1

CURTEA DE APEL IAȘI

Iași, Str. Elena Doamna, nr. 1A, cod poștal 700398

telefon 0232-235033, 0332-403827, fax 0232-255907, 0232-217808

e-mail ca-iasi@just.ro, operator de date cu caracter personal nr. 3067

R O M Â N I A

SECŢIA PENALĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI

Nr. 6372/A/18 februarie 2020

Minuta întâlnirii trimestriale de practică neunitară în materie penală care a avut

loc la sediul Curții de Apel Iași la data de 31 ianuarie 2020, ora 1200

– trimestrele III-IV/2019 –

Cuprins

1. Calificarea art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 ca şi lege penală mai favorabilă,

pentru persoanele aflate în cursul executării pedepsei, la data abrogării textului

anterior menționat prin Legea nr. 240/2019 .................................................................. 2

2. Încadrarea juridică dată infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale

sau sănătății atunci când victima are calitatea de membru de familie în raport cu cel

ce comite infracţiunea. Incidenţa instituţiei reglementate de art. 386 alin. 1 Cod

procedură penală, referitoare la schimbarea de încadrare juridică dată faptei

(Judecătoria Iași) ............................................................................................................... 4

3. Soluţia ce se impune a fi pronunţată în situaţia în care, în cursul procedurii de cameră

preliminară, judecătorul de cameră preliminară constată că, din descrierea faptei în

rechizitoriu şi din actele dosarului de urmărire penală, rezultă că încadrarea

juridică dată faptei de către procuror este una greşită, iar încadrarea corectă ar fi

atras competenţa altor organe de urmărire penală, în contextul în care, prin Decizia

nr. 302/2017 a CCR, s-a stabilit că este sancţionată cu nulitatea absolută

nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială a organului de

urmărire penală (Judecătoria Iași).................................................................................. 9

4. Modalitatea de soluţionare a cererilor de abţinere formulate de către judecătorii ce au

exercitat funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăților fundamentale în faza

de urmărire penală şi care, ulterior, au fost învestiți cu cereri (spre exemplu: cereri

de anulare sau reducere a amenzii - art. 284 Cod procedură penală; cereri de

recuzare - art. 67 Cod procedură penală) formulate în cadrul dosarelor înregistrate

pe rolul instanţei ca urmare a emiterii rechizitoriului sau a ordonanţei de renunţare

la urmărirea penală. (Judecătoria Bârlad) ................................................................... 13

5. Dispoziţiile pe care trebuie să le cuprindă minuta/dispozitivul încheierii/deciziei

pronunţate de judecătorul de cameră preliminară/instanţa de judecată în cazul în

care admite pe cale principală sau în cadrul verificării periodice a legalităţii şi

temeiniciei măsurii preventive înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură

preventivă mai uşoară (Tribunalul Vaslui) .................................................................. 16

2

1. Calificarea art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 ca şi lege penală mai favorabilă,

pentru persoanele aflate în cursul executării pedepsei, la data abrogării textului

anterior menționat prin Legea nr. 240/2019

Materia

Drept penal

Subcategoria

Drept procesual penal

Obiectul din

ECRIS

contestaţie la executare (art. 598 Cod de procedură penală)

Acte normative

incidente: Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor

privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului

penal

Legea nr. 169/2017

Legea nr. 240/2019

Prezentarea

problemei

juridice, cu

arătarea situaţiei

de fapt

După abrogarea art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013, au fost

introduse cereri de către persoane private de libertate, solicitându-se

aplicarea, în continuare, a dispozițiilor sus menționate la pedepsele

aflată în curs de executare (cu referire la perioadele de detenţie

ulterioare abrogării art. 55 indice 1), considerându-se că art. 55

indice 1 din Legea nr. 254/2013 reprezintă o lege penală mai favorabilă

Legislaţie

incidentă

Doctrină

Decizii ale

Curţii

Constituţionale,

C.E.D.O.,

C.J.U.E.

Practica Î.C.C.J.

şi a altor

instanţe

Practica

instanţelor

arondate

3

1.1. Punctele de vedere exprimate de instanţa de trimitere (JUDECĂTORIA

VASLUI)

După abrogarea art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013, pe rolul Judecătoriei Vaslui

au fost introduse cereri de către persoane private de libertate, solicitându-se aplicarea, în

continuare, a dispozițiilor sus menționate la pedepsele aflată în curs de executare (cu referire

la perioadele de detenţie ulterioare abrogării art. 55 indice 1), considerându-se că art. 55

indice 1 din Legea nr. 254/2013 reprezintă o lege penală mai favorabilă.

Problema supusă dezbaterii nu a condus la practică neunitară la nivelul Judecătoriei

Vaslui, dar a fost considerată ca fiind susceptibilă de a genera practică neunitară.

S-a considerat că dispoziţiile art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 169/2017, nu constituie o lege penală mai favorabilă.

Introducerea articolului 55 indice 1 prin Legea nr. 169/2017 a reprezentat doar o

măsură de compensare pentru persoanele private de libertate care executau pedepsele în condiții

necorespunzătoare. Aplicarea art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 nu a reprezentat o formă de

grațiere, ci a vizat doar procedura executării pedepsei privative de libertate în condiții

necorespunzătoare.

De altfel, alin 6 al art. 55 indice 1 evidențiază că acest text de lege a reprezentat doar

o măsură de compensare: „Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică în cazul în care persoana a

fost despăgubită pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie, prin hotărâri definitive ale

instanţelor naționale sau ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru perioada pentru care

s-au acordat despăgubiri şi a fost transferată sau mutată într-un spaţiu de detenţie având condiţii

necorespunzătoare”.

În baza principiului simetriei, ultraactivitatea efectelor actului juridic presupune şi

retroactivitatea acestora. Însă, legiuitorul a statuat în acest caz că dispoziţiile acestei norme cu

caracter reparatoriu se aplică doar perioadei ulterioare datei de 24 iulie 2012. În situaţia în

care legiuitorul ar fi apreciat că Legea nr. 169/2017 ar fi retroactivat, ca urmare a aplicării legii

penale mai favorabile nu ar mai fi fost menţionată perioada pentru care legea va produce efecte.

4

1.2. Rezumatul soluţiei însuşite (cvasi-unanimitate)

Prevederile art. 55 ind. 1 din Legea nr. 254/2013 nu pot fi considerate lege penală

mai favorabilă.

1.3. Argumentele soluţiei însuşite

Articolul III din Legea nr. 240/19.12.2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor

privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru

modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de

libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (publicată în Monitorul

Oficial nr. 1028/20.12.2019) stipulează că prevederile art. 55 indice 1 din Legea nr. 254/2013 se

aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive

privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre

educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare,

potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările și completările

ulterioare, și care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre

de detenție, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

289/2009 privind Codul penal, cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada

cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a prezentei legi.

Persoanele private de libertate care execută pedeapsa în spaţii necorespunzătoare de

detenţie au deschis remediul unei acţiuni în despăgubire.

2. Încadrarea juridică dată infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii

corporale sau sănătății atunci când victima are calitatea de membru de familie în

raport cu cel ce comite infracţiunea. Incidenţa instituţiei reglementate de art. 386 alin.

1 Cod procedură penală, referitoare la schimbarea de încadrare juridică dată faptei

(Judecătoria Iași)

Materia

Drept penal

Subcategoria

Drept procesual penal

Obiectul din

ECRIS

5

Actul normativ

incident

art. 188 Cod penal, art. 189 Cod penal; art. 193 – art. 195 Cod penal

art. 199 Cod penal

art. 200 Cod penal

art. 386 alin. 1 Cod procedură penală

Prezentarea

problemei

juridice, cu

arătarea situaţiei

de fapt

Legislație

incidentă

Doctrină - Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, ediţia 5, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2018, p. 84;

- Sergiu Bogdan, Doris Alina Şerban, Infracţiuni contra persoanei şi

contra înfăptuirii justiţiei, Universul Juridic, Bucureşti, 2017, p. 125;

- G. Bodoroncea, Codul penal, Comentariu pe articole, C.H.Beck,

Bucureşti, 2014, p. 414;

Decizii ale

Curţii

Constituţionale,

C.E.D.O.,

C.J.U.E.

-

Practica Î.C.C.J.

şi a altor

instanţe

Decizia nr. 11/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul

competent să judece recursul în interesul legii

Practica

instanțelor

arondate

-

2.1. Punctele de vedere exprimate de instanţa de trimitere (JUDECĂTORIA IAŞI)

a) Într-o primă opinie, art. 199 Cod penal reglementează o infracţiune autonomă. Ca

argument în susținerea acestei opinii, se arată că, alături de infracţiunea de „ucidere ori vătămare

a nou-născutului săvârşită de către mamă”, prevăzută de art. 200 Cod penal, infracţiunea de

„violenţă în familie” este inclusă în Capitolul III din Titlul I al Codului penal, fiind astfel

6

evidentă voinţa legiuitorului de a reglementa o infracţiune autonomă şi nu o formă agravată a

infracţiunilor de prevăzute în art. 188, art. 189 şi art. 193-195 Cod penal.

Această soluţie se regăsește şi în toate sentințele pronunţate de Judecătoria Iaşi, în cursul

anilor 2018-2019 (12 sentinţe), în contextul în care încadrarea juridică dată faptelor prin

rechizitoriile emise de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi reflectă această opinie, instanţele

menținând încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitorii.

În sprijinul acestei opinii, s-a arătat că infracţiunea are un conţinut constitutiv propriu,

prin raportare la un obiect juridic specific, la un subiect pasiv special, doar că, pentru a evita

reluarea laturii obiective, legiuitorul a îmbrăţişat tehnica legislativă a normei de trimitere, în

condiţiile în care noţiunile privind norma de trimitere şi norma de referire au fost unificate prin

adoptarea art. 5 LPANCP, prevăzându-se că, în cazul abrogării normei completatoare, norma

incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv sub aspectul limitelor de

pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel.

Pe cale de consecinţă, în situaţia în care legiuitorul ar opta pentru scoaterea de sub

protecţia legii penale a infracţiunii de „lovire sau alte violențe”, prevăzută de art. 193 alin. 1 Cod

penal, infracţiunea de „violenţă în familie” prevăzută de art. 199 Cod penal raportat la art. 193

alin. 1 Cod penal ar subzista, cu includerea în conţinutul său a reglementării de la art. 193 alin. 1

Cod penal, în forma existentă la data abrogării.

Din această perspectivă, s-a arătat că infracţiunea de „violenţă în familie” este o

infracţiune autonomă şi că reţinerea acestei infracţiuni, pentru situaţia în care instanţa este

sesizată prin rechizitoriu cu infracţiunea de „lovire sau alte violențe săvârşită asupra membrilor

de familie” implică o schimbare de încadrare juridică, în baza art. 386 alin. 1 Cod penal.

S-a arătat că decizia nr. 11/2019 a Î.C.C.J., Completul competent să judece recursul în

interesul legii, prin care s-au stabilit următoarele: „pentru infracţiunea de lovire sau alte violențe

săvârşită asupra unui membru de familie prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin. 1 Cod

penal, atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate, încetarea procesului penal poate fi dispusă numai ca efect al retragerii plângerii

prealabile şi nu ca efect al împăcării”, nu a abordat această problemă de drept, iar referirea la

denumirea infracţiunii ca fiind „lovirea sau alte violențe săvârşită asupra unui membru de familie

prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin. 1 Cod penal” nu a fost rezultatul unui proces

deliberativ şi nu are valoarea unei dezlegări în drept.

7

În susţinerea acestei prime opinii, s-au adus şi argumente de doctrină: Mihail Udroiu,

Drept penal. Partea specială. Ediţia 5. Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2018, pagina 84.

b) Într-o a doua opinie, deşi este posibil ca intenția legiuitorului să fi fost aceea de a crea

o infracţiune autonomă, o astfel de intenţie nu s-a materializat, textul articolului 199 Cod penal

reglementând o veritabilă formă agravată a infracţiunilor de la art. 188, art. 189 şi art. 193-195

Cod penal.

S-a arătat în această opinie că art. 199 Cod penal care poartă denumirea marginală

„violenţa în familie” nu poate constitui o infracţiune de sine stătătoare, atâta vreme cât ea nu are

un conţinut constitutiv propriu.

Un argument în favoarea acestei opinii, este decizia nr. 11/2019 a Î.C.C.J., Completul

competent să judece recursul în interesul legi, prin care s-au stabilit următoarele: „pentru

infracţiunea de lovire sau alte violenţe săvârşită asupra unui membru de familie prevăzută de art.

193 raportat la art. 199 alin. 1 Cod penal, atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încetarea procesului penal poate fi dispusă numai ca

efect al retragerii plângerii prealabile şi nu ca efect al împăcării.” Se impune a fi subliniat că

decizia menţionată nu face referire în mod expres la problema de drept supusă analizei prin

prezentul referat.

S-a constatat că în apelurile soluţionate de Curtea de Apel Iaşi, îndreptate împotriva

sentințelor pronunţate de Judecătoria Paşcani, încadrarea juridică este cea de „lovire sau alte

violenţe săvârşită asupra unui membru de familie” prevăzută de art. 193 raportat la art. 199 alin.

1 Cod penal.

De asemenea, Tribunalul Iaşi este sesizat prin rechizitorii cu infracţiunea de „omor

săvârşit asupra membrilor de familie”.

Această soluţie se regăseşte şi în practica recentă a Judecătoriei Iaşi, prin încheieri de

şedinţă, pronunţate în dosare aflate pe rolul Judecătoriei Iaşi, ulterioare deciziei pronunţate în

interesul legii de Î.C.C.J., dispunându-se schimbarea de încadrare juridică dată faptelor prin

rechizitoriu, din infracţiunea de „violenţă în familie” prev. de art. 199 rap la art. 193 Cod penal,

în infracţiunea de „lovire sau alte violenţe săvârşită” asupra unui membru de familie prevăzută

de art. 193 raportat la art. 199 alin. 1 Cod penal.

în cadrul acestei opinii, o parte dintre judecători au arătat că nu se impune schimbarea de

încadrare juridică, dat fiind că ambele texte de lege sunt reţinute, astfel încât este, de fapt, o

chestiune de redenumire a infracţiunii.

8

Ca argumente de doctrină, au fost indicate două lucrări de specialitate, respectiv Sergiu

Bogdan, Doris Alina Şerban, Infracţiuni contra persoanei şi contra înfăptuirii justiţiei, Universul

Juridic, Bucureşti, 2017, pg. 125 şi G. Bodoroncea, Codul penal, Comentariu pe articole,

C.H.Beck, Bucureşti, 2014, pg. 414.

2.2. Opinia judecătorilor Secţiei penale şi pentru cauze cu minori Curtea de Apel

Iaşi

Opinia unanimă a judecătorilor Secției penale și pentru cauze cu minori din cadrul Curții

de Apel Iași, prezenţi la întrunirea secţiei, a fost în sensul că nu există o infracţiune autonomă

de violenţă în familie prev. de art. 199 Cod penal.

2.3. Rezumatul soluţiei însuşite (unanimitate)

Nu există o infracţiune autonomă de violenţă în familie prev. de art. 199 Cod

penal.

2.4. Argumentele soluţiei însuşite (în urma dezbaterilor, au fost însuşite

argumentele prezentate de Secţia penală şi pentru cauze cu minori a Curţii de

Apel Iaşi)

În expunerea de motive – proiect Cod penal – forma trimisă Parlamentului, cu referire

strictă la legiferarea din art. 199 noul Cod penal, s-a indicat că săvârşirea unei infracţiuni prin

violenţă asupra unui membru de familie apare în legea în vigoare (Codul penal 1969) ca o

agravantă la infracțiunile de loviri sau alte violenţe şi vătămare corporală şi se regăsește într-o

formă apropiată la omor, dar nu există în cazul vătămării corporale grave şi al vătămărilor

cauzatoare de moarte. De aceea, potrivit proiectului comiterea infracţiunii prin violenţă

asupra unui membru de familie atrage o agravare în cazul tuturor infracţiunilor pentru

care acest lucru se justifică.

Totodată, se impune a fi avută în vedere Decizia nr. 1/2015, publicată în Monitorul

Oficial nr. 105 din 10 februarie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul

pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea

şi a stabilit că dispoziţiile art. 308 Cod penal reprezintă o variantă atenuată a infracţiunii de

delapidare prevăzută de art. 295 Cod penal şi la calcularea termenului de prescripție a

9

răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de art. 295 Cod penal raportat la

art. 308 alin. 2 Cod penal.

S-a apreciat că nu este necesară o schimbare a încadrării juridice din infracţiunea

prev. de art. 199 alin. 1 Cod penal raportat la art. 193 alin. 1 Cod penal în infracţiunea de lovire

sau alte violenţe săvârşită asupra unui membru de familie prev. de art. 193 alin. 1 Cod penal

raportat la art. 199 alin. 1 Cod penal.

În ceea ce priveşte infracțiunile de omor simplu sau calificat, în practica judiciară s-a

dispus trimiterea în judecată şi pronunţarea unei soluţii sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev.

de art. 188 Cod penal sau art. 189 Cod penal, în ambele situații raportat la art. 199 alin. 1 Cod

penal.

De asemenea, raportat la competenţa materială a tribunalului, art. 36 alin. 1 Cod de

procedură penală face referire doar la infracţiunile prev. de art. 188 Cod penal – art. 191 Cod

penal, nu şi la o infracţiune prev. de art. 199 Cod penal.

3. Soluţia ce se impune a fi pronunţată în situaţia în care, în cursul procedurii de

cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară constată că, din

descrierea faptei în rechizitoriu şi din actele dosarului de urmărire penală,

rezultă că încadrarea juridică dată faptei de către procuror este una greşită, iar

încadrarea corectă ar fi atras competenţa altor organe de urmărire penală, în

contextul în care, prin Decizia nr. 302/2017 a CCR, s-a stabilit că este

sancţionată cu nulitatea absolută nerespectarea dispoziţiilor referitoare la

competenţa materială a organului de urmărire penală (Judecătoria Iași)

Materia: Drept penal

Subcategoria: Drept procesual penal

Obiectul din

ECRIS:

Actul normativ

incident:

Prezentarea

problemei

juridice, cu

arătarea situaţiei

de fapt:

Legislaţie

incidentă:

10

Doctrină: -

Decizii ale

Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:

- Decizia nr. 302/2017 a CCR

Practica Î.C.C.J.

şi a altor

instanţe:

-

Practica

instanțelor

arondate:

-

3.1. PUNCTELE DE VEDERE EXPRIMATE DE INSTANŢA DE TRIMITERE

a) Într-o opinie, judecătorul de cameră preliminară trebuie să schimbe încadrarea juridică

dată faptei şi să decline competenţa de soluţionare a camerei preliminare în favoarea

judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanţei ierarhic superioare, care ar urma să îşi

verifice competenţa şi, în situaţia în care îşi constată propria competenţă, să constate nulitatea

absolută a actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului întocmit cu încălcarea competenţei

materiale a organului de urmărire penală.

În contra acestei opinii, s-a arătat că dispoziţiile procesual penale nu reglementează

instituţia schimbării de încadrare juridică decât aferent fazei de judecată şi nicidecum în faza

camerei preliminare, astfel încât nu există un text de lege care să permită judecătorului de cameră

preliminară să schimbe încadrarea juridică.

Emitentul primei opinii a arătat că decizia Curţii Constituţionale este una ulterioară, care

a creat un vid în procedura penală şi că se justifică „împrumutarea” procedurii reglementate de

art. 386 Cod procedură penală şi în camera preliminară.

b) Într-o a doua opinie, judecătorul de cameră preliminară nu poate să analizeze

încadrarea juridică şi că, ulterior începerii fazei de judecată, va schimba încadrarea juridică şi va

declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei competente material să judece

cauza, în raport cu noua încadrare juridică, urmând ca această din urmă instanţă, constatându-şi

competenţa, să restituie cauza la parchet, ca urmare a nulităţii absolute a actelor de urmărire

penală şi a rechizitoriului.

Această opinie a fost criticată, arătându-se că scopul procedurii de cameră preliminară a

fost tocmai de a evita ca restituirea cauzei la parchet să se facă cu întârziere, din faza de judecată,

11

că nu există niciun text de lege care să permită trimiterea cauzei la organul de urmărire penală în

faza de judecată şi că în obiectul procedurii de cameră preliminară intră verificarea competenţei

instanţei.

Emitentul acestei opinii a arătat că decizia Curţii Constituţionale este una ulterioară, care

a creat un vid în procedura penală şi că se justifică trimiterea dosarului din faza de judecată la

organul de urmărire penală, în baza acestei decizii a Curţii Constituţionale, arătând că a

considera că urmărirea penală a fost efectuată de organul competent la data respectivă ar fi o

interpretare de natură a lipsi de orice eficienţă decizia Curţii Constituţionale şi ar conduce la

menţinerea unei urmăriri penale defectuoase, efectuate de un organ necompetent, ale cărei lipsuri

nu ar putea fi complinite în faza de judecată. Urmărirea penală, caracterizată prin operativitate,

este faza procesului penal în care strângerea probelor în vederea aflării adevărului în cauză se

efectuează în mod optim. Acoperirea lipsei de competenţă a organelor de urmărire penală ar

aduce prejudicii instrucției cauzei.

c) O a treia opinie a fost exprimată în sensul că, observând că încadrarea juridică corectă

în raport cu descrierea faptei şi cu actele şi probele dosarului de urmărire penală este una care

reclamă competenţa materială a altor organe de urmărire penală, cu referire la Decizia nr.

302/2017 a CCR şi în baza art. 281 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, judecătorul de cameră

preliminară trebuie să constate nulitatea actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului, ca urmare

a încălcării dispoziţiilor care reglementează competenţa materială a organelor de urmărire

penală.

S-a apreciat că, în absenţa unui text de lege care să prevadă soluţia ce trebuie pronunţată

în situaţia constatării nulităţii absolute a rechizitoriului, soluţia trebuie pronunţată în baza art.

346 alin. 3 lit. a Cod procedură penală, interpretat a fortiori.

3.2. Opinia judecătorilor Secţiei penale şi pentru cauze cu minori Curtea de Apel

Iaşi

Opinia unanimă a judecătorilor Secției penale și pentru cauze cu minori din cadrul

Curții de Apel Iași, prezenți la întâlnire a fost în sensul că nu se poate dispune schimbarea

încadrării juridice a faptei în procedura de cameră preliminară şi, implicit, nu se poate

dispune trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară de la o instanţă ierarhic

superioară.

12

În procedura de cameră preliminară, se pot invoca aspecte de necompetență a organului

de urmărire penală care nu presupun o evaluare a situației de fapt (de exemplu, efectuarea

urmăririi penale de un parchet de pe lângă judecătorie sau tribunal, deşi suspectul/inculpatul are

calitatea de avocat).

După finalizarea procedurii de cameră preliminară, în ipoteza în care se dispune o

soluţie de începere a judecăţii, instanţa sesizată cu rechizitoriu are posibilitatea de a schimba

încadrarea juridică a faptei, în condiţiile art. 386 Cod de procedură penală şi ale Deciziei nr. 250

din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale a României, şi de a declina competenţa de soluţionare

a cauzei instanţei competente potrivit noii încadrări.

S-a apreciat că instanţa astfel sesizată va proceda la judecarea cauzei în fond, fără a

exista posibilitatea de a dispune în mod direct trimiterea cauzei la organul de urmărire penală

competent potrivit noi încadrări (nu există dispoziţie legală în acest sens) sau în procedura de

cameră preliminară la instanţa competentă potrivit noii încadrări (nu există o situaţie

asemănătoare celei avute în vedere de instanţa de contencios constituțional, prin Decizia nr. 590

din 8 octombrie 2019). Cercetarea judecătorească care va fi efectuată în fond, eventual în apel,

va complini necompetența organului de urmărire penală iniţial sesizat.

3.3. S-a apreciat că ar fi utilă dezbaterea acestei probleme de drept la o şedinţă

ulterioară de învăţământ profesional, având în vedere existenţa dosarului nr. 3323/1/2019 pe

rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală, cu termen de judecată la data de 10.03.2019, având ca obiect interpretarea

dispoziţiilor art. 281 alin. 3 din Codul de procedură penală, conform cărora încălcarea

dispoziţiilor legale prevăzute la alin. 1 lit. a-d şi f poate fi invocată în orice stare a

procesului, după schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus trimiterea

în judecată de instanţa sesizată cu rechizitoriu, într-o infracţiune care atrage competenţa

unei instanţe superioare şi/sau asistenţa juridică obligatorie, cercetarea cauzei se reia din

faza urmăririi penale de către organele de urmărire penală competente conform noii

încadrări sau din faza camerei preliminare de judecătorul de cameră preliminară

competent conform noii încadrări sau din faza de judecată de instanţa competentă conform

noii încadrări.

13

4. Modalitatea de soluţionare a cererilor de abţinere formulate de către judecătorii

ce au exercitat funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăților

fundamentale în faza de urmărire penală şi care, ulterior, au fost învestiți cu

cereri (spre exemplu: cereri de anulare sau reducere a amenzii - art. 284 Cod

procedură penală; cereri de recuzare - art. 67 Cod procedură penală) formulate

în cadrul dosarelor înregistrate pe rolul instanţei ca urmare a emiterii

rechizitoriului sau a ordonanţei de renunţare la urmărirea penală. (Judecătoria

Bârlad)

Materia

Drept penal

Subcategoria

Drept procesual penal

Obiectul din

ECRIS

Actul normativ

incident

Prezentarea

problemei

juridice, cu

arătarea situaţiei

de fapt

Incompatibilitatea judecătorului care a exercitat funcţia de

judecător de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale de a exercita

funcţia de judecător de cameră preliminară sau de judecată cu privire la

cereri care nu vizează obiectul procedurii de cameră preliminară sau

fondul acuzaţiei penale.

Legislaţie

incidentă

Doctrină

M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediţia 6, volum I, p.

314-318

N. Voloniciu (coordonator), Andreea Simona Uzlău (coordonator),

Raluca Moroşanu, Corina Voicu, Victor Văduva, Georgiana Tudor,

Teodor-Viorel Gheorghe, Daniel Atasiei, Cătălin Mihai Chiriţă,

Cristinel Ghigheci, Teodor Manea, Codul de procedură penală

comentat, ediţia a 3-a, revizuită şi adăugită, p. 181-185

Decizii ale

Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE

-

Practica Î.C.C.J.

şi a altor

instanţe

14

Practica

instanțelor

arondate

-

4.1. PUNCTE DE VEDERE EXPRIMATE DE INSTANŢA DE TRIMITERE

(JUDECĂTORIA BÂRLAD)

a) Într-o primă opinie, s-a considerat că exercitarea de către judecător a funcţiei de

dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale în faza de urmărire penală nu

determină incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. 4 Cod procedură

penală pentru magistratul învestit cu soluţionarea unor cereri ce nu vizează analiza cererilor şi

excepţiilor specifice obiectul procedurii camerei preliminare, potrivit art. 342 Cod procedură

penală, sau prin care se rezolvă acţiunea penală, conform art. 396 alin. 1 Cod procedură penală.

Motivare: Prin reglementarea acestui caz de incompatibilitate, legiuitorul a urmărit

separarea funcţiilor judiciare şi antepronunţarea magistratului care, pe de o parte a analizat actele

şi măsurile din cadrul urmăririi penale care restrâng drepturile şi libertăţile fundamentale ale

persoanei de magistratul care, pe de altă parte, hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului,

pronunțând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării

pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.

Art. 64 alin. 4 Cod procedură penală reprezintă transpunerea standardului convenţional

prevăzut în art. 6 din Convenţia E.D.O. ce reglementează printre altele dreptul la un tribunal

independent şi imparţial, stabilit de lege.

În aceste condiţii, nu în toate cazurile judecătorul care a realizat atribuţii proprii funcţiei

de drepturi şi libertăţi devine incompatibil obiectiv să soluţioneze alte cereri în calitate de

judecător de cameră preliminară sau judecător învestit cu rezolvarea acţiunii penale.

b) Într-o a doua opinie, judecătorul de drepturi şi libertăţi care a soluţionat în cursul

urmăririi penale cereri, propuneri, plângeri, contestaţii sau orice alte sesizări ce intră în

competenţa sa, potrivit art. 53 Cod procedură penală, este incompatibil general să soluţioneze

ulterior orice altă cerere de competenţa judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de

judecată.

Motivare Dispoziţiile art. 64 alin. 4 Cod procedură penală reglementează un caz de

incompatibilitate obiectivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi ce nu distinge cu privire la

15

natura cererilor ulterioare pe care le poate soluţiona ca judecător de cameră preliminară sau ca

instanţă.

Aşadar, se consideră că se realizează un cumul de funcţii judiciare, inclusiv în ipoteza în

care judecătorul de drepturi şi libertăţi este ulterior completul imediat următor căruia i s-a

repartizat o cerere de recuzare formulată de către părţi împotriva judecătorului de cameră

preliminară sau instanţa de judecată.

4.2. Opinia judecătorilor Secţiei penale şi pentru cauze cu minori Curtea de Apel

Iaşi

Opinia unanimă a judecătorilor Secției penale și pentru cauze cu minori din cadrul Curții

de Apel Iași, prezenţi la întrunirea secţiei, a fost în sensul că art. 64 alin. 4 Cod de procedură

penală constituie o obiectivare a principiului separației funcţiilor judiciare prevăzut de art. 3 alin.

3 Cod de procedură penală. Exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea

unei alte funcții judiciare, cu excepţia celei de verificare a legalității trimiterii în judecată, pe care

o exercită judecătorul de cameră preliminară, care este compatibilă cu funcţia de judecată, şi

aceasta cu excepţiile prev. de art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c) Cod de procedură penală sau de art. 64

alin. 5 Cod de procedură penală.

4.3. Rezumatul soluţiei însuşite (unanimitate)

Exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții

judiciare, cu excepţia celei de verificare a legalității trimiterii în judecată, pe care o exercită

judecătorul de cameră preliminară, care este compatibilă cu funcţia de judecată, şi aceasta cu

excepţiile prev. de art. 341 alin. 7 pct. 2 lit. c) Cod de procedură penală sau de art. 64 alin. 5 Cod

de procedură penală.

4.4. Argumentele soluţiei însuşite (în urma dezbaterilor, au fost însuşite

argumentele prezentate de Secţia penală şi pentru cauze cu minori a Curţii de Apel Iaşi

Problema de drept a fost dezbătută şi la întâlnirea președinților Secțiilor penale ale

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, organizată la Târgu Mureș în perioada

29-30 septembrie 2016.

16

Cu majoritate, s-a apreciat că judecătorul de drepturi și libertăți din cauza

respectivă nu mai poate soluționa o cerere de abținere/recuzare a judecătorului de cameră

preliminară/a judecătorului care face parte din completul de judecată.

Este adevărat că art. 64 alin. 4 Cod procedură penală se referă la incompatibilitatea

soluționării procedurii de cameră preliminară/fondului/căilor de atac, însă cererea de

abținere/recuzare are caracterul unei cereri incidentale în cauza respectivă

În susținerea soluției, s-a apreciat că prevederile alin. (4) al art. 64 Cod procedură

penală stabilesc că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, între

altele, la judecata în fond, și nu că nu poate judeca pe fond cauza, ceea ce poate conduce la

concluzia că s-a avut în vedere incompatibilitatea pentru ansamblul procedurii, incluzând

accesoriile fondului, respectiv incidentele procedurale; or, soluția contrară ar permite, din această

perspectivă, judecătorului de drepturi și libertăți să stabilească componența completului de

judecată care va soluționa cauza pe fond.

Judecătorul care a exercitat funcţia de judecător de drepturi şi libertăţi în cursul

urmăririi penale, indiferent de natura cererii sau propunerii soluţionate, nu poate exercita

ulterior funcţia de judecător de cameră preliminară sau de judecată în aceeaşi cauză,

indiferent de natura cererilor de soluţionat; textul art. 64 alin. 4 Cod de procedură penală

nu face nicio distincție, fiind instituită o prezumție de lipsă de imparțialitate obiectivă.

5. Dispoziţiile pe care trebuie să le cuprindă minuta/dispozitivul încheierii/deciziei

pronunţate de judecătorul de cameră preliminară/instanţa de judecată în cazul

în care admite pe cale principală sau în cadrul verificării periodice a legalităţii şi

temeiniciei măsurii preventive înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă

măsură preventivă mai uşoară (Tribunalul Vaslui)

Materia: Drept penal

Subcategoria: Drept procesual penal; Măsuri preventive, înlocuirea unei măsuri

preventive cu o altă măsură preventivă

Obiectul din

ECRIS:

art. 207 Cod procedură penală, art. 208 Cod procedură penală 242 Cod

procedură penală

Actul normativ Cod procedură penală

17

incident:

Prezentarea

problemei

juridice, cu

arătarea situaţiei

de fapt:

Necesitatea indicării perioadei pentru care se dispune măsura

preventivă mai uşoară, în ipoteza în care înlocuirea survine la

momentul verificării periodice a legalității şi temeiniciei măsurii

preventive sub imperiul căreia inculpatul se află sau a unei cereri

distincte a inculpatului

Legislație

incidentă:

Doctrină:

Decizii ale

Curţii

Constituţionale,

CEDO, CJUE:

-

Practica Î.C.C.J.

şi a altor

instanţe:

-

Practica

instanțelor

arondate:

-

Cuvinte cheie: cerere înlocuire măsură preventivă; verificare periodică legalitate şi

temeinicie măsură preventivă în cursul procedurii de cameră

preliminară sau a judecăţii

5.1. PUNCTE DE VEDERE EXPRIMATE DE INSTANŢA DE TRIMITERE

(TRIBUNALUL VASLUI )

a) Într-o primă opinie, se apreciază că în cazul înlocuirii măsurii arestului preventiv cu

măsura preventivă a arestului la domiciliu sau a controlul judiciar, trebuie menţionat expres:

1. luarea măsurii preventive mai ușoare, cu indicarea perioadei de 30 zile, respectiv 60

zile pentru care a fost dispusă;

2. data de la care începe să curgă noua măsură preventivă mai uşoară, respectiv de la

rămânerea definitivă a încheierii pronunţate în primă instanţă sau de la pronunţare în cazul

încheierilor/deciziilor luate în contestaţie;

18

3. faptul că verificarea periodică a legalității şi temeiniciei măsurii preventive urmează a

fi efectuată în termenul de 30 sau 60 de zile prevăzut de 207 alin. 6 şi 7 Cod procedură penală,

respectiv art. 208 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală.

În susţinerea acestui punct de vedere, se apreciază că durata şi data de la care începe să

curgă noua măsură preventivă mai uşoară trebuie menţionate distinct, fiind necesare aceleaşi

condiţii de formă ca în cazul luării unei măsuri preventive pe cale principală.

După luarea unei măsuri preventive mai ușoare, ca efect al înlocuirii măsurii preventive

conform art. 242 Cod procedură penală, aceasta urmează să fie verificată de către judecătorul de

cameră preliminară/instanţă în intervalul maxim prevăzut de art. 207 alin. 6 şi 7 Cod procedură

penală, respectiv art. 208 alin. 4 şi 5 Cod procedură penală, fără ca organul judiciar să fie ţinut de

termenul maxim de verificare corespunzător măsurii preventive mai grele care a fost înlocuită.

Urmează ca măsura preventivă mai uşoară să fie verificată conform intervalelor

prevăzute de art. 207 Cod procedură penală şi 208 Cod procedură penală prin raportare la data

înlocuirii/luării acesteia şi nu prin raportare la termenul şi condiţiile de verificare a măsurii

preventive mai grele luate anterior.

b) Într-o a doua opinie s-a susţinut că în procedura de verificare a legalităţii şi

temeiniciei măsurii arestării preventive în cursul judecăţii prev. de art. 208 alin. 4 Cod procedură

penală, în cazul în care, din oficiu sau la cerere, se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu

o altă măsură preventivă mai uşoară potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură penală, în minută nu

trebuie menţionată durata arestului la domiciliu sau a controlului judiciar, ci doar

dispoziţia de înlocuire şi dispoziţia privind faptul că verificarea periodica a legalităţii şi

temeiniciei măsurii preventive urmează a fi efectuată în termenul de 60 de zile prevăzut de

art. 208 alin. 4 sau alin. 5 Cod de procedură penală pentru următoarele motive :

- stabilirea duratei măsurii preventive a arestului la domiciliu sau a controlului judiciar

este stipulată doar pentru cazul luării acestei măsuri în cursul urmăririi penale (art. 215 ind. 1

alin. 1 C.proc.pen. respectiv art. 222 alin. 1 C.proc.pen.), când şi prelungirile se dispun pe o

durată determinată; pentru situaţia luării acestor măsuri preventive în cursul camerei preliminare

sau a judecăţii legiuitorul nu a prevăzut o durată (art. 214 C.proc.pen. respectiv art. 220, 221

C.proc.pen.), întrucât după trimiterea în judecată devin aplicabile dispoziţiile privind verificarea

legalităţii şi temeiniciei măsurii preventive în interiorul unei perioade de timp, prevăzută de art.

207 alin. 6 sau alin. 7 C.proc.pen. la cameră preliminară, respectiv art. 208 alin. 4 sau alin. 5

C.proc.pen. în cursul judecăţii

19

- disp. art. 242 alin. 2 C.proc.pen., care reprezintă norma generală în cazul înlocuirii unei

măsuri preventive cu altă măsură preventivă, trimit expres doar la condiţiile generale prevăzute

de lege pentru luarea unei alte măsuri preventive, urmând ca dispoziţiile complementare

specifice fiecărei măsuri preventive (privitoare la durată, conţinutul măsurii ș.a.m.d.) să se aplice

în raport de specificul etapei procesuale în care ne aflăm;

- în cazul în care s-ar aprecia că dispoziţiile privind durata (prevăzute pentru luarea

măsurii preventive în cursul urmăririi penale) ar fi aplicabile şi în cazul înlocuirii unei măsurii

preventive în cursul judecăţii, atunci s-ar putea ajunge la situaţia ca, de exemplu, în cursul

judecăţii să se înlocuiască măsura arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu pentru 30

de zile, dar această ultimă măsură urmează a fi verificată în termenul de 60 de zile prevăzut de

dispoziţiile art. 208 alin. 4 C.proc.pen., aplicabile măsurii arestului la domiciliu în cursul

judecăţii, termen în care legiuitorul prezumă că măsura este legală şi temeinică în absenţa unor

indicii noi care să conducă la nelegalitatea sau netemeinicia măsurii preventive.

5.2. Opinia judecătorilor Secţiei penale şi pentru cauze cu minori Curtea de Apel

Iaşi

Opinia unanimă a judecătorilor Secției penale și pentru cauze cu minori din cadrul

Curții de Apel Iași, prezenţi la întrunirea secţiei, a fost în sensul că a fost în sensul că se impune

precizarea duratei pentru care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive, indiferent de

faptul că înlocuirea vizează o măsură preventivă mai ușoară sau una mai severă.

5.3. Rezumatul soluţiei însuşite (unanimitate)

Se impune precizarea duratei pentru care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive,

indiferent de faptul că înlocuirea vizează o măsură preventivă mai ușoară sau una mai severă.

5.4. Argumentele soluţiei însuşite (în urma dezbaterilor, au fost însuşite

argumentele prezentate de Secţia penală şi pentru cauze cu minori a Curţii de Apel Iaşi)

Problema de drept a fost dezbătută şi la întâlnirea președinților Secţiilor penale ale

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, organizată la Târgu Mureș în perioada

29-30 septembrie 2016

20

În unanimitate, s-a apreciat în sensul în care nu se poate dispune luarea/înlocuirea unei

măsuri preventive cu o altă măsură fără precizarea expresă a duratei acesteia.

Este adevărat că în practica judiciară, dar și în literatura de specialitate a fost exprimată

și opinia contrară, argumentată prin dificultatea pe care o presupune calculul duratei acesteia,

dacă a fost dispusă inițial pe o altă durată decât 60 de zile, dar acest motiv nu poate justifica

luarea unei măsuri preventive a cărei durată este implicită și, în principiu, nemotivată.

Opinia unanimă a judecătorilor prezenți la întrunirea din 31.01.2020 a fost în sensul că

se impune precizarea duratei pentru care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive,

indiferent de faptul că înlocuirea vizează o măsură preventivă mai ușoară sau una mai severă.

Cu prilejul verificărilor ulterioare, dacă subzistă temeiurile şi nu au apărut altele noi, se

constată legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, care se menţine.

Se impune a fi arătat că prima verificare a măsurii preventive, după înlocuirea măsurii

preventive anterioare, are loc în interiorul duratei pentru care a fost dispusă noua măsură

preventivă, iar nu în interiorul termenelor generale prev. de 207 alin. 6 sau alin. 7 Cod de

procedură penală în faza de cameră preliminară, respectiv art. 208 alin. 4 sau alin. 5 Cod de

procedură penală în faza de judecată.

Judecător ….

Preşedinte Secţia penală şi pentru cauze cu minori Curtea de Apel IAȘI