.

R.H.: Cum v-a venit ideea unei emisiuni de televiziune?G.P.: Ideea aceasta m-a costat 45 de ani ca să-mi vină, dar slăbiciunea

pentru cuvânt în sine şi pentru forţa sa atomică de explozie o aveam de mic.Aveam carneţele, de la şase - şapte ani pline cu cuvinte. îmi notam cuvin-tele şi sensurile lor, mai ales pe cele rare, neologisme sau arhaisme şi carecel mai adesea nu intraseră în vocabular. Şi apoi Călinescu mi-a plăcut mult.Am citit „Scrinul negru“ de vreo cinci ori în decurs de zece ani. Aveammomente, la doi-trei ani o dată, când resimţeam nevoia de a citi„Scrinul


erjeu

250

negru“. Era ca psihoza la o anumită mâncare. Mă afundam cu o plăcere, aşa,de parcă aş fi intrat într-o vilă pe care aş fi avut-o eu. Nu am, dar sper căpoate într-o zi... Intram în acea carte cu un freamăt, cu o bucurie mai multstilistică, fiindcă acţiunea, oricât vroiam eu s-o fi uitat, mi-o aminteam. Şiaici intervine ceva ca un palimpsest. Amintesc acelora dintre telespectatoricărora cuvântul„palimpsest“ nu le este familiar, că este vorba despre unmanuscris medieval, pe care copiii, din lipsă de material pentru scris,socotind că nu mai e necesar acel manuscris, aşterneau peste el un grund devopsea şi scriau alt text, sigur de-a lungul a luni şi ani de zile. Trecea o sutăde ani, venea iar o criză de perganent, un alt copil, convins că nu mai eranevoie de o asemenea vechitură, dă un nou grund. Vin cercetătorii azi, înultimii 50 de ani, cu raze, şi, cu aparatura specială, constată că pe acelpergament sunt trei sau chiar patru texte suprapuse. Vă daţi seama ce fru-moasă metaforă pentru personalitatea umană sau pentru un text literar, încare se acund mai multe straturi vechi. Ca într-un asemenea palimpsestobservam evoluţia mea faţă de limbă. Încercuiam anumite cuvinte, defiecare dată altele. La 20 de ani încercuiam anumite cuvinte, pe care ori nule cunoşteam, ori vroiam să le trec în sarsanaua mea proprie, cum spuneaBias, acel stoic din anitichitate:„tot ceea ce îmi aparţine am asupra mea“.Adică atât îmi ajunge. Nu biblioteci de zeci de mii de volume, nu super-combine de miliarde, nu maşini foarte luxoase... Dacă însemni ceva, însem-ni prin ce ai în tine, în minte şi în suflet. La 23 de ani altele. Iar la peste 30de ani de ani mă întrebam de ce încercuiam tocmai acele cuvinte, pentru căle ştiam. Dar de fiecare dată descopeream altele. Trecuseră deja 14 ani ca sădescopăr că mai erau încă cuvinte care îmi stârneau interesul, ori că nu le-am folosit niciodată, ori nu le-am pătruns încă înţelesul. Ţin minte că ultim-ul a fost„travertin“, care desemnează un material de construcţie. Dar şi tablae material de construcţie. Încercând să insist mai mult asupra diferenţelor,îmi dădeam seama că nu prea ştiam. Asta se întâmpla acum vreo 10 ani. Înanul 1995, după 45 de ani de dragoste pentru cuvânt şi semnificaţiile lui,mi-a venit ideea realizării unei emisiuni zilnice cu probleme care, pornindde la limbaj, să atingă ideea de cultură în general, de morală, de comporta-ment. L-am întâlnit în faţa sediului Tele7 pe Tatulici, pe care îl cunoşteam,şi i-am făcut propunerea. Iniţial nu i-a surâs ideea unei astfel de emisiunidifuzată zilnic, mai ales duminica, cum sugerasem eu. Apoi s-a gândit maibine şi a acceptat. La o săptămână emisiunea se difuza deja pe post şi amconstatat că are audienţă. Am avut un contract de şase luni, m-am întâlnitrecent cu directorul Opriş, n-am înţeles de ce a oprit emisiunea atunci, prob-abil a existat ceva, dar nu vreau să intru în amănunte. Eu, fiind consevator,

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

aş fi vrut să rămân acolo. Au fost nişte motive conjuncturale, după doi animi-a spus că regretă că nu a reînnoit contractul. Am fost apoi la ProTv, undemi-am oferit eu singur serviciu, am fost primit cu foarte multă căldură, amers foarte bine vreo 10-11 luni, după care a survenit o schimbare de atitu-dine a ProTv-ului faţă de mine, aproape inexplicabilă. Interesant e că laProTv emisiunea s-a desfăşurat exact un an, între 15 septembrie '95 şi 15septembrie '96, îmi place simbolistica aceasta involuntară.

R.H.: V-aţi gândit că o să dureze atât?G.P.: Nu, într-adevăr nu. Ceea ce mă miră, şi îi mulţumesc lui

Dumnezeu, este faptul că o ţin deja de un an şi jumătate la TVR. Nu spuncă nu o fi obosit, e omenesc, şi piramidele cedează cu timpul. Dar mă bucurcă primesc încă semnale pozitive de la telespectatori, iar presa încă măsuportă. Mă aşteptam la comentarii de genul„Mai lasă-ne domnule în pace,nici Ceauşescu nu apărea zilnic, ne mai scutea sâmbătă, duminica!“.Depăşisem deja cea de-a 550-a emisiune.

R.H.: D-le Pruteanu, v-a transformat televiziunea într-o persoană pub-lică destul de repede. Cum aţi resimţit acest lucru? Totuşi, un intelectualtrăind în biblioteci, dintr-o dată ieşind pe stradă, este recunoscut de oamenişi asociat numai cu o bucăţică din activitatea sa...

G.P.: Chiar în turnul de fildeş nu eram. Am devenit persoană publicăîncă de când vorbisem în Piaţa Universităţii în acel 14 mai. Am vorbit demai multe ori în public, şi la mitinguri, şi la Sala Palatului, cu destul suc-ces, pot să spun, m-au ovaţionat în Piaţa Universităţii vreo două minutescandând„ăsta da golan!“. Am avut ocazia să-i dau fostului preşedinte, sen-atorul PDSR Ion Iliescu, atunci când am împlinit 50 de ani, o replicătăioasă. El a venit la mine să mă felicite, cerând în acelasi timp permisiuneasă-mi facă o observatie: „aveti uneori un limbaj cam temperamental“.Atunci i-am spus, după ce l-am rugat să se apropie de mine, „Dumneataspui asta, măi animalule?“

R.H.: Cum a reactionat?G.P.: Cu umor, pentru că e un om inteligent, a suportat gluma, dar în

materie de limbaj eu nu cred că pierd puncte în fata senatorului Ion Iliescu.Revenind, spun că eram deja o persoană publică. Atunci, pe 14 mai, cândam vorbit în Piaţa Universtăţii, am avut o senzaţie ciudată, parcă aş fi fost...Hitler. Să ai în faţa ta circa 10 mii de oameni şi să mai fie şi de acord cutine. Atunci am înţeles ce înseamnă paranoia şi de unde venea în cazul celorgen Ceauşescu, Hitler, cărora li s-a urcat la cap. Nu m-am crezut provi-denţial, dar a fost un moment de mare fericire. Însă televiziunea e mult maimult, zece mii reprezintă puţin, chiar în acest moment sunt cel puţin un mil-


erjeu

250

ion, două, care se uită la noi, în orice caz se operează cu milioane. Ideea astacă eu sunt undeva într-un elicopter, iar jos sunt milioane de oameni adunaţisă asculte ceea ce pot eu să spun, bietele mele idei, mă încordează teribil.

R.H.: Vă încordează şi la emisiune? Sau acolo e mai simplu, se terminămai repede, ştiţi dinainte ce aveţi de spus...

G.P.: Da, şi la emisiune. E adevărat că acolo intervine puţin şi rutina.Apare însă celălalt factor stresant şi inhibant, ideea că trebuie întotdeaunasă introduci un element de noutate. Sigur, sunt conştient de faptul că n-amputut s-o reînnoiesc radical permanent, pentru că există o anumită linie pecare şi vreau să merg, nu vreau dintr-o dată să mă apuc să fac scamatorii, săintroduc elemente de politică - desigur, mai fac aluzii, fiindcă trăim într-unmediu politic, iar cultura nu e complet separată, ar fi frumos să fie aşa.

R.H.: D-le Pruteanu, a fost întâmplătoare succesiunea televiziunea,notorietate, politică?

G.P.: S-ar putea să fie şi o relaţie cauză - efect. Dar nu oricine apare desla televizor e şi popular sau nu oricine apare des la televizor e şi simpatizat.Poţi să agasezi teribil. Mai ales că eu nu spuneam lucruri din politică sau dinviaţa curentă, ci probleme legate de cultură, de limbă, cum sunt Moliere,Alexandru Graur, Shakespeare, şi nici puterea sau opoziţia nu m-au ajutatîn acest sens, ba, mai degrabă, pentru unele persoane de acolo a existat şi unpic de invidie, aşa încât cred că mai mult m-a ajutat Dumnezeu.

R.H.: De ce aţi ales politica?G.P.: Patetic, aş spune că m-a ales ea pe mine. Dar nu. Înainte de 1989

eram ca nişte animale obsedate politic. Gospodinele se întâlneau şi, după cespuneau ce-au cumpărat, se întrebau: „ce ne facem, cât mai durează, încotrone ducem?“. Şi acum se întâmplă fenomenul acesta ciudat: cei de dinainteau dezamăgit teribil dar, spre stupoarea oamenilor, acest regim a dezamăgitîn aceeaşi măsură. Chiar dacă a fost animat de bune intenţii, sub aspecttehnic s-a dovedit la fel de împleticit, iar sub aspect moral s-a văzut că şiaici sunt puşlamale, că sunt infestaţi cu mediocrităţi latente care nu suntbune la nimic.

R.H.: Să înţeleg că aţi candidat alături de astfel de oameni?G.P.: La vremea aceea nu-i cunoşteam. Acum, trăind, mâncând alături

de ei, îmi dau seama că sunt astfel de oameni. Să nu cumva să înţelegeţi cătoţi sunt aşa. Câţiva, dar sunt. Dante avea un dispreţ enorm în „DivinaComedie“ faţă de cei care nu sunt nici cu Dumnezeu şi nici cu diavolul şicare erau supuşi unui infern groaznic, fiind consideraţi nişte laşi, dar eu măangajasem net de partea opoziţiei. Am înjurat la Iliescu de mă doare gura.Am cam exagerat. Mi-am dat seama că nu e chiar o bestie. Are şi el calităţile

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

lui. Nu este deloc o bestie şi mulţi alţii nu sunt atât de răi pe cât par. Suntdeformaţi de anumite canale în care au crescut, aşa cum un copac pus întreziduri de ciment, creşte după cimentul acela.

R.H.: Şi totuşi, de ce aţi vrut să intraţi în Parlament, să instituţionaliza-ţi activitatea dumneavoastră politică?

G.P.: Întrebarea este grea, nu ştiu dacă pot să fiu sincer până la capăt,dar o să fiu cât de sincer pot. A fost o conjunctură mai ciudată: Şocul între-ruperii emisiunilor la PRO TV, inexplicabilă pentru mine, a fost mare.Aveam popularitate, ştiam din scrisori şi din reacţiile oamenilor pe stradă şiale presei. A fost întreruptă foarte brusc, iar conducerea nu a vrut să deaexplicaţii. Eu dădeam declaraţii, dar erau unilaterale. Acest şoc m-a făcutsă-mi caut altă tribună, în sensul că am ceva de spus lumii. Mi se mai pro-pusese înainte să intru în Partidul Alianţei Civice, dar nu am vrut. în toam-na lui 1996 am făcut-o. Primul gând a fost să candidez ca independent. I-am spus soţiei: „De mâine mă duc“. Ea a fost mai ezitantă. Un om de litereîn Parlament nu prea e bine văzut. Eu i-am spus că nu cade de două ori unobuz în aceeaşi groapă. Am căutat măsuţa pliantă pe balcon şi cu ea în braţem-am dus în Piaţa Universităţii. Am avut un succes teribil. Am colectat încâteva zile mai multe semnături decât îmi trebuiau. M-au ajutat oameni deînaltă valoare: Mişu Fotino, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu. Le maimulţumesc şi acum. Stăteau cu pancartele pe ei ca să-mi strângă semnături.În acest timp au venit la mine din nou de la Alianţa Civică, apoi o delegaţiedin partea Partidului Democrat, în care erau Neculai Constantin Munteanu,Mircea Diaconu, eminentul actor, şi deputatul, la acea vreme, AlexandruSassu. Ei mi-au propus, în numele preşedintelui Petre Roman, să candidezpentru Senat pe listele de la Timişoara. Vă daţi seama ce onorant, dar amspus nu. Între timp am avut o discuţie cu cineva foarte informat care mi-aspus: „vrei o leafă, vrei să ajungi in Parlament, du-te cu un partid, că peindependenţi nu-i bagă nimeni în seamă“. Atunci m-am hotărât. M-am dusa doua zi, l-am căutat pe Preşedintele Constantinescu. Era la Uzina Faurîntr-o vizită şi am avut noroc cu popularitatea mea pentru că m-au condusprin fabrică la el. Ne-am întâlnit, i-am spus că vreau să fiu alături deConvenţia Democrată, s-a bucurat şi m-a rugat să ne întâlnim a doua zi, laţărănişti. Erau acolo domnul Constantinescu, domnul Galbeni şi ConstantinDudu Ionescu. Mi-au oferit întâi un loc la Brăila, la deputaţi, însă eu l-amrefuzat pentru că vroiam la Senat. Ştiam că şi concursul era mai dur pentrucă trebuiau 80.000 de voturi şi nu 20.000 ca la deputaţi, dar ăsta a fost joculpe care l-am impus. Apoi a fost la Giurgiu, dar cu tot respectul pentru acestoraş am zis că nu e ceea ce-mi trebuie şi, Dudu Ionescu, răsfoind dosarele


erjeu

250

acelea găseşte ceva cu care se duce, aşa mai discret, la preşedintele IonDiconescu şi, după o scurtă replică, vine şi-mi spune: „V-am găsit domnulePruteanu, la Constanţa, locul doi pe listă“. Mie-mi cade faţa. Toţi consilieriimei mi-au spus că trebuie să accept numai locul întâi. Întreb totuşi cine e pelocul întâi şi aflu că este domnul Popovici, viitorul Ministru al Tineretului.Eu zic: „facem schimb şi îl trag şi pe el“, la care mi s-a spus că face Cerveniscandal. „Bine, atunci facem şi noi scandal.“ „Nu, domnule Pruteanu aici evorba de politică“ mi-a spus dl Diaconescu, „dvs nu ştiţi.“ Am spus că voida răspunsul a doua zi dar oricum am acceptat. Am obţinut 48 %, adică doisenatori şi jumătate, şi aşa am ajuns în Senatul României. Am avut o cam-panie demenţială. Am vorbit şi în biserici, evident la invitaţia părintelui.

R.H.: Veţi repeta această experienţă?G.P.: Este ca după un mariaj nefericit. Începi să înţelegi ce este căsăto-

ria din punct de vedere politic. Mi-e foarte greu să aleg unul dintre partidelecare m-au invitat: Alianţa pentru România, PD, PUNR, poate şi PDSR, spersă nu exagerez. Fiindcă nu mă mulez perfect pe nici unul şi bănuiesc că osă mă tem de necazuri similare, sper să nu fie similare, cum am avut cuţărăniştii.

R.H.: în PNŢCD v-aţi mulat perfect?G.P.: Nu, dar am încercat să trag partidul pe o linie sănătoasă şi am

reuşit într-un fel, fiindcă acum au ajuns la vorba mea. R.H.: Da, dar nu mai sunteţi ţărănist.G.P.: Mă rog, e o pierdere şi pentru mine şi pentru partid. Şi Doamne

fereşte să ajung inamic al acestui partid, dar nu se pot cunoaşte niciodatădinainte conjuncturile care intervin în viaţa politică.

R.H.: Pe mulţi a mirat evoluţia dumneavoastră politică după alegerea înParlament, mai ales ca preşedinte al Comisiei pentru învăţământ, parcă v-aţi radicalizat un pic. Cred că, chiar dacă nu ne erau străine ironia şi sincer-itatea, cred că un anumit ton mai ridicat a fost ceva nou.

G.P.: Nu o să vă contrazic. Dacă aşa aţi perceput, aşa o fi fost. Ceînseamnă mai radical? Să spun„Bine, Verestoy, dar numai jumătate de uni-versitate. Sau facem numai 38%“. Atâta vreme am fost prietenos cu ei, şiacum aş fi, dar n-am cu cine. Atât sunt de îndârjiţi, cu ochelari de cal numaiîn acele scopuri, degeaba le întinzi o mână prietenească, ei nu vor prieteniecu tine. Ei vor să-şi atingă scopurile trecând eventual şi peste cadavrul tău,evident la figurat. Ei m-au radicalizat. Le spuneam că e o problemă parla-mentară de interes restrâns, că nu fac altceva decât să stârnească praful, căo transformă într-o problemă naţională, şi au transformat-o într-o problemănaţională. O lună, două, m-am lăsat păcălit de diversiunea aceea cu limba în

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

care se va preda istoria şi geografia, şi aici la Antena 1 am spus„Domnilor,doamnelor, m-am lăsat păcălit. Scopul principal nu e chestia asta care sepoate schimba printr-o directivă ministerială în câteva minute, ci constru-irea unei universităţi maghiare, adică tăierea în două a învăţământuluiromânesc, enclavizarea învăţământului, separat maghiar de cel românesc,federalizarea cu alte cuvinte. Nu se poate accepta aşa ceva“. Eram convinscă deputaţii nu vor vota altceva decât Senatul şi am avut dreptate, au fostchiar cu o nuanţă mai drastici. Sper să-şi păstreze poziţia până la capăt,fiindcă acum urmează să fie supuşi unei umilinţe care a transformatParlamentul în poşircă curată. Li s-au dat parlamentarilor 10 milioane, vreoşase în mână, ceea ce după părerea mea e mult, un parlamentar ar trebui săia poate ceva mai mult ca un profesor universitar, şi ar trebui să roşeascăpentru că are mai mult ca un profesor universitar. Pentru că nu face maimult. Dar parlamentarii să fie ca o turmă de handicapaţi la care vine un omcu nuieluşa şi la distanţă de o săptămână să-şi întoarcă ceea ce au gânditîntr-un mod foarte tranşant şi îndelung… Nu uitaţi că acest articol 123 a fostlăsat special la urmă, deci au avut luni de zile pentru deliberare, iar votul afost de 19 la 2. Este o umilinţă pentru ideea de Parlament.

R.H.: Domnule Pruteanu, aţi fost apoi catalogat drept extremist.G.P.: Numai proştii puteau s-o facă, nici un om inteligent nu mă putea

amesteca în extremism.R.H.: Cum v-aţi simţit totuşi? Aţi fost asemuit cu alţi lideri politici cat-

alogaţi drept extremişti.G.P.: Vă gândiţi la Corneliu Vadim Tudor, care, spre nefericirea multo-

ra, e un om inteligent, nu e prost, are şi talent politic. El are puseuri extrem-iste clare. Vine şi spune despre o problemă care ne doare pe toţi, faptul căţiganii sunt destul de greu de ţinut în frâu şi fac multe boroboaţe, uneledureroase de tot, şi sunt o problemă socială, iar liderii lor ar trebui sămediteze mai adânc la lucrul acesta, el vine şi spune că va face rezervaţii demuncă. Întreagii Europe, dacă ar auzi aşa ceva, i s-ar încreţi pielea. Bine, eunu mi-l imaginez dând cu bâta în nici un ţigan, dar ideea aceasta ne poatecompromite european. În legătură cu ceea ce s-a întâmplat la Cernat.Bineînţeles că acolo au fost nişte nesăbuiţi conduşi de nişte oameni fărăDumnezeu. Dar să vii să spui că dacă o vor duce mai ţine aşa, vei trece laînarmarea populaţiei, e un puseu de limbaj extremist. Noi trebuie să netemem de provocările istericilor maghiari. Ferească Dumnezeu să mai curgăvreo picătură de sânge ca la Târgu Mureş, că intrăm nu pe fundul Europeicum suntem, ci în groapa cu gunoi a Europei, dacă va mai curge sânge pemotive interetnice. Nu cred că e bine să ne înarmăm. Cuvintele acelea ar


erjeu

250

trebui retrase. Nici maghiarii, cei mai insistenţi dintre ei spun lucruri carefrizează penalul, dar nu sunt altceva decât vorbe. Numai când o să-i vedempe ei cu bâta-n mână, atunci să facem întâi mulţi paşi înapoi, să-i somăm sălase bâta jos şi apoi eventual să luăm şi noi bâta, ceea ce nu se va întâmplaniciodată.

R.H.: Credeţi că este de dumneavoastră meseria de politician?G.P.: Nu este o meserie. Toţi politicienii serioşi ai acestei ţări n-au făcut

numai asta: Titu Maiorescu făcea şi literatură şi avocatură. S-ar putea să nufie de mine fiindcă sunt prea direct şi coaliţia leprelor şi a ticăloşilor o să măîmpingă în afară, mai ales că în nici un partid nu am putut să mă mulez per-fect, nici în cel în care sunt.

R.H.: Excluderea dumneavoastră din PNţCD, nu v-a dat senzaţia că peundeva aţi fost folosit şi apoi abandonat?

G.P.: Folosit în campania electorală am fost sigur, am fost manăcerească pentru ei, mai ales în judeţul Constanţa în care Partidul Democratieşise cu cincizeci la sută. Dar eu n-am fost om de partid, adică nu m-am datcu puterea cum au încercat alţii să facă.

R.H.: D-le Pruteanu, sunteţi un intelectual!G.P.: în primul rând, nici mai mult, nici mai puţin. R.H.: Şi aţi încercat în emisiunile dumneavoastră de televiziune să-i

apropiaţi şi pe tineri de culură. Credeţi că numărul intelectualilor care se vorridica din rândul tinerilor va fi mai mic decât cel actual?

G.P.: Sigur că va fi mai mic, pentru că se adaugă şi cei plecaţi în străină-tate. Şi pe drept cuvânt pleacă. Noi nu socotim asta o trădare, ci o formă dea te realiza, şi o formă de a aduce bine ţării tale prin ceea ce realizezi acolo.Şi viaţa spune, intuiţia-mi spune, că mulţi se vor întoarce înapoi cu dolarimulţi, să-şi facă aici o fabrică în care să aplice ce au învăţat ei acolo, şi săcâştige şi mai mulţi bani. Alţii nu se vor întoarce. Dar vor fi, poate, un altEliade, un alt Cioran. Vor însemna ceva. România nu e numai Ceauşescu,sau Nadia Comăneci, sau numai Dracula. Intelectual nu e cine are odiplomă. Intelectual e cine trăieşte în idei. Patalamale au mulţi, titraţi vor fimulţi fiindcă avem o sumedenie de facultăţi. Prea multe. Se vorbeşte şi deuna multiculturală. Am spus că n-am nimic împotrivă. Dacă se dovedeştestatistic, de o comisie, trei-patru oameni, nu mai mult, că prea mulţi tineride etnie maghiară sunt respinşi din cauza lipsei de locuri, atunci sunt deacord, dar cu o universitate în care şi cultura română să-şi aibă locul print-re celelalte culturi, maghiară, germană, sârbă, turcească.

R.H.: D-le Pruteanu, aţi tradus „Infernul“ lui Dante. Credeţi în infern?G.P.: Eu sunt creştin ortodox. Dante era catolic, era papistaş dar era un

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

250

creştin, aşa că foarte mult din ceea ce spune el acolo se potriveşte sufletu-lui meu. Nu cred într-un infern dantesc. El povesteşte cum întâlneşte îndiferite prăpastii ale infernului, pline cu diverse materii foarte murdare saucu foc, cu alte cazne, diverse persoane din trecut care suferă pentru păcatelelor. Dar întâlneşte şi persoane contemporane, din epoca în care a scris.Dante întâlneşte în Infern chiar oameni care i-au supravieţuit. Deci în acestsens este chiar un superb pamflet politic.

R.H.: Nu vreţi să reveniţi la „dialogurile în bibliotecă“?G.P.: După „Dialoguri în bibliotecă“ am făcut ciclul „Biblioteci în

flăcări“. Am făcut o serie de dialoguri cu intelectuali, despre carte, desprece rost are cititul, dacă duce la ceva, te face mai tâmpit, te face mai sensi-bil, te face să crezi, te face mai bun sau nu. După revoluţie am continuatacest tip de dialoguri dar îi spuneam„Bliblioteci în flăcări“ pentru că era oaltă epocă. Azi nici n-aş mai putea spune la fel. Blibiotecile sunt tot maipuţine, blibioteci au ars, blibiotecarii agonizează probabil de inaniţie, încâtinvers ar trebui să se petreacă. Ar trebui să plantăm cât mai multe blibliote-ci publice, pentru că oamenii nu-şi mai pot permite să cumpere cărţi. Darsetea de carte încă mai există.

R.H.: Domnule senator, vă mulţumesc mult.


erjeu

279

Eugen SimionAcademician

S-a născut la 25 mai 1933, la Chiojdeanca, judeţul Prahova.A absolvit Facultatea de filologie a Universităţii Bucureşti. În

1969 devine Doctor în Ştiinţe filologice.Cercetător ştiinţific în colectivul Eminescu, condus de

Perpessicius (1956-1962). Redactor la „Gazeta literară“, asis-tent, conferenţiar, apoi profesor la Facultatea de litere dinBucureşti. Între 1970-1973 a fost profesor la Sorbona.

A publicat peste 3000 de studii, articole şi cărţi de critică lit-erară.

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei.În 1990 a înfiinţat Grupul Interdisciplinar de Reflecţie.În 1991 este ales membru corespondent al Academiei

Române. Un an mai târziu devine membru titular iar în 1998 esteales Preşedinte al celui mai înalt for intelectual al ţării.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Radu Herjeu: Domnule profesor o să încep cu o întrebare pe care i-aţiadresat-o lui Petru Dumitriu, marele prozator român. Ce vă place şi cereproşaţi acestui secol?

Eugen Simion: În primul rând trebuie să-mi placă ceva din moment cem-am născut şi mi-am dus cea mai mare parte a vieţii mele în acest secol.Ştiţi că totdeauna intelectualii spun «mi-ar fi plăcut să trăiesc în secolulPericle sau într-un secol al Renaşterii». Din păcate nimeni nu ne întreabăcând ne naştem şi noi nu ne putem alege secolul. Deci mi-a plăcut copilăriamea, a fost frumoasă, n-am avut complexe. Sunt atâtea şi-atâtea momentebune din viaţa mea. Perioada mea pariziană sau perioada în care-mi apare ocarte mă simt foarte fericit. Dar dacă gândesc aşa, mă uit în urmă ce secolsau ce jumătate din secol am traversat, sigur că este absolut demoralizant.Am cunoscut, copil fiind, un tip de totalitarism. După aceea, de-abia m-amridicat, de-abia am trecut de şcoala primară şi am intrat într-un alt sistem încare m-am instalat şi din care am ieşit cu toţii de altfel - dumneata eşti multmai tânăr, evident - de-abia de câţiva ani, intrând în alt tip de relaţii sociale.Mi-amintesc că cineva, un filosof francez, spune că „secolul nostru este ori-bil pentru că noi toţi suntem fii ai unui cuplu monstruos: bolşevismul şi hit-lerismul“. Are întrucâtva dreptate. Un secol însângerat, un secol, încă odată,cu două totalitarisme, un secol care are, se pare, după socoteala ultimă, 80de milioane de victime din motive ideologice şi rasiste puse la un loc. Nuse ştie. Se pare că de partea bolşevismului sunt mai multe, în orice caz.Nu-i un secol frumos. Un secol în care oamenii sunt lichidaţi, exterminaţipentru convingerile lor sau pentru originea lor. Este monstruos! Sau pentrureligia lor, nu?

R.H.: Şi din punct de vedere al literaturii cum vi se pare secolul acesta?E.S.: Aici e un paradox, pentru că nu totdeauna arta este în relaţie cu

secolul. Nu într-una strict cauzală. Arta secolului XX mi se pare extraordi-nară în toate domeniile. Inclusiv arta în Răsăritul Europei după Cel de-alDoilea Război Mondial. Dumneavoastră ştiţi că eu nu sunt de părerea celorcare consideră că după '45 - '47 nu s-a mai făcut nimic, este un pustiu. Eibine, nu! E un paradox, repet. L-aş numi paradoxul Estului! Şi-anume într-un moment istoric imposibil, totuşi, literatura a găsit mijloace să se poatăafirma. Poate nu cum ar fi trebuit sau cum ar fi vrut să se manifeste. Dar eaexistă ca atare.

R.H.: Domnule profesor, ce înseamnă răul în literatură? E.S.: Domnule Herjeu, răul este în mai multe feluri. Răul este, de pildă,

când nu ai libertatea de expresie. Este răul cel mai mare! Este după aceeaun rău mai mic când intri în acest sistem opresiv şi încerci să-ţi construieştio mică libertate. Este exact ceea ce am trăit noi. De aceea eu nu mă grăbesc


erjeu

250

să contest rapid, fără să mă gândesc prea mult, pe cineva care a scris în acestsecol, în această jumătate de secol şi care a voit într-un fel ca în acest cercîn care trăia să-şi cucerească o anume libertate a lui. Şi pe urmă este răulindividual, ca să spunem aşa, nu răul din afară, răul dinăuntru, cenzura carese instalează în tine. Acest lucru mi se pare iarăşi teribil. Anume, începi săgândeşti în funcţie de parametrii pe care îi ai. Până aici pot ajunge, acestlucru pot să-l fac, acesta este cercul meu de cretă.

R.H.: Deci un fel de autolimitare…E.S.: Autocenzură, care a funcţionat. A funcţionat şi, din păcate, cred că

mai funcţionează mental şi astăzi. R.H.: Vorbind despre literatura din lumea liberă, să spunem, a acestui

secol. Acolo ce însemna răul sau ce înseamnă răul? E.S.: A, asta-i o temă interesantă! V-aş sfătui odată să invitaţi un scriitor

român care trăieşte în Occident. Vi-l recomand chiar pe Dumitru Ţepeneag,un tip foarte interesant, să vorbiţi despre acest lucru, să vedeţi mentalitatea.Poate el nu este tipic pentru că este totuşi un metec, ceea ce se cheamă unom care trăieşte într-un fel de exil, dar l-a acceptat, trăieşte de 20-30 de aniacolo. Răul este că literatura, artele în genere şi-au pierdut importanţa însocietatea post-industrială, în societatea post-modernistă, cum vrem să-ispunem. Poezia, de pildă! Poezia aproape că nu mai există. Eu nu cunosc...- am trăit multă vreme în Franţa - nu cunosc editori mari care să publice undebutant. Sunt mici editori, mici grupuri de scriitori care-şi construiesc pro-pria, să zicem, editură şi publică. Deci arta a pierdut, în scara de valori.

R.H.: Nu se întâmplă acelaşi lucru şi la noi acum?E.S.: Se întâmplă într-un mod chiar foarte radical, foarte barbar. Dacă

nu eşti cunoscut, n-ai un editor care să mai sacrifice ceva, nimeni nu te pub-lică. Vă pot da atâtea şi-atâtea exemple. Iar dacă te publică ce câştigi dinasta? Adică scriitorul, cu mici excepţii - nu ştiu dacă există vreunul înRomânia - el nu poate trăi din ceea ce scrie. În cazul cel mai favorabil, uneditor îţi dă drept de autor, să zicem scoţi o carte de 2000 de exemplare, îţidă 300 de exemplare şi îţi spune „Domnule autor, descurcă-te!“ şi trebuie sămă duc să le vând pe stradă? Le fac şi eu cadou prietenilor, asta-i tot.

R.H.: Domnule profesor, ce înseamnă frumosul în literatură?E.S.: Frumosul la sfârşitul acestui secol... Înainte ştiam ce înseamnă,

adică ştiau marii esteticieni. Este o formulă celebră care urcă departe: „fru-mosul este binele suprem“. Frumosul în literatura secolului XX înseamnă înprimul rând, aş spune, autenticul în grad expresiv. Iată inventez o formulăacuma. Noi nu mai despărţim noţiunea de frumos de ideea de autentic.Autentic într-un grad major de expresivitate, poftim, dacă vreţi acest lucru.Frumos este ce este adevărat, frumos e ceea ce semnifică ceva, frumos este

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

250

ce mi se oferă ca model, frumos ceea ce poate tulbura în mine ceva în binesau în rău. Sunt atâtea conotaţii, atâtea accepţii ale noţiunii de frumos.

R.H.: Există acest frumos în literatura română?E.S.: Există! Aş spune chiar că scriitorul român are o anumită vocaţie a

frumosului. Scriitorul român de la... de la cine să luăm noi, de la Creangă,chiar mai departe, de la Heliade, sau poate chiar de la Văcăreşti până astăzi,gândesc literatura în funcţie de acest model al frumosului - frumosul uman,frumosul, dacă vreţi, al lumii, al lumii dinafară, nu al lumii dinăuntru.Există scriitori care au vocaţia frumosului şi vocaţia binelui. De pildă, haisă iau unul dintre ultimii scriitori importanţi şi-anume Marin Preda. El gân-deşte lumea şi-şi construieşte toată proza lui în funcţie de aceste modele alefrumosului. Îi plac valorile tradiţionale, ceea ce se cheamă valorile clasice.Eu cred că scriitorul român are o vocaţie a clasicităţii. Despre acest lucru avorbit foarte mult Tudor Vianu. Despre vocaţia clasică a scriitorului român.Şi-alţi critici, mi-amintesc de Vladimir Străinu de pildă. Ei gândeau că scri-itorul român are o anume vocaţie a clasicităţii şi chiar n-o pot depăşi. Pentruprima parte sunt de acord cu ei, pentru cea de-a doua parte, nu.

R.H.: Spuneaţi undeva că scriitorul român are o structură şi-un stil derapsod. Vă refereaţi exact la acest clasicism?

E.S.: Exact, asta era. Teoria lui Vianu, da pornind de la Sadoveanu res-pingeau, de pildă, proza de tip fantastic. Ceea ce-i foarte curios, aproape toţicriticii români, inclusiv Călinescu consideră că scriitorul român nu arevocaţie pentru fantastic. O curiozitate! E, a apărut un scriitor cum este ă...îşi care a dovedit, şi pe urmă a apărut aproape paralel, fără să ştie unul dealtul, Vasile Voiculescu, povestirile lui care sunt formidabile. Şi au arătat căscriitorul român are vocaţie pentru fantastic, dovadă că a apărut o şcoală.Există astăzi o şcoală de literatură fantastică, de la cine să zic, de la D.R.Popescu până la un scriitor mai tânăr din Cluj, Tudor Dumitru Savu

R.H.: Cititorul român are o deschidere spre proza fantastică?E.S.: Are, pentru că există o puternică literatură de tip popular constru-

ită pe feeric, deci nu fantasticul propriu-zis dar feericul, miraculosul, facparte din aceeaşi familie. Fantasticul este altceva. Nu ştiu, n-avem timpacum să lămurim ce este fantasticul în raport cu aceste noţiuni dar oricumface parte din sfera literaturii folclorice, populare şi-atunci este o rădăcină.După aceea, o vocaţie în literatură apare şi prin lectură, printr-o influenţă lit-erară, printr-un model literar acceptat. M-am ocupat de această problemăîncât v-aş putea vorbi mult timp despre felul în care s-a constituit fantastic-ul. Şi pe urmă, chiar Eminescu a creat o anume literatură de tip fantastic,romanticul, fantasticul de tip romantic în „Sărmanul Dionis“ şi-aşa maideparte.

R.H.: Spuneaţi că v-ar plăcea ca şi scriitorii români să fie profesionişti.Spuneaţi despre Petru Dumitriu care avea în cap să scrie fix trei romane înlimba română, deci îşi programase exact, probabil că avea şi subiecteleacestor romane. De ce credeţi că în general scriitorii români nu sunt aşa deprofesionişti?

E.S.: Hai să vă dau o veste în legătură cu Petru Dumitriu, un scriitor careîncă este ţinut la distanţă de mediul intelectual românesc pe nedrept pentrucă e un mare scriitor. Mi-a telefonat zilele trecute spunându-mi brusc„Domnule Simion, în această după-amiază am început să scriu, am revenitla limba română“. Asta s-a întâmplat acum o săptămână. Bineînţeles că m-am bucurat şi i-am urat succes. Ar trebui să facem mai mult pentru omulăsta care trăieşte în condiţii materiale destul de dificile şi să nu uităm că estecreatorul unui roman, unul dintre cele mai puternice romane din literaturaromână care se cheamă „Cronică de familie“ şi altele... „Proprietatea şi pos-esiunea“ de pildă, un mic roman din seria biografiilor contemporane, este ocarte absolut excepţională. Dar, în fine, a intervenit şi aici politica, simpati-ile politice ale domnului Petru Dumitriu n-au plăcut, nu plac... Eu cred c-artrebui să depăşim asta, când este vorba de literatură. Trebuie să vedem ceeste în interiorul literaturii ca atare.

R.H.: Să revenim la profesionişti!E.S.: Da... Scriitorul român nu e profesionist în genere. Nu e profesion-

ist pentru că nu prea există tradiţie. Scriitorul român şi înainte, pe vremealui Caragiale, Creangă, Maiorescu, Eminescu nu mai vorbim, n-a pututniciodată trăi din ceea ce scrie. N-a existat ceea ce estetica modernănumeşte un orizont de aşteptare, adică un public care să cumpere cartea într-un număr mare, scriitorul să aibă şi el un venit. Scriitorul român a trebuit săfacă totdeauna altceva. Maiorescu toată viaţa lui a trăit, nefiind un ombogat, din avocatură. Caragiale a făcut publicistică, şi Eminescu a făcutpublicistică la „Timpul“, şi aşa mai departe. Creangă era învăţător. Ei! Aufost între cele două războaie mondiale câţiva prozatori care au trăit, săzicem, din scris. Mă gândesc la Cezar Petrescu. Dar nici el în totalitate că atrebuit să fie gazetar. Iar astăzi un scriitor nu poate trăi, oricum, din scris.De aceea cred că cei mai mulţi scriitori tineri, optzecişti, nouăzecişti, ceicare au între 30 şi 50 de ani astăzi, fac în exclusivitate aproape numai pub-licistică. Alţii au intrat în comerţ. Îi înţeleg. Mă rog, nu-i accept dar îi înţe-leg.

R.H.: Şi totuşi, până în '89 existau scriitori care vindeau sute de mii deexemplare din cărţile lor. Mă gândesc la Marin Preda, la „Cel mai iubit din-tre pământeni“, la Ileana Vulpescu cu „Arta conversaţiei“. Au fost cărţi cares-au vândut în tiraje fantastice.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

E.S.: A, toate tirajele erau, în raport cu cele de astăzi. Eu vă spun unlucru. De pildă, un volum al meu, să zicem, scriitor român de azi, apărea în25.000 de exemplare. Astăzi, dacă am 2.000 de exemplare e un succes, ceeace nu înseamnă că o să se vândă acest tiraj. În primul rând este o presă maiinteresantă, o presă pe care o caută lumea şi pe urmă este televiziunea careşi-a creat propria cultură. Teoreticienii numesc acest lucru cultura simu-lacrului. Ne place sau nu ne place, este o realitate. Omul se uită la televiz-iune, citeşte mai puţin. Pivot, vestitul Bernard Pivot, un om de televiziune,un om care a creat o emisiune care-i aproape o instituţie în Franţa spuneaodată că „cine stă două ore în faţa televizorului este pierdut pentru cultură“.

R.H.: Chiar credeţi că televiziunea nu poate să facă cultură?E.S.: Televiziunea poate, după părerea mea, să facă cultură.

Deocamdată cred că nu şi-a găsit, sau cel puţin televiziunea română, nu şi-a găsit încă o formulă adecvată. Pe urmă, publicul românesc este însetat depolitic şi de fapte de existenţă zilnică. Ştiţi şi dumneavoastră emisiunile decultură sunt programate la miezul nopţii sau la ora 3, sau în paralel cu unfilm de sex şi violenţă. Pe de-o parte. Pe de altă parte, cred că televiziuneapoate să facă un anume tip de cultură. Deocamdată pe ecrane vedem filme.După părerea mea, asta-i o cultură a inculturii. Telenovele… Un fel de cul-tură de tip coca-cola îi spun unii. Dar e o temă de meditaţie. Pentru că eu nusunt de părere că trebuie să evităm aceste mijloace formidabile pe care leoferă televiziunea. O carte care „trece“ la televiziune, cum se zice în lim-bajul occidental, e o carte făcută, cum se zice, o carte care ajunge la public.În timp ce eu scriu o cronică într-o revistă, în „Caiete critice“, pe care ocitesc 1.000 de oameni de specialitate, nu înseamnă mare lucru. Dar nu credcă am găsit formula potrivită pentru a prezenta cultura. Cultura autentică.Nu reclama, nu publicitatea.

R.H.: Domnule profesor, ce v-a determinat să deveniţi critic?E.S.: Da. O întrebare foarte bună pentru că este lucrul poate cel mai

misterios din existenţa unui individ, alegerea unei vocaţii, unei profesiuni.Am mai spus odată că, atunci când eram foarte mic, voiam să devin gener-al, crezând că a fi general este o meserie. Şi asta pentru că tatăl meu, care aluptat în primul război mondial din prima până în ultima zi, povestea tottimpul despre întâmplările din război, despre generalul Dragalina, despregeneralul Averescu etc. Mama mea ar fi vrut să devin preot pentru că înascendenţa ei fuseseră preoţi. Vocaţia de a fi critic sau vocaţia pentru crit-ică este paradoxală. Apare târziu. Cel puţin la mine, a apărut la sfârşitul ado-lescenţei, când am avut un profesor din Ploieşti, profesorul Milica, care erade altfel moldovean. El a jucat un rol foarte important în existenţa şi a luiNichita Stănescu şi a mea. Acest profesor, fost elev al lui Ibrăileanu, mi-a


erjeu

250

pus într-o zi în mână o carte care nu semăna nici cu Eminescu, nu semănanici cu Sadoveanu, autorii pe care-i citeam atunci. Mi-a plăcut atât de multîncât cred că a fost prima scânteie care s-a aprins în mine, primul semnal pecare l-am avut. După aceea i-am descoperit pe Lovinescu, pe Călinescu şipoate aş spune că vocaţia de a fi critic începe cu vocaţia de a iubi literatu-ra. S-o iubeşti atât de mult încât să faci ceva, dacă nu eşti un mare talent,dacă nu ai un mare talent de poet. În biografia mea este un moment impor-tant. Am avut un coleg foarte dotat care era după mine la ca-talog. Şi el senumea Stănescu Hristea Nichita. Şi-am citit poeziile lui spre perioadaliceană. Scria nişte balade în stil vechi, în stilul lui Anton Pann şi aleVăcăreştilor. Nişte balade extrordinar de frumoase. Ei şi, într-un fel m-acomplexat. Eu îl citeam pe Blaga atunci foarte mult şi... scriam poeme în stilBlaga dar Nichita mi s-a părut atât de strălucitor încât am spus că nu, n-amşanse. Ăsta e răspunsul sentimental. Răspunsul corect este că vocaţia pen-tru critică apare în momentul în care ai o autentică iubire pentru literatură.Vrei să duci literatura mai departe, să construieşti un alt discurs, zicem noiîn limbajul post-modernităţii, un discurs paralel. Şi aici apare apare oambiţie nemăsurată a criticului, şi-anume dorinţa lui de a egala discursulprim care este al literaturii şi de a face din critică o formă de creaţie. Culmeaeste că un critic poate să reuşeacă. Marii critici români, de la Maiorescu,Lovinescu, Ibrăileanu, Călinescu şi aşa mai departe, sunt mari prozatori,prozatori de idei. Pe Maiorescu nu-l mai cititim astăzi propriu-zis pentruceea ce el spune, pentru concepte. Au intrat, au devenit bunuri de şcoală,bunuri de manual. Îl citim pentru proza lui. Polemicile lui cu intelectualiidin vremea sa sunt admirabile proze de idei. Sau proza lui Lovinescu, cutimbrul acesta de proză latină extraordinară. Sau Călinescu care, mă rog,este şi-un romancier foarte bun, dar cărţile lui sunt capodopere de limbaj,capodopere de creaţie propriu-zisă în domeniu criticii. Aceasta este ambiţiacriticului literar, pornind în rol secund, de scutier, s-ajungă să-şi creeze pro-pria creaţie, propriul limbaj.

R.H.: Prin analizarea şi criticarea altei creaţii. E.S.: Da. E o scriitură a scriiturilor. Să facă din propria scriitură o scri-

itură de prim rang.R.H.: E uşor, e greu să critici o carte?E.S.: Să critici o carte e foarte uşor! S-o faci în limbaj publicistic să

spun , „această carte este o mizerie, acest autor e lipsit de talent“ şi cu astatermini. Se poate face şi-aşa. Dar a doua zi moare această critică. Să fii crit-ic literar este îngrozitor de greu! Nu l-aş sfătui pe un tânăr să se apuce deo-dată să facă critică literară pentru că trebuie să fie pregătit, să-şi sacrificetoate sâmbetele şi duminicile şi alte ore pe săptămână.Critica cere un

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

devotament extraordinar, o fidelitate pentru literatură. Preda, mi-amintesccă spune undeva că trebuie să ai oase tari ca să fii prozator, adică ăsta se-aşează la ora opt sau la ora şapte sau când scrie el şi trebuie să stea acoloopt ore, zece ore. Să fii critic e tot atât de greu, trebuie să ai oase foarte tari.Şi o imensă răbdare cred, aceasta este. O imensă răbdare.

R.H.: Atunci când analizaţi o carte, când criticaţi o carte, puteţi faceabstracţie de scriitor, de biografia lui, de personalitatea lui, de caracterul lui,de istoria lui?

E.S.: Domnule Herjeu, teoretic trebuie să faci abstracţie! Deci ăsta ar firăspunsul cel nai comod şi cu aceasta am încheia discuţia noastră. GeorgeCălinescu zicea că el se închide în casă, închide ferestrele, se abstrage dincotidian, nu mai vrea să ştie de autor, nu-l cunoaşte pe autor. Asta e formu-la ideală. În realitate nu este aşa. Trăieşti printre contemporani, unii-ţi suntprieteni, alţii-ţi sunt duşmani. Cel mai greu e să scrii despre duşmani, dupăpărerea mea. Dar există exemple în literatura română de acest devotamentsau de această resemnare în faţa evidenţei. Poate cel mai bun exemplu esteLovinescu. Lovinescu şi-a ratat toată cariera lui socială respectând ade-vărul, voind să fie un om obiectiv. N-a putut fi niciodată nimic, a fost toatăviaţa lui, cum ştiţi, profesor de liceu. N-a fost primit la Academie, n-a fostacceptat la Universitate, n-a primit nici un fel de distincţie. Un om pentruadevăr, un om pentru care adevărul exista. Revin acum la întrebarea dumi-tale, răspunsul corect ar fi, deşi este ambiguu, poţi şi nu poţi să ţii. În gen-eral trebuie să faci un efort extraordinar pentru a uita omul pe care l-ai întâl-nit ieri şi care poate ţi-a spus o necuviinţă. Eu am făcut acest exerciţii şi măstrăduiesc dar recunosc că nu ştiu dacă şi reuşesc totdeauna. Am încercat să-mi dovedesc într-un fel forţa de a rezista resentimentului, de a-l stăpâni.Dacă vreţi să vă dau un caz, omul nu mai este, un mare scriitor de altfel,Ştefan Bănulescu, unul dintre cei mai buni scriitori de după război şi îmiamintesc că am avut un incident cu el care m-a mâhnit îngrozitor. A fostfoarte nedrept, într-un moment al existenţei mele, cu mine. Şi după aceea,peste un an de zile să zicem, a apărut o carte a lui, am tot ezitat s-o citesc,până la urmă am citit-o şi am văzut că era o carte extraordinară. Şi atunciam spus, acum să te văd dacă eşti în stare să uiţi ce ţi-a făcut autorul în carneşi oase şi să accepţi numai fiinţa de hârtie, adică scriitorul. Nu mi-a părutrău. După aceea m-am împăcat cu el, am uitat, a uitat şi el. Mă rog, el n-avea ce să uite, cel mult poate, în sinea lui, să regrete. Cred că merită une-ori să sacrifici resentimentele, mâniile...

R.H.: Şi orgoliul...E.S.: Orgoliile, da. Orgoliul mai ales trebuie stăpânit, că orgoliul la

români este extraordinar de puternic.


erjeu

250

R.H.: V-aţi exprimat împotriva intrării omului de creaţie în politică.Spuneaţi dumneavoastră undeva că nimic nu merită să părăseşti creaţia. Dece?

E.S.: Rămân la această părere pentru că un creator este un exemplar rar.Creatorul este o excepţie în existenţa unei societăţi şi el merită să depunătoate eforturile acolo unde se pricepe. Acesta ar fi răspunsul general.Răspunsul particular, individual este că fiecare are dreptul să facă ce credecu talentul lui, cu vocaţia lui. După '90 eu am fost imediat fixat într-o cate-gorie, abominabilă de altfel, categoria apoliticilor. Mi s-a făcut un lung pro-ces de intenţie: ce înseamnă acest apolitism, această retragere, dacă nucumva era o formă vicleană de a susţine guvernul asasin… Mă rog, eu nupot să spun că am luat chiar uşor aceste acuzaţii dar am încercat să ledepăşesc. Nu, eu nu sunt un apolitic. Fals. Asta e o imagine care nu mi sepotriveşte. Am şi eu, ca orice om, sentimentele, resentimentele, reacţiile,opiniile mele. Dar eu personal nu m-am simţit capabil să intru în politică saun-am găsit o justificare să intru în politică. Poate dacă aveam 20 de ani maipuţin deveneam şi eu deputat şi ţineam discursuri în parlament. Cum n-am20 de ani mai puţin...

R.H.: Poate e mai important că sunteţi Preşedintele Academiei Române.E.S.: Nu... nu mizam în '90 că eu voi fi ales în Academie. În '91 am fost

ales membru corespondent. Şi atunci am spus, recurgând la o formulă cele-bră a bătrânului Heliade, că politica noastră cea mai bună este literatura, amzis să mizez pe literatură. Eu am remarcat destul de devreme, ca să spunemaşa, faţă de colegii mei că există primejdia ca toată cultura să se politizeze.Toate revistele literare devin reviste politice. Şi când zici politică zici parti-zanat, zici ideologie, zici grupuri de interese, zici o direcţie. Eu nu spun căe o direcţie bună sau rea. Eu discut acum în general. Or, cu acest lucru nuam fost de acord. Şi nu sunt nici astăzi. O revistă de cultură nu trebuie într-adevăr să trăiască departe de politică pentru că nu poate. Politicul este des-tinul omului modern, de acord, dar în momentul în care o revistă începe săfacă o politică partizană s-a dus spiritul critic, s-a dus autonomia valorilorestetice, s-a dus obiectivitatea. Această idee se poate discuta. Ea însăşi a fostfanatizată, ca să spun aşa, politic şi, deodată, de unde după '89 ieşisemîmpreună şi ieşisem bine, ca să spunem aşa, pentru că noi am încercat săsusţinem cultura adevărată, să facem literatură adevărată într-un sistem ide-ologic represiv, totalitar, deodată s-au despărţit apele şi eu m-am găsit pe unmal unde, foarte curios, începusem să fiu demonizat, satanizat. Eu cred,dacă vreţi, în politica valorilor, în democraţia valorilor şi cred că în momen-tul de faţă comunitatea intelectuală românească începe să gândească maibine. Cei care vor să facă politică, să facă. Au şi făcut. Părerea mea e că n-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

au reuşit prea mult. Dar, mă rog, a fost voinţa lor, este destinul lor. Cinepoate să facă şi literatură... Ştefan Augustin Doinaş, într-o convorbire cumine a spus că e el a putut face şi politică şi a putut să scrie şi poeme. Uncaz fericit. Îl felicit dacă a putut şi mai poate să facă acest lucru. Totuşi esteclar că nu politica a câştigat ci literatura şi-a pierdut locul, şi-a pierdut audi-enţa, şi-a pierdut cititorul.

R.H.: Nu şi din vina scriitorilor, sau a criticilor?E.S.: Tocmai! Critica literară aproape că a dispărut. Să faci o critică de

tip partizan, o critică de tip publicistic, necesară şi ea dar, totuşi, critica lit-erară serioasă se manifestă foarte greu, nu prea are unde sau dacă are unde,cum spuneam înainte, publicaţia respectivă are o audienţă minimă. Şi oepocă fără critică literară este foarte primejdioasă! Foarte primejdioasă!

R.H.: Sigur că mulţi oameni de cultură care au intrat în politică n-aureuşit să obţină un loc de unde să poată influenţa. Poate şi din vina lor, nunumai a restului clasei politice. Dar nu credeţi că se simte nevoia de maimultă creaţie în politică, deci de oameni de creaţie în politică care să lasepentru o anumită perioadă literatura şi să încerce să-şi pună mintea în sluj-ba ţării? Pentru că a scrie nu înseamnă doar a folosi un stilou, înseamnă aavea un anumit grad de cultură, o anumită imaginaţie, o anumită capacitatede a face corelaţii şi aşa mai departe. Nu credeţi că se simte nevoia şi unuiastfel de om în politică?

E.S.: E bună întrebarea, mi-am pus-o, mi-o pun, am început şi eu într-un fel să mai nuanţez părerea mea. Cred, poate, la început dacă intelighenţiaromânească ar fi fost mai unită, nu s-ar fi despărţit atât de repede, căci lucrulcare s-a întâmplat după '90 a fost că, în special scriitorii, noi, umaniştii amfăcut ce-am făcut şi ne-am certat între noi, ne-am despărţit. Unii spun căeste inevitabil sau era inevitabil. Eu cred că nu era inevitabil pentru că amavut o coerenţă, am avut o solidaritate foarte puternică. Să nu credeţi că înConsiliul Uniunii Scriitorilor stăteam toţi cu capul în jos şi ascultam ce nespune omul trimis de la centru. Consiliul Uniunii Scriitoriilor, în anii '70 şi'80, a fost foarte puternic, a fost un centru de rezistenţă intelectuală foarteputernic. Deci ne ştiam între noi, eram solidari, deci puteam să ducem maideparte şi era nevoie şi poate şi astăzi, în absenţa unei clase politice solide,constituite ca atare, este nevoie ca intelectualii să facă ceva. Ei, după '90, văspuneam, prima noastră grijă a fost să ne despărţim, să divorţăm între noi.Au apărut grupuri care s-au contestat, se contestă sau s-au dărâmat între ele.Acuma revin la întrebarea dumitale: este nevoie de acest lucru, simt că estenevoie. Eu aş vrea de pildă ca intelighenţia din domeniul ştiinţelor exacte săparticipe la viaţa politică. Sunt oameni admirabili. Sunt specialişti de primămână în domeniul ştiinţelor tari… Se zice, e o formulă pe care am aflat-o


erjeu

250

zilele trecute de la un francez, că ştiinţele se împart în ştiinţe tari şi moi. Şti-inţele moi sunt ale noastre, ştiinţele tari sunt celelalte. Deci sunt oameniremarcabili care ar putea participa la gestionarea ţării, eu asta spun, asta estenevoie în momentul de faţă. Politica românească, din păcate, a devenit oformă de politicianism. Este nevoie în momentul de faţă de un efort deluciditate. Chiar acum, când avem noi discuţia aceasta, se petrec lucrurifoarte grave în această ţară. Trebuie un efort de luciditate la care ar puteaparticipa, cred, şi intelectualii români. Numai că, ce am remarcat eu: ceicare au făcut politica activă, de partizanat, de partid, de nu ştiu ce, au fostmarginalizaţi, au pierdut. N-au constituit vioara întâi. De ce? Asta e între-barea pe care v-o pun eu, v-o întorc dumneavoastră.

R.H.: Pentru că probabil au fost utili şi în momentul în care au devenitmult prea morali sau au revenit la calitatea lor de intelectuali au deranjat.Ştiţi cum e, un intelectual dă bine ca o floare la butonieră. În momentul încare nu mai e nevoie de el…

E.S.: Da.R.H.: Să părăsim aria politicii şi să ne întoarcem la cea a literaturii. În

biografia dumneavoastră scrie că după ce aţi fost dat afară din facultate aţiparcurs mai toate manuscrisele lui Eminescu în bibliotecă. Şi vroiam să văîntreb ce sentiment v-a dat parcurgerea unui manuscris? Deci nu a unei cărţitipărite ci a unui manuscris. Şi al lui Eminescu, evident.

E.S.: Domnule Herjeu amintiţi un episod din viaţa mea destul de trist,pe de altă parte destul de interesant. Deci, într-adevăr, am fost cinci anişomer la terminarea facultăţii până în '62. Sigur, când se întâmplă aşa cevanu poţi fi vesel dar eu, mai târziu, aş zice că am binecuvântat pe Dumnezeucă mi-a dat această încercare pentru că am avut o şansă nemaipomenită dea sta realmente, nu metaforic, ci în chipul cel mai exact, cinci ani înBiblioteca Academiei. M-a acceptat celebrul, legendarul Perpessicius,primul mare editor al lui Eminescu. Apropos, sunt 60 de ani de când aapărut primul volum din ediţia Perpessicius, în '39. Şi-am copiat cu mânatoată proza lui Eminescu, dicţionarul de rime al lui Eminescu şi, bineînţe-les, am citit cele aproape 15.000 de pagini ale lui Eminescu. A fost o întâl-nire formidabilă. Aş spune… cu laboratorul lui Eminescu, cu atelierul lui.Şi a apărut o pasiune, evident, care depăşeşte la un moment dat interesulcriticului, devine un fel de fantasmă care-l urmăreşte. Călinescu spunea, văamintiţi, că un critic român nu este validat până nu scrie o carte despreEminescu. Ei, eu am vrut să scap de acest complex şi am debutat cu o cartedespre Eminescu, proza lui Eminescu. A apărut în '64. Era un moment dedeschidere, primele momente de deschidere, eu am publicat proza luiEminescu. De-atunci n-am mai citit-o, mi-e frică s-o mai citesc. Deşi am

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

găsit pe cineva, un editor care vrea s-o republice. Ezit, că mi-e frică s-ocitesc. Manuscrisele lui Eminescu trebuie publicate, făcute fotocopii şi pub-licate pentru că se vor deteriora. Noica, prin anii '70, avea această idee, ştiucă umbla peste tot. Am şi o scrisoare a lui adresată lui Preda, nu mai ştiucum a ajuns la mine, în care îi propune să fotografieze manuscrisele. Nuerau atunci mijloacele necesare dar cred că acum se poate face. Cele 15.000de pagini trebuie publicate pentru că omul obişnuit nu are acces şi bine facedirectorul Bibliotecii Academiei Române că ţine sub lacăt aceste manu-scrise. Dar ele trebuie publicate.

R.H.: Bine, acum sunteţi preşedintele unui for care ar putea s-o facă.E.S.: Dacă dumneavoastră ne indicaţi pe cineva care să poată să

finanţeze acest lucru, de mâine punem mecanismele noastre în mişcare.R.H.: Nu ştiu, acum mă gândesc că există atâtea ONG-uri care obţin

finanţări de zeci de mii de euro, de dolari pentru tot felul de simpozioane şicolocvii, şi aşa mai departe. Bănuiesc că Academiei i-ar fi mai uşor sau artrebui să-i fie mai uşor.

E.S.: Bănuiţi dar nu e aşa. Pentru că nu ştiu ce se întâmplă, nu putemajunge la aceste faimoase fonduri PHARE. Nimeni nu ştie în ţara asta, m-am interesat. Pentru că aţi adus aminte de acest lucru, apropo de Academie,nu mai spun cum este bugetul anul acesta, suntem foarte îngrijoraţi, nu vommai şti cu ce să plătim lumina şi întreţinerea în acest an. Dar este un altlucru pe care aş vrea eu să-l anunţ, să sensibilizez opinia românească. A por-nit o construcţie nouă a Bibliotecii Academiei, o extindere. Banca Naţionalăne-a ajutat anul trecut şi am ridicat clădirea la roşu, cum se spune. Însă netrebuie bani ca s-o încheiem, s-o echipăm interior. Şi în acest sens m-amadresat şi mă adresez şi cu această ocazie, profit, oamenilor de bine şioamenilor care ţin la cultura română. În fond Biblioteca Academiei este unsimbol, este depozitul, dacă vreţi, al spiritualităţii naţionale, banca de datespirituale. Vrem s-o încheiem, vrem s-o terminăm. Prin buget n-o putemface, este foarte clar. Am discutat la Ministerul Culturii posibilitatea de apune într-un CD-ROM toate aceste manuscrise şi opera lui Eminescu şi aşvrea să facem, repet, şi această fotografiere şi să publicăm textele respec-tive.

R.H.: S-a vorbit mult şi se vorbeşte foarte mult în ultima vreme dedemitizarea lui Eminescu, din ce în ce mai mult şi mai obsesiv. Mulţi tinericare nu l-au citit constată că Eminescu era un mit pentru că se vorbeştefoarte mult de demitizarea lui. Ce părere aveţi despre acest curent?

E.S.: Da, este mai general, e un curent, în general, de demitizare a tutur-or valorilor pe motive morale sau pe alte motive, veţi vedea în cazul luiEminescu, mai de grabă ideologice, politice. Pe motive morale au fost


erjeu

250

demitizaţi Arghezi, Sadoveanu, Călinescu, Camil Petrescu, Preda, Nichita,Sorescu, reproşându-le unele lucruri, şi anume complicităţile cu regimul detip totalitar. Eu am răspuns de o mie de ori la aceste lucruri dar e foarte greu,cum se zice, să închizi gura satului cu un argument bun. Mie mi se pare oprostie, ca să spunem aşa. Dar, mă rog, prostia poate avea viaţă lungă. Încazul lui Eminescu una este revizuirea de tip estetic a unui autor care se faceautomat şi este necesară. După o vreme, un autor întâlneşte o altă generaţie,o altă sensibilitate, alţi cititori şi, fatal, ceva se schimbă. Ceva cade, cevaapare prin această întâlnire care e provocatoare între un cititor şi o poezie.Pe de o parte. Pe de altă parte sunt de acord că trebuie discutate complic-ităţile autorului. Dacă el a făcut lucruri abominabile, trebuie spus, nu? Daruna este să-i reproşezi lui Sadoveanu că a scris o carte detestabilă care este„Mitrea Cocor“, de acord. Alta este să-l negi total, pentru că nu poţi să-lnegi, este absurd. Sadoveanu este un continent, este o lume, este o literaturăîntreagă. Dar lucrurile se amestecă aici şi mai mult se discută despre ce a zisCălinescu, ce propoziţie, dacă el a ţinut un discurs la Academie în favoarealui A. Toma. Da, a ţinut! Regretabil! Regretabil că a făcut acest lucru! Daraş zice, vai de capul lui. Era dat afară de la catedră cu toată echipa de asis-tenţi. Călinescu a fost scos în '49 de la catedră şi n-a mai revenit niciodată.I se dădea voie să vorbească la Academie dar nu într-un amfiteatru. Lucrulăsta nu se mai spune. Se spune doar că el a scris nişte cronici ale optimis-tului într-o vreme în care ţara trăia o tragedie. Da, este adevărat. DarCălinescu a scris istoria literaturii române, a scris opera lui Eminescu, viaţalui Eminescu, a scris atâtea critici, atâtea cărţi şi Călinescu este cel mai marecritic român. Şi anul acesta (1997 - n.a.) se împlinesc 100 de ani de lanaşterea lui. Ar trebui să-l sărbătorim pentru că este un geniu pe care l-a pro-dus această naţie. Cazul Eminescu e şi mai complicat. În cazul Eminescu,acţiunea este mai recentă, relativ recentă, ştiţi şi dumneavoastră, nu vreausă fac istorie, au apărut în „Dilema“ nişte articole în care se spune că poezialui Eminescu te lasă rece, proza este ilizibilă, statuia lui Anghel din faţaAteneului este o imagine grotescă, proza lui publicistică, publicistica luieste nulă, şi aşa mai departe. Ei, am urmărit zilele trecute la televiziune, laTVR2 mai multe emisiuni în care aceşti tineri care l-au contestat peEminescu au venit şi s-au justificat spunând că ei, de fapt, nu vor să-l atacepe Eminescu, ci să atace această hagiografie care există în jurul luiEminescu. Nu poţi să zici Eminescu că zici imediat scriitorul fără pereche,omul total al culturii noastre. Bun! Sunt de acord. Este un fenomen parazi-tar care există de mult şi cel dintâi care l-a denunţat a fost Călinescu în anii'30. Arătând cât de păgubos este sau cât de păgubit este scriitorul dintr-oasemenea hagiografie, nu? Eminescu înseamnă totuşi economie politică, şi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

fizica teoretică, şi cel mai bun prozator. Deci acest fenomen de parazitism,ca să spunem aşa, intelectual care există în jurul unui talent, unui scriitormare sigur că trebuie denunţat şi orice critică adevărată trece peste asta sautermină cu o propoziţie. Dar ce se întâmplă acum nu e acest lucru, aici mise pare partea de perfidie în această chestiune. Cred că una este să-i denunţipe cei care folosesc, trăiesc ca nişte paraziţi în jurul unei mari poezii şi unaeste să ataci în esenţă, să spui că nu este poet naţional pentru că nu este pro-gresist. Pentru Dumnezeu, ce are progresismul sau conservatorismul cuideea de moarte şi ideea unei poezii despre iubire, sau cu „Odă în metruantic“, sau cu „Luceafărul“ şi aşa mai departe? Încercarea de a dărâma mitullui Eminescu este, după părerea mea, lipsită de orice temei şi este puţin vex-antă pentru că românii care n-au avut sfinţi şi-au inventat şi ei un sfânt laiccare este un poet de geniu. Şi mitul Eminescu este susţinut de marea luipoezie. Dincolo de asta, dacă recunoşti asta, poţi să vorbeşti orice.

R.H.: Asta vroiam să vă întreb. Nu vi se pare că şi demitizarea luiEminescu face parte dintr-un fel de politică de demitizare a valorilorpoporului român? Şi cele istorice, nu numai cele literare. Adică am senza-ţia că în ultimii ani cineva încearcă să ne demonstreze nouă, poporuluiromân, că n-avem nimic de valoare şi că toţi oamenii în care am crezut,toate valorile în care am crezut, toate valorile care au devenit modele de-alungul anilor, de fapt nu meritau acest statut şi că noi nu trebuie decât săstăm să ne plângem cât de amărâţi suntem şi cât de lipsită de valoare e viaţanoastră. Ca să justifice pe undeva, lipsa de valoare de astăzi.

E.S.: Aproape că nu mai am nimic de adăugat la ce spuneţi, domnuleHerjeu.

R.H.: Şi stau să mă întreb dacă nu cumva, lăsând la o parte acest aspectpecuniar, dacă nu cumva Academia Română ar trebui să se implice puţinmai mult într-o contraofensivă a non-valorii de astăzi. Şi mă refer mai alesla tineri, mă refer la cei care la revoluţie aveau 10, 11, 12 ani şi care acumau împlinit 20-21 fără să fi citit o carte, fără să fi văzut o piesă de teatru. Auauzit de Eminescu la şcoală pentru că le-a vorbit profesorul, au auzit deSorescu pentru că-l critica cineva că nu ştiu ce-a făcut cât a fost ministru şiaşa mai departe. Şi mă întreb dacă nu cumva Academia ca, totuşi, for int-electual suprem în România n-ar trebui să se implice puţin mai mult?

E.S.: Da, este adevărat, Academia se implică. E drept că o face în lim-bajul şi cu posibilităţile ei. Spuneam dinainte că dacă o carte nu trece la tele-viziune, nu e ştiută. Ei, se poate spune la fel şi despre Academie. Noi facemlucruri extraordinare. V-aş invita într-o zi să veniţi să v-arăt ce fac cercetă-torii noştri. O facem! Temeinic, încet dar sigur. Publicăm lucrurile funda-mentale. Pregătim, în domeniul filologiei, în domeniul istoriei, în domeni-


erjeu

250

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

ul literaturii. Ei, nu putem, pentru că nu avem acces la mass-media, nuputem totdeauna, cum se zice, să dăm o replică acestor lucruri. O pot faceindividual în calitate de doctorand, de critic, de profesor de literatură darpoate ar trebui s-o facem mai sistematic şi într-un mod mai eficient. Pentrucă, într-adevăr, este o idee. Zice: dom’le - eu stau de vorbă cu mulţi prietenide-ai mei, scriitori, nu? - dom’le, ce tot reacţionezi tu mereu când e vorbade Preda sau de Nichita Stănescu, eşti un fan al lui Preda, nu mai poate omulsă-ţi zică ceva? A început să enerveze reacţia mea la o reacţie. Şi eu amspus, i-am dat chiar răspunsul unui prieten de-al meu în sensul acesta:dom’le, zic, eu aş fi foarte liniştit, aş sta şi eu liniştit să-mi fac cărţile melesă nu m-apuc să polemizez cu X şi cu Y mereu despre Preda. Dar nu facenimeni altceva. Să văd şi eu altcineva că reacţionează, să spună: dom’le,este o injustiţie ceea ce faci dumneata. De ce negi un creator? Academia,sigur că are proiectele ei fundamentale, noi sperăm să le ducem la capăt.Noi lucrăm în profunzimile culturii, nu la suprafaţa ei, că ăsta este specifi-cul. De pildă, anul viitor vom încheia dicţionarul tezaur al limbii româneîncepând de pe vremea lui Haşdeu şi Maiorescu. Se-ncheie - 100, 100 şiceva de ani s-a lucrat la el - ei, se-ncheie acest dicţionar. 36 de volumemasive care vor sta în bibliotecă. S-a încheiat, şi acum suntem în perioadade retuşuri, de completări, revizuiri, Dicţionarul General al LiteraturiiRomâne. Cu tot ce s-a scris, cu toate revistele, toate conceptele, toţi autorii,opere fundamentale. Un efort formidabil! A fost ambiţia mea de a nu termi-na secolul acesta şi mileniul, fără să avem un dicţionar general al literaturii.Deci Academia se implică dar sfera noastră de influenţă este destul deredusă. Mai degrabă e în timp decât în actualitatea imediată.

R.H.: Domnule profesor, vă mulţumesc foarte mult pentru prezenţadumneavoastră la această emisiune.


erjeu

250

Raoul ŞorbanCritic de artă

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

RRaadduu HHeerrjjeeuu:: Domnule Şorban, ce înseamnă România pentru dumnea-voastră?

RRaaoouull ªªoorrbbaann:: Totul.RR..HH..:: Vă întreb pentru că astăzi, pentru foarte mulţi tineri, România nu

prea mai înseamnă mare lucru. Toţi aşteaptă să plece. Ar fi interesant devăzut ce înseamnă România pentru o personalitate ca dumneavoastră.

RR..ªª..:: Ştiţi că de-a lungul existenţei mele frământate şi foarte agitate, nuo dată s-a pus problema plecării, şi era uşor, eram în sudul Austro-Ungariei,deci sub cetăţenie austriacă, deci nu era o problemă. În 1939, mama erachiar tentată să plecăm şi atunci n-am vrut eu. În '46-'47 a vrut să plecefratele meu, dar atunci n-a mai vrut să plece mama. La ora actuală aş puteatrăi în Israel, sunt cetăţean de onoare al Israelului, cu posibilitatea să măretrag, am casă, masă, asistenţă medicală şi o sumă lunară, e o situaţie idi-lică, dacă pot să spun aşa. Nu mă tentează. N-aş putea trăi în altă parte decâtaici.

RR..HH..:: Nu v-a tentat nici în perioada în care aţi lucrat în străinătate, între'78 şi '88?

RR..ªª..:: Nu. Am lucrat în Italia vreo cinci sau şase ani, eram muzician pevremea aceea, eram violonist, făceam parte dintr-un cvartet destul de cele-bru în lume, la Milano, şi câştigam foarte bine - într-o lună câştigam preţulunui automobil - n-am fost tentat nici atunci. Abia am aşteptat să vin acasă.

RR..HH..:: E destul de ciudat. Din câte ştiu, dumneavoastră aveţi o familieextrem de neomogenă ca provenienţă.

RR..ªª..:: Multe femei neromânce în familie.RR..HH..:: Am înţeles că sunt nemţi, austrieci, francezi, unguri...RR..ªª..:: Unguri nu sunt, n-am avut această onoare. Nici unguri, nici evrei.

Germani, armeni, cehi, pe linia femeilor. Cu mama vorbeam nemţeşte, ştiaromâneşte, dar ştia limba satului. Cu un an sau doi înainte de a muri am avuto discuţie după o boală grea pe care o avusese şi mi-a mărturisit că măiubeşte mai mult pe mine decât pe fratele meu. Ei trăiau împreună, deci eueram cel plecat de acasă. Şi am temperat-o, i-am spus că de fapt ne iubea peamândoi la fel. Nu era tocmai conştientă, dar a insistat cu ideea ei, încât amrugat-o să-mi explice de ce spune asta. Mi-a răspuns: „fiindcă eşti mai bunromân“. I-am spus: „nu-ţi dai seama că noi vorbim nemţeşte şi n-am vorbitniciodată româneşte împreună?“, şi mi-a răspuns „da, dar tatăl tău era unbun român - tatăl meu a murit când aveam 11 ani - şi eu am avut grijă, deaceea te-am trimis la Blaj la şcoală, să nu te altereze strada“ care era şievreiască şi ungurească, la Dej, unde m-am născut. Da, e ciudat. Astăzi în


erjeu

297

căsătoriile mixte nu ştiu cum se rezolvă problema, pe vremuri tatăl era celcare dădea nota dominantă.

RR..HH..:: Domnule Şorban, aţi studiat la Universitatea Catolică din Milano.De ce tocmai acolo?

RR..ªª..:: Familia mea are rude în Italia. Un văr al tatălui meu era un oare-care conte Malfatti, secretarul particular al sanctităţii sale Papa de la Roma.Timp de 40 de ani s-au schimbat mulţi Papi, el a rămas. Am ajuns în Italiaşi am fost dat în grija lui, de neamurile mele, am avut în familie o soră atatălui meu care era călugăriţă catolică şi prin mijlocirea lui Malfatti, fiindşi un foarte bun profesor de istoria artei la Universitatea Catolică, am ajunsla un foarte bun profesor de istoria artei evreu, apoi am trecut la AcademiaBreira unde am urmat cursuri de istoria artei şi la Universitatea din Milanounde mi-am luat diploma. Deci am stat trei ani la Universitatea Catolică alui Padre Gemelli, care fusese socialist, probabil ştiţi.

RR..HH..:: De ce aţi ales istoria artei?RR..ªª..:: Sunt unele întrebări la care se răspunde foarte greu. O astfel de

întrebare ar fi de exemplu „ce este istoria artei?“. Am venit în mediul artis-tic, tatăl meu fusese compozitor şi pianist. Cariera lui de pianist s-a între-rupt fiindcă la Viena i s-a infectat un deget, i-a fost tăiat un tendon, s-a vin-decat, dar i-a rămas imobil un deget. Un unchi al tatălui meu, Mihai Şorban,era canonit la Episcopia Greco-Catolică din Gherla, deci în familie era oatmosferă favorabilă receptării într-un mod mai sensibil a artei. Am crescutcu muzica lui Bach, tatăl meu era un mare interpret de Bach şi cred căprimele mele amintiri din viaţă sunt legate de muzica lui Bach. Studiamvioara la Conservatorul Giuseppe Verdi la Milano şi la un moment dat pro-fesorul meu mi-a inoculat o idee năstruşnică, că n-aş putea să devin un soliststrălucit. Poate că avea dreptate, dar motivul acţiunilor era un altul: nu vroiasă-i părăsesc cvartetul (el era şeful cvartetului). Şi atunci mi-am făcut uncalcul şi perspectivele nu mi-au surâs. Viaţa muzicală era foarte redusă,intensă ca trăire, dar orchestre simfonice nu erau. Aici socialismul a făcutfoarte mult bine: au apărut teatrele şi filarmonicele. Aproape în fiecare oraşmare există acum o filarmonică. Deci, după această istorie, un om care aavut o influenţă asupra existenţei mele, un mare arhitect, Geo Ponti, a văzutîn ce stare psihică foarte proastă am ajuns, cântam la vioară de la şase ani,şi m-a îndemnat să fac arhitectură fiindcă acolo nu eram legat în ceea cepriveşte posibilităţile de creaţie de condiţiile fiziologice, musculare. Şiatunci am dat la arhitectură. Acum explic cum am devenit istoric de artă şipictor. Fusesem scutit de orele de desen în tot cursul liceului, pentru că erammuzician. N-am desenat în viaţa mea. La arhitectură erau cursuri de desen

Printre rânduriRa

du H

erje

u

298

liber, artistic. După o săptămână-două, profesorul m-a întrebat unde amînvăţat. I-am spus că nu am învăţat şi atunci mi-a spus că sunt un talent. Şise părea că într-adevăr sunt un talent. Apoi am părăsit arhitectura şi am stu-diat pictura. Mama era distrusă, nu i-a plăcut nici că am studiat vioara, ar fivrut să mă fac doctor sau farmacist, sau moşier. I-am promis că voi faceistoria artei, deşi nici această idee nu i-a surâs, mi-a spus că există un sin-gur muzeu în Transilvania, deci nu concepea că aş putea să plec din ţară, eramuzeul Brukenthal din Sibiu. Din acest motiv mi-am luat licenţa şi chiardoctoratul şi în drept. Aşa am liniştit-o pe mama. La 82 de ani mi-a spus:„ce bine că nu m-ai ascultat!“.

RR..HH..:: Domnule Şorban, v-a plăcut riscul sau aşa a fost destinul dum-neavoastră?

RR..ªª..:: Nu, n-am fost un om curajos în mod special, deşi când se adunăfaptele vieţii mele aş putea părea un om curajos. Însă aveam şi am şi astăziun simţ al demnităţii, nu puteam să nu reacţionez atunci când vecinul meuera în pericol. Nici azi nu pot.

RR..HH..:: În 1940, după Dictatul de la Viena, aţi venit în Bucureşti şi v-aţiîntâlnit cu, pe atunci generalul, Ion Antonescu.

RR..ªª..:: Să vă povestesc. Eu la Cluj, în ultimii doi ani înainte de dictat,aveam o funcţie, eram directorul de cabinet al rezidentului regal, eramîncadrat la Ministerul de Externe, ca ataşat de presă şi eram un om umblatla Bucureşti, ştiam să mă descurc, cunoşteam toate instituţiile şi modal-ităţile prin care se puteau aborda anumite personalităţi. La Cluj apărea oproblemă: pleacă românii, intelectualitatea, pleacă gazetarii, o mână deoameni a rămas totuşi, ne-am întrebat ce putem face, nu erau bani. Am fostînsărcinat de un grup în frunte cu un mare ziarist pe nume Aurel Buteanu,din păcate nu mai există, cu care pe urmă aveam să mă întâlnesc în puşcări-ile vieţii mele şi am venit la Bucureşti să strâng un fond pentru a scoate unziar românesc în Ungaria. Noi găsisem şi soluţia, care s-a dovedit a fi apli-cabilă, în sensul că au încetat să existe o serie de publicaţii româneşti sub-venţionate la Cluj, la Satu Mare, la Oradea etc. La Bucureşti, ministrul cul-turii era Nichifor Crainic, care ştia că eu am simpatii de stânga - el eralegionar, azi se cam contestă lucrul ăsta - dar avea un adjunct rămas încă dinguvernul anterior, Vasile Stoica, un mare patriot, cu o mare activitateromânească în Statele Unite ale Americii. Stoica fusese un admirator altatălui meu care fusese compozitor şi compusese o serie de cântece pe careşi dumneavoastră le ascultaţi neştiind că sunt compuse de tatăl meu: „Maiam un singur dor“, „Pe lângă plopii fără soţ“, „Pe umeri pletele-i curg râu“.Generaţia contemporană cu tata avea o mare simpatie pentru el. Stoica a


erjeu

299

înţeles foarte bine că avem nevoie de bani, dar aveam nevoie de semnăturaministrului. M-a întrebat dacă îl cunosc pe Nichifor Crainic. I-am răspuns:„Nu, mi-e teamă că mă cunoaşte el pe mine“. M-am dus la el, era îmbrăcatîn cămaşă verde, cu diagonală, cu pistol, cu doi arhangheli bărboşi, băieţifrumoşi, tot în cămaşă verde, unul din ei fusese student la Cluj la drept, îmiaminteam de el, mi-a spus din uşă: „de ce nu eşti la Reni?“, pe acolo se tre-cea în Uniunea Sovietică. Am făcut cale întoarsă, n-am spus nimic, mi-amdat seama că e o cauză pierdută şi i-am spus domnului Stoica că totul e pier-dut. Mi-a spus că există o singură şansă, peste Crainic poate aproba şefulguvernului, generalul Ion Antonescu. M-a sfătuit să merg la el, dictându-mice să scriu pe cerere. Spre norocul meu, înante de a merge la Ion Antonescu,i-am raportat situaţia telefonic lui Iuliu Maniu. El era avizat, ştia că sunt înBucureşti. Am dat de un director de cabinet cerber, Mihai Antonescu era,devenit pe urmă prim-ministru. Evident că a fost un fel de stavilă, nu m-aprimit bine. I-am cerut voie să-i dau un telefon lui Iuliu Maniu. A stat lângămine cât timp am format numărul - Iuliu Maniu avea un stil anume de arăspunde, zicea „aici Iuliu Maniu“ - se auzea şi am început convorbirea. Întimpul acesta Mihai Antonescu a dispărut, a intrat în cabinet la IonAntonescu, n-am terminat convorbirea când a venit şi a spus„domnul ge-neral vă aşteaptă“. Domnul general era un om mărunţel, foarte puţin volu-minos, cu o radiaţie extraordinară, se simţea că vine ceva de la el. I-am spusfoarte pe scurt ce aveam de spus, am stat amândoi în picioare. Mi-a spus:„Da, ai dreptate. Şi eu ce trebuie să fac?“. I-am spus că am o cerere şi for-mula pe care trebuie s-o scrie. M-a întrebat dacă era într-adevăr o soluţiebună. Era 8 septembrie 1940. Abia era instalat de o zi, două. I-am răspunscă am promisiuni că în felul acesta putem obţine banii. Mi-a dat trei mi-lioane de lei, echivalentul a trei vile la Cluj sau două vile spectaculoase laBucureşti. M-am reîntors la minister la Stoica, acesta fiind acoperit, mi-adat banii, îi avea în casă, nu m-am mai dus la Nichifor Crainic, care în me-morii a minţit. I-am citit memoriile acum un an, doi, când au apărut, undemărturiseşte că a dat pentru presa din Cluj suma de trei milioane de lei. Aminţit. M-am întrebat dacă şi alte lucruri pe care le-a scris el în memoriisunt la fel de adevărate. E o problemă. Asta poate fi buturuga mică.

RR..HH..:: Cu acei bani chiar aţi reuşit în perioada 1940-44 să întreţineţiflacăra culturii româneşti în Ungaria.

RR..ªª..:: Da. Antonescu mi-a promis că dacă vom mai avea nevoie de bani,îi vom primi. Şi s-au primit. În toţi cei patru ani, „Tribuna Ardealului“ a fostfinanţată de Antonescu.

RR..HH..:: De vreo săptămână există o ştire, cum că doi senatori somează

Printre rânduriRa

du H

erje

u

300

autorităţile de la Bucureşti să nu reabiliteze unii dintre miniştrii guvernuluiAntonescu. Ce părere aveţi?

RR..ªª..:: Da, am citit şi eu în Adevărul, dacă nu mă înşel şi am meditatasupra acestei chestiuni. Aş fi vrut să ştiu dacă aceşti doi senatori americaniau protestat când Horthy a fost reînhumat în Ungaria cu participarea primu-lui ministru, a şefului statului şi a miniştrilor, ca persoane particulare. Deciacolo se poate face o distincţie. Noi suntem expuşi la o agresiune propa-gandistică extraordinară, organizată şi finanţată de Ungaria de foarte mulţiani, din 1920. Dar în ultimii zece ani, în anul 1990, aveam o ştire de la unamic din Statele Unite, care mi-a spus că în acel an propaganda maghiarăantiromânească a costat statul maghiar peste 1 miliard de dolari. Acum arcosta mai mult. Părerea mea despre Ion Antonescu… La 1 mai 1944, cândam revenit în România, şi după 23 august, am scris în revista „Ardealul“ alui Anton Ionel Mureşan, unde a colaborat şi Gabriel Ţepelea şi alţii, unarticol despre Ion Antonescu, pe care îl consideram un aliat mârşav şi odiosal lui Hitler. Pe urmă am început să meditez, prin împrejurările cunoscutede mine şi la care am participat, că toată acţiunea de salvare a evreilor nu seputea face fără ştirea lui Ion Antonescu. Am primit de la Mossad o hârtie, alui Vessenmeier, fost ambasador al lui Hitler pe lângă Horthy după ocupareaUngariei în 1944 de armata germană. Acesta îi raporta lui Hitler că evreiisunt primiţi de Ion Antonescu în România ca refugiaţi politici. Documentulnu a fost publicat încă.

RR..HH..:: Ar fi interesant, fiindcă se pare că adevărul curat nu îl vom aflaprea curând.

RR..ªª..:: E o confuzie care se face în general. Noi judecăm anii '39-'45 deparcă i-am trăi azi.

RR..HH..:: Cu mintea de acum...RR..ªª..:: Cu mintea de acum şi conjunctura de acum. România era la un

prag de desfiinţare totală.RR..HH..:: Aţi pomenit de evrei, de faptul că mulţi evrei s-au refugiat în

România. Din câte ştiu, şi dumneavoastră aţi avut o contribuţie mare la sal-varea unor evrei.

RR..ªª..:: Da, am avut. E bine de ştiut că acţiunea a fost organizată de miş-carea sionistă. N-a apărut ca mişcare sionistă. A apărut ca prietenul meuMorton Ernen din Cluj, nu era o mişcare sionistă pe faţă, dar toţi ştiamdespre ce era vorba. Înaintea mea, cel care avusese rolul pe care urma să-lam eu fusese Florian Medlea. M-am interesat acum patru ani, pentru că fu-sese inspector general de siguranţă, fost ofiţer în armata comună austro-ungară de partea austriacă, tatăl doamnei Dumitriu, care mi se pare că nu


erjeu

301

mai soţia lui Petru Dumitriu. În iarna anului 1942, Florian Medlea esteîmpuşcat de nemţi în Munţii Apuseni, de o formaţiune care lucra clandestinîn România. După istoria asta am fost recrutat eu, după '42. 1942 este anulîn care eu ies dintr-o puşcărie ungurească, unde am stat un an de zile.

RR..HH..:: Pentru activitate antimaghiară, pro românească de fapt.RR..ªª..:: Nu, n-am nimic antimaghiar în mine. Eu reacţionez ca român când

sunt atacat. Dar nu v-am răspuns la întrebare. Nu se putea privi cu nepăsarece se întâmplă. Să ştiţi că nu am ajutat neapărat numai evrei, am ajutatromâni, şi unguri să treacă în România. Am avut un interviu în urmă cu treiluni la televiziunea maghiară Duna, în care am arătat că am trecut pestegraniţă un mare publicist, oarecum de stânga, Krenel Miklosz şi pe fiica lui.M-a contestat, au spus că nu-i adevărat, Krenel a trăit în Budapesta. Nu, eul-am trecut pe Krenel în România, şi când a ajuns în România eram în relaţiicu el. Eu nu ştiu pe cine am trecut nominal, dacă ştiu 20 de oameni e mult,şi au fost mii.

RR..HH..:: Aţi primit recunoştinţa statului Israel, la mult timp după aceea,prin acordarea titlului de „drept între popoare“, în 1987. Ce a însemnat pen-tru dumneavoastră această recunoaştere?

RR..ªª..:: Mărturisesc că am primit cu mare smerenie acest titlu în amintireacelor care au fost sacrificaţi pentru motive politice, când crima a devenit uninstrument politic. Este înspăimântător să trăieşti cu această frică în tine, nuse poate să nu ajuţi pe cineva care trebuie ajutat în asemenea împrejurări.Am ajutat francezi, cel care m-a determinat să-i ajut trăieşte la Cluj, îlcheamă Bolasz Peter şi e pictor, fusese cartograf la serviciul de spionaj alarmatei maghiare. Mi-a spus „sunt trei-patru francezi arestaţi la noi fugiţidintr-un lagăr din Germania. M-au rugat să anunţ Consulatul Francez“. Eun-am exclus posibilitatea, mărturisesc, că ar putea fi o provocare. Până laurmă am auzit despre ce este vorba şi am sesizat pe căi lăturalnice, compli-cate, legaţia de la Budapesta şi a intervenit ministrul Franţei şi i-a eliberat.Şi când au fost eliberaţi, tot la mine au venit - aflaseră că eu am intervenit -să-i trec peste graniţă în Turcia.

RR..HH..:: Ce sentiment aveţi ştiind că datorită dumneavoastră mulţi oameniau rămas în viaţă?

RR..ªª..:: Am un sentiment, dacă mi-e permis să spun, de confort psihic. Amfăcut ceea ce puteam să fac. M-aş fi simţit toată viaţa mea rău dacă n-aş fifăcut-o.

RR..HH..:: Aşa cum n-au făcut mulţi.RR..ªª..:: Nu vreau să pară că fac campanie antimaghiară, dar m-am adresat

la bunii mei prieteni de stânga maghiari, care au plecat ca să nu fie impli-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

302

caţi în această chestiune.RR..HH..:: Domnule Şorban. dumneavoastră spuneţi, şi eu vă cred, că nu

aveţi sentimente antimaghiare. În 1990 aţi publicat o broşură, parte aviitoarelor dumneavoastră memorii, intitulată „Fantasma ImperiuluiUngar“. De ce aţi publicat această broşură? Am înţeles că fusese scrisăînainte de '89.

RR..ªª..:: Acum e foarte greu de găsit. A fost tipărită în 3000 de exemplareşi a fost vândută în două-trei săptămâni, la Editura Globus, cred că a fostprima lor publicaţie. În acea cărţulie, scrisă într-adevăr înainte de eveni-mentele din '89, capitolul acesta dintr-o carte care cred că se va intitula„Invazie de stafii“, n-am vorbit decât despre lucruri pe care le-am trăitnumai eu în Ungaria în cei patru ani de ocupaţie, evident căutând rădăcinileunor lucruri. Nu este o carte antimaghiară, eu sunt un prieten al ungurilor,de aceea cred că este o mare greşeală să educi în România un tineret deparcă ar fi unguri în exil. Niciodată n-am avut nimic de pierdut că vorbescungureşte la fel de bine ca româneşte. Şi n-am făcut şcoala ungurească.

RR..HH..:: Ţin minte că în 1990 cartea dumneavoastră a stârnit multe contro-verse. De ce credeţi?

RR..ªª..:: Staţi puţin. Din ce parte?RR..HH..:: Din câte îmi aduc aminte, au fost comentarii în multe ziare.RR..ªª..:: Toate ziarele româneşti mi-au lăudat cartea. Toată presa atentă la

ceea ce se petrece la noi din străinătate, din Israel, din America, dinGermania, unde nu am prieteni, mi-au lăudat cartea. I-a iritat pe şoviniştiişi fasciştii maghiari. Fascistul nu vrea să se spună adevărul.

RR..HH..:: Credeţi că mai există vreun fascism maghiar acum?RR..ªª..:: Da, UDMR-ul azi în România, este absolut bazat pe structuri fas-

ciste. Ucide, persecută etc. Mă refer la definiţia dată de Petru Groza fascis-mului, în 1947.

RR..HH..:: Acuzaţiile dumneavoastră sunt extrem de grave, şi, după cum aţiputut vedea în ulima vreme, ideea naţionalistă este extrem de pusă la zid,iar acum a afirma un astfel de lucru despre un partener de guvernare, deciunul dintre membrii guvernului...

RR..ªª..:: Nu este partenerul meu.RR..HH..:: Da, dar sunteţi român.RR..ªª..:: Nu vă supăraţi, e libertate de expresie. Pot fi tras la răspundere în

justiţie. Răspund pe bază de documente.RR..HH..:: Eu vreau să înţeleg dacă nu există totuşi o cale de a rezolva această

problemă care există de mult timp.


erjeu

303

RR..ªª..:: Ba da. Părăsirea ideii de stat sanstefanist.RR..HH..:: Chiar credeţi că maghiarii din România, profesorii, ţăranii, au în

cap o asemenea idee? RR..ªª..:: Eu stau acum la ţară, într-un sătuc, se cheamă Stoiana, unde 85%

din populaţie este românească şi 15% ungurească. Este o uliţă ungurească.Dar aceşti 15% sunt 20 de suflete. Satul e depopulat, prin faţa casei meletrece Zolt şi ne salutăm în maghiară, apoi trece badea Ion şi zice „Bunăziua!“ şi nici unul nu ştie despre mine şi nu-şi pune problema dacă suntromân sau ungur. Asta face onoare familiei mele, fiindcă înseamnă că nicio-dată nu am făcut diferenţe între oameni pe bază naţională. Însă, cu cât suntmai virulent atacat pentru că sunt român, cu atât reacţionez mai virulent. Enormal. Şi în organismul uman se petrece aceeaşi luptă când apare unmicrob.

RR..HH..:: Şi credeţi că este posibilă acum o reconciliere de durată?RR..ªª..:: Nu. Cred că a făcut o mare greşeală domnul Meleşcanu, cu trata-

tul de bază. De ce tratat de bază? Noi aveam un tratat de bază semnat în1920, garantat de marile puteri ale lumii, care şi-au păstrat statutul de mariputeri ale lumii, în afară de Germania, care atunci era învinsă. Deci aveamun tratat de bază, trebuia să facem un tratat de bună vecinătate. Ungurii nuintrau în NATO fără acest tratat. Noi, cu acest tratat, era sigur că nu intramîn NATO. Şi atunci trebuia negociat foarte înţelept şi foarte cumpănit.Domnul Meleşcanu s-a grăbit. Nu mai vorbesc de ceea ce se întâmplă azi.

RR..HH..:: Domnule Şorban, să revenim la dumneavoastră. Am înţeles că aţifost arestat de patru ori.

RR..ªª..:: M-au arestat legionarii, fraţii Găină au fost cei care m-au arestat,m-au bătut o noapte în podul poliţiilor legionare din Splaiul Independenţei,nu mai există acum clădirea. Apoi m-au arestat ungurii în '42 şi m-au ţinutnouă luni, m-au trimis şi pe front ca să mor, să culeg mine, despre asta încăn-am scris, dar o să scriu, apoi m-au arestat tot ungurii în '45, eram comi-sar al guvernului Petru Groza pentru a reintroduce administraţiaromânească în Transilvania de Nord şi pentru asta m-au sancţionat ei. Şiapoi comuniştii români, în '52, care m-au ţinut patru ani, în total şase ani depuşcărie.

RR..HH..:: Cum de-aţi rămas totuşi un om de stânga? Am înţeles că nici casituaţie materială dumneavoastră nu eraţi printre cei care se îndreaptă sprestânga.

RR..ªª..:: Mama, când a observat care sunt orientările mele politice mi-aspus că sunt nebun, fiindcă vreau să fac politică împotriva intereselor melevitale. Groza era mai mare moşier decât mine poate, în orice caz era moşi-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

304

er. Situaţia materială nu are nimic de-a face cu ideile politice. E un nonsens,ăsta era schematismul marxist, că dacă eşti de stânga trebuia să fii un sărăn-toc.

RR..HH..:: Trebuie să recunoaştem că nu este prea obişnuit ca un om avut săse îndrepre spre stânga.

RR..ªª..:: Vă înşelaţi. Eu am cunoscut, de pildă, aristocraţi maghiari sau ger-mani, care aveau gândire de stânga.

RR..HH..:: Dumneavoastră i-aţi cunoscut, dar în prezent...RR..ªª..:: Da, şi în prezent. Noi, în România am avut un prinţ care era de

stânga, prinţul roşu. Tatăl lui Marx era un mare bancher.RR..HH..:: Domnule Şorban, mi-aţi spus că ceea ce aţi făcut nu s-a datorat

curajului, ci spiritul dumneavoastră de întrajutorare. Dar frică v-a fost?RR..ªª..:: Eram sigur că nu voi supravieţui celui de-al doilea război mondi-

al. Eram absolut sigur de lucrul acesta. Nu puteam intra în nici un fel încomerţ cu nazismul, nici cu formele maghiare ale nazismului. Când amapărut în Ungaria în 1940 fugind din România, aveam un fost coleg de fa-cultate ajuns un mare istoric şi antiromân, Mokay Laszlo, băiatul episcopu-lui reformat, vecin de casă cu mine la Cluj, devenit apoi elevul lui Iorga, şiam studiat împreună. El fusese consilierul primului ministru, Teleky, con-silier pentru probleme româneşti. L-am căutat pe Mokay, i-am mărturisitîmprejurările în care am venit aici şi l-am întrebat dacă mi se dă drumul sămă întorc. Teleky auzise de mine, sau de familia mea. Cum şi de unde, nuştiu. A crezut că eu devin colaboraţionist, adică unul dintre acei mulţi valahicare au fost, începând cu mitropoliţi, au fost colaboraţionişti cu ungurii.Mi-a trimis prin Mokay că recunoaşte diploma regelui Bella al IV-lea, datăîn 1266, care este cea mai veche atestare a familiei mele. Bella al IV-lea,trecând prin Cluj, îl întăreşte în privilegiile sale strămoşeşti, subliniez, peprietenul său valah Moise Şorban. Eram deziluzionat, pentru că nu eramdispus să colaborez la o trădare a lumii mele. Eu obişnuiesc să spun, şivreau să vă spun şi dumneavoastră, niciodată nu consider şi n-am conside-rat că cea mai mare calitate a unui om este naţionalitatea lui, este omenialui. Dar este inaceptabil să fii atacat pentru naţionalitatea ta când tu eşti unom blând, la locul tău. Este de neînchipuit, nu se poate tolera acest lucru. Şiacest lucru trebuie sancţionat.

RR..HH..:: Domnule Şorban, pentru că am ajuns la sfârşitul interviului nos-tru, am să vă pun o ultimă întrebare şi o să vă rog să-mi răspundeţi foartepe scurt. Aţi avut o tinereţe extrem de agitată. Nu ştiu dacă maturitatea dum-neavoastră a fost la fel de agitată. Nu v-aţi plictisit?

RR..ªª..:: Nu, sunt un om activ. La ora actuală, actualul guvern este foarte


erjeu

305

Printre rânduriRa

du H

erje

u

306

generos cu mine, îmi restituie 50 de hectare de pământ, 30 de hectare depădure, şi nu îmi văd capul. Mi s-a dat înapoi casa construită de mine la ţarăşi n-am cu ce s-o refac. Am tot felul de titluri onorifice, sunt cetăţean deonoare la trei-patru oraşe, figurez pe reviste ca director onorific, dar nimeninu mă întreabă „măi Şorban, dar tu din ce trăieşti?“. Pentru că din pensia pecare mi-o dă statul după 40 de ani de activitate ca profesor universitar, nupot trăi mai mult de zece zile.

RR..HH..:: Aşa cum nu pot trăi intelectualii ieşiţi la pensie. Domnule Şorban,vă mulţumesc că aţi acceptat invitaţia mea şi sper că vom mai avea ocaziasă stăm de vorbă.



erjeu

307

Răzvan TheodorescuAcademician

S-a născut la 22 mai 1939, în Bucureşti.A absolvit Facultatea de istorie a Universităţii din

Bucureşti, în 1963, după o întrerupere de doi ani, datorităexmatriculării pe motive politice. În aceşti ani a lucrat camuncitor necalificat pe şantiere de construcţii.

Este doctor în istorie din 1972.A fost directorul ştiinţific al Institutului Artei al Academiei

Române. Este profesor universitar la Academia de Artă dinBucureşti.

Între 1990 şi 1992 a fost preşedintele RadioTeleviziuniiRomâne.

Între 1992 şi 2000 a fost membru al Consiliului Naţional alAudiovizualului.

Este autorul unor lucrări valoroase în domeniul istorieiartei şi istoriei civilizaţiei. A primit premiul Bălcescu alAcademiei Române, premiul Bernier al Institutului Franţei şipremiul Herder al Universităţii din Viena.

În 2000 devine Ministru al Culturii în guvernul PDSR.La 13 noiembrie 1993 este ales membru corespondent al

Academiei Române.Este căsătorit şI are doi copii.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Radu Herjeu: O să încep cu o întrebare uşoară…Răzvan Theodorescu: Îmi plac şi cele grele.R.H.: De când aţi intrat în vizorul opiniei publice, adică acum mai bine

de şapte ani, v-aţi remarcat printr-un aer un pic boem. Este un aer naturalsau este în ton cu preocupările dumneavoastră?

R.T.: Poate nu chiar boem, aş spune mai degrabă neconvenţional. Suntun personaj foarte puţin convenţional şi asta o recunosc şi studenţii şicolegii mei după ce m-au cunoscut mai bine, pentru că prima impresie separe că este aceea opusă, a unui personaj distant şi convenţional în acelaşitimp. Nu sunt neconvenţional, sau mă rog, boem (şi accept termenul cuplăcere), mă caracterizează întrucâtva convenţia, o disciplină, aş spune une-ori de fier chiar, pe care mi-o impun atunci când lucrez la biroul meu acasăsau atunci când eram mai tânăr, în bibliotecile publice. Acolo eram şi amrămas un om de rigoare, dar întotdeauna am simţit nevoia, după aceea, aunei decontractări care s-a tradus într-o viaţă nonconvenţională.

R.H.: De ce aţi ales istoria culturii şi artei; nu prea era la modă în vre-mea aceea, să spunem în anii '55?

R.T.: Nu, nu era la modă deloc. În '55 am terminat liceul, având 16 anişi jumătate, era vremea în care terminai cu zece clase, era adoptată puţinmoda sovietică şi la noi şi pe cel care nu persevera să înveţe acasă sau săcitească îl lăsa un fel de semidoct. Caracteristică a generaţiei noastre, tre-buie s-o spun. Dar nu mai puţin, generaţia în trenciuri şi lodene şi carenu-şi putea permite nici o vacanţă vara (eram o generaţie foarte săracă), erao generaţie care dacă vroia, persevera. Perseverenţa mea a fost de a studiaceva, cum bine spuneam cândva, care în vremea aceea părea o disciplinămarţiană, istoria. Mama mea, Dumnezeu s-o ierte, căreia îi datorez imens,care m-a crescut cu sacrificii foarte mari, prin preschimbările care avu-seseră loc prin '45-'49 (din nişte oameni cu stare devenisem nişte oamenisăraci lipiţi pământului), a reacţionat într-un chip foarte ciudat auzind;aveam 16 ani şi jumătate, se bizuia pe discernământul meu, dar ea vroiamedicina, avocatura, care se făcea la mine în familie şi pe care o continuăfiul meu acuma. Până la urmă am căzut la o înţelegere cu ai mei şi cu mamaîn mod special, să fac cu titlu experimental istoria şi apoi să vedem. Amintrat, am reuşit să prelungesc până la patru ani şi în al patrulea an am fostdat afară din universitate pe motive politice; şi atunci biata mama îmispune: „Vezi, dacă ai fi făcut medicina!“. Şi ce credeţi că făceam, domnuleHerjeu? Mă duceam la medicină să culeg numele exmatriculaţilor de acoloca să-i arăt că s-ar fi întâmplat şi acolo. Istoria m-a atras dintotdeauna, iarinteresul pentru istoria artei mi-a fost deşteptat încă de când eram student la


erjeu

309

istorie şi o să vă miraţi, poate, mi-am propus, student fiind, că, dacă terminstudiile, o să studiez domeniul genezelor artelor româneşti. Nu fusese deloccercetat. Chiar marele Iorga îşi începea sinteza cu veacul al XIV-lea. Mi-ampropus, cu pregătirea mea istorico-arheologică, să scriu eu acest capitol şise pare că am reuşit acest lucru. Am lucrat apoi în domeniul istoriei artei şipas cu pas, în câteva decenii, să zicem că n-am eşuat complet.

R.H.: Domnule profesor, aţi spus că aţi întrerupt studiile din motivepolitice. Care erau acelea?

R.T.: După patru ani, într-un moment ideologic foarte prost, '59, dupămomentul Ungaria, după momentul retragerii trupelor sovietice dinRomânia când pare-se, preţul retragerii a fost strângerea robinetului ideo-logic, au început marile procese ale unor intelectuali, ale unor profesori.Nişte dascăli de-ai mei au fost în această situaţie, eu am refuzat să pledezîmpotriva lor, dimpotrivă, am vorbit pentru ei. În continuare au venitreproşuri în legătură cu nişte observaţii ale mele critice, surâd când mi-aducaminte, legate de traducerea proastă din limba rusă, vorbeam bine ruseşte peacea vreme, mi-a plăcut limba rusă, este o limbă frumoasă şi este păcat cănu avem mai mulţi care s-o adâncească. Ţin minte că fusese tradus un textde Engels, la noi textele se traduceau pe filiera rusească şi în fostul RDG sedescoperise un manuscris neştiut al lui Engels, extrem de interesant. Engelsera un personaj de cultură şi care putea să atragă atenţia şi a unui om carenu avea priză specială pentru marxism, iar traducerea germană încurca niştelucruri fundamentale. Şi am atras atenţia, student fiind, citind şi nemţeşte,probabil că mă şi grozăveam, dar era o observaţie corectă şi mi s-a părutatunci o poveste de atitudine antisovietică. După aceea, pentru că mergeamîn nişte cercuri de literaţi care erau interzişi mi s-a pus în cârcă şi ceva caresemăna, n-am ştiut niciodată cu ce rimează, a participare la un grup spiritu-alist. Deci antisovietic, grup spiritualist şi aşa mai departe, până la urmă amfost exmatriculat şi au urmat nişte ani grei. Am fost reabilitat efectiv şidefinitiv în 1965 şi atunci am fost întrebat dacă vreau să intru în PCR şi suntprintre cei - şi ţin s-o spun, pentru că foarte mulţi îşi ascund biografiile şi ledrapează - că sunt printre cei care, după aceste avataruri, convins că se intrăîntr-o fază naţională, am acceptat cu bucurie şi n-am să-mi repudiez nicio-dată acest moment chiar dacă după aceea am avut actele mele de protest, pecare unii le ştiu, despre care nu fac niciodată caz, deşi am văzut în Carteaalbă a Securităţii că se scrie că sunt primul care a ridicat glasul în '77 închestiunea monumentelor. După aceea am început, pas cu pas, să-mi dauseama de eşecul unei direcţii. Am ţinut să subliniez acest lucru pentru că ease leagă direct de avatarurile unui om, adică eu sunt un om născut într-o

Printre rânduriRa

du H

erje

u

310

familie de dreapta, de burghezi şi de foşti moşieri, care am devenit prinbiografie un om de stânga.

R.H.: Şi acum?R.T.: Da. Şi acum.R.H.: Domnule profesor, 24 de ani aţi fost cercetător la Institutul de

Istorie a Artei al Academiei Române. Care a fost cea mai senzaţionalădescoperire pe care aţi făcut-o?

R.T.: Cea mai senzaţională descoperire... Au fost câteva teze care astăziau circulaţie în lumea ştiinţifică internă şi internaţională, care au fost legate,de pildă, de începuturile arhitecturii noastre legate de anumite orientăricălugăreşti - vedeţi de ce mă ocupam eu în vremea aceea! - în al doilea rândam identificat pentru prima oară în literatura internaţională existenţa aşa-numitelor coridoare culturale şi artistice ale sud-estului european. Azi seîntâmplă să fiu şi secretarul general al asociaţiei care, pe plan internaţional,diriguieşte studiile sud-est europene, ca urmaş al magistrului meu EmilCondurachi. Am cercetat - şi a fost o teză considerată novatoare - mentali-tatea şi sociologia parveniţilor din epoca veche reflectată în arte. Tot în aceavreme cercetam impactul ideii monarhice asupra culturii. Eu, republicanulferoce, cum spun unii! respect ceea ce a făcut monarhia. Istoria noastră esteclădită pe temeiuri monarhice, noi suntem singurul spaţiu al EuropeiRăsăritene în care prin monarhie în epoca veche, prin dinastii, prin stat, s-aperpetuat o tradiţie care a jucat şi un rol benefic dar şi unul negativ. Dacănoi suntem astăzi posesorii unei mentalităţi tranzacţionale, este din cauzafaptului că am avut monarhie. Vreau să vă spun, pentru că întotdeauna tre-buie să ne amintim de înaintaşi, că în Institutul de Istorie a Artei, în acei 24de ani. Am avut o imensă şansă, am avut două mari întâlniri în viaţa mea,una cu profesorul Emil Condurachi, care a fost marele şi dragul meu profe-sor, şi a doua cu un om căruia eu îi spuneam „profesore“, deşi n-a fost nicio-dată la o catedră, un om extraordinar, un Emil şi el - este un joc al numelor,şi eu sunt Răzvan Emil - Emil Lăzărescu, un om uitat astăzi, un omadmirabil, un om care stătuse în puşcărie ani de zile, care fusese completmarginalizat după ce fusese asistent la Iorga şi Brătianu, şi care m-a învăţatsă gândesc. Amfiteatrele mele au fost bulevardele Bucureştiului, peripateti-zam cu el până spre podul Băneasa şi m-a învăţat să fac cercetare. Asta afost altă şansă, dacă vreţi, fiindcă din cercetare am putut să ajung, târziu.După '90 în învăţământ, am putut să devin profesor şi după cât se pare,cursurile mele nu sunt chiar lipsite de interes.

R.H.: V-aţi dorit mult?R.T.: Mi-am dorit imens. Cum să vă spun! Sufeream în momentul în


erjeu

311

care mi s-au interzis cursurile, după ce am compus în '77 prima scrisoare cudărâmarea bisericii Enei, care a părut o frondă… era o scrisoare respec-tuoasă, dar fermă. A fost publicată după '89, nu am făcut eu caz de ea, a fostînsă prima luare de poziţie. După aceea, la câteva zile, am fost chemat şi mis-a spus că nu mai pot să fac cursurile la care eram invitat. Eram cercetător,dar făceam nişte cursuri şi studenţii nu puteau să aibă relaţii cu mine în chipdirect. Cea mai mare plăcere, domnule Herjeu, era când mă întâlneam cu ei,mai veneau doar, în curtea Academiei pe o bancă, le mai dădeam uneleinformaţii şi-mi spuneau „domnule profesor“. Am tânjit după acest lucru.Când eram preşedintele RadioTeleviziunii Române şi mi se spunea „dom-nule preşedinte“, ceream să mi se spună „domnule profesor“. Ştiţi, ministru,alte lucruri, poţi să fii o vreme, profesor eşti pe viaţă.

R.H.: Aţi pomenit de Radio Televiziunea Română. Să intrăm şi în acestdomeniu, pentru că este legat de viaţa dumneavoastră, mai ales după 1989.Vreau să vă întreb dacă înainte de 1989 vă plăcea să vă uitaţi la televizor.

R.T.: Da, sunt un om al imaginii, ca orice român vreau să spun, de laţăran până la intelectual, noi suntem oameni ataşaţi imaginii, noi, orientaliilatini, şi urmăream televiziunea cu care şi colaboram foarte mult - eu amavut această şansă să fac nenumărate emisiuni de teleenciclopedie în aniiaceia de libertate de după 1965, de liberalizare, eu o numesc chiar libertatepentru că în anumite limite puteai să faci exact ceea ce doreai. După aceea,cu academicianul Condurachi, ani de zile l-am secondat în nişte talk-show-uri pe probleme de istoria civilizaţiei universale. După aceea, în anii aceiade frig, de mizerie, începeam să mă uit foarte mult la bulgari - ţin minte căsoţia mea, după ce ne culcam copiii, încălzeam bine camera în care eidormeau, în acelaşi apartament în care stau şi astăzi, şi nu în vila dinPrimăverii, cum s-au găsit o serie de gogomani să scrie, mă retrăgeam înholul îngheţat şi înfofolit bine puneam televizorul pe bulgari şi traduceamsoţiei mele, evident o traducere din engleză în bulgară şi din bulgară înromână nu era chiar cea mai bună, de exemplu, pentru un film poliţist. Dareram avid să văd. După aceea, eu sunt unul din oamenii fascinaţi de specta-colul politic grotesc al jurnalelor din vremea lui Ceauşescu, pentru că ştiindcâte ceva despre ce fusese cultul personalităţii înainte de comunism - pen-tru că nu comuniştii au inventat la noi cultul personalităţii, celebrele mas-carade istorice în lumea lui Carol al II-lea, un om pe care dealtminteri îlpreţuiesc foarte mult ca personaj istoric, sunt vestite - urmăream fascinatcapacitatea unor oameni de a se prostitua, fără să ştiu mai târziu că acesteprostituate intelectuale aveau să lucreze şi cu mine mai târziu, cei câţivacare s-au prostituat foarte tare devenind prostituate în sens absolut invers

Printre rânduriRa

du H

erje

u

312

după 1990, iar unii se mai prostituează şi astăzi.R.H.: Domnule profesor, astăzi avem acces la tot felul de studii socio-

logice despre arta manipulării prin audiovizual. Credeţi că Ceauşescu ar fiputut să ne manipuleze într-un mod mai subtil, nu atât de grosolan prin douăore dedicate exclusiv lui? Adică ar fi putut să dea un program de televiziunecare să pară normal şi care să ne îndoctrineze mai rău decât a făcut-o?

R.T.: Sigur că da, deja îndoctrinarea este foarte mare, chiar ieri, la unexamen prezidat de mine, una dintre candidate prezenta posibilitatea uneiteze privind „Cântarea României“ din perspectivă sociologică. „CântareaRomâniei“ a lăsat sechele până astăzi. Şi era făcută într-un mod absolutprimitiv. Dacă în vremea aceea, la propagandă, unde nu erau numai idioţi,i-ar fi lăsat să lucreze, Ceauşescu dacă ar fi avut o deschidere intelectuală,aşa dictator feroce cum era, ar fi putut să îndoctrineze şi mai bine naţia. Darla întrebarea dumneavoastră răspund da, pentru că vreau să vă spun că unom inteligent poate să manipuleze superb şi poate să inducă ideile lui, poatesă facă minuni prin manipularea televiziunii, dar pentru asta trebuie o sub-tilitate, o dozare, o cultură, trebuie să ştii ce să pui deoparte, ce este preagros, cui te adresezi, în ce ore, sunt ore în care poţi să manipulezi..., dar noisuntem absolut ingenui la acest domeniu; cercetările nici n-au început şiţinând seama şi de faptul că clasa noastră politică este practic la începuturileei, manipularea cere rafinament, inteligenţa manipulatorului şi un anumittip de pregătire a celui care are voluptatea de a fi manipulat, pentru că numanipulezi nişte tembeli - ca unei femei care aşteaptă nişte cuvinte dulci înanumite ceasuri, cuvintele alea trebuie să i le spui la anumite ceasuri dingrilă. În materie de manipulare, televiziunile din ţările democrate, libere, auajuns la mari rafinamente, mai ales la latini.

R.H.: Domnule profesor, o să vă pun întrebarea la care probabil că văaşteptaţi, în primul rând dacă vă consideraţi un om inteligent, ca să fac legă-tura cu ce-aţi spus înainte, şi bănuiesc că vă consideraţi un om inteligent.

R.T.: Da, şi fiind un om de stânga cu atât mai mult mă consider un ominteligent.

R.H.: Fiind şi inteligent, fiind şi la conducerea unei instituţii de mass-media, unica în acea vreme în România, nu v-aţi pus inteligenţa în slujbamanipulării?

R.T.: Cred că în anumite momente cheie felul în care gândeam eu, şi mise părea sănătos şi echilibrat - mi se părea sănătos pe baza sănătăţii melepsihice şi echilibrat pe baza unei anumite culturi pe care o am - pot să spuncă mi-am impus punctul de vedere asupra unor lucruri şi că acest fapt n-aplăcut nici celor care mă numiseră şi de care eram incontestabil apropiat (pe


erjeu

313

mine m-a propus Petre Roman lui Ion Iliescu, pe care atunci l-am cunoscutşi nu voi face nici o taină din faptul că i-am simpatizat pe Petre Roman şipe Ion Iliescu). Au fost şi câteva cazuri-limită care mi-au adus atacuri şidintr-o parte şi din alta. De pildă, la prima venire a regelui în 1990 am con-siderat că ea trebuie mediatizată. Sunt republican, am respect pentrumonarhie prin ceea ce a făcut în istorie prin cei mai buni reprezentanţi ai săi,nu am mărturisit o simpatie deosebită pentru regele Mihai, dar este un per-sonaj istoric, domnise de două ori la Bucureşti. În acel moment şi guver-nanţii au spus nu şi am trecut peste orice, nu se ştie că în noaptea de 25decembrie mi-am trimis demisia prin fax când mi s-a cerut să nu arăt nişteimagini - imaginile au apărut, dar luate de pe satelit, pentru că reporterulnostru a ajuns prea târziu, din fericire eram secondaţi de cei de la radio,care, sub conducerea eminentă a lui Eugen Preda, erau mai buni decât toţicorespondenţii de presă străini; am arătat, am spus, lucrul se întâmplă,istoricul din mine nu poate. În acelaşi subiect, în 1992, repet, fără simpatiipentru fostul rege, dar cu respectul faţă de o persoană istorică, am mediati-zat cum am mediatizat. Rezultatul: au fost atacuri din partea partidului aflatla putere atunci, FSN, iar pe partea cealaltă, Alianţa Civică şi toţi libercugetătorii adunaţi în diverse societăţi reproşau că nu am dat tot timpul. Sauvreau să vă spun hotărîrea faimoasă cu „Soti“ - toată lumea striga „Soti,Soti“, mi-am dat seama că trebuie să laşi oamenii să arate ce pot. Eu ştiamcă Televiziunea Română era mai bună şi atunci, cu multă dibăcie, cei de laParlament mi-au lăsat mie treaba, eu am fost cel care a semnat pentru caSoti să înceapă să emită, pentru că emitea pe programul 2, dacă vă amintiţibine. Soti s-a dovedit un eşec. Cum am spus-o mai târziu: „prostului căruianu-i dai voie să vorbească i se poate crea aureola de geniu“.

R.H.: În acea perioadă nu v-a tentat să intraţi în politică, totuşi aveaţi ofuncţie importantă?

R.T.: Nu m-a tentat şi nu regret acest lucru - mă tentează acum, privesccu mult interes la ce se va întâmpla în viitor - pentru că mi-ar fi fost ruşinesă stau în primele parlamente alături de nişte personaje ridicole, nu toţi, săne-nţelegem, dar aş fi fost perceput ca egalul unuia care putea să spună celemai mari inepţii. Eu să ştiţi că sunt foarte profesor din acest punct de vedere.De mai multe ori am spus-o şi unor politicieni: „Domnilor, vă rog, luaţi-văun caiet şi când vorbesc notaţi-vă, nu întrerupeţi!“, deoarece clasa noastrăpolitică este incultă. Sigur, noi suntem într-o ţară în care nu avem foartemulţi politicieni, s-au ridicat din aceştia vreo zece, solid şi bine alfabetiza-ţi, nişte intelectuali în adevăratul sens al cuvântului, cu care nu-ţi esteruşine, dar marea masă... Mi s-a întâmplat să stau, în diverse împrejurări, cu

Printre rânduriRa

du H

erje

u

314

miniştrii din vechile guverne şi din guvernul actual şi să-mi dau seama căsunt nişte oameni care nu pot să deschidă gura într-o limbă străină, nu maispun de deputaţi, parlamentari; asta este imaginea noastră. Am pretenţia căsunt un bun român şi-un european în acelaşi timp şi nu pot să compromitimaginea ţării în Europa stând alături de asemenea personaje; din acestpunct de vedere, să ştiţi, sunt foarte încrezut. Dar pe viitor mă gândesc cădacă stânga se va organiza într-un chip firesc - de ce spun stânga, săne-nţelegem, am foarte mulţi prieteni din zona dreptei, noi trebuie să fimnişte oameni civilizaţi şi toleranţi - sunt convins însă că la un moment dat ostângă europeană, civilizată şi echilibrată trebuie să-şi spună cuvântul înaceastă ţară în care este atât de mare nevoie de social-democraţie. Chiardacă ţinteşti spre un liberalism, undeva spre un orizont, drumul trece prinsocial-democraţie într-o ţară atât de săracă şi atât de traumatizată, şi într-oţară care este, ca orice ţară ortodoxă est-europeană, agrară, predispusă laautoritarisme, la formule dictatoriale şi pumnul bătut în masă de personajemai mult sau mai puţin caricaturale.

R.H.: Domnule profesor, să revenim la televiziune. După 1992 aţipărăsit biroul de la etajul 11, celebru deja, dar n-aţi părăsit şi domeniul şisfera de interes. Aţi devenit „administrator“ intelectual, un observator alfenomenului de televiziune.

R.T.: Oarecum, drumul acesta nu mi l-am ales. În 1992 mi s-a spus căsunt pe lista celor care sunt propuşi pentru a intra în Academia Română.Academia Română, după revoluţie, prin experienţele pe care le-a avut pânăîn 1989, a luat o măsură care mie mi se pare puţin exagerată, dar există şitrebuie să i te supui ei, aceea ca nici o persoană cu funcţii notabile în stat,cât are această funcţie, să nu intre în Academie, pentru a nu se confunda pla-nurile. Atunci era imperios necesar să renunţ la această funcţie. Cum, evi-dent, viaţa mea nu s-a legat de funcţia de la etajul 11 şi cum o consacrarede acest tip, nu vă ascund, era un lucru care mă onora mai mult ca orice peacest meridian, n-am ezitat şi am ales acest lucru, am explicat celor în dreptcă trebuie să mă retrag şi atunci am fost numit în Consiliul Naţional alAudiovizualului. Nici acolo nu puteam să am nici o altă funcţie decât ceade membru. După cum vedeţi, a fost un drum oarecum forţat, însă am intratcu un gând cu care sunt şi astăzi şi probabil că voi ieşi din CNA cu acelaşigând, acela al unei mari privatizări în televiziune. Am orgoliul s-o spun căalături de multe greşeli pe care le-am făcut, pentru că oameni suntem şichiar dacă astăzi unii îmi spun că am nostalgia epocii în care opoziţia aveao oră şi guvernul avea o oră, în care transparenţa era totuşi mai mare şi cumspuneaţi dumneavoastră, era totuşi televiziunea unică, deşi mulţi au nostal-


erjeu

315

gia acestui moment şi mulţi au spus că nu era chiar aşa de rău, au venit uniimult mai răi, marea mea realizare, care până la urmă a fost numai un embri-on, o consider încercarea privatizării Canalului 2 în mai 1992. S-a doveditapoi, după alegerile din 1992, când partea naţionalistă din Parlament erafoarte puternică şi când chiar conducerea televiziunii înclina spre o pantă, ospun eu, omul de stânga, extrem de stângistă, s-a considerat că ceea ce amfăcut eu a fost vânzare de ţară şi s-a casat în Parlament şi au cerut CurţiiSupreme de Justiţie să caseze acel agreement pe care-l semnasem pe 19 mai1992. Convingerea mea este că nici o televiziune particulară, fie ea şi pesatelit, nu poate să reprezinte o provocare pentru televiziunea publică, altadecât o reţea naţională privată - este ideală - dar poate aţi citit în ziare că ampropus reluarea privatizării canalului 3. Nereuşind cu canalul 2, am partici-pat alături de colegii mei, unii oameni eminenţi, nu uitaţi că am onoarea săfiu colegul Ecaterinei Oproiu, care este pe departe omul cel mai importantdin reflecţia şi din critica de cinematograf şi de televiziune din România,împreună cu ei, cu diverse echipe, am creat acest peisaj mediatic. Dar eu amfost şi rămân avocatul unei cauze care sper că nu va fi pierdută, cauzacanalului 3. Am încă speranţe, deşi la vremea cuvenită PDSR-ul îmitransmitea că nu e cazul, să mai aşteptăm; şi acum o parte a Convenţiei, înspecial ţărăniştii au transmis acelaşi lucru. Din fericire văd că sunt unii li-berali care au o gândire foarte largă şi care au pus această problemă, nu ştiudacă vor triumfa, a marii privatizări în media. Cum în radio nu se poate, dincauza legii, în televiziune lucrul este probabil, ceea ce s-a întâmplat şi înalte ţări, latine, ce s-a întâmplat în Franţa, cu TF1 şi France 2, dar la noilucrurile astea nu se prea ştiu.

R.H.: Domnule profesor, apropos de televiziune, există o dilemă, vechede când e televiziunea, dacă trebuie să oferi publicului ceea ce aşteaptă sausă oferi ceva de calitate şi să-ţi pierzi din el.

R.T.: Ceva de calitate şi să-ţi pierzi din el, dacă este televiziune publică.R.H.: Să ştiţi că şi televiziunile particulare se confruntă cu o asemenea

dilemă - să devină o televiziune comercială cu un nivel mediu sau să încercesă introducă în acest program şi emisiuni care să ridice un pic standardul.

R.T.: Dovadă a ceea ce fac nişte televiziuni particulare la noi suntultimele grile şi acest lucru vă dă dreptate. Publicul aşteaptă să fie dulceîncolţit, să fie dulce scuturat. Televiziunea publică, care se adresează pu-blicului fără discriminări, trebuie să se gândească foarte bine ce ţinteşte. Înceea ce priveşte publicul, chiar şi acolo unde publicul nu plăteşte sauplăteşte numai pentru cablu, el aşteaptă iniţiativa şi asta este funcţia rea-lizatorilor de televiziune şi a unui post particular de televiziune. Este o

Printre rânduriRa

du H

erje

u

316


erjeustrategie întreagă şi publicul românesc care este legat de imagine printradiţiile culturii noastre populare - televiziunea este cultura populară deastăzi - publicul nostru aşteaptă în acest câmp al imaginii foarte multelucruri noi. Un talk show inteligent poate să prindă foarte bine. Chiar curiscul de a pierde din public, pentru că câştigi alt public, oricum se com-pensează, trebuie să-i dai ce crezi tu, pentru că asta e meseria ta, tu eşti unfurnizor şi poţi să fii şi un mic dictator în această materie.

R.H.: Domnule profesor, o ultimă întrebare. Credeţi că acum, laaproape opt ani după revoluţie, este nevoie de mai multă cultură?

R.T.: Este cea mai grea întrebare pe care mi-aţi pus-o. Înainte culturaera un lux şi mergeai să-l cauţi, să te împodobeşti, să fii sărbătorit înmijlocul culturii. Acum cultura aparent curge... cultura de consum, culturaelitelor, poţi să citeşti foarte multe lucruri, însă, din păcate, faptul că nu maiexistă rigorile teribile care determină şi provocările, am impresia că peisajuls-a schimbat. Un mare istoric spunea: „Civilizaţia se naşte mai ales acolounde natura nu este roditoare; civilizaţia germană s-a născut din mlaştinilePrusiei şi civilizaţia greacă s-a născut din locurile sterpe ale munţilorGreciei şi oamenii au făcut ceva pentru că au răspuns unei provocări“. Noirăspundeam prin cultură provocării anticulturale, noi răspundeam prinEuropa provocării Asiei, în sensul metaforic al cuvântului. Astăzi când numai suntem ai nimănui, când noi vrem să fim în Europa şi alţii ne vor spreAsia, astăzi când identitatea noastră este profund atacată prin acţiuni uneoriaberante şi ruşinoase cum a fost faimoasa acţiune PRONATO, în acestemomente nu-ţi mai dai foarte bine seama dacă cultura te poate păstra.Teoretic, noi, nişte elite politice, intelectuale şi unii tineri vom continua săpăstrăm aceste rigori culturale. Mi-e teamă însă că marea masă româneascăîn momentele de faţă nu se interesează de cultură, n-are nevoie de cultură şiva avea deschiderea spre o cultură de consum onestă, de tipul celei din occi-dent. Dar şi asta, de-abia atunci când va ştii că nu va deveni şomer, când vaavea burta cât de cât plină şi când nu va mai avea nevoie să se uite pestegard dacă vecinul nu s-a îmbogăţit cumva peste noapte.

R.H.: Vă mulţumesc.R.T.: Şi pentru mine a fost o plăcere.


317

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

319

Mădălin VoicuDirijor

S-a născut la Bucureşti, în 1952.A absolvit Liceul de muzică George Enescu şi Conservatorul

din Bucureşti.De la 13 ani concertează la vioară alături de tatăl său, vio-

lonistul Ion Voicu. La 22 de ani debutează ca dirijor. În 1981 devine dirijorul Orchestrei simfonice din Craiova

iar din 1987 preia Filarmonica Paul Constantinescu dinPloieşti. În tot acest timp este şi dirijorul orchestrei Bucureşti,înfiinţată de tatăl său.

În 1994 devine preşedintele Partidului Libertăţii şi UnităţiiSociale. Între 1996 şi 2000 a fost deputat în ParlamentulRomâniei, din partea Partidei romilor. În toamna anului 2000este ales deputat pe listele PDSR.

Este căsătorit şi are trei copii.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Radu Herjeu: Domnule Mădălin Voicu, rromii au rege, au un împăratşi au şi-un deputat. Dumneavoastră cărui cap încoronat vă supuneţi?

Mădălin Voicu: În primul rând vă mulţumesc că aţi avut bunăvoinţa şiîncrederea într-un personaj ce vine din partea acestei etnii atât de contro-versate. În al doilea rând, vreau să vă rog să mă-nţelegeţi că trebuie să fiufoarte ferm şi deschis vizavi de tot ceea ce o să discutăm noi în seara astaiar în al treilea rând, ca să vă răspund la întrebare, consider că atât eu, cât şicei pe care îi reprezint, în speţă etnia rromilor, considerăm, şi asta de fapteste şi politica Partidei Rromilor, organizaţie care reprezintă de fapt miş-carea acestei minorităţi, în sensul bun al cuvântului, considerăm că nuexistă sau că nu se poate vorbi despre o monarhie la rromi. Şi motivele suntmai multe dar m-aş opri la două dintre ele, în primul rând pentru că nuexistă o tradiţie în sensul acesta, deci nu există o familie, mă gândesc la unarbore genealogic care să transmită din tată-n fiu acest rol, coroana şi scep-trul, iar în al doilea rând pentru că electoratul nostru nu cred că este contu-rat şi conştientizat pe ideea de monarhie, de coroană, de rege, de tron şi aşamai departe. Mulţi ţigani îşi imaginează că dacă sunt şefi pe-o stradă saupe-un cartier sunt şi jupâni şi regi şi-aşa mai departe. Dar, în principiu, noimergem pe o politică modernă şi cât se poate de deschisă legată de ceea ceînseamnă lideri. Ei bine, e pitoresc când spui rege, împărat, cneaz, prinţş.a.m.d. Dar, în principiu, sper să ne înscriem într-un mod civilizat de a facepolitică în România, fără coroane şi fără tronuri.

R.H.: Domnule Mădălin Voicu, să trecem la dumneavoastră şi laînceputurile apropierii dumneavoastră de vioară. Aş vrea să vă întreb dacăv-a plăcut sau era o tradiţie şi trebuia să urmaţi calea tatălui dumnea-voastră, celebrul violonist Ion Voicu?

M.V.: Cred că mă puteţi crede pe cuvânt că nici un copil nu este dispusla vârsta de 5-6 ani să fie foarte ascultător sau să respecte un program destudiu. Sigur că tatăl meu, în momentul când a considerat că a venit vârstala care eu pot să fac dovada unui talent sau a unei aptitudini legate de instru-mentul pe care mi l-a pus în mână. Îmi imaginez că, dacă n-aş fi avut niştedate şi n-aş fi avut nişte calităţi, ar fi renunţat imediat pentru că asta ar fiînsemnat să îi ştirbesc lui în primul rând din renume şi din personalitate şim-aş fi chinuit şi eu să fac ceva cu forţa, fără să am datele necesare. Însăpot să vă spun că am fost destul de zburdalnic când am fost mic şi nu-miprea ardea mie de vioară şi de studiu până la o anumită vârstă. De altfel, şitata a avut săracul antecedente de genul ăsta. Ţin minte că povestea cămama lui, deci bunica mea, îl lega de pom să cânte, când avea 6-7 ani, sănu fugă cu băieţii la gârlă sau, ştiu eu, în alte locuri.


erjeu

321

R.H.: Ce-a însemnat pentru dumneavoastră să fiţi copilul uneicelebrităţi într-un domeniu artistic?

M.V.: Nu ştiu, e foarte greu, nu pot să vă spun aşa în două cuvinte ce-aînsemnat sau ce mai înseamnă încă, şi cred că nu numai pentru mine. Darpentru mine poate în mod special. Tatăl meu este pentru mine sau pentrunoi, pentru familia noastră, un fel de steag sau un exemplu, o stea extraor-dinară care ne călăuzeşte cum ne-a călăuzit şi până să dispară din rândulnostru şi cred că, în afara faptului că a fost un mare artist, un mare violonist,a fost un om de o rară calitate, şi de un bun-simţ, şi de o puritate, aş spune,neîntâlnită. Cred că asta l-a şi propulsat în lumea oamenilor ce fac muzicăşi cultură care l-au acceptat, l-au adoptat ca pe un fiu al celor aleşi. Prieteniisăi, Yehudi Menuhin, David Oistrah, care, de altfel, i-a fost şi profesor,începând chiar cu maestrul Enescu şi colegii săi Zagstern, Henry Scherring,dirijori - Celibidache, Zubin Mehta, Carlo Zecchi, Svarovski şi alţii… nu,n-are rost acuma să vi-i enumăr pe toţi cei care erau prietenii săi apropiaţi,au recunoscut cu mândrie, ceea ce fac şi eu acum, că Ion Voicu a existat şiva supravieţui, cum să spun eu, în timp, chiar dacă el a dispărut fizic dinrândul nostru, prin acea curăţenie, şi puritate, şi deschidere a unui om cunişte calităţi deosebite ca artist şi practic inegalabile, nu vreau săsupralicitez, ca om.

R.H.: Bănuiesc că v-aţi dorit, copil fiind, s-ajungeţi ca tatăl dumnea-voastră

M.V.: Sigur, dar să ştiţi că este şi o mare povară. Adică una e să vrei săfaci ceva şi alta e să şi poţi. Eu am făcut dovada unei educaţii şi unei creş-teri, aş spune eu coerente, într-o familie de muzicieni, că şi mama a fost, laun moment dat, pianistă până în anul III când tata a scos-o de la conserva-tor ca să se însoare cu ea. Am abandonat vioara la vârsta de 22 de ani şi m-am apucat de dirijat. Eu cred că am făcut totuşi faţă, fără să am pretenţii demare solist dar am preferat să devin dirijor pentru că m-am sinţit mai înlargul meu şi am considerat că am mai multe motive să sper într-o carierăde dirijor decât într-una de violonist, ceea ce este firesc, spun eu, pentru căun instrumentist, nu numai violonist, un pianist e sclavul instrumentului:dacă-l laşi, te lasă. Dar eu vorbesc de o chestie foarte exactă şi indispen-sabilă la solişti, la instrumentişti, pentru că studiul de zi cu zi te menţine laun nivel la care tinzi, spre care tinzi şi la care te afli.

R.H.: Domnule Voicu, de ce aţi făcut Şcoala Germană? M.V.: E, vreau să vă spun că atunci când m-am născut aveam deja o

bonă, o tetă, cum se spune, care era deja în casă când eu am venit de la spi-tal, care m-a pregătit şi m-a format într-un stil spartan, aş spune ,cu educaţie

Printre rânduriRa

du H

erje

u

322

şi cu toate cele, iar până la vârsta de 5-6 ani vorbeam mai bine germanădecât româneşte. După aceea, intrând la grădiniţă, am făcut kindergarten-ul,deci tot în limba germană, primele şapte clase la şcoala Germană. În casă sevorbeau limbi străine şi în special germană, pentru că bunica mea,Dumnezeu s-o ierte, avea o educaţie la fel de verticală ca şi cea pe care amprimit-o noi, eu şi sora mea şi germana este o limbă îngrozitor de dificilă,de grea. Şi cred că este foarte bine că am învăţat-o de mic şi-mi foloseştefoarte mult şi mi-a folosit după aceea să învăţ engleză şi aşa mai departe,chestie pe care o recomand tuturor.

R.H.: Domnule Mădălin Voicu, invitat acum câtva timp în emisiunea„Printre rânduri“, pianistul Dan Grigore n-a vrut să ne dezvăluie la ce segândeşte în timp ce cântă la pian. dumneavoastră ne puteţi spune la ce văgândiţi când dirijaţi?

M.V.: Da, depinde şi ce dirijez. Dar vreau să vă spun că, dacă am învăţatceva de la tatăl meu, este că atunci când cânţi ceva, când interpretezi, cânddirijezi, trebuie să-ţi faci un film sau să-ţi construieşti o imagine, deci sădirijezi în paralel muzica respectivă cu imaginea creată de tine care poate săaibă ploaie, vânt, soare, valuri, pomi, flori ş.a.m.d. Dar e bine, cel puţin pen-tru mine, să ai un mod de a corela imaginea cu sunetul, ceea ce dealtfel faceşi televiziunea sau filmul, în aşa fel încât îţi ajută şi memoria şi îţi şi creeazăfluidul pe care tu trebuie să-l transmiţi şi orchestrei şi, implicit, publicului.Asta nu înseamnă că e o regulă.

R.H.: Am înţeles! Vi se întâmplă ca aceste imagini să se schimbe înfuncţie de orchestra sau de interpretarea orchestrei a unei anumite piesesimfonice? Sau fiecare piesă are imaginea ei indiferent de orchestră?

M.V.: Nu, fiecare piesă, fiecare compozitor, fiecare perioadă a vremiicând compozitorul a scris, are o imagine. Deci n-aş putea spune că-miimaginez un bal la curtea Angliei când dirijez Enescu, eventual când, ştiueu, am o simfonie de Beethoven pot să-mi imaginez o furtună, sau potsă-mi imaginez un câmp plin de armată, sau pot să-mi imaginez unNapoleon mândru pe un cal, sau ceva de genul ăsta. Dar să ştiţi că vizitiul,deci dirijorul, este cel care obligă orchestra sau face în aşa fel încât muzicace iese din mâinile şi din instrumentele orchestranţilor să rafistoleze ima-ginea pe care tu ţi-ai format-o de-acasă şi pe care o ai atunci când inter-pretezi şi când eşti pe scenă.

R.H.: Mulţi se întreabă ce înseamnă un dirijor bun. Deci doar special-iştii pot spune despre un anumit dirijor că este bun. Profanii nu prea îşi dauseama de acest lucru.

M.V.: Mulţi se întreabă, dom’le dacă ai note în faţă ce-ţi mai trebuie


erjeu

323

dirijor? Dar ştiţi cum e, unul are pulsul 9 cu 4, altul are 13 cu 6, deci diri-jorul este obligat şi, de fapt asta este una din sarcinile lui, să egalizeze, săaducă la un numitor comun nu numai temperamentul fiecărui instrumentist,ci şi modul în care el a înţeles să le transmită mesajul său, ca muzician, întimpul repetiţiilor. Bineînţeles că în timpul concertului mai intervine şiemoţia, mai intervin şi gradul acela în plus de concentrare şi sala. Sigur căeste una când dirijezi în faţa a 20 de oameni şi alta când dirijezi în faţa a2000 de oameni. Deci toate lucrurile astea formează un tot, nu? Care îţi dădatele necesare atunci când eşti pe scenă cu completarea acelor ore derepetiţie pe care le-ai avut anterior şi creează acea imagine a unui dirijorcare impresionează nu numai prin gestică, ci şi prin efectul actului său. Şi,cred eu, cel mai important este să ai personalitate, nu neapărat ca spadasin,cum sunt mulţi dirijori care încearcă prin gest să impresioneze, ci şiprintr-o reacţie firească a orchestrei care, împreună, dau senzaţia de bine şide confort celor care ascultă piesa în sală.

R.H.: Vi s-a întâmplat s-aveţi probleme cu un solist mai ales, că aici e oproblemă foarte mare, de multe ori şi solistul are o personalitate puternică.

M.V.: A, când e vorba de solist, trebuie să-l acompaniezi, el estejupânul.

R.H.: Deci, atunci mai lasă dirijorul...M.V.: Sigur că da! Dirijorul cu orchestra trebuie, sunt obligaţi să cânte

aşa cum doreşte solistul. Bine, să nu ieşim din nişte limite pe care le impuneşi compozitorul, şi piesa respectivă, dar în general un solist are drept deveto. Şi noi suntem obligaţi să-l acompaniem în aşa fel încât să creăm acelfluid de care vorbeam.

R.H.: Cu ce solist v-a plăcut cel mai mult să lucraţi?M.V.: Să ştiţi că am dirijat şi mulţi violonişti, pianişti, solişti care cân-

tau la instrumente de suflat... Cred că pianul mă impresionează cel maimult, e mai pe calapodul meu aş spune. Cred că pianul mă satisface foartemult atunci când dirijez un Ceaikovski sau un Beethoven sau un Brahms,simt că intru în pian şi el în mine şi atunci cred că rezultatele sunt cele maibune. Am cântat şi cu tata foarte mult, am cântat şi cu Jeremy Menuhin, amcântat şi Yehudi Menuhin, am avut concerte cu tot felul de solişti dar credeu că pianul este intrumentul care în concert impresionează, chiar dacăvioara se spune că este regina instrumentelor. Dar eu poate sunt şi subiectivaici. De multe ori am cântat cu tata şi aveam emoţii mai mari decât dacăaveam de dirijat cinci simfonii singur. Asta este!

R.H.: Aţi încercat să şi compuneţi?M.V.: Nu, încă n-am compus. N-am avut timp. Eu am încercat, am

Printre rânduriRa

du H

erje

u

324

schiţat câteva idei muzicale, am de gând să fac o minisimfonie pentru unuldintre marii mei mentori, maestrul Sergiu Celibidache. Cred că m-a influ-enţat enorm şi în continuare am senzaţia că pot să spun foarte multe lucrurişi-n muzică, şi-n scris şi oral despre relaţia mea cu acest demiurg al muzicii.Pentru mine, Sergiu Celibidache a însemnat o piatră de hotar şi cred că şipentru domnia sa am fost, poate, unul dintre cei mai iubiţi elevi ai săi. Dinpăcate, temperamentul nostru, la un moment dat, ne-a despărţit din motivetehnice dar, sunt convins că s-a gândit de multe ori la mine şi eu, cu atât maimult, nu pot uita relaţia între familia Voicu şi Sergiu Celibidache. După oscrisoare de opt pagini pe care maestrul Celibidache a crezut că e bine săi-o scrie tatălui meu despre ceea ce a considerat domnia sa că înseamnă ele-vul Mădălin Voicu. Cu altă ocazie am să vă dau şi mai multe date.

R.H.: V-aţi dori sau credeţi că veţi ajunge la celebritatea domnuluiCelibidache?

M.V.: Nu! În primul rând că Celibidache este, aş spune eu, un supraom.Nu cred că cineva va putea ajunge la Celibidache, cum nu cred că va puteaajunge nimeni la Toscanini sau la Furtwangler. Fiecare are locul lui. Mulţielevi de-ai mei au încercat să-l copieze şi a fost totul sintetic. DarCelibidache este Celibidache, ce să mai vorbim. Cum Ion Voicu este IonVoicu şi cum David Oistrach este David Oistrach, cum Rubinstein esteRubinstein, nu cred că se poate discuta. Sigur, ca model poţi să-l ai, capătulde drum să însemne Celibidache. Dar mulţi n-ajung până la acest capăt.

R.H.: Domnule Mădălin Voicu aţi început cariera muzicală şi sub influ-enţa tatălui dumneavoastră La un moment dat deci, când aţi ajuns la ado-lescenţă, puteaţi renunţa bănuiesc, adică puteaţi să puneţi problema„Domnule, eu vreau să fac medicina, sau dreptul, sau...“. V-a trecut prin capaşa ceva?

M.V.: Nu, nu, trebuie să vă spun cinistit. Niciodată nu mi-a trecut princap că pot să fac altceva decât muzică. Am avut tentaţia, ca orice tânăr, nu?La o vârstă fragedă să încerc să fiu, ştiu eu, mai sportiv în activităţile mele.Am făcut polo, am făcut atletism, am făcut fotbal, dar nu m-am gânditniciodată că pot abandona o carieră de muzician sau să o schimb pe o altămeserie.

R.H.: Credeţi că aţi fi avut aceeaşi carieră dacă n-aţi fi fost fiul mareluiIon Voicu?

M.V.: Multă lume mă întreabă „dacă n-ar fi fost taică-tu, ce s-ar fiîntâmplat?“ Vreau să vă spun că, probabil, dacă aş fi avut aceleaşi calităţinative, date necesare pentru a deveni un artist, poate aş fi muncit mai mult.Eu vreau să vă spun că am fost cam leneş şi îmi reproşez chestia asta şi


erjeu

325

mi-o reproşează şi profesorii mei şi cei care mă cunosc şi ca violonist, şi cadirijor. Poate, în situaţia aceea, trebuia să fiu mult mai tenace, mai studiosşi poate aş fi ajuns mai departe. Sigur că fiind fiul lui Ion Voicu am avutunele priorităţi dar care nu au încălcat o chestie etică sau morală. Pentru cătatăl meu a fost, repet, un om foarte modest şi corect. Tata i-a ajutat pe toţicei pe care a considerat că merită sprijinul său şi pe mulţi care nu meritau -asta a fost o slăbiciune de-a lui - dar eu cred că, dacă aş fi fost un Ionescu,un Popescu, un Dumitrescu sau eu ştiu ce altceva, ar fi fost nevoie de multmai multă muncă şi de o ambiţie mai mare. Văzând că-mi ies lucrurilefoarte repede am fost mai..., ştiu eu, mai încet în a purcede la muncă.

R.H.: Şi nu v-a criticat tatăl dumneavoastră pentru asta?M.V.: Ba da, ba da! „Uite mă, ai văzut ce mână ai, ai văzut mă ce bine

a ieşit? De ce nu studiezi?“, „Lasă dom’le că studiez, lasă, n-ai nici o grijă!Facem, dregem, nu ştiu ce!“. Ei, acuma sigur, la vârsta pe care o am, vreausă vă spun că lipsa de studiu din tinereţe nu-şi spune cuvântul dar mi-e une-ori greu, când, de exemplu, trebuie să învăţ o simfonie în trei săptămâni. Măcăznesc s-o învăţ. Mai ales o simfonie nouă. Repertoriul meu este destul demare şi consider că pot învăţa repede şi pe dinafară şi pe dinăuntru darnepracticând şi nereuşind să pot să mă-ntorc la dorul meu care este dirija-tul şi pe care, din păcate, trebuie să-l neglijez din motive tot tehnice, simt călucrurile se cam încurcă. Dar sper să pot reveni în final, să pot dispune detimpul necesar pentru a mă reîntoarce la muzică.

R.H.: De ce aţi dat, aţi trimis un pic în umbră, dirijatul pentru politică?M.V.: Nu ştiu cum să vă spun, ultimul meu serviciu în ale muzicii a fost

un post de dirijor şi profesor la conservatorul din Izmir care mi-a dat încă odată puterea sau mi-a demonstrat că pot face foarte bine această meseriegrea dar, întorcându-mă acasă, a trebuit să mă implic şi în politică. Şi nu aşspune neapărat în politică la modul brut al lucrurilor, ci într-un fel de luptăsocială în vederea pentru rezolvarea unor probleme sociale ale rromilor pecare încerc să-i reprezint cu cinste.

R.H.: Şi totuşi primul dumneavoastră partid, Partidul Libertăţii şiUnităţii Sociale, nu era un partid al rromilor.

M.V.: Nu, era un partid politic deschis care avea însă un departamentcare se ocupa de problemele rromilor şi, în general, de minorităţi, pentru căaveam şi turci, aveam şi tătari, aveam şi machedoni. Dar eu, proveninddintr-o familie mixtă, am considerat că este foarte important să găsesc sausă găsim împreună cu cei care au stat alături de mine, cu care am pornitîmpreună la acest drum, să găsim o cale spre rezolvarea în primul rând aproblemelor sociale ale rromilor şi pentru o schimbare a imaginii a ceea ce

Printre rânduriRa

du H

erje

u

326

înseamnă ţigan în România şi cred eu că nu are de ce să-mi fie ruşine.Pentru moment recunosc lupta este foarte grea dar cred că până la urmă săpot duce, aşa cum mi-am propus, munca până la capăt.

R.H.: S-a spus la un moment dat că aţi devenit reprezentantul rromilorsau, mă rog, în Partida Rromilor, tocmai pentru că P.L.U.S.-ul n-a avut suc-cesul scontat.

M.V.: Să ştiţi că Partidul Libertăţii şi Unităţii Sociale, fiind partidpolitic, avea statut de partid, trebuia să îndeplinească nişte condiţii. Eun-am reuşit să lupt singur pentru susţinerea acestui partid care avea unrenume. Ca să pot să mă concentrez mai bine asupra unor probleme şiproiecte legate de rromi a trebuit să cedez funcţia de preşedinte P.L.U.S. şisă trec la Partida Rromilor, la solicitarea bunului meu prieten şi de faptpreşedintele Partidei Rromilor, domnul Nicolae Păun cu care, după o dis-cuţie serioasă, am considerat că putem schimba împreună imaginea şi stilulde muncă şi de lucru al elitei pe care noi încercăm să o formăm în aceastăetnie.

R.H.: Ce aveţi dumneavoastră în comun cu această etnie în afară de, mărog, strămoşi. Vorbesc de cultura lor...

M.V.: Domnule Herjeu, există... Din păcate munca e îngreunată pentrunoi din mai multe motive şi nu le-aş aborda pe toate acum, v-aş spune 2-3din ele. Mă leagă foarte mult aş spune, partea sufletească şi partea sensibilăa lucrurilor. N-am să reuşesc niciodată să dezvăţ oamenii care nu sunt dis-puşi să înţeleagă ce înseamnă lege în ţară, sau dreptate, sau responsabilitatecivică. Sunt convins că îmi va fi foarte greu. Dar, la fel de convins sunt căacei oameni cu care eu lucrez acum şi repet, unul dintre ei este NicolaePăun, mai este un domn Vasile Ionescu, mai este domul Nicolae Gheorghede la „Romani Criss“ şi alţi colegi cu care cred eu că putem avea acelaşilimbaj pentru a despărţi grâul de neghină. Toată lumea încearcă sădeformeze sau să nu înţeleagă că de fapt imaginea a ceea ce înseamnă rromeste una şi alta ceea ce apare în ziare sau în mass-media Nu toţi rromii suntsunt certaţi cu ordinea şi disciplina. Deci măcar atâta să reuşim, să arătămcă ţiganii au responsabilităţi, reuşesc să-şi spună opinia deschis şi ştiu să fiecetăţeni buni ai acestei ţări. Sunt minorităţi şi pe care dacă doriţi le şinumesc, dar ca să fim diplomaţi aş trece peste amănunte, care au pretenţiiexagerate, ca să nu spun altfel, şi care revendică teritorii, autonomie, poziţiipolitice şi aşa mai departe. La noi problema este clară: noi suntem întâiromâni şi după aceea ţigani. Iar dacă noi servim şi credem în această ţară,trebuie să acceptăm că ea are legi pe care trebuie să le respecte toată lumea.Abuzurile care se fac de unii ţigani şi aş zice şi de mulţi dintre majoritari


erjeu

327

sunt încă numeroase. Există discordii în relaţia aceasta interetnică. Dar credeu că, în curând, cu bunăvoinţa şi cu clemenţa ambelor părţi, vom ajunge laun rezultat benefic pentru că altfel cădem în păcat.

R.H.: Bun, şi totuşi dumneavoastră veniţi dintr-un alt mediu, o altă edu-caţie, alte relaţii, alte cunoştinţe, alt anturaj. Ori, acum, dumneavoastră tre-buie să faceţi legătura între o comunitate care nu ar avea multe în comun culocul de unde veneaţi dumneavoastră sau de unde veniţi dumneavoastră

M.V.: Într-un fel aveţi dreptate dar trebuie să vă şi contrazic. Nu să văcontrazic, să completez eventual ce-aţi spus. Deci să nu vă gândiţi că unţigan este neapărat dezbrăcat, murdar, ştiu eu, nebărbierit sau trăieşte într-ozonă a promiscuităţii sociale. Ele este un om cu nişte tradiţii sau cu niştemotivaţii serioase care vin din istorie, unde tot timpul el a fost pângărit.Deci ţiganul, nu spun că are calităţi sau defecte, este dator să trăiască, aşaeste normal. Se naşte, trăieşte şi moare, cum fac toţi pe acest pământ. Eu,dacă am o educaţie şi dacă pretind să fiu respectat, ştiu eu, datorită studiilormele, sau a comportamentului meu, sau a atitudinii mele politice, sociale şiculturale ş.a.m.d., asta înseamnă că pretenţiile mele în momentul când mărefer la cei subordonaţi mie, să crească şi să-i aduc şi pe ei la nivelul meusau al preşedintelui Păun sau al celor care conducem mişcarea. Ceea ce nuse întâmplă în politica României de astăzi. Deci văd oameni care spun „dece să mergem noi în Mercedes-uri, când poporul moare de foame“. Păi, casă fii corect şi democratic şi coerent, adu poporul la nivelul să poată sămeargă şi el în Mercedes, nu te cobori tu să mergi în Dacie sau pe jos saucu autobuzul. Deci aici este, a rămas încă deficienţa asta mentală a românu-lui care spune „de ce să mă lăfăi eu în blănuri, în aur, în bani ş.a.m.d. cândpoporul moare de foame“, exact ca Maria Antoaneta, „dacă nu aveţi pâinemâncaţi cozonac“. Păi nu se poate, trebuie să aducem în faţă responsabi-lităţile noastre şi, referitor la ce m-aţi întrebat, facem ţiganii să înţeleagă că,pentru a supravieţui şi pentru a fi percepuţi ca o etnie coerentă şi integrată,trebuie să-şi ridice nivelul: responsabilităţi şi îndatoriri. Drepturile vin de lasine.

R.H.: Când aţi realizat că sunteţi membru al acestei comunităţi? M.V.: De mic.R.H.: Cum?M.V.: Nu ştiu, mi-a plăcut foarte mult... Bine, eu provin din partea

tatălui dintr-o familie de lăutari. Lăutarii sunt ţigani de vatră, sau de mătase,sau, mă rog, cum vreţi să le spunem, care sunt percepuţi ca ţigani integraţisau românizaţi. Mergând la nunţi, la botezuri, la petreceri am avut tot tim-pul senzaţia că acolo se simte lumea bine şi că e o atmosferă deosebită. Sunt

Printre rânduriRa

du H

erje

u

328

români care, săracii, din motive pecuniare, fac nunţi şi botezuri cu caseto-fonul sau cu radio-ul. La noi, cât de sărac ar fi omul, tot găsea bani să aducădoi lăutari să-i cânte măcar la rachiu. Deci chestia asta m-a trimis pe mineundeva tot afectiv, şi din suflet o spun, către ceea ce m-a încântat mai mult.Sigur că erau şi situaţii mai dificile. Eu acasă mâncam cu furculiţă şi cu cuţitde argint şi acolo trebuia să beau din pumn sau, ştiu eu, dintr-un pahar dehârtie, dar asta nu m-a deranjat. Deci nu cer neapărat un anumit lux pentrua mă simţi bine, importantă e atmosfera. Deci aici cred eu că am fost atras...Dacă făceam parte dintr-o familie de ursari sau de rudari sau de cocalari,poate că nu m-ar fi atras mare lucru pentru că tradiţiile s-au pierdut. Ursariinu mai sunt ca pe vremuri,se ocupă de alte nenorociri, rudarii maisupravieţuiesc, dar la lăutari nu se va termina niciodată meseria asta pentrucă şi românul, şi francezul, şi americanul, şi japonezul vrea muzică şi atuncimuzica suntem noi.

R.H.: Sigur, dar, chiar dacă dumneavoastră vreţi să fiţi neapărat din ca-tegoria aceasta a lăutarilor, totuşi sunteţi în marea comunitate a rromilor,deci vă înrudiţi şi cu ursarii, şi cu rudarii. Aţi avut contacte în copilărie sauîn adolescenţă şi cu astfel de oameni?

M.V.: Da. În familia noastră mai erau şi căsătorii între diferite meserii.Deci tatăl fierar şi mama boldeancă sau... Dar să ştiţi că, în general, ceea cepot eu să vă spun şi ceea ce cred că este şi politica Partidei Rromilor, estecă noi suntem obligaţi să reprezentăm toţi rromii din ţară. Şi obligaţia astaşi responsabilităţile pe care le avem sunt, aş spune eu, de mare importanţăşi nu le putem neglija. Deci nu putem fi tendenţioşi să spunem că-i ajutămnumai pe ăia şi pe ăilalţi, nu. Însă ceea ce dorim noi este să fim percepuţica sprijinitori ai unei mişcări civilizate, nu apărători ai unor infractori şi aiunor oameni care nu înţeleg să aibă responsabilităţi civice.

R.H.: La câţi rromi sunt în România ar trebui să aveţi totuşi oreprezentare mult mai numeroasă în parlament.

M.V.: Da. Aici intrăm într-un subiect mai delicat. Se întâmplă şi acumdar se întâmplă de foarte mult timp şi în ultimul deceniu aş zice că s-a acu-tizat acest mod de a aborda problema rromilor. De ce? Pe fondul unei nepri-ceperi, sau a unei inculturi, sau a unei precare pregătiri la ţigani, majoritariiau încercat tot timpul să dezbine liderii rromilor. M-aţi întrebat la începutce-i cu regele şi ce-i cu împăratul. Vreau să vă spun că aceşti doi domni...Eu pe bătrânul Cioabă, Dumnezeu să-l ierte, l-am înţeles şi am înţeles de cedomnia sa dorea să îi revină o responsabilitate regală: pentru că aşa a cres-cut şi aşa a vrut şi, mă rog, l-am respectat. Florin Cioabă însă, care este untip învăţat, cu pregătire, un tip coerent, văd că persistă şi insistă asupra unei


erjeu

329

chestii care este deja perimată. Iulian este la fel de nevinovat în ale cărţii şieducaţiei. Aici este problema. Că oameni ca ei pot fi foarte uşor influenţaţi.Se duce unul şi spune: „Băi Iuliane, cum îi permiţi tu lu' Cioabă să zică detine cutare şi cutare?“ Acelaşi sau altul se duce la Cioabă: „Păi cum mă,accepţi tu să fii denigrat şi aşa mai departe?“

R.H.: Şi altul vine la dumneavoastrăM.V.: La mine nu prea are loc, că eu deja percep altfel lucrurile. Dar

dezbinarea asta şi lupta asta, mocneala asta între lideri este artificialîntreţinută din afară. Pentru că dacă ţiganii ar înţelege că numai împreună şiuniţi pot deveni o forţă benefică, repet, deci nu un pericol - un pericol potdeveni dacă ei nu se unesc - dar unindu-se şi având aceeaşi idee de bine şide prosperitate, şi de educaţie, şi de creştere, lucrurile ar sta altfel şi în felulacesta şi România ar arăta altfel şi ar fi altfel percepută, pentru că ne lovimîn permanenţă de acest mod de a fi judecaţi din afară, ceea ce nu tot timpuleste corect, de tot felul de organizaţii, uniuni, parlamente care spun„dom’le, dar de ce nu rezolvaţi problema cu ţiganii?“. Problema cu ţiganiieste foarte uşor de rezolvat şi nu ţiganii sunt pericolul pentru integritatea şiunitatea României. Exclus! Ei sunt patrioţi şi buni români. Sigur că suntprost educaţi, mulţi dintre ei nu înţeleg ce înseamnă să ai o ţinută şi o mora-litate şi un mod civilizat de a trăi...

R.H.: De ce nu înţeleg?M.V.: Pentru că au fost marginalizaţi. Şi aici nu poate să mă contrazică

nimeni.R.H.: Bine, dar tatăl dumneavoastră totuşi a ajuns un mare violonist

chiar dacă... M.V.: Nu, nu putem să-l luăm etalon pe tata sau pe mine...R.H.: Dar mai sunt!M.V.: ...sau pe Nicolae Păun, sau pe Mircea Dinescu, sau pe, cine să vă

spun, Johnny Răducanu…R.H.: Bun, dar totuşi sunt câţiva membri ai acestei elite de care aţi

pomenit dumneavoastră care au reuşit să ajungă undeva. Deci prin educaţie,prin...

M.V.: Ştiţi că acei oameni, care reprezintă mândria ţării să spunem aşa,de multe ori nu recunosc că sunt ţigani? Şi ştiţi de ce? Pentru că în Româniatot ce este legat de cuvântul ţigan este peiorativ. Şi atunci mulţi dintre ei,care au ajuns la un nivel de educaţie, de percepţie, nu mai vor să facă partedin găleata aia în care noi suntem băgaţi tot timpul cu toţii.

R.H.: Şi credeţi că de aceea mulţi ţigani nu reuşesc să ajungă undevapentru că nu vor să renunţe la apartenenţa la această etnie?

Printre rânduriRa

du H

erje

u

330

M.V.: Nu. Vă spun... Că mi-aţi dat exemplul cu tatăl meu. Tatăl meuniciodată nu a făcut caz că este ţigan. Bine, niciodată n-a negat. Dar asta afost un alt capitol. În situaţia în care ne aflăm acuma, trebuie să se rezolvecele 3 puncte importante pe care ţiganii le revendică şi eu le susţin. Primul:ajutorul social. Sunt zone în care ţiganii n-au primit banii de 8 luni. Şi-aşa,ăia amărâţi, banii ăia care erau puţini, nu i-au primit. Şi-atunci ne întrebămde ce mai fură piersici sau de ce fură o găină sau de ce fură, ştiu eu, obutelie? Bineînţeles că trebuie pedepsiţi pentru chestia asta dar ăsta estemotivul în marea majoritate a cazurilor. A doua problemă: Învăţământul. E,cum să pretind eu de la un copil căruia, de când se naşte până la 18 ani,nu-i dau nici o educaţie, să fie integrat în societate?

R.H.: Domnule Mădălin Voicu, totuşi până în '89 învăţământul de 10clase era obligatoriu şi gratuit.

M.V.: Să ştiţi că ţiganilor le e dor de Ceauşescu. Vă spun foarte deschis.R.H.: De ce? Mergeau mai mult la şcoală?M.V.: Erau obligaţi să meargă la şcoală, erau obligaţi să aibă servici,

erau obligaţi să aibe o ţinută cât de cât morală...R.H.: Să înţeleg că ţiganii sau rromii nu ascultă decât de autoritate?M.V.: La români, dacă nu e biciul ăla în cui... Nu trebuie să dai cu el dar

el trebuie să fie acolo. Dacă nu pui biciul acolo, să ştie că dacă nu-i cuminteprimeşte na-na, nu se întâmplă nimica. Mare diferenţă între ţigani şi românisă ştiţi că nu e.

R.H.: Bun, şi totuşi cum vă explicaţi că nici înainte de '89 nu existaumulte vârfuri ale etniei rromilor?

M.V.: Existau!R.H.: Nu foarte multe! M.V.: Nici acuma nu există foarte multe. R.H.: Acum am înţeles! După '89 e o situaţie. Dacă nu mai e biciul în

cui nici atâta. M.V.: Păcat!R.H.: Dar până în '89 era biciul în cui şi exista şi posibilitatea.M.V.: Dar era biciul pentru toţi, nu numai pentru ţigani. R.H.: Bun, dar exista posibilitatea să mergi la şcoală, să urmezi un

liceu, să faci facultate. Nu te oprea nimeni că erai ţigan. M.V.: Nu, erai chiar obligat să mergi.R.H.: Şi-atunci cum vă explicaţi, totuşi...?M.V.: Acum guvernul este obligat - cel dinainte, ăsta, ăla care va urma,

oricare guvern - este obligat. Şi nu obligat de Comunitatea Europeană carea demonitorizat România un an de zile şi a precizat la punctul 5 în protocol


erjeu

331

că trebuie rezolvată problema integrării rromilor în societate. Nu din cauzaasta. Este o responsabilitate a noastră. Ţiganul este un copil al nostru. Noinu putem creşte trei copii bine şi pe-al patrulea să-l lăsăm să moară.

R.H.: Deci credeţi că indiferenţa statului faţă de rromi este motivul pen-tru care aceştia n-au dorit să-şi depăşească condiţia.

M.V.: Să ştiţi că-i mai uşor să dai maghiarului tot ce cere decât să teimplici în a munci alături de rromi sa-i aduci undeva la un nivel la care sănu-ţi fie ruşine de munca pe care ai făcut-o.

R.H.: Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Revin totuşi la aceastăproblemă care ţine de rromi. Deci ţine de acel copil rrom care avea posibi-litatea să meargă la şcoală, nu-i cerea nimeni bani pentru asta, nu trebuiadecât să înveţe.

M.V.: Da.R.H.: Dacă învăţa, intra la liceu, dacă învăţa bine, termina liceul,

mergea la facultate.M.V.: Şi aşa face şi acum.R.H.: Da, dar în număr foarte mic. Deci eu aici insist .M.V.: Atunci.R.H.: Atunci. Deci eu vorbesc până în '89.M.V.: În număr foarte mare. Vă contrazic... R.H.: Atunci înseamnă că sunt foarte mulţi care nu recunosc că sunt

ţigani şi care, în loc să preia munca de a îi convinge pe ceilalţi să evolueze,se mulţumesc cu ceea ce au devenit ei…

M.V.: D-le Herjeu, eu înţeleg ce spuneţi dumneavoastră Vreţi să-miîntindeţi o cursă. Nu este loc şi nici cazul, pentru că vă spun ce s-a întâm-plat. În timpul lui Ceauşescu, şi în timpul lui Dej, şi în timpul lui Groza, şiîn timpul regelui Mihai şi în timpul tuturor. Ţiganii erau obligaţi sămuncească, să meargă la şcoală, să aibă asistenţă medicală, să primeascăpământ şi să fie trataţi ca nişte oameni... Cine vrea, bine, cine nu, lapuşcărie. În situaţia în care ne confruntăm cu o democraţie care frizeazăhaosul, ţiganul s-a găsit la un moment dat, zice „dom’le, am voie să facorice“. Dar nu i s-a mai spus „trebuie să continui să mergi la şcoală, trebuiesă continui să munceşti“, înţelegeţi ce vă spun? şi atunci eu văd anunţul înziar: „angajez portar, exclus rromi“ sau „vând apartament în DrumulTaberei cu puţini ţigani pe scară“. Păi atunci, staţi puţin, că omul ăla se şiapără: „Stai dom’le, că poate eu sunt om cinstit, eu poate sunt om corect,poate vreau să-mi trimit copilul la şcoală. Ce-i dau? Nici de îmbrăcat n-amcu ce să-l îmbrac“. Deci trebuie să-i dau un creion, un caiet, să-l îmbrac fru-mos, să arate cât de cât.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

332

R.H.: Şi atunci cum vă explicaţi apariţia acestui mit că ţiganii suntfoarte bogaţi?

M.V.: Asta este o prostie, dom’le! E o discrepanţă foarte mare întreţiganii bogaţi şi ţiganii săraci. Ca şi la români. Există români extraordinarde bogaţi, magnaţi şi există români amărâţi, care trăiesc la fel de prost ca şiţiganii. Această despărţire între ţigani şi români este artificială, este sinte-tică şi este păcat că se întâmplă, pentru că ţiganii fac parte din acest popor.Au aceleaşi acte, aceleaşi documente, aceleaşi obligaţii şi aceleaşi drepturi.Când nu sunt cuminţi trebuie să primească la poponeaţă na-na. Când suntcuminţi trebuie respectaţi la fel ca şi românii. Dar disperarea, foametea şidezastrul în care trăim înrăieşte sufletele. Şi asta este valabil şi pentru uniişi pentru alţii.

R.H.: Bine. Şi, de exemplu, rromii care şi-au construit castele, mă rog,casele acelea crenelate în jurul Bucureştiului şi care totuşi terorizează ocomună întreagă. Nu sunt săraci, n-o fac de foame, n-o fac că n-au după cebea apă şi totuşi oamenii se plâng...

M.V.: Aveţi dreptate!R.H.: Noi primim, - totuşi suntem o televiziune (întâmplător lucrez şi la

ştiri) - noi primim astfel de semnale care nu vin numai de la copilul acelade ţigan care moare de foame, fură un măr de pe tarabă. Deci nu vorbim deastfel de acţiuni.

M.V.: Da, da, da. Corect!R.H.: Noi vorbim de infracţiuni ale unor oameni care, având bani, au

acum condiţiile şi ar putea să-şi depăşească condiţia şi să se ducă la şcoalăsă se educe şi să înceapă să trăiască altfel. Adică au posibilitatea acum să seuite la televizor, să se informeze, să vadă cum e lumea, nu-i mai opreştenimeni. Eu despre ei vorbesc.

M.V.: Da. Pot să vă răspund?R.H.: Vă rog!M.V.: Aveţi în proporţie de 70% la sută dreptate. Cei care construiesc

castele şi cei care şi-au permis să aibă asemenea locuinţe, care sunt de unprost gust, un kitsch desăvârşit, aceia sunt nişte ţigani care s-au îmbogăţitprin tot felul de mijloace de a-şi câştiga nu numai existenţa dar şi faima şiprestigiul, au furat de unde au putut. Unii au muncit corect. Deci nu toti sunthoţi, iar cei despre care vorbiţi dv,. care vin pe ştirile pe care le primiţi, suntacei oameni care, indiferent de ce etnie sunt, trebuie pedepsiţi. Şi vă spunun lucru: mass-media trebuie să aibă în vedere că nu ajută cu nimic,transmiţând tot timpul numai date şi informaţii despre ce fac rău ţiganii şinu transmit că ţiganii mai au şi spectacole, mai au şi concerte, mai fac şi


erjeu

333

acte de binefacere şi au şi atitudini frumoase, dar care nu interesează presa.Deci cum să scriu eu pe prima pagină că un ţigan a construit o biserică. Dece? Mai bine scriu...

R.H.: A construit?M.V.: Da! Mai bine scriu că un ţigan a furat un portofel.R.H.: Domnule Voicu, dumneavoastră ştiţi foarte bine că presa, în ge-

neral, îşi caută subiecte de scandal.M.V.: Păi da, dar asta nu pe spinarea ţiganilor. Şi asta dezbină etniile, vă

spun cinstit. Din dorinţa de a-şi vinde ziarele şi de a-şi face publicitate, secrează o prăpastie între românii disperaţi şi ţiganii disperaţi. Pentru căţiganii bogaţi cu românii bogaţi se înţeleg foarte bine, să ştiţi. Bogatul, cânde vorba de bani, poate să fie şi din Togo, e perfect. Când e vorba de sără-cie... De-asta spun. Dacă eu aş muta toţi ţiganii în Anglia şi i-aş ţine doi aniacolo, ar deveni englezi. Dar dacă-i mut pe toţi englezii în România, se facpraf.

R.H.: Cum credeţi că se poate rezolva această problemă care este, înprimul rând, de mentalitate? Şi la rromi, şi la români.

M.V.: Partida Rromilor şi conducătorii mişcării ţiganilor au consideratcă e bine să avem în permanenţă discuţii şi să ducem la bun sfârşit o muncăgrea, împreună cu instituţiile abilitate ale Poliţiei, ale Ministerului deInterne, Învăţământului, Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, spre agăsi împreună, repet, o cale spre a rezolva aceste probleme. Dar nu existăîncă la poporul român o maturitate şi un gen de toleranţă, calităţi ale unuipopor nobil. Încă nu există, dar se vor naşte! Pentru că poporul român e unpopor deschis. Însă declaraţiile şi afirmaţiile excentrice ale unor lideripolitici, ale unor oameni din presă, ale unor personaje, ştiu eu, VIP-uri, carefac tot timpul trimitere la ţigani, la minorităţi în general, în mare parte la ominoritate despre care prefer să nu vorbim acum, mulţi au dreptate. Darţiganii nu atacă şi nu vor să rupă coeziunea naţiunii române. Ei vor să fiesprijiniţi să revină la un punct de plutire şi e normal să dorim chestia asta,ca să nu mai fie ţara trasă tot timpul la răspundere că nu-şi rezolvă pro-blemele cu minorităţile. Deci eu pot să vă dau exemple. Eu sunt prieten buncu Vadim dar care, pentru că vrea să fie din când în când exploziv, mai facecâte o afirmaţie despre ţigani. Sunt la fel de bun prieten cu domnul RaduVasile care văd că are o politică foarte cursivă şi la un nivel înalt. Sunt bunprieten şi cu domnul Iliescu, sunt bun prieten şi cu Bogdan Niculescu-Duvăz de la PD. Deci la mine simpatiile n-au legătură cu politicul. Estevorba de oameni şi de personaje care au responsabilităţi. Ei, în momentulcând aceşti oameni nu înţeleg că fac corp comun cu populaţia română, sun-

Printre rânduriRa

du H

erje

u

334


erjeu

335

tem un popor… De ce să-l împarţi în felii tot timpul? El este un tot. De cesă zic „România este prost văzută pentru că mănâncă lebede ţiganul, şi căfură în Franţa, şi că...“? Dar eu vreau să vă spun ceva: dumneavoastră ştiţică românii fură, devalizează bănci şi destabilizează economia naţională? Nuştiţi! Păi, ţiganul ce fură?! Aţi auzit vreun ţigan care să fure sute de milioanede dolari? Eu n-am auzit!

R.H.: D-le Mădălin Voicu, eu îmi doresc aşa cum vă doriţi şi dumnea-voastră şi cum cred că-şi doresc toţi telespectatorii noştrii, să nu existe oproblemă a ţiganilor. Numai că nu cred că ea este automat, neapărat inven-tată. Deci eu cred că problema trebuie rezolvată în special de dumnea-voastră, adică de acei rromi ajunşi într-o anumită poziţie de unde pot săinfluenţeze, de unde îi pot trage şi pe ceilalţi, cum spuneţi dumneavoastră.

M.V.: Fără sprijinul guvernului nu putem face nimic.R.H.: Eu sunt de acord cu dumneavoastră, dar cred că rolul primordial

al dumneavoastră este.M.V.: Da. R.H.: Pentru că dumneavoastră sunteţi un exemplu de urmat şi de dat.M.V.: Corect!R.H.: Şi de aceea vă şi aflaţi la această emisiune pentru că...M.V.: Pentru care vă mulţumesc.R.H.: ...sunteţi un om cu multe activităţi şi aţi renunţat la muzică, în-

tr-o mare măsură, pentru a vă dedica acestor activitaţi şi vreau să vă întrebdacă, după aceşti 4 ani - mai sunt doi, doi şi-un pic - veţi reveni la muzicăsau veţi merge mai departe pe drumul politic?

M.V.: E greu de spus! Vreau să vă spun că mi-e dor de muzică şi demeseria mea, pentru că ceea ce fac acum este o funcţie nu e o meserie, darnici n-aş renunţa la această luptă care este şi frumoasă dar şi foarte greapână nu ajungem la un capăt de drum. Cred eu că, sprijiniţi fiind, - decirepet, nu este vorba de altceva decât de un sprijin, eu recunosc greşelilemultora dintre ţigani dar nu pot să şterg cu buretele greşelile multora dintremajoritari - vom rezolva problemele. Care nici măcar nu sunt la fel de graveca problemele cu alte minorităţi. Dacă nu se rezolvă problema rromilor văspun cinstit că nu intrăm nicăieri: nici în NATO, nici în ComunitateaEuropeană.

R.H.: Sperăm să se rezolve. D-le Mădălin Voicu, vă mulţumesc foartemult.

M.V.: Şi eu vă mulţumesc.


Printre rânduriRa

du H

erje

u

250


erjeu

337

Ileana VulpescuScriitor

S-a născut la 21 mai 1932, la Bratovoieşti, judeţul Dolj.A urmat cursurile Facultăţii de filologie a Universităţii

Bucureşti pe care le-a terminat în 1958. Membră a UniuniiScriitorilor din 1972 şi până în 1995, când şi-a dat demisia.

În 1976 a primit Premiul de Proză al Academiei Românepentru romanul „Rămas bun“.

Este autoarea romanului „Arta conversaţiei“, volum apărutîn 1980. Mai târziu, în 1983 a publicat volumul de proză şiteatru scurt „Candidaţi la fericire“.

Romanul „Sărută pământul acesta“ a văzut lumina tiparu-lui în 1987.

A tradus în franceză mai multe cărţi printre care „Balerinaportocalie" în 1968 şi „Acceptaţi retrovizorul“ în 1973, ambelescrise de Valeriu Sârbu şi „Poeţi şi poezii“ de Geo Bogza în1973.

În anul 1996 a apărut romanul „Carnetul din port-hart“ laEditura Eminescu.

Este căsătorită cu scriitorul Romulus Vulpescu.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Radu Herjeu: Doamna Vulpescu, credeţi în destin?Ileana Vulpescu: Da.R.H.: De ce?I.V.: Fiindcă am mai multe dovezi. Aş vrea să vă dau una. Cineva locuia

în blocul Scala la cutremurul din 1941. Doamna din cuplu s-a speriat atât derău încât a zis că nu mai stă în blocul Scala şi a făcut schimb de casă cu nişteprieteni. În noaptea de 4 martie 1977 cele două grupuri de prieteni erau totîn blocul Scala şi-au murit toţi. E o dovadă măruntă, dar numai cine n-a trăit,vorba lui Cioran, nu crede că există destin. Nu poţi să fugi de destin. Vă maicitez pe cineva care mergând într-un avion şi intrând într-o zonă de turbu-lenţă a spus: nu vă speriaţi, avionul nu cade. Mi-a ghicit mie cineva în Spaniacă am să mor într-un accident de maşină pe stradă. Şi aşa a murit.

R.H.: Atunci să înţeleg că faptul că dumneavoastră sunteţi o scriitoare desucces este numai mâna destinului? N-aveţi nici un merit…?

I.V.: Eu zic că meritul principal revine totuşi destinului. În cartela cu caream fost trimisă aici pe pământ probabil scria c-am să fiu scriitoare. Nu credcă ni se întâmplă nici măcar lucruri minore care să nu fie cuprinse în desti-nul nostru, în cartela asta cu care venim şi sărim din perforaţie în perforaţie.Este firesc să nu ne ştim destinul de la început; că ce-ar fi dacă ne-am şti şidestinul? Cred că n-ar fi bine chiar deloc şi atitudinea de a sta aşa cu mâinileîncrucişate ar fi mai frecventă decât neştiindu-ne destinul. Noi ne com-portăm ca şi când n-am şti că avem un destin. Adică ne facem datoria faţă deviaţă în primul rând. Sunt anumire lucruri care e clar că nu depind de noi.

R.H.: V-aţi revoltat vreodată împotriva destinului?I.V.: Am spus că este inutil să mă revolt. Nemulţumiri împotriva vieţii, a

societăţii, e şi ceea ce m-a îndemnat să scriu, trebuie s-o spun, fiindcă amajuns la o concluzie (la vârsta asta fragedă pe care o am) că oamenii fericiţinu scriu. Ei sunt ocupaţi să trăiască, să exploreze fiecare clipă, să-şi facă obucurie din fiecare clipă. Meseria de scriitor nu este o meserie de om feri-cit, e o meserie de paralitic. Tot stai undeva şi tot scrii. Cred că fericire, exu-beranţă, poate găsim la poeţi. Momentele astea, pot să le spun de exaltare şide supremă contopire cu natura, cu viaţa, care pot să fie de maximă fericire,pot duce la poezie. Eu sunt foarte sensibilă la poezie fiindcă impactul estedirect - este ca şi cu o operă plastică: te izbeşte un tablou, te izbeşte o sculp-tură; la fel te izbeşte o poezie, ca şi muzica; sunt impacturi aproapedureroase. În proză nu este acelaşi lucru. Proza este o meserie în care estefoarte multă salahorie. E fixat ceea ce vrei să spui, apoi faci nişte structuri debeton (e de dorit să fie armat) şi pe urmă vii cu cărămida, cu molozul, cu ceurmează.


erjeu

339

R.H.: De aceea nu v-aţi apropiat de poezie?I.V.: Nu m-am apropiat de poezie pentru că nu s-a apropiat poezia de

mine. Nu. Am avut bunul simţ să-mi dau seama că n-am nici o chemare şi sănu mă apuc să fac … eu nu vreau să jignesc pe nimeni care scrie poezie învers alb, dar să împărţim o proză pe rânduri inegale şi să ne declarăm poeţi…Întâi să-mi demonstreze cineva că ştie toate regulile de prozodie şi mi-a scriso poezie groaznică; şi vreau să văd că cineva ştie să-mi scrie un rondel, deexemplu, respectând toate regulile prozodiei şi după aia eu îl cred că umblădupă altceva şi se exprimă mai larg în versul alb. Dacă a scris numai în versalb, eu am nişte îndoieli; pot să nu fie justificate, dar în ceea ce mă priveşteam văzut că nu mă vizitează poezia în stil clasic şi am spus: „nu, eu nu suntpentru poezie“. Nu m-a ales poezia.

R.H.: V-au ales proza şi dramaturgia.I.V.: Dramaturgia scurtă. N-am dovedit că aş avea calităţile unei piese în

trei acte. Nici nu mi-am pus în gând. Două genuri în literatură sunt extraor-dinar de pretenţioase: unul este poezia, care în zilele noastre a început să-şilărgească bunăvoinţa; însă dramaturgia e un gen foarte pretenţios, ca şi lite-ratura pentru copii. Nu foarte multă lume ştie să scrie pentru copii. Sigur,scriind pentru copii în primul rând te adresezi adulţilor, dar trebuie săreuşeşti să te adresezi şi copiilor. E foarte greu, de aceea sunt foarte puţinimari autori pentru copii. Dramaturgia este genul cel mai pretenţios. În prozăai timp să te recuperezi, să ai părţi într-un roman, să zicem, de lungi dimen-siuni, să fie mai bun, mai slab… Impresia de ansamblu trebuie să fie bunăpână la sfârşit. Dar în dramaturgie nu merge cu puncte de suspensie, sauprintre rânduri. Acolo trebuie să spui ceva direct şi percutant. Faptul că vinnişte oameni şi vorbesc pe scenă, asta nu înseamnă că este o piesă de teatru(ceea ce din păcate se cam înţelege de mai multă vreme încoace). Eu suntfoarte conservatoare.

R.H.: Aţi devenit conservatoare?I.V.: Am fost totdeauna. Şi îmi place să observ (fiind conservatoare vreau

să fiu şi consecventă cu mine însămi) că sunt şi tineri conservatori. Observtineri care merg la piese de teatru în zilele noastre, şi care pleacă după zeceminute, respinşi de modul în care e tratat un autor sau o autoare.

R.H.: Dar asta nu înseamnă neapărat conservatorism. Asta înseamnă cănu-i place ceea ce vede, nu înseamnă că e legat de ceea ce-a fost mai mult,sau de stilul clasic. Poate nu-i place acea piesă.

I.V.: Nu este vorba doar de atât. Am încercat să fac aşa o mică investi-gaţie printre acei tineri pe care-i cunosc. De ce pleacă, de exemplu, de la opiesă? Cel mai mult îi respinge regia. Consideră că nu este respectat textul,

Printre rânduriRa

du H

erje

u

340


erjeunu se respectă epoca, nu e respectat actorul şi publicul. Modul ăsta de aprezenta, nu mai avem decor nici cu mese, nici cu uşi, nici cu scaune, per-sonajele apar îmbrăcate cu totul altfel decât cere epoca la care se referă piesa- tot felul de excentricităţi. Modul în care un regizor înţelege să trateze unautor cu care nu mai poate sta de vorbă... Îţi iei nişte libertăţi cu un autor caretrăieşte şi care îţi permite să aduci, eu ştiu..., un ţucal pe scenă, ş.a.m.d.Modul acesta de a-i trata şi pe Shakespeare, şi pe Moliere..., autori de cali-brul ăsta, mie mi se pare descurajant şi cam prea hazardat. Eu nu spun să semai joace ca la Comedia Franceză, la Moliere, să iasă actorul la rampă şi săjoace, dar nici totala falsificare... Eu mă gândesc aşa, ce s-ar întâmpla înmuzica simfonică dacă anumiţi dirijori şi-ar lua libertăţi ca anumiţi regizoriîn nişte texte?

R.H.: O tânără violonistă, japoneză cred, oricum asiatică, a reinterpretatbucăţile clasice într-un stil foarte modern. Şi a avut foarte mare succes latineri, care altfel n-ar fi ascultat „Anotimpurile“ de Vivaldi. Nu credeţi că,poate, ca să-i atragi pe tineri, poţi să apelezi şi la asemenea mijloace?

I.V.: Au fost şi sunt oameni care au încercat să pună Bach în jazz. Nimeninu-i opreşte, dar nici pe mine nimeni nu mă opreşte să spun că nu-mi place.În ceea ce priveşte modul de a aprecia nişte lucruri, depinde foarte mult deeducaţia într-un domeniu. Aceşti tineri au ascultat vreodată interpretat clasicceea ce au ascultat interpretat după părerea artistului? Au ascultat clasiculreal? După aceea să emită o părere. Mie odată o editură mi-a propus să-lrepovestesc pe Rabelais pentru tineret şi copii (12 - 14 ani). Am stat foartemult la îndoială; dar o doamnă, Irina Eliade, care era o scriitoare foarte sub-tilă şi o extraordinară traducătoare din engleză şi franceză, conferenţiar laFacultatea de Filologie, mi-a spus „Bine faci. Tu crezi că cineva în Franţamai citeşte Rabelais în original? În primul rând trebuie să ştie foarte binelatineşte ca să citească. Faci o greşeală dacă refuzi acest lucru“. Am făcutaceastă repovestire de care pot să spun că sunt foarte mândră şi care a avutfoarte mare succes exact la publicul căreia îi era destinată. Aceeaşi editură,Ion Creangă, mi-a propus să fac o repovestire din Daudet, „Tartarin dinTarascon“. Bine, dar Daudet nu e Rabelais, e un scriitor perfect accesibil.Iarăşi Irina Eliade mi-a spus: „Greşeşti. Aşa o să fie citit“. „Tartarin dinTarascon“ era tradus superb de Botez, excepţional. Şi tot Irina m-a convinscât sunt de utile. Mi-a spus: „Dacă crezi că s-ar mai apuca cineva, în specialîn Occident, să citească Tolstoi sau marii autori, te înşeli. Aşa, lumea maiaude de ei, şi se prezintă şi câte un fragment original“. Suntem într-operioadă de regresie culturală, din toate punctele de vedere. Eu nu pot săspun că nu regret acest lucru.

341

R.H.: Să ne întoarcem puţin la destin. Spuneaţi că istoria e un destinatotcuprinzător. Nu cumva oamenii fac istoria? Şi-n cazul ăsta oamenii tră-iesc istoria lor.

I.V.: O şi fac, o şi trăiesc. Ea e şi făcută - şi aici este un destin.Dumneavoastră credeţi că nu este un destin să te naşti în România şi un altdestin să te naşti în Suedia? Nu face parte din destin unde te-ai născut? Faceparte din destin. Ce este istoria? Este un destin colectiv, în care lumea tot-deauna se bate, se omoară, pentru că aşa este frumos să trăieşti pe lumea asta,dând în cap altora, că dacă nu le dai tu îţi dau ei. Aici e un fel de egalitate însentimente. Nimic nu e mai frumos decât reciprocitatea în sentimente. Dar,nu este indiferent unde trăieşti, cum nu este indiferent din ce popor faci parte,nu este indiferent care-ţi sunt ataşamentele sufleteşti, intelectuale. Asta faceparte din destin, iar istoria este un destin colectiv. Ce trebuie să suporte unpopor face parte tot dintr-un destin, în care destinul individual este subordo-nat.

R.H.: Cum aţi ajuns la Facultatea de Filologie, la limba franceză,plecând dintr-o familie de agricultori din Dolj?

I.V.: Asta cu agricultorii am scris-o în perioada regimului comunist şin-am vrut s-o schimb. Adică părinţii mei nu erau moşieri, dar nu erau ţărani.Erau nişte oameni cu şcoală, sărăciţi, dar cu studii. Şi tata şi mama făcuserăliceul, şi pe vremea aia era ceva să faci liceul, iar tata apoi s-a ocupat deaceastă mică proprietate pe care i-a dat-o bunicul. Mama, care a vrut să facăFacultatea de Matematică, a fost deturnată de bunica, care a spus: „Dragă,dar voi sunteţi fete frumuşele, aveţi avere, măritaţi-vă! Asta-i pentru fetelesărace“. Şi mama m-a învăţat pe mine o foarte bună franceză. Învăţase lacălugăriţe, unde într-o zi se vorbea nemţeşte, într-o zi franţuzeşte. Ştiamfoarte bine franceza, am şi luat nişte lecţii ca să ordonez totul cu un foartebun profesor, cu un rus alb, fusese consul la Cairo pe vremea ţarului Nicolaeal II-lea şi se refugiase în România. Un om de la care (domnul Malek senumea) am învăţat foarte multe lucruri despre diplomaţie. Şi cum am stat 15luni în gips în urma unei operaţii la coloana vertebrală când aveam 15 ani,ascultam radio, învăţam franceză, învăţam engleză şi m-am gândit eu aşa cesă fac. Mi-ar fi plăcut să fac medicina, dar nu aveam nici originea suficientde bună pentru medicină şi nici sănătatea. Şi am zis - unde să mă duc?Undeva unde să am nişte şanse - la franceză. Nu-mi pare rău deloc c-amfăcut Facultatea de Filologie, fiindcă pentru cineva care scrie este un foartemare avantaj. Cum ar fi fost un foarte mare avantaj să fi făcut şi Facultateade istorie.

R.H.: Ce înseamnă cuvântul pentru dumneavoastră? Şi când l-aţi

Printre rânduriRa

du H

erje

u

342

descoperit?I.V.: L-am descoperit de mic copil. Pentru că cineva care trăieşte într-un

sat în copilărie, ascultă o limbă extraordinar de colorată. Într-un sat nu existănimeni care să nu aibă o poreclă. Sunt unele care nu sunt reproductibile peun post de televiziune. Dar toată lumea are o poreclă. Acolo intri în contactdirect cu imaginaţia verbală a unui popor. Cine se naşte la oraş nu are aceeaşiidee despre bogăţia de limbaj. Uitaţi-vă, de exemplu, un scriitor cu o mareimaginaţie de limbă este Preda. Socotesc că a fost un mare avantaj pentrumine că m-am născut într-un sat din Muntenia şi, afară de limbă şi deascuţirea urechii către cuvânt a fost muzica populară. Ce cântece auzeamnoaptea, prin somn, cântate de flăcăi pe la porţile fetelor! Astea sunt niştelucruri autentice şi pe vremea aia nu se falsificase nici folclorul iar lumeavorbea o limbă sănătoasă şi foarte colorată...

Eu am un mare respect pentru cuvânt. Şi vă rog să mă credeţi, dacă nusunt sigură de un cuvânt, cum ar fi: mână, picior, masă, podea, mă uitneapărat într-un dicţionar. Şi am învăţat de la filologie, era un arhitect,Vitruvius, în primele secole d.Hr care avea şi preocupări lingvistice. Şispunea aşa: „Scriitorul trebuie să se ferească de cuvântul rar aşa cum trebuiesă se ferească un corăbier de stânci“. Dacă nu ştii valoarea unui cuvânt tre-buie să te uiţi într-un dicţionar. Eu sunt foarte întristată când aud la posturide radio şi de televiziune că se spune: „A fost prins în flagrant“. Flagrantînseamnă evident. A fost prins în evident cineva? Corect: a fi prins în flagrantdelict de adulter, tâlhărie, omor. Flagrant delict a fost luat din franceză, darfoloseşte-l cum se cade! Îmi pare rău că observ cum se neglijează limba. Lanoi presa, cu puţine excepţii de oameni cultivaţi şi care nu umblă dupăfarafastâcuri şi folosesc cum trebuie limba română, este foarte slabă. Îmiaduc aminte când au fost în vizită aici fostul rege Mihai cu soţia lui şi cumîn gazetă se spunea programul zilnic: „au servit micul dejun“. Ăsta este ter-men de chelner.

R.H.: Aţi debutat relativ târziu cu o lucrare originală, la 37 de ani. De ceaşa de târziu?

I.V.: Eu am început să scriu de prin facultate, de prin anul I. Am scriscâteva nuvele, mă prezentam cu ele pe la diverse gazete şi nu corespundeamdin punct de vedere ideologic. Nu mi s-a demonstrat niciodată, estetic, de cenu se puteau publica; dar mi se spunea: „aici ar mai fi trebuit aşa, dincoacen-ar fi trebuit...“. Nu eram aşa de amatoare să-mi văd numele-n gazetă;le-am lăsat să stea acolo să zacă. Cred că vreo trei sau patru din aceste nuvelenu le-am publicat niciodată. Nici nu mai ştiu pe unde mai sunt. Fiindcă amreuşit în zece ani să-mi schimb de patru ori domiciliul şi mi-e greu să mai


erjeu

343

dau de sacii ăia în care sunt băgate toate lucrurile.Nu pierzi nimic ca scriitor să ai răbdare. Nu-i marfă ca brânza să se

degradeze. Aceeaşi valoare o are şi acum şi peste trei ani. Ne întoarcem iarla lucrurile clasice. Un romancier americam spunea: „Ce este un clasic? Esteun autor care după moarte încă vreo 50 de ani mai este citit“. Vă întreb: cear pierde Hamlet-ul, dacă ar fi interpretat ca în versiunea lui LawrenceOlivier? Monologul lui Hamlet era valabil pe vremea lui Shakespeare, estevalabil şi astăzi. Ce trebuie să-i adaugi? Dacă-l aduci în chiloţi, în bikini, peHamlet, devine mai valoros? De asta Shakespeare rezistă de pe vremeaElisabetei şi bănuiesc că o să mai reziste cât o să mai existe teatru şi se vamai citi ceva pe lumea asta. Şi-atunci, de ce este nevoie să faci altceva? Defapt, să dovedeşti tu ca regizor că eşti foarte original...

R.H.: Poate pentru publicitate.I.V.: Asta în mod sigur.R.H.: După ce aţi debutat, în şase ani deveneaţi membră a Uniunii

Scriitorilor. Destul de repede.I.V.: Eu publicasem nişte traduceri. Ca să fii admis în această lume tre-

buia să ai trei cărţi traduse şi, dacă doreai să fii admis la proză trebuia să aio carte tradusă, dacă doreai la traducători - trei cărţi traduse. Deci a contat şică avusesem cărţi traduse şi că am publicat o carte şi am fost la secţia deproză.

R.H.: În 1985 aţi părăsit Uniunea Scriitorilor. De ce, după atâţia ani? I.V.: Pentru că dacă ceva se declară ceva, să se ţină de ce s-a declarat. O

asociaţie profesională e o asociaţie profesională, nu politică. Dacă doreşti săfaci politică, ai la partide..., nici nu ştiu dacă recurgi la metoda ştiinţifică, ladat cu banul... Deci, vrei politică - te duci într-un partid politic. După părereamea, să fii sindicat sau asociaţie profesională, trebuie să te ţii de vorbă. Orieşti sindicat - să fii sindicat, ori asociaţie profesională - să fii asociaţie pro-fesională. Asta m-a determinat să plec, pentru că totul vira spre politică. Eun-am nimic împotrivă, fiecare face cum vrea. Eu am făcut aşa cum am crezuteu.

R.H.: Cum vă explicaţi succesul „Artei conversaţiei“?I.V.: Eu nu sunt sociolog. Pentru că succesele sau insuccesele sunt o

chestie de sociologie, zic eu. Presupun că în perioada în care a apărut, în1980, oamenii doreau să vadă şi un comentariu al vieţii contemporane. Săvadă ceva acolo în viaţa contemporană, ceva în care să se regăsească. Deci acăzut într-un moment foarte bun şi a avut un foarte bun tiraj, 50 de mii deexemplare. Pentru că în 1975 am publicat un roman care se numeşte „Rămasbun“ - aşa a apărut în prima ediţie la Cartea Românească. După aceea am

Printre rânduriRa

du H

erje

u

344

reluat după 1990 titlul iniţial „Rămas bun casei părinteşti“ când am republi-cat-o. E o carte din punct de vedere, roman propriu-zis, mult mai bună decât„Arta conversaţiei“. A avut tiraj 2500 de exemplare. Dacă eu aş fi avut bani,ar fi trebuit să cumpăr tot atât, dar n-am avut. La 2500 de exemplare e foartegreu să afle cineva despre o carte.

R.H.: Şi totuşi, „Arta conversaţiei“ a prins foarte mult la tineri. Eu ştiucă erau două titluri care zburau din gură-n gură: „Arta conversaţiei“ şi „Celmai iubit dintre pământeni“. Şi toată lumea vorbea, mai ales când eram laliceu. Ştiaţi că eraţi extrem de apreciată de tineri?

I.V.: Ştiam că sunt apreciată, pentru că îmi spunea o prietenă librăreasă:„mă omoară ăştia cu cartea ta!“. În 1980, fiica mea avea nouă ani, n-aveamcum să mă informez că ea abia ştia să scrie şi să citească. Nu puteam să ştiucare este opinia tineretului despre această carte.

R.H.: În Occident ar fi fost best-seller, s-ar fi vândut în sute mii de exem-plare. V-a părut rău atunci că nu făceaţi parte dintr-un astfel de sistem?

I.V.: Din 1967, când am fost prima oară în Occident, nu mi-a mai părutrău niciodată că nu fac parte din sistemul celălalt. Şi continuă să nu-mi maipară rău. Fiindcă ce am putut învăţa noi în 45 de ani de comunism este totceea ce poate să ofere condiţia umană unui om. Şi am învăţat ceea ceOccidentul nu acceptă nici astăzi. Pentru că nu puteai tu, din sistemul comu-nist, să spui ceva în Occident şi să nu ţi se spună - „aşa ceva nu se poate!“.Sistemul comunist ne-a învăţat că totul se poate; şi se va mai vedea şi de aiciîncolo (cum istoria n-a tras cortina) că totul se poate. Încât nu mi-a părut rău.Eu am putut să plec din ţară în nişte condiţii excepţionale când aveam 19 ani.N-am plecat. Au fost momente când mi-a părut rău că n-am plecat. Dar din1967 nu mi-a mai părut rău. Franţuzeşte ştiam bine, aveam un prieten - unmare protector, şi mare editor, care ne-a şi întrebat, în 1967, pe mine şi pesoţul meu, dacă vrem să ne mai întoarcem în România. Şi-am zis: „cum sănu?“. Mi-am dat seama că aş fi putut şi eu să învăţ să scriu pur franţuzeşte -o pâine mi-aş fi putut câştiga..., că şi aici munceam pe un salariu de vai delume. Toate bunele tradiţii se păstrează, nu se abandonează nimic. E ca şi îngenetică: dacă ai avut un tâmpit în familie acum 500 de ani nu se poate să numai apară. Dar dacă ai avut un geniu, nu se poate reproduce. Mi-am datseama că aş fi putut şi eu să scriu la o gazetă, să fiu redactor undeva. Darceea ce n-aş fi putut niciodată să devin - n-aş fi putut să devin franţuzoaică.Şi nu aş putea să devin nimic altceva, decât ceea ce sunt.

R.H.: De ce n-aţi intrat în politică?I.V.: Pentru că eu nu cred deloc în politică. Nu spun că se poate trăi fără

politică, dar nu e ceva care mi se potriveşte. În primul rând mie nu mi se


erjeu

345

potriveşte un comandament de partid. Eu, când am deschis ochii să-mi dauseama ce se întâmplă în lume, i-am deschis asupra tancurilor sovietice. Noiam crezut, pe bună dreptate, pentru că trăiam într-un sistem monopartid şi înregimul partidul-stat, că numai Partidul Comunist are nişte comandamente.Dacă ţi-a spus partidul să te duci într-un deget până la zidul ăla, te duceaiîntr-un deget. Alţii mai zeloşi ziceau: „nu, trec prin aer direct, nici degetul ălanu-l folosesc!“. Eşti supus unei rigori anume, este un program anume, şi sepresupune c-ai acceptat şi că te subordonezi. Ori eu nu sunt dispusă să măsubordonez. Dacă mă subordonez, şi dacă greşesc, greşesc pe cont propriu şinu în serviciul comunitar. Dacă eu am trăit modest o viaţă întreagă, trăiescmodest în continuare. E bine să se audă mai multe voci acolo în Parlament,dar nu mai am vârsta, nu mai am sănătatea, şi cum funia se tot apropie de par,e preferabil să fac ceea ce să zic că ştiu, să mai scriu ceva. Am învăţat de laun şef de servicii secrete - nu o cunoştinţă personală - care spunea aşa: „celmai mare lux pe lumea asta este independenţa, şi al doilea lux liniştea“. Numi-am dorit nici să am blănuri, bijuterii, să mă duc la baluri de cristal, daratât cât pot eu să am linişte - asta nu depinde numai de mine, ci în primulrând de Dumnezeu - dar independenţă, atât cât pot să-mi ofer, îmi ofer.

R.H.: Şi în viaţa publică de ce nu sunteţi mai activă?I.V.: Ca ce?R.H.: Ca model, ca purtătoare de valori, ca traducătoare de valori.I.V.: Eu zic că-mi fac o datorie cetăţenească publicând într-o gazetă foarte

hulită - în fiecare săptămână public un articol în „România Mare“. Nu mi-lcomandă nimeni, nu mi-l cenzurează nimeni şi caut să exprim un punct devedere, zic eu echilibrat şi de bun simţ; şi consider că-mi fac o datorie cetăţe-nească. În rest, cam ce-aş putea să fac eu aşa ca să fiu de folos cuiva?

R.H.: Poate să scrieţi la o gazetă care are mai mare tiraj, să vă întâlniţicu tinerii...

I.V.: N-am fost solicitată să mă întâlnesc cu tinerii; să merg cu o pancar-tă pe stradă: „vreau să am audienţă, vreau să stau de vorbă cu tinerii“? Astanu pot să fac. Dacă mă invită cineva, ceea ce nu se întâmplă, undeva să staude vorbă cu tineretul, cu dragă inimă m-aş duce. Pentru că mi se pare foarteimportant ce crede tineretul şi în ce parte merge tineretul. Îmi pare foarte răuc-o spun, dar mi se pare total debusolat tineretul. Nu e vina lor.

R.H.: Vă pare rău că aşa este, nu c-o spuneţi dumneavoastră.I.V.: Da. Îmi pare rău că aşa este. Eu nu fac decât să observ.R.H.: De ce credeţi că este atât de debusolat?I.V.: Pentru că după 45 de ani de fiert la oală cu presiune, cu cât o oală e

mai plină, chiar dacă nu fierbe, cu atât dă mai tare pe dinafară când ajunge

Printre rânduriRa

du H

erje

u

346

la temperatura de fierbere. Dintr-odată, această temperatură de fierbere s-aprodus brusc, ca la o flacără mare, nu s-a mers încetişor. Noi nu am avut unregim comunist ca-n alte ţări unde cât de cât s-a mai strecurat şi altceva decâtComandamentul Partidului. Aici a fost atâta ipocrizie, atâta simulare, încâtîn momentul în care aceşti copii s-au trezit la libertate, au crezut că simula-rea a încetat. Nu. Ea s-a diversificat. Ori în această diversificare de simularee foarte greu să-i ceri unui tânăr să deosebească ceea ce e valoros de ceea cee simulare. Ori, prostul exemplu îl dau adulţii. Sunt nişte oameni printre noicare ne tratează ca şi când am fi paraşutaţi. Adică cu toţii am fost paraşutaţi,şi noi şi ei. Să vă dau un exemplu de minciună care nu ştiu cui foloseşte:„manifestaţiile studenţeşti de la Universitatea din Bucureşti în timpulRevoluţiei din Ungaria din 1956“ - spunea o gazetă. Eu eram studentă,locuiam în cămin când a fost Revoluţia din Ungaria. Nu numai că n-a fostnici o manifestaţie, dar nici nu îndrăznea cineva să vorbească despre ce e înUngaria. În primul rând creezi o falsă imagine despre comunism, pentru căîn 1956 eram în regim de teroare, pe bună dreptate. A început să se mai li-beralizeze în 1964 când Dej a scos toţi deţinuţii politici din puşcării. Când avenit Ceauşescu la putere, lumea a respirat ca şi când cine ştie ce minunes-ar fi petrecut. Cum e posibil să scrii aşa ceva când există martori ai aceleiepoci? Bine, că se minte despre prezent cu dezinvoltură totală... Că, dacăn-ar fi de râs, ar fi de plâns tot timpul ...

R.H.: Credeţi că România e o ţară fără noroc?I.V.: Eu zic că da, e o ţară fără noroc. Păi, dacă e aşezată unde este - mai

nenoroc decât ăsta, ce puteam să avem?R.H.: Nu credeţi că, din timp în timp, ar trebui să „sărutăm pământul

acesta“ ca să reînvăţăm să-l iubim? Şi poate România n-ar mai fi aşa denenorocoasă?

I.V.: Am ajuns la concluzia asta la „frageda“ mea vârstă, oricât s-arsupăra şi oricine s-ar supăra pe mine: orice ţară îşi merită conducătorii. Dacănu e de acord cu ei trebuie să facă tot ceea ce se poate ca să-i dea jos. Dacănu-i dă jos înseamnă că îi tolerează, şi-atunci de ce să merite alţii? Şi regimulcomunist, dacă a fost aşa, nu e datorită regimului comunist, pentru că niciCeauşescu nu era „geniul Carpaţilor“ dacă nu-l făceau alţii „geniulCarpaţilor“. Că n-a venit el aşa cu o pancartă să zică „sunt geniulCarpaţilor“. Nu trebuie să dăm toată slugărnicia noastră pe seama altora.

Aici suntem plasaţi îngrozitor de prost, dar e adevărat că nici noi nudovedim nici un pic de solidaritate naţională. Facem pe chiorii, orbii şi muţiila nişte probleme foarte grave. Începând cu guvernanţii şi terminând curestul lumii. Iar aici e o chestiune de concepţie, „Sărută pământul acesta“


erjeu

347

este din Macedonski. Titlul iniţial al cărţii era „Dacia infelix“, doamna de lapresă de atunci (Barboş) nu mi-a scos nici o virgulă măcar, a spus redac-torului: „spune-i doamnei Vulpescu să-i schimbe titlul totuşi!“. Şi atunci euam luat un titlu dintr-un capitol, o superbă poezie a lui Macedonski şi l-amdat acestui volum. Ar fi necesar dacă ar exista o anumită preocupare şi unanumit crez. Să-ţi fie mai dragă ţara ta şi interesele ei, decât altceva. Dacă aireuşi să pui acest principiu înaintea altor principii... E foarte greu s-o ceritineretului, când nu-şi găseşte un loc de muncă sau e concediat, sau are unsalariu cu care nu se poate trăi. E greu să-i spui, pentru că ştie că viaţa e lim-itată, n-o să trăiască 100 de ani în sărăcie, 100 de ani modest şi altă 100 deani de bogăţie - să le spui: „rămâneţi aici în ţară!“. E absolut o dramă că atâttineret părăseşte ţara, dar nici nu se face nimic să fie oprit.

R.H.: A-ţi părăsi ţara nu înseamnă a nu o iubi. De multe ori totuşi aşa seîntâmplă. Tinerii care pleacă din România se şi rup de România. Adică nupleacă ca nişte mesageri ai României care se duc pentru o perioadă să lucrezeacolo. Deşi, după părerea mea, dacă vrei să faci ceva poţi s-o faci şi-nRomânia, dacă vrei să munceşti, poţi s-o faci şi-n România. Nu se duc camesageri, se duc ca să fugă de România - e un fel de despărţire de Româniaşi sentimentală, nu numai pragmatică.

I.V.: Se şi discreditează la nivelul esenţial şi se discreditează de la nivelulintelectual real. În momentul în care ţi se spune: „dar ce valoare are, darEminescu n-are... , ăsta-i poet cu care ne prezentăm noi în Occident, dar Şte-fan cel Mare - mare scofală de capul lui, dar Mihai Viteazul - un paranoic ...“.Astea sunt lucruri foarte grave. În momentul când din interior începi să-ţibatjocoreşti poporul, astea sunt rezultatele. De ce să ne mirăm? M-a întrebatcineva: „De la cine ai învăţat naţionalismul?“. Zic, de la două popoare: de laevrei şi de la unguri am învăţat naţionalismul. N-ai să auzi niciodată un evreusau un ungur că-şi batjocoreşte neamul, asta dintre cunoştinţele mele. Cândnişte gazetari români, pe vremea lui Iliescu, au mers la Washington şi au vor-bit cu consilierul preşedintelui Clinton pentru Europa de Est, le-a spus:„Cunosc opoziţia din toate ţările din Est, începând cu Uniunea Sovietică, darştiu să vă spun că n-am auzit pe nimeni să-şi batjocorească opoziţia, dar niciţara ca dumneavoastră“. Asta-i observaţia unui străin. În momentul în careîncepi să-ţi depreciezi ţara, valorile, şi să faci o politică susţinută din aşaceva, rezultatul nu poate fi decât ăsta.

R.H.: Pentru că suntem spre finalul emisiunii vă propun un subiect maidestins. Credeţi că există iubirea perfectă?

I.V.: Relaţia de iubire perfectă? Eu n-am băgat de seamă perfecţiuneapână în ziua de azi. Dacă Dumnezeu o fi bun cu mine şi mi s-or deschide

Printre rânduriRa

du H

erje

u

348


erjeucerurile să văd perfecţiunea, am să-i mulţumesc. Cred că singura perioadă încare iubirea este un lucru perfect e numai perioada de ardere iniţială, în caren-a intervenit orgoliul. Iubeşti fără nici o condiţie. Dacă te-ai îndrăgostit deunul care are 15 copii, încă şapte amante, îţi este absolut egal - îl iubeşti, cunevasta, cu amantele, cu cuscrii, cu vecinele, cu tot. După aceea, când doreştisă fii iubită numai tu şi ceilalţi să fie daţi la o parte de dragul tău, perfecţi-unea a încetat. Mi-a rămas în minte din Ion Barbu: „Căci vinovat e tot făcu-tul / Şi sfânt doar nunta, începutul“. Orice relaţie este perfectă numai înmomentul în care disponibilitatea este totală, în care dai tot ce stă în tine, fărăcondiţii. Din momentul în care apar condiţiile, nu mai există perfecţiune.

R.H.: Cum ne putem recăpăta arta de a dialoga?I.V.: Modelul de dialog românesc de totdeauna este Caragiale. În materie

de dialog, punctul culminant este: „Ba pe-a mătii, domnule!“. Şi aici e do-rinţa de disponibilitate, răbdarea şi dorinţa de a-l asculta şi pe celălalt.Defectul zilelor noastre este că nu mai avem răbdare să ascultăm ce spune şicelălalt. Trebuie să fii dispus să asculţi şi alt punct de vedere. Încrâncenareaasta că numai tu ai dreptate ... Dar ascultă-l şi pe celălalt! Nu cred că dintr-oconversaţie cu cineva, dacă eşti atent şi doreşti, nu poţi să nu înveţi ceva.Lipsa asta de dorinţă, de a nu dori să înveţi de la altul, e o boală a epocii.Atâta vreme cât nu există dorinţa, bunătatea şi disponibilitatea - cea mai va-loroasă calitate umană e bunătatea, şi care nu se poate simula. Nici deşteptă-ciunea nu se poate simula, dar după o viaţă de om am ajuns la concluzia cănimic nu valorează cât bunătatea şi numai din bunătate ţi-e milă de altul căsuferă şi doreşti să-l asculţi. Vorbim aşa... dialoguri de surzi.

R.H.: Doamna Vulpescu, sperând că dialogul nostru din această seară n-a fost unul de surzi, şi nu cred c-a fost, ci un dialog în trei, eu, dumnea-voas-tră şi publicul, vă mulţumesc şi sper să mai avem ocazia să stăm de vorbădespre cărţi şi destine.


349


erjeu

351

Gheorghe ZamfirArtist

Printre rânduriRa

du H

erje

u

250

Radu Herjeu: D-le Zamfir, cum vă simţiţi în postura de legendă vie? Gheorghe Zamfir: E foarte greu de asumat. R.H.: Nu credeţi că aveţi aşa... o aură legendară pentru români? Sunteţi

o personalitate care a depăşit deja orice graniţă, orice timp, orice…G.Z.: E greu de răspuns; nu ştiu de ce, în ultimul timp mi se pun între-

bări foarte grele şi cu cât ele sunt mai grele cu mi-e mai dificil de răspuns.Dacă este să o luăm pe plan naţional, aş spune că vă dau dreptate; dacă estepe plan mondial ar trebui să dau dreptate celor care au confirmat şi au inci-tat să se pună întrebări de categoria celei pe care mi-aţi pus-o dumnea-voastră. Să las la latitudinea celui care ştie ce-am făcut, dacă este adevăratsau nu, dacă pot fi încadrat într-o categorie de mit, legendă sau altceva deacest gen. Eu n-am făcut decât să-mi continui activitatea şi să-mi urmezdrumul pe care cred eu că mi-a fost destinat, întrucât cred în predestinare,cred în viaţa de apoi, cred în reîncarnare; pentru că nimic nu este mai splen-did şi mai minunat decât exemplul de reîncarnare la venirea lui Isus peTerra. Am vorbit cu cineva care adoră Biblia şi tot ce se scrisese sau estescris în ea, şi am ajuns la problema reîncarnării; şi ne-am bătut vehement înverbe, adjective, substantive şi atribute, că de fapt în Biblie nu se pomeneşteniciodată de reîncarnare. Această venire a lui Isus în calitatea sa de fiu al luiDumnezeu nu este cea mai superbă lecţie sau cel mai superb exemplu dereîncarnare?

R.H.: Vă face plăcere atunci când auziţi pronunţându-se numele dum-neavoastră cu mândrie de către oameni?

G.Z.: Un artist care, ca mine, a încercat să pătrundă în toate tainelevieţii, luată de la trăirea elementară, până la trăirea sublimării sau sublimată,adică la transparenţa ultimă a sufletului şi ridicarea trupului de carne laaceastă transparenţă, aş spune că am reuşit să parcurg o mare parte dindrum; rămâne partea cea mai grea, cea mai dificilă de parcurs să fiu, peundeva, şi şocat dar şi încântat; şi toată încântarea cu şocarea se aşează în-tr-un ceaun şi se plămădeşte împreună într-un fel de amestec care, în final,îmi lasă un gust între dulce şi amar. E foarte ciudat pentru că mă lasă, peundeva, în suspensie; pe de altă parte, îmi lasă timp de gândire şi dereflecţie, dar ceea ce e extraordinar e că mă incită pe mine să merg maideparte şi toată aceasă metamorfoză se transformă într-un impuls; ori dinacest impuls există o nouă naştere şi din această naştere încerc să scot dinmine alte valori. Eu îl numesc, pe undeva, stimul - stimulul artistului; artis-tul nu poate să existe fără stimul. Stimulul artistului înseamnă prezenţa înpublic, manifestarea sa ca atare pe o scenă sau în altă ipostază; şi în momen-tul acela prin transfigurări repetate şi prin multiplicări ale ego-ului, trecând


erjeu

353

prin toate filtrele existenţialismului, el se trezeşte la nivele diferite din carese vede pe sine în mod diferit. Deci, dacă el e în stare să-şi refacă trecutulîn prezent şi să vadă şi viitorul, este minunat. Cred că de aici vine putereade creaţie şi care dă şi speranţa de sine; pentru că, dacă nu ai speranţă desine, înseamnă că nu mai exişti în calitatea ta de artist. Ori mi-a făcut imen-să plăcere să constat, că numele meu, nu, există prezenţa, nu numele meu,în muzica pe care o reprezint, instrumentul, discurile nu, pe care le-amînregistrat până acuma, care sunt în număr de peste 70-80 de discuri, ceeace este important, e o cifră colosală raportată la cariera unui artist, există unpotenţial al artistului, un drum de parcurs, nu poţi să mergi mai departe deo limită anumită, ceea ce nu-i omeneşte sau supraomeneşte. Sunt convins căam reuşit să pătrund cele patru meridiane ale globului şi sunt fericit să con-stat că am îmbogăţit muzica românească prin nai, care era un instrument debirt, de şpriţ, mititei, o baterie, un sifon, „mai adu, mă, 4 mici şi încă obaterie!“, venea naistul şi începea sârba, hora şi-o romanţă şi ăsta era reper-toriul, nu exista extinderea naiului în muzica clasică, muzica sacră. Am fostchemat la Vatican să înregistrez muzică sacră cu naiul, ori dacă catoliciimi-au cerut acest lucru, mă întreb ce-ar putea să-mi ceară ortodocşii sauromânii mei… Pe undeva produce o infinită plăcere să vezi rezultatulmuncii tale; este exact ca ţăranul care, după ce a arat, a semănat, a prăşit, seduce şi vede spicele de grâu cum pică la pământ de greutate. Şi muzica measau, mai bine zis, muzica naiului pe care o reprezint, este cunoscută înS.U.A., America Latină, Australia, China, Noua Zeelandă, Africa de Nord.Chiar şi în Pakistan am auzit că se vând discurile mele. În Butan ş.a.m.d.Cum să spun, acelea sunt ţări sacre în religia budistă, sunt splendori cos-mice, şi chiar în Africa de sud şi Africa de nord. Acum sunt invitat să fac unturneu în ţările Arabe, în Arabia Saudită, la Abudabi. Naiul s-a universalizat,nu prin mine, ci prin însuşi faptul că el e deja universal. Trebuia să existemobilul; eu am fost mobilul. A avut o tăcere de câteva milenii şi noi am fostţara care am întrerupt tăcerea, l-am readus la viaţă şi cineva, maestrul meu,sau poate maestrul meu a fost împins de alcineva, a zis „Dragă Gheorghe,uite-l… asta ai să faci cu el“ şi cred că asta am făcut.

R.H.: V-aţi gândit atunci când aţi primit naiul, când eraţi copil, că veţideveni faimos, că va vorbi o lume întreagă despre dumneavoastră? Sau înacel moment era doar, aşa, o activitate?

G.Z.: Aici e un sâmbure de adevăr care a devenit apoi legenda vie decare vorbeaţi dumneavoastră Am intrat la liceul de muzică din stradaPrincipatele Unite în 1955, anul în care am primit ungerea de la maestrulmeu; el m-a închinat şi mi-a făcut crucea. Am trecut împreună prin nişte

Printre rânduriRa

du H

erje

u

354

peripeţii care sunt de domeniul aventurilor submarinului Dox de pe vre-muri. Nu pot fi povestite pentru că nu avem timpul, poate altă dată vom dez-volta acestă tematică care este întradevăr extraordinară. Este nu numai halu-cinant, este halucinant pasionant. De ce? Pentru că ungerea nu se face înorice moment şi nici de către oricine, ea are nişte momente istorice predes-tinate. După ani şi ani şi ani am realizat că acesta a fost un moment predes-tinat. După ce am descoperit că naiul mi-a fost dat, am continuat drumulcare mi-a fost indicat, şi atunci am întrezărit eu secretul pe care maestrul mil-a şoptit la ureche. Şi în dormitor eram 30… eram 60. De fapt, erau 2 dor-mitoare, unul în faţa celuilalt, şi camera pedagogului Nicolescu era chiar încentru ca el să poată controla când unul când celălalt. Şi eram 30 într-undormitor, cei mici, preşcolarii, erau într-un dormitor iar cei mari, de la clasa8-a în sus spre a 12-a, eram în partea cealaltă. Şi bine-nţeles că la 17, 18, 19ani, când treci de la adolescenţă la maturitate şi ideile se formează şi deviibărbat, există şi bătălii, meciuri de box abstracte care se înfiripează în idei,în păreri, în atitudini ş.a.m.d. Aveam un difuzor care avea o limbă; o dădeaila stânga - se închidea, o dădeai la dreapta - se deschidea. Acel difuzor eradeschis la 6 dimineaţa de pedagogul Nicolescu ca să ne ducem la cantină,să ne luăm ceaiul şi micul dejun, să trecem la studii şi la clasă; cei careaveau muzica dimineaţa studiau la instrument şi făceau cursurile iar culturagenerală o făceam după amiază. Atunci a avut loc acea bătălie, când se uni-seră toţi împotriva mea, făcuseră front comun şi au început să mă bom-bardeze până când ne-am bătut cu perne, şi când au venit nişte perne încapul meu, m-au doborât şi am căzut din pat. M-am ridicat şi mă băteam cupumnii în piept şi spuneam „ A! V-aţi pus cu toţii împotriva mea?“, „Păi,cum să nu ne punem“, mă şicanau ei, „păi, nu l-ai auzit pe Damian Luca laradio, vei reuşi tu vreodată să înregistrezi la radio? N-ai auzit ce sunet areGheorghe, stacatură extraordinară… Tu nu-ţi dai seama, chiar din grupultău Cămăraru Damian, care e coleg cu tine, are un sunet mult mai frumosca al tău?“; m-am enervat, am luat o pernă în mână şi am azvârlit-o în nuştiu cine şi am zis: „Vă jur pe sufletul meu, pe inima mea, pe conştiinţa mea,că am să ajung cel mai mare naist din lume, cel mai mare compozitor allumii şi cel mai mare dirijor al lumii“. Dar multe promisiuni face omul. . .

R.H.: Mare naist aţi ajuns. G.Z.: Mai rămâne restul.R.H.: V-aţi mai întâlnit cu colegii?G.Z.: Bineînţeles. R.H.: Şi ce le-aţi zis? G.Z.: Am râs, ne-am înbrăţişat, am plâns de bucuria revederii; dar apro-


erjeu

355

pos de acea promisiune făcută în copilărie... am transformat-o în jurământ.R.H.: Aceasta a presupus foarte multă muncă. G.Z.: Enormă. Nu vă puteţi imagina. Nu mă refer la faptul că naiul este

un instrument aproape imposibil de abordat; pentru că este un instrumentambigen; i-aş zice mai mult feminin pentru că are forma feminină, e deli-cat... dar cine este mai încăpăţânat decât femeia dintre toate fiinţele umane?Omul este încăpăţânat în genere, ca entitate nu ca prezenţă terestră, dar pen-tru că se consideră că bărbatul este jumătatea femeii, iar femeia este jumă-tatea bărbatului, împreună fac un tot. La biserică, după ce preotul i-acununat, spune „Acum sunteţi un întreg!“. Eu am considerat întotdeauna cănaiul este şi prietenul meu cel mai intim, dar şi duşmanul meu cel maiînverşunat. Francezul zice că e un instrument imposibil de dresat, aşa cumconsideram noi capra şi pisica. Acum am văzut că şi capra şi pisica sedresează, dar naiul este imposibil de dresat. Între mine şi nai a fost mereuun război cataclismic, care n-a ajuns niciodată într-o perioadă de pace şi deunire perfectă, ca o scânteie în luminile acelea pe care sper să le fi dat, să lefi găsit, să le fi dat altora.

R.H.: Şi acum mai aveţi bătălii? G.Z.: Bineînţeles. De exemplu, am fost la Izmir acum două săptămâni şi

am cântat cu orchestra simfonică de acolo Concertul în sol major pe care l-am compus în 1975; l-am înregistrat pe disc în 1983 cu orchestra din MonteCarlo, dirijată de Loran Foster, care este un american de origine română.Discul a cunoscut un mare succes. De exemplu, în Canada s-au vândut câte-va sute de mii; pentru o populaţie de 24 de milioane de locuitori este enorm.A avut un succes remarcabil şi în Efes. În amfiteatrul acela gigantic… Eun-am ştiut ce se întâmplă; am auzit vuiete, vociferări, valuri care vin şi seduc, un flux de mare. Când am ieşit în scenă, orchestra - era deja instalată -a făcut introducerea. Am rămas perplex; era tot acel amfiteatru plin: 25 demii de oameni. A fost probabil cel mai mare succes de prezenţă umană dintoată cariera mea de artist. Plus încă alţi 5000 care au rămas fără bilete deintrare. Ori, acest lucru mi-a făcut mare plăcere. Dar nu asta era important.Importantă şi capitală a fost pregătirea acestui concert, pe care nu-l cân-tasem din '83. Am ajuns până la 12 ore de studiu pe zi. Să luăm o vioară…oboseşte mâna, să studiezi la pian… obosesc degetele, nu mai poţi să con-trolezi muşchii, mecanismul extraordinar care se de dezvoltă între creier,inimă si elementul prin care iese tot fluidul. Ori, ca să sufli într-un instru-ment ca naiul, care pierde 75% din cantitatea de aer care se suflă şi numai15- 20% intră în tuburi pentru a produce sunete, este o muncă infernală. Sănu uităm că în timpul comunismului interpreţii la instrumente de suflat erau

Printre rânduriRa

du H

erje

u

356

scoşi la pensie la 50 de ani, ca minerii, pentru că era consi-derată muncăgrea.

R.H.: Ce aţi simţit, apropos de succesul dumneavoastră, ca om şi caartist la Izmir? Ce aţi simţit prima oară când aţi fost ovaţionat?

G. Z.: Trebuie să mă refer la succesul de debut, ajungem apoi la ovaţie,triumf. Primele mele ovaţii au fost în străinătate, la Paris, în Elveţia, laLaussane, Geneva, Berna, şi alte oraşe importante. N-am ştiut la acea epocă,'60-'70, că discurile pe care le făcusem la Electrecord în perioada '66-'68ajunseseră deja acolo, prin turism. Se scriau mii de scrisori iar la Paris eramtransmis de 20 de ori pe zi la radio. Când am ajuns la Paris popularitatea eradeja făcută. Într-un an de zile eram cunoscut în toata ţara, puteam umplesălile fără nici un anunţ. Acela a fost primul meu triumf, după care a urmatGermania, Scandinavia.

R.H.: Pentru acest public era ceva deosebit, exotic. G.Z.: Da, pentru că naiul este un instrument exotic. A fost, pe undeva, o

încercare de revenire la zeul Pan, nu mă refer la religia paganistă, dar avândîn vedere că zeul Pan este un reprezentant al cosmosului în general. Pentrucă el a fost interpretat ca Dumnezeul care a fost transpus în creşti-nism,adică monoteismul, zeul Pan a fost zeul univeral… dar ca să mai facă şi uninstrument să-l ţină şi mâna stângă, eu sunt stângaci, să mai aibă şi o ure-che tăiată…! Când am ajuns la francezi, după 45 de recitaluri, am citit înziare: reîntoarcerea zeului Pan; adică era pe undeva concepţia reîntoarceriiomului la natură. După aceea, toată reîntoarcerea aceasta a fost zdrobită devalul rock and roll, jazz.. Eu merg pentru purificare şi redarea valorii omu-lui din sursele ancestrale. În Occident s-a văzut că naiul e un instrumentpurificator, de spălare, recondiţionare a trinităţii umane: corp carnal, spirit,duh. Naiul avea, revenind la zeul Pan, 7 tuburi, îl ţinea în mâna stângă, şipe fiecare tub se înscria o planetă din sistemul nostru cosmic. Nici un instru-ment din toată cosmologia orientală nu e integrat într-un astfel de context.Mi-am dat seama că naiul nu este un instrument ordinar, pe care l-am păs-trat noi şi l-am renăscut după aceea; viaţa pe care o are astăzi e cu totul şicu totul de excepţie, iar însuşi faptul că există el ca instrument în sine, e unlucru extraordinar. Mi-am dat seama că în acesta se ascunde sunetul instru-mentului planetar. De ce vă spun acest lucru? Am constatat că Naiul esteacordat în sol major, sol major este gama care are un diez la cheie pe fa diez;dar fa diez este cu tendinţă, este primul copil născut din seria de 7 diezi înascendenţă; pentru că bemolii sunt în descendenţă. Muzica cu diezi este omuzică optimistă, muzica cu bemoli este o muzică pesimistă, ca a luiChopin. Aproape toată opera lui Chopin este în mi bemol minor, do minor,


erjeu

357

la bemol minor, re bemol minor ş.a.m.d. Muzica lui Mozart este o muzicăcu diezi, muzică expansionistă, optimistă, veselă, triumfătoare. Naiul, fiindacordat în sol major, presupune prima şi ultima speranţă. Pentru că dacă aipus-o pe prima şi ai construit-o, fa diezul, celelalte vin de la sine, nu poţi săte opreşti. Nota sol e a 5-a din gamă, stâlpul din centrul casei, care ţine tottemplul; dar în cifra cosmică cifra 5 este cifra omului. 7 de la cele 7 planetedin sistemul nostru solar. Fiecare tub reprezintă o planetă iar naiul repre-zintă sunetul planetar pentru că el reprezintă nota omului prin nota sol careeste acordat, afară de 7 care este cifra Cabalei, Genezei, Bibliei.

R.H.: Acesta e naiul, dar de ce jazzul şi rock-ul sunt nefaste?G.Z.: Pentru că dându-şi seama de pericolul care era reprezentat prin

purificare şi readucerea la conştiinţă prin valorile ancestrale, puterea de acontinua spre purificare spre Dumnezeu, vârful piramidei mondiale oculte,mă refer la oculta aia, de după perdea, care dirijează şi trage firele uman-ităţii, a inventat rock-ul. Ea a prevăzut un control absolut la toate nivelele,mai ales al tineretului. Şi, în loc să aleagă calea purificării, a ales-o pe ceaa decadenţei prin jazz, rap, metal, etc. Asta nu s-ar fi întâmplat în epoca luiMozart, Schubert şi mai ales în preclasici, care erau singurii conştienţi devaloarea sunetului divin. Vivaldi, Albinoni, Monteverdi, toţi uriaşii şicoloşii preclasici care au fost singurii piramidali. Mă refer la piramidaegipteană, mă refer la triunghiul echilateral, au fost singurii conştienţi devaloarea cosmică divină a sunetului. De ce au compus muzica pe care aucompus-o? Pentru că era muzică de purificare, de reechilibrare a Tatălui, aFiului şi a Sfântului Duh, adică trinitatea din om. Şi atunci… toată aceastăconştinţă a mers până la un anumit punct, până când, şi cum ştim cu toţiiprea bine că misiunea planetei Terra n-a fost dată Domnului, pentru că alt-fel nu mai aveau loc apariţile Fecioarei, alarmante şi disperate. Pământul afost dat diavolului, Satanei, prinţului Lucifer. Încă de la revoluţiaLuciferiană el a intrat în patrimoniul Satanei, până va veni Judecata deApoi, eliberarea, venirea lui Isus şi omul va fi din nou unicul Dumnezeu,adică se va transforma din omul animal în omul Dumnezeu. Concluziafinală este că, de la începutul acestui secol, tot echilibrul cosmic s-a deteri-orat. Adică cifra 7 a căzut, do, re, mi, fa, sol, la, si, gama divină, gama sacră,dodecafonismul… A apărut şi atonalismul, adică atonal, împotriva sunetu-lui, împotriva tonului, împotriva echilibrului. Totul s-a prăbuşit şi atuncijazzul a preluat ştafeta, diavolul a pătruns în sunetul divin. Ca să producădezastru şi colapsul mondial prin apariţia demenţialo-satanico-diavoleascăa grupului Beatles, care a mers mai departe, a dus totul conştient prin sub-liminal, a introdus texte împotriva Fecioarei, împotriva lui Isus.

Printre rânduriRa

du H

erje

u

358

R.H.: Credeţi că ei erau conştienţi?G.Z.: Absolut! S-a descoperit acum, discurile erau înregistrate în secret,

se închideau 6 luni de zile într-un studio şi analizau totul acolo la perfecţi-une iar când ieşeau discurile pe piaţă… Ce s-a întâmplat în 1964 când eramîn turneu cu Ansamblul Armatei în R.F.G la Munchen? Au dat foc la teatru!Şi vă pun o întrebare: pe timpul lui Mozart, al lui Beethoven şi al precla-sicilor se dădea foc la teatre, se spărgeau uşile, se luau stofele şi velururilede pe scaune şi îşi rupeau fetele de 14 ani cămăşile, şi îşi smulgeau păruldin cap? Nu! Muzica era purificare şi înălţare.

R.H.: Bănuiesc că i-aţi supărat pe foarte mulţi cu filosofia dumnea-voastră

G.Z.: N-au decât să fie supăraţi. Dar nu e filosofie, este un adevăr. N-aveţi decât să luaţi scara terestră şi să o priviţi prin ce prismă vreţi dum-neavoastră şi veţi constata adevărul.

R.H.: D-le Zamfir, aţi spus că puterea dumneavoastră e cu totulextraterestră. În ce sens?

G.Z.: Când am făcut eu o asemenea afirmaţie?R.H.: A fost preluat de la o conferinţă de presă. G.Z.: Poate am fost prea încins. Fiecare om are o putere extraterestră;

fiecare om are puterea lui de diavol şi puterea lui de înger; omul este năs-cut în dualitate, omul e jumătate negru şi jumătate alb, şi între negru şi albeste liberul arbitru. Acel liber arbitru dă puterea omului să devină extrate-restru sau să devină demon.

R.H.: Şi totuşi, nu contestaţi că aţi avut o sămânţă de geniu. Adică, nuoricine se naşte cu acest talent şi nu e de ajuns numai munca pentru a ajungela rezultatele la care aţi ajuns dumneavoastră Mai e nevoie şi de altceva?

G.Z.: Dacă Beethoven ar fi fost în faţa mea în locul dumneavoastră şi l-aş fi întrebat „Dragă Ludwig Van, eşti un geniu sau nu eşti?“ ce mi-ar firăspuns sărmanul Beethoven? E foarte greu. Aştept ca ceea ce am făcut, sauca valoarea mea să fie apreciată în afară, din afară, şi ca afară să-mi spunăcine sunt, ce-am fost, etc.

R.H.: Bănuiesc că vi s-a spus. G.Z.: Mi s-a spus. Eu aş fi vrut să ajung la un grad de înţelepciune aşa

cum o are un guru din templele Himalayei care trăieşte 5 mii de ani sau 5sute de mii de ani şi când îmbătrâneşte îşi schimbă corpul şi îşi ia un corptânăr, aruncă vechea carcasă şi se înnoieşte, aşa cum face şarpele, cum facmulte animale. Ştiaţi că păianjenul îşi aruncă carcasa primăvara, o lasăintactă ca şi cum ar fi unul viu şi se îmbracă cu o nouă „rochie“?Extraordinar! Am văzut o femelă de păianjen pe care o chema Gertrude, am


erjeu

359

văzut-o în Ecuador acum un an când am fost în turneu, şi ne-a arătat acolocineva ce este „iubita mea“; m-am dus la ea, când te muşcă ai murit în 5minute, am mângâiat-o pe spate şi a început să se gudure ca şi cum era o ofată curtată de un bărbat, râdea, râdea ca o finţă umană… Dar văd două!Abia acum şi-a înoit carcasa, asta a lăsat-o acum câteva zile şi şi-a luat ocarcasă nouă. Este extraordinar fenomenul acesta de a şti ce e în tine şi dea-l nega până la o anumită limită. S-a zis: „Zamfir e nebun!“. După ani,când am apărut în Piaţa Universităţii, au scos teoria nebuniei. Şi a ţinut figu-ra! Aşa de bine au luat-o românii şi au digerat-o încât nebun am rămas pânăazi.

R.H.: Eu nu cred. G.Z.: Dacă eu vă spun. R.H.: Eu cred că a fost numai la un anumit nivel. De ce vă spun? Eu

când am fost în '92 în Italia, am avut marea plăcere, că în general acolo,când spuneai că eşti din România, fie îşi aduceau aminte de Dracula, fie deCeauşescu, fie de Nadia Comăneci, la un moment dat cineva a spusGheorghe Zamfir, deci mi-a făcut o plăcere imensă pentru că se ştia şi altce-va despre România. Deci, cred că românii, în general, v-au privit întot-deauna ca un mesager…

G.Z.: Nu, nu! A fost făcută cu un anumit scop, deteriorarea mea fizico-morală a fost făcută cu ştiinţă; ştiau că am un limbaj prin care am acces lamase; şi cum masele ţin cont de artiştii care îi reprezintă, au tras concluziacă aş fii periculos pentru politica lor. Niciodată nu am luat o atitudinepolitică nicăieri şi n-am vrut să spun că mă bat cum s-a bătut Tarzan înpădure că el este şefu'. Cred că mi-am ştiut locul meu, au fost aberaţii aleunor oameni incoştienţi.

R.H.: Când aţi revenit şi aţi concertat în faţa a mii de oameni aţi simţitaceastă …

G.Z.: NuR.H.: Bănuiesc că v-aţi dat seama că sunteţi acasă.G.Z.: Sigur că am fost primit de către popor, de sursa neaoşă, nu de

saltimbanci politici care trag firele ca la teatru de păpuşi. R.H.: Credeţi că românii au un statut special? Au ceva special? G.Z.: Am impresia că românul trebuie să ajungă până la arderea de tot,

ca din propria cenuşă să renască ca şi pasărea Phoenix. R.H.: Şi cum se poate face? G.Z.: Numai printr-o conştientizare a propriilor valori şi energii. Să-i

iasă românului din cap că ne vor salva ţiganii prin bişniţă, camătă, corupţie,fraudă şi schimburi de dolari şi lingouri de aur, să ne iasă din cap că

Printre rânduriRa

du H

erje

u

360

America ne va salva vreodată; ea ne-a băgat într-un abis fără fund la Yalta,ne-a mai trântit o dată la Malta şi ne-a mai înfundat acum în noroi, cu ocaziaNATO. Dacă e să luăm toate aceste momente istorice ajungem şi acolo lapredestinare, ori am impresia că noi, prin poziţia geografică demografică,avem această predestinare, pentru că, dacă nu aveam această predestinare,eram plasaţi geografic cu 800 de kilometri mai sus, îi împingeam pe aus-trieci, pe cehi şi pe slovaci şi pe unguri mai spre nord, şi cu ocazia asta şiFranţa şi Scandinavia trecea dincolo de calota terestră. Şi era loc destul, eraloc în ocean, putea Dumnezeu să mai scoată nişte teritorii prin niştecutremure, se mai împlineau nişte visuri gigantice. Dacă nu e loc în Oceanatunci unde să fie? Şi era loc pentru toată lumea şi noi eram păziţi de ciumadin est, de ruşi şi de sovietici, şi de alte ciume de barbari care au venit aicişi au făcut cele mai murdare şi infecte sacrilegii care au putut fi comise vre-odată în istoria umană. Nici o istorie nu a fost plină de măcel şi de dans ori-bil satanic… să poţi să-ţi omori aproapele aşa cum a fost omorât de cei deaici de la noi, comunişti şi de cei de dincolo de la răsărit, un măcel care neface nouă ruşine ca specie umană. Ne e ruşine să ne mai numim oameni.Dacă ar fi să luăm istoria înapoi, ne-am cutremura cu toţii, am îmbătrâni şiam albi într-o clipă, atât este de urât mirositor, ori sunt sigur că România areun rol de jucat, am scris în memorile mele: „în timpurile de apoi cei mici sevor mări iar cei mari se vor mici“. Nu uitaţi că roata morii se învârteşte…cei de sus vor veni jos iar cei de jos se vor înnobila. dumneavoastră credeţică e vorba de religie în templele şi în bisericile americanilor de 4000 delocuri sau 6000, ca The Cristal Cathedral din Los Angeles, sau mai ştiu eucare biserică de show religios, pentru că americanii fac show, au vrut să facădin Biblie un show, recitând pe dinafară cum ar fi o piesă de teatru, „unţăran şi doi cârlani“ sau „Take, Ianke şi Cadâr“ şi fac demonstraţie.

R.H.: Superficial. G.Z.: Dumneavoastră credeţi că asta va fi salvarea noastră, religia în

felul în care e văzută de americani. Pe dolarul american scrie „In God wetrust!“, dar au respectat ei această deviză?

R.H.: Au respectat-o? G.Z.: Nu, salvarea vine de aici, de la noi şi din cauza asta cred că sun-

tem un popor predestinat. Nu te duce să-i ceri vecinului că şi aşa nu-ţi vada. Găseşte prin forţa ta interioară, cunoaşte-te pe tine. Şi din moment ceţi-ai văzut templul şi te-ai cunoscut odată, Dumnezeu pune mâna pe tine şispune: „Asta am vrut de la tine“. În franceză se spune: „Ajută-te pe tineînsuţi şi apoi cerul te va ajuta“. Ce încercăm noi să scuipăm pe Dumnezeu,că tatăl îmi scria nişte scrisori în timpul exilului meu '80 şi '90 zicea: „Ceea


erjeu

361

ce e mai grav fiule acum este că lumea nu mai are încredere nici înDumnezeu, şi scuipă pe cer şi pe Dumnezeu“. Zic: „Cum e posibil aşa ceva,să scuipi pe Dumnezeu, păi nu Dumnezeu ne-a dat nenorocirea şi comunis-mul, noi am adus aici comuniştii de la Moscova pe tancuri, noi ne-am înlă-turat regele şi miniştrii, noi am pus pistolul…“. Puteam să ne aşezăm lafrontieră când s-a dat Basarabia fără nici un fel de luptă şi nici un fel de gest,doar am ridicat mâinile, i-am dat-o gratis lui Stalin, şi Bucovina şi am zis:„Gata domnule, ne-am predat!“. De ce nu s-a dus pe Prut toată armata, cutot poporul, cu toţi regii şi cu tot ce-am avut mai bun, cu toţi miniştrii, să fipus mâna pe tun, pe mitralieră şi pe grenade şi pe bombe.

R.H.: Şi credeţi că astăzi ar face-o?G.Z.: N-ar face-o, dar dacă o face atunci nici nu mai era al 2-lea război

mondial şi nu mai erau nici români sub comunism, asta pot să v-o spun eu.Dacă ne întoarcem un pic în istorie, prin prisma de astăzi, datorită expe-rienţei crunte pe care am avut-o privim prin alt unghi, prin altă prismă rea-litatea de astăzi. Încă o dată vă repet: salvarea românilor nu vine decât de lanoi, ne primenim, ne spălăm, ne curăţim, ne ducem la râu, scoatem haineledupă noi, rămânem goi şi începem să dăm cu parul în haine până iese totjegul ăla, şi toată mizeria pe care am adunat-o în 50 de ani de comunism şidupă aceea să vedeţi cum va deveni România o Elveţie. Dacă România erasub regi astăzi, pentru bogăţia incomensurabilă din subsol şi din tot ce era,valorile noastre şi cultura noastră ancestrală, noi puteam să devenim oa 8-a sau a 9-a minune a lumi, şi sunt sigur că vom deveni, pentru căRomânia are o predestinare. Noi am dat în acest secol un număr incomen-surabil de genii pe care nu l-au dat popoare care sunt elevate pe plan eco-nomic, politic, industrial. Noi ce am ajuns? Am ajuns de râsul lumii şi abiaacum încercăm să ieşim din ţărână şi din cloacă şi mocirlă şi duhoarea astacare a împuţit tot, şi florile şi animalele şi pădurile. M-am uitat la câini şipisici, este o degradare generală. Ar trebui să învăţăm de la furnici… ştiţicum merg rândurile de furnici, una vine, alta se duce, fiecare îşi ştie misi-unea, nici o furnică nu e în spate sau în faţă uneia sau alteia fără să ştie undese duce şi ce face. Dacă noi eram neamul ăsta de furnici şi înlăturam mur-dăria asta, care este spurcăciunea corupţiei, spurcăciunea schimbului dedolari, ca şi când speranţa noastră e dolarul, dar nu uitaţi că leul românescera covertibil în aur pe vremea lui Caragiale, când birjarul ducea boierulacasă, şi îi dădea boierul polul şi făcea birjarul „Săru’mâna coane, e deaur!“. Păi dacă România avea leul de aur pe atunci, echivalent cu franculelveţian şi cu dolarul american... De ce am ştiut să ajungem atât de jos dacăam fost atât de sus? Eram exportatori de grâne, eram primul exportator de

Printre rânduriRa

du H

erje

u

362

grâne din Europa, eram a 4-a ţară în exportul de petrol… Dacă aşa eram noiatunci între cele două războaie mondial, ce am fi putut fi astăzi dacă aveammonarhie la putere? Şi iar revin la piramida ocultă, desenele au fost altfel…Churchill, Roosevelt, Stalin… Americani care ne-au vândut şi care şi-aubătut joc de noi…

R.H.: Maestre, o ultimă întrebare…G.Z.: Noi îi adorăm pe americani, cu cascheta de baseball, cu Coca Cola

în buzunar, cu capul de mort pe piept, cu Michael Jackson pe spate; iertaţi-mă, dar cum vreţi dumneavoastră ca un tineret care arată în halul acesta săsalveze această ţară? E predestinată, dar ştim noi să arătăm poporului pre-destinarea asta? Trebuie să inoculăm acestor tineri ideea că destinul ţării eîn mâinile lor.

R.H.: La asta vă refereaţi când aţi spus „acest sfârşit tragic de secol“?G.Z.: Da, exact! Este un sfârşit tragic de secol la toate nivelele, pentru

că tragedia asta incomensurabilă nu vine numai de la începutul secolului,pentru că a fost un secol infect, altfel Fecioara nu ar fi apărut în durerea şiîn durerea lacrimilor ei la Fatima în Portugalia în 1917, să dea avertis-mentele acelea copiilor, în ultimul hal de sfâşiere: „Atenţie, atenţie, atenţie!Dacă nu veţi reveni la rugăciune va veni un război mondial, va fi o aureolăboreală în 1939 pe toată Europa, (aşa a fost) dacă nu vă veţi da cuDumnezeu şi nu veţi reveni la inima preacurată a mea, a fiului meu IsusHristos, va reveni un alt război mult mai crunt şi distrugător decât cele-lalte“. Îl aşteptăm pe acela pentru că încă n-am revenit la Dumnezeu, săştiţi, ne-am dat cu Satana.

R.H.: Am înţeles că vreţi să faceţi în România o şcoală de nai?G.Z.: Dar cine mi-a dat ocazia şi posibilitatea? În 1990, chiar în aprilie,

când am apărut de două ori la Universitate, ca şi cum aş fi fost cel mai marecriminal - „A apărut criminalul la Universitate!“ se spunea prin pieţe. NeaMarin Chiser, fluieristul şi camaradul meu, minunat, un titan al folcloruluiromânesc, în vârstă, mi-a spus „Maestre, dacă ai ştii ce te înjură lumea prinpieţe“, „Păi de ce nene?“ întreb eu, „ce am făcut eu, nea Marine?“. Păi, eraunişte ţaţe care vindeau nişte castraveţi, nişte roşi, ziceau „De ce a apărut ăstala Universitate, de ce?“. Am fost zilelea acelea în prima mea audienţă larevenirea mea din exil. M-am dus la primul ministru Petre Roman carem-a primit stând pe un jilţ aşa… „Hai noroc, şi ce doreşti?“. „Să fac şi eu oşcoală, o academie, un festival de muzică mondială, să adun toţi artiştiilumii, pentru că, cu numele pe care l-am câştigat în lume pot să convingnişte superstaruri, un clasic din muzica de cameră, simfonică, să vină lamine. Să am un post de profesor la conservatorul Ciprian Porumbescu, dacă


erjeu

363

Printre rânduriRa

du H

erje

u

364

se poate, şi să am un loc unde să pot crea şi compune. „Crezi că ţara asta ea mea, am pământurile mele?“ Eu zic: „Acolo în lacul Herăstrău, în fostuldomeniu al şefului, poate se găseşte un hectar sau două hectare“, „Nu existădomnule! S-a făcut un baraj în afara Bucureştiului, nu e verdeaţă acolo, darpot să-ţi dau acolo câte hectare vrei“. După aceea am aflat că s-a vândut cuun dolar metrul pătrat lui Ţiriac, chiar aici pe lacul Herăstrău şi şi-au făcutacolo domenii, case şi terenuri de tenis. M-am dus la Conservator, am statde vorbă cu decanul şi rectorul şi i-am spus planul meu, pentru că naiul acâştigat cele mai mari sufragii mondiale, s-a urcat pe podiumurile cele maiînalte şi are cele mai înnobilate cărţi de vizită, şi dacă există posibilitatea dea crea o catedră de nai, zice „Nu se poate domnule, este rudimentar, chiaranul acesta am creat clase de chitară, de saxofon şi de jazz“. Am spus îninima mea: „Să vă fie ruşine“ şi am plecat.

R.H.: Domnule Zamfir, vă mulţumesc foarte mult, sper ca până la urmăsă reuşiţi să faceţi această şcoală de nai şi să transmiteţi şi altora din acesttalent deosebit şi din această menire deosebită pe care ne-aţi spus că o arenaiul şi cel care cântă la nai.

G.Z.: Eu vă mulţumesc pentru invitaţie, am fost fericit să am o conver-saţie cu dumneavoastră, un schimb de idei şi de păreri. Îmi cer scuze în faţadumneavoastră şi în faţa auditoriului ţării, pentru răbufnirile şi ieşirile mele,n-am ajuns încă la cuminţenia unui guru sau înţelept, a unui duhovnic, dar,cum să spun, nu am nici vârsta necesară şi încă nu s-a aşezat veninul cumu-lat în atâţia ani în tălpi ca să pot să-l dau afară la prima spălare.


erjeu

250

Radu Herjeu - Printre rânduri

Documents

Transcript of Radu Herjeu - Printre rânduri