Bilete examen Radiologie-Ecografie

1. Componentele instalaiei Roentgen Este compusa din mai multe segmente : a. Captatorul de energie electrica compus dintr-o sursa directa sau cu utilizare exclusiva , prevazut cu stabilizator pt evitarea variatiilor de curent electric . b. Masa de comanda formata din 2 parti : - microuzina de prelucrare a curentului electric pt a deveni sursa de energie si de producere a radiatiilor . - masa de comanda propriu-zisa este constituita din sisteme de reglare a intensitatii , frecventei si adaptabilitatii energiei de lucru la conditiile de functionare . c. Sistemul de transmitere a energiei electrice catre tuburile radiogeneratoare ( troleele sau cablurile electrice ) . d. Instalatia de examinare compusa din 2 posturi , fiecare post fiind reprezentat de un stativ in care este instalat tubul radiogenerator si captatorul radiatiilor care au tranzitat organismul . e. Instalatia pt prelucrarea filmelor radiologice si pt decodificarea imaginii radiologice . A. Captatorul de energie electrica se recomanda ca sursa de energie electrica sa fie separata de sursele pt alti consumatori. B.Masa de comanda serveste la punerea in functiune si oprirea aparatului precum si la reglarea intensitatii , respictiv a duritatii razelor X . Totodata de la masa de comanda se stabileste timpul de expunere , ea trebuie sa incorporeze un miliamper-metru care masoara si stabileste intensitatea curentului ce trece prin tubul radiogen si un kilovolt-metru care indica tensiunea curentului ce trece prin tub , adica duritatea razelor generate . D.Instalatia de examinare este prevazuta cu un sistem de sustinere a tubului radiogen , de captare a radiatiilor utilizate si o instalatie de amplase si manipulare a pacientului . E.Instalatia pt prelucrarea filmelor radiologice si pt decodificarea imaginii radiologice 2. Filmul radiografic Reprezinta accesoriul principal pt realizarea imaginii radiografice . Este alcatuit dintr-un suport de celuloza acetilacetata , inflamabil sub influenta unei surse de foc , dar fara consecinte pirogene dupa indepartatrea focului. Are o grosime uniforma de mm si pe ambele fete sunt asternute emulsiile radiosensibile . Emulsia radiosensibila este alcatuita dintr-un strat de gelatina in care sunt dispersate granule foarte fine de bromura de argint. Imaginea obtinuta pe filmul radiografic , echivaleaza cu negativul obtinut in procesul de fotografiere.3. Prelucrarea filmelor radiografice In urma iradierii filemlor radiologice in timpul radiografierii , cristalele de bromura de argint din emulsia de gelatina sufera modificari care se desfasoara lent . Aceste modificari sunt evidentiabile prin procedee reductoare . Acest proces de reducere poarta numele de developare . Procesul de developare , care asigura evidentierea imaginii inregristrate in urma iradierii , se realizeaza folosind substante revelatoare care elibereaza clorul sau bromul din sarurile halogene de argint si pastreaza argintul pe film sub forma unui depozit de culoare neagra , format din graunte microscopice de argint oxidat . Aceste reactii chimice care apar in timpul procesului de developare se soldeaza cu gaze toxice a caror actiune trebuie prevenita printr-o aerisire corespunzatoare a camerei . Pt a asigura o buna developare , filmul radiologic trebuie sa fie in contact cu solutiile de developare uniform pe toata suprafata lui . Procesul de developare se executa la intuneric sau la lumina rosie si este urmarit sub aspectul duratei cu ajutorul unui cronometru cu semnal sonor . Trebuie luat in considerare ca o developare mai lunga decat durata recomandata , ofera o radiografie mai stearsa , fara contraste . Dupa relevare , filmele developate sufera o prima spalare rapida , preferabil in flux de apa curgatoare , dupa care se lasa sa se scurga surplusul de apa si se introduc in solutia fixator . Fixarea imaginii are ca rost indepartarea particulelor de bromura de argint printr-o dizolvare de hiposulfit de sodiu . Dupa fixare radiografia se spala final timp de 30 de minute in jet de apa curgatoare . O spalare incompleta determina aparitia pe filmul uscat de pete eflorescente , albe , de hiposulfit . Uscarea filmelor se face la aer sau in etuve . 4. Legile formrii imaginii radiologice n Roentgendiagnostic Radiatiile X generate de tubul radiogenetic sunt proiectate in spatiu sub forma unui fascicul conic . Daca acest fascicul actioneaza asupra unui substrat fluoresccent sau a filmului radiologic , aceste substraturi vor suferi actiunea razelor uniform pe toata suprafata . Fasciculul conic de radiatii prezinta o raza centrala care coincide cu inaltimea centrala a conului . Raza centrala constituie forma ideala de interactiune cu substraturile , fiind perpendiculara pe aceste substraturi. Celelalte raza sunt proiectate divergent din ce in ce mai indepartate de raza centrala , la baza conului . Pt a preveni dispersarea laterala a razelor , instalatia Roentgen este dotata cu limitatoare .

a. Legea proiectiei : se aplica ca urmare a faptului ca proiectia fasciculului de radiatie este de forma conica , iarimaginea care se realizeaza reprezinta baza conului . Daca in traseul fasciculului de raze se interpune un substrat prezenta acestuia face ca imaginea ce se formeaza sa fie intotdeauna mai mare decat dimensiunea obiectului . Dimensiunea imaginii este cu atat mai mare cu cat obiectul radioexpus se gaseste mai aproape de tubul radiogenetic . In cazul in care pe traseul fasciculului se gasesc mai multe obiecte succesive , acele structuri care se plaseaza mai aproape de tubul radiogen sunt cele care vor avea dimensiuni mai mari . Concluzia : pt obtinerea unei imagini radiologice cat mai corecte structura ce urmeaza sa fie radiodiagnosticata trebuie sa fie pozitionata cat mai aproape de film sau ecran sau sa se mareasca distanta intre focarul radiogen si suportul pe care se va forma imaginea radiologica . Legea sumatiei planurilor : imaginea radiologica , in cazul examinarii unei regiuni este constituita din insumarea absorbtiilor diferitelor planuri pe care fasciculul radiologic le parcurge . Cu alte cuvinte imaginea care rezulta este o sumatie a imaginilor elementelor diferite strabatute succesiv de fascicul . Din cauza acestei sumatii imaginea radiologica pierde detalii de structura , pozitie si dimensiune sau chiar de forma pt unele componente . Legea incidentelor tangentiale : conturul imaginii radiologice , respectiv trasarea neta a limitelor strcturilor ce compun imaginea radiologica , se realizeaza numai atunci cand raza incidenta atinge tangential marginea unui obiect sau a suprafetelor care separa 2 obiecte cu opacitate diferita . Rezulta ca atunci cand o raza incidenta atinge tangential o suprafata , imaginea radiologica a acesteia are un contur bine desenat . Atunci cand raza incidenta atinge perpendicular o suprafata , desenul de contur nu apare . Cand raza incidenta atinge tangential o cresta ascutita ea produce un contur sters , compus din nuante degradate progresiv .

b.

c.

5. Imaginea radiologic Atat cea obtinuta pe ecran cat si cea de pe filmul radiologic este rezultatul procesului de absorbtie suferit de fasciculul de radiatii obligat sa parcurga un anumit traseu prin organismul examinat . Gradul absorbtiei suferite la nivelul diferitelor componente se materializeaza pe imaginea radiologica prin alternante graduale de la alb la negru , oferite de diferentele de luminozitate asigurate de cantitatea de radiatii ajunse pe suportul pe care se formeaza imaginea radiologica . Atunci cand contrastul se formeaza pe baza diferentelor nete de absorbtie , realizate de structura fireasca a componentelor unui organism poarte denumirea de contrast natural . Atunci cand gradul de absorbtie a 2 componente situate alaturat este aproximativ identic , posibilitatea individualizarii lor impune utilizarea contrastului artificial . Acesta se asigura prin substante , solutii sau structuri naturale care pot fi incorporate in unul sau mai multe organe vecine si prin aceasta sa se realizeze alt grad de absorbtie a radiatiei la nivelul respectiv . Contrastul artificial poate fi radioopac , radiotransparent sau mixt. 6. Reguli generale ce trebuie respectate n cursul examinrii radiologice Personalul care lucreaza in mediu de utilizare a radiatiilor trebuie instruit pt a-si conoaste bine atributiile si echipat cu mijloace personale de protectie antiradianta . Personalul trebuie sa aiba un program bine organizat cu perioade cat mai scurte de activitate urmate de pauze tot mai lungi pe masura ce timpul general de lucru este mai lung. Manipularile animalelor si manevrele impuse de examinare, se vor pregati inaintea examinarii sau se vor face la lumina rosie

7. Radiodiagnosticul prin utilizarea izotopilor radioactivi Cu ajutorul izotopilor radioactivi , care pot fi asimilati ca atare de catre celule se pot insemna substantele care au afinitate pt un anumit tip de celule sau tesut . In felul acesta s-a largit sfera scintigrafierii la investigarea creierului , ficatului , rinichiului , splinei , placentei , pancreasului , paratiroidelor , etc . Radioizotopii sunt radiatii care propaga in spatiu particule ce provin din dezintegrarea unui nucleu sau din campul electric al unui nucleu . Prin interactiune cu substanta , radiatiile nucleare p[ierd o parte din energia lor prin efecte specifice . Folosirea radioizotopilor cu scop de diatgnostic implica o selectare optima a acestora in concordanta cu parametrii lor fizico-chimici si particularitatile de aplicare clinica a acestora . Pe toata durata examinarii , radioizotopul trebuie folosit sa degajeze(degaje) o doza cat mai mica de iradiere interna a pacientului examinat . Timpul de eliminare din organism a radionuclidului trebuie sa fie cat mai scurt iar calitatile lui chimice sa corespunda biologic scopului urmarit . Radionuclidul trebuie sa prezinte o afinitate fata de tesutul anumitor organe , sa nu fie metabolizat , sa nu fie toxic si sa fie decelabil , in urma localizarii lui , numai in organul examinat . Pentru obtinerea unui imagini a unui organ , radionuclidul , trebuie sa aiba o energie radianta gamma destul de mare , ca o parte din ea sa strabata organismul pt a ajunge la locul sau sistemul de detectie .

Se folosesc cu precadere izotopi radioactivi care emit radiatii betta si gamma , pt ca radiatiile betta au penetrabilitate limitata in timp ce radiatiile gamma sunt penetrante , adecvate scintigrafierii functiilor dinamice , compozitiei elementelor corporale si determinarilor in vitro . Radiofarmaceuticele sunt medicamente ce contin radionuclizi care servesc ca agenti pt radiodiagnostic sau ca mijloace terapeutice , fara ca ei sa posede o actiune farmacologica propriu-zisa . - pt investigatiile hemodinamice cale de administrare intravenoasa este esentiala Examinarea esutului osos. Distrofii osoase Radiografierea tesutului osos se efectueaza mai frecvent local , in zona sau regiunea in care examinarea clinica sau radioscopierea prealabila indica sau presupune modificari ce trebuiesc lamurite sub aspect anatomic sau morfologic , patogenetic si de diagnostic . Radiografierea oricarei regiuni osoase sau scheletice se va face obligatoriu , cel putin din 2 incidente perpendiculare una pe cealalta ( fata si profil , dorso-ventral si lateral , antero-posterior ) . In situatia fracturilor incomplete incidenta care traverseaza osul perpendicular pe zona lezionata poate sa ofere o imagine de os integru , in timp ce incidenta paralela cu procesul lezional sa releve pierderea integritatii osoase ca urmare a indepartarii capatului fracturat de linia sagitala a osului normal . Zona sau regiunea ce urmeaza a fi examinata se aseaza integral pe caseta portfilm astfel incat in viitoarea imagine sa fie cuprins un reper anatomic de identificare . Radiodiagnosticul prin raze X in ceea ce priveste tesutul osos si scheletul , se bazeaza aproape exclusiv pe arhitectura osului si a consitiilor de formare a imaginii . Distrofii osoase : procesul distrofic are un ritm neregulat si modifica profund macrostructura si arhitectura osoasa la nivelul compactei , aspongioasei medulare sau a zonei epifizare . In cazul distrofiilor osul nu mai ofera aspectul trabecular , ci o structura amorfa , bizara , provocata de tulburari microscopice de rarefiere osteoida , de zone fibroase care alterneaza cu tesutul osos , fiecare cu afinitati tinctoriale diferite care dau imaginii histologice un aspect de mozaic . Cand modificarile microscopice devin majore ele se pot decela radiologic prin aspectul neconturat ( de vata ) al tesutului osos . In cazul lizei osoase se remarca subtieri si tunelizari ale compactei si/sau aspect de lipsa de substanta ( aspect de ciupitura sau muscatura la nivelul osului ) , marcata prin radiotransparenta . Hiperplazia osoasa este consecinta hiperfunctiei hipofizare in procesul de osteogeneaza endocondrala si periostala , persistenta peste timpul normal necesar dezvoltarii scheletice , avand ca rezultat gigantismul si acromegalia . Imaginea radiologica evidentiaza un schelet cu componente foarte mari dar care pastreaza raportul normal intre ele . Hipoplazia osoasa reprezinta miniaturizarea tesutului osos si este provocata de hiperfunctia tiroidiana dar si de hipofunctia hipofizara ; ea poate aparea si in urma unor carente vitaminice . Displaziile sunt alterari osoase care schimba raporturile dimensionale dintre lungimea si grosimea oaselor . Condrodisplaziile sunt modificari osoase provocate de tulburari ale dezvoltarii cartilajului de crestere.Imaginea radiologica releva modificari caracteristice atat in displaziile generale cat si in cele locale . Oasele lungi apar groase si scurte si cu epifize latite . Oasele apar curbate , diafiza devine larga in vecinatatea epifizelor . Displaziile conjunctive sunt generate de carente hormonale si nutritive . Caracteristica este hipoostoza, segmentul osos afectat fiind foarte subtire in raport cu lungimea lui . Aplaziile sunt tulburari organogenetice ce determina anomalii de dezvoltare osoasa . Termenul este utilizat pt situatiile in care caracteristicile morfologice nu ating normalul pe parcursul dezvoltarii lor. Distrofii osoase primare : Osteonecrozele septice (provocate de traumatisme ) Inflamatiile osoase Avitaminozele osoase (rahitismul ) Osteopatiile metabolice ( rahitism tardiv , osteomalacia ) Distrofii osoase particulare de tip vascular caracterizate prin rarefactia osoasa primitiva de tip vascular cu modificare trofica a tesutului conjunctiv medular ; sunt consecinta unor tulburari neurohormonale care perturba circulatia sangvina . Distrofiile osoase solitare : Chistul primar solitar ( cavitate neregulata plina cu lichid clar sau hemoragic la nivelul osului ) Osteoidul cortical 9. Examinarea esutului osos. Modificri ale integritii osoase (fracturi) Sunt alterari ale arhitecturii osoase provocate cel mai frecvent de fact ce actioneaza traumatizant. Dpdv radiologic fracturile se pot grupa in fracturi inchise si fracturi deschise. Fracturi inchise: - incomplete fisura - complete simpla - multipla 8.

- cominutiva Reparatia fracturilor si evolutia vindecarii osoase De obicei, reparatia unei fracturi se face prin calusare ce dureaza 3-6 sapt si parcurge mai multe faze: - imediat dupa fracturare la nivelul solutiei distructive se instaleaza o hemoragie; prin procese de coagulare, pe fragmentele osoase se depune un strat de fibrina, realizand ceea ce se numeste calusul fibrinos ; prin neoformare vasculara si aport crescut de fibroblaste, fibrina se organizeaza si se transforma intr-un cheag interfragmentar care apoi se impregneaza cu tesutul conj embrionar, iar ulterior prin proliferare se unifica devenind un calus conjunctiv; proces ce dureaza 10-14 zile - calusul conjunctiv intra intr-o faza de osificare. In urma resorbtiei osoase de la nivelul capetelor fracturate se realizeaza un surplus de Ca care este utilizat de trabeculele de os tanar care apar in structura organizatorica a chegului. Trabeculele de os tanar nu apar mai devreme de 1 sapt de la fractura, iar sudura diafizei nu se realizeaza mai curand de 1 luna. Procesul de calusare se intalneste numai in cazul fracturilor la nivelul oaselor lungi; in cazul oaselor scurte si la nivelul epifizelor, vindecarea osoasa se face fara calus periostal Posibile complicatii ale fracturilor Osteoporoza este declansata de tulburarile vasomotorii determinate de traumatisme sau este provocata de suprimarea influxurilor functionale pe timpul imobilizarilor Necroza osoasa se instaleaza atunci cand unele portiuni osoase sunt private de aportul sangvin pe cale circulatorie. Osteonecrozele apar consecutiv fracturilor intraarticulare sau in cazul fracturilor cu eschile neindepartate chirurgical la repunerea dislocarii. Infectia osoasa este rezultatul fracturilor deschise infectate care prezinta supuratii prelungite Anchiloza apare frecvent in fracturile intraarticulare infectate si supurative Osificarile musculare sunt consecintele tulburarilor metabolice provocate de fenomenele complexe aferente fracturilor severe. Depunerea de minerale si metaplazia osoasa in tesutul muscular poate determina pseudoartroza.

10. Examinarea esutului osos. Tumorile osoase Tumori osoase primitive (primare) Sunt in general benigne, iar cand au caracter malign se dezvolta in os la nivelul tesutului vasculo-conjunctiv intraosos sau pe unele sechele de tesut cartilaginos care apar in timpul cresterii endocondrale Pentru obtinerea unui diagnostic real este necesara o confruntare atenta a datelor anamnetice si clinice cu cele radiologice . Tumorile osoase primitive sunt afectiuni monoostotice ( se dezvolta intr-un singur os ) si monotope ( prezinta o singura localizare ) . Cand au caracter poliostic si politop sunt de regula maligne si reprezinta consecinta metastazarii . Din categoria tumorilor benigne fac parte : fibromul , osteomul , hemangiomul si condromul . Tumori primitive maligne : osteosarcom , condrosarcom , sarcomul endotelial ( sarcomul Ewing) si reticulosarcomul . Tumorile primitive benigne : Fibromul (mixofibromul osos ) : pe imaginea radiologica apare ca o transparenta crescuta conturata regulat inconjurata de opacitate de natura scleroasa . Osteomul : tumora osoasa adevarata alcatuita numai din tesut osos care ia nastere prin proliferarea activa a tesutului conjunctiv infraosos si a periostului . Hemangiomul : tumora formata din aglomerari vasculare sanguine , provoaca hiperemie , comprimare si demineralizarea osului pana la disparitia lui . Condromul solitar : este format dintr-un cartilaj hialin se localizeaza la oasele scurte , bazin , epifizele proximale ale humerusului si femurului . Condromatoza osoasa : este rezultatul unui cresteri excesive a cartilajului de crestere . Are localizare poliostica , politopa . Tumorile osoase primitive maligne : Osteosarcomul : tumora a tesutului conjunctiv intraosos , se localizeaza la extremitatile oaselor lungi , sunt insotite de durere . Sarcomul condroblastic : tumora este rezultatul proliferarii condroblastelor . Sarcomul endotelial ( Ewing ) : se localizeaza diafizar , este format din celule rotunde , nediferntiate , tumora apare acolo unde se gasesc elementele endoteliale ale maduvei hemato formatoare . Reticulosarcomul : format din celule reticulare plasaate intr-o retea fibrilara abundenta . Tumorile osoase secundare sau metastazice : metastazarea tumorala se realizeaza prin continuitate datorita unui proces infiltrativ , invadant , din aproape in aproape , sau in mod discontinuu , prin fragmente tumorale ale procesului malign , care desprinse din tumora primara sunt purtate pe cale circulatorie sau limfatica si se grefeaza in alte parti formand tumori fiice( insamantare tumorala ) . 11. Examinarea i semiologia radiologic cranio-vertebral

Examinare si semiologia craniului : Obliga la o expunere cu incidenta latero-laterala si una dorso-ventral , sau ventrodorsal in functie de obiective . Examinarea latero-laterala obiective : calota craniana , sinusul frontal , zona orbitara , sinusurile maxilare , dentitia maxilo-mandibulara , articulatia temporo-mandibulara , regiunea occipitala . Incidenta dorso-ventrala obiective : platforma craniana , forma si dimensiunea sinusurilor frontale , integritatea apofizelor nazale . Incidenta ventro-dorsala obiective : stanca temporala si configuratia deschiderii canalelor semicirculare . Loviturile pot provoca fracturi cu dislocari de eschile care prin pozitia lor pot sugera raporturile cu substanta nervoasa. Integritatea calotei craniane poate fi afectata si de compresiuni dinspre exterior , sau din interiorul craniului . La ovine se pot diagnostica radiologic chistii hidatici plasati si dezvoltati pe meninge sau in substanta nervoasa . Examinarea si semiologia coloanei vertebrale : coloana vertebrala reprezinta prin pozitia sa axiala , la partea dorsala a unui organism animal , un sistem foarte complex de sustinere , care permite , o mobilitate limitata , dar indispensabila , tuturor componentelor corporale . Prin pozitionarile laterale si incidente perpendiculare pe corpul vertebral se vor stabili date privitoare la integritatea corpului vertebral , directia apofizelor spinoase , spatiile intervertebrale , calitatea structurala ligamentara si cea a discurilor intervertebrale . O atentie aparte se va acorda modului de examinare a relatiei occipito-atloido-axxoidiene cervicale sau celor situate caudal ( lombare si coccigiene ) unde pe langa folosirea unor incidente adecvate pozitiei fiecarei vertebre se indica examinarea in extensie si in flexiune a respectivelor zone vertebrale . Principalele modificari intalnite la coloana vertebrala la animale : la nivelul discului intervertebral se pot intalni procese inflamatorii cu caracter localizat si adesea consecutive proceselor patologice similare din vecinatate , extinse la coloana vertebrala . Degenerarile discale sunt cauzate de uzura provocata de suprasolicitare . Procesele degenerative discale sunt exprimate la examinarea radiologica prin herniile de disc , degenerarile discale si dislocarile vertebrale si discale. In cazul herniilor de disc principala componenta care sufera procese alterative este nucleul pulpos . Aceste alterari pulpoase sunt adesea insotite sau urmate si de dislocare discala partiala . Dislocarea se poate face spre corpul vertebrelor situate anterior sau posterior procesului discal , oferin asa numitele hernii intraspongiose . Pe imaginea radiologica herniile intraspongioase devin vizibile numai dupa ce ele sufera procese de calcificare pe fondul degenerativ discal . Astfel aceste hernii sunt decelabile numai daca se modifica imaginea corpului vertebral sau a spatiului intervertebral . Degenerarile discale : sunt provocate de inbibitia tesutului discal prin reducerea necesrului trofic . Aceste inbibitii sunt urmate de procese degenerative care se dezvolta lent dar progresiv . Alterarile degenerative sunt ireversibile . Nucleul pulpos pirde turgescenta si ca urmare se instaleaza o deshidratare totala in urma careia apare fisura si fragmentarea discului . Segmentele fragmentate se necrozeaza si apoi se calcifica sau se osifica . Imaginea radiologica a degenerescentei dicale se completeaza prin prezenta osteofitelor remarcate la nivelul corpurilor vertebrale . Unele osteofite pot aparea izolat cu localizare diferita mai ales la nivelul unghiurilor anterioare ale vertebrelor si mai rar la unghiurile posterioare . Alteori osteofitele se prezinta sub forma multipla plasate la nivelul unghiurilor vertebrelor vecin situate . Prin dezvoltarea excentrica aceste formatiuni osteofitice pot sa conflueze si sa formeze punti osoase intervertebrale . Dislocarile vertebrale : sunt consecinte ale scaderii rezistentei , prin actiuni mecanice care provoaca procese degenerative ale discului intervertebral . In aceste conditii , legaturile intervertebrale nu mai sunt asigurate suficient , permitand alunecari ale segmentelor de coloana plasate anterior afectiunii discale , deplasari in diferite directii . Leziunile traumatice ale coloanei vertebrale : traumatismele ce actioneaza la nivelul coloanei vertebrale produc leziuni care depind de directia , intensitatea si durata de actiune a factorului traumatizant . Traumatismele care actioneaza la nivelul primelor vertebre cervicale pot determina fracturi ale apofizei odontoide si sunt insotite de modificari de pozitie ale capului si gatului . Alte modificari vertebrale cu etiologie particulara : Necrozele vertebrale aseptice : se instaleaza consecutiv traumatismelor vertebrale netratate care in timp se manifesta prin osteoporaza difuza , cifoza si dureri . Necroza aseptica a nucleelor osoase : provoaca tulburari de dezvoltare si sudare a inelului osos marginal , hernii intraspongioase cu tesut discal si leziuni ale placilor de acoperire cartilaginoase si osoase , procese car evolueaza in prioada de crestere a animalului . Spondiloza : reprezinta stadiul final al degenerescentei discale ( discopatia ) . 12. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului respirator. Cile respiratorii prepectorale Examinarea radiologica se va realiza intotdeauna la inceput pe gol . Folosirea contrastului artificial duce la mascarea modificarilor naturale ce se pot instala la nivelul organului examinat . Examinarea si semiologia radiologica a nasului : se folosesc incidentele : latero-laterala , ventro-dorsala si dorsoventrala . Inflamtiile cronice exudative si proliferative pot estompa transparenta nazala uni sau bilateral , antrenand sau

nu si sinusurile infraorbitare . Transparenta nazala poate fi alterata prin prezenta unor zone localizate de radioopacitate produse de corpi straini , chisti , sau tumori nazale . Normal imaginea radiologicca a nasului se exprima prin radiotransparenta , de forma trapezoidala , pe imaginea obtinuta la incidenta laterala sau trinughiulara separata de congenera cu o dunga radioopaca in cazul imaginii realizate prin incidenta dorsala. Examinarea si semiologia radiologica a faringelui respirator : este posibila numai din pozitiile laterale dupa extensia capului . Imaginea radiologica normala este radio transparenta , flancata sau partial mascata de formatiuni cu radioabsorbtie mai mare localizate in zona respectiva ( epiglota , paratiroida , noduli limfatici ) . Examenul raadioscopic al faringelui [poate constitui o metoda de verificare a pozitiei si treseului sondei exploratoare in cazul sondarii esofagogastrice . La ecvine , odata cu faringele se va examina configuratia si continutul pungilor guturale (transparenta , simensiune, pozitie, simetrie) dar si compozitia continutului gutural . Examinare si semiologia radiologica a laringelui : examinarea se realizeaza prin incidenta laterala , imaginea radiologica a laringelui este de forma cuboidala , transparenta , plasata oblic , pe directie cranio-caudala , bine delimitata de opacitatea lineara oferita de incidenta tangentiala a radiatiei la peretii cartilaginosi ai laringelui . Se urmareste stabilirea formei , integritatii , uniformitatii , pozitiei si directia organului . Examinarea si semiologia radiologica a traheei cervicale : segmentul toracal al traheei se verifica odata cu organele respiratorii plasate in torace . Imaginea radiologica este reprezentata de o radiotransparenta cu aspect vandelar plasata la partea ventrala a gatului . Examinarea radiologica a traheei are ca scop stabilirea integritatii organului , agresat destul de frecvent prin fracturi ale inelelor in urma traumatismelor . 13. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului respirator. Examinarea toraco-pleuro-pulmonar Examinarea regiunii toracale se face obligatoriu din profil si din fata . Examinat din profil imaginea radiologica a toracelui apare de forma triunghiulara flancata superior de o latura dreapta , orinzontala , marcata raioopac de complexul musculo-vertebral spinal . A 2a latura este oblica , coboara de la jonctiunea cu latura dorsala unde formeaza un unghi ascutit denumit unghiul dorsal al imaginii toaracale , aceasta a 2a latura reprezinta imaginea tangentiala a portiunii diafragmatice situate mai avansat de torace . Cea de-a 3a latura usor oblica , din spre unghiul cranial al imaginii toracale spre stern . In acest triunghi toracal manifestarea semiologica a aparatului respirator este exprimata prin radiotransparenta . Radiotransparenta pulmonara apare de intensitate diferita chiar in conditii morfofiziologice normale . La animalele cu torace bombat transparenta pulmonara este mai accentuata . La cele cu imbracaminte piloasa bogata este mai estompata . Radiotransparenta pulmonara creste in : acumulari de aer sau gaze in spatiile interpleurale (pneumotorax ) , intraalveolare (emfizem pulmanar alveolar ) sau interalveolar . Se pot remarca uneori zone delimitate de radiotransparenta cum ar fi cele plasate caudal ( prediafragmatic in herniile transdiafragmatice ) sau in alte zone ca urmare a pneumotoraxului . Desi in edemul pulmonar creste continutul lichid din bronhii si alveole , prin dilatarea compensatorie impusa de nevoia schimbului respirator imaginea radiologica in aceste situatii se apropie de cea din emfizemul interstitial . Plasata orizontal , traheea toracala se evidentiaza ca o bandeleta de radiotransparenta segmentata de linii verticale radioopace care se incheie intr-un punct luminos , zona de bifurcare . Procesele inflamatorii pleuro-pulmonare se evidentiaza prin radioopacitate discreta , delimitata la anumite zone ( pneumoniile lobare ) , generalizate ( pleuro-pneumonii ) si ca puncte radioopace (izolate sau confluate in bronhopneumonii ) , toate aceste opacifieri pulmonare fiind insotite de modificari termice corporale specifice . Cartografierea imaginii radiologice toracale din profil : imaginea toracala latero-laterala se poate imparti si 6 regiuni. Pe orizontala aceasta imagine se subimparte in 2 sectoare si anume , luand ca reper baza cordului , prelungita anterior si posterior de limita superioara a celor 2 vene cave , se stabileste un sector dorsal sau supracardiac si unul ventral. Aceste sectoare se impart pe verticala prin 2 linii care flancheaza cordul , in 3 regiuni si anume: sectorul dorsal in regiunea supracardiaca anterioara (craniala ), regiunea supracardiaca mediana (traheo bronsica) si regiunea supracardiaca caudala ( unghiul vertebro-diafragmatic). In cazul prezentei continutului hidric sau hidrogazos in spatiul interpleural se poate recurge la modificarea pozitiei animalului examinat prin ridicarea lui de trenul anterior si o usoara basculare pe plan vertical . In aceste conditii , lichidul isi schimba pozitia , confirmand diagnosticul de hidrotorax . A 2a pozitie , obligatorie in cursul examinarii radiologice a toracelui respirator este cea denumita impropiu pozitie de fata. Prin incidenta dorso-ventrala sau ventro-dorsala se poate preciza daca localizarea modificarii este in hemitoracele stang sau in cel drept . In incidentele de fata se pot preciza distantele atat fata de peretii costali cat si fata de subzona mediastinala . Pt localizarea leziunilor la nivelul pulmonilor este deasemenea necesara o sistematizare a imaginii radiologice prin caroiaj . Astfel la nivelul fiecarui pulmon , la cca 1-2 cm distanta de linia sagitala , printr-o linie verticala trasata imaginar , se flancheaza matitatea sterno-cardio-vasculara mediastinal.Printr-o linie orizontala , trasata la jumatatea inaltimii pulmonare se delimiteaza o regiune paramediana superioara si una ventrala . Prelungind aceasta linie orizontala pana la peretele costal lateral se obtin 2 regiuni mari , una plasata deasupra acestei linii denumita regiunea pulmonara

craniala(anterioara ) si una inferioara denumita regiunea pulmonara caudala(ventrala ). La randul lor aceste 2 mari regiuni se subimpart astfel : Zona craniala (anterioara sau posterioara ) se subdivide in 2 zone inegale ca dimensiune , de catre imaginea oaselor claviculare . Prin subdivizare apare o subzona supraclaviculara foarte mica si o subzona subclaviculara mai mare . Zona caudala ( ventrala sau posterioara ) se poate divide tot in 2 sibzone , printr-o linie orizontala imaginara care pleaca din varful imaginii tangentiale a cupolei diafragmatice catre peretele costal lateral . Deasupra acestei linii se plaseaza subzona pulmonara mediana ( mai amre ca suprafata ) , iar sub orizontala subzona distala sau ventrala propriu-zisa . Hemitoracele stang este in mare parte radioopac pt ca din suprafata o ocupa cordul , amplasat aproape integral in zona medio-ventrala a imaginii radiologice si care prin radiopacitatea lui intensa face imposibila relevarea eventualelor semne ce pot fi produse de manifestari patologice pulmonare pericardiace . Hemitoracele drept , liber in conditiile normale de imagini parazite ( ale altor organe toracice ) ofera la examinare o suprafata instinsa si care poate fi analizata topografic conform cartografierii . Elemente de radiodiagnostic in principale afectiuni toraco-pleuro-pulmonare la animale : Rahitismul costal este decelabil si prin aspectul modificat al coastelor si coloabei vertebrala toracale . Coastele apar slab opacifiate cu contur neregulat si redus dimensional . La nivelul regiunii condrocostale se evidfentiaza nodozitati succesive la fiecare coasta matanii costale . Coloana vertebrala : cifoza , reducerea dimensiunii corpurilor vertebrale si latirea varfului apofizelor spinoase . Fracturile costale : pot fi partiale sau totale . Hiperosteozele costale si osteofitozele vertebrale toracale :sunt consecutive calusarii deformante a fracturilor vechi . Apar ca deformari cu caracter nodular sau fusiform , singulare sau asociate la mai multe coaste care se pot suda intre ele , formand punti intercostale . Hiperostozarea se poate prezenta calcificata fie sub forma unor coloane la marginea ventrala a vertebrei , fie sub forma unei coarde lungi cuprinzand mai multe vertebre toracale . Osificarea ligamentului vertebral ventral reduce mobilitatea coloanei si produce o retractare ventrala aparand cifoza , mai poate sa apara si procesul de osificare care cuprinde tot ansamblul vetebral , transformand o zona a coloanei intr-o piesa unitara anchilozata denumita sacralizare vertebrala toracala . Osteoliza si caria vertebro-costala : radiologic degradarea structurii osoase se exprima prin radiotransparenta localizata , neregulata , cu pastrarea integritatii arhitecturii osoase , sau prin pierderea continuitatii imaginii osului aspect de os ciupit sau muscat . Emfizemul pulmonar se poate prezenta sub forma de emfizem intraalveolar sau de enfizem interalveolar . In acest caz creste transparenta pulmonara , generalizata sau localizata , uni sau bilaterala . Edemul pulmonar acumularea exsudatului sau transsudatului in alveolele pulmonare , determina cresterea lichidului intraalveolar . Acest lucru provoaca o bariera pt schimbul respirator si are ca efect instalarea unei insuficiente respiratorii grave . Bronhopneumonia reprezinta inflamatia concomitenta a micilor bronhiole si a alveolelor distributiv corespunzatoare . Bronhopneumoniile sunt caracterizate prin organizarea exsudatului realizat in procesul inflamator intr-un proces coagulat la nivelul unui lob pulmonar . Pneumonia inflmatia parenchimului pulmonar ce se instaleaza pe o mare suprafata de pulmon . Deaceea procesul inflamator lobar a fost denumit si pneumonie franca sau adevarata . Radiologic pe imagine se materializeaza sub forma unei opacifieri destuil de nete , cuprinzand un lob pulmonar sau mai multi , cu radioopacitate delimata net mai ales ca tesutul pulmonar din vecinatate se vicariaza devenind mai transparenta pt a suplini insuficienta provocata de inflamatii . Abcesul pulmonar :apare ca urmare a aspirarii unor corpi straini sau a regurgitatului( pneumonia abingestis ) . Se exprima radiologic prin radioopacitate puternica nodulara , rotunda sau neregulata , marcata periferic de o radiotransparenta inelara. Radioopacifierile de neoformatie : chistii parazitari sau tumorile pulmonare benigne apar ca radioopaciefieri rotunde cu contur net bine delimitat . 14. Examinarea i semiologia radiologic a sistemului cardiocirculator Examinarea radioscopica cardio-vasculara constituie procedura fundamentala pt examinarea radiologica aceaasta procedura permitand o apreciere a formei cordului , a pozitiei sale . Se pot stabili raporturi jonctionale intre cord si principalele vase (cava si aorta) si a relatiilor instituite intre sistemul circulator si cel respirator . Radioopacitatea cardio-vasculara rezulta in urma procesului de sumatie oferit de structura morfologica compacta a cordului , respectiv a peretilor vasculari si consistenta densa a sangelui continut de aceste organe . Examinarea latero-laterala ofera la animalul pozitionat patrupodal urmatoarea imagine radiologica: Cordul plasat intre coastele 3 si 9 este puernic radioopac de forma triunghiulara cu baza plasa orizontal deasupra unei linii imaginare ce trece pe la jumatatea inaltimii toracice si un varf , optuz ,indreptat spre inapoi , orientat spre diafragma , in partea

ventrala . Aceste linii participa la formarea unghiului cardio-sterno-diafragnatic al imaginii toracale de ansamblu . Pozitionarea oblica a cordului si rotirea sa usoara catre partea dreapta ofera pt examinare un segment al compartimentelor sale drepte (atriu si ventricul ) , la nicelul celor 2/3 superioare ale liniei anterioare ce marcheeaza imaginea cordului . Imaginea generala a cordului ocupa partea ventro-medio-caudala a toracelui . La limita superioara a imaginii cardiace , plasata deasupra jumatatii toracelui se situeaza bazele marilor vase si a atriilor. Imaginea cardiovasculara toracala pe incidenta dorso-ventrala prezinta cordul intr-o pozitie relativ oblica , cu varful orientat spre peretele costal stang fara sa il atinga . Semiologia radiologica cardio-circulatorie : dilatatiile cardiace pot fi reprezentate pe imaginea radiologica prin deformari locale sau generale . Dilatatiile si hipertrofiile cardiace se pot exprima radiologic prin marirea si rotunjirea conturului cardiac , oferind aspectul de cord rotund in foma de minge . Modificarile dimensionale ale cordului apar consecutiv proceselor de staza circulatorie sau hipertrofiilor cardiace acute sau cronice ( cordul de antrenament sau sportiv ) . Hipertrofia excentrica cardiaca se exprima prin modificarea cordului si intensificarea contractiei cardiace , depistabile la ascultatia cordului prin intensificarea zgomotelor cardiace normale , iar la palpatie prin lovitura de bila in bolta . Modificarile de pozitie ale cordului sunt determinate si de compresiunile exercitate asupra inimii de zonele sau organele din vecinatate ce prezinta stari patologice (emfizem pulmonar , hidrotorax . dilatatii abdominale ). Semiologia radiologica a vaselor sangvine intratoracale : se urmareste largirea imaginii acestora , de cele mai multe ori generalizata , uniforma sau neregulata , insotita de intensificarea radioopacitatii . Radiografierea sistemului cardiocirculator : Radiografierea cardiocirculatorie reprezinta un moment static surprins instantaneu , fiind lipsita de date care sa evite activitatea acestor organe . Teleradiografierea cardiaca presupune marirea distantei dintre focarul tunului generator si animalul examinat .Aceasta metoda este motivata de efectele incidentei tangentiale care face ca prin devierea laterala a radiatiei din fasciculul conic , limitele cordului sa fie depistat divergent , marind artificial dimensiunile organului . Pt ameliorarea imaginii radiografice se recomanda oprirea fortata a respiratiei ( prin astuparea narilor ) si utilizarea unor timpi de expunere foarte scurti . Radiofotografierea cardiaca reprezinta inregistrarea imaginii radiografice pe pelicula fotografica. Ortodiagrafierea reprezinta o radiografiere printr-o proiectie paralela a organelor mediastinale . Prin acest procedeul se obtine o imagine mai mare a organelor situate mediastinal , plasate intr-un plan paralel cu planul de proiectie , asigurand o prezentare reala a dimeniunilor lor in acest plan . Kimografierea cardiaca este procedura care permite inregistrarea pe orizontala , a limitelor conturului cardiac in cursul miscarilor sale determinate de contractie si relaxare . Electrokimografierea Examinarea radiologica a vaselor periferice : Angiocardiografierea reprezinta examinarea cavitatilor cardiace si a principalelor vase cu ajutorul contrastului arficial . Se folosesc solutii iodate administrate in venele jugulare sau bilaterale pt realizarea contrastului . Vasografierile sunt proceduri de examinare ale marilor vase , fiind variante ale angiografierilor . La nivelul aortei = aortografierea La nivelul altor artere = arteriografierea . Substanta de contrast se introduce cat mai aproape de zona vasculara ce necesita investigatii . Flebografierea examinarea radiologica cu ajutorul contrastului artificial a venelor . - se pot utiliza metode indirecte , cand substanta de contrast se administreaza intraarterial - metode directe de introducere a substantei de contrast intravenos . Cardioscintigrafierea ofera o buna vizualizare a cavitatilor cardiace si vaselor sanguine prin utilizarea izotopilor radioactivi . Cateva manifestari semiologice pe imaginea radiologica a vaselor sanguine periferice : arterele periferice pot deveni vizibile pe imaginea radiologica atunci cand sufera procese de calcificare , arterioscleroza sau deformari majore . Acestea apar exprimate pe imaginea radiologica sub forma de puncte sau stropi de radioopacitate intensa , prin traiecte scurte sinuasa , dilatari sau ingustari vasculare . Venele periferice prezinta modificari pe imaginea radiologica doar atunci cand alterarile morfologice sunt calcificate . Anomalii congenitale : cel mai frecvent se pot remarca variatii dimensionale si de pozitie ale cordului . Microcardia sau macrocardia pot fi intalnite ca si dextrocardia la produsi proveniti de la femele primapare multiovulare . 15. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului urinar Organele cavitare ale aparatului urinar (bazinet, uretere, vezica) se vor goli fie prin masaj usor fie prin plimbari ceva mai lungi inaintea examinarii. Este recomandabila reducerea adm lichidelor in ultimele 12h. Atunci cand se recurge la folosirea contrastului artificial, adm acestuia este precedata de cateterizare uretro-vezico-uretrala sau injectarea pe cale iv a substantei de contrast, cu cca 5-10 minute inainte de examinarea radiologica. Tehnica examinarii radiografice urinare Pe incidenta latero-laterala, rinichii apar plasati imediat sub coloana vertebrala. Cresterea in dimensiune a rinichilor este adesea greu de remarcat, in schimb afectiunile inflamatorii renale se vor prezenta prin intensificarea contrastului natural al organului

imaginea obtinuta pe gol permite evidentierea litiazei urinare prin radioopacitatea intensa, forma frecvent ovoidala si localizata pe traiectul conductelor urinare. Calculii urinari de natura fosforica sunt voluminosi, au contur rugos, uneori sunt ramificati, duri. Calculii de natura oxalica sunt neregulati, muriformi, duri, iar cei de natura urica au suprafata neteda, sunt rotunzi sau ovali si chiar coraliformi. Calculii de natura carbonoasa sunt granulosi si friabili, pe cand cei de cistina sunt mici, moi si usori, iar cei din xantina sunt friabili, cu suprafata sfaramicioasa. Pe imaginea de fata, rinichii se prezinta individual, relativ simetric situati fata de linia sagitala a coloanei vertebrale. Rinichiul stang este situat mai caudal Ureterele ca si bazinetul nu sunt decelabile pe baza contrastului natural. Vezica urinara goala poate fi decelata sub forma unei opacitati relative, oferita de radioabsorbtia peretilor vezicali si urina reziduala. Urografierea este procedura de examinare a aparatului de excretie cu ajutorul contrastului artificial. Se poate realiza prin 2 procedee: - urografierea ascendenta care consta in introducerea prin cateterism a substantei de contrast, retrograd dinspre vezica, prin uretere pana la nivelul bazinetului. - urografierea descendenta: adm substantei de contrast iv, astfel ca prin afluxul sanguin este dirijata spre organul depunator si eliminata, urmand aproape integral procesul de excretie natural. Eliminarea substantei de contrast de catre rinichi se face treptat accentuandu-se pe masura ce trece mai mult timp de la adm si se incheie la cateva ore, in fct de subst adm si cantitatea injectata. Explorarea radiologica a vezicii urinare se poate face si independent de examenul general al aparatului de excretie. In acest scop, vezica urinara se poate examina prin radiografiere simpla, dupa evacuarea continutului Cu ajutorul substantelor de contrast se pot realiza urmatoarele proceduri: cistografiere, pneumocistografiere, pneumopericistografiere si policistografiere. Tomografierea renala se executa intre 2 radiografieri standard ale rinichiului, la 15-20 min de la adm subst de contrast Arteriografia renala: se real dupa adm subst de contrast f bogate in iod injectate in artera femurala si permit diagnosticarea anevrismelor, infarctelor renale, trombozelor si anomaliilor vasculare renale. Modificari elementare ale activitatii renale Hipertonia policaliceala: dimensiuni mici ale cavitatilor si o redusa opacifiere, ca urmare a evacuarii rapide a continutului. Calicele apar inguste, cu intreruperea continutului cu restul bazinetului Hiperchinezia: unde peristaltice dese, cu amplitudine mare. Ureterul capata un aspect linear. Spasmul: concentratie totala, de lunga durata ce impiedica propagarea coloanei de lichid in caile urinare. Poate fi localizat sfincteral sau in oricare punct al cailor superioare de excretie Hipotonia si atonia apar ca urmare a reducerii sau abolirii capacitatii de contractie a musculaturii viscerale. Aceasta reducere a tonusului conductelor este cauza dilatatiilor si alungirii unor segmente, fara sa afecteze evacuarea continutului, cat timp se pastreaza motilitatea. Modificarile elementelor morfologice la nivelul aparatului urinar Modificarile morfologice renale se pot exprima prin cresteri dimensionale ale organului unilateral si mai rar bilateral. Hipertrofierea renala poate fi functionala, vicarianta sau in urma unor modificari patologice de tip inflamator, tumori renale, rinichi polichistic. Reducerea dimensiunii renale poate fi de natura congenitala sau degenerari dobandite cand rinichiul poate fi functional partial sau total nefunctional. Modificarile de forma sunt reprezentate de schimbarea conturului imaginii renale, rinichiul boselat este o urmare a abceselor renale, tumorilor din cortexul renal, chisti renali. Modificarile de orientare si pozitie ale cailor urinare pot fi consecinta afectiunilor curente renale, a celor congenitale sau cronice ori ca urmare a compresiunilor exercitate de organe abdominale neurinare. 16. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului genital Examinarea si semiologia radiologica a aparatului genital mascul : Aparatul genital mascul este explorabil radiologic doar in situatiile si pt organele dificil de abordat prin alte mijloace de examinare . Ca procedura de examinare curenta se foloseste radiografierea simpla care se executa la nivelul regiunii pubiene si a penisului . Pt ca rezultatele examinarii sa fie complete si utile se va proceda in prealail la evacuarea urinei din vezica urinara si a fecalelor din rectum . Penisul se va examina in pozitie orizontala , asigurata prin tractionarea manuala de catre examinator , de portiunea anterioara a furoului in directie craniala . In completare se va recurge si la examinarea acestiu organ , mai ales la canide , in pozitie oblica prin tractionarea penisului de capatul furoului in directie ventrala . Deferentoveziculografierea , prostagrafierea si prostatomografierea nu au intrat in practica examenului radiologic la animale . Cele mai uitile sunt opacifierile de natura calcara , localizate la nivelul diferitelor segmente , determinate de mineralizari ale unor procese degenerative ale structurilor anatomice si ale continutului seminal . Rezultatele concludente si utile activitatii terapeutice se otin in urma radiografierii regiunii peniene extraadominale. Identificarea si localizarea calculilor uretrali se va face in raport cu pozitionare lor fata de curbura ischiatica si osul penian (la caine) . In urma incercarilor terapeutice de evacuare sau de respingere mecanica a acestor calculi se pot produce alterari ale integritatii peretilor uretrei , urmate de fistule sau diverticule evolutive , care se pot infecta si progresa , prin erodarea tesuturilor moi , deasemenea ele se pot produce in urma coitului sau a manipularii rutale a penisului in cursul cauterizarii sau sondarii uretrei peniene ori in urma fracturilor partiale sau totale ale osului penian . Modificari specifice , provocate de germeni agresivi ( T.B.C. , actinobacili ), semnalate teoretic nu sunt diagnosticate

-

radiologic la animale . Examinarea si semiologia radiologica a aparatului genital femel : Impune o atentie particulara , in functie de starea fiziologica in care se prezinta . Astefel femelele care se gasesc in primele saptamani de gestatie trebuie protejate in mod deosebit fata de radiatiile ionizante pt ca embrionii absorb o mare cantitate de energie radianta ce poate induce modificari somatice si genetice exprimate prin malformatiuni . Cele mai frecvente solicitari de diagnostic se face pt precizarea stadiilor avansate de gestatie si postpartum pt confirmarea sau infirmarea evacuarii intregului continut al uterului gestant , perioade in care nu se aduc prejudicii consecutiv iredierilor singulare . Examinarea radiologica se face prin radiografiere standard , atat in pozitie laterala cat si dorso-ventrala , iar ca obiective sunt organele situate in abdomen si bazin si complementar glandele mamare . Examinare aradiologica a uterului : Utilizarea uterosalpingografierii (examinarea radiologica a uterului dupa administrare prin cateterismul transcolului uteral a substantei de contrast radioopac ) se aplica mai rar la animale . Avand in vedere contraindicatiile generale privind efectul posibil agresiv al lichidelor la nivelul uterului . S-ar putea recurge la utilizarea pneumohisterografierii prin prin introducere de aer steril (gaze inerte ) , mai usor evacuail . Examinarea radiologica a uterului trebuie sa fie precedata de o pregatire prealaila , care consta in oprirea alimentarii consistente a femelei , cu 12 ore inaintea examinarii si evacuarea tubului digestiv terminal (colon si rect ) , atat de materii alimantare , cat si de gaze . Uterul patologic este reprezentat , de regula , prin modificari dimensionale provocate de acumulari lichidiene rezultate din retentii sau ca urmare a unor excese secretorii . Pe imaginea din profil , obtinuta la femela radiografiata in pozitie stationara , patrupodala , prepubian , ventral se va remarca radioopacitate puternica cu aspect semilunar , terminata de limita superioara cu contur orizontal sau usor ondulat . Aspectul radiologic este mai elocvent daca colectia uterina este mixta (pneumo-hidrouterin ) cand opacitatea ventrala este mai bine pusa in evidenta de radiotransparenta crescuta evidenta la limita superioara a opacitatii . In cazul de putrefactie intrauterine , gazogeneza poate predomina si aspectul radiologic al zonei ventrale abdominale este puternic radiotransparent O perioada aparte a activitatii uterine , care impune examinare radiologica este gestatia . Solicitarile frecvente pt precizarea stadiului gestatiei li se poate da curs numai dupa formarea elementelor oaselor ale scheletelui craniului craniului si coloanei verterale a fatului , elemente care constituie repere clare pt stabilirea nr , pozitiei si oarecum a stadiului de dezvoltare al fatului sau fetilor . Un astfel de diagnostic pe baza imaginii radiologice a gestatiei este posibila numai in ultima luna de gestatie . Desi expunerea radiologica in acest stadiu al gestatiei nu mai este considerata un factor de risc , se recomanda totusi sa nu se exagereze prin repetari prea frecvente a examinarilor radiologice . Dupa fatare , in situatiile in care femelele prezinta o redresare insidioasa sau clinica inadecvata se impune o examinare radiografica pt verificarea starii uterului . Examinarea glandei mamare : se poate realiza prin radiografiere simpla cu parametri slai urmarind calitatea uniformitatii aspectului tesutului mamar si prin mamografiere cu sustanta de contrast cand contrastul se intoduce prin canalul mamelonar , pt verificarea permeabilitatii si a integritatii acestora . Pt preintampinarea consecintelor unor actiuni nedorite ale substantei de contrast radioopace , mai ales ca urmare a dificultatilor determinate de evacuarea rapida a acesteia , se poate recurge la insuflarea gazoasa a sistemului galactoconductor cu aer sau gaze sterile realizandu-se cistografiere gazoasa mamara . La nivelul mamelei se pot constata modificari de uniformitate a imaginii tesutului glandular , ca urmare a dezvoltarii in mamela a unor productii neogenice (tumori , abcese , hematoame , chisti)exprimate prin radioopacitati delimitate, rotunde sau confluate , cu contur regulat sau neregulat , net sau difuz , si cu localizare diversa . Eventualele distrofii sclerotice ale sistemului galactorfor pot lua aspectul unor radioopacitati ramiforme , neregulate , lineare , orientate spre mamelon , care pornesc dintr-un punct de radioopacitate distinct sau fara un punct de plecare remarcabil . La animalele de talie mare unimamelare (vaca , iapa m oaie , capra ) se va avea in vedere arhitectura sectoriala a glndei (impartire glandei mamare in sferturi ) . Aceste sectoare glandulare au o structura si o activitate ine delimitata prin sistemul conjunctiv septal periferic care le individualizeaza . 17. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului digestiv. Cile digestive anterioare In cadrul examinarii clinice, examenul radiologil al aparatului digestiv constituie un mijloc de investigatie extrem de valoros pt elucidarea unor stari patologice nerelevabile prin alte procedee de investigatie . Din motive diverse , in special dimensiunea unor animale , din cauza structurii masive la unele specii de talie mare , aplicabilitatea metodei radiologice este relativa. Examinarea radiologica a aparatului digestiv se va face intotdeauna zonal , pe segmente sau organe care prezinta alcatuiri , functiuni , sau localizari comune sau apropiate . Investigatia radiologica se poate rezuma doar pe segmentul afectat , sau poate fi extinsa pt realizarea corelatiilor necesare la tot aparatul digestiv sau la cea mai mare parte a lui . Examinarea aparatului digestiv se va face la inceput in pozitie stationara , patrupodala , care mentine raporturile normale dintre organe si functiunii si se va recurge la modificari de atitudine numai dupa ce s-au cules toate semnele pe care le ofera pozitia de investigare primara . In cursul examinarii radiologice se impune analizarea caracteristicilor tonusului pt ca prin acesta se pot aprecia forma,volumul,modul de umplere si evacuarea unui organ digestiv.Forma unui organ cavitar reprezinta principalul indice pt aprecierea tonusului respectivului organ.Un organ hipoton va avea un volum mare,iar continutul sau are

tendinta de a se aglomera in partea decliva a organului ,unde peretii acestuia se destind, marind capacitatea lui,in timp ce deasupra distensiei peretii organului se vor apropia,ingustand cavitatea sau transformand-o intr-una virtuala.In cursul examinarii radioscopice tonusul unui organ poate suferii variatii temporare si periodice care sunt apreciabile ca normale. Peristaltismul este rezultatul activitatii motorii a peretilor musculari ai organelor cavitare digestive. Contractiile segmentare sunt diferite de cele peristaltice , desi contribuie la propagarea ondulatorie , pe distante mici a continutului din segmentele anterioare catre cele posterioare , nu sunt coordonate si nu se propaga sub forma de unde de la un segment la altul ; ele reprezinta contratii musculare circulare , insotite de contractii longitudinale si pendulare fiind determinate sau consecutive unor variatii de tonus , mai frecvent evidentiate la intestinul subtire . Evacuarea se realizeaza in raport cu particularitatile fiziologice ale organelor , digestiv si p[roprietatile fizico-chimice ale continutului din aceste organe . Mutarea (autoplastia ) mucoasei digestive reprezinta un fenomen fiziologic decelabil la examinarea radiologica si consta in prezentarea foarte variabila a pliurilor mucoasei . Dupa orientare si aspect se pot decela 3 tipuri de pliuri de mucoasa : Pliuri de retinere sau transversale , care apar in timpul contractiei musculaturii longitudinale . Pliuri de transport sau longitudinale : care apar in timpul contractiilor musculare circulare ; Pliuri de digestie : exprimate prin retineri de continut in cantitati mici intre pliuri , dupa evacuarea grosului continutului . Examinarea si semiologia radiogica a cailor digestive anterioare : Examinarea si semiologia radiologica a botului : se executa atat radioscopic cat si radiografic . Din pozitie laterala se vor verifica intai raporturile maxilo-faciale , tractionandu-s ein jos de mandibula de la nivelul barelor ; raporturile maxilomandibulare , articulatia temporo-mandibulara , pozitia limbii , prezenta sau absenta unor formatiuni straine , anormale in cavitatea bucala . Examinarea radiologica succede investigatia radioscopica , cu scopul prezizarii si optimizarii imaginii radiologice . Examinarea radiografica prin folosirea unopr raze moi se realizeaza din pozitie latero-laterala atat in situatia botului inchis cat si dupa deschiderea lui . Pt zona incisivala si raporturile temporo-mandibulare se procedeaza si al o examinare din fata cu incidenta dorso-ventrala sau ventro-dorsala cu centrarea razei pe zona care prezinta interes . Cele mai fracvente obiective sunt : arhitectura , pozitia , raporturile si integritatea maxilarelor sau articulatiei temporomandibulare , gradul de sudare a jonctiunii incisivale a mandibulei si cu prioritate datele privitoare la nr , pozitia , directia si forma dintilor.Modificarile de integritate , ca si cele provocate de fracturi sau luxatii articulare se vor exprima si prin schimbari ale simetriei,formei , dimensiunilor si rapoartelor intermaxilare . Un alt obiectiv major,urmarit si analizat prin examinare radiologica estesindromul de corp strain Modificarile de structura ale componentelor bucale necesita o precizare radiologica numai atunci cand se presupune o afectare si a bazei osoase pt aprecierea coduitei terapeutice . Examinarea radiologica cu ajutorul contrastului artificial se va face pt verificarea prehensiunii si a tranzitului bucal . In acest scop se va utiliza optim sulfatul de bariu pregatit sub forma de boluri . In cazul fistulelor dento-sinusale se poate recurge la injectare unei substante uleioase iodurate , dupa prealabila spalare riguroasa a deschiderii fistulei dentare , urmarindu-se radioscopic traseul si nivelul la care se propaga substanta de contrast . Paradontoza: imaginea radiologica a acestei afectiuni se caract prin dublarea lizereului de jonctiune a dintelui cu gingia,fiind completata clinic prin mobilitatea excesiva si nejustificata a dintilor . Abcesele de la nivelul apexului dentar se exprima radiologic prin pungi radiotransparente sau usor opace plasate la varful cu continutul purulent si/sau gazos . Examinarea si semiologia radiologica a faringelui : Faringele serveste la transmiterea alimentelor prin deglutitie faringiana . De structura musculo-membranoasa , faringele se plaseaza la baza craniului si si intinde de la aceasta baza pana la jonctiunea sa cu esofagul . Examinarea faringelui se va face la inceput pe gol prin radiografiere din profil .Scopul constand in decelarea modificarilor cauzate la acest nivel de alterari ale peretilor organului sau de ocuparea partiala sau totala a lumenului prin corpii straini radioopaci . Desi unii corpi straini opacifiaza aproape total zona faringiana , conturul , forma si aspectul acestora se diagnostica usor , mai ales corelat cu aparitia brusca a sindromului de corp strain si dispneei garve instalate . Examinarea faringelui cu substante de contrast se face in cadrul verificarii deglutitiei , in timpul radioscopierii sau pt evidentierea unor modificari de volum a organului , cauzate de proliferarile in lumenul sau a unor formatiuni tumorale . Pt ca tranzitul esofagian este foarte rapid , realizarea radiografierii tranzitarii esofagiene se executa la ecran , imediat dupa deglutitia bucala. Daca se folosesc electuoare sau paste baritate , tranzitul faringian este incetinit , la nivelul sinusurilor piriforme si ale valeculelor , dar aceasta incetinire nu trebuie interpretata ca tulburare de deglutitie . Examinarea si semiologia radiologica a esofagului : Esofagul este cel mai lung organ tubular din grupa cailor digestive anterioare , la majoritate animalelor.Are 2 segmente : unul cervical si unul toracal . Examinarea radiologica a esofagului se face latero-lateral , aceasta incidenta este singura care poate oferi semne interpretabile , esofagul remarcandu-se numai in timpul tranzitului esofagian . Examinarea radiologica trebuie precedata de examinare clinica pt stabilirea manifestarilor care pot releva participarea organului la deglutitie . Traiectul si permeabilitatea esofagiana poate fi verificata prin sondaj . Pt verificarea arhitecturii si functionalitatii esofagului se indica folosirea contrastului artificial sub forma lichida sau pasta .

Examinarea radiologica a esofagului are ca scop principal descoperirea corpilor straini , precizarea naturii acestora , forma , dimensiunea , etc . Semiologia radioologica esofagiana poate semnala modificari ca : - atrezii congenitale exprimate radiologic prin lipsa de continuitate dintre capatul cranial al esofagului si cel distal, ca urmare a lipsei celui de-al 2lea - fistulele esofago-traheale se traduc prin devierea neregulata a contrastului radioopac inafara lumenului esofagian la examinarea cu substante de contrast . - diesofagul : evidentierea unui mic segment diverticuliform , mai ales la capatul faringian al esofagului , diverticul care nu are continuitate . - brahiesofagul congenital : proeminarea sau plasarea prediafragmatica a stomacului ca si cand stomacul a suferit o hernie transdiafragmatica . Tulburarile functionale esofagiene : -parezele esofagiene - distoniile esofagiene intinse (faringele si esofagul apar largite ) - distoniile segmentare ( spasme etajate ) se manifesta sub forma de hipertonii ale segmentului toracal , asemanatoare unor diverticule mici localizate pe esofagul distal . - stenozele esofagiene ( obstruari ale lumenului esofagian ) ; clinic falsa voma . 18. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului digestiv. Stomacul i intestinul Examinarea radiologica a tomacului la monogastrice are ca scop principal diagnosticarea topografica a corpilor straini si a dispepsiilor gastrice ; se realizeaza prin expunere latero-laterala si incidenta de fata . In urma expunerii latero-laterale stomacul prezinta o imagine relativ greu de identificat atunci cand se foloseste doar contrastul natural . Prin incidenta dorso-ventrala in imaginea obtinuta stomacul se plaseaza transversal in abdomen , imediat inapoia radioopacitatii hepato-diafragmatice , oblic dinspre stanga spre dreapta ; are forma unui cimpoi cu mica curbura plasata la marginea superioara si amrea curbura la cea vetrala a stomacului . Malformatiile congenitale : sunt diagnosticate rara si nu sunt compatibile cu viata . Herniile transdiafragmatice decelabile la pasajul baritat prin difuzarea contrastului artificial in directie creniala , transdiafragmatica in cutia toracica . Deobicei stomacul herniat este in hemitoracele drept si poate antrena si o parte din intestin . Stomacul in cascada este determinat de schimbarea raportului intre fornix si corpul organului reprezentand un unghi care determina plasarea partii ventrale a stomacului spre posterior si pozitionarea sa orizontal pe axul animalului . Modificarile de ordin functional : - distonia : modificari ale peristaltismului , formei , volumului , modului de umplere si evacuare a stomacului . - hipertonia sau spasmul gastric : imposibilitatea formarii unui continut stomacal la administrarea contrastului radioopac. - dispepsiile gastrice sunt tulburari ale motilitatii organului (dispepsii motorii) sau ale secretiei mucoasei gastrice ( dispepsii gastrice) . - aerofagia : o acumulare de aer in fornixul gastric provenit din deglutirea acestuia odata cu alimentele . Examinarea si semiologia radiologica a intestinului : Intestinele ocupa retrogastric toata cavitatea abdominala . Se impune examinarea pe gol si cu ajutorul contrastului artificial al acestui sector . Examinarea se poate realiza din ambele incidente (profil si de fata ) . Stenozele intestinale congenitale sunt adesea provocate de bride si aderente peritoneale sau ca urmare a atreziei unui segment intestinal . Deobicei se remarca prin aspectul linear radioopac al zonei stenozate si printr-o radiotransparenta vacuolizata . Ileusul congenital se exprima printr-o desprindere a anselor jejunale , o staza ileala si semne de ocluzie . Modificarile functionale : - distoniile (hipotonia intestinala si hipertonia intestinala ) - dischinezia - invaginatia intestinala - volvulusul reprezinta torsiunea in jurul axului a unui segment de intestin . - enteritele inflamatii ale mucoasei intestinale care pot sa cuprinda mai multe segmente intestinale sau unul singur. Radiologic se exprima prin distonii , tulburari de tranzit si de secretie. - diverticulii intestinali : dilatatii produse pe fond morfologic prin dilacerarea peretelui intestinal sau prin atonia cronica a acestuia . 19. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului digestiv. Ficat i pancreas Examinarea si semiologia radiologica a ficatului : Examinarea se realizeaza cu scopul aprecierii datelor privind organul ca atare si verificarea starii fizice si a functionalitatii cailor biliare . Examinarea ficatului se poate realiza in conditii relativ bune pe animalele asezate in decubit lateral sau in pozitie stationara patrupodala . Ficatul marcheaza radioopac limita dintre cavitatea toracica si cea abdominala , formand

impreuna cu fata posterioara a diafragmei cu contur net . La fata caudala ficatul " prin contrastul sau natural " nu poate fi delimitat de organele cu care vine in contact (stomac , duoden , plex solar , jejun ). Examinarea cailor biliare extrahepatice este rar utilizata deoarece tulburarile dischinezice biliare si mai ales calculoza biliara sunt foarte greu depistabile la canidae si felidae . Un alt inconvenient il constituie procesul de pregatire realabila a animalului in vederea folosirii contrastului artificial organoiodat pt colecistografiere . Pregatirea absorbtiei substantei radioopace se va face prin golirea prealabila a stomacului si intestinului , prin dieta absoluta si laxative . Inainte de administrarea substantei iodate se va folosi un tain redus cantitativ dar bogat in grasimi , dupa care un post absolute de 3-4 ore . Dupa o clisma evacuatoare se va trece la administrarea substantei iodate . Dupa 7-9 ore se tatoneaza radiologic (prin radioscopieri successive ) identificarea substantei radioopace si in cazul in care se semnaleaza in regiune, se procedeaza la radiografieri repetate din pozitie dorso-ventrala.Daca substanta de contrast nu se evidentiaza , se poate recurge la suplimentarea dozei initiale si procedura se amana cu 4-5 ore . Folosirea caii de administrare de i.v. este mai dificil de realizat , tinand cont de eventualele reactii anafilactice .Rezultatul obtinut in urma acestor procedure de examinare este materializat radiologic sub denumirea de colangiocolecistografie .In general se recomanda examinarea acestui sector prin procedura colecistografierii per os si numai atunci cand procedura nu ofera rezultate concludente se poate recurge in extremis la colangiocolestitografiere . Splenoportografierea este aplicata si la animale urmarindu-se explorarea radiologica a ficatului , splinei si a pancreasului . Procedura reprezinta o flebografiere a trunchiului splenoportal si permite evidentierea radiologica a obstacolelor in fluxul sangvin din sistemul port . Pt executarea acestei procedure se administreaza parental , pe aria de proiectie splenica , a unei solutii de contrast hidrosolubile iodate , direct in parenchimul splenic . Injectarea se face rapid , dupa jumatate din cantitatea de substanta radioopaca se incepe radiografierea si se repeata pt obtinerea cat mai multor imagini , urmarindu-se tranzitul contrastului artificial prin vena splenica si vena port in ficat . Procedura este contraindicate in procese inflamatorii acute abdominale , in insuficientele circulatorii , tulburarile de coagulabilitate,uremie si hipersensibilitate la iod . Daca se masoara concomitant si tensiunea arteriala si venoasa se pot evidential Examinarea si semiologia radiologica a pancreasului : urmareste in primul rand cresterea in dimensiune a organului . De cele mai multe ori insa afectiunile patologice ale pancreasului evolueaza fara hipertrofie pancreatica evidenta si nediferita e cele provocate de afectiuni cu evolutie cornica . Datele care se obtin in cursul examinarii radiologice a pancreasului sunt relative . Modificarile dimensionale pot fi preupuse in urma distantarile persistente dintre cele 2 anse duodenale , mai ales daca pe parcursul lor acestea pot prezenta si semne de compresiunedinspre exterior . Evidentierea pancreasului poate fi favorizata de asocierea unui retropneumoperitoneu cu insuflarea gazoasa a stomacului si examinarea tomografica a zonei pancreatice . La animale , suspiciunea de cancer de cap de pancreas , ce se poate exprima prin schimarea raporturilor jonctionale in zona piloro-duodenala , nu poate fi luata in considerare , deaoarece aceasta afectiune nu a fost semnalaata . Procedurile radiologice complexe (pneumostratografierea pancreasului si tomografierea consecutiva , ca si pancreatografierea , pt care se recurge la opacifierea canalelor pancreatice pe cale chirurgicala ) , folosite in extremis la om nu au fost utilizate la animale nici chiar experimental . 20. Radioterapia 21. Artefactele imaginii ecografice Calitatea examenului ecografic depinde de experienta specialistului in domeniu, dar si de corecta utilizare a posibilitatilor de reglare a aparatului in cursul examinarii. Ecografia prezinta numeroase artefacte, adica reprezentarea pe imagine a unor elemente ce nu corespund realitatii organului examinat. Unele artefacte sunt nedorite, deoarece degradeaza calitatea imaginii si o fac mai dificil de interpretat acestea rezulta : dintr-o incorecta reglare a aparatului dintr-o deficienta de examinare (de exemplu utilizarea unei sonde de frecventa neadecvata) sunt datorate unei insuficiente pregatiri a animalului. Cand se vorbeste despre artefacte ale imaginii ecografice, se iau in considerare urmatoarele posibilitati: imagini ale unor structuri care, de fapt, nu exista lipsa de imagine a unei structuri reale localizarea spatiala eronata a unei structuri ecogenitatea eronata (prea mica sau prea mare) a unei structuri forma sau dimensiuni eronate ale unui organ. Artefactele de reverberatie Reverberatia este un fenomen care apare atunci cand fasciculul de ultrasunete loveste o interfata foarte ecogena. In aceasta situatie, fasciculul incident este reflectat in totalitate. Acest fenomen se intampla in cazul interfetei tesut moale/ aer, care se intalneste la examinarea unei structuri digestive ce contine gaze sau in cazul aerului ce ramane intre sonda si piele, atunci cand nu s-a folosit suficient gel de contact. Acest artifact se datoreaza miscariloe de du-te-vino ale ultrasunetelor intre sonda si interfata ecogena, miscari care genereaza tot atatea ecouri, dintre care numai primul corespunde interfetei reale.

Artefactul- Coada de cometa Este un caz particular de artefact de reverberatie, legat de existnta unei structuri foarte ecogene, dar de dimensiuni mici, cel mai adesea fiind vorba de mici bule de gaz prinse intre faldurile mucoasei gastrice sau intestinale. Conul de umbra acustica Este o imagine hipo- sau anecogena situate dedesubtul unei structuri ce atenueaza mult ultrasunetele. Acest artifact se produce in special la interfata dintre 2 medii de impedanta acustica f diferita, spre exemplu interfata tesut moale/ aer sau tesut moale/ os. Acest tip de interfata este asociat unui procent mare de reflexive a ultrasunetelor, deci vor fi transmise zonelor subiacente foarte putine ultrasunete, astfel incat ecoul generat de aceste structuri profunde va fi f slab sau nul Umbra acustica de margine Apare la marginea structurilor rotunde, in interiorul carora viteza ultrasunetelor este diferita de viteza lor initiala. Atunci cand ultrasunetele ating tangential marginea structurii in cauza, fasciculul este deviat convergent sau divergent, in functie de accelerarea sau, dimpotriva, incetinirea lor in ce de-al doilea mediu Asadar, zona situate dedesubtul punctului de deviatie, reprezentat de marginea structurii rotunde, nu va primi ultrasunete si astfel nu va genera ecouri. Imaginea obtinuta prezinta un con de umbra cu originea la nivelul marginii structurii respective. Imaginea in oglinda Se produce la nivelul interfetelor rotunjite si f reflectogene, cum ar fi interfata hepato-frenica (diafragm). Atunci cand ultrasunetele traverseaza ficatul, o prima serie de ecouri va genera imaginea reala a ficatului. La interfata diafragm/pulmon, ultrasunetele nu sunt reflectate intotdeauna perpendicular, din cauza curburii diafragmatice. Aceste ultrasunete nu se vor intoarce direct la sonda, ci vor patrunde in parenchimul hepatic unde vor genera o noua serie de ecouri care vor reface drumul in sens invers, trecand pe la nivelul interfetei diafragmatice, de unde vor fi din nou reflectate spre sonda Artefactele generate de grosimea sectiunii Imaginea ecografica reprezinta o sectiune, configurata prin alaturarea unei multitudini de puncte cu intensitati luminoase diferite. Planul astfel constituit nu este de fapt un plan, in sensul geometric al termenului, deoarece are si o anumita grosime, de aceea , structuri diferite, dar foarte apropiate si situate la aceeasi profunzime, vor fi reprezentate pe ecran in acelasi loc, desi suprapuse. In cazul vezicii urinare atunci cand planul de sectiune se afla aproape de marginea acesteia, imagini provenite din ecouri extravezicale se suprapun peste continutul vezical, in mod normal anecogen. Se observa ecouri de intensitate redusa, situate in partea dorsala a lumenului vezical, ecouri ce pot fi confundate cu un sediment ( pseudo-sediment) 22. Imaginea ecografic O sonda ecografica printr-un efect piezoelectric emite un flux de ultrasunete, ca raspuns al unei excitatii electrice. Acest flux de ultrasunete este transmis catre tesuturile biologice si se propaga din aproape in aproape. Ecourile sunt realizate prin reflexie sau difuzie si se propaga inapoi in directia sondei ecografice care functioneaza si ca un receptor, imediat dupa emisia ultrasunetelor. De fiecare data cand ecoul se produce si este preluat de sonda se emite un semnal electric (efectul piezoelectric) cu o amplitudine proportionala cu amplitudinea ecoului. O data ce ecoul revine din profunzime este detectat de catre sonda si se emite un nou flux de ultrasunete. Numarul de emisii realizat intr-o secunda depinde de profunzimea substratului biologic investigat. Pentru investigarea unei profunzimi de 20 cm, timpul de obtinere a ecoului este t = 2 z/c = 260 microsecunde. O frecventa de 4000 de emisii pe secunda trebuie realizata pentru investigarea unui substrat cu adancimea amintita. In tehnica ecografiei este esentiala obtinerea unei rezolutii spatiale,care exprima posibilitatea identificarii si pozitionarii a doua puncte reflectante pe o imagine ecografica procesata computerizat. Acuratetea rezultatelor acestei tehnici de investigare depinde in cea mai mare masura de rezolutia spatiala, care permite perceperea unor structuri mici in lungul fascicului (rezolutie axiala), cat si perpendicular pe acesta (rezolutie laterala). Practic, obtinerea si interpretarea corecta a imaginii ecografice este conditionata de realizarea unei rezolutii de inalt contrast. Dupa emiterea ultrasunetelor (sub forma de puls) catre segmentele tisulare investigate se va obtine o succesiune de ecouri, reflectate si preluate de sonda ecografica, unde sunt convertite in puils de tensiune (care contine informatiile necesare pentru a completa nuantele si intensitatile de gri, de-a lungul unei linii de imagine). Ulterior aceste, valori sunt stocate si procesate de catre computer, care practic realizeaza imaginea ecografica. In aprecierea ecouriior obtinute, consecutive parcurgerii unor medii cu densitati diferite se masoara timpul puls-ecou pentru fiecare emisie de ultrasunete si se analizeaza amplitudinea ecoului obtinut ce va fi convertit in imagine video. Pentru inregistrarea ecourilor este necesar un sistem computerizat care va analiza si va realiza conversia acestora in imagini digitale. Imaginea ecografica se bazeaza pe principiul puls - ecou, iar producerea si emiterea ultrasunetelor se realizeaza sub forma de pulsatii. Imaginea este data de ecourile ce revin la sonda ecografului, dupa fiecare emisie de ultrasunete (sub forma de puls). Timpul de revenire al ecoului este proportional cu ecodensitatea structurii investigate. Emisia pulsului de ultrasunete dureaza aproximativ 1% din timp, iar realizarea si intoarcerea ecoului aproximativ 99%. Sondele ecografice de inalta frecventa emit ultrasunete cu lungime de unda mai mica decat sondele de joasa frecventa sj astfel vor avea un timp de emisie mai redus pentru fiecare puls. Lungimea pulsului este de obicei cuprinsa intre 0,1-1 mm.

Frecventa repetarii pulsului de ultrasunete reprezinta numarul de emisii pe secunda (mii de cicli/secunda). Aceasta depinde de caracteristicile sondei (cristalului piezoelectric). Viteza de parcurgere a sunetului la nivelul tesuturilor moi este de aproximativ 1540 m/s. Ecourile de la nivelul tesuturilor mai profunde revin la sonda mai tarziu decat cele date de structurile superficiale. Obtinerea imaginii ecografice se bazeaza pe timpul de revenire a ecoului de la nivelul structurilor investigate, care este proportional cu profunzimea si densitatea acestora. Pentru aprecierea amplitudinii sau capacitatii de intoarcere a ecoului se foloseste o scala de gri, cu intensitate proportionala cu ecodensitatea tesutului investigat. Convertorul de imagine al ecografului va transforma diferitele ecouri obtinute in urma investigarii structurilor tisulare intalnite in imagini, astfel: ecourile slabe (de joasa intensitate) vor genera o imagine apropiata de negru; ecourile de intensitate medie vor genera diferite nuante de gri; ecourile puternice (de inalta intensitate) vor genera o imagine aproape alba (pe fondul negru al imaginii monitorului). Termenul ecogen indica structuri care reflecta majoritatea ultrasunetelor inapoi catre sonda ecografului, iar pe monitor apare de culoare alba. Termenul anecogen defineste structura care permite penetrarea ultrasunetelor catre straturile mai profunde, nefiind capabile de a opune rezistenta in fata fasciculului emis si este propriu mediilor lichide. Hiperecogen: pt a descrie un tesut care reflecta mai mult sunetele decat structurile invecinate si apar mai deschise pe monitorul ecografului. Hipoecogen: utilizat in descrierea unor structuri ce reflecta sunetul inapoi catre sonda ecografului intr-o masura mai mica decat tesuturile din jur si apar mai intunecate Izoecogen: termen folosit pt a desemna tesuturi cu ecogenitate asemanatoare cu a celor din jur 23. Ecostructura diferitelor componente tisulare Ca tehnica imagistica, ecografia ofera date privind conturul organelor si leziunilor, precum si imaginile tisulare. Pentru aprecierea si evaluarea imaginilor ecografice trebuie avute in vedere si detaliile privind forma, marimea, pozitia, ecostructura si omogenitatea formatiunilor investigate. Forma structurilor organice investigate are o importanta deosebita in succesiunea obiectivelor examenului ecografic. Pentru a inlatura eventualele erori trebuie avuta in vedere incidenta sub care se realizeaza abordarea ecografica. Se impune astfel aprecierea cel putin sub doua incidente diferite sau folosind abordarile standard, caracteristice pentru fiecare formatiune. Pentru aprecierea obiectiva a formei structurilor investigate se recomanda aplicarea cu fermitate a sondei pe suprafata corporala (mediata de gelul ecografic), dar cu presiune constanta. Exemplul edificator in acest sens este examinarea vezicii urinare, unde aplicarea sondei pe suprafata abdominala cu o presiune diferita, ii modifica forma. Marimea structurilor investigate poate fi apreciata si masurata, folosind programul de masurare a distantelor (existent in fiecare ecograf), cu ajutorul cursorului, dupa marcarea celor doua axe (longitudinala si transversala). In situatiile in care organele de interes depasesc cadrul imaginii ecografice se poate recurge la aprecierea dimensiunilor prin folosirea unor repere anatomice, evident avand in vedere raporturile dintre organe (asa cum este cazul ficatului), aspect mai valid cu cat se lucreaza pe animale din rase si respectiv talii diferite. Pozitia organelor poate fi detectata prin vizualizare directa, cunoscandu-se ecoanatomia pentru fiecare in parte. Probleme apar la aprecierea organelor ce pot suferi modificari topografice, in special in cazul presiunilor realizate prin manipularea sondei ecografice si in special in cazul existentei formatiunilor patologice de la nivel abdominal. Ecostructura normala a organelor si formatiunilor proprii organismului animal este de obicej specifica. Structurile pot fi lipsite de ecou (anecogene), cu ecogenitate uniforma sau neuniform ecogena. In general se apreciaza ca organele au o ecogenitate caracteristica, ceea ce permite identificarea si aprecierea lor. Astfel se apreciaza ca rinichiul este hipoecogen, iar splina hiperecogena, daca se ia ficatul drept element de comparatie. Totusi, definitorii in aprecierea unei imagini ecografice si cu deosebita relevanta in diagnosticul diferitelor entitati morbide (din punct de vedere ecografic) sunt urmatoarele aspecte: pozitia, forma, dimensiunea, conturul si datele de ecostructura. Imaginea de contur Imbraca mai multe aspecte: -imaginea de perete care poate fi descrisa ca o linie de margine distincta, ce separa doua medii alaturate spre exemplu imaginea peretelui vascular -imaginea de perete despartitor ce poate fi descrisa prin existenta unui perete ce separa 2 colectii lichide distincte -imaginea de interfata, care apare ca o linie continua fara perete propriu, care separa 2 medii cu impedanta diferita (ex: limita dintre un mediu lichid si un mediu solid) Imaginile canaliculare Numeroasele structuri canaliculare din organism apar in imaginea ecografica sub forma unei benzi anecogene marginite de 2 pereti liniari cu ecogenitate crescuta.

-arterele au peretele mai vizibil decat venele, conturul mai circular, iar in cazul arterelor mari (aorta) pulsul estevizibil

-venele, in sectiune transversala, au un aspect ovalar, peretii sunt fini dar evidentiImaginile tisulare Se clasifica in: -imagini de ecostructura lichida -imagini caracteristice structurilor solide -imagini de ecostructura semisolida Imaginile tisulare lichide: sunt caractesristice si se prezinta sub forma unor zone omogene anecogene prin care ultrasunetele trec fara a opune rezistenta. Dupa parcurgerea acestui mediu lichid se inregistreaza fenomenul de intarire posterioara. Imaginile tisulare solide se caracterizeaza dpdv ecografic prin realizarea unor ecouri obisnuit disseminate Imaginile tisulare semisolide: se caracterizeaza prin existenta unor zone apparent lipsite de ecouri si se intalnesc obisnuit in situatii patologice: abcese, chisturi, hematoame 24. Investigarea ecografic a organelor cavitii toracice Notiuni de ecoanatomie a organelor cavitatii toracice - se recomanda alegerea zonei de electie, tunderea zonei, aplicarea unui strat de alcool etilic si a gelului ecografic - interfata realizata intre portiunea caudala a pulmonilor si diafragm apare ca o linie hiperecogena, ce defineste si delimiteaza aceasta formatiune. Vena cava caudala poate fi examinata la nivelul trecerii acesteia prin diafragm. Identificarea hiatusului esofagian si a esofagului se realizeaza, in general, cu dificultate, datorita aerului din pulmoni si stomac - ingrosarile pleurale si calcificarile de la acest nivel sunt, de asemenea, greu de identificat - prezenta aerului in spatiul pleural in cazul hidrotoraxului este dificil de identificat deoarece este greu de diferentit de aerul din pulmoni - examinarea cordului si a mediastinului se realizeaza pozitionand animalul in decubit lateral Modificarile ecografice in unele afectiuni ale organelor cavitatii toracice - la nivelul cavitatii toracice pot fi evidentiate modificarile de forma, marime si ecodensitate ale tesuturilor moi obtinandu-se repere importante in ceea ce priveste extinderea si natura proceselor patologice - chisturile de la nivelul cavitatii toracice pot fi recunoscute cu usurinta dupa aspectul lor ecografic caracteristic, deoarece au un perete distinct si un continut omogen anecogen - abecesele si hematoamele au o ecostructura interna asemanatoare, fiind cavitati hipo- sau anecogene, in timp ce majoritatea formatiunilor tumorale au o ecostructura mai uniforma, cu ecogenitate heterogena - pt identificarea ecografica a epansamentelor pleurale se recomanda examinarea la nivelul spatiului dintre diafragm si pulmon - sunt usor de pus in evidenta afectiunile diafragmului cum ar fi: granuloamele diafragmatice, aderentele de la acest nivel, herniile diafragmatice 25. Examenul ecografic general al abdomenului. Ecoanatomia i ecostructura organelor cavitii abdominale Ecografia abdominala urmareste investigarea organelor de la nivelul cavitatii abdominale, a structunlor vasculare, diafragmului, formatiunilor intraabdominale, lichidelor abdominale si a modificarilor topografice. Pentru abordarea ecografica a organelor abdominale se recomanda folosirea unor sonde cu o frecventa corespunzatoare (care depinde de marimea pacientului, organele investigate si de disponibilitati). Sondele cu frecventa ridicata au o penetrabilitate mai mare. Se recomanda folosirea sondelor cu frecventa de 6,5-7,5 MHz pentru examinarea pisicilor si a cainilor de talie mica si mijlocie si a celor cu frecventa de 5 MHz pentru animalele de talie mai mare. In efectuarea examenului ecografic pentru organele abdominale se recomanda folosirea atat a sondelor liniare, cat si a celor sectoriale (fiecare avand avantaje si dezavantaje). Sondele liniare ofera imagini mai bune pentru structurile apropiate planului investigat, dar sunt mai putin utile in examinarea formatiunilor printr-o "fereastra intercostala" sau a celor situate in cavitatea toracica. Sondele sectoriale au dimensiuni mai reduse si piesa ceramica (care intra in contact direct cu pielea animalului) mai mica, ceea ce permite manipularea mai usoara si folosirea in abordarea organelor la nivel intercostal sau sub coaste. In realizarea examenului ecografic pentru organele cavitatii abdominale se recomanda inceperea cu abordarea celor situate in abdomenul superior si continuarea cu investigarea celor din abdomenul posterior stang si apoi drept . Pentru localizarea si evaluarea ecografica a organelor abdominale se impune cunoasterea topografiei atat a viscerelor, cat si a formatiunilor vasculare (care de multe ori servesc drept repere ecoanatomice m abordarea unor structuri). Toate organele se recomanda a fi investigate din cel putin doua planuri (de preferinta longitudinal si transversal).

Investigatia se poate realiza pozitionand animalul in decubit lateral sau dorsal, fiind situatii in care se recomanda si examinarea in statiune. Examenul ecografic ofera date privind marimea, forma, pozitia, arhitectura (omogenitatea si ecodensitatea organelor parenchimatoase) si ecogenitatea organelor abdominale. Formatiunile vasculare mari (aorta si ramificatiile acesteia, cat si vena cava caudaia) pot fi abordate si urmarite de la nivelul diafragmului si pana la nivelul bazinului. Topografia si distributia formatiunilor vasculare este esentiala in abordarea unor formatiuni anatomice de dimensiuni mici si cu eco-structura putin specifica (suprarenalele, limfonodulii etc.). Aplicatiile clinice ale investigarii formatiunilor vasculare abdominale includ detectarea eventualilor trombi la nivelul aortei sau cavei. Aorta si vena cava caudala pot fi identificate folosind drept fereastra acustica vezica urinara, iar deplasarea caudala a sondei va permite vizualizarea bifurcatiei in arterele si respectiv venele iliace. Artera iliaca externa se bifurca prima din aorta, urmata de artera iliaca interna. Vena iliaca externa apare ca o colaterala a venei cave caudale, din care se desprinde artera iliaca interna. Diferenta ecografica este data in principal de compresibilitatea redusa si de grosimea tunicilor arterelor amintite, comparativ cu a venelor, la care se adauga evident si prezenta pulsului. In afara de arterele iliace se mai pot identifica arterele mezenterica craniala (cea mai mare colaterala a aortei), celiaca (se desprinde din aorta caudal de stomac si se ramifica in artera splenica spre stanga si artera hepatica in dreapta) si renale (cea dreapta se desprinde caudal din aorta la cativa centimetri de artera mezenterica craniala, cea stanga se desprinde la cativa centimetri inapoia arterei renale drepte). Vena cava caudala poate fi vizualizata si urmarita cranial pana la nivel diaphragmatic. Venele frenicoabdominale (impreuna cu artrele renale) servesc ca reper ecoanatomic in identificarea suprarenalelor, avand traiect alaturat acestora chiar in apropierea venei cave caudale (proxim