PSIHOLOGIE MEDICALĂ

Psihologia medicală este o ramură a psihologiei generale, aplicată la studiul aspectelor psihosociale care însoţesc actul

medical în toate etapele sale, având scopul de a reda sănătatea persoanei şi de a o reinsera în mediul social şi familial.

Dintotdeauna, a existat o opoziţie între medicina centrată pe boală şi medicina holistică, centrată pe omul bolnav, la

care boala constituie expresia unui dezechilibru care afectează ansamblul întregii personalităţi. Astfel, s-a separat ideea

de leziune de cea a funcţiunii şi a apărut în câmpul terapeutic al medicinei vastul domeniu al tulburărilor funcţionale,

adică al manifestărilor fără un suport lezional organic. Psihologia medicală ar trebui să aibă în centrul său drama

persoanei umane. Fiinţa umană are posibilitatea de a exprima prin boală anumite tendinţe profunde – tendinţe care

exprimă fie o conflictualitate internă, fie agresivitatea faţă de anturaj, fie regresivitatea persoanei în cauză. Domeniile

din care psihologia medicală îşi extrage datele sunt ancheta socială, observarea comportamentală, convorbirea.

Domeniile de intervenţie ale psihologiei medicale sunt: promovarea sănătăţii, prevenţie, terapie şi reabilitare. Psihologia

medicală cercetează concepte legate de implicarea factorilor psihocomportamentali în apariţia şi evoluţia bolii; analiza

modificărilor psihologice produse de îmbolnăvire – impasul existenţial; implicaţiile stresului în patogeneză; complianţa

terapeutică, metodele de cercetare, aspecte ce ţin de dezvoltarea individului; psihologia personalului medical. Într-un

studiu recent s-a demonstrat că pacienţii apreciază cel mai mult la personalul medical „ puterea de înţelegere,

cunoştinţele de psihologie , experienţa de viaţă suficientă şi maturizarea deplină a personalităţii.

Personalitatea şi dinamica ei

Personalitatea

Mecanismele psihice au importanţă legate unele de altele, integrate şi subordonate scopurilor generale ale individului.

Personalitatea este cea care dă viaţă mecanismelor, le orientează şi direcţionează, valorifică diferit potenţialul existent.

Personalitatea se construieşte în cursul relaţiilor sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii, le

selectează, le transferă în interiorul său, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun

propriu→calitatea persoanei depinde de calitatea mediului şi relaţiilor sociale în care se formează→suntem ceea ce

facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem. Pârghia de acţiune a mediului asupra formării personalităţii este

educaţia. Piaget susţine că însuşirile personalităţii care îi determină calitatea de structură sunt:

- totalitatea – nici un fapt psihic nu poate fi descris ca străin sau petrecându-se în afara personalităţii; istoria şi

geneza personalităţii este unica istorie a dezvoltării individului, sub toate aspectele sale –biosomatic, psihic,

sociocultural;

- transformarea – personalitatea este într-o continuă şi necesară transformare;

- reglajul – în dezvoltarea sa, personalitatea este supusă în permanenţă unei continue determinări exterioare.

Personalitatea se autoconstruieşte, se autoformează, dar are şi capacitatea de a se autodelimita şi autoperfecţiona pentru

o mai bună adaptare la lume, realizând o veritabilă unicitate. Ciclul vieţii are întotdeauna aceleaşi secvenţe în cursul

vieţii umane. Succesiunea etapelor (secvenţelor) nu se face automat şi depinde de dezvoltarea SNC şi de experienţa de

viaţă.

Omul devine personalitate când devine conştient de lume, de alţii, de sine; când îşi elaborează un sistem propriu de

reprezentări, concepţii, motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine; când desfăşoară activităţi

sociale utile şi recunoscute, îşi asumă responsabilităţi sociale; când emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare,

1

întemeiate; când creează valori sociale; când are un profil moral bine conturat, coerent; când are capacitate de control şi

autocontrol; când se integrează armonios şi util în colectivitate; când ştie să se pună în valoare şi poate fi luat drept

model. Fundalul bolii ca şi al normalului este personalitatea.

Dezvoltarea umană

Societatea a fixat în decursul timpului şi continuă să fixeze şi în zilele noastre un cadru general al conduitelor de vârstă

prin care se vehiculează unele tipuri de obligaţii şi drepturi, convertite în conduite ale oamenilor de diferite vârste.

Unele vârste sunt protejate legal (copilăria şi bătrâneţea); există o formă de latentă reverenţă implicată în conduitele faţă

de femeie; există stări şi situaţii protejate – graviditatea, maternitatea.

Statutul de vârstă real sau dorit creează în interrelaţiile sociale o stratificare de datorii şi drepturi care se reunesc în buna

cuviinţă sau politeţe. Cu cât o societate este mai civilizată, cu atât responsabilitatea şi protecţia sa sunt mai evidente faţă

de copii, bătrâni, mame şi femei, handicapaţi şi pentru valorile autentice.

Procesul dezvoltării psihice se realizează în etape, stadii şi perioade ce caracterizează traseul vieţii umane. Pentru a

aborda ciclurile vieţii se analizează structura relaţiilor şi inserţiei sociale, tipul dominant de activitate, solicitările

fiecărei vârste, posibilităţile şi fragilităţile fiecărei vârste.

Există perioade de fragilizare a structurii psihice – crize – datorită unor modificări de statut, de vârstă sau

crize episodice datorită suprasolicitării.

Repere psihodinamice sau psihogenetice

Tipul fundamental de activitate exprimă direcţionarea şi structurarea forţei energetice psihice prin organizarea

atenţiei, intereselor, inteligenţei, sensibilităţii afective, percepţiei→activitatea consumă dar şi produce noi energii – ale

succesului, ale realizărilor; toate dimensiunile psihice antrenate în activitatea fundamentală se încarcă de cunoştinţe,

deprinderi, abilităţi care au tendinţa de a deveni trăsături psihice.

Tipul de relaţii se referă la structura adaptării şi integrării sociale; în relaţiile sociale se observă atitudini de protejare,

simpatie, empatie, dependenţă, devoţiune, dominaţie, respingere, aversiune, frustraţie; relaţiile pot fi intime, oficiale,

publice, reciproc pozitive, reciproc negative sau asimetrice; cu cât relaţiile sunt mai complexe, se conturează mai bine

conştiinţa de sine.

Caracterul contradicţiilor dintre cerinţele socioculturale şi posibilităţile subiectului de a le satisface şi cerinţele

subiective (dorinţe, aspiraţii, idealuri) şi posibilităţile societăţii de a le satisface; tendinţa naturală a individului spre

echilibru apropie aspiraţiile şi idealurile de posibilităţi; atingerea obiectivelor determină momente de echilibru, ce se

trăiesc afectiv prin stări de confort psihic.

Dezvoltarea este influenţată de ereditate, mediu şi educaţie.

Ereditatea este forţa vitală, biologică ce transgresează viaţa în decursul timpului, perfecţionând capacităţile adaptative

sau ducând la dispariţia unei specii.

Mediul reprezintă totalitatea condiţiilor de viaţă în care se exercită influenţele bioclimatice, socio-economice, culturale,

educative şi civilizatoare.

Educaţia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de mediu pentru formarea de abilităţi, aptitudini,

aspiraţii, interese.

2

Vârstele de regresie

Dezvoltarea farmacologiei, tehnologiei medicale, igienei, profilaxiei, asigurările medicale, asistenţa socială în contextul

dezvoltării socio-economice şi a creşterii nivelului de trai au determinat creşterea speranţei de viaţă. Vârstele terminale

ale vieţii se află sub semnul ieşirii din munca activă, ceea ce modifică profund condiţiile de existenţă. Creşterea

longevităţii necesită protejarea socială a vârstnicilor şi folosirea experienţei lor profesionale şi sociale.

Stadializarea bătrâneţii: 65-75- trecerea spre bătrâneţe; 75-85 – bătrâneţea; peste 85 ani- perioada de longeviv.

Tipul fundamental de activitate este adaptarea la un nou orar familial, profesional, social.

Tipul de relaţii este caracterizat de restrângerea relaţiilor profesionale, sociale; subidentitatea profesională se

dezoficializează, cea maritală rămâne esenţială, cea parentală este relativ expansivă datorită apariţiei nepoţilor.

Este o perioadă de mare fragilitate biologică: scade energia instinctuală şi energia adaptării, apar modificări ale pielii,

datorită diminuării depozitelor de grăsime subcutanată, încărunţirea şi rărirea părului; mişcările devin mai greoaie,

lipsite de supleţe şi forţă; capacitatea de efort este diminuată; datorită decalcificărilor apar modificări de postură, ţinută

şi se pierde dantura; circulaţia şi respiraţia sunt afectate de boli; digestia şi metabolismul, absorbţia defectuoasă a

factorilor nutritivi influenţează termoreglarea, eliminarea scaunului, urinii; apare o discretă atrofiere cerebrală care

alături de dezechilibrele hormonale determină modificări ale întregului organism ca şi modificări temperamentale,

emoţionale – diminuarea rezonanţei afective, nota flegmatică, de spectator a vârstnicului. Declinul senzorial care începe

la vârstele adulte este tot mai accentuat, dar compensat de imensa experienţă senzorială acumulată până în acel moment;

scăderea excitabilităţii senzoriale afectează nivelul general al activităţii şi al reacţiilor; memoria de scurtă durată este mai

afectată decât cea de lungă durată; gândirea, atenţia, vorbirea devin mai lente; apare o exacerbare a emoţionalităţii,

nervozităţii, irascibilitate, slabă cooperare, anxietate; destule persoane în vârstă îşi conservă luciditatea, echilibrul psihic

general, sunt active, cooperante, deschise pentru vreme îndelungată, chiar dacă viteza acţiunilor scade. Declinul psihic

este condiţionat de factori ce ţin de structura anatomo-fiziologică şi subiectivă a individului, de condiţiile de mediu, de

rezistenţa generală a organismului şi a SNC; se manifestă o inflexibilitate a opiniilor şi raţionamentelor care sunt

marcate de subiectivism; la persoanele cu profesiuni intelectuale toate modificările sunt mai puţin evidente; rigiditatea,

lentoarea se instalează treptat; diminuează capacitatea de evaluare cronologică şi spaţială datorită deteriorărilor

memoriei, dar şi deteriorării automatismelor de bază, la care se adaugă sărăcia de trăiri inedite; tulburările afectivităţii

sunt dominante şi îşi pun amprenta pe întreg comportamentul vârstnicului: stări depresive frecvente, teama morţii,

regretul pentru perioadele fericite de viaţă; apare hipertrofierea sinelui prin dilatarea drepturilor personale şi atrofierea

sensibilităţii până la egocentrism, irascibilitate, frustrare, nervozitate. Retraşi din muncă, angajaţi într-un proces de

regresie a structurilor personalităţii şi conştiinţei de sine, vârstnicii suferă un dezechilibru adaptativ; disoluţia conştiinţei

de sine; afectarea conduitelor este mai evidentă după 70 ani. Teama de moarte trece pe primul plan cu anxietate, care

treptat este înlocuită de resemnare. Oamenii trăiesc în memoria celor din jur prin ceea ce fac, spun, prin copii şi operele

lor, prin ceea ce au realizat mai trainic şi mai bun şi acesta este aportul omului la continuitatea existenţială.

Sănătatea mintală

Sănătatea mintală este definită de OMS, ca aptitudinea de a stabili relaţii armonioase cu mediul înconjurător.

Scopul educaţiei sanitare este de a permite dezvoltarea liberă, nestânjenită a personalităţii umane şi favorizarea integrării

omului în comunitatea de viaţă în care trăieşte. Cercetările au demonstrat că majoritatea tulburărilor mintale ale copiilor

şi adolescenţilor se datorează nu unor afecţiuni organice, nu unor tare ereditare, ci unor deficienţe educative şi

3

nerespectării unor norme raţionale de viaţă. S-a stabilit o legătură directă între creşterea numărului de cazuri de tulburări

mintale şi carenţa afecţiunii materne – frustrarea de afectivitate totală sau parţială este una din cauzele majore ale

tulburărilor mintale. S-au modificat legislaţiile ţărilor, s-a elaborat Carta universală a drepturilor copilului, se veghează

permanent la respectarea acestora pentru a asigura o dezvoltare armonioasă a individului, în ciuda vicisitudinilor vieţii.

D.p.d.v. psihic, sănătatea poate fi definită ca armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii

asimilate de individ, presupune capacitatea de a munci productiv, de a iubi, de a se ocupa de soarta celorlalţi şi de a avea

un grad rezonabil de autonomie personală, o viaţă cu sens, o viaţă care merită trăită.

Normalitatea este o noţiune relativă, variabilă de la un mediu socio-cultural la altul. Nevoia de normalitate derivă din şi

exprimă nevoia umană de ordine. Norma este o convenţie umană împărtăşită social. Criterii de normalitate sunt:

conştiinţa clară a Eului personal, capacitatea de orientare în viaţă, nivel înalt de toleranţă la frustrare, autoacceptare,

flexibilitate în gândire şi acţiune, realism şi gândire antiutopică, asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale,

angajarea în activităţi creatoare, angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante, conştiinţa clară a interesului social,

gândire realistă, acceptarea incertitudinii şi capacitatea de aajustare a acsteia, îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de

perspectivă. Sănătatea este este o stare ideală, un deziderat, pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile

oragnismului. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea consideră că persoana ar trebui să fie şi

ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal, religios ş.a.

Normalitatea (sănătatea mintală) este condiţia de funcţionalitate socială, impusă şi acceptată de societate în scopul

realizării personale. Normalitatea este adaptarea armonică în fiecare moment al existenţei, în funcţie de mediul său şi

istoria sa şi a colectivităţii sale, o rezultantă a calităţii raportului personalitate / mediu.

Anormalitatea eate o zonă de trecere între normal şi patologic, este o abatere calitativă şi funcţională de la valoarea şi

semnificaţia generală a modelului uman.

Criterii funcţionale ale sănătăţii mintale: independenţă rezonabilă în relaţiile cu ceilalţi indivizi, autodirecţionare,

capacitatea de a avea o slijbă şi de a lucra împreună cu ceialţi, capacitatea de a răspunde regulilor şi autorităţii obişnuite,

capacitatea de a depăşi dificultăţi curente, abilitatea de a avea relaţii de prietenie şi iubire, capacitatea de a da şi de a

primi afecţiune, toleranţă la frustrare, simţul umorului, abilitatea de a se recrea, de a avea hobby-uri, capacitatea de a

dezvolta sentimente altruiste.

Sănătatea exprimă echilibrul dinamic dintre fiinţă şi lume, iar boala rezultă din dezechilibrul fiinţei cu lumea.

Boala este un proces anormal, în contextul căruia starea şi funcţionarea socială, somatică, emoţională sau intelectuală

ale unui subiect sunt diminuate sau afectate, în comparaţie cu circumstanţele anterioare declanşării bolii. Conotaţia

termenului boală cuprinde şi aspectele subiective – perceperea de către persoana bolnavă a devianţei de la starea de

sănătate. În majoritatea bolilor nu se poate vorbi despre o legătură directă de cauzalitate între agentul etiologic şi

procesul patologic, ci despre răspunsul adaptativ individual la agentul respectiv.

Tulburările de personalitate

reprezintă nedezvoltarea personalităţii, personalitate dizarmonică.

Grupa A bizar excentrică

Tulburarea de personalitate paranoidă – indivizii manifestă neîncredere şi suspiciune faţă de alţii, ale căror intenţii le

interpretează drept rău voitoare, au dubii nejustificate referitoare la loialitatea amicilor sau colegilor; poartă pică tot

timpul, sunt implacabili faţă de insulte, injurii, ofense; dacă muncesc individual, se descurcă foarte bine; sunt distanţi şi

4

reţinuţi, cu numeroase dificultăţi de integrare şi relaţionare; când greşesc heteroatribuie eşecul; tulburarea este mai

frecventă la bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: tulburări delirante, schizofrenie, depresie, abuz şi dependenţă de substanţă.

Tulburarea de personalitate schizoidă – lipsa de interes faţă de alte persoane şi relaţii sociale; singuratici, exprimă

puţine emoţii, preferă activităţi solitare, au preocupări reduse ori absente pentru activitatea sexuală; nu au halucinaţii şi

idei delirante; incidenţa mai mare la bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: schizofrenie, tulburare depresivă majoră.

Tulburarea de personalitate schizotipală – deficite sociale şi interpersonale, reducerea capacităţii de a stabili relaţii

intime; distorsiuni cognitive şi de percepţie, excentricităţi de comportament; gândire magică, credinţe stranii, crede că

posedă însuşiri rare, particulare (clarviziune, premoniţie, telepatie, superstiţii), iluzii corporale, obsesii; mai frecventă la

bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: tulburări delirante, schizofrenie, suicid, episoade psihotice tranzitorii.

Grupa B dramatic emoţională

Tulburarea de personalitate antisocială – (sociopaţi) caracterizaţi de desconsiderarea şi violarea drepturilor altora,

impulsivitate şi incapacitate de a face planuri de lungă durată, iritabilitate, agresivitate, iresponsabilitate, lipsa de

remuşcare, indiferenţă faţă de faptul de a fi furat, maltratat, incorectitudine, minţit repetat, instabilitate psihică crescută;

afişează aroganţă, siguranţă de sine; în antecedente distingem minciuna, înşelăciunea, alte acte ilegale, imorale;

Prevalenţa este de 3% la bărbaţi şi 1% la femei; în populaţia penitenciarelor atinge 75%; incidenţă crescută în unele

familii din grupurile socioeconomice joase.

Complicaţii: dependenţa de substanţă, moartea violentă, suicidul.

Tulburarea de personalitate borderline – instabilitatea relaţiilor interpersonale, cheltuieli abuzive, joc patologic, abuz

de substanţă, mâncat excesiv, relaţii sexuale dezorganizate; accese de furie, incapacitatea de a-şi controla mânia, nu

suportă singurătatea, sunt instabili afectiv, imprevizibili. În antecedente întâlnim acte autodistructive repetitive. Este mai

frecventă la femei decât la bărbaţi.

Complicaţii: episoade depresive majore, tentative de suicid, tulburări sexuale, autolezarea.

Tulburarea de personalitate histrionică – emoţionalitate excesivă, căutarea atenţiei, împrumută cu uşurinţă

„temperatura” afectivă a mediului în care se află, este sugestionabil, uşor de influenţat, impresionabil, consideră relaţiile

a fi mai intime decât sunt în realitate, comportament provocator sexual, manipulativ, orientaţi spre satisfacerea propriilor

interese. Pot manifesta amnezia traumelor, frustrărilor trăite, părând detaşaţi în comparaţie cu dramatismul eveimentelor

trăite şi povestite. Prevalenţa mai mare la femei decât la bărbaţi.

Complicaţii: dependenţe medicamentoase, tentative de suicid, episoade depresive.

Tulburarea de personalitate narcisică – caracterizată prin grandoare, necesitatea de admiraţie, lipsa de empatie,

fantasme de succes nelimitat, putere, îşi subliniază repetat şi exagerat calităţile, are pretenţii de tratament favorabil,

profită de alţii pentru a-şi atinge scopurile, sentimente de invidie pe care le proiectează asupra interlocutorilor, distant,

arogant, insensibil la sfaturi, opinii diferite, îndemnuri; este avid de titluri, demnităţi, onoruri, ranguri care consideră că i

se cuvin.

Complicaţii: tulburarea depresivă majoră, dependenţa de droguri, alcoolismul, episoade psihotice tranzitorii.

5

Grupa C anxios-temătoare

Tulburarea de personalitate evitantă – inhibiţie socială, sentimente de insuficienţă, hipersensibilitate la evaluare

negativă, reţinere în relaţiile intime de teama de a fi ridiculizat, inadecvat; îşi doreşte să fie simpatizat, are nevoie să

iniţieze relaţii interpersonale, de tandreţe, securizare, reasigurare; este ezitant în a-şi asuma riscuri, pe care le

exagerează; trăieşte intens refuzul, inacceptarea, respingerea, este interpretativ şi hipersensibil faţă de comentariile

celorlalţi.

Complicaţii: tulburări anxioase, fobie socială.

Tulburarea de personalitate dependentă – necesitatea excesivă de fi supervizat, care duce la un comportament

submisiv şi adeziv şi la frica de separare; are dificultăţi de a lua decizii simple, ceilalţi trebuie să-şi asume

responsabilitatea pentru cele mai importante aspecte ale vieţii lui; are stimă de sine redusă, are toleranţă excesivă faţă de

persoana investită ca protector; îi este exagerat de frică să nu fie lăsat să aibă grijă de sine. Prevalenţă mai mare la femei.

Complicaţii: tulburări de adaptare, tulburări anxioase, tulburări depresive.

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă – preocupată de ordine, pefecţionism, control mental şi interpersonal

în detrimentul flexibilităţii; militează pentru standarde înalte, exigent cu ceilalţi, devotat muncii, refuză să lucreze cu

alţii, avar, conservator, puţine relaţii interpersonale. Prevalenţă mai mare la bărbaţi decât la femei.

Complicaţii: schizofrenie, depresie, tulburări anxioase, tulburări hipocondriace.

Tulburarea de personalitate pasiv-agresivă – rezistenţa la solicitări, îndemnuri, însoţită de amânarea răspunsului la

rugăminţi sau solicitări, temporizarea îndeplinirii sarcinilor; are un comportament lamentativ, se simte neînţeles,

insuficient apreciat; este cvasipermanent îmbufnat, certăreţ, manifestă sentimente de invidie, iritabilitate, cinism faţă de

colegi, stimă de sine scăzută, neîncredere în forţele proprii. Complicaţii: suicidul, abuzul de alcool.

Tulburarea de personalitate depresivă – gânduri şi comportamente depresive, stimă de sine scăzută, inadecvat, lipsit

de valoare, negativist şi critic în legătură cu alţii, pesimist.

Complicaţii: tulburare depresivă majoră.

Psihosomatica

Psihosomatica este o concepţie medicală integratoare care permite abordarea unor afecţiuni somatice induse psihic, ca

reacţie a unor trăiri emotiv tensionale sau a unor manifestări psihice secundare unor boli organice. Psihosomatica este o

disciplină ştiinţifică ce are ca obiect studierea relaţiilor ce există între factorii biologici, psihologici şi sociali care

intervin în explicarea sănătăţii şi a bolii. (IKEMI – a 4a dimensiune-ecologică, existenţială – libertatea deciziei în cadrul

unei autocunoaşteri şi a perceperii de către individ a sensului vieţii, a asumării responsabilităţii actelor sale).

Psihosomatica este o adevărată mentalitate de abordare a pacientului deoarece este o concepţie holistică (unitatea dintre

soma şi psihic), se bazează pe observaţii clinice, include influenţa mediului social asupra bolii, reliefează dubla

vulnerabiliatete la stres (psihică şi de organ), impune stresul psihic ca factor de risc (exclusiv, aparent sau sumativ).

Cunoaşterea afectivităţii devine un prim element esenţial în înţelegerea tulburărilor psihosomatice. Anxietatea este

simţul intern care previne Eul despre existenţa unui conflict între două tendinţe afectiv opuse. Anxietatea, angoasa,

frustrarea, dependenţa, culpabilitatea sunt elemente cauzale. Personalitatea premorbidă poate fi caracterizată prin

reactivitate emoţională crescută, susceptibilitate accentuată, rigiditate, agresivitatea externă blocată.

6

Unii bolnavi fac nevroze, alţii boli psihosomatice. Cei care devin somatici dezvoltă un sindrom de renunţare şi cedare

ca răspuns la o pierdere sau ameninţare. Unii autori sunt de părere că o cauză a suferinţei psihosomatice este alexitimia –

incapacitatea de a recunoaşte şi a descrie sentimente, dificultatea de a diferenţia stările emoţionale de senzaţii corporale,

incapacitate imaginativă.

Reactivitatea este un proces modulat de factori genetici şi de personalitate prin care creierul interpretează evenimentele

care-i parvin şi trimite mesaje somatomotorii, vegetative şi neuroendocrine la organele ţintă. Vulnerabilitatea la stres

este premisa importantă pentru apariţia nevrozelor, psihozelor reactive şi a bolilor psihosomatice. Orice SP este un

examen dat nu numai de psihicul individului solicitat ci şi de fiecare organ (glandele, sistemul imunitar, ap.

cardiovascular, respirator, digestiv), acţiune sumativă a mai multor agenţi etiologici. Suportul social are rol de filtru în

calea stresului. Factori de risc biografici în creşterea vulnerabilităţii la stres sunt: circumstanţe socio-profesionale ale

părinţilor (status socio-economic scăzut, nivel educaţional scăzut al părinţilor), climat psihic indus de părinţi (tulburări

psihice ale mamei sau tatălui, patologie relaţională, criminalitate), carenţe afective (copil nedorit, nelegitim, educaţie

monoparentală, tată autoritar), contacte sociale reduse, netrainice, interval mai mic de 18 luni între fraţi, abuz sexual sau

viol.

Reacţia de coping este strategia adaptativă utilizată, adesea inconştient, de a face faţă situaţiei, de a învinge

dificultăţile. Stresul este un factor agresiv dar şi un proces de adaptare al organismului, un răspuns nespecific, general la

acţiunea agenţilor stresori, prin reacţii adaptative fiziologice, mediate neurovegetativ-endocrin. Adaptarea este

promovarea creşterii şi dezvoltării umane prin utilizarea activă a resurselor biopsihosociale care participă la controlul,

stăpânirea şi prevenirea stresului generat de condiţii externe/ interne. Adaptarea este baza pentru supravieţuirea şi

evoluţia grupului.

Simptome şi semne psihosomatice: palpitaţii, tremor, modificări ale vocii, paloare/roşeaţă tegumentară.

Tulburările psihosomatice sunt (paratrăznet) stereotipe(aceeaşi zonă de reacţie şi aceleaşi simptome): cefalee, migrena,

tahicardie paroxistică supraventriculară, diaree, prurit, tulburări de dinamică sexuală, crize de tetanie, lipotimii,

vărsături, acnee, dismenoree, herpes, etc.

Boli psihosomatice sunt astmul bronşic, cardiopatia ischemică, diabetul, HTA, obezitatea, spasmul piloric, psoriazisul,

rectocolita ulcerohemoragică, colonul iritabil, ulcerul gastroduodenal, artrita reumatoidă, cancerul etc.

Terenul psihosomatic este reprezentat de o dublă vulnerabilitate a bolnavului la stresul psihic: vulnerabilitatea psihică

(medie – personalitate de tip A sau C) şi vulnerabiliatea de organ.

În cadrul sistemelor de transmisie de la soma la cortex şi de la cortex la soma sistemul neuro-vegetativ-endocrin ocupă

locul cel mai important ca sursă de mediatori. Stimulii dotaţi cu o semnificaţie nocivă acţionează pe calea organelor de

simţ, cu proiecţie corticală; apar influxuri nervoase corticosubcorticale, cu activarea centrilor neurovegetativi superiori,

punerea în funcţiune a sistemului simpaticoadrenergic şi a axului hipotalamohipofizar renal, cu eliberarea consecutivă de

catecolamine, ACTH, cortisol, vasopresină, STH, inhibiţia sistemului imunitar - stat inima în loc, nod în gât, albit,

înroşit. Stresul solicită anumite organe şi aparate cu disfuncţii latente, ori deja manifeste şi conduc la apariţia tulburărilor

psihosomatice.

7

Situaţii generatoare de stres psihic

I.Conflicte familiale

A.Copilul cu autoritatea parentală: Copilul cu ceilalţi fraţi:

- frustrare – prin exces de autoritate; - concurenţă afectivă;

- depresie – prin dezinteres. - interese divergente.

B.Conflicte conjugale privind exercitarea autorităţii; probleme materiale; educaţia şi îngrijirea copiilor; dezacord asupra

preferinţelor; nepotriviri temperamentale/ în raporturile sexuale; despărţiri temporare.

C.Conflicte paraconjugale – cu socrii, părinţii.

D.Pierderi, prejudicii: boli ale membrilor familiei, decese, divorţ.

II.Conflicte profesionale: activitate profesională excesivă; „recuperare” inadecvată(lipsa relaxării, somn insuficient);

factori perturbanţi(sonori, termici); „climat afectiv negativ” - raporturi inadecvate cu colegii, superiorii, subalternii;

responsabilităţi mari profesionale şi obşteşti - „manager disease”; veleităţi peste posibilităţi; insuccese de ordin personal

sau ale colectivului, termeni de execuţie nerealizaţi/ nerealizabili în muncă.

III.Conflicte sociale: probleme materiale şi/ sau de locuinţă; tensiunea vieţii moderne („criza de timp”, poluarea sonoră,

etc.); măsuri coercitive(inclusiv privarea de libertate); accidente de automobil; terorismul; şomajul; drogurile; sectele

religioase inductoare de contrângeri.

IV.Conflicte în sfera vieţii intime: complexe de inferioritate diverse: fizice (deficit statural, fizionomie, ponderal, etc.),

tulburări de dinamică sexuală(la bărbaţi mai ales), situaţia de bolnav, legate de inserţia socio-familială; sentimente

dominante de coloratură afectiv-negativă; nesatisfaceea unor trebuinţe biologice; „spleen” (subsolicitarea, monotonia

vieţii personale).

V.Conflicte iatrogene: fobii faţă de unele boli, tanatofobie; goana după medicamente; avatarurile spitalizării.

VI.Calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, modificări bruşte ale climei

VII.Schimbări ale modului de viaţă: definitive (căsătorie, divorţ, decese ale celor apropiaţi, boli grave, cronice,

invalidante, mutaţii profesionale, etc.); temporare sau de importanţă mai redusă (mutarea în altă locuinţă, deplasări

temporare în interes de serviciu sau în concediu, schimbarea unor obiceiuri –renunţarea la fumat, curele de slăbire).

Stresul – în sens etimologic provine din latinescul stringere care înseamnă a cuprinde, a îmbrăţişa, a strânge, a lega, a

răni, a jigni. Termenul a fost folosit în limba engleză încă din secolul al XVII lea pentru a exprima suferinţa, privaţiunea,

necazurile, adversitatea, adică consecinţele unei vieţi dificile. Din secolul al XVIII lea atenţia este îndreptată asupra

agentului care stă la originea stresului, cauza care produce o tensiune şi determină într-un timp mai scurt sau mai

îndelungat deformarea unui obiect→stresul poate antrena, pe termen lung, la oameni, boli somatice şi/ sau boli mintale,

depăşindu-se astfel concepţia fizică şi trecându-se la o viziune medicală sau psihologică. Din această perspectivă,

noţiunea de stres a fost introdusă în 1931 de Selye pentru a defini ceea ce se va numi „sindromul general de adaptare”

adică acea stare manifestată printr-un sindrom specific care corespunde tuturor schimbărilor nespecifice induse într-un

sistem biologic. Pentru Selye stresul este în mod fundamental un răspuns fiziologic. Sindromul general de adaptare este

un răspuns biologic particular la un stimul nociv care implică creşterea hormonilor adrenocorticali, pituitar şi reprezintă

sistemul de apărare biologică împotriva stimulilor nocivi în general. SGA are trei etape:

- alarma – activare biologică ce cuprinde două forme – şoc- contraşoc;

8

- rezistenţa – creşte rezistenţa la stimuli dăunători, scade rezistenţa la alţi stimuli, organismul pare că s-a adaptat

la situaţie, comportându-se normal, dar cu persistenţa modificărilor din stadiul de contraşoc prelungit;

- epuizarea – dispare efectul adaptării. Prelungit excesiv, produce leziuni ireversibile, boli de adaptare.

Stresul poate stimula sau dăuna. Este o forţă care produce o tensiune, urmată de o deformare a obiectului asupra căruia

s-a exercitat; este vorba de un stimul extern, de un agent oarecare: zgomot, căldură, frig, doliu, pierderea locului de

muncă→este rezultatul acţiunii unui agent fizic, psihologic sau social; este în acelaşi timp stresorul cât şi rezultatul

acestei acţiuni; este reacţia de apărare în faţa excitaţiilor senzoriale şi motrice.

Sursele de stres se referă la mediul de lucru, la excesul sau lipsa de activitate, la pericolul fizic, la adecvarea dintre

individ şi mediul său înconjurător şi la relaţia familie-muncă. Ambiguitatea rolului( lipsa de claritate în ceea ce

priveşte rolul individului la locul de muncă, a obiectivelor propuse şi a dimensiunilor responsabilităţii sale determină

obţinerea unui minimum de satisfacţii profesionale, o stare crescută de tensiune în raport cu munca prestată şi un

sentiment al lipsei de importanţă a muncii însoţită de o pierdere a respectului faţă de sine. Stresul relaţional este legat de

calitatea raporturilor umane întreţinute de superiorul ierarhic cu subordonaţii şi colegii de muncă. Relaţiile bune dintr-un

colectiv de muncă sunt un factor primordial pentru sănătatea individului şi colectivităţii.

Trebuie luate în considerare şi caracteristicile situaţiei stresante, caracteristicile biologice şi psihologice ale

indivizilor şi caracteristicile sistemelor sociale, care acţionează ca nişte bariere protectoare ale indivizilor.

Caracteristicile stresorilor sunt evaluate în funcţie de intensitatea, dimensiunea, durata lor, de imposibilitatea de a fi

prevăzute şi de efectul de noutate→evenimentele imprevizibile au mai mare efect asupra persoanelor decât cele

anticipate mintal.

Perceperea stresului de către indivizi depinde de două mari categorii de variabile: factorii personali (pragul

senzaţiilor, inteligenţa, capacitatea verbală, tipul de personalitate, sistemele psihologice de apărare, experienţa trecută şi

un anumit simţ de stăpânire al propriului destin) şi de factori externi (vârsta, nivelul şcolar, veniturile, activitatea

profesională etc.) Indivizii dotaţi cu mai multe calităţi, calificare şi resurse decât alţii sunt mai adaptaţi să facă faţă

situaţiilor stresante.

Dependenţa, autoînvinuirea, perfecţionismul, gândirea rigidă, concepţia negativă despre sine, despre lume şi viitor,

situaţia socială dezavantajoasă (venitul-la bărbaţi şi educaţia la femei), sexul (femeile mai vulnerabile decât bărbaţii;

femeile oferă mai mult suport celor din jur, sunt mai empatice decât bărbaţii) sunt factori care cresc vulnerabilitatea la

stres. Rezistenţa unui individ nu poate fi evaluată fără a ţine cont de mediul în care trăieşte. Stresul este minim la cei

implicaţi într-o structură care acţionează după modelul protecţiei materne individuale, ca un scut protector. Orice ruptură

a legăturilor cu mediul său duce la manifestarea slăbiciunilor individuale: izolare socială, marginalizare, lipsa unui

statut.

Medicina psihosomatică a dezvoltat formularea clasică a teoriei specificităţii emoţionale. Există trei factori care

împreună determină apariţia bolii: vulnerabilitatea organului, structura psihologică conflictuală şi circumstanţele actuale

de viaţă responsabile de intensitatea emoţională.

Bolile de adaptare exprimă antagonismul hormonal dintre mineralocorticoizi şi glucocorticoizi: excesul de

mineralocorticoizi este cel care condiţionează maladiile de adaptare→ factorii emoţionali şi mediul social influenţează

orice maladie (natura psihosomatică), deoarece factorii emoţionali influenţează toate procesele fiziologice prin

intermediul căilor nervoase şi a hormonilor. Clasificarea factorilor care ar putea avea o importanţă etiologică: constituţia

9

ereditară, traumatismul obstetrical, boli organice ale copilăriei, îngrijiri primite în copilărie (modul de înţărcare, educaţia

pentru controlul sfincterelor, condiţii materiale şi psihologice pentru somn), experienţe accidentale de ordin afectiv în

copilărie, climat afectiv în mediul familial şi trăsături personale specifice ale părinţilor şi rudelor colaterale, traumatisme

fizice ulterioare, experienţe afective ulterioare în relaţiile interpersonale şi în relaţiile profesionale.

Stresul devine patogen atunci când durează, creierul fiind incapabil de a regla mecanismele fiziologice. Reacţia de

adaptare iniţială, care durează între câteva secunde şi mai multe ore, joacă de obicei un rol pozitiv pentru supravieţuire.

Reacţia, în cazul stresului cronic sau permanent, are un rol negativ asupra sănătăţii. Agresiunile psihologice, mai ales

repetate, au tendinţa de a dimiua potenţialul de răspuns imunitar pe care îl are un individ într-un mediu psihosocial dat

ţinând seama de structura personalităţii sale şi de capacităţile sale de adaptare. Axa hipotalamus – hipofiză – suprarenale

este implicată în mod deosebit.

Stresul psihic se referă la totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia, o stare de

tensiune, încordare, disconfort determinate de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, de frustrare sau reprimare a

unei trebuinţe, dorinţe, aspiraţii, de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme.

Literatura de psihosociologie medicală a evidenţiat asocierea certă între diferite tipuri de personalitate şi anumite stări

morbide.

Tipul A de personalitate caracterizat prin nerăbdare, ostilitate, competitivitate, îndârjire, implicare în muncă, ambiţie

exagerată, agresivitate, autoritarism şi dominanţă, anxietate, iritabilitate, impulsivitate interioară şi exterioară, capacitate

redusă de deconectare şi relaxare se asociază cu bolile cardiovasculare.

Tipul B de personalitate – necompetitiv, relaxat, neagresiv, neambiţios, liniştit, fără grabă, flegmatic, calm, eficient ,

organizat este de cinci ori mai puţin expus riscului de boli cardiovasculare.

Tipul C de personalitate este predispus îmbolnăvirii de cancer, proces mediat prin slăbirea sistemului imunitar –

depresie, stări de melancolie, reprimarea emoţiilor negative, interiorizarea stărilor de furie, sentimentul neputinţei

învăţate, absenţa suportului social, expresivitate emoţională scăzută, mod de ajustare pasiv şi represiv la factorii

stresanţi.

Vulnerabilitatea la stres poate fi genetică sau dobândită. Variabilele patogene ţin de mijloacele individuale inadecvate

de luptă cu stresul (reprimarea sau inhibarea exteriorizării emoţiilor, anxietatea, depresia, agresivitatea disproporţionată,

încăpăţânarea, pasivitatea, irascibilitatea excesivă). Persoanele cu slabă stimă de sine apreciază multe situaţii drept

stresante şi se consideră incapabile de a le face faţă, ceea ce le creşte anxietatea şi depresia.

Trăsăturile de personalitate fragilizante sunt:

- toleranţa scăzută la frustrare

- tendinţe interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută

- rigiditate

- încăpăţânare

- introversie

- egocentrism accentuat

- impulsivitate, emotivitate crescută

- personalitate dezechilibrată de tip borderline, cu frica excesivă de abandon

- nevroticii cu tendinţe obsesive şi fobice pe un fond anxios.

10

La baza stresului psihic există o neconcordanţă între resursele, abilităţile, capacităţile individului şi cerinţele impuse

acestuia.

Eustresul este o stare provocată de stimuli plăcuţi ai ambianţei sau de trăiri psihice plăcute, palpitante, de la emoţii până

la sentimente. În cursul eustresului are loc creşterea secreţiei de adrenalină ca factor stabilizant, stimulator al

organismului şi a endorfinelor ca neurohormoni moderatori ai plăcerii. El este generat de stări psihice cu tonalitate

afectivă pozitivă puternic exprimată şi cu durată prelungită (sentimentul de dragoste împărtăşită constituie un eustres cu

rol dinamizator atât asupra conduitei cât şi asupra creativităţii, practicarea unor sporturi, actul sexual).

Remedii „tradiţionale”

S-a constatat că, pentru a face faţă stresului, s-a recurs la utilizarea accentuată a funcţiei orale. În condiţii de stres se

produce o regresie afectivă care facilitează întoarcerea la preafericita perioadă a alimentaţiei materne. Dintre remediile

tradiţionale se notează recurgerea la alcool, care induce o senzaţie de destindere şi o uşoară stare de excitaţie, dar care, în

exces, provoacă şi intensifică tulburările de somn, agravează depresia latentă. Tutunul, stimulând producerea de

adrenalină, diminuează angoasa, sporeşte starea de veghe şi creează o senzaţie de energie. Pe termen lung, folosirea lui

antrenează tulburări cardiace, respiratorii şi anumite forme de cancer. Cacao, cafeaua au ca efecte negative tulburări ale

ritmului cardiac, dureri de cap, iritabilitate, insomnii.

Remedii „moderne” antistres

Consumul de somnifere şi tranchilizante, utilizarea drogurilor au drept obiectiv acţiunea de diminuare progresivă a

tensiunilor psihice şi musculare şi scăderea excitaţiilor senzoriale, cu importante consecinţe de relaxare asupra funcţiilor

vitale, conduc la automedicaţie şi dependenţă.

Remediile efective împotriva stresului sunt exerciţiile de relaxare corporală, de relaxare mintală, metode

psihoterapeutice.

Principii de conduită antistres:

-Realizarea activităţilor în linişte, nepresaţi de timp sau persoane

-Programarea activităţilor în funcţie de capacitatea de muncă

-Desfăşurarea activităţilor zilnice în locuri plăcute ca ambianţă, înconjuraţi de persoane cu care putem discuta fără a ne

supăra – în cazul în care ne supără cineva să încercăm reducerea efectelor prin exteriorizarea nemulţumirii

-Relaxarea în timpul lucrului pentru câteva minute

-Utilizarea muzicoterapiei, amuzamentului, lecturilor plăcute

-Evitarea agresiunilor psihice

- Calcularea resurselor financiare în funcţie de priorităţi pentru a evita stresul financiar

-Armonizarea aspiraţiilor cu aptitudinile

-Oferirea cu regularitate a afecţiunii

-Somn de 7-8 ore pe noapte

-Discutarea dificultăţilor cu alţii, prieteni cărora să le poţi face confidenţe

-Practicarea exerciţiului fizic, mersul pe jos

-Cultivarea unor trăiri şi sentimente pozitive, recurgerea la umor.

11

Rezistenţa la stres sau resursele persoanei de adaptare la stres sunt suportul economic, abilităţile personale, tehnicile

pozitive de apărare a Eului, suportul social, dorinţa de a face ceva, resursele de sănătate şi energie, convingerile pozitive

asupra vieţii, posibilitatea de a-şi rezolva problemele asociată cu o stare de bine fizic, părere bună despre sine şi speranţă

Stresul şi boala

Stresul poate fi întâlnit ca sursă de boală şi ca mod de răspuns al persoanei bolnave. Conform teoriei vulnerabilitate/

stres care pune accentul asupra primordialităţii vulnerabilităţii genetice sau câştigate, stresul este implicat ca factor

etiologic într-un mod mai complicat, în cadrul unui mecanism cu două faze, fie ca fragilizant, creator de predispoziţie,

fie ca declanşator al bolii pe fondul unei vulnerabilităţi preexistente. Orice boală odată manifestată reprezintă un stres

substanţial, atât pentru purtătorul ei cât şi pentru familia sa, generând o varietate de reacţii.

Boala reprezintă un stres important, un eveniment neobişnuit, necunoscut, generator de confuzii, de pierderea

controlului cognitiv şi anxietate, plin de ameninţări; ea are un efect dezorganizator asupra existenţei umane. Boala apare

ca experienţă:

- de privaţiune, omul se simte deposedat de starea sa naturală de sănătate;

- de frustrare, boala devine obstacol în libertatea personală şi realizarea propriilor proiecte de viaţă;

- dureroasă, nu numai în sensul fizic al cuvântului, ci şi în cel psihic, acolo unde se resimt trăirile neplăcute,

tristeţea, angoasa, solitudinea, izolarea, incertitudinea, neputinţa. Ea naşte trăirea de victimă, victimizarea. Boala

şi aspectul ei defectual, infirmitatea , sunt o realitate care generează senzaţii, emoţii, sentimente, gânduri(nevoia

de a şti, de a înţelege, de a găsi soluţii de ieşire, fantasme). Latura psihologică a răspunsului faţă de boală

variază în raport cu gravitatea ei, cu pericolele implicate, cu personalitatea bolnavului, vulnerabilitatea sa şi cu

condiţiile în care se găseşte, tăria grupului de sprijin.

Experienţele stresante pot altera evaluarea simptomelor fizice şi mijloacele folosite pentru a le face faţă. Lupta contra

experienţelor stresante poate justifica sensibilitatea la simptome, scăderea toleranţei şi încurajarea adoptării rolului de

bolnav. Prin comportamentul de boală se poate face faţă unei experienţe dezagreabile sau nefericite. Tendinţele de

adoptare a rolului de bolnav sunt variabile de la o persoană la alta şi sunt accentuate de stres. Raportul personalitate/

boală acţionează prin descrierea simptomelor, experienţe de viaţă negative, cerere de îngrijiri.

Modelul renunţării – conceptul de renunţare psihologică, caracterizat prin sentimentul înfrângerii, prin a te recunoaşte

învins, a fost folosit adesea în studiile legate de pierderi grave urmate de moarte neprevăzută, în tentativa de a descoperi

mecanismele biologice care stau la baza acestor fenomene. Stresul se defineşte ca un fenomen caracterizat prin

sentimente de neputinţă şi disperare, impresia pe care o trăieşte subiectul că nu va fi capabil să facă faţă pentru perioade

mai mult sau mai puţin lungi la schimbările intervenite, folosind mijloace insuficient adaptate. Boala care urmează

implică angajarea de mecanisme neuropsihologice şi de blocare a sistemului imunitar, specifice, declanşate de trăirea de

neputinţă, o reacţie de conservare-retragere ce contribuie la creşterea vulnerabilităţii. Evenimentele mortale în raport cu

o pierdere impersonală gravă: pierderea soţului, a soţiei, a unei persoane foarte dragi.

Modelul acumulării schimbărilor vieţii – schimbările pozitive sau negative constituie un eveniment potenţial stresant.

Fiecare eveniment este evaluat în legătură cu gradul de readaptare socială necesar. Există un raport între acumularea de

evenimente stresante într-o perioadă de timp relativ scurt, care precede imediat debutul bolii (6 luni-2 ani). Absenţa

schimbărilor (a nu avea copii, a nu fi promovat profesional) este un alt aspect. Acumularea evenimentelor pozitive şi

12

negative cere eforturi de adaptare, cu supraactivarea sistemului neuroendocrin care, pe termen mediu şi lung, duce la

uzură organică şi scade rezistenţa la boală.

Modelul evaluării situaţiilor stresante. Legătura dintre situaţiile stesante şi consecinţele asupra sănătăţii depinde dacă

subiectul recunoaşte sau nu caracterul stresant. Alţi factori care fac legătura între stres şi boală sunt predispoziţia

biologică, evaluarea pe care individul o face situaţiei, suportul social pe care-l obţine de la alţii, strategia pentru a face

faţă situaţiei, mutaţiile din viaţa subiectului ce presupun importante alterări în activităţile sale, regimul său alimentar.

Persoanele nu percep evenimentele în acelaşi fel: ceea ce poate fi stresant pentru un individ nu este pentru altul.

Individul evaluează o situaţie pentru a-şi da seama dacă este sau poate deveni periculoasă pentru el, pe baza capacităţii

pe care o are de a înţelege care este pericolul situaţiei şi cum poate face apel la resursele sale pentru a neutraliza sau

îndepărta pericolul.

Evaluarea primară faţă de boală se declanşează concomitent cu reacţia emoţională firească de anxietate, chiar de panică

şi o conduită cognitivă, de evaluare primară, în care situaţia este apreciată drept foarte alarmantă, greu de suportat.

Evaluarea secundară care ajunge la concluzii diferite, de multe ori benigne, boala devenind mai uşor de suportat. Odată

cu ameliorarea apare riscul renunţării la tratament, trăit ca element străin impus de alţii persoanei respective. Pe

parcursul bolii au loc reevaluări, mai ales dacă situaţia se schimbă sau boala devine cronică şi provoacă invaliditate.

Boala reprezintă o situaţie diferită faţă de cea normală. Stresurile psihice generate de situaţia de bolnav se articulează cu

coordonatele psihice, tipul de personalitate şi situaţia concretă a individului în momentul declanşării bolii. În funcţie de

cultura medicală şi de propria sa experienţă de bolnav, ori a celor apropiaţi lui, există o tendinţă naturală de autoamăgire,

de a amâna sau nega intrarea în situaţia de bolnav. Acceptarea bolii oglindeşte o situaţie generatoare de mari frământări

sufleteşti, soldată cu stres psihic de durată, mai ales dacă supraestimează problemele pe care i le pune boala.

Atitudini ale pacienţilor faţă de boală

Aflarea diagnosticului de boală provoacă un moment de criză cu puternice reverberaţii ce se pot întinde pe luni sau ani

de zile, dacă este o afecţiune gravă sau cu un viitor incert. Reacţiile bolnavului şi ale familiei sunt:

- de şoc, mai ales dacă este vorba de o afecţiune gravă, par năuciţi, au impresia de irealitate; durează câteva zile;

- de incredulitate, angoasă, descurajare extremă, panică, mânie, negare, revoltă, refuză diagnosticul, aleargă din

doctor în doctor în speranţa că diagnosticul va fi infirmat;

- de dezorganizare-reorganizare, de obişnuire;

- acceptarea realităţii şi toleranţă.

Semnificaţia evenimentului de viaţă, îmbolnăvirea.

În raport cu îmbolnăvirea apar trei unghiuri de abordare:

1.Căutarea unui sens, indivizii caută informaţii despre boala lor, despre existenţa în condiţii de boală.

2.Atribuirea socială, adică cine este de vină, factorii care au contribuit la situaţia prezentă; unii văd boala ca fiind

generată de propria neglijenţă, ca semn al propriului eşec, se angajează în propria învinovăţire;

3.Comparaţia socială, adică modul în care se vede persoana respectivă, de modul în care este perceput de ceilalţi:

familie, persoane de îngrijire, alţi bolnavi, societate.

Emoţiile din situaţia de boală ce interferează relaţia terapeutică.

Pacientul şi familia sa aduc în faţa personalului medical stări emoţionale deosebite, rezultate din trăirea ameninţării

create de noua situaţie. Boala somatică sau psihică reprezintă un moment de criză care, prin consecinţele nefaste ce se

13

conturează la orizont, aduce în discuţie întreaga existenţă a bolnavului, dar şi a celor dragi. Cele mai multe boli induc

trăirea de pierdere a unei funcţii, a imaginii de sine, a mobilităţii, a slujbei, a relaţiilor umane, a viitorului dacă

afecţiunea este mai severă. Frământările şi neliniştea izbucnesc cu atât mai puternic cu cât subiectul fusese într-o situaţie

mai bună, provocând penetrarea senzaţiei de invulnerabilitate psihologică cu care fusese înzestrat în timpul perioadei de

sănătate. Modul de reacţie al unui pacient este dependent de vârsta, educaţia, trăsăturile de personalitate, stilul familiei

sau grupului, echilibrul afectiv, gravitatea bolii.

Reacţii emoţionale ale persoanelor bolnave

Reacţiile faţă de boală sau de invaliditate sunt marcate de trăsăturile personale. Ele se întind pe un larg registru

emoţional cuprizând negarea, ambivalenţa, regresiunea, frica, mânia, ostilitatea, şocul, neîncrederea, vinovăţia, ruşinea,

neînţelegerea. O bună parte dintre ele pot reflecta particularităţile generale, imprimate încă din copilărie, ale stilului de

confruntare (coping) a persoanei respective faţă de situaţiile dificile ale existenţei faţă de evenimentele de viaţă.

Acceptarea bolii – recunoaşterea bolii şi intrarea în situaţia de bolnav are mai multe variante:

- recunoaşterea bolii şi acceptarea situaţiei de bolnav în care persoana echilibrată emoţional recunoaşte lucid

slăbiciunea fizică sau psihică pe care o implică boala apărută ca un accident în viaţa sa, precum şi situaţia nouă

de dependenţă;

- ignorarea bolii de către persoanele cu un nivel redus de cultură medicală, retardaţi mintal, psihotici sau cei cu un

psihic normal care îşi focalizează interesele asupra unei probleme care îi face surzi faţă de propriile suferinţe;

- refuzul stării de boală în condiţiile conştientizării unor tulburări ce pot constitui semne de boală, pentru că le

modifică substanţial modul de existenţă (le e greu să renunţe la fumat, alcool, alimente preferate), amână

decizia, se autoamăgesc, prin mecanisme inconştiente de apărare;

Ambivalenţa – este o reacţie mai apropiată de realitate, caracterizată prin oscilaţii, subiectul este conştient de existenţa

unei afecţiuni, dar i se pare, fie că se află într-un stadiu prea timpuriu pentru a fi tratat, fie că poate să o înfrunte singur,

iar tratamentul ar implica el însuşi mari riscuri.

Frica – este o reacţie banală la ameninţare, iar situaţia de boală este generatoare de emoţii de acest tip. Frica este poate

cea mai puternică dintre toate emoţiile şi poate declanşa comportamente pe care subiectul nu le poate controla adesea de

loc. De obicei ne este frică de ce este mai rău. Dacă ai avut un accident şi ţi-ai rupt un picior, te temi să nu ţi-l amputeze

şi mintea fuge la dezastrul vieţii tale. Ea se însoţeşte de pierderea capacităţii de control, de a lua o decizie, de a face faţă

diferitelor situaţii. Oamenii înspăimântaţi trăiesc neajutorarea şi inabilitatea paralizantă de a se hotărî, de a lua o decizie

raţională; ei sunt inhibaţi, blocaţi; odată ce identitatea este ameninţată omul devine neputincios. Orice contagiune a

anturajului sau chiar a persoanelor din personalul medical poate provoca intensificarea fricii prin procesul de inducţie

reciprocă. Frica creează frică şi spirala fricii conduce la comportamente iraţionale. Frica spune adesea fricosului să se

oprească, iar mânia să acţioneze. De cele mai multe ori frica este neconştientizată: subiectul este cufundat în frică şi are

nevoie de o persoană calmă şi fermă din afară care, fără a se lăsa impresionată, să îi constate existenţa şi să îi clarifice

originile. Cuvintele adresate fricosului trebuie să fie bine cumpănite, puţine, clare şi la obiect. Acceptarea trăirii de frică

este importantă permiţând subiectului să o reducă, prin împărtăşirea ei. Recunoaşterea şi acceptarea nu ca ceva umilitor,

reprezintă momente cheie în drumul către ştergerea fricii şi recâştigarea controlului.

Convingerile false – apar de obicei în perioada de adaptare faţă de evenimente de viaţă neobişnuite, negative -

accidente, boli, pierderi. Ele reprezintă o etapă de tranziţie în adaptarea la o situaţie resimţită dramatic, cum ar fi

14

pierderea bruscă a tot ceea ce a fost esenţial în viaţă, ceea ce de multe ori este imposibil de trăit şi de acceptat. Credinţele

false reprezintă soluţii psihologice de moment, ce se vor şterge apoi treptat. O persoană obişnuită reuşeşte de obicei să le

depăşească şi să realizeze asimilarea evenimentului real ca atare. Tulburarea respectivă poate avea la origine şi

informaţii greşit interpretate sau chiar iatrogenii. Clasică este confuzia clientului generatoare de fantasme hipocondriace,

rezultată din folosirea termenului „funcţional” de către personalul medical. Pentru reducerea stării subiacente de

anxietate a celor purtători de convingeri false despre boli sau evenimente de viaţă este nevoie de o informare repetată,

prudentă, dar bine fundamentată, asociată cu o bună relaţionare.

Mânia – este una din reacţiile banale faţă de boală, faţă de evenimente neplăcute, subiectul neacceptând loviturile

soartei. Mânia se poate însoţi de ostilitate, de resentimente şi se poate concretiza în agresivitate deschisă, verbală şi

fizică, mergând până la violenţa îndreptată asupra persoanei proprii sau prin mecanisme proiective, asupra altora, a

terapeutului, a tuturor. Subiectul poate fi adus la consultaţie într-o stare de mânie. Ea poate fi derivativă avându-şi

originea în evenimente din afara situaţiei terapeutice. Izbucnirile de mânie ale pacienţilor sunt de fapt un mod de a

conversa, un mod de a solicita atenţie şi a cere indirect ajutor, iar nemulţumirile faţă de personalul medical sau faţă de

condiţiile de spitalizare, când nu sunt justificate, pot reprezenta supape de descărcare ale tensiunilor de fond, create de

boală.

De aceea, cei cu stări de mânie au nevoie de multă atenţie, de înţelegerea şi acceptarea mesajului lor, chiar dacă forma

este inadecvată, apărarea luând forma atacului; se impune o intervenţie de criză cu ascultarea atentă, prudentă,

diplomatică, fără a contrazice subiectul, ceea ce reduce substanţial tensiunea. Este problema pacientului, este frica lui,

incertitudinea lui, inabilitatea sa de a se adapta. Dialogul cu o persoană mânioasă este pretenţios; răspunsurile de tip

ripostă pot stimula trăirea de mânie. Nu se poate ignora riscul agresiunii fizice.

Vinovăţia – reprezintă asumarea unei responsabilităţi, adesea false faţă de încălcarea unor reguli. Întotdeauna este

vinovat cineva când apare o boală. Regula este adânc implantată în stilul de gândire al unor persoane şi este adesea

iraţional. Trăirile de vinovăţie sunt generate de multe situaţii, de cele de boală, după accidente, de eşecul profesional,

relaţional, sexual. Subiectul are nevoie de pedepsire şi iertare. Vinovăţia poate genera acţiuni de autopedepsire,

declanşarea unor ritualuri religioase sau descărcări de mânie şi agresiune. Abordarea unei trăiri de vinovăţie se

realizează prin însuşi faptul ascultării, care va fi cât mai tăcută, ca o spovedanie, fără comentarii sau interpretări.

Împărtăşirea sa este însoţită de multă emoţie, plâns şi durere. Abia la un timp după liniştirea subiectului se poate aborda

problema atribuirii greşite sau exagerate, când acesta devine capabil să adopte o atitudine raţională.

Ruşinea – este o trăire neplăcută asimilată cu aceea în care te simţi dezbrăcat în faţa cuiva. Experienţa ruşinii este

echivalentă cu aceea a eşecului. Inadecvarea poate să fie recunoscută de persoana în cauză sau să transapară din

remarcile altora. Cei ce trăiesc ruşinea îşi imaginează că au făcut păcate, că suferă de afecţiuni respingătoare, că au făcut

greşeli. Ei presupun că lumea ştie şi că îi judecă sever. Gândurile şi imaginile negative sunt greu de destăinuit şi

prelucrat. Autoînvinovăţirea poate să se producă după apariţia inexplicabilă a unei afecţiuni . Depăşirea ruşinii

presupune obţinerea unei atmosfere de mare încredere, de sinceritate, conţinutul său fiind adesea uşor de neutralizat

printr-o reîncadrare corectă a faptelor şi responsabilităţilor, dar care necesită timp.

Atitudini de suferinţă determinate de boală şi situaţia de bolnav:

- combativă, de adaptare adecvată la realitate;

- de resemnare, de dezinteres faţă de soarta proprie

15

- de refugiu în boală, generat de beneficiul secundar pe care îl au unii bolnavi cu probleme existenţiale serioase,

cei hiperconştiincioşi, cu personalitate pitiatică,

- de culpabilitate pentru fapte care îi apasă sau sunt implicate alte persoane, prin gândirea magică (deochi, argint

viu, farmece),

- de valorificare superioară a situaţiei de bolnav – avantajele bolii – meditează în linişte la problemele sale de

perspectivă;

- cufundare în suferinţă, în agitaţie şi anxietate justificată de bolile foarte grave şi nejustificată de supraestimarea

unor boli uşoare,

- persecutorie – la bonavii care negând boala, devin revendicativi, procesomani, pedepsind posibile greşeli

medicale sau de îngrijire.

Strategii de adaptare utilizate în timpul stresului psihic

Strategii implicând acceptarea confruntării:

- acţiuni conştiente, conduite active – lupta (efectuarea sarcinii), fuga (evitarea, refuzul confruntării cu problema),

avalanşe de reacţii haotice, de panică, având în subsidiar intenţia de opoziţie, de atitudine activă, dar ineficiente

faţă de situaţie; acţiuni conştiente pasive, lipsa de răspuns efectiv la solicitare, dar cu rezonanţă afectivă negativă

intensă şi un grad ridicat de frustrare; apatia, resemnarea ce decurg din aprecierea situaţiei ca fiind fără ieşire;

panica, manifestată prin paralizarea oricărei iniţiative – inhibiţia generalizată – şocat, blocat, mort de spaimă;

- starea de şoc emoţional este determinată de veşti proaste care perturbă existenţa cuiva şi nu sunt integrate

emoţional. În timpul şocului comportamentul poate derapa către negare, o dezorientare temporospaţială sau

pierderea identităţii; subiectul poate părea îngheţat emoţional şi fizic, nu mai percepe şi nu mai reacţionează la

nimic din ceea ce i se spune sau se întâmplă în jurul său. Alţii se vaietă, îşi smulg părul din cap. Sprijinul verbal

este ineficient – atingerea este cea eficientă. Un lichid cald, gesturi empatice sunt remedii imediate de cea mai

mare valoare. Ele pot declanşa dezgheţul, momentul în care persoana începe să vorbească şi să plângă, adesea

foarte abundent.

Strategii implicând neacceptarea confruntării cu agentul stresor prin amânare, ignorare, ocolire, reprezintă un grup

de acte psihocomportamentale, desfăşurate la un nivel subconştient sau inconştient – autoînşelare inconştientă.

Strategii de adaptare conştiente – subiectul a hotărât să amâne un răspuns decisiv sau să-l înlocuiască prin substituire

cu o altă acţiune menită să reducă tensiunea provocată de incapacitatea de a răspunde adaptativ la stres→Acte

conştiente: amânarea deliberată a acţiunii de rezolvare a unei situaţii de impas, înlocuirea acţiunii iniţiale cu o alta

echivalentă, diferită, compensatorie; represiunea este o modalitate de respingere voluntară(conştientă) a unor pulsiuni

sau tendinţe de satisfacere a unor dorinţe intime, stăpânirea unor afecte penibile (mânia, spaima nedisimulată).

Acte inconştiente intervin în situaţii ameninţătoare la adresa integrităţii individului, a prestigiului său ori a stării lui de

confort psihic. Agentul stresor acţionează instantaneu: refularea este un mecanism de scurt circuit al conştiinţei în cazul

unei tensiuni psihice extreme, generate de imagini, idei, pulsiuni sau dorinţe penibile pentru subiect sau reprobabile

pentru mediul său social. Pătrunderea lor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri;

comutarea reprezintă canalizarea inconştientă a trebuinţelor impulsurilor, motivelor către obiective care pot fi atinse,

producând o satisfacţie durabilă subiectului; proiecţia reprezintă alt mecanism de apărare prin care se descarcă

inconştient o stare de tensiune afectivă extremă, prin atribuirea unei alte persoane sau obiect a sentimentelor, dorinţelor,

16

impulsurilor pe care subiectul refuză să şi le atribuie sau le ignoră; negarea realităţii reprezintă o tendinţă inconştientă de

a filtra sau a ignora anumite realităţi pe care refuzăm să le acceptăm. Negarea este o reacţie de început a bolii, în care

subiectul refuză să ia cunoştinţă de realitate, pare nepăsător, neafectat, zâmbitor – este o formă de apărare faţă de o

realitate foarte dureroasă, adesea insuportabilă pentru bolnav. Negarea poate fi sprijinită de familie prin adoptarea

aceleiaşi atitudini de refuz a adevărului; negarea poate deveni un mecanism permanent de apărare la unii părinţi ai

copiilor cu handicap.

Lumea spitalului văzută de bolnav

Pentru bolnavul internat prima dată, viaţa de spital apare în multe privinţe total diferită de cea obişnuită, guvernată de

legi neobişnuite pentru el. Mai ales copilul se simte părăsit în spital, el suportă greu separarea de părinţi. Izolarea de

familie este suportată cu greu de mulţi pacienţi, fiind în acelaşi timp influenţat de suferinţele altora. În aceste condiţii

bolnavul poate suferi de o regresie accentuată la nivelul personalităţii exprimată în plan afectiv şi comportamental, până

la infantilizare. De multe ori bolnavul este nevoit să asiste la agonia sau chiar la moartea unui vecin. Greu d e suportat

mai este şi restrângerea activităţii fizice, iar unele metode de investigaţie şi tratament sunt foarte anxiogene. Uneori se

poate simţi jenat prin pierderea intimităţii, fiind nevoit să declare amănunte stânjenitoare din viaţa personală. Poate fi

terorizat de analize şi investigaţii a căror semnificaţie nu o cunoaşte, de neînţelegerea jargonului medical, toate îi

provoacă frustrare şi îi sporesc evident anxietatea. Insuficienta informare asupra bolii de care suferă creează o stare de

nesiguranţă fundamentală, alimentată de răspunsurile extrem de evazive sau excesiv de asiguratorii ale personalului.

Modificările comportamentale induse de boală

În situaţia de boală cu simptome greu de suportat, persoana simte o nevoie intensă de relaxare, adoptând adesea un

comportament regresiv – el devine copilăros, neajutorat, exteriorizează excesiv suferinţa, capătă un ton poruncitor,

tiranic, alteori plângăreţ, de răsfăţ, prin care cere să fie ajutat de toţi – de multe ori solicitările disproporţionate de ajutor

şi plângerile sunt în contradicţie cu starea reală a sănătăţii. Regresia este o reacţie inconştientă de protecţie, mai

frecventă la bărbaţi. Trăsături definitorii pentru regresiunea omului bolnav pot fi egocentrismul (centrarea atenţiei pe

senzaţiile sale legate sau nu de boală), capricios până la terorizarea anturajului, dependenţa(bolnavul dependent de

medic şi de anturaj, primeşte marea satisfacţie prin diminuarea responsabilităţii, ştiindu-se protejat, unii putând adopta

rolul de bolnav), predominanţa afectelor(emoţii primare – izbucniri de plâns, furie sau veselie accentuată), agresiunea

latentă – omul bolnav îl învidiază pe cel sănătos, anxietatea, depresia, gândirea magică. Regresiunea poate să îmbrace şi

aspectul unor reacţii isterice, conversive. Regresiunea stârneşte resentimente şi provoacă distanţarea personalului de

îngrijire ceea ce face ca bolnavul să devină şi mai fixat în conduita sa protectivă, ieşirea fiind încă şi mai dificilă. O

atitudine empatică şi de răbdare din partea personalului de îngrjire poate să ducă la relaxare şi la reducerea tensiunii

nervoase. Starea de regresiune este depăşită lent, pe măsură ce subiectul îşi recapătă încrederea în sine.

Suferinţa comună naşte grupuri de întrajutorare umană, există o impresionantă solidaritate între oamenii suferinzi.

Psihologia actului medical

Pacientul trebuie privit ca un individ valoros şi trebuie respectat. Pacientul este într-o poziţie dezavanajată, influenţat de

suferinţe fizice, morale, de frică şi nesiguranţă. Medicii, asistentele sunt percepuţi ca fiinţe puternice, cu puteri magice,

plini de energie, având la dispoziţie multiple posibilităţi. Li se atribuie calităţi esenţiale: putere de înţelegere, cunoştinţe

de psihologie, o experienţă de viaţă suficientă şi o maturizare deplină a personalităţii. În preajma lor pacientul are

posibilitatea de a fi înţeles, respectat şi chiar iubit aşa cum este. Relaţia personal-pacient este asemănătoare cu relaţia

17

părinţi copii, reflectând modelul paternalist, deşi legislaţia actuală tinde să îl aducă în poziţia mai adecvată de partener.

O importanţă foarte mare o are primul contact cu personalul medical – o atitudine şovăielnică îl poate influenţa negativ,

iar una prea realistă îi provoacă ostilitate, dacă nu este bine informat, el devine nesatisfăcut, confuz şi necooperant.

Tipuri de reacţii faţă de boală raportate la atitudinea faţă de personal:

- bolnavi care îşi arată în mod deschis anxietatea, aşteptându-se ca numai personalul să fie activ, agăţându-se de

el;

- bolnavi care devin pasivi, executanţi scrupuloşi;

- bolnavi care prezintă o mască de indiferenţă şi obiectivitate;

- bolnavi care au faţă de personal atitudini de exigenţă mai mult sau mai puţin agresivă.

Toate aceste situaţii arată că bolnavul aşteaptă sprijin, persoane de îngrijire competente, sigure pe ele, care să-i asigure

un refugiu şi să-i satisfacă nevoile de contact emoţional; el manifestă totodată frica de a fi dominat.

Atitudinea personalului faţă de pacient

Bolnavul vine în spital cu idei preconcepute, cu aspiraţii în funcţie de temperament, cu speranţa de a fi înţeles, că

suferinţa îi va fi uşurată, că medicul va fi competent (îl idealizează), speră că va găsi suficientă solicitudine din partea

personalului, aşteaptă semne de recunoaştere şi simpatie personală. Toate impun adoptarea de atitudini în oglindă din

partea personalului. Trebuie manifestată atenţia şi respectată confidenţialitatea. Calităţile terapeutice esenţiale sunt

respectul, autenticitatea, demonstrarea interesului şi empatia. Dintre modalităţile de a reacţiona empatic cele mai eficace

sunt: ignorarea, minimalizarea, reciprocitatea şi completarea.

Comunicarea informaţiilor nefavorabile către pacient se realizează în conformitate cu două tendinţe culturale,

contradictorii: să cunoască întregul adevăr, care poate avea un efect şocant, dacă prognosticul este sumbru sau plin de

riscuri; să cunoască adevărul, dar cu menajamente. Diagnosticul este o informaţie la care pacientul trebuie să aibă acces,

pentru că este îndreptăţit să cunoască toate alternativele de tratament; privarea de dreptul la informaţie este un delict.

Majoritatea pacienţilor interogaţi au afirmat că doresc să cunoască adevărul despre boala lor. Informaţia este

confidenţială şi poate fi divulgată doar cu acordul pacientului.

Neadevărul este considerat ca un factor psihoprofilactic şi psihoterapeutic valoros, care are rolul menţinerii încrederii

bolnavului şi moralului lui în lupta cu boala; se aplică formula celor 2M (morfina şi minciuna); neadevărul trebuie

folosit cu tact şi înţelepciune; chiar atunci când atitudinea este realistă, este preferabil să nu se transmită bolnavului

îndoielile, suspiciunile noastre, insistându-se asupra factorilor favorabili; se va ţine cont de personalitatea pacientului şi

de modalităţile sale probabile de reacţie; informarea familiei trebuie făcută mai exact şi, de obicei, se alege persoana cea

mai puternică din anturaj.

Iatrogenia este o stare psihică reactivă determinată de atitudinea greşită a personalului medical. Profesiunea medicală

se circumscrie, din perspectivă etică şi sub raport calitativ, principiului Primum non nocere – în primul rând, să nu faci

rău. Iatrogenia include orice neplăcere de care are parte persoana din momentul în care devine pacient.

Bolile iatrogene apar atunci când efectele colaterale ale unei proceduri diagnostice sau terapeutice generează o

patologie independentă de afecţiunea de bază; sunt datorate actelor medicale nereuşite sau chiar agresive, trădând adesea

un contratransfer negativ din partea personalului medical. În apariţia bolilor iatrogene au importanţă atât comportarea

personalului medical, cât şi particularităţile individuale ale bolnavului. Comportarea personalului poate da naştere la

reacţii psihosomatice sau efecte secundare exagerate, unii bolnavi pot resimţi personalul medical ca pe o dictatură care le

18

produce suferinţe somatice şi psihice. 20% dintre persoanele care intră într-un spital vor contacta o boală iatrogenă. Cele

mai multe iatrogenii se datorează medicamentelor ( polipragmazia) şi reacţiilor adverse ale acestora dar, şi comunicării

ineficiente (ermetismul comunicării, exprimarea sofisticată), solicitării exagerate de examene suplimentare, adicţii,

prognostice severe, spitalizarea ( programul zilnic restrictiv, pierderea intimităţii, restrângerea spaţiului personal, martor

la suferinţa şi decesul altora, privarea de confortul locuinţei şi de obiectele familiare, infecţiile nosocomiale,

hospitalism). Iatrogeniile pot fi evitate prin construirea unei relaţii terapeutice şi prin păstrarea cu stricteţe a standardelor

de calitate şi de etică a practicii medicale. Pentru ameliorarea comunicării în cadrul relaţiei de asistenţă medicală este

nevoie ca mesajele emise/ transmise de personal să fie descifrabile şi comprehensibile de către receptor – pacientul şi

familia acestuia. Atitudinea responsabilă a tuturor profesioniştilor din domeniul medical trebuie să fie caracterizată

printr-o calitate ireproşabilă a comunicării interumane.

Culpa medicală este afectarea somatică (ne)intenţionată generată sau amplificată de îngrijirile medicale (inclusiv

absenţa tratamentului indicat), ce duce la un plus de monitorizare, tratament sau spitalizare sau chiar la deces. Acest tip

de afectare este considerat culpă indiferent dacă se poate preveni sau nu, dacă este sau nu rezultatul unei greşeli sau dacă

a survenit într-un spital sau nu. Îngrijirile medicale standard generează o proporţie semnificativă de suferinţă pacienţilor.

Tipuri de culpă medicală: infecţiile nosocomiale, leziunile datorită contenţiei, traumatismele prin cădere, arsură, escare

de decubit, identificarea eronată a pacientului, proceduri pe partea greşită a corpului, suicid spitalicesc, diagnostic

eronat, proceduri chirurgicale inutile, tratament insuficient sau în exces.

Malpraxisul este neglijenţa profesională a unui cadru medical, prin acţiune sau omisiune, care generează deviere de la

standardele acceptate de îngrijiri medicale şi lezarea sau decesul pacientului. Standardele şi reglementările referitoare la

malpraxis diferă de la ţară la ţară, în funcţie de legislaţia fiecăreia, iar cadrele medicale sunt obligate să deţină o

asigurare profesională de malpraxis. Înainte de atribuirea acuzaţiei de culpă, eroare medicală, malpraxis sau iatrogenie,

asociaţiile profesionale (Colegiul Medicilor, Ordinul Asistenţilor) trebuie să aprecieze şi să se pronunţe d.p.d.v.

profesional în privinţa acuzelor aduse.

Efectul placebo

Placebo este un medicament inofensiv, dar cu efect psihologic terapeutic real, datorită sugestiei şi imaginaţiei

bolnavului. El ar reprezenta cam 40% din efectul oricărui medicament, mai ales în faza de început; este un ingredient al

terapiei sugestive, care foloseşte mecanisme psihologice de amăgire-iluzie, solicitate chiar de bolnavi; cele mai active

medicamente sunt cele injectabile, dureroase, tabletele viu colorate, cele cu gust amar; medicii placebo au titluri,

reputaţie, au putere de convigere şi sugestie; efectul placebo apare mai ales la bolnavii placebo sensibili(anxioşi sau cu

simptome somatice); există şi subiecţi placeborezistenţi – rigizi, nemulţumiţi, intelectuali. Placeboterapia se foloseşte în

cazurile în care relaţia terapeutică este excelentă, simptomele bolii nu pot fi tratate cu medicamente active, când se

urmăreşte sevrajul unui medicament activ cu efecte secundare importante şi pentru tratarea unor simptome

„zgomotoase”.

Publicitatea medicală, ca întreaga publicitate, nu încearcă să se adreseze adulţilor maturi şi responsabili – ea întreţine un

stadiu infantil, folosind o tematică latentă de protecţie şi gratificaţie; imaginea publicitară solicită destinatarul să facă

apel la dorinţele şi imaginaţia sa. Medicamentul va fi considerat un obiect bun sau rău, distructiv sau aducător de

vindecare în funcţie de structura de personalitate a pacientului.

19

Etichetarea şi stigmatizarea

Etichetarea rezultă din diagnostic şi este trăită distructiv de către pacient. A fi bolnav reprezintă pecetea unei noi

identităţi sociale, a unui nou statut pe care subiectul le primeşte şi le poate accepta într-un proces de interacţiune socială,

însoţit de conflicte, negocieri şi compromisuri cu persoanele semnificative din mediul său. Etichetarea conduce la

stigmatizare, rejecţie socială, proastă stimă de sine, dispreţ, izolare activă (ceilalţi îl izolează).

În cazul bolilor psihice atitudinea familiei conduce la o rejecţie nemărturisită, o formă nemărturisită de abandon;

bolnavii se lovesc de zidul stigmatizării, nu au acces la o viaţă normală; etichetarea împiedică readaptarea socială şi duce

la depersonalizare; regulile privitoare la confidenţialitate, impuse prin etica psihiatrică realizează protecţia bolnavului.

Informarea pune pacientul în poziţie activă, să-şi asume responsabilităţi; prin informaţie capătă controlul cognitiv al

situaţiei, îşi regăsesc stăpânirea de sine, imaginea de sine, stima de sine.

Moartea şi doliul

Drepturile muribundului

Dreptul de a fi tratat ca un om până moare

Dreptul la speranţă

Dreptul de a exprima sentimentele într-o manieră proprie

Drepul de a participa la îngrijiri şi decizii

Dreptul de a aştepta îngrijiri şi atenţie medicală continuă

Dreptul de a nu muri singur

Dreptul de a nu avea dureri

Dreptul de a i se răspunde la întrebări cu onestitate

Dreptul de a nu fi amăgit

Dreptul de a primi ajutor de la familie şi de a o ajuta să accepte moartea

Dreptul de a muri în pace şi demnitate

Dreptul de a-şi păstra individualitatea şi de a nu fi judecat pentru deciziile proprii, ce pot fi contrare cu ale altora

Dreptul de a-şi practica credinţa, obiceiurile religioase

Dreptul de a i se respecta corpul după moarte

Dretul de a fi îngrijit de oameni sensibili, care să-i înţeleagă nevoile şi să fie în stare să-l ajute să moară.

Stadiile în procesul morţii ale lui Kubler-Ross

Negarea. Majoritatea oamenilor, ştiind că sunt pe moarte, reacţionează printr-un şoc urmat de o senzaţie de neîncredere.

Ei afirmă că a existat o eroare de diagnostic şi că medicii sunt incompetenţi. Faza de negare poate fi observată la aproape

toţi pacienţii, fiind considerată o modalitate benefică de a face faţă şocului iniţial.

Revolta. Când faza de negare nu mai poate fi susţinută, persoana muribundă are sentimente de revoltă faţă de condiţia în

care se află şi indignare în raport cu sănătatea. „De ce eu?” este protestul cel mai frecvent. Este important pentru cel care

se îngrijeşte de muribund să înţeleagă de ce şi cum apare această mânie şi să empatizeze cu pacientul.

20

Negocierea. În acest stadiu persoana adoptă o abordare diferită şi încearcă să negocieze cu Dumnezeu pentru

prelungirea vieţii sau pentru o perioadă de timp fără durere şi disconfort. Pacientul poate promite o viaţă dedicată

bisericii sau o donaţie de organe pentru cercetarea medicală în schimbul amânării morţii.

Deprimarea. Când pacienţii aflaţi în faza terminală nu-şi mai pot nega boala şi când apar simptome mult mai severe sau

se impune spitalizarea, ei au un sentiment de profundă pierdere→depresia reactivă – rezultată din pierderea deja

suferită (pierderea forţei fizice sau a locului de muncă); depresia preparatorie – legată de pierderea ce va veni.

Încurajarea şi reasigurarea vin în ajutorul persoanei care suferă de depresie reactivă; pacienţilor suferinzi de depresie

preparatorie trebuie să li se permită exprimarea emoţiilor şi să se pregătească de pierderea iminentă.

Acceptarea. În acest stadiu, final, indivizii muribunzi acceptă moartea. Dacă li s-a oferit timpul necesar să treacă prin

stadiile anterioare şi au fost asistaţi în acest sens, ei nu vor mai fi deprimaţi sau revoltaţi. Liniştea şi compania

binevoitoare sunt apreciate, iar ei sunt mai detaşaţi şi lipsiţi de emoţie.

Nu toţi oamenii aflaţi în faza terminală a unei boli parcurg aceste stadii: o persoană poate muri în stadiul de revoltă

întrucât este incapabilă din punct de vedere psihologic să-l depăşească, sau datorită evoluţiei rapide a bolii care nu îi dă

timpul necesar. Accentul se pune pe menţinerea pacientului într-o stare confortabilă, fără durere, asigurându-i-se

companie în timp ce se pregăteşte de moarte.

Doliul este condiţia sau starea de pierdere, fiind deseori trăit când cineva apropiat moare, dar mai poate rezulta şi din

alte pierderi (pierderea prin divorţ a unei relaţii strânse sau pierderea locului de muncă prin pensionare). Durerea

psihologică constituie răspunsul emoţional al une persoane în doliu. Simptomele însoţitoare sunt depresia, insomnia,

apatia, dificultăţi de concentrare.

Stadiile doliului după Bowlby: concentrarea asupra persoanei decedate, revoltă faţă de decedat sau faţă de alte

persoane, apelare la ajutorul celor din jur, disperare, dezorganizare, reorganizarea şi concentrarea pe un alt subiect de

interes.

Stadiile doliului după Kavanagh: şocul, dezorganizarea, emoţiile violente, vinovăţia, înstrăinarea şi pierderea,

eliberarea, restabilirea. Abundenţa sentimentelor complexe şi numeroasele cerinţe şi presiuni ale doliului vor avea ca

rezultat o gamă amplă de comportamente. Unele sunt utile şi constructive, altele doar vor intensifica suferinţa

psihologică a persoanei îndoliate. S-au observat trei tipuri de comportament disfuncţionale:

Evitarea – dacă este adoptată pe o perioadă de timp îndelungată, devine disfuncţională pentru că încurajează negarea

morţii fiinţei iubite şi duce la pierderea controlului persoanei îndoliate. Îndepărtarea de casă, printr-o excursie, prea

repede după deces, poate avea ca rezultat ratarea primelor stadii ale doliului. Revenirea acasă este mai dificilă, iar

procesul doliului este mai dezorganizat.

Ştergerea – este un proces ce depăşeşte evitarea şi negarea. El implică încercarea de ştergere în totalitate a amintirilor

despre persoana decedată; se realizează prin distrugerea tuturor hainelor, fotografiilor şi a altor bunuri.

Idolatrizarea – este opusul ştergerii; se glorifică amintirea persoanei decedate care este percepută imposibil de perfectă;

idolatrizarea este o încercare de păstrare a convingerii că decedatul este încă viu.

Metode de control funcţionale a doliului

Procesul cheie este o bună comunicare în cadrul unei reţele pozitive de susţinere. Energiile persoanei îndoliate trebuie

direcţionate spre pierderea reală, să fie trăită colectiv şi individual. Nu trebuie să existe nici un ţap ispăşitor, vreo

21

invinuire sau sentimente de vinovăţie faţă de decedat. Supravieţuitorii trebuie să-şi exprime liber sentimentele -

comunicarea deschisă oferă posibilităţi nelimitate pentru reducerea suferinţei.

Comunicarea medicală

Funcţiile dialogului medical: procurarea de informaţii, clarificarea şi descărcarea pacientului, deschiderea spre o relaţie

empatică, colaborarea. Rogers indică trei caracteristici necesare pentru desfăşurarea dialogului: preţuire pozitivă şi

căldură emoţională, autenticitate şi omenie, verbalizarea stărilor emoţionale. Relaţia de comunicare este o relaţie

directă, repetată, intens afectivă.

Condiţiile în care o consultaţie este bună, presupunând că medicul transmite pacientului încredere sunt:

- medicul să-l facă pe pacient încrezător şi să se asigure că-l ascultă

- medicul să-l facă pe pacient să nu considere consultaţia acordată ca o pierdere de timp

- medicul să-l determine pe pacient să se simtă relaxat

- comportamentul medicului să fe prietenos, înţelegător, egalitar.

Reguli pentru medic:

-să asculte pacientul cu atenţie,

-să-i explice întotdeauna totul foarte clar,

-să-l sfătuiască privind medicaţia profilactică,

-să fie deschis şi cinstit,

-să păstreze secretul pofesional,

-să respecte dorinţele pacientului,

-să nu-l critice în public,

-să-l privească în ochi în timpul consultaţiei,

-să-i respecte intimitatea,

-să-i arate sprijin emoţional,

-să precizeze clar diagnosticul,

-să nu se implice în relaţii personale cu pacientul,

-să nu manifeste indispoziţie, îngrijorare, nelinişte,

-să apară în lumina cea mai bună în faţa pacientului.

Reguli pentru pacient:

-să consulte medicul dacă ar neclarităţi

-să-i dea medicului toate informaţiile necesare

-să urmeze atent indicaţiile date de medic

-să asigure acurateţea examinării medicale

-să nu irosească timpul medicului

-să nu aibă pretenţii nejustificate

-să aibă încredere în medic

-să-i spună de la început medicului toate problemele care-l frământă.

Comunicarea medicală nonverbală

22

Forme de comunicare ineficiente Forme non-verbale de

comunicare

Forme de comunicare eficiente, care

încurajează cmunicarea

Îndepărtată(foarte mare), prea

apropiată(foarte mică)

Distanţa Aproximativ egală cu lungimea braţelor

Dispersată spre mai multe activităţi Atenţia Consacrată total interocutorului

De îndepărtare, reticentă Deplasarea De apropiere, aplecare spre interlocutor

Rigidă, aşezat înclinat spre spate Postura Relaxată dar atentă, aşezat uşor înclinat în faţă

Absent, sfidător, intermitent Contactul vizual Permanent, cuviincios

Grăbit, nu-şi întrerupe activităţile

anterioare

Timpul Răspunde prompt, îşi consacră timpul total

interlocutorului

Folosite pentru a impune distanţa faţă

de interlocutor

Poziţia picioarelor şi

mâinilor (şezând)

Lipsită de ostentaţie, nederanjante, retrase

Folosit ca barieră Mobilierul Folosit pentru a apropia persoanele

Ţipătoare, nglijentă, provocatoare Îmbrăcămintea De bun gust, decentă

Privire opacă, încruntare, în

discrepanţă cu sentimentele

Expresia facială Zâmbitoare, în concordanţă cu sentimentele

Distrag atenţia de la discurs, în

discordanţă cu vorbirea

Gesturile Pun în evidenţă cuvintele, calde, relaxate

Evidente, stânjenitoare Manierismele Absente sau nederanjante

Foarte puternic, foarte slab Volumul vocii Moderat, uşor de înţeles

Precipitat, nerăbdător sau foarte rar,

ezitant

Ritmul vorbirii Moderat sau mai scăzut

Apatic, forţat sau nervos Nivelul atenţiei Alert pe tot parcursul conversaţiei

Comunicarea este procesul cheie în actul medical, mdicul intervenind nu doar în tratarea bolii, ci şi în ajutorarea

bolnavului la rezolvarea problemelor create de boală. Pentru multe boli cronice comunicarea este unica formă de

tratament: sfatul, suportul, informaţia fiind esenţiale în a ajuta bolnavii să se adapteze la un stil de viaţă mai limitat

impus de boală. Comunicarea informaţiilor către pacient este o parte integrantă a rolului personalului medical, indiferent

dacă acestea au fost sau nu solicitate de pacient.

Cea mai comună abordare este cea birocratică – caracterizată prin limitarea sensibilităţii pacientului. Stilul orientat spre

persoană, stil în care empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor este cel mai eficient. Slaba comunicare în

relaţia medic-pacient a fost frecvent pusă pe seama barierelor create de diferenţele de clasă şi statut dintre medic şi

pacienţii săi. Aceste diferenţe au efect atât asupra informaţiei pe care pacienţii o transmit medicului, cât şi asupra

abilităţii medicului de a obţine informaţia adecvată de la pacient. Chiar şi atunci când medicii fac eforturi speciale ca să-

şi informeze pacienţii şi să îmbunătăţească relaţia comunicaţională aceasta poate rămâne deficitară din cauza lipsei de

înţelegere şi de memorie. Aceasta se poate datora faptului că medicii folosesc un limbaj foarte tehnic care să nu fie

familiar pacientului, să nu fie accesibil înţelegerii pacientului. Chiar şi în cazul folosirii unui limbaj comun poate rezulta

23

o înţelegere deficitară sau confuzie din cauza cunoştinţelor limitate ale pacienţilor cu privire la boală şi la alte probleme

medicale. Unii pacienţi sunt reţinuţi din motive de jenă, sfială, să ceară informaţii suplimentare, clarificări la ceea ce nu

înţeleg. În plus, întâlnirea cu medicul constituie, de obicei, un motiv de agitaţie şi acest lucru influenţează negativ

procesul de memorare a informaţiilor. Mai există posibilitatea ca pacienţilor să li se spună prea multe date şi prea

repede, ei neputând recepţiona şi mai ales memora întreg mesajul→ca urmare, ei selectează doar o parte din informaţie,

restul o exclude.Ceea ce este recepţionat la început se reţine cel mai bine; se reţine mai multă informaţie dacă importanţa

acesteia este accentuată, iar pacienţii memorează mai mult din ceea ce ei consideră că ar fi important. Modalităţile şi

instrucţiunile despre tratament, date la sfârşitul consultaţiei, sunt, de obicei, uitate mai repede, pacienţii tind să le confere

o importanţă mai mică de vreme ce sunt enunţate la urmă.

Efectele benefice pe care le are comunicarea se manifestă atât asupra răspunsului fiziologic şi psihologic al pacientului

(complianţa – schimbare voluntară de comportament, precedată de cererea direcţionată din partea cuiva - aderenţa), cât

şi în privinţa respectării indicaţiilor medicale. Există o conexiune inversă între durere şi anxietate, care la rândul ei, este

generată de incertitudine, de lipsa de informaţi şi control. Neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale poate influenţa

atât de mult starea pacientului, încât să-i fie necesară o doză ma mare de anestezic→volumul şi conţinutul informaţiilor

transmise de medic pacientului trebuie dimensionat şi revizuit cu atenţie pentru a-şi atinge scopul – reducerea anxietţii

postoperatorii. Reinterpretarea senzaţiilor, redirecţionarea atenţiei spre idei pozitive sau relaxare, ca urmare a unei

bunecomunicări cu personalul medical – permit pacientului un mai bun control asupra condiţiei fizice şi psihice proprii.

Respecarea indicaţiilor este influeţată de doi factori: calitatea consultaţiei şi durata tratamentului. Când pacientul este

mulţumit de calitatea consultaţiei, urmează într-o măsură mai mare respectarea indicaţiilor, când nu e satisfăcut, are

tendinţa să ignore indicaţiile. Tratamentele de lungă durată sunt respectate într-o proporţie mai mică decât cele pe

termen scurt. Factorii care influenţează complianţa terapeutică sunt:

- factori legaţi de boală – severitatea bolii, evoluţia şi implicaţiile bolii asupra activităţii bolnavului;

- factori legaţi de bolnav – nivelul de înţelegere al bolnavului, echilibrul afectiv, părerile preconcepute despre

tratament, simularea, lipsa de voinţă, recalcitranţii;

- factori sociali – gândirea de grup, intervenţia familiei, rolul colegilor de muncă, influenţa bolnavilor din salon.

Modelul coparticipativ privind luarea deciziilor are următoarele caracteristici:

- ambii participanţi trebuie să-şi transmită reciproc informaţiile pe care le deţin;

- realizarea unui accord asupra tratamentului ce va fi aplicat;

- descrierea conţinutului deciziei medicale;

- discutarea alternativelor posibile la decizia luată;

- abordarea riscurilor şi beneficiilor tratamentului propus;

- discutarea incertitudinilor legate de tratament;

- evaluarea gradului de înţelegere de ctre pacient a problemelor discutate;

- evidenţierea preferinţelor pacientului în cursul relaţiei terapeutice.

Pacienţii au tendinţa de a pune accent mai mult pe calităţile personale ale medicului decât pe abilităţile sale tehnice,

profesionale – disponibilitatea medicului de a furniza informaţii, de a le acorda o parte din timp şi explicaţii detaliate

este considerată un indicator al grijii generale faţă de pacienţi şi de bunăstarea lor. Stilul comunicaţional favorabil este

caracterizat de:

24

- explicarea clară a evoluţiei stării de sănătate şi a succesiunii vizitelor ulterioare;

- utilizarea pe scară largă a râsului şi a simţului umorului;

- tendinţa spre încurajarea unei comunicări destines şi cuprinzătoare – solicitarea opiniei pacienţilor, încurajarea

pacienţilor să-şi spună necazurile, verificarea gradului de înţelegere a problemelor medicale de către pacienţi;

- durata mai mare a consultaţiei medicale;

- îndrumările şi recoandările să fie date la începutul interviului;

- să se folosească propoziţii scurte şi clare;

- să se repete recomndările;

- să li se dea informaţii scrise, ca să se poată orienta după el când este cazul.

Anozognozia apare mai frecvent în situaţia când maladia evoluează lent; hipernozognozia apare mai ales în cazul

evoluţiilor rapide, catastrofale – atac de cord. Hipocondria este preocuparea privitoare la corp sau la starea de

funcţionare a organismului sau la sănătatea mintală; există o preocupare perpetuă asupra stării de sănătate care

antrenează o căutare continuă a durerilor şi senzaţiilor anormale în toate sau în oricare din regiunile corpului.

Hipocondria modifică în sens patologic comportamentul, fiinţa fiind impenetrabilă la contraargumente, în ciuda

asigurărilor medicale şi climatului afectiv particular pe fundalul căruia se derulează. Hipocondria se bazează pe

interpretarea greşită a unuia sau mai multor semne şi simptome corporale. 4 – 9% din pacienţii care se adresează

medicului generalist sunt hipocondriaci. Un sfert dintre hipocondriaci evoluează lent şi 2/ 3 tind spre cronicizare, cu

evoluţie variabilă. Scopul terapiei NU este să convingi pacientul că modul său de a privi o situaţie este greşit, iraţional

sau foarte negativ, ci să-l ajuţi să descopere dacă există şi alte modalităţi de a privi o situaţie. Pentru ca tratamentul să fie

eficient este crucial ca strategiile terapeutice să fie concentrate pe reducerea acestor îngrijorări, decât pe încercările de a

diminua riscul bolii închipuite. Vârstnicii par să fie afectaţi de hipocondrie în aceeaşi proporţie cu adulţii tineri. Rate mai

mari ale hipocondriei au fost evidenţiate la femeile vârstnice comparativ cu bărbaţii. Hipocondria coexistă cu alte

tulburări

Pacienţii sunt consideraţi buni pacienţi dacă modul lor de aplicare a severităţii simptomelor se corelează cu boala

biologică diagnosticabilă clar, dacă sutnt complianţi, dacă nu-şi schimbă tratamentul, dacă-şi controlează emoţiile şi

dacă sunt recunoscători. Un membru al echipei de îngrijire care antipatizează un pacient e în pericol de a deveni

ineficient în procesul de îngrijire. Emoţiile nasc contraemoţii→dacă nu se stăpânesc emoţiile negative şi nu se poate

stăpâni pacientul refractar cu calm, pacientul reacţionează într-o manieră de autoapărare.

Sindromul Munhauzen

Spre deosebire de hipocondriaci, aceşti bolnavi nu sunt îngrijoraţi de sănătatea lor; ei se pretează la simulare şi în mod

conştient la operaţie; se externează repede pentru a se reinterna în altă parte, iau cu plăcere medicamente; totul merge

către atragerea atenţiei celorlalţi asupra lor; sunt infantili din punct de vedere psihic, îşi petrec tot timpul prin spitale cu

tot felul de acuze imaginare, reuşesc să fie operaţi fără să fie nevoie, înghit adesea obiecte metalice; se descriu ca forme

ale sindromului: abdomenul acut care conduce spre laparotomie, simularea leşinurilor şi pierderii conştiinţei,

dermatologică.

fidenţialitatea facilitează deschiderea la comunicare şi o relaţie bazată pe încredere sporeşte eficienţa terapeutică.

25

Probleme psihologice în stările psihotice acute

Frecvent în clinicile de boli infecţioase sau de chirurgie apar manifestări la consumatorii de alcool în exces - tulburări de

somn, agitaţie, vise terifiante. Acestea fac necesar tratamentul psihiatric în clinica de specialitate, indiferent de acordul

bolnvului. Dacă se face anamneza cu atenţie acestor bolnavi se remarcă existenţa unor stări depresive alternând cu

impulsivităţi, conflicte. Refuzul tratamentului produce adâncirea tulburărilor afective şi de personalitate; bolnavii pot fi

depresivi, nemulţumiţi, întunecaţi, preocupaţi de probleme nerezolvabile sau deosebit de euforici.

Psihologia bolnavului cu epilepsie

Modificările de personalitate ale epilepticului sunt: adezivitate, stereotipie ideativă şi comportamentală, dificultăţi în

relaţiile cu familia, ranchiună. Trăirile lor emoţionale sunt explozive, cu note de irascibilitate, tulburări de memorie.

Având tulburată capacitatea de concentrare epilepticul nu are rezistenţa să asculte o altă persoană, în timp devin din ce în

ce mai rigizi, lenţi în acţiune, vorbire şi gândire; obişnuit bolnavul prezină o îngustare a câmpului conştienţei până la

acte antisociale.

Bolnavul în clinicile de boli infecţioase

Prin anamneză se pot pune în evidenţă tulburări de tip delirant- halucinator, anxietate, insomnii, idei obsesive. Frecvenţa

tulburărilor de conştiinţă este mai mare la copii şi adolescenţi, iar la cei de vârste înaintate frecvenţa mai mare este a

anxietăţii, îndoielilor, dispoziţiilor depresive. Tulburările de tip delirant apar în a IIa săptămână de la instalarea bolii.

Ideile delirante sunt nesistematizate, apare neliniştea psihomotorie şi chiar agitaţia psihomotorie. La finalul evoluţiei

bolii infecţioase se instalează o astenie profundă. În bolile hepatice, în perioada preicterică apar modificări vegetative,

tulburări de somn, apatie, fatigabilitate, lentoare. La instalarea hepatitei apar tulburări afective, de la euforie, la nelinişte,

anxietate, agitaţie. Apariţia euforiei este însoţită de nelinişte psihomotorie şi subaprecierea gravităţi bolii; apar acte

nemotivate de furie, cu agresivitate verbală, în care bolnavul învinuieşte personalul medical deoarece consideră că nu i

se oferă suficientă atenţie.

Bolnavul în clinicile de chirurgie

Procdurile chirurgicale produc nu numai o traumă fizică ci şi una psihică. Intervenţia chirurgicală are ca efecte psihice

neliniştea sau calmul, încrederea sau neîncrederea, răbdarea sau nerăbdarea, recunoştinţa sau resentimentul. Atitudinea

bolnavului faţă de operaţie variază de la supraevaluarea riscului operator (depresie, anxietate, teamă cu privire la

sfârşitul letal, ameninţarea complicaţiilor postoperatorii) până la neîncredere în medici şi ascunderea simptomelor pentru

a evita operaţia. Fenomenele psihologice ce însoţesc intervenţia chirurgicală sunt labilitatea emoţională, scăderea

reactivităţii la stimulii externi, scăderea şi diminuarea intereselor, neliniştea, anxietatea preoperatorie, tulburările de

somn.

Bolnavul canceros

Personalitatea bolnavului de cancer în fazele terminale este conservată, iar forţa intelectuală şi orientarea spre scop sunt

reduse: vorbirea este lentă, greoaie până la negativism verbal, forţa afectivă scade, scade simţul critic. În mod frecvent

perioada dinaintea sfârşitului se desfăşoară fără teama de moarte. Cancerofobia poate să apară la normali, la nevrotici, în

cazuri de slăbire somatică, la psihopaţi. La instalarea cancerofobiei pot contribui factori de mediu, starea somatică a

bolnavului, trăsături de personalitate.

26

INDICATORI AI STRESULUI SOCIAL

I.A. Precizaţi care dintre evenimentele de mai jos v–au afectat pe dumneavoastră sau persoanele apropiate în

ultimele 12 luni?

Eveniment Da Nu

1. Am suferit un accident sau traumatism grav

2. Am suferit o boală gravă

3. A decedat un copil

4. Soţia sau partenerul a decedat

5. Am avut probleme cu legea

6. Am fost tâlhăriţi de cineva/ deposedaţi prin forţă de bunurile personale

7. Am fost bătut sau supus violenţelor

B. Care din următoarele evenimente v-au afectat pe dumneavoastră sau pe membrii familiei în ultimele 12

luni?

Eveniment Da Nu

8. Am fost confruntat cu o sarcină nedorită

9. Am avut un avort

10. A decedat un prieten apropiat al familiei

11. Am avut un divorţ sau o despărţire în familie

12. Un membru al familiei a fost concediat sau trecut în şomaj

13. Am pierdut locuinţa datorită unui dezastru natural – incendiu, inundaţii, alunecări de teren,

cutremur de pământ

14. Am înregistrat falimentul unei afaceri

15. Am avut o criză financiară gravă

16. Un membru al familiei a fost acuzat sau arestat pentru o faptă penală

17. Un membru al familiei nu a reuşit la admitere la liceu sau la facultate

18. Un membru al familiei a abandonat şcoala

C. Care din următoarele evenimente v-au afectat pe dumneavoastră sau partenerul în ultimele 12 luni?

Eveniment Da Nu

19. Am fost dat afară de la locul de muncă sau am primit o slujbă mai proastă

20. Am fost retrogradat la locul de muncă sau am primit un salariu mai mic

21. Am fost dat în judecată de către alte persoane

D. Care dintre următoarele evenimente v-au afectat personal în ultimele 12 luni?

Eveniment Da Nu

27

22. Am primit ajutor de şomaj

23. Am fost în grevă

24. Am aflat că soţul/ soţia sau partenerul are o legătură extraconjugală

25. Am intrerupt o relaţie de dragoste

26. Am intrerupt o relaţie de prietenie importantă

27. Am prins asupra faptului pe soţ/ soţie sau partener într-o relaţie amoroasă

28. M-am certat mai mult cu soţul/soţia sau partenerul

29. M-am mutat într-o altă locuinţă sau zonă de locuit mai proastă

30. M-am mutat într-o altă localitate sau alt cartier

31. Mi s-a reţinut permisul de conducere

32. Casa sau autoturismul personal au fost sparte de hoţi

33. Reîntoarcerea acasă a unui copil care anterior a părăsit familia

34. Unul din copii a părăsit familia

II. Care şi cât sunt de adevărate următoarele situaţii pentru dumneavoastră, în prezent?

A= neadevărat( 0 puncte), B= Oarecum adevărat( 1 punct), C= Foarte adevărat(2 puncte).

Eveniment A B C

1. Încerc să fac mai multe lucruri în acelaşi timp

2. Sunt supus unor solicitări mai intense decât alţii

3. Cei din jur (membri ai familiei, prieteni, colegi de muncă) aşteaptă prea multe de la mine

4. Nu-mi ajung banii pentru a cumpăra ceea ce este necesar pentru mine sau copii

5. Nu pot returna de mai multă vreme o datorie sau un împrumut

6. Chiria sau dobânzile pe care trebuie să le plătesc îmi depăşesc posibilităţile financiare

7. Nu-mi ajung banii pentru a putea merge în concediu

8. Nu-mi ajung banii să pot achita ratele scadente pentru locuinţă

9. Trebuie să muncesc mai mult decât majoritatea oamenilor

10. Şeful mă supraveghează permanent la locul de muncă

11. Nu pot să-mi schimb profesia sau locul de muncă

12. Activitatea profesională mă oboseşte fizic/ psihic/ mă epuizează

13. Nu reuşesc să obţin rezulate mai bune în profesie

14. Nu sunt plătit pe măsura muncii depuse

15. Munca mea este plictisitoare şi monotonă

16. Caut şi nu pot găsi un loc de muncă

17. Am numeroase conflicte cu soţul/ soţia ori partenerul

18. Relaţiile cu cei apropiaţi îmi restrâng libertatea de gândire şi acţiune

19. Partenerul de viaţă nu mă înţelege

28

20. Partenerul meu aşteaptă prea multe de la mine

21. Nu sunt mulţumit de relaţiile cu cei apropiaţi

22. Partenerul meu nu-mi arată destulă afecţiune

23. Partenerul se arată distant şi rece cu mine

24. Nu sunt satisfăcut sexual de relaţiile cu partenerul

25. Partenerul ameninţă că mă părăseşte în permanenţă

26. Nu ştiu dacă mă voi putea căsători vreodată

27. Îmi este greu să găsesc persoana potrivită cu care să mă căsătoresc

28. Am numeroase conflicte cu fostul/ fosta soţ / soţie

29. Nu-mi pot vedea suficient de des copiii dintr-o căsătorie anterioară

30. Sunt singur şi izolat în majoritatea timpului

31. Doresc să am copii, dar nu-i pot avea

32. Unul dintre copiii mei pare foarte abătut

33. Copilul/ copiii nu mă ascultă/ nu comunică cu mine

34. Comportamentul copiilor îmi produce serioase îngrijorări

35. Copiii obţin rezultate slabe la muncă şi învăţătură

36. Copiii nu mă ajută la treburile casnice

37. Copiii lipsesc prea mult timp de acasă

38. Munca mea în gospodărie nu este apreciată îndeajuns

39. La întruniri şi vizite merg singur, deşi nu îmi face deloc plăcere

40. Prietenii au o influenţă negativă asupra mea

41. Am puţini prieteni

42. Nu am timp suficient pentru activităţile mele

43. Doresc să-mi schimb locul de muncă

44. Doresc să trăiesc departe de familia mea

45. Locul meu de reşedinţă este prea zgomotos

46. Locuiesc departe de familia mea

47. Cineva din familia mea sau un prieten apropiat are o boală cronică gravă sau un handicap

sever

48. Am o rudă apropiată (părinte, soţ, copil)sau prieten care este grav bolnav sau pe moarte

49. Am membri ai familiei alcoolici sau drogaţi

50. O boală cronică gravă mă împiedică să fac ceea ce-mi place

51. Am grijă aproape zilnic de un părinte în vârstă

III. A. Care dintre evenimentele de mai jos vi s-au întâmplat înainte de a împlini vârsta de 23 de ani?

Evenimentul Da Nu

29

1. Am avut o boală gravă sau un accident care m-a obligat să stau în spital mai mult de o săptămână

2. Părinţii mei au divorţat

3. A trebuit să repet anul şcolar

4. Părinţii mei au fost obligaţi să rămână în şomaj o perioadă îndelungată de timp, deşi ar fi dorit să

lucreze

5. Am trecut prin întâmplări grave care m-au speriat atât de tare, încât nu le-am putut uita ani de zile

6. Am fost alungat de acasă pentru că am comis o faptă gravă

7. Părinţii mei au consumat alcool sau droguri în cantităţi aşa de mari, încât au produs grave probleme

familiei

8. Am fost maltratat fizic în mod repetat de către unul dintre părinţi

B. Care dintre evenimentele de mai jos le-aţi trăit pe întreaga durată a vieţii?

Evenimentul Da Nu

1. Am fost divorţat de o persoană pe care o iubesc încă

2. Mi-a decedat unul dintre părinţi

3. Mi-a murit soţul/ soţia, copilul sau altă persoană apropiată

4. Am asistat la scene de groază sau omor

5. Am suferit consecinţele unui dezastru natural major (incendiu, inundaţie, cutremur)

6. Am avut un accident serios, rănire sau boală gravă care mi-a produs un handicap de lungă durată

7. Am participat la război, revoluţie sau am trăit în zona de război/ de desfăşurare a operaţiunilor

militare

8. Am avut un soţ/ soţie sau partener care m-a înşelat cu alte persoane

9. Unul dintre copiii mei a avut un accident sau o boală gravă

10. Am fost maltratat/ă fizic sau sexual de către soţ/ soţie sau partenerul de viaţă

11. Soţul/ soţia, copilul sau partenerul meu de viaţă au fost dependenţi alcool sau droguri

Precizaţi câteva date: Vârsta………..Profesia………….Sexul …………….Starea civilă……Apartenenţa

religioasă………Practicaţi exerciţiile fizice sistematice………………

Scorurile mai mari indică un stres social mai intens, cu influenţă negativă asupra sănătăţii mintale a subiecţilor şi mai

ales asupra severităţii tulburărilor depresive.

Psihoterapiile

Tehnicile de psihoterapie sunt multiple şi cuprind psihoterapia de grup şi pe cea individuală. Psihoterapia este o formă

de tratament care se realizează prin intermediul psihicului terapeutului. Ea constă dintr-un ansamblu de tehnici

psihologice diferite care vizează fie vindecarea simptomului, fie restructurarea personalităţii.

30

Orientări teoretice

Metoda psihanalitică statuează că acesul la inconştient poate fi realizat numai prin metoda asociaţiilor libere, adică

exprimarea fără cenzură a gândurilor ce îi apar în cursul şedinţelor terapeutice. Pentru aceasta el trebuie să-şi învingă

numeroasele rezistenţe conştiente şi inconştiente. Cura psihanalitică clasică durează adesea mai mulţi ani, în ritm de 2-3

şedinţe pe săptămână; ea ae ca scop modificarea personalităţii pacientului. Psihanalistul analizează persoana clientului

prin ascultarea vorbelor, a nelămuririlor şi observarea atitudinii, analiza conţinutului viselor, analiza asociaţiilor libere.

Psihoterapia lui Carl Rogers

El a creat terapia nondirectivă centrată pe client; într-o ambianţă de ascultare şi înţelegere a clientului, psihoterapeutul se

abţine de la orice interpretare şi se mulţumeşte să încurajeze clientul. Scopul terapiei este să elibereze clientul de trăirile

apăsătoare, prin identificarea şi definirea sentimentelor sale, ceea ce îi permite acestuia să-şi dezvolte personalitatea şi să

se simtă sprijinit în drumul către atingerea amturităţii. Relaţia terapeut-client este cea de ajutor-sprijin; este definită ca

relaţia prin care unul din cei doi protagonişti încearcă să-i favorizeze celuilalt dezvoltarea, maturitatea, o mai bună

funcţionare şi o mai mare capacitate de confruntare cu viaţa. Rogers are următoarele concepte de bază cu privire la

personalitate: natura umană este esenţial pozitivă, există o disponibilitate nativă spre autodezvoltare, personalitatea are

la bază un ansamblu de forţe esenţial constructive, formarea Eului presupune conştientizarea experienţei proprii.

Psihoterapia asertivă este o metodă de formare a unor abilităţi de a face faţă diverselor situaţii de viaţă. Este o tehnică

eficientă în cazul persoanelor care au dificultăţi în stabilirea contactelor interpersonale şi a persoanelor ce sunt

manipulate. Psihoterapia asertivă îl învaţă pe subiect să-şi exprime corect şi adecvat gândurile, sentimentele, fără

ostilitate sau agresivitate. Principiul autocontrolului este procesul prin care individul devine factorul principal în

ghidarea trăsăturilor propriului comportament, în vederea obţinerii unor consecinţe pozitive. El se formează prin

învăţare şi este rezultatul unor decizii personale. Tehnica de bază a învăţării asertivităţii este jocul de rol care poate avea

loc individual sau în grup. Învăţarea asertivităţii duce la schimbarea şi echilibrarea raporturilor interpersonale, subiectul

câştigând respectul celor din jur, devine mai spontan, mai liber, mai puţin controlat şi reprimat. Este indicată la timizi, la

cei cu fobie socială, la bolnavii psihosomatici excesiv de răbdători, controlaţi, în crizele amiliale.

Oamenii nu sunt emoţionaţi de evenimente, ci de percepţia iraţioală pe care o au despre ele. Cele 10 credinţe iraţionale

sunt:

- trebuie să fii iubit şi aprobat în toate şi de toţi, mereu;

- trebuie să ai talent şi să fii capabil, să te realizezi;

- viaţa este o catastrofă dacă lucrurile nu merg cum vrei tu;

- cei ce îmi fac rău sunt urâţi şi trebuie condamnaţi;

- dacă ceva este ameninţător înseamnă că noi trebuie să fim bulversaţi;

- mizeria interioară, emoţională vine din presiuni exterioare;

- e mai uşor să eviţi dificultăţile existenţei, decât să întreprinzi acţiuni pentru stăpânirea de sine;

- trecutul vostru are o importanţă capitală, pentru că ceva a influenţat cândva viaţa voastră, trebuie să continue să

vă stăpânească sentimentele şi comportamentul;

- puteţi aştepta fericirea prin inerţie şi inactivitate.

Concepţii de adoptat în învăţarea asertivităţii:

-să gândeşti pozitiv despre propria persoană

31

-să-ţi accepţi sentimentele şi să le exprimi

-să-ţi controlezi tensiunea, încordarea prin relaxare, distragere

-să asculţi activ

-să gândeşti rezonabil

-să practici, să exersezi comportamentul asertiv.

Tehnicile cognitive reprezintă un grup de metode psihoterapice ce pornesc de la premisa că numeroase tulburări psihice

au la bază distorsiuni cognitive, constând în principal în asimilarea gândirii negative, a convingerilor nerealiste,

exagerate, în instaurarea unor reguli interne de gândire şi conduită exagerată, nepotrivită.

Psihoterapiile de grup

Grupul se sprijină pe comunicarea verbală şi nonverbală, pe împărtăşirea experienţelor pozitive şi negative. Scopurile

psihoterapiei de grup sunt: clientul să înveţe sau să reînveţe stăpânirea unor conduite sociale, să dobândească un

sentiment de participare la viaţa colectivă, să pună clientul faţă în faţă cu problematica sa, să uşureze înţelegerea

suferinţei şi adoptarea unei atitudini active în faţa ei. Evoluţia grupului terapeutic trece de la descrierea sentimentelor

trecute, exprimarea sentimentelor negative, exprimarea sentimentelor interpersonale, acceptarea de sine şi debutul

schimbării, confruntarea, exprimarea sentimentelor pozitive, schimbarea în comportament.

BIBLIOGRAFIE:

1. Cosman Doina, Psihologie medicală, Ed. Polirom, Iaşi, 2010.

2. Enăchescu Constantin, Tratat de igienă mintală, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.

3. Iamandescu I.B, Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, Ed.InfoMedica,

1999.

4. Răşcanu Ruxandra, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Ştiinţă şi tehnică, Bucureşti,

1996.

5. Tudose Florin, Fundamente în psihologia medicală, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2003.

32