1

Psihologie cognitivă curs 7 Procesare cognitivă şi dinamică emoţională III 1. Disputa dintre modelul emoţiei ca informaţie şi cel al reţelei afective Principala linie de demarcaţie a modelului emoţiei ca informaţie faţă de cel al reţelei afective este cea a poziţiei pe

care cele două teorii o rezervă afectului în cadrul procesării informaţiilor. Astfel, modelul emoţiei ca informaţie insistă pe caracterul direct al influenţelor exercitate de experienţa emoţională, care funcţionează pentru individ ca răspuns la întrebările implicite pe care el şi le adresează în timpul prelucrării cognitive. Pe de altă parte, Bower (1981) pleacă de la premisa că experienţa emoţională acţionează prin intermediul nodului semantic care o reprezintă în cadrul reţelei mnezice a individului; acest nod semantic (de exemplu, „bucuros”) activează nodurile care îl înconjoară, care sunt incluse, astfel, în cadrul tratamentului informaţiilor şi dau „coloratura” afectivă rezultatului. Teoria reţelei afective (Bower, 1981) s-a integrat perfect de la început în spaţiul abordărilor cognitiviste, prin faptul că ea reia una din tezele fundamentale ale multor astfel de modele, şi anume aceea că judecăţile despre un anumit obiect se bazează pe credinţele pe care individul le actualizează din memorie despre acesta (Higgins et. al., 1977). În spaţiul emoţiei, abordarea mai este denumită modelul afectului ca amorsă semantică, deoarece pleacă de la ipoteza că starea emoţională actualizează concepte şi credinţe congruente cu ea din memorie. Avem de-a face, astfel, cu un efect indirect al afectivităţii: aceasta amorsează gânduri cu anumite conotaţii echivalente, iar acestea, la rândul lor, sunt incluse în tratamentul informaţiilor despre respectivul obiect. Cu toate că, la prima vedere, enunţurile acestui model se încadrează nu doar într-un spaţiu teoretic verificat, ci şi în liniile simţului comun, testarea sa empirică a generat numeroase controverse privind aplicabilitatea sa reală.

Într-o formulare recentă a modelului alternativ, cel al emoţiei ca informaţie, Clore & Gasper (2001) introduc şi ei tema amorsajului în sfera conceptuală asociată interacţiunilor cogniţie – emoţie. În această perspectivă, însă, emoţia nu ar produce un amorsaj semantic, ci unul evaluativ, în sensul că starea afectivă ar activa o tendinţă de evaluare, o anumită valenţă – pozitivă sau negativă – prin care sunt procesate informaţiile de către sistemul cognitiv. Deci, efectele emoţiei asupra procesării cognitive ar presupune acelaşi mecanism ca orice alt tip de activare a tendinţelor evaluative. Astfel, în aria evaluărilor, un experiment relatat într-un curs anterior (Winkielman et. al., 1997) în care participanţii au fost amorsaţi subliminal cu feţe zâmbitoare sau furioase a arătat că evaluările realizate asupra unor ţinte neutre (ideograme chinezeşti) au fost semnificativ deplasate în sensul valenţei acestor feţe, exact în aceeaşi manieră în care emoţiile influenţează evaluările. Un studiu care relevă efecte similare celor emoţionale asupra strategiilor de procesare (Clore & Colcombe, 2003) a utilizat acelaşi tip de amorsaj evaluativ, prin intermediul expresiilor faciale ale persoanelor din fotografiile expuse subliminal. Rezultatele indică faptul că subiecţii din condiţia amorsajului evaluativ pozitiv (cei expuşi la feţe zâmbitoare) au utilizat într-o măsură semnificativ mai mare stereotipurile disponibile pentru a-şi construi impresia despre o persoană decât cei amorsaţi cu feţe furioase. Aşadar, amorsajul evaluativ generează, la fel ca experienţa emoţională, efecte de procesare în termenii încrederii individului în structurile sale de cunoştinţe, a stilului relaţional sau referenţial de tratament al informaţiilor.

Disputa dintre cele două modele teoretice se concentrează îndeosebi asupra fenomenului „reactualizării

congruente cu emoţia”, care devine „piatra de încercare” a teoriei reţelei afective. Dacă, într-adevăr, conţinuturile reactualizate din memorie sunt marcate semnificativ de emoţia trăită, atunci teza propagării activării între nodul afectiv şi cele asociate lui este susţinută. După cum am văzut, dovezile empirice în acest punct sunt contradictorii. Această eterogenitate a concluziilor este pusă de autorul teoriei (Bower & Mayer, 1985) pe seama intensităţii insuficiente a stărilor afective induse subiecţilor în multe din experimentele realizate pentru a verifica ideile sale.

Pe de altă parte, teoreticienii modelului alternativ (Wyer et al., 1999) aduc o critică fundamentală validităţii acestor cercetări, susţinând că în cazurile în care fenomenul reactualizării congruente cu emoţia a fost relevat, acesta nu constituie, în realitate, o influenţă a emoţiei asupra conţinuturilor reamintite, ci maschează efecte de amorsaj semantic. Această critică se bazează pe o analiză extensivă a metodelor de inducţie a stării afective în cercetările ce sprijină modelul reţelei. Observaţia acestor autori este aceea că metodele respective includ instrucţiuni mai mult sau mai puţin explicite sau

2

„transparente” ca scop emoţional, care solicită participanţilor să se gândească la teme vesele sau triste: amintirea unor evenimente vesele / triste din memoria autobiografică, vizionarea unor filme cu conţinut evident vesel / trist, etc. Ca urmare, această metodologie confundă dimensiunea stării afective propriu-zise cu cea a conceptelor cu conţinut emoţional pe care le induce subiecţilor; ca atare, efectele cognitive descoperite în aria memoriei sau a procesării informaţiilor nu reflectă cu adevărat emoţia trăită, ci aceste concepte activate artificial din sistemul mnezic al individului, şi care, la rândul lor, activează nodurile asociate lor.

Garvin (1999, apud Clore & Gasper, 2001) a construit un design experimental în scopul delimitării celor două categorii de efecte potenţiale (ale emoţiei, respectiv ale conceptelor emoţionale activate), confundate de majoritatea studiilor anterioare. Autoarea a utilizat muzica pentru a induce starea dispoziţională pozitivă şi negativă, evitând astfel activarea conceptuală; o următoare etapă a fost cea a amorsajului conceptual, în care participanţilor le erau activate anumite „noduri” semantice cu conotaţie emoţională (pozitivă sau negativă) prin intermediul unei sarcini de rearanjare corectă de propoziţii. Variabila dependentă era constituită din numărul de evenimente pozitive, respectiv negative pe care participanţii şi le aminteau dintr-o poveste citită. Rezultatele obţinute arată că reactualizarea acestora a fost influenţată de conceptele emoţionale amorsate, dar nu de emoţia indusă.

Concluzia acestei obiecţii metodologice aduse de autorii modelului emoţiei ca informaţie este atât de importantă pentru ei încât este formulată ca principiu - „principiul memoriei afective” - în grila teoretică ce rezumă modelul. Acesta afirmă că stările afective pot activa anumite concepte pentru a le interpreta, dar ele nu sunt în sine componente (noduri) ale memoriei declarative şi nu influenţează automat accesibilitatea conceptelor cu valenţă similară.

Această tentativă de excludere a emoţiei din aria semantic – categorială este, însă, şi ea amendabilă. Cercetările în alte arii decât cele ale memoriei autobiografice au evidenţiat situaţii în care starea afectivă produce activarea semantică a conceptelor cu aceeaşi valenţă, cu alte cuvinte influenţe indirecte asupra tratamentului informaţiilor, mai degrabă decât efecte directe; cu alte cuvinte, avem de-a face cu delimitarea unor graniţe de aplicabilitate ale fiecăruia dintre cele două modele – al reţelei afective, respectiv al emoţiei ca informaţie. Teoria construită pentru a îngloba propoziţiile de bază ale acestora, dar şi p entru a explica situaţiile în care emoţia nu influenţează cogniţia, este cea a infuziei afectivei („Affect Infusion Model”, Forgas, 1995).

2. Integrarea celor două teorii - modelul infuziei afective Modelul infuziei afective (Forgas, 1995) a fost elaborat iniţial în tentativa de a acoperi „deficienţele” empirice

relevate în privinţa teoriei reţelei afective (Bower, 1981), mai precis de a explica de ce efectele prezise de aceasta (reactualizarea congruentă cu emoţia sau cea dependentă de stare) nu apar, de fapt, în multe situaţii. În construcţia modelului său, Forgas include însă nu doar afirmaţiile teoriei menţionate, ci şi pe cele ale teoriei elaborate în aria evaluării, adică cea a emoţiei ca informaţie, prezentată anterior. Cu alte cuvinte, modelul infuziei afective a devenit o paradigmă integratoare a perspectivelor opuse asupra influenţei afectivităţii în procesele cognitive.

Autorul stabileşte un set de patru strategii de procesare a informaţiilor, fiecare implicând un anumit gen de infuzie din partea ariei emoţionale, şi pentru fiecare dintre aceste strategii existând anumite circumstanţe ce ar favoriza utilizarea ei.

a) strategia procesării prin accesul direct implică prelucrările cognitive deja automatizate, ale căror rezultate sunt deja în memoria individului, ele fiind accesate (mai degrabă decât construite) în mod direct. De asemenea, în aceeaşi categorie ar intra şi sarcinile de recunoaştere a stimulilor. Datorită accesului direct la rezultatul acestor judecăţi, infuzia afectivă este minimă, ceea ce, după unii autori (Fiedler, 2001) ar explica faptul că fenomenul de congruenţă cu starea emoţională în memorie nu se produce în sarcinile de recunoaştere.

b) strategia procesării motivate rămâne şi ea în afara sferei de influenţă a afectivităţii. Acest tip de prelucrare a informaţiilor intră în acţiune de fiecare dată când subiectul urmăreşte un anumit scop, ce necesită o prelucrare cognitivă subordonată (de exemplu: scopul de a apăra un anumit punct de vedere, sau de a crea o anumită impresia altora, etc.). În astfel de cazuri, tipul de procesare mentală este unul constructiv (de exemplu, găsirea argumentelor), însă subordonarea sa scopului îi limitează stării emoţionale puterea de infuzie a rezultatelor.

3

c) strategia procesării euristice este, de fapt, tipul de influenţă al afectivităţii asupra demersurilor cognitive postulat de teoria emoţiei ca informaţie: evaluările individului sunt afectate de starea sa emoţională. Forgas evidenţiază, însă, şi un set de limite ale aplicabilităţii acestei teorii, o parte dintre ele fiind deja anticipate, aşa cum am văzut, de autorii modelului originar (Schwarz & Clore, 1983). Astfel, procesarea euristică este departe de a fi universală, ea apărând doar în sarcinile cognitive puţin importante pentru individ, în situaţii în care problema este prea complexă pentru a fi rezolvată sistematic, mai ales când individul nu dispune de toate informaţiile necesare.

d) strategia procesării substantive intră în acţiune în situaţiile opuse faţă de cele de mai sus, adică în sarcinile cognitive complexe şi importante în care individul se angajează cu adevărat, implicându-şi resursele mentale la un nivel ridicat. Şi în aceste cazuri se produce infuzia afectivă, însă nu prin simpla polarizare a evaluărilor (ca anterior), ci prin influenţele afectivităţii asupra selecţiei informaţiilor ce devin active mental, fiind astfel integrate în cadrul procesărilor cognitive. Ideea selecţiei elementelor cognitive de aceeaşi valenţă cu starea afectivă curentă provine din teoria reţelei afective, ce postula distribuirea activării de la nodurile emoţionale la cele cognitive cu aceeaşi valenţă.

Datorită acestui efect la nivel „profund” al stărilor emoţionale în strategiile substantive, rezultatul acestor prelucrări este mai puternic afectat de emoţionalitate decât cel al procesărilor euristice. Cu alte cuvinte, Forgas atrage atenţia asupra unui fenomen oarecum paradoxal: cu cât individul se implică mai mult cognitiv într-o sarcină, sau cu cât sarcinile sunt mai complexe, cu atât rezultatul obţinut va fi mai influenţat de starea sa afectivă din acea perioadă. Această idee este susţinută de o serie de experimente în care efectele dispoziţiei emoţionale trăite de subiecţi erau mai puternice atunci când evaluau ţinte sociale atipice, cupluri mai puţin potrivite din anumite puncte de vedere, conflicte maritale mai serioase (Forgas, 1993; 1995).

3. Reglarea emoţională Reglarea emoţională constituie a doua componentă majoră a demersurilor ştiinţifice moderne asupra inteligenţei emoţionale; prima dintre aceste componente este discriminarea emoţională (Barrett & Gross, 2001), care implică generarea unor răspunsuri emoţionale complexe (cu o discriminare cât mai fină). Reglarea emoţională se referă la capacitatea individului de a-şi schimba aceste răspunsuri afective, adică reglarea flexibilă a emoţiilor astfel încât ele să fie cât mai deplin adecvate situaţiilor particulare. Prima perspectivă din care a fost studiată tema reglării emoţionale a fost cea a inhibiţiei, deci exclusiv a diminuării stărilor afective după apariţia lor. Unii autori (de exemplu, Frijda, 1994) consideră că inhibiţia reprezintă un element constitutiv al oricărui fenomen emoţional normal; intensitatea emoţiei, aşadar, ar reflecta nu doar iniţierea sa – în raport cu importanţa, valenţa, etc. a obiectului generator -, ci şi eforturile individului de a controla respectiva dinamică afectivă. Controlul inhibitor ar reprezenta mijlocul prin care emoţia devine adaptată atât contextului, cât şi calităţilor reale, efective ale obiectului. Ea solicită resursele mentale ale individului; în cazurile în care acestea nu sunt – sau nu pot fi – investite în scop inhibitor, răspunsurile emoţionale sunt de multe ori disfuncţionale. Stările de anxietate puternică, de panică, în care din cauza eşecului subiectului de a-şi inhiba trăirea, intensitatea emoţiei este fie disproporţionată în raport cu obiectul, fie împiedică acţiunea eficientă, sunt un bun exemplu al dependenţei inhibiţiei emoţiilor de resursele mentale. Rolul procesărilor cognitive superioare în controlul emoţional prin inhibiţie este ilustrat de rezultatele experimentelor de neo-decorticare a animalelor, care nu numai că nu le anulează, ci chiar le intensifică tendinţele emoţionale de bază. De exemplu, şoarecii decorticaţi în prima săptămână de viaţă manifestă mai multă “energie emoţională” decât cei intacţi neurologic (Kolb & Tees, 1990, apud Frijda, 1994). Mai mult, animalele agresează, de obicei, atunci când sunt atinse prin surprindere, deci înainte de a putea interveni orice mecanism cognitiv (Lagerspetz, 1961, apud Frijda, 1994). În viziunea „clasică”, reglarea emoţională era văzută ca un demers intenţionat al individului; cu toate acestea, în ultima vreme au apărut dovezi ce susţin existenţa unui mecanism alternativ – „reglarea emoţională automată (Mauss et. al., 2007) – care ar intra în funcţiune fără intenţia subiectului, şi ale cărei subtipuri ar cunoaşte o puternică determinare neurobiologică. În general, reglarea afectivă presupune modificarea experienţei emoţionale (dar nu numai), fie prin: a) diminuarea intensităţii sau oprirea, eliminarea unei emoţii, în una din următoarele situaţii:

4

- când respectiva emoţie se bazează pe evaluarea eronată a situaţiei (de exemplu, în cazul confundării unui obiect banal cu unul periculos); - când respectiva emoţie are tendinţa să declanşeze răspunsuri comportamentale inadecvate situaţiei (cum ar fi agresivitatea fizică în cazul furiei); - când tendinţele de răspuns emoţional intră în conflict cu alte scopuri sau valori ale persoanei, cum ar fi fuga în faţa unui agresor, act ce ar implica laşitatea subiectului; b) creşterea intensităţii sau instaurarea unei emoţii, în una din următoarele situaţii: - când situaţia solicită anumite răspunsuri comportamentale, însă acestea întârzie să apară din cauza insuficienţei concentrării atenţiei spre respectivul obiect (de exemplu entuziasmul la auzul unor veşti bune pentru altcineva); - când subiectul vrea să înlocuiască emoţia curentă cu alta (de exemplu, ieşirea dintr-o stare dispoziţională depresivă) (Gross, 1999). În sinteză, reglarea emoţională implică modificări intenţionate ale latenţei, timpului de reacţie, magnitudinii, duratei şi a reechilibrării din registrele experienţial, comportamental şi expresiv – fiziologic. 3.1. Strategii de reglare emoţională O metodă de organizare conceptuală a multiplelor posibile forme ale reglării emoţionale este cea propusă de Gross (1998). Modelul propus de acest autor ordonează variatele strategii de reglare emoţională sub aspectul momentului în care acţionează pe parcursul dinamicii emoţionale. Astfel, la cel mai general nivel, se poate face o distincţie între strategiile de reglare orientate pe antecedente şi cele orientate pe răspunsuri. Primele se referă la acţiunile întreprinse de subiect înainte ca tendinţele de răspuns emoţional să fie pe deplin activate, deci înainte de instalarea emoţiei propriu-zise. Strategiile orientate pe răspunsuri reprezintă acţiunile întreprinse după acest moment, adică cele concomitente manifestărilor emoţionale propriu-zise. În aria strategiilor orientate pe antecedente se pot identifica patru tipuri majore de astfel de strategii: 1. selecţia situaţiei, care se referă la alegerea sau evitarea anumitor stimuli (obiecte, persoane, situaţii) despre care in div idu l anticipează că îi v or induce anumite stări afectiv e. Deseori, selecţia situ aţiei se b azează şi implică o aleg ere destul de complexă între beneficiile emoţionale pe termen scurt şi cele pe termen lung ale situaţiilor disponibile; de exemplu, eforturile unei persoane anxioase social de a reduce anxietatea prin evitarea situaţiilor sociale poate avea drept consecinţe pe termen lung izolarea socială (Leary, 1986, apud Gross, 2002). 2. modificarea situaţiei, analizată şi sub termenul de „coping centrat pe problemă” (Lazarus & Folkman, 1984), presupune intervenţia directă asupra stimulului emoţional, în tentativa de a-i altera proprietăţile afectogene iniţiale. 3. manipularea atenţiei presupune concentrarea acesteia în mod selectiv pe anumite aspecte ale situaţiei, fie prin schimbarea dramatică a obiectului atenţiei în cazul emoţiilor negative, fie prin concentrarea mai intensă pe anumite elemente centrale, în cazul celor pozitive. 4. schimbarea cognitiv – semantică, sau manipularea semnficaţiilor presupune selectarea uneia dintre potenţialele semnificaţii care i se pot ataşa respectivei situaţii. De multe ori, această strategie este utilizată în scopul diminuării emoţiilor negative (de ex., în cazul anxietăţii sociale, gândurile de tipul „E doar o discuţie între amici, nimeni nu evaluează pe nimeni”). Totuşi, ea poate fi utilizată pentru sporirea experienţei emoţionale, prin ruminaţii asupra obiectului, descoperindu-i noi valenţe, ca şi pentru schimbarea emoţiei propriu-zise, prin schimbarea integrală a perspectivei din care este privit respectivul obiect (de ex., în cazul unei agresiuni, înlocuirea furiei iniţiale cu mila). Observăm că în bună măsură această categorie de strategii depăşeşte, în planul momentului de apariţie, etapa antecedentelor, situându-se, dacă nu la nivelul răspunsurilor, cel puţin la cel al desfăşurării episodului emoţional propriu-zis. Aria strategiilor orientate pe consecinţe cuprinde acele acţiuni reunite în categoria de „modulare a răspunsurilor”, prin influenţarea tendinţelor de răspuns odată ce ele au fost iniţiate. Registrele în care intervin aceste strategii sunt cel comportamental, expresiv, dar şi experienţial şi fiziologic (în acest din urmă caz, în special prin utilizarea medicamentelor şi a drogurilor, în tentativa de a anihila emoţiile de depresie sau anxietate).

5

3.2. Efecte ale reglării emoţionale Dintre toate aceste cinci strategii, singurele investigate experimental în cadrul acestui model sunt, pe de o parte, cea a „re-evaluării”, ce se integrează în categoria strategiilor schimbării cognitive, respectiv cea a suprimării expresivităţii, care face parte din aria strategiilor orientate pe consecinţe. Re-evaluarea implică percepţia unei situaţii cu potenţial emoţional în termeni non-emoţionali; ea a fost introdusă experimental de cercetările lui Lazarus (Lazarus & Alfert, 1964). Suprimarea expresivităţii, pe de altă parte, presupune inhibarea voluntară a comportamentului expresiv. Rezultatele experimentale (Gross, 2002) arată că cele două strategii de reglare emoţională au consecinţe distincte. Suprimarea expresivităţii a intensificat activarea fiziologică a sistemului simpatic, în timp ce re-evaluarea nu a avut efecte de ordin fiziologic; ambele strategii au diminuat răspunsurile expresive; mai important, re-evaluarea a influenţat semnificativ experienţa emoţională, în timp ce suprimarea nu a avut efect asupra sferei subiective a emoţiei. Având în vedere că aceste rezultate provin dintr-o cercetare asupra unei emoţii negative, trebuie menţionat faptul că investigaţiile efectelor suprimării expresivităţii asupra stărilor afective pozitive au relevat influenţe semnificative; astfel, menţinerea unei conformaţii faciale rigide duce la mai puţin amuzament în faţa unor desene umoristice (McCanne & Anderson, 1987), iar suprimarea expresivităţii asociate emoţiei de mândrie scade şi ea intensitatea experienţei afective (Stepper & Strack, 1993). Prin urmare, suprimarea are efecte notabile asupra experienţei emoţiilor pozitive; efectul diferenţiat al acestei strategii de reglare emoţională asupra trăirilor cu valenţă negativă, respectiv pozitivă, nu poate fi încă explicat; unii autori (Duclos & Laird, 2001) consideră că problema poate fi clarificată prin investigarea diferenţelor în ceea ce priveşte sensibilitatea faţă de feed-back-ul facial, cu alte cuvinte influenţele diferite ale expresivităţii asupra experienţei emoţionale în cazul trăirilor negative, respectiv al celor pozitive. În ceea ce priveşte consecinţele cognitive ale reglării emoţionale, un experiment care a investigat această temă este cel desfăşurat de Gross (2002), în care subiecţilor li s-a prezentat un scurt film cu rol de inducere a unei stări afective negative, jumătate dintre subiecţi fiind solicitaţi să îşi inhibe orice manifestare emoţională în timpul vizionării sale. Apoi subiecţilor li s-a aplicat o probă de reactualizare a unor detalii vizuale şi auditive conţinute în film. Rezultatele arată că suprimarea emoţională a dus la scăderi semnificative ale performanţei mnezice; explicaţia acestui fenomen este aceea că strategia de reglare emoţională în cauză presupune monitorizarea continuă a propriei expresivităţi şi inhibarea oricăror comportamente nedorite incipiente, ceea ce reprezintă operaţii costisitoare sub aspectul resurselor mentale consumate, diminuând volumul de resurse atenţionale disponibile pentru procesarea altor stimuli – inclusiv a celor ce fac parte din respectivul eveniment emoţional. Într-un alt experiment, Gross (2002) a comparat limitările cognitive induse de suprimarea emoţiilor intense cu cele provocate de suprimarea emoţiilor mai puţin intense, şi a descoperit că cele două situaţii antrenează consecinţe cognitive echivalente. Prin urmare, procesul în sine de suprimare este costisitor din punctul de vedere al resurselor atenţionale, mai degrabă decât, sau indiferent de intensitatea emoţiei ce se doreşte a fi suprimată. Mai mult, doar memoria verbală este afectată de această strategie de reglare emoţională, nu şi cea non-verbală, ceea ce sugerează faptul că mecanismul propriu-zis al suprimării se bazează (pe lângă auto-monitorizare) pe instrucţiuni sau comenzi verbale auto-administrate pe parcursul episodului emoţional (de ex. „Trebuie să îmi ţin faţa nemişcată”). Cercetările din aria inteligenţei emoţionale demonstrează şi relaţia dintre cele două componente majore ale acesteia: discriminarea şi reglarea emoţională. Astfel, indivizii cu o experienţă emoţională puternic diferenţiată au şi capacităţi crescute de reglare eficientă a emoţiilor (cel puţin în cazul trăirilor negative - Barrett et al., 2001). Explicaţia acestei corelaţii rezidă în faptul că noţiunile, cunoştinţele din registrul emoţional oferă un set amplu şi valoros de informaţii cu privire la repertoriul comportamental adecvat în faţa diverselor situaţii cu implicaţii afective. Din moment ce aceste informaţii sunt mai accesibile mental pentru cei cu nivel ridicat al discriminării emoţionale, aceştia au un avantaj clar în momentele în care îşi propun reglarea trăirilor afective. 3.2. Ruminaţia şi represia În spaţiul reglării emoţionale putem include şi două strategii care nu fac parte din modelul prezentat mai sus, dar care au constituit obiectul unor teoretizări şi investigaţii sistematice, şi anume ruminaţia şi represia. Particularitatea

6

acestora în raport cu cele descrise anterior este specificitatea fiecăreia faţă de o anumită emoţie – depresia, respectiv anxietatea. Ruminaţia se referă la comportamente şi gânduri care orientează atenţia individului asupra simptomelor sale depresive: de exemplu, preocuparea cu problemele intime, concentrarea pe senzaţiile de epuizare fizică sau de durere corporală, îngrijorarea în legătură cu lipsa somnului, etc. (Nolen – Hoeksemna, 1991). Ruminaţia constituie un proces conştient, controlat şi care solicită efort din partea subiectului; scopul său – din perspectiva acestuia – este de a reduce experienţa emoţională negativă, însă consecinţele sale reale sunt, de fapt, opuse. Nivelurile ridicate de „dispoziţie ruminativă” sunt asociate cu probabilităţi ridicate de dezvoltare a simptomelor depresive şi cu gravitatea, respectiv durata acestora (Just & Alloy, 1997). Deci, ruminaţia poate fi clasificată ca o strategie de reglare afectivă complet ineficientă. Represia, în accepţiunea teoriilor moderne asupra reglării emoţionale, este uşor diferită de conceptul introdus de Freud în cadrul teoriei sale asupra afectivităţii. Dacă la Freud represia (sau reprimarea, refularea) presupune „împingerea” sursei emoţiei sau a sentimentului în subconştient – implicit, după ce respectiva stare afectivă s-a instaurat - în prezent se vorbeşte de „stilul de coping represiv”, deci de o caracteristică de personalitate care vizează raportarea individului la situaţiile cu potenţial anxiogen. Astfel, în contrast cu concentrarea voluntară a atenţiei pe simptomele depresive, caracteristică ruminaţiei, represia implică un mecanism de apărare automat de ordin atenţional împotriva stimulilor neplăcuţi şi a experienţei emoţionale ce ar fi generată de aceştia. Persoanele cu stil represiv simt (sau, cel puţin, se descriu astfel) niveluri reduse de anxietate şi episoade emoţionale negative mai rare, cu toate că abilitatea, capacitatea lor de a experimenta emoţii negative nu este diminuată (Egloff & Krohne, 1996). Aceste persoane au manifestări expresiv – emoţionale de mai mică amploare, cu toate că această inhibiţie comportamentală se poate diminua atunci când ele nu sunt conştiente de faptul că sunt observate (Asendorph & Scherer, 1983). Pe plan fiziologic, însă, „represorii” tind să aibă niveluri mai ridicate de activare decât alţi indivizi care resimt în aceeaşi situaţie o anxietate redusă. Ca urmare, represia în accepţiune modernă se apropie de cea freudiană prin potenţialele sale consecinţe negative pe termen lung: dacă la Freud aceste efecte erau în special de ordin cognitiv (acte ratate, lapsusuri, etc.) şi experenţial (anxietate, senzaţia de „presiune”, etc.), represia „modernă” implică un nivel ridicat de activare fiziologică, ce poate crea predispoziţii pentru diverse tulburări organice. Bibliografie • Asendorf, J.B., & Scherer, K.R. (1983). The discrepant repressor: Differentiation between low anxiety, high anxiety, and repression of anxiety by autonomic-fl-verbal patterns of behavior, Journal of Personality & Social Psychology, 45, 1334-1346 • Barrett, L. F., Gross, J., Conner, T., Benvenuto, M. (2001). Emotion differentiation and regulation. Cognition and Emotion, 15, 713-724. • Bower, G. H., & Mayer, J. D. (1985) - Failure to replicate mood-dependent retrieval, Bulletin of the Psychonomic Society, 23, 39-42. • Bower, GH (1981). Mood and memory. American Psychologist, 36, 129-148 • Clore, G. L., & Colcombe, S. (2003). The parallel worlds of affective concepts and feelings. In Musch, J. & Klauer, K. C. (Eds.), The psychology of evaluation: Affective processes in cognition and emotion (pp. 335-370). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates. • Clore, G.L., Gasper, K. (2001). Affect as Information. Forgas, J.P., (2001), Handbook of Affect and Social Cognition, Lawrence Erlbaum Associates • Duclos, S. E., & Laird, J. D. (2001). The deliberate control of emotional experience through control of expressions. Cognition and Emotion, 15, 27–56. • Egloff, B. & Krohne, H. W. (1996). Repressive emotional discreteness after failure. Journal of Personality and Social Psychology, 70, 1318-1326. • Fiedler, K. (2001). Affective Influences on Social Information Processing. in Forgas, J.P., Handbook of Affect and Social Cognition, Lawrence Erlbaum Associates • Forgas, J. P. (1993). On making sense of odd couples: Mood effects on the perception of mismatched relationships, Personality and Social Psychology Bulletin, 19, 59–70. • Forgas, J. P. (1995). Mood and judgment: The Affect Infusion Model (AIM), Psychological Bulletin, 117, 39–66. • Forgas, J. P. (1995). Strange couples: Mood effects on judgements and memory about prototypical and atypical relationships, Personality and Social Psychology Bulletin, 21, 747-765. • Frijda N. H. (1986). The emotions. Cambridge: Cambridge University Press

7

• Gross, J.J. (1998). The emerging field of emotion regulation: An integrative review, Review of integrative review, 2, 271 – 299 • Gross, J.J. (1999). Emotion regulation: Past, present, future. Cognition and Emotion, 13, 551 – 573 • Gross, J.J. (2002). Emotion regulation: Affective, cognitive and social consequences, Psychophysiology, 39, 281 – 291 • Higgins, E.T., Rholes, W.S., & Jones, C.R. (1977). Category Accessibility and Impression Formation. Journal of Experimental Social Psychology, 13, 141-154. • Lazarus, R.S., Alfert, E. (1964). The short-circuiting of threat by experimentally altering cognitive appraisal. Journal of Abnormal and Social Psychology, 69, S. 195-205 • Lazarus, R.S., Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal, and Coping. New York: Springer • Mauss, I.B., Bunge S. A., Gross, J.J. (2007). Automatic Emotion Regulation, Social and Personality Psychology Compass, 1, 1 - 22 • McCanne, T. R., & Anderson, J. A. (1987). Emotional responding following experimental manipulation of facial electromyographic activity, Journal of Personality and Social Psychology, 52, 759–768 • Nolen-Hoeksema, S. (1991). Responses to depression and their effects on the duration of depressive episodes. Journal of Abnormal Psychology, 100, 569-582. • Stepper, S., & Strack, F. (1993). Proprioceptive determinants of emotional and nonemotional feelings. Journal of Personality and Social Psychology, 64, 211–220 • Winkielman, P., Zajonc, R. B., & Schwarz, N. (1997). Subliminal affective priming resists attributional interventions. Cognition and Emotion, 11, 433-465 • Wyer, R. S., Clore, & G. L., Isbell, L. (1999). Affect and information processing, M. Zanna (Ed.), Advances in Experimental Social Psychology. New York: Academic Press