Psihopatologie ( nevroza ) şi psihoterapie la C.G. Jung scris de Orghidan Radu

Irregular. Psihoterapia a ajuns să fie identificată în contemporaneitate cu “psihanaliza”, termen creat de Freud şi care, vorbind în mod strict, s-ar aplica doar metodei sale; aceasta explică simptomele psihice prin refularea impulsiilor sexuale infantile. O altă metodă larg utilizată este aceea a lui A.Adler, care explică nevroza în termenii “puterii”[1] şi care apare ca o încercare de a compensa sentimentul de inferioritate, fiind cunoscută şi sub numele de “psihologie individuală”. Comparativ, Jung utilizează o “psihologie analitică”, care este nu numai o metodă de vindecare ci şi de dezvoltare a personalităţii prin procesul de individuaţie. Jung a venit cu o propunere în locul stereotipului analistului freudian clasic: ca analiza să fie un proces dialectic[2], o comunicare în ambele sensuri între doi oameni la fel de implicaţi. Vechea abordare patologistă , care ar persista în psihiatria generală până azi, descrie bolile mentale ca pe nişte entităţi distincte, fiecare cu un tablou clinic specific şi bine determinat. Jung considera acest lucru benefic până la un punct, având însă dezavantajul de a proiecta în prim – plan toate trăsăturile neesenţiale ale afecţiunii, în vreme ce disimulează tocmai aspectul esenţial , anume “faptul că boala în cauză este mereu un fenomen profund individual”.

Totodată, Jung aprecia că punctele de vedere divergente referitoare la “corecta” metodă de psihoterapie îşi au originea în punctele de vedere diferite ale extravertitului şi introvertitului. Jung nu neglijează nici impulsia sexuală, nici voinţa de putere, dacă acestea sunt factori care operează în nevroze, dar găseşte că metodele lui Freud şi Adler se potrivesc mai bine pentru tineri. În concepţia sa, schizofrenia ( psihoza ) şi isteria (nevroza) sunt nişte expresii limită ale celor două tipuri fundamentale de atitudine mai – sus menţionate: introversiunea extremă care are ca principal rezultat retragerea libidoului din lumea exterioară şi canalizarea lui într-un univers absolut privat al fanteziei şi imaginilor arhetipale; şi extraversiunea extremă care, ducând prin pierderea simţului de integritate lăuntrică, la o exagerată grijă pentru propria influenţă exercitată în universul relaţiilor sociale. Schizofrenicii trăiesc în inconştient, istericii în propria persoană. Jung aprecia că formarea simptomului este ea însăşi un rezultat al procesului de individuaţie, că boala este un act creator autonom, o funcţie a imboldului de creştere şi de dezvoltare a psihicului, constrâns să se manifeste în condiţii anormale. “ Procesele psihice ale nevroticilor diferă prea puţin de cele ale aşa – numiţilor oameni normali – căci cine oare e astăzi absolut sigur că nu este la rândul lui nevrotic ?” Nevroza este o formă de adaptare – deşi o “adaptare inferioară” – a unui organism potenţial sănătos care răspunde cerinţelor vieţii. În acest sens individuaţia este alterată sau o ia pe un drum greşit pentru că individul întâmpină dificultăţi în obţinerea unei adaptări mature. Totuşi acest lucru nu înseamnă că Jung era de acord cu Freud asupra situării invariabile a originii nevrozei în copilărie. Dimpotrivă, pentru Jung nevroza era determinată de incapacitatea de a lupta cu împrejurările prezente. Este adevărat că traumele din trecut pot predispune la manifestarea unor simptome neurotice, dar traumele acestea nu constituie cauza nevrozei.[3] Revenind la metoda psihoterapiei se constată faptul că în timp ce psihiatrul actual este preocupat de diminuarea suferinţei pacientului prin asigurarea medicaţiei şi asistenţei, jungianul dimpotrivă îl stimulează pe pacient să participe la propria suferinţă astfel încât să-i privească frontal semnificaţia şi să mobilizeze forţele vindecătoare ale inconştientului. Pentru un jungian boala constituie un mesaj simbolic al inconştientului, indicând unde anume s-a împotmolit pacientul în lupta sa de împlinire a cerinţelor programului arhetipal al vieţii. Psihanalistul într-adevăr ascultă pacienţii, oricât de ireal şi halucinant le-ar fi discursul. În concepţia lui Jung, orice nevroză are un scop – nevroza este o tentativă de compensare a atitudinii unilaterale faţă de viaţă. El afirma: “ Simptomele nevrozei nu sunt simple efecte ale unor cauze îndepărtate în trecut ( fie “sexualitatea infantilă, fie impulsia infantilă spre putere” ); ele sunt încercări în sensul unei noi sinteze a vieţii , încercări nereuşite , făcute pe nerăsuflate , dar încercări totuşi , cu un sâmbure de valoare şi semnificaţie”[4]. De fapt din acest punct de vedere se poate desprinde principala contribuţie a lui Jung la psihoterapie. Anume , stăruinţa sa că nevroza n-ar putea fi privită ca fiind ceva cu

totul negativ, ci ceva ce poate fi înţeles, o aluzie la noi posibilităţi de dezvoltare putând fi găsită în ea. În al 2-lea rând este inovatoare concepţia sa că, pe lângă acelea ale sexualităţii şi autoafirmării, există în natura umană alte importante impulsii şi că în a doua jumătate a vieţii se poate face prezentă impulsia culturală sau spirituală, de o mai mare importanţă ca celelalte două. O altă distincţie făcută de Jung e aceea că factorii cauzali ai nevrozei sunt de găsit atât în trecut cât şi în prezent şi în eşecul libidoului de-a împinge persoana dincolo de obstacol, către un nou stadiu de dezvoltare. În viziunea sa , nevroza este cauzată cu precădere de un conflict între două tendinţe: una din ele se exprimă în mod conştient, cealaltă printr-un complex desprins din conştiinţă şi ducând la o existenţă independentă, însă inconştientă. Acest complex poate să fi fost sau nu conştient mai înainte; fapt este că nevroticul nu ştie că el există, dar el este stânjenitor. Nevroza se poate manifesta într-un mod extrem de temperat, noi toţi suferind , mai mult sau mai puţin, de o asemenea tulburare: lapsusurile verbale sau de memorie în general, înţelegerile eronate a ceea ce am citit sau auzit, halucinaţiile mnezice, toate îşi au origine nevrotică. Există desigur şi cazuri dramatice precum pierderea memoriei, paraliziile isterice, orbirea, surditatea. Privitor la rolul arhetipurilor în problematica noastră, Jung susţine: “ Într-o nevroză care este doar o chestiune privată, avându-şi rădăcinile exclusiv în cauze personale, arhetipurile nu intervin în nici un fel. Însă când nevroza provine dintr-o incompatibilitate generală sau este vorba despre o situaţie dăunătoare într-altfel, care provoacă nevroză la un număr mare de indivizi, trebuie să admitem prezenţa arhetipurilor. Întrucât nevrozele sunt de cele mai multe ori fenomene sociale şi nu doar probleme private trebuie să admitem intervenţia arhetipurilor în cele mai multe cazuri.” [5] Retrospectiv, se constată că o dată ce spiritul uman a izbutit să inventeze ideea de păcat, omul a recurs la tăinuirea psihică; sau în limbaj psihanalitic, are loc refularea . Rădăcina psihică comună consistă în faptul că oamenii ascund unele lucruri şi astfel ei se alienează de comunitate. Ceea ce este ascuns tinde să fie tot ce este “ urât, imperfect şi stupid în noi înşine”. Jung declară: “ Cam 1/3 din cazurile mele nu suferă de vreo nevroză clar definibilă, ci de lipsă de sens şi de scop în viaţă. Nu m-aş împotrivi dacă ea ar fi numită nevroza generală a epocii noastre”. Cauza principală a acestei situaţii ar fi aceea a “pierderii de suflet” colective, pierderii contactului cu marile simboluri mitice şi religioase ale culturii noastre, apariţiei instituţiilor sociale ce ne înstrăinează de propria noastră natură arhetipală. Acest punct de vedere se situează în prelungirea celui susţinut de filosofi precum Diderot şi Nietzsche şi dezvoltat de Freud în “Nelinişte şi civilizaţie”, anume că beneficiile civilizaţiei se obţin cu preţul fericirii naturale. Jung complineşte prin ideea că pe măsură ce civilizaţia noastră devine mai seculară, mai materialistă şi mai coercitiv extravertită, nefericirea, “lipsa de sens şi scop”, a vieţilor noastre sporesc. “Psihoterapia, spune Jung, transcende originile sale medicale şi încetează de a fi pur şi simplu o metodă de tratare a bolnavului. Ea tratează acum sănătatea sau ceva ce are un drept moral la sănătate psihică, a cărei boală este cel mult suferinţa care ne chinuie pe toţi”.[6] A fi “normal” este în fond şi ultimă instanţă scopul ideal pentru cel care nu are succes, pentru toţi cei care sunt mereu sub nivelul general de adaptare. Dar pentru oamenii care depăşesc media, această normalitate e ca un pat al lui Procust, o ucigătoare plictiseală. Aceşti oameni, explorând şi găsind toate posibilităţile religiei şi filosofiei, cunosc deja toate răspunsurile la întrebările pe care le poate da conştiinţa. Aici semnalăm încă o contribuţie esenţială a lui Jung la psihoterapie. El replică: “Nu am de oferit o filosofie a vieţii gata făcută…Nu ştiu ce să-i spun pacientului când el mă întreabă … Nu ştiu. Ştiu un singur lucru: atunci când conştiinţa mea nu mai vede nici un drum posibil în faţă şi prin urmare, e înşelată, psihicul meu inconştient va reacţiona la insuportabilul impas”. Scopul terapiei în acest stadiu este ca pacientul să-şi exploreze posibilităţile latente şi să descopere ce fel de persoană realmente este. Analiza jungiană Aceasta presupune patru etape. Confesarea – un catharsis iniţial[7] , o confesare deplină, adică “nu pur şi simplu recunoaşterea intelectuală a faptelor cu capul, ci confirmarea lor cu inima şi reala eliberare a emoţiei reprimate”. Această primă etapă poate avea un extraordinar efect curativ , în special în cazul oamenilor neimplicaţi. S-a descoperit, pe parcursul dialogului analitic dintre psihanalist şi pacient, că acel obstinat ataşament ( aici este subliniată contribuţia lui Freud ) faţă de psihanalist este rezultatul transferării unor sentimente care odinioară erau adresate părinţilor, sau ceea ce în termeni psihologici este sugerat de formula “ imaginea mnezică a tatălui sau a mamei, cu accentul ei afectiv , e transferată la psihanalist”. Prin transfer se înţelege astfel faptul că pacientul s-a infantilizat. În faza de transfer, multe dintre conţinuturile refulate pot să iasă la lumină, după cum pot avea loc de asemenea şi multe fantazări ( tema incestului ). Forţele care devin active pe parcursul acestui stadiu al analizei sunt predominant erotice. Pentru a combate “tirania emoţiei necontrolate”, Jung insistă asupra faptului că analistul ar trebui să vadă în pacient o fiinţă umană egală cu el, faţă de care orice suferinţă se cere împărtăşită. Dacă însă se pune problema acestei relaţii, este cardinal ca mai întâi însuşi psihanalistul să fi fost psihanalizat, deoarece el nu poate să ajute o persoană să depăşească un stadiu pe care el însuşi nu l-a atins.[8] O altă etapă a analizei este clarificarea . În cadrul psihoterapiei ( ca tratament al spiritului, al acelui

“Psyche” prin metode psihologice ) această etapă este similară analizei “interpretative” freudiene. Se examinează simptomele şi fenomenele de transfer, se începe interacţia intensă cu inconştientul. Pentru Jung această interacţie reprezenta propriul său mod de viaţă, având drept scop de a fi, pur şi simplu, în suflet, ceea ce înseamnă să fii mereu receptiv la forţa creatoare a sufletului. Lucrurile devin vii şi capătă suflet atunci când ajung sub influenţa imaginaţiei: “ Trebuie să lăsăm lucrurile să se întâmple psihic”. Imaginaţia activă necesită o stare de reverie, între somn şi trezie. Este ca şi cum ai începe să te cufunzi în somn, dar te-ai opri puţin înainte de a-ţi pierde cunoştinţa şi ai rămâne în starea asta. E important să înregistrezi tot ce-ai resimţit. La început eşti un simplu spectator, dar dacă îţi este dat să resimţi realitatea sufletului şi să te supui forţei sale modelatoare, atunci trebuie să pătrunzi înlăuntrul fanteziei şi să devii actor total implicat în dramă. Următorul stadiu în analiză este educarea , care vizează implantarea în viaţa concretă a intuiţiilor obţinute în urma primelor două etape. În final avem transformarea , unde de facto avem de-a face cu funcţia transcendentă a simbolurilor şi în urma căreia calea spre individuaţie este deschisă, fiind asociată cu atingerea “identităţii de sine”. [9] Psihanalistul trebuie să se prevaleze într-un mod distinct şi de funcţia terapeutică a simbolurilor arhetipale deoarece “ după cum se ştie , apercepţia este imposibilă în absenţa unor noţiuni preexistente. Multe tulburări nevrotice se explică prin aceea că anumite conţinuturi inconştiente care au fost contestate, nu au putut pătrunde în conştiinţă din cauza lipsei unor noţiuni aperceptive.”[10] O altă componentă a procesului analitic este cea referitoare la interpretarea viselor, un fel de subunitate a clarificării. În scopul lui “becoming oneself” (individuaţia), visul este cel care corectează situaţia ambiguă. El contribuie la umplerea acelor lacune anterioare şi prin urmare îmbunătăţeşte atitudinea pacientului. Însuşi Jung afirmă: “ Doar visele sunt compensări ale atitudinii conştiente”

Bibliografie

1. M.Cazenave, Jung, Paris: Editions de l’Herne, 1984, pag. 105 – 106, 112.

2. F.Fordham, Introducere în psihologia lui C.G.Jung, Bucureşti: IRI, 1998, pag. 118 – 127.

3. C.G.Jung , Amintiri, vise, reflecţii, Bucureşti: Humanitas, 2001, pag. 139 – 143.

4. C.G.Jung, În lumea arhetipurilor, Bucureşti: Ed. Jurnalul literar, 1994, pag. 27 – 28, 86 – 87.

5. C.G.Jung, Two essays on analytical psychology, New York: Princeton University Press, 1972, pag. 114 – 118.

6. A.Samuels, Jung and the post – Jungians, London, Boston, Melbourne: Routledge & Kegan Paul, 1985, pag. 102 – 104, 231 – 236. 7. A.Stevens, Jung , Bucureşti: Humanitas, 1996, pag. 140 – 149, 151 – 157.

Note:

[1] Adler se referă de fapt la acea “Wille zur Macht” a lui Nietzsche.

[2] Jung spune: “ Punctul decisiv este că eu , ca om , stau faţă în faţă cu un alt om. Analiza este un dialog care necesită doi parteneri”.

[3] Într-o formulă nuanţată o definiţie ar suna astfel: “ Nevroza este suferinţa acelui suflet care nu şi-a găsit sensul”.

[4] Referitor şi la psihoză Jung opinează în manieră similară: “ Prin preocupările mele legate de pacienţi am înţeles că ideile de persecuţie şi halucinaţiile au un sâmbure de sens. În spatele lor se află o personalitate , povestea unei vieţi, o speranţă. M-am lămurit pentru prima dată că în psihoză zace ascunsă o psihologie generală a personalităţii , că şi aici se regăsesc vechile conflicte ale omenirii. Şi în mintea pacienţilor care creează impresia că ar fi obtuzi şi apatici sau cretinizaţi. C.G.Jung, Amintiri, vise, reflecţii, Bucureşti: Humanitas, 2001, pag. 139.

[5] În completare, Jung mai afirmă: “ În lipsa lor, energia arhetipurilor se-ndreaptă spre conţinuturi conştiente neînsemnate şi le ridică intensitatea până la nivele patologice; astfel se nasc fobiile, obsesiile, reprezentările hipocondriace, idiosincrasiile sau perversităţile intelectuale” – C.G.Jung, În lumea arhetipurilor, Bucureşti: Ed. Jurnalul literar, 1994, pag. 87.

[6]Revenim pentru a întări ideea că, în manieră jungiană: "Tratamentul nu poate fi altceva decât produsul influenţei mutuale , în care îşi aduc contribuţia întreaga fiinţă a doctorului cât şi aceea a pacientului”. Jung va pune accentul, de altfel, în toate discuţiile sale pe tema psihoterapiei, pe faptul că aceasta se bazează pe relaţia dintre două fiinţe umane.

[7] Această etapă este încă din prima fază imperioasă întrucât: “ Privind din afară, ceea ce se vede la bolnavii mintali e numai distrugerea tragică, rareori însă viaţa acelei laturi a sufletului care nu se află cu faţa la noi”.

[8] Fie că discutăm de nevroză, fie despre psihoza schizofrenică, accentuăm o dată cu M.Cazenave importanţa precauţiei analistului care, în caz contrar, ar risca o “ descompunere ( contaminare ) psihotică”.

[9] Excentric rămâne faptul că Jung şi-a explicat procesul analitic prin prisma studiilor sale de alchimie. Această nouă latură a domeniului său de activitate l-a influenţat în concepţia sa despre importanţa simbolurilor mitice pentru redresarea şi recuperarea unui sens al vieţii, precum şi în eşafodajul teoriei sale despre arhetipuri.

[10] Ideea este susţinută prin exemple: “ Iată de ce este deosebit de important să se povestească copiilor basme iar adulţilor să li se transmită noţiuni religioase. Toate acestea sunt simboluri instrumentale cu ajutorul cărora conţinuturile inconştiente sunt prelucrate de conştiinţă pentru a fi interpretate şi integrate”.

Irregular.voxph.org