Utilizarea metodelor statistice confera mersul geografic un spor de rigorizitate științifică înțeleasă ca precizie a rezultatelor cercetării, obiectivitatea concluziilor precum și o deminioara a rebutului și ambiguităților discursilor geografic. Ca și în cazul altor științe naturale sau sociale demersul științific geografic are doua laturi complementare:

1. există pe de o parte demersul INDUCTIV care încearcă să generalizeze o serie de observații empirice încercînd să ajungă la formularea de legități și apoi la elaborarea de modele ale realității: ex (se măsoară temperatura aerului la diferite altitudini de-a lungul unui versant muntos să presupunem că sau găsit 10 grade C la 1000 metri. 4 grade C la 2000 metri, și -2 grade C la 3000 metri h. Se trage concluzia că temperatura scade în medie cu 0,6 grade C la fiecare 100 metri creștere în altitudine. Altfel spus, se stabilește o legitate pe calea demersului INDUCTIV – trecerea de la particular la general).

2. pe de altă parte, există demersul DEDUCTIV care se desfășoară în sens invers față de cel inductiv, se pornește de la o regulă generală pentru a se trage niște concluzii în legătură cu un fapt particular. În acest caz, regula este preluată sub forma unor ipoteze care confruntată cu datele de observații poate săfie confirmată sau infirmată, ex ( se pornește de la legea scăderii de la ecuator spre poli a cantității de căldură recepționată de suprafața terestră, se emite ipoteza că temperatura medie a anului scade în același sens. știut fiind faptul că ea este dependentă de cantitatea de căldură inițială.) Confruntarea ipotezei cu datele climatologice dovedește că ipoteza testată este valabilă doar sub forma unei tendințe generale pe fondul căreia apare excepții datorate unor factori diverși (altitudinea și orientarea culmiilor muntoase, albedourilesuprafeței terestre, curenții marimi, etc.).

Procesul cunoașterii științifice constă într-o permanentă succesiune a celor două tipuri de demersuri. Inducția furnizează reguli și legități care stau la baza unei deducții sau ipoteze ce se cer apoi confruntate cu datele de observații. Eventualele diferențe într-e modelul teoretic și realitatea faptică pot conduce pe cale inductivă la reformulări ale legităților ce se cer și ele verificate ș.a.m.d. Acest ciclu generator al progresului cunoașterii științifice a fost numit sugestiv SPIRALA INDUCTIV-IPOTETIC-DEDUCTIVĂ (IID), orice știință inclusiv geografia cunoaște o dezvoltare condiționată de înscrierea în modelul IID ,iar pentru geografie recursul la metodele statistice este inevitabil. Iată de ce pentru un geograf, metodele statistice constituie un sprijin valoros.

Tema II.VOCABULARUL DE BAZĂ AL STATISTICII

În sens cronologic, primul domeniu de aplicare a statisticii a fost DEMOGRAFIA, de aceea și în prezent statistica a pătruns în numeroase alte domenii o parte din vocabularul său de bază include termeni originali din demografie. Demersul analitic în geografie are la bază cubul datelor geografice. Acesta constituie în fond un masiv de date al cărui volum poate deveni impresionant atunci cînd cercetarea se extinde pe spații mari sau pe intervale mari de timp. Un asemenea masiv de date poartă în statistică denumirea de POPULAȚIE. O populație este un ansamblu finit sau infinit de elemente care mai sunt numite (unități , indivizi), distincte care intră sub incidența observațiilor și măsurătorilor. Acesta este ansamblul de referință asupra căruia se exercită analiza statistică. El trebuie să fie omogen și precis definit. Elementele care-l formează au în comun una sau mai multe proprietăți. Astfel încît să se