PSIHOPATOLOGIE

-sinteză-

Lector univ.dr. Simona Marica

Psihopatologia este acea ramura a psihologiei având drept obiect de studiu

tulburările de comportament, conștiință și comunicare.

Câteva dintre cele mai importante abordări în psihopatologie sunt:

- Abordarea psihodinamică, ce înțelege tulburările psihice ca fiind consecința

unui conflict. Fenomenele patologice sunt văzute ca având funcție de apărare

în viața psihică a individului.

- Abordarea compartamentalistă este rezervată cu privire la mecanismele

interne care determină boala/tulburarea psihică. Sunt observate doar efectele,

sub formă de comportamente, pe care le formulează în termeni operaționali.

Aceasta atitudine a stat la baza definitiilor operationale pe care le-a formulat

DSM III (1980), a dezvoltarii interviurilor structurate si a scalelor de evaluare

cantitativa in psihopatologie

- Perspectiva ateoretica este ilustrata de clasificarea americana a tulburarilor

mentale , cunoscută ca DSM (I...V). Pentru unificarea limbajului psihiatric și

sporirea obiectivității în diagnosticare era nevoie de un punct de vedere pur

descriptiv asupra tulburarilor psihice. Acest fapt a făcut ca prima ediție a DSM

să fie considerată o adevărată revoluție în psihiatrie.

- Cognitivismul a devenit forta dominanta in psihologie la sfârșitul secolului al-

20-lea, înlocuind behaviorismul ca cea mai populara paradigma pentru

intelegerea functionarii mentale. Această perspectivă vede omul ca pe un

sistem de tratare a informației și consideră că tulburările mentale își au sursa în

distorsiunile/erorile cognitive.

- Perspectiva culturală accentuează faptul că orice tip de comportament - deci

si patternurile comportamentale din cadrul diverselor tulburari psihice- sunt

judecate prin prisma a ceea ce o societate considera a fi normal, a ceea ce

valorizeaza ea, deci înțelegerea cazului concret din fața noastră nu poate trece

cu vederea ackground-ul cultural al pacientului.

- Perspectiva dezvoltării umane înțelege patologia ca fiind determinate de

lipsa integrării competențelor necesare (fie ele cognitive, emoționale sau

sociale) spre a se realiza adaptarea, într-un anume stadiu pe care îl traversează

individual.

Semiologia este acea parte a medicinei care se ocupă cu descrierea simptomelor și

a semnelor diferitelor boli, precum și a metodelor de a le pune în evidență și de a

le diagnostica. Studiul semiologiei va însemna cunoașterea de semne, simptome

și sindroame.

Semnul este o manifestare ce poate fi observata direct de catre clinician, cum ar fi

paloarea sau inrosirea, tremorul extremitatilor, constrictia pupilei, etc.

Simptomele sunt trairile subiective descrise de bolnavi.

Sindromul este un complex de simptome.

Orice abordare a psihopatologiei presupune și abordarea a cee ace este normal,

respectiv pathologic, deci și încercarea de a delimita - în baza unor criterii – acești

doi poli.

Ca și în muzică, normalitatea este armonia…este echilibrul, iar disproportiile dau

dizarmonii.

Dincolo de această mai curând literară încercare de a surprinde normalitatea, criteriile

propuse în această carte sunt următoarele:

-conștiința clară a eului personal

-capacitatea de orientare în viață

-un nivel înalt de toleranță la frustrare

-autoacceptare

-flexibilitate în gândire și acțiune

-realism și gândire antiutopică

-asumarea responsabilității pentru tulburările sale emoționale

-angajarea în activități creatoare

-angajarea moderată și predentă în activități riscante

-conștiința clară a interesului social

-acceptarea incertitudinii și capacitatea de ajustare a acesteia

-îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă.

Etiologia tulburărilor psihice

În înțelegerea etiologiei (cauzelor) tulburărilor psihice ne este de ajutor

modelul diateză – stress, model care imbina componentele biologice si psihologice,

factorii interni si externi, in explicatia declansarii, la un moment dat, pe parcursul

existentei insului, a unei tulburari.

Fiecare persoana are o ecuatie individuala unica, astfel incat posibilitatea de a

declansa o tulburare psihica, undeva, pe parcursul vietii este: f (F + V + S), unde

V = vulnerabilitatea biologica

F = fragilitatea psihologica

S = factorul stressor

Diateza însumează posibilii factori care au făcut ca cel în cauză să fie intern construit

într-un anume fel.

Dacă luam in considerare substratul biologic, o vom numi vulnerabilitate, iar dacă

dorim să ne apropiem mai mult de psihologic, poartă numele de fragilitate.

Printre factorii care „încarcă” diateza, determinând o anumită vulnerabilitate,

amintim:

- Antecedentele heredo-colaterale

- Aspectele legate de perioada intrauterină

- Aspecte perinatale

Afectarea cerebrală poate presupune afectarea anatomică (de structură a creierului)

sau funcțională (a funcționării cerebrale). În această a doua privință, un rol însemnat

în explicarea tulburărilor psihice l-au avut ipotezele biochimice – adică existența a

unui nivel prea mare sau prea scăzut al unui anumit neurotransmițător, la nivelul

fantei sinaptice. Neurotransmițătorii despre care vorbim sunt – dopamina,

serotonina și noradrenalina.

Dinte factorii care determină o anume fragilitate psihologică par a se evidenția

pierderea precoce a persoanei de atașament, abuzurile la vârste fragede și greșelile

educaționale.

Stressul – trigger sau eveniment declanșator – poate fi repreantat de orice depaseste,

la un moment dat, capacitatea de adaptare a individului. Reacția la un stressor

oarecare este una individuală.

Nivelele în psihopatologie sunt următoarele

A Nivelul nevrozelor

B. Nivelul psihozelor

C. Nivelul tulburărilor de personalitate

Nevrozele constituie un grup de tulburări cu etiologie psihogenă, cu mecanisme

psihice profunde în formarea simptomelor, care operează cu materialul unui conflict

intrapsihic inserat în istoria individului. (Tudose, F., 2011).

Psihozele - In acceptiunea sa cea mai larga psihoza semnifica „nebunia”, fiind vorba

despre o dezorganizare masiva a psihicului unei persoane si de caracterul

incomprehensibil al manifestarilor sale.

Acest gen de patologie lezeaza persoana in intregul ei: manifestarile

comportamentale sunt incomprehensibile, gandirea este dezorganizata, afectul

aplatizat etc., toate determinand dezinsertia sociala a insului, ineficienta sa

profesionala, afectarea relatiilor interpersonale, neglijarea regulilor de igiena, a

aspectelor ce tin de autoingrijire, deci a tutror sectoarelor vietii.

Tulburările de personalitate sunt patternuri durabile de experienta interna si

comportament care deviaza considerabil de la expectatiile culturii individului, sunt

pervasive si inflexibile, au debutul in adolescenta sau precoce in perioada adulta,

sunt stabile in cursul timpului si duc la detresa sau deteriorare.

SEMIOLOGIA

Tulburările percepției

Perceptiile sunt procese senzoriale elementare, care se disting prin sintetism, unitate

si integritate, ele redand realitatea obiectuala prin imagini de ansamblu.

Tulburarile perceptiei pot fi cantitative si calitative.

Tulburările cantitative se impart in:

- hipoestezii

- hiperestezii

Hipoestezia este scaderea capacitatii de perceptie, prin cresterea pragurilor senzoriale.

. Se intalneste in urmatoarele conditii psihiatrice:

Tulburarile constiintei;

Tulburarea de conversie (isteria);

Schizofrenie;

Tulburarea de personalitate borderline

Hiperestezia – este scaderea pragurilor si deci exacerbarea sensibilitatii. Se intalneste

in:

Surmenaj

Boala Basedow (boală a glandei tiroide)

Debutul unor boli interne

Debutul unor tulburari psihice

Tulburari calitative ale perceptiei sunt iluziile, halucinatiile si agnoziile.

Iluziile sunt percepții false, cu obiect perceput în mod deformat. Ele pot fi fiziologice

(le au și persoanele normale, în anumite condiții) sau patologice.

La rândul lor, iluziile patologice pot fi exteroceptive (vizuale, auditive, gustative

etc.), interoceptive (viscerale, provenind dela oragnele interne) și proprioceptive

(de la muschi si articulatii).

Printre iluziile exteroceptive vizuale menționăm pareidoliile, metamorfopsiile și

iluziile de persoană (falsele recunoașteri, fenomenele deja vu, deja connu, sau

jamais vu, jamais connu, iluzia sosiilor, iluzia Fregoli).

Iluziile auditive sunt pe locul al doilea, ca frecvenţă, dupa cele vizuale.

Iluziile gustative şi olfactive se numesc parosmii si constau in perceptia eronata a

gustului/mirosului diferitelor substante sapide sau odorifice.

În cadrul iluziilor interoceptive menționăm iluziile viscerale și iluziile de modificare

a schemei corporale.

Iluzii proprioceptive – greu de distins fata de halucinatiile proprioceptive,diferența

constând în aceea că iluzia pleca totusi de la un stimul real.

Halucinațiile, definite de H.Ey ca percepții fără obiect de perceput reprezinta unul

dintre simptomele patologiei psihiatrice majore, intalnit pe taramul psihozelor.

Halucinatiile functionale (concomitente) – exista doar atata timp cat persista

excitantul real.

Pseudo-halucinațiile (halucinațiile psihologice),se diferențiază de primele prin aceea

că subiectul relateaza că lucrurile se petrec „in cap”, „in minte”. Obiectele nu sunt

percepute pe caile senzoriale obisnuite. Pseudo-halucinațiile pot fi vizuale, auditive,

tactile, viscerale și motorii.

Halucinatiile psiho-senzoriale – corespund pe de-a întregul definitiei date

halucinatiilor: sunt perceptii false, aparute in campul exteroceptiv sau interoceptiv, in

absenta stimulilor si in a caror existenta bolnavul crede cu tarie.

Halucinozele sunt halucinatii a caror semnificatie patologica este recunoscuta de

bolnav, acesta avand o atitudine critica fata de ele.

Halucinoidele sunt imagini situate intre reprezentari vii si halucinatii vagi, care nu

reusesc sa convinga pe deplin pacientul de existenta lor.

Agnoziile desemneaza tulburarea funcţiilor intelectuale de recunoaştere a celor

văzute, auzite, pipăite etc, cauzată de un defect de integrare la nivel central.

Agnozia poate fi vizuală (orbire psihică), cele mai cunoscute tipuri de agnozie

vizuală fiind prosopagnosia, agnosia culorilor, agnosia simbolurilor grafice,

acalculia, agnosia spațială.

Agnozia auditivă este un soi de surditate psihică. Dacă în cazul surditatii verbale, nu

pot fi identificate cuvintele, amuzia se refera la faptul că subiectul nu poate identifica

melodii.

Agnozia tactilă presupune că anumite calitati ale obiectelor pot fi recunoscute pe

baza simtului tactil. In cazul amorfognoziei, pacientul nu recunoaşte structura

obiectelor, iar în astereognozia – pacientul nu recunoaşte forma obiectelor.

Agnoziile schemei corporale apar sub forma asomatognoziei, care reprezinta

ignorarea unui segment din corp sau a hemisomatognoziei tulburare în care este

negată existența unei jumătăți a corpului.

Tulburările atenției

Atenția reprezintă funcția de orientare si concentrare a activitatii psihice asupra unor

obiecte sau fenomene, având ca efect reflectarea lor mai clara si mai completa,

precum si cresterea eficientei activitatii.

Calitățile ei sunt stabilitatea, volumul, flexibilitatea și distribuția.

In patologie, tulburarile atentiei se numesc disprosexii si ele pot fi:

cantitative

- hipoprosexii

- hiperprosexii

calitative (paraprosexii)

Hipoprosexia se intalneste ca simptom in:

tulburari cognitive – deteriorari organice, demente, intarzieri mintale,

delirium;

anxietate – prin focalizarea psihismului pe trairea anxioasa si ignorarea

consecutiva a ambiantei (Prelipceanu, D., 2013), in general in tulburarile

nevrotice;

schizofrenie, fie in cadrul tulburarilor cognitive pe care le presupune

aceasta conditie, fie ca urmarea defectului afectiv – volitional (individul

se aplatizeaza afectiv, se produce dezinsertia de lumea sociala si din

diversele activitati in care poate fi angrenat individul);

in infectii si intoxicatii.

Hiperprosexia este, în general, selectivă, sectorială, astfel:

- In depresie – hiperprosexie pe ideile de ruina, culpabilitate, lipsa de valoare a

propriului eu;

- Tulburarile obsesionale – pe obiectul obsesiei lor

- In tulburarea hipocondriaca – atentia este focalizata pe starea de sanatate a

organismului etc.

- In starile (hipo)maniacale va imbraca un aspect mai general, reflectandu-se in

intreg comportamentul.

Paraprosexiile reprezinta disocierea dintre atentia spontana si cea voluntară.

În patologie, întâlnim paraprosexii în:

- stările maniacale – unde apare o hiperprosexie spontana (orice stimul din

ambianta poate atarge atentie) insotita de scaderea capacitatii de concentrare

(individul nu se poate focusa in mod voluntar pe un stimul), deci atentia va

„fugi” de la un aspect la altul al ambiantei;

- starile fobice - întâlnim aceeași disociere intre hiperprosexia involuntara

„trezita” de obiectul fobiei si celelate aspecte ale ambiantei, care sunt ignorate;

- tulburarea delirantă – paranoiacul este centrat pe cele mai mici detalii care

servesc delirului său, ignorând alte aspecte;

În cadrul evaluării neuropsihologice a atenției, veți aplica probe simple pentru a

surprinde:

- nivelul general de vigilență

- capacitatea de concentrare a atenției

- distributivitatea atenției

Tulburările memoriei

Realizarea procesului mnezic presupune parcurgerea următoarelor etape:

Engramarea sau fixarea

Pastrarea sau conservarea

Reactualizarea sub forma recunoașterii (în prezența obiectului) sau a

reproducerii (în absența acestuia)

Importanța memoriei în viața noastră psihică nu poate fi pusă la îndoială. Este,

deopotrivă, important să cunoașteți semnele și simptomele tulburărilor mnezice,

acestea putând fi atât cantitative (hipo și hipermnezii), dar și calitative (paramnezii).

Hipomneziile semnifică scăderea, de diferite grade, a forței mnezice.

Hipomnezia este frecvent intalnita în viața cotidiană în conditii de oboseala,

surmenaj, stări nevrotice, datorită unui deficit prosexic (de atentie), iar în patologia

psihiatrică mai ales în stări de dezvoltare insuficientă a funcțiilor cognitive.

Hipomneziile pot fi:

- de fixare (anterograde) - se referă la evenimentele trăite după debutul bolii și survin

mai ales ca o consecință a scăderii capacității de fixare a imaginilor și evenimentelor

noi

- de evocare (retrograde) - sunt acelea în care tulburarea memoriei se întinde progresiv

spre trecut, în sens retrograd, dinaintea debutului bolii până în copilărie.;

- mixte (anterograd – retrograde) - este vorba despre o hipomnezie/amnezie mixta, atat

de fixare cat si de evocare. Este cea mai grava forma de amnezie, intalnita mai ales in

sindromul demential.

Hipermneziile – sunt tulburări cantitative ale funcției mnezice, caracterizate

prin exagerarea evocărilor care apar multiple, tumultoase și mai ales involuntare.

Sunt frecvent întâlnite în patologia psihiatrică în afecțiuni caracterizate prin

îngustarea marcată a câmpului preocupărilor, cum ar fi psihopatia paranoiacă sau

psihoza paranoiacă.

Dismneziile calitative (paramneziile)

Sunt amintiri deformate, false, neconcordante cu realitatea, fie sub aspectul

desfășurării lor cronologice, fie sub aspectul lipsei de legătură cu realitatea obiectivă

trăită în prezent sau trecut de către bolnav. Le clasificăm în

Tulburările sintezei mnezice imediate (pseudomneziile)

- Criptomnezia

- Falsa identificare

- Paramneziile de reduplicare

Tulburările rememorării trecutului (allomneziile)

- Pseudoreminiscențele

- Confabulațiile

- Ecmnezia

- Anecforia

O altă clasificare a tulburărilor mnezice ține cont de etiologia lor, astfel

existând:

- Tulburări organice de memorie

- Tulburări psihogene/afectogene de memorie

În privința procesului de evaluare a tuburărilor mnezice am prezentat câteva

scurte probe care vă pot orienta în procesul de diagnosticare.

Vom testa atât memoria de scurtă durată (MSD) cât și memoria de lungă durată

(MLD).

La rându-i, memoria de lungă durată este subîmpărțită următoarele

subsisteme:

- memoria episodică, reprezentand codificarea și amintirea experiențelor și

faptelor personale;

- memoria semantică (generica) si sociala.

Apoi, din punctul de vedere al modului in care s-a realizat intiparirea,

distingem:

memoria explicită care este rezultatul concentrării și reflexiei;

memoria implicită (procedurală)

În fine, din punctul de vedere al analizatorilor implicați, vorbim despre memorie

auditivă, vizuală, kinestezică etc.

Există probe, teste și scale pentru fiecare dintre aceste tipuri de memorie.

Tulburările gândirii și imaginației

Gandirea poate fi inteleasa ca un sistem de continuturi (notiunile) si operatii ce

se aplica acestor continuturi. Operațiile gândirii sunt analiza, sinteza, comparația,

abstractizarea, generalizarea, concretizarea.

In cazul semiologiei gandirii vorbim despre:

Tulburari cantitative – de ritm si coerenta

Tulburari calitative – ce vizeaza continutul gandirii

Tulburările cantitative ale gândirii sunt următoarele:

- Accelerarea ritmului ideativ, putand ajunge la ceea ce se numeste fuga de

idei,

Tot din punct de vedere formal ne intereseaza coerenta gandirii, a discursului ce

trebuie sa dispuna de o organizare si sa conduca la concluzii justificate logic.

- Incoerenţa gândirii presupune pierderea legaturilor dintre idei astfel incat se

pierde logica discursului

- uneori incoerenţa ia aspect de verbigeraţie (trăncăneală, sporovăială)

- încetinirea ritmului ideativ - se traduce printr-o exprimare lentă,

răspunsuri întârziate, latenţă crescută;

Tulburari de forma sunt și intreruperile, pauzele nejustificate (baraj ideativ) sau

scaderea in intensitate (bolnavul incepe discursul cu voce tare si continua cu intensitate

scazuta) = fading. Fadingul mental reprezinta oprirea fluxului ideativ, simptom

intâlnit în schizofrenie;

Barajul ideativ presupune oprirea bruscă a ritmului ideativ pentru câteva secunde –

oprirea exteriorizării verbale.

Sărăcia ideativă reprezintă scăderea productivităţii ideilor, care sunt tot mai

concentrice, se reduc sistemele de referinţă, sărăcesc conţinuturile.

Anideaţia semnifică dispariţia fluxului ideativ (este diferită de baraj).

Tulburările calitative ale gândirii sunt:

- ideea dominantă, care nu se înscrie neapărat în sfera patologicului

- ideea prevalentă, având un grad mai accentuat de impunere în conștiința

insului

- ideea obsesivă/obsedantă, ce asediază conștiința insului. Clinic, obsesia

imbraca mai multe forme, astfel încât în afara ideii obsesive veți întâlni:

- îndoieli obsesive, reprezentări și amintiri obsesive, obsesii fobice.

- ideea delirantă – pasul ultim în patologia gândirii, ale cărei

caracteristici sunt: neconformitatea cu realul, impenetrabilitatea la critică și

contraargumente, incompatibilitatea cu existența atitudinii critice.

Nu trebuie confundate ideile delirante cu delirurile. Delirul reprezintă o înlănțuire

de idei, având o mai mică sau mai mare coerență, astfel;

delirul sistematizat: consta in idei înlănţuite, discursul pacientului avand o

anumita coerenţă si aparenţă logică;

delirul nesistematizat întalnit in psihozele paranoide si schizofrenie, dat fiind

faptul ca se pierde unitatea psihismului, ideile nu se pot închega într-un sistem

organizat;

Clasificarea ideilor delirante:

A.Ideile delirante expansive apar pe fond afectiv expansiv, euforic și pot fi:

- de grandoare

- de reformă

- de invenție

- de filiație

- erotomanice

- mistice, religioase

B. Idei delirante depresive

- de persecuție

- de revendicare

- de gelozie (de infidelitate)

- de relație

- de autoacuzare și vinovăție

- de ruină

- hipocondriace

- de transformare și posesiune

- de negație

C. Ideile delirante mixte (combinate) – nu semnifică mixtura ideativă sau

multiplicitatea temelor delirante, ci ambiguitatea tonalităţii afective

- de interpretare

- de influență

- metafizice

Tulburarile operationale ale gandirii pot fi:

a. Stationare – nedezvoltarea gandirii (specific

oligofreniilor);

b. Progresive – scaderi progresive si globale ale intregii vieti

psihice, afectand in primul rand gandirea (specific

dementelor).

Evaluarea gândirii se poate realiza prin întrebări și probe simple chiar în cadrul

interviului clinic, anumite simptome impunându-se atenției intervievatorului chiar și în

absența aplicării vreunei probe (de exemplu, un interes accentuat și nemotivat

profesional pentru chestiuni de ordin metafizic) sau tulburările de ritm și coerență care

sunt sesizabile în discursul pacientului (lentoare, fading etc), indiferent de tema adusă

în discuție.

Imaginatia reprezinta un proces de prelucrare si utilizare a informatiei bazat pe

memorie si venind in continuarea reprezentarilor.

Operatiile imaginatiei sunt: aglutinarea, combinarea, amplificarea sau

diminuarea – pentru o anumită însuşire, tipizarea, schematizarea, simbolizarea

(frecventă în psihopatologie – exprimarea unei idei printr-o imagine îndepărtată de

expresia directă).

Tulburarile imaginatiei

Tulburările de tip cantitativ sunt scaderea, respectiv cresterea (exaltarea) imaginatiei.

Scăderea imaginației apare în nedezvoltări cognitive, deteriorări cognitive, stări

confuzionale, în inhibiție, în nevroza obsesională și depresivă, precum și la

personalitatea epileptică.

Creșterea (exaltarea) imaginației apare în intoxicaţii, stări de excitaţie, delir cronic.

Printre formele de exaltare a imaginației avem:

- Mitomania - tendință a unor persoane de a altera adevărul, de a fabula, de a

inventa minciuni și povești imaginare care îi descriu, de obicei, într-o poziție

avantajoasă;

- Confabulația (însoțind, de obicei tulburările mnezice)

- Simulația - falsificarea adevărului doar în privinţa stării de sănătate, in scopul

de a obtine anumite avantaje (pensie, concediu etc) sau de a evita unele

neajunsuri (o pedeapsa, de exemplu)

- Disimularea - reprezinta ascunderea simptomelor, existand, ca si la simulatie,

precizat scopul (pe plan subiectiv).

- Sindromul Munchaussen descrie o patologie psihiatrică care aparține de grupa

tulburarilor factice. Apare la persoane cu tulburari de personalitate și este

caracterizat prin necesitatea de a simula o maladie neconexată la un profit direct

și obiectiv, spre deosebire de simulanți.

- Simbolizarea – operatie cognitiva normala, de reprezentare a unui concept

(abstract) prin altceva, apropiat de concret. Dacă la individul normal,

simbolistica are o anume logica, deci poate fi inteleasa de catre ceilalti în

patologie, la nivelul psihozelor, ca urmare a destructurarii psihicului,

simbolistica devine incomprehensibila.

Tulburările comunicării

Comunicarea interumană se realizeaza pe mai multe paliere, dintre care cel

logic (al cuvintelor) reprezinta doar un procent din total, celelalte nivele implicate

fiind: cel paraverbal (intonatie, modularea intensitatii vocii etc.) si cel nonverbal

(mimca, gestica, postura, toate avand o importanta covarsitoare in intelegerea

sensului comunicarii).

Comunicarea nonverbală presupune ținuta, mimica, gestica. În mod

corespunzător, în acest capitol am studiat:

a.Tulburările ținutei

- Ținuta dezordonată

- Rafinamentul vestimentar

- Ținuta excentrică

- Ținuta pervertită (cisvestitismul și transvestitismul)

b. Tulburările mimicii pot fi:

Cantitative – hipomimii, respectiv hipermimii

Calitative - denumite „paramimii”, avand sensul de disociere („para” = pe langa)

intre continutul comunicarii vrebale si expresia mimica.

c. Tulburările expresivității gestuale cuprind:

- ticurile

- manierismele

- bizareriile gestuale

- negativismul

- streotipiile (de atitudine și de mișcare)

- perseverările

În ceea ce privește comunicarea verbală, vorbim despre

1. Tulburările limbajului oral

- Dislogii de formă (de intensitate, timbru, prozodie, de ritm, debit și fluență,

hiper și hipoactivitatea verbală)

- Dislogii de conținut (paralogismul, neologismul, glossolalia, agramatismul,

paragramatismul, embolofazia, dispersia semantică, disoluția semantică)

- Disfaziile (Afaziile) – sunt clasificate astfel:

- receptive si expresive

- fluente si nonfluente

- anterioare si posterioare

Dislaliile constau în dificultatea in pronuntarea anumitor sunete, silabe sau cuvinte.

2. Tulburările limbajului scris

Tulburările psihografice (echivalente dislogiilor de forma si continut) sunt:

a. tulburările activităţii grafice: hipoactivitatea grafică, hiperativitatea grafică,

incoerența grafică, streotipiile grafice.

b. tulburările morfologiei grafice

c. tulburările semanticii grafice

Tulburările afectivității

Procesele afective au o anumită structura – de la simplu la complex – dar si un

mod de functionare, o dinamică proprie, aceasta reflectând raportul de concordanță

sau discordanță dintre dinamica stărilor interne de necesitate și dinamica

evenimentelor, a situațiilor obiective externe.

Tulburările afective pot fi:

A. Cantitative – hipotimiile si hipertimiile

Hipotimiile: reprezinta reducerea tensiunii afective şi a elanului vital. În

ordinea severității lor, acestea sunt:

- detașarea

- anhedonia

- apatia

- atimia

Hipertimiile se judecă atât din punctul de vedere al încărcăturii energetice, dar

și al semnului trăirii (pozitiv sau negativ).

Sunt hipertimii negative – depresia, anestezia psihică dureroasă, raptusul

melancolic, anxietatea, angoasa.

Printre hipertimiile pozitive - euforia, descrisă ca o stare de exacerbare a

trairii afective care graviteaza in jurul polului pozitiv, o buna –dispozitie, stare

de bine general.

B. Calitative – tulburările dinamicii afective si paratimiile

Sunt tulburări ale dinamicii afective labilitatea afectiva (oscilatia frecventa de

la un pol la celalalt a trairilor subiectului) și incontinenţa afectivă (forma

extremă a labilităţii).

Paratimiile reprezinta reacţii afective aberante şi inadecvate, paradoxale. Aici

intră inversiunea afectivă și ambivalența afectivă.

Examinarea dispozitiei presupune evaluarea a patru component importante:

- dispozitia subiectiva;

- observatia obiectiva;

- reactivitatea neuro-vegetativa;

- continutul gandirii;

Tulburările voinței

Voința reprezintă latura reglatorie a conduitei. Ea are atât o componentă activă, de

impulsionare, cât și una frenatorie, de inhibare a conduitelor care contravin scopurilor

propuse.

Înțelegem faptul că tulburările voinței pot să prviească atât voința activă, cât și

voința pasivă.

Semiologia psihiatrică descrie tulburările voinței cu termenul de disbulii.

Acestea pot fi:

A. Cantitative – hiperbulii și hipobulii

Hiperbulia - simptom ce apare rar in psihopatologie, deoarece majoritatea

tulburarilor psihice destructureaza suportul afectiv-motivational. Totusi, cu

sens de efort volitional, fara a fi o hiperbulie propriuzisa, apare in:stări

obsesivo-fobice, în toxicomanii și în cadrul tulburării delirante.

Hipobulia semnifica scaderea fortei volitionale. Fiind in relatie atat cu cognitia,

cat si cu motivatia si afectivitatea, rezultă ca toate conditiile in care aceste procese sunt

perturbate vor determina si diminuarea fortei volitionale. Ca atare, hipobulia apare in

întraga patologie.

Sugestibilitatea – formă a hipobuliei, se întâlnește și la indivizii normali, ca

trăsătură de personalitate. În patologie o vom întâlni mai ales în schizofrenie.

Abulia semnifica lipsa iniţiativei şi incapacitate de a acţiona. O întâlnim în

depresiile profunde și în catatonie.

B. Calitative – parabulii

- disabulia

- parabulia

- impulsivitatea

- raptusurile (anxioase, melancolice, ale schizofrenilor, ale epilepticilor)

Tulburările vieții instinctuale

Instinctele reprezinta un complex de reflexe înnăscute, necondiționate, proprii

indivizilor dintr-o anumită specie și care le asigură adaptarea la mediu.

Acest capitol a tratat:

tulburarile instinctului alimentar

tulburarile instinctului sexual

tulburarile instinctului de conservare

Tulburările instinctului alimentar - conform DSM V (2013), tulburarile de

alimentatie sunt: pica, tulburarea de ruminare, tulburarea evitant-restrictiva a ingestiei

de alimente, anorexia nervosa, bulimia nervosa, mancatul compulsiv (binge-eating

disorder);

Tulburarile instinctului sexual se refera la perturbarea cantitativa sau calitativa a

instinctului sexual, care poate fi prea puternic ori prea slab, ori deviat de la sensul sau

printr-o alegere anormala a partenerului, sau prin desfasurarea in sine a actului

sexual.

Tulburări cantitative pot fi hiperactivitatea sexuală (nimfomanie la femei,

satiriazis la bărbați) sau hipoactivitatea sexuală, întâlnită mai ales în nevroze, stări

de epuizare psihică și la senescență.

Tulburări calitative pot fi:

A. anomalii în alegerea partenerului – autoerotismul, gerontofilia, pedofilia,

incestul, transsexualismul, zoofilia, froteurismul, fetișismul și azoofilia;.

B. Anomalii în desfăşurarea actului sexual per se – sadismul și masochismul,

scaptofilia, exhibiționismul.

Tulburările instinctului de conservare – se exprimă prin exagerarea nevoii de

conservare sau abolirea instinctului de conservare, mergând până la suicid.

Instanțe ale fenomenului suicidar sunt:

- Idea de suicide veleitară

- Șantajul cu suicidul

- Tentativele suicidare

- Sindromul presuicidar

- Suicidal disimulat

- Raptusul suicidar

- Parasuicidul

Tulburările activității motorii

Personalitatea fiecaruia dintre noi se reflecta in si se exteriorizeaza prin

activitate, aceasta fiind forma superioara de relationare cu mediul.

Acest capitol a inclus tulburarile conduitei motorii, in sens cantitativ,

tulburarile mersului, precum si dezorganizarea conduitei motorii (dispraxii/apraxii).

Tulburările activității motorii se referă la exagerarea activitatii psihomotorii

(tahikinezia/hiperkinezia). Atunci când pe fondul hiperkineziei apar

neliniştea si dezorganizarea actelor motorii, vorbim despre excitaţie

psihomotorie cu forma ei extremă: agitaţia psihomotorie. Tot dintre

tulburările cantitative, în sens de exagerare a activității motorii fac parte și

akatisia, dar și tasikinezia.

Reducerea activității motorii poartă numele de bradikinezie. Akinezia se

referă la o inhibiţie psihomotorie severă. Barajul motor semnifică oprirea

bruscă şi fortuită (intamplatoare) a oricărei mişcări, ia Fadingul motor

reprezinta diminuare treptată până la dispariţie a amplitudinii oricărui gest sau

act. Stupoarea este o stare caracterizata prin imobilitate aproape completă,

catalepsia reprezinta o stare de totala inerţie motorie, însoţită de o usoara

rigidizare. Catatonia reprezinta o stare complexă cu etiologie şi manifestări

multiple, insumand o serie de tulburări psihomotorii pe fond de inerţie şi

fixarea tonică.

Tulburarile de mers includ:

Bazofobia (teama de a merge), astazoabazia (teama de a sta în poziție

ortostatică), tasofobia(teama de a sta așezat), ergasiofobia (teama de a se pune

în mișcare).

Dezorganizarea conduitei motorii (dispraxie, apraxie) include:

- apraxia ideatorie: actul e bine conceput ca tendinţă, kinetica elementelor e

intactă (gesturile pot fi executate corect), dar actul nu poate fi executat căci este

perturbat planul

- apraxia ideomotorie: privește imposibilitatea de a executa atât actele

complicate, cât și pe cele simple, deliberate.

- apraxia constructiva corespunde unor tulburari izolate a executiei unor sarcini

constructive bi sau tridimensionale

- apraxia imbracarii – desi pacientul nu prezinta nici tulburari motorii, nici

apraxie (ideo)motorie, el nu reuseste sa manipuleze hainele

- apraxia melochinetica – se refera la dificultati intampinate in executarea unor

miscari fine, care se succed

- apraxia mersului – subiectul nu poate sa inainteze correct

- apraxia buco-faciala- vizeaza imposibilitatea de a realiza miscarile pe care le

facem cu gura, obrajii, limba.

Tulburările stării de conștiență

Constiinta reprezinta una din funcţiile de sinteză ale psihicului, cea mai inalta forma

de reflectare a realitatii obiective.

Tulburările conştienţei pot fi descrise dupa 4 criterii:

detaşarea de realitate

tulburările memoriei

dezorientarea

incoerenţă ideativă şi incoerenţa activităţii

Tulburari predominant cantitative ale stării de conștiență sunt

- starea de obtuzie

- starea de hebetudine

- starea de torpoare

- starea de obnubilare

- starea de stupoare

- starea de sopor

- starea comatoasă

Tulburari predominant calitative ale stării de conștiență sunt

- Delirium-ul

- Starea oneiroidă

- Starea amentivă

Tulburare mixtă a stării de conștiință este

- Starea crepusculară

În ceea ce privește orientarea în timp, spațiu, și la propria persoană și la ceilalți,

am văzut că indiferent de aspectul lor, predominant cantitativ sau calitativ, starile

confuzionale implica atat pierderea simtului de orientare in timp, spatiu si situatie, cat

si in orientarea autopsihica (referitoare la propria persoana, autoidentificare) si

allopsihica (identificarea mediuli si a celorlalti).

De reținut faptul că tulburările orientării autopsihice poartă numele de depersonalizare,

iar tulburările orientării allopsihice, acela de derealizare.

Sindroame psihopatologice

Sindromul reprezintă un complex de simptome, acestea fiind frecvent grupate

împreună şi având un substrat fiziopatologic comun.

A. Sindroame afective - cele mai importante complexe de simptome din aria

patologiei afectivitatii sunt:

a. sindromul maniacal

Cele 3 simptome cardinale care aparţin acestui complex sunt:

– euforia – o bună-dispoziţie, stare de bine general, senzaţie de

omnipotenţă şi omniscienţă;

– accelerarea ideaţiei (însoţită de superficializarea legăturilor dintre idei);

– hiperactivitatea care merge până la agitaţie psihomotorie

b. sindromul depresiv are ca principale caracteristici :

- dispoziţia depresivă;

– încetinirea gândirii;

– inhibarea activităţii;

c. sindroamele anxioase – am inclus aici sindroamele obsesional-compulsive şi

fobice, din cauza fundalului anxios pe care evoluează ele.

Astfel, pe fundalul anxios, individul poate dezvolta o serie de fobii, obsesii,

compulsii, deci complexul simptomatic poate fi predominant fobic sau predominant

obsesiv-compulsiv.

Fobiile reprezintă frici cu obiect specific. Obsesiile sunt nişte reprezentări

(amintiri, gânduri, impulsuri) intruzive care asediază conştiinţa individului, iar

compulsiile sunt acte pe care subiectul se simte constrâns să le execute, spre a

neutraliza efectul obsesiilor.

B. Sindroame ce afectează funcționarea cognitivă – am inclus aici:

Halucinoza – reuneşte halucinaţii auditive (fie că este vorba despre

halucinaţii elementare sau voci ameninţătoare şi injurioase, ce

comentează despre intenţiile lor agresive asupra pacientului, vorbind

despre el la persoana a 3-a ) cu delirul de persecuţie sau mărire)

Sindromul paranoic reuneşte delirul sistematizat (de persecuţie,

gelozie, invenţie) cu mecanisme interpretative, dar fără halucinaţii;

gândirea şi comportamentul sunt coerente, ordonate.

Sindromul paranoid presupune existenţa delirului nesistematizat cu

conţinut persecutor şi a halucinaţiilor;

Sindromul parafrenic: este un sindrom ce reuneşte halucinaţii şi un

delir sistematizat;

Sindromul de automatism mental (Clerambault)– sindromul

xenopatic.

Sindromul demenţial - reprezentat de scăderea progresivă şi globală

a activităţii psihice, afectând mai mult funcţiile de cunoaştere, dar și

afectivitatea și comportamentul.

Sindromul pseudodemenţial - este o falsă demenţă, deosebirea

constând în originea psihogenă, reversibilitatea fenomenelor, lipsa

substratului lezional.

C. Sindroame care privesc activitatea motorie:

Sindromul catatonic - în cadrul său predomină tulburările activităţii motorii ale

căror componente simptomatice pot fi împărţite în două categorii: simptome

pozitive – de creştere a activităţii motorii şi simptome negative – de reducere

până la dispariţie a activităţii motorii.

Sindroame de agitaţie psiho-motorie în cadrul cărora asistăm la surescitarea

funcţiilor psihice şi exteriorizări verbale sau motorii.

D. Sindroame ale stărilor de conștiință:

Sindromul Korsakov este un sindrom psihotic alcoolic reunind:

dezorientarea temporo-spaţială + confabulaţii de jenă + amnezie de fixare +

amuzament.

Sindromul oneiroid (Meyer – Gross) al cărui conținut este o masă de trăiri

de tip iluzional, halucinator şi delirant.

Delirul oniric care, deosebit de oneiroidism, se caracterizează prin

participarea pacientului la scenele halucinatorii.

Amenţia al cărei tablou clinic este dominat de incoerenţă (mai mare decât

în delir), dezorientare şi agitaţie extremă, dezordonată.